SPEȚĂ ipotetică

Potrivit legii, pentru a dobândi carnet de șofer, legea în vigoare la momentul

înscrierii la examenul de conducere , impunea împlinirea vârstei de 18 ani, precum
și cel puțin studii gimnaziale dovedite cu diplomă în acest sens.
A, ca PF, s-a înscris la școala de șoferi, la data de 15 octombrie, 2018, întrunind
condițiile legale în acest sens.
Înainte de susținerea examenului de conducere, programat în data de 7
decembrie, 2018, la data de 7 noiembrie, s-a modificat legea, în sensul că poate
dobândi carnet de conducere și deci permis de conducere, doar PF ce a împlinit 18
ani și este absolvent de liceu.
Poate A, să obțină carnetul de conducere sau nu? Motivați invocând ce
principiu de drept se aplică.

1.1 Norma juridică:

• noţiune,
• caractere,
• structură,
• clasificare
1.1. Noţiune
Norma juridică este regula de conduită cu caracter general, impersonal şi
obligatoriu aplicabilă oamenilor în raporturile dintre ei sau în raport cu societatea.
În caz de nerespectare a normei juridice se recurge, în ultimă instanţă, la forţa
coercitivă a statului.
a) Este generală pentru că impune o conduită tipică, adresându-se tuturor
persoanelor, putând viza totuşi şi numai o anumită categorie sau grupă de
persoane. Ex.: Codul muncii, Legea salarizării etc.

1
 b) Este impersonală pentru că nu se adresează direct unei persoane,
individualizate, concretizate, ci vizează un număr nedeterminat de
persoane; oricine săvârşeşte o acţiune sau se face vinovat de o inacţiune ce
cade sub incidenţa normei juridice suportă consecinţele legale.
c) Este obligatorie, deci dacă nu este îndeplinită de bună voie, se apelează la
forţe de constrângere ale statului (spre deosebire de ex. de norma morală
care poate fi adusă la îndeplinire din convingere sau ca urmare a oprobiului
public).

1.2 Structura normei juridice:

1. ipoteză,
2. dispoziţie,
3. sancţiune
A. Ipoteza este acea parte a normei de drept care arată condiţiile sau
împrejurările în care se aplică respectiva normă juridică. Ea poate fi determinată
când împrejurările sunt determinate de lege. Ex. art. 1376,, Oricine este obligat sa
repare, independent de orice culpa, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”
(caz în care se poate întoarce cu acţiunea în regres împotriva antreprenorului:
constructor şi arhitect). Sau ipoteză nedeterminată, când împrejurările sunt
formulate de o manieră mai generală. Ex.: art. 1357 alin. 2,,Autorul prejudiciului
raspunde pentru cea mai usoara culpa”.
B. Dispoziţia prescrie conduita pe care trebuie să o aibă persoanele în
împrejurările prevăzute de ipoteza normei juridice. Ea poate impune săvârşirea unei
acţiuni sau abţinerea de la o acţiune ori poate îngădui săvârşirea unei acţiuni, fără
însă să o impună.
Dispoziţia poate fi determinată, când conduita e prevăzută categoric (Ex.:
bunurile din timpul căsătoriei, în lipsa alegerii vreunui regim matrimonial, sunt
2
prezumate a fi comune) sau mai puţin categoric (Ex.: soţii se pot învoi asupra
numelui ce-l vor purta în timpul căsătoriei).
C. Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei şi măsurile ce
se pot lua de organele specializate ale statului. Ea poate fi absolut determinată,
când nu poate fi modificată de organul de aplicare (Ex.: nulitatea absolută a unui
contract ilicit), relativ determinată (când se stabilesc limitele de aplicare: un minim
şi un maxim), sau alternativă (când organul de aplicare poate alege între două
sancţiuni. Ex.: între amendă şi închisoare).

1.3 Clasificare

A. După caracterul conduitei pe care o prescriu, normele juridice pot

fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative pot fi: onerative (când prevăd expres obligaţia de
a săvârşi o acţiune). Ex.: art. 280 alin 1N.Cod civ.– cei ce vor să se căsătorească
trebuie să facă personal declaraţia de căsătorie la primaria la care urmează să se
încheie căsătoria (în alte sisteme de drept e reglementată ca obligatorie căsătoria
religioasă).
Normele imperative pot fi şi prohibitive (când interzic o anumită
acţiune). Ex.: art.271alin 1N.C.civ interzice căsătoria între rudele în linie dreaptă
(ascendenţi, descendenţi), precum şi între cele în linie colaterală până la gradul IV –
inclusiv (se porneşte de la persoana în cauză urcând pe trunchi către ascendentul
comun şi coborând atâtea spiţe câte e necesar). Ex.:
II Bunic
Tata III Unchi (fratele tatei)
I
IV
3
 Eu Verişor primar
(fată)

Normele dispozitive pot fi permisive (fără a impune, permit săvârşirea

unei acţiuni. Ex.: art. 272alin.1 „Varsta minima de casatorie este de18 ani”; asadar
tanarul/tanara de la aceasta varsta se poate casatori, dar ramane o optiune personala.
Ca exceptie, pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de şaisprezece
ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi ori,
după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instantei de tutela în a cărei rază teritorială îşi
are domiciliul).

Normele supletive (când reglementează o anumită conduită în mod

subsidiar, în măsura în care părţile nu au ales o anumită conduită). Ex.: art. 1666 N.
C. civ. precizează că în lipsa unei stipulaţii contrarii (clauză care să prevadă altfel),
cheltuielile pentru incheierea contractului de vanzare sunt in sarcina
cumparatorului).

B. după gradul de determinare :

a) determinate (care cuprind în structura lor toate elementele);
b) nedeterminate (care nu au în cuprinsul lor întreaga structură clasică). În
acest caz se face trimitere la alte norme aflate în acte normative (acte ce emană de la
organele de stat competente şi care conțin norme juridice) în vigoare şi care se
numesc de trimitere, sau se apreciază că norma în cauză se va completa prin acte
normative ulterioare (caz în care se numesc norme în alb).
C. După obiectul lor pot fi norme de drept civil, comercial, penal etc.

4
 D. După ierarhia existentă între diferitele izvoare de drept, ele sunt
cuprinse în:
a) legi (care pot fi fundamentale. Ex.: Constituţia) organice. Ex.: cele din
domeniile stabilite prin Constituţie care se adoptă prin votul a 2/3 din numărul
membrilor Parlamentului; ordinare: care se adoptă în toate celelalte domenii, cu
majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi);
b) decrete – legi utilizate în 1990, în situaţia specială existentă înaintea de
alegerea Parlamentului;
c) decrete – emise de preşedintele României;
d) Hotărâri de Guvern – adoptate în vederea organizării aplicării legii;
e) Ordonanţe de guvern, adoptate de acesta în perioadele de vacanţă
parlamentară;
f) Ordine şi instrucţiuni emise de miniştri sau de Guvernatorul BNR pentru
executarea legilor şi Hotărârilor de Guvern;
g) deciziile autorităţilor publice locale;
IZVOARE
I. Legea (Constituţia) obiceiul (cutuma)
II. Cutuma
Uzuri profesionale
Uzanţele (în cazurile neprevăzute de lege); să fie conforme cu ordinea
publică şi bunele moravuri .
Principiile generale ale Dreptului (în lipsa uzanţelor se aplică dispoziţiile
legale privitoare la situaţii asemănătoare, şi când nu există, se aplică principiile
generale ale dreptului (art. 1 Noul Cod civil).
În raport cu dispoziţiile tratatelor internaţionale :
- normele dreptului U.E. au prioritate în raport cu normele Noului cod civil (art. 5)

5
- când există neconcordanţa între dispoziţiile Noului cod civil şi pactele sau tratatele
privind drepturile fundamentale ale omului (la care România e parte) au prioritate
reglementările internaţionale; cu excepţia cazului în care Codul civil conţine
dispoziţii mai favorabile (art. 4 alin. 2).
1. Conform art. 11 « nu se poate deroga prin convenţie sau acte juridice
unilaterale de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri»
2. Conform art. 14 alin. 1 Cod civil: orice persoană fizică sau juridică trebuie
să-şi exercite drepturile şi să-şi execute obligaţiile civile cu bună credinţă, în
acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
Ordinea publică nu trebuie concepută doar ca ordine politică (norme juridice
ce reglementează puterea politică şi de stat, structura organismelor statale şi
nestatale, autorităţile şi instituţiile publice, structura şi regimul juridic al proprietăţii,
structura economiei, statutul juridic al Persoanei Fizice şi al Persoanei Juridice), ci
şi ordinea economică, socială şi chiar profesională (de exemplu prin ordine publică
de protecţie înţelegem protejarea unor categorii de justiţiabili: salariaţii faţă de
angajatori, asiguraţii faţă de asiguratori, consumatorii faţă de comercianţi etc.)
Bunele moravuri = precepte (reguli) morale acceptate de către o colectivitate
dată ca reguli de convieţuire şi de comportament şi a căror încălcare atrage nulitatea
absolută a actelor/contractelor încheiate cu nesocotirea lor. (!!! Poate azi ar putea fi
înlocuite cu sintagma „demnitate a fiinţei umane” – D. Fenouillet „Les bonnes
moeurs sont mortes! Vive l’ordre public philantropique”, Ed. Litec, Paris, 2001, citat
de Ph. Mallcurie, L. Aynes, Ph. Stoffel – Munck „Drept civil. Obligaţiile”, Ed.
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, pag. 340)
Din interpretarea „per a contrario” (înseamnă prin acţiunea din partea potrivnică; cu
alte cuvinte, din moment ce o faptă nu e interzisă, în mod contrar deducem că e
permisă) a art. 14 alin. 1 Cod civil activitatea nu este împotriva legii.

6
 Vinovăţia

Gradele vinovăţiei:
- simpla greşeală nu poate fi sancţionată decât dacă e prevăzută expres prin
lege (conf. art. 16 alin. 1 „Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde
numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă”).
Excepţie: eroarea comună şi invincibilă poate produce efecte:
Conform art. 17 alin. 2 „când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi
invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate
juridică, instanţa judecătorească ţinând seama de împrejurări, va putea hotărâ că
actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte
ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun
prejudiciu”.
Excepţie: - nu se aplică la materia cărţii funciare sau a altui sistem de
publicitate.
1. Art. 16 alin. 2
„Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi:
- fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei;
- fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea procedurii acestui
rezultat”.

2. Art. 16 alin. 3
„Fapta este săvârşită din culpă când autorul:
- fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără
temei că nu se va produce;
- fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă.
7
 Culpa este gravă atunci când autorul a activat cu o neglijenţă sau imprudenţă
pe care nici persoana cea mai lipsită de diligenţă nu ar fi manifestat-o faţă de
propriile interese.

DICȚIONAR JURIDIC
CUTUMĂ, cutume, substantiv feminin Normă de drept consfințită printr-o practică
îndelungată: consuetudine, obicei. ♦ (În vechiul drept) Obiceiul pământului. – Din
franceza coutume.
TUTÉLĂ s. f. 1. autoritate dată de lege unei persoane sau acceptată de bunăvoie de
aceasta, de a avea grijă în mod gratuit de un minor și de averea sa sau de o persoană
pusă sub interdicție. ♦ ~ internațională = sistem de administrare a unor teritorii
depedente care înlocuiește sistemul teritoriilor sub mandat. 2. drept abuziv luat de
cineva de a-i ține pe alții sub ascultare, sub dependență. 3. (fig.) ocrotire, sprijin,
protecție. (< fr. tutelle, lat. tutela).
UZÁNȚĂ s.f. 1. Mod, fel de a proceda, de a lucra, propriu pentru un anumit lucru
sau pentru o anumită activitate. 2. Obicei, datină, uz, cutumă. [Cf. fr. usance,
it. usanza
TEMPUS REGIT ACTUM (expr. lat., “timpul guvernează actul”) - expresie care
denumeşte principiul activităţii legii procesuale, în sensul că un act se încheie
potrivit legii în vigoare în momentul întocmirii acestuia.

8
1.7 Aplicarea şi interpretarea legii civile

I. APLICAREA LEGII-schema
neretroactivitatea legii civile noi
A. în timp: principii
aplicarea imediată

intern: teritorialitatea legii

B. în spaţiu
Internaţional: extrateritorialitate

C. asupra persoanelor :PF(OUG 44/2008), PJ( legea 31/1990)

II. INTERPRETAREA LEGII CIVILE -schema

A. Definiţie
oficială
B. Clasificarea după forţa juridică
neoficială
C. Metode de interpretare
gramaticală:cumulative(și)
sistematică
istorico-teleologică
logică

literală
după rezultat extensivă
restrictivă
 I. APLICAREA LEGII CIVILE
Ca orice lege, şi legea civilă acţionează concomitent, simultan sub trei aspecte: l/ o anumită
durată (căci legea civilă nu e eternă), care se numeşte aplicarea legii civile în timp; 2/ pe un anumit
teritoriu (există atâtea legi civile naţionale câte state suverane coexistă), ceea ce se numeşte
aplicarea legii civile în spaţiu; 3/ cu privire la anumite subiecte, care sunt destinatarii legii, ceea ce
se numeşte aplicarea legii civile asupra persoanelor. Legea civilă se aplică sub cele trei aspecte
cât timp este în vigoare.
Intrarea în vigoare are loc fie fie la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial
al României fie la data precizată în cuprinsul legii,
Ieşirea din vigoare se produce prin abrogarea legii, care poate fi expresă sau
implicită (desuetudinea ≠ un mod de ieşire din vigoare).
A. Principii şi excepţii privind aplicare legii în timp
Principii:
• Neretroactivitatea legii civile noi (1)
• Aplicării imediate a legii civile noi (2)
1 = este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc
în practică după adoptarea ei, nu şi situaţiilor anterioare, trecute; altfel spus: trecutul
scapă legii civile noi (ex.: principiul e valabil şi în penal, de exemplu dispoziţiile noului
Cod penal nu se aplică situaţiilor pentru care exista o hotărâre judecătorească definitivă
la data intrării lui în vigoare, deci acei deţinuţi care s-au revoltat pentru pedepsele mai
mari aplicate prin dispoziţiile acestui cod nu erau îndreptăţiţi s-o facă, atâta timp cât
sentinţa ce-i privea era definitivă şi viza pedepsele din vechiul cod);
2 = este regula de drept potrivit cu care, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică
tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi.

Excepţie:
1) Retroactivitatea legii civile noi, se aplică numai dacă este consacrată expres în legea nouă
[pentru că excepţiile nu se prezumă (presupun), fiind de strictă interpretare]. Ex.: legea penală
mai blândă.
2) Ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care se mai aplică încă un timp oarecare
unor situaţii determinate, precizate de noua lege intrată în vigoare; excepţia trebuie din nou
consacrată expres de lege.
În determinarea practică a legii aplicabile la o situaţie juridică concretă, determinată
(o speţă), cu respectarea principiilor de mai sus, e de observat regula următoare: o situaţie juridică
produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei
(concretizată în adagiul tempus regit actum). Potrivit art. 6 alin. 6 Noul Cod civil: se poate aplica
legea nouă unor efecte viitoare ale unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a legii
noi:
- dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea acesteia în vigoare;
- când e vorba de:
- capacitatea persoanelor
- căsătorie
- filiaţie
- adopţie
- obligaţie legală de întreţinere
- raporturile de proprietate
- regimul general al bunurilor
- raporturile de vecinătate

B. Aplicarea legii civile în spaţiu

Aspecte ale problemei:
1. unul intern – caz în care se aplică principiul teritorialităţii legii, potrivit căruia legile
statului român se aplică tuturor faptelor şi relaţiilor ce se înfăptuiesc pe teritoriul ţării noastre între
subiecte de drept civil de cetăţenie ori naţionalitate română, excluzând aplicarea legilor altor state;
2. unul internaţional, care vizează ipoteza raporturilor civile cu un element de
extraneitate: cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii ori executării contractului, locul producerii
delictului civil etc. Acest aspect se rezolvă prin norme conflictuale ale dreptului internaţional
privat (potrivit cărora există un conflict de legi în spaţiu, adică pentru un singur raportat juridic se
pot aplica în acelaşi timp dispoziţiile mai multor sisteme de drept). Ex.: un contract de vânzare-
cumpărare încheiat între un comerciant român şi unul francez, locul încheierii fiind Ungaria, iar
cel al executării prestaţiei plăţii în Anglia, poate fi supus reglementărilor: fie dreptului roman, fie
celui francez, maghiar sau englez. Alegerea între cele patru posibile se face potrivit normelor
conflictuale din dreptul internaţional privat; în cazul României legea aplicabilă acestui contract, în
lipsa unei precizări făcute de vânzător şi cumpărător va fi lex venditoris = a vânzătorului, lui
revenindu-i executarea prestaţiei caracteristice).

Ex. de norme conflictuale:

- pentru statutul personal al persoanei fizice lex patriae (în România)

avem norma lex personalis
lex domicilii (în Anglia)
- pentru persoanele juridice legea naţionalităţii, în România va fi determinată după regula: legea
sediul social real (acolo unde există organ de conducere şi gestiune);
- pentru bunuri imobile (terenuri, construcţii) lex rei sitae;
- pentru rap. juridic născut dintr-un delict civil (în afara raporturilor contractuale) → lex loci
delicti commisi.
C. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Din punct de vedere al sferei subiectelor cărora li se aplică legile civile distingem
trei categorii:
1. legi civile cu vocaţie generală de aplicare, adică aplicabile atât persoanelor fizice cât şi
persoanele juridice. Ex.: Codul civil;
2. legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice. Ex.: Codul familiei;
3. legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanele juridice. Ex.: Legea 31/1990 privind
societăţile comerciale

1.8 Interpretarea legii civile

- Definiţie, clasificare, metode -
A. Definiţie: Interpretarea legii = operaţiunea logico-raţională de lămurire, explicare a
conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în vederea justei lor aplicări, prin corecta încadrare
a diferitelor situaţii din practică în ipotezele ce le conţin.
- Conform art. 14 alin. 1 Noul Cod civil, „orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite
drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu – ordinea publică şi
- bunele moravuri”
- buna credinţă se prezumă (art. 14 alin. 2)
- „ niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod
excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe” (art. 15 – abuzul de drept).
Privind dreptul prin comparaţie cu morala, abuzul de drept apare doar când titularul unui
drept subiectiv îl foloseşte astfel încât lezează pe titularul altui drept; judecătorul va fi chemat să
rezolve conflictul dintre cele două drepturi şi deci primatul unuia asupra celuilalt; altfel spus:
nimeni nu poate avea un drept împotriva dreptului altuia.
B. Clasificare:
1. În funcţie de forţa sa, obligatorie sau neobligatorie se clasifică în interpretare oficială
(a) şi neoficială (b).
a = este oficială interpretarea făcută de către un organ de stat a puterii legislative,
executive sau judecătoreşti, dacă interpretarea provine de la însuşi organul care a edictat actul
normativ supus interpretării. Poate fi interpretare Oficială şi autentică. Ex.: un articol de lege
neclar, este interpretat printr-o lege care emană de la Parlamentul României, adică organul ce a
emis actul normativ.
Interpretarea oficială dată de organele puterii judecătoreşti – instanţele judecătoreşti – este
numită interpretare judiciară, obligativitatea ei fiind limitată numai la speţă, adică în cazul
soluţionat prin hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat (spre
deosebire de sistemul anglo-american al precedentului judiciar, în care judecătorul creează legea,
soluţia pronunţată de el va fi obligatorie pentru instanţa de acelaşi grad sau de grad inferior în
situaţii concrete identice = precedent judecătoresc;
b) este neoficială interpretarea dată legii civile în doctrină (literatura de
specialitate) ori de către avocat în pledoariile sale. Această interpretare nu are forţa juridică
obligatorie.
2. După criteriul rezultatului interpretării distingem interpretarea literală (sau
declarativă) extensivă şi restrictivă.
 (a) Literală = când în urma interpretării se ajunge la concluzia că între formularea
textului legal interpretat şi cazurile din practică există concordanţă (conţinutul literal şi cel real
coincid); a nu se confunda cu interpretarea gramaticală.
(b) Extensivă = când, în urma interpretării se ajunge la concluzia că între
formularea textului legal şi cazurile din practică la care se aplică textul nu există concordanţă,
textul trebuie extins şi asupra cazurilor care nu se încadrează în litera (formularea) textului
(contextul literal este mai restrâns decât cel real, faţă de intenţia reală a legiuitorului).
Extinzând înţelesul noţiunii de investiţie străină, vom concluziona că nu numai
cetăţeanul străin cu domiciliul în străinătate poate fi investitor străin, dar şi cetăţeanul român cu
domiciliul în străinătate poate avea această calitate.
(c) Restrictivă = când, în urma interpretării se ajunge la concluzia că formularea
este prea largă faţă de ipotezele ce se pot încadra în text (aşadar conţinutul literal este mai larg
decât cel real). Ex-: art. 1 alin. 2 L. 31/90 „ Soc. com. cu sediul în România sunt persoane juridice
române”. Sediul social, trebuie înţeles în lumina reglementării Legii 105/92 ca sediu principal
(sediu real = org. de cond. şi control) putând exista şi societăţi comerciale care au sediu secundar
(ex. sucursală) în România, caz în care sucursalele au naţionalitatea societăţii mamă care poate fi
alta decât cea română. Ex. sucursala unei firme germane înfiinţată în România va avea naţionalitate
germană, nu română.
C. Metode de interpretare
Definiţie: Interpretarea este un procedeu de clarificare a înţelesului legii civile.

gramaticală (1)
Clasificare sistematică (2)
istorico-teleologică (3)
logică (4)

1. Interpretarea gramaticală este lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale civile

pe baza regulilor gramaticii, adică ţinând seama de sintaxa şi morfologia propoziţiei ori frazei, de
semantica termenilor utilizaţi în text şi de semnele de punctuaţie.
 2. Interpretarea sistematică constă în lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale
ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii, din acelaşi act normativ ori din alt act
normativ.
Din punct de vedere al domeniului aplicării unei dispoziţii există:
a. norme generale;
b. norme speciale,
pentru care se impun următoarele reguli:
- norma generală nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non derogant) şi
- norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant).
Deci norma generală reprezintă regula, iar cea specială excepţia.
3. Interpretarea istorico-teleologică înseamnă stabilirea sensului unei dispoziţii
legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ în cauză
într-un context istoric dat. Pentru această interpretare prezintă interes „expunerea de motive” la
adoptarea unei legi.
4. Interpretarea logică înseamnă lămurirea înţelesului ei pe baza logicii formale, a
raţionamentelor logice, inductive şi deductive (silogismele)
Ex. a: excepţio est strictissimae interpretationis = excepţia este de strictă
interpretare şi aplicare în funcţie de care se ajunge la interpretarea restrictivă cum ar fi în cazul
analizat mai sus al regulilor generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant.
Ex. b: argumente de interpretare logică:
c. per a contrario – când se afirmă ceva se neagă contrariul;
d. a fortiori = cu atât mai mult;
e. reductio ad absurdum = numai o soluţie e admisibilă raţional.
1. Exceptiones sunt strictissime interpretationis» = excepţiile de la lege sunt de foarte strictă
interpretare
Conform art.10 Noul Cod civil «Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng
exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres
şi limitativ prevăzute de lege»
 2. «Non debet cui plus licet quid minus est non licere» , «Nu trebuie ca cel căruia i se permite
mai mult să nu i se permită ceea ce este mai puţin» = Celui ce i se permite mai mult, i se
permite şi ceea ce este mai puţin (conform art. 16 alin. 4.)
Exemplu: «Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa
din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie»

Întrebări, spețe și grile

Întrebări
1. Ce este principiul neretractivității legii ?
2.Ce este interpretarea oficială autentică. ?
3. Ce este interpretarea neoficială ?
4. Cine realizează interpretarea oficială jurisdictională ?
5.De câte feluri este interpretarea după criterul rezultatului.
6. Ce este interpretarea restrictivă ?
Adevarat sau fals
• Interpretarea sistematică a normei presupune/ constă în lămurirea
sensului normei tinând seama de finalitatea urmărită de legiutor.
• Interpretarea logică constă în lămurirea sensului unei norme utilizând
regulile logicii formale și sistemul de argumentare pe care se bazează.

SPEȚĂ
Potrivit legii, pentru a dobândi carnet de șofer, legea în vigoare la momentul
înscrierii la examenul de conducere , impunea împlinirea vârstei de 18 ani, precum
și cel puțin studii gimnaziale dovedite cu diplomă în acest sens.
 A, ca PF, s-a înscris la școala de șoferi, la data de 15 octombrie, 2018, întrunind
condițiile legale în acest sens.
Înainte de susținerea examenului de conducere, programat în data de 7
decembrie, 2018, la data de 7 noiembrie, s-a modificat legea, în sensul că poate
dobândi carnet de conducere și deci permis de conducere, doar P.F. ce a împlinit 18
ani și este absolvent de liceu.
Poate A, să obțină carnetul de conducere sau nu? Motivați invocând ce
principiu de drept se aplică.

Grile
1. Când conţinutul literal al legii civile este mai restrâns decât cel real, dorit de
legiuitor, interpretarea se va face:
a) literal;
b) restrictiv;
c) extensiv
Motivaţi
2.Interpretarea literală presupune că :
a) se folosesc argumente literale
b) că există o neconcordantă între formularea textului normei și metoda de interpretare
c) că există o concordantă între formularea textului normei și situațiile practice
3.Are caracter general obligatoriu :
a)interpretarea autentică
b)interpretarea neoficială
c)interpretarea judiciară
4.Interpretarea autentică este dată de :
a) instantele judecătorești
b) organul care a emis norma
c) un notar public
5. Interpretarea normei civile priveste :
a) o etapă din procedura de promulgare a legii
b) o clasificare a normelor civile
c) o etapă din procesul de aplicare a legii
CAP.II RAPORTUL JURIDIC DE DREPT AL
AFACERILOR /RAPORTUL JURIDIC DE DREPT CIVIL

RAPORTUL JURIDIC CIVIL-schema

A. Definiţie
a) social
B. Caractere b) volitiv
c) poziţie de egalitate juridică

1. părţi (subiectele raportului juridic civil)

C. Structură 2. conţinut
3. obiect
SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL-schema
1. Determinare
A 2. Pluralitate
3. Schimbare
B. Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic
Definiţie
Componente capacitatea de folosinţă
capacitatea de exerciţiu
C. Capacitatea civilă a persoanei fizice
1) Definiţie
2) Capacitatea de folosinţă a) Început
b) (Sfârşit) Încetare
3) Capacitatea de exerciţiu a) Definiţie
b) Categorii
c) Sfârşit (Încetare)

2.1 Raportul juridic civil

A. Definiţie = este o relaţie socială – patrimonială ori
nepatrimonială – reglementată de norme de drept civil. Ex.:
raportul juridic dintre vânzător şi cumpărător în legătură cu
autoturismul Logan, producţie 2007.
B. Caractere
a. social – pentru că raportul juridic ia naştere
exclusiv între oameni priviţi individual ca persoană fizică
sau în colectiv, ca persoană juridică; legea nu poate stabili
reguli de conduită pentru lucruri, [chiar dacă raportul juridic,
ex. vânzarea-cumpărarea Loganului are în vedere
transmiterea dreptului de proprietate asupra acelui lucru de
la vânzător la cumpărător; în realitate şi acest raport juridic
are în vedere conduita vânzătorului şi cumpărătorului cu
privire la acel obiect].

b. volitiv – adică o relaţie socială devine raport de

drept civil pentru că acest lucru s-a voit de către
legiuitor, atunci când a adoptat norma juridică;
caracterul fundamental al normei juridice de a fi voinţă de
stat – se transmite şi relaţiei sociale care e reglementată de
 norma juridică. Acest aspect este foarte evident în cazul
faptelor juridice din care se nasc raporturi juridice, faptele
juridice fiind acele împrejurări de care norma juridică
leagă producerea unor efecte juridice.
Aceste fapte juridice (lato sensu) se împart în evenimente
şi acţiuni.
Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent
de voinţa omului şi care, pentru că norma leagă de
ele anumite drepturi sau obligaţii, produc efecte juridice. Ex.:
naşterea persoane fizice are ca efect începutul capacităţii de
folosinţă a acesteia, moartea duce la încetarea capacităţii civile a
persoanei fizice; incendiile, inundaţiile, cutremurul etc.
Există însă şi un al doilea aspect specific pentru
raporturile juridice civile care izvorăsc din actele juridice
civile, adică din acţiuni (cum le-am denumit mai sus). Din acest
punct de vedere actul juridic civil înseamnă manifestarea de
voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice [Atenţie deci,
pentru evenimente efectele juridice se produc independent de
voinţa oamenilor, pe când la acţiuni, voinţa oamenilor este
chiar izvorul efectelor juridice]. Ex. de acte juridice:
testamentul, donaţia, contractul de vânzare-cumpărare etc;
 c. poziţia de egalitate juridică a părţilor =
nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă [Nu înseamnă că
ambele părţi ar avea un număr egal de drepturi şi de
obligaţii].

evenimente - cutremur,incendiu,nasterea/moartea
şi - actiuni omenesti savarsite fara intentia de
a produce efecte juridice,efecte ce se produc în puterea legii
- gestiunea de afaceri
actiuni - plata nedatorata
- îmbogăţirea fără just temei (cauză)

Fapte juridice
lato sensu

acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce

efecte juridice = acte juridice

C. Structura : părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic

 1. Părţile sau subiectele raportului juridic sunt persoanele
fizice şi persoanele juridice care sunt titularele drepturilor şi
obligaţiilor civile.
2. Conţinutul raportului juridic este dat de totalitatea
drepturilor subiective şi obligaţiile civile pe care le au părţile.
3. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori
inacţiunile la care sunt îndrituite părţile ori pe care acestea sunt
ţinute să le respecte; altfel spus, obiectul raportului juridic civil
constă în conduita pe care o pot avea ori trebuie s-o aibă
părţile. Ex.: la un raport juridic de vânzare-cumpărare [părţile
sunt vânzătorul şi cumpărătorul, conţinutul cuprinde pentru
vânzător dreptul de a primi plata preţului, căruia îi corespunde
obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti preţul.

Enumerarea obligaţiilor vânzătorului

– obligaţia de a transfera dreptul de proprietate asupra
Loganului → dreptul corelativ al cumpărătorului de a cere
transferul dreptului de proprietate;
 – obligaţia de a garanta[pentru vicii ascunse] →dreptul
corelativ al cumpărătorului de a cere executarea oblig. de
garanţie];
– obligaţia de a preda bunul către cumpărător → dreptul
corelativ al cumpărătorului de a cere predarea bunului;

2.2 Subiectele raportului juridic civil

A. Determinare, pluralitate, schimbarea subiectelor raportului
juridic civil
1. Determinarea
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil
înţelegem cunoaşterea părţilor acestui raport.
Această determinare se realizează diferit, după cum e vorba
de raporturi juridice ce au în conţinutul lor drepturi absolute ori
drepturi relative (ce le vom defini şi caracteriza la capitolul
conţinutul raportului juridic).
Reţinem doar că pentru drepturile absolute este cunoscut sau
determinat numai subiectul activ , care este însuşi titularul
dreptului subiectiv civil. Ex.: este cunoscut proprietarul unui bun
de exemplu, vânzătorul proprietar este Popescu Marcel.
Subiectul pasiv este format din toate celelalte subiecte de drept
civil – toţi ceilalţi oameni sunt obligaţi să respecte dreptul de
proprietate al lui Popescu, ceea ce înseamnă că subiectul pasiv
este nedeterminat.
În cazul drepturilor relative este cunoscut atât subiectul activ
(creditorul) cât şi subiectul pasiv (debitorul). Ex.: pentru vânzare-
cumpărare sunt determinaţi şi vânzătorul (subiectul activ pentru
plata preţului – creditor) şi cumpărătorul (subiectul pasiv pentru
plata preţului – debitorul).
2. Pluralitate
În cele mai multe cazuri raporturile juridice civile se
stabilesc între o persoană ca subiect activ şi o altă persoană ca
subiect pasiv.
Există însă şi cazuri în care raportul juridic civil este stabilit
între mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori. [Despre acestea la
capitolul Clarificarea obligaţiilor civile].
3. Schimbarea subiectelor raporturilor juridice civile
În cazul raporturilor juridice nepatrimoniale nu se pune
problema schimbării nici a subiectului activ. (Ex. titularul
dreptului la viaţă) pentru că drepturile nepatrimoniale sunt
inalienabile (nu se pot transmite) şi nici subiectzul pasiv care e
întotdeauna nedeterminat (toţi ceilalţi oameni sunt obligaţi să-i
respecte dreptul la viaţă).
În cazul raporturilor juridice patrimoniale e necesară o
distincţie între raporturile reale şi cele obligaţionale.
Astfel, pentru raporturile reale poate interveni o schimbare a
subiectului activ prin transmiterea bunului ce formează obiectul
dreptului real. [Ex.: Proprietarul A al Loganului, 2007 îşi vinde
bunul cumpărătorului B, care devine proprietar].
În cazul raporturilor obligaţionale poate interveni atât o
schimbare a subiectului activ (creditorului) prin cesiune de
creanţă, subrogaţie personală, novaţie prin schimbare de creditor,
cât şi a S.P. (debitor) prin stipulaţie pentru altul, novaţie prin
schimbare de debitor, delegaţie. Aceste mijloace de transmitere
şi transformare a obligaţiei vor fi studiate la capitolul Teoria
generală a obligaţiilor.

B. Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic

civil

1. Definiţie: Este aptitudinea generală de a fi titular de

drepturi şi obligaţii.
 În drept folosim sintagmele specifice: „a exercita drepturi”
şi „a-şi asuma obligaţii”.
2. În structura capacităţii civile intră două componente:
capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu. Fiecare trebuie
studiată separat pentru persoana fizică şi persoana juridică.
 Cap.III Comerciantul persoană fizică – profesionist
în viziunea Noului Cod civil

3.1.Profesioniştii în viziunea Noului Cod civil

Potrivit Noului Cod civil sunt consideraţi profesionişti toţi cei

care exploatează o întreprindere (art. 3 alin.), iar ca enumerare
noţiunea de profesionist include: categoriile de comerciant,
întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane
autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale
(conf. art. 8 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Dacă „exploatarea unei întreprinderi” este definită ca fiind
„exercitarea sistematică de către una sau mai multe persoane, a
unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea
ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent
dacă are sau nu un scop lucrativ” (conf. art. 3 alin. 3 din Noul
Cod civil).
Aşadar, exploatarea unei întreprinderi sau întreprinderea are
următoarele caracteristici:
a) Întreprinderea constă în exercitarea sistematică şi
permanentă a unei activităţi organizate, potrivit unor
reguli proprii;
b) Activitatea organizată este realizată de una sau mai
multe persoane pe riscul lor. Persoanele care realizează
activitatea organizată au calitatea de profesionişti;
c) Obiectul activităţii organizate este producerea,
administrarea [administrarea bunurilor altuia este o
activitate economică, care, în prezent, este reglementată
de Codul civil (art. 792-857)] ori înstrăinarea de bunuri
sau prestarea de servicii;
1
Scopul întreprinderii poate fi obţinerea unui profit sau realizarea
unui scop nonprofit.

3.2.Comerciantul Persoană Fizică

3.2.1. Definiţie – Întreprinderea

Conform O.U.G. 44/2008 întreprindere economică este
activitatea economică ce se desfăşoară în mod organizat,
permanent şi sistematic, conţinând resurse financiare, forţă de
muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţii, pe
riscul întreprinzătorului (art. 4 lit. f).
Putem afirma că:
Întreprinderea comercială are următoarele caracteristici:
a) Întreprinderea constă în exercitarea organizată a unei
activităţi economice. Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, prin
activitate economică se înţelege activitatea agricolă
industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor
bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în
bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe
pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi, în
scopul obţinerii unui profit;
b) Activitatea economică este realizată de una sau mai multe
persoane ca profesionişti. Având în vedere activitatea
desfăşurată, aceşti profesionişti au calitatea de
comercianţi;
c) Obiectul activităţii economice îl reprezintă producerea şi
circulaţia mărfurilor, executarea de lucrări sau prestarea de
servicii;
d) Scopul desfăşurării activităţii economice este obţinerea
profitului.

2
 Începând cu februarie 2014 (conform art.2 care dispune
că intrarea în vigoare a legii 4/2014 este 10 februarie 2014) sunt
aplicabile o suită de drepturi ce revin soțului/soției titularului unui
PFA/ întreprindere individuală. Astfel, soțul sau soția titularului
PFA/întreprinderii individuale se poate asigura în sistemul public
de pensii pe bază de contract de asigurare socială, în sistemul
asigurărilor pentru șomaj, prin încheierea unui contract de
asigurare de șomaj în condițiile legii, precum și în sistemul
asigurărilor de sănătate, în condițiile prevăzute de lege. Pentru ca
soțul sau soția titularului să contribuie la sistemul de asigurări
sociale, potrivit actului normativ, titularul întreprinderii
individuale/PFA îi revine sarcina de a înregistra la Registrul
Comerțului participarea soțului/soției, pe baza declarației pe
proprie răspundere și a certificatului de căsătorie. De asemenea
încetarea activității soțului/soției se menționează la Registrul
Comerțului în termen de 15 zile de la data încetării activității.

3.2.2 Condiţii legate de persoană

- în exercitarea dreptului la liberă iniţiativă, a dreptului la
liberă asociere şi a dreptului de stabilire, orice persoană
fizică, fie că este cetăţean român sau că este cetăţean al altui
stat membru al U.E. sau al Spaţiului Economic European
(Norvegia, Islanda și Liechtenstein), poate desfăşura
activităţi economice în România, în condiţiile legii;
În ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă a
întreprinzătorului autorizat sunt de reţinut următoarele aspecte:
- există o suită de incompatibilităţi între profesia de
comerciant şi alte profesii. De exemplu, legea organică a
avocaţilor le interzice expres acestora să desfăşoare o
activitate comercială al cărei obiect de activitate să constea
în exercitarea profesiei de avocat; cu alte cuvinte un avocat
3
 isi poate organiza activitatea intr-un cabinet de avocatura
(singur sau in asociere cu alti avocati-caz in care se aplica
regulile societatii civile, reglemantate de codul civil, si nu
sub forma de PFA, II, Ifam-reglementate de OUG 44/2008)
- există o suită de interdicţii în legătură cu activitatea
economică desfăşurată, pornindu-se de la respectarea
monopolului de stat în anumite domenii (cum ar fi extracţia
şi prelucrarea unor zăcăminte) sau de la anumite limite ce se
impun activităţilor prin contractele încheiate (de exemplu
clauza de nonconcurenţă impusă de francizor beneficiarului
de franciză);
- decăderile din calitatea de comerciant ar putea să apară în
cazul unei condamnări penale rămase definitive, potrivit
căreia, prin hotărârea judecătorească se interzice expres
condamnatului exercitarea profesiei de comerciant, ca
sancţiune pentru infracţiunea săvârşită:
În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu, trebuie
remarcat faptul că desfăşurarea unei activităţi economice pe cont
propriu, impune îndeplinirea de către întreprinzătorul persoană
fizică a condiţiei de a fi împlinit vârsta de 18 ani. Cu alte cuvinte
numai o persoană majoră, având capacitatea de exerciţiu deplină,
poate deveni comerciant, fie că este vorba de o femeia sau de un
bărbat.
Deoarece, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare atât tânăra,
cât şi tânărul se pot căsători înainte de a deveni majori( de la 16
ani), nu există nicio diferenţiere între sexe în ceea ce priveşte
dobândirea calităţii de comerciant.
O problemă particulară apare în ipoteza întreprinderilor
familiale, din care pot face parte şi minorii de 16 ani, dar aceasta
va fi analizată la secţiunea privind asociaţiile familiale.

4
 3.2.3. Condiţii legate de activitatea desfăşurată
Remarcăm ca primă asemănare între persoana fizică
autorizată, întreprinderea familială şi societatea comercială,
obligaţia alegerii ca obiect de activitate obişnuită, exercitată cu
titlu de profesie, a uneia dintre activităţile considerate profitabile.
Pentru că activitatea desfasurata de persoana fizică autorizată
trebuie să aibă caracter de profesie, comerciantul trebuie să deţină
o calificare, concepută ca pregătire profesională sau ca experienţă
profesională, ce poate fi dovedită cu:
- diploma, certificatul sau adeverinţa de absolvire a unei
instituţii de învăţământ preuniversitar sau universitar;
- certificatul de absolvire a unei forme de pregătire
profesională;
- certificatul de competenţă profesională;
- cartea de meşteşugar;
- carnetul de muncă al solicitantului, din care să reiasă că
acesta a fost încadrat în muncă pe o durată de minim 2 ani în
activitate, meseria sau ocupaţia pentru care se solicită
autorizaţia;
- declaraţia de notorietate.
Acestea se regăsesc în O.U.G. 44/2008 între documentele
necesare înmatriculării în Registrul Comerţului sub denumirea:
documente ce atestă pregătirea profesională/experienţa
profesională.
În ceea ce priveşte avizele speciale pentru autorizarea
desfăşurarea activităţii, acestea se regăsesc între documentele
necesare înmatriculării sub denumirea de declaraţie tip pe propria
răspundere care să ateste îndeplinirea condiţiilor legale de
funcţionare prevăzute de legislaţia specială din domeniul sanitar,
sanitar-veterinar, protecţia mediului şi protecţia muncii.

5
 3.2.4. Asemănări între cele trei forme de desfăşurare
a activităţii de către persoanele fizice

a) privesc orice persoană fizică, fie că este cetăţean roman sau

cetăţean al unui stat membru U.E. sau S.E.E., având capacitate
deplină de exerciţiu (ca excepţie, chiar 16 ani la întreprindere
familială);
b) dobândirea calităţii de comerciant este legată de data
înregistrării în registrul comerţului; dovada calităţii se face cu
certificatul de înregistrare1;
c) au ca obiect de activitate: „activităţi de producţie, comerţ sau
prestări de servicii” în sensul art. 8 alin. 2 din Legea 71/2011
pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil );
d) au scop lucrativ: obţinerea de venituri;
e) înmatricularea în registrul comerţului are valoare de
autorizare de funcţionare (rezoluţia motivată de directorul
Oficiului registrului comerţului are valoare de autorizare); iar
înregistrarea fiscală se face prin obţinerea codului unic de
înregistrare (de către Oficiul Registrului Comerţului care
comunică electronic cu Ministerul Finanţelor Publice pentru
a-l obţine);
f) autorizaţii speciale în funcţie de domeniul de activitate ales;
inclusiv condiţii speciale de pregătire profesională;
g) atribute de identificare proprii:
- firma/emblema (prin rezervare);
- sediu profesional si puncte de lucru (nu filiale şi
sucursale) sau un sediu permanent pentru cetăţenii
străini;
6
 - C.U.I.;
- un număr de înregistrare a Registrului Comerţului;
- contul bancar.
h) pentru datoriile comerciale răspunderea cu întreaga avere
(excepţie: patrimoniul de afectaţiune);
i) evidenţa contabilă se organizează în partidă simplă;
j) pot cumula calitatea de persoană fizică autorizată, titular al
întreprinderii individuale sau membru al întreprinderii
familiale cu cea de salariat al unei terţe persoane, fie că
funcţionează în acelaşi domeniu de activitate sau în unul
diferit;
k) pot colabora atât între ele, cât şi cu alte persoane fizice sau
persoane juridice, fără ca aceasta să le schimbe statutul juridic;
l) indiferent de statutul juridic ales persoana fizică este asigurată
în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale
şi are dreptul de a fi asigurată în sistemul asigurărilor sociale
de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii;
m) în caz de insolvenţă comercială i se aplică procedura
simplificată conform Legii nr. 85/2006.

3.2.5. Deosebiri

3.2.5.1 Persoana fizică autorizată

a) poate desfăşura fie activităţi comerciale, fie necomerciale.PFA

poate avea în obiectul de activitate cel mult 5 clase de activități
prevăzute de codul CAEN (potrivit Legii nr 182/2016 pentru
aprobarea OUG 44/2008);
b) poate angaja cu contract (O.U.G. 46/2011) de muncă terţe
persoane pentru activitatea economică pentru care a fost
7
autorizată; aşadar, activitatea se va desfăşura folosind forţa de
muncă şi aptitudinile profesionale ale altei persoane fizice pe
lângă cele ale persoanei fizice autorizate (dobândeşte calitatea de
angajator – persoană fizică). PFA poate desfășura activitățile
pentru care este autorizată, singură sau împreună cu cel mult 3
persoane, angajate de aceasta, în calitate de angajator, cu contract
individual de muncă, încheiat și înregistrat în condițiile legii;
c) persoana fizică autorizată nu poate cumula şi calitatea de titular
al unei întreprinderi individuale, dar îşi poate schimba statutul
juridic din persoană fizică autorizată în titular al întreprinderii
individuale (şi viceversa) prin radierea din Registrul comerţului a
statutului anterior autorizat. Argumentele ce susţin această
caracteristică sunt următoarele: pe de o parte, când vine vorba de
răspundere, nu se poate garanta cu acelasi patrimoniu pentru două
activităţi distincte, iar pe de altă parte, este deja prezentă o
diferenţiere între regimul juridic al celor două instituţii.
Potrivit articolului 23 din OUG nr.44/2008,
întreprinzătorul titular al întreprinderii individuale este
comerciant persoană fizică de la data înregistrării la Registrul
Comerţului. Astfel, făcând o scurtă analiză, putem deduce
următoarele concluzii:
− în timp ce întreprinderea individuală vizează întotdeauna
activitatea unui comerciant, PFA poate fi şi un necomerciant,
pentru că, potrivit art. 20 alin.2, creditorii îşi execută
creanţele potrivit dreptului comun, în cazul în care PFA nu
are calitatea de comerciant.
− dacă PFA nu poate fi titular al unei întreprinderi individuale,
reciproca este însă valabilă; întreprinzătorul titular al unei
întreprinderi individuale este PFA.

3.2.5.2 Statutul juridic al persoanei fizice autorizate

8
 Persoana fizică autorizată beneficiată de anumite drepturi şi
are obligaţii, care, împreună, formează conţinutul statutului
juridic al persoanei fizice autorizate.
Cele mai importante obligaţii ale persoanei fizice autorizate
sunt:
- înmatricularea în Registrul Comerţului;
- întocmirea registrelor comerciale.

3.2.5.3 Înmatricularea şi/sau înscrierea în Registrul

Comerţului

Potrivit O.U.G. nr.44/2008 atât în cazul persoanei fizice

autorizate, cât şi în cazul întreprinderilor familiale, certificatul de
înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, devine
documentul care atestă înmatricularea la Registrul Comerţului,
autorizarea funcţionării, cât şi înscrierea în evidenţa
autorităţii fiscale competente.
Documentaţia privind înmatricularea în Registrul
Comerţului, înregistrarea fiscală şi autorizarea unei persoane
fizice autorizate este aceeaşi ca şi în cazul întreprinderii familiale.
Pe parcursul exercitării comerţului, potrivit art. 21 din Legea
nr. 26/1990, persoana fizică autorizată este obligată să evidenţieze
în Registrul Comerţului toate modificările ce vor purta denumirea
de înregistrări, când se referă la:
a) donaţia, locaţia, vânzarea sau garanţia reală mobiliară
constituită asupra fondului de comerţ, precum şi orice alt act
prin care se aduc modificări înregistrărilor în Registrul
Comerţului sau care face să înceteze firma ori fondul de
comerţ;

9
 b) datele privind identificarea împuternicitului. Dacă dreptul de
reprezentare este limitat la o anumită sucursală sau filială,
menţiunea se va face numai în registrul unde este înscrisă
sucursala ori filiala;
c) brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de
serviciu, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă,
firma, emblema şi alte semne distinctive asupra cărora
persoana fizică autorizată sau întreprinderea familială are un
drept;
d) hotărârea de divorţ a comerciantului, precum şi cea de
împărţire a bunurilor comune pronunţate în cursul exercitării
comerţului;
e) hotărârea de punere sub interdicţie a persoanei fizice
autorizate sau de instituire a curatelei acestuia, precum şi
hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
f) deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de
faliment, după caz, precum şi înscrierea menţiunilor
corespunzătoare;
g) hotărârea de condamnare a persoanei fizice autorizate,
administratorului sau cenzorului pentru fapte penale care îl
fac nedemn sau incompatibil să exercite această activitate;
h) orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile
înregistrate.
În cazul în care persoana fizică autorizată are sucursale şi/sau
filiale este obligată să ceară înmatricularea acestora ca şi în cazul
întreprinderilor familiale la oficiul Registrului Comerţului unde a
fost înregistrat sediul principal. Cererea de înmatriculare a
sucursalelor/filialelor va fi însoţită de copii certificate de oficiul
sediului principal, copii referitoare la toate actele pe baza cărora a
fost înregistrată „societatea mamă”.

10
 Potrivit art. 24 din Legea nr. 26/1990, în situaţia în care
persoana fizică autorizată are sediul principal în străinătate şi
înfiinţează în România sucursale şi/sau filiale, este obligată să
respecte dispoziţiile referitoare la înmatricularea, menţionarea şi
publicarea actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii din ţară.

3.2.5.4 Radierea înregistrărilor

Potrivit art. 25 din Legea nr.26/1990,( republicată în

Monitorul Oficial nr. 49 din 4 februarie 1998)„oricine se
consideră prejudiciat prin înmatriculare sau printr-o menţiune din
Registrul Comerţului are dreptul că ceară radierea ei”.
Persoana fizică autorizată îşi încetează activitatea şi este
radiată din Registrul Comerţului în următoarele cazuri:
a) prin deces;
b) prin voinţa acestuia;
c) în condiţiile art. 25 din Legea 26/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
Cererea se depune şi se menţionează în Registrul Comerţului
la care s-a efectuat înmatricularea. În termen de 3 zile de la data
depunerii, oficiul Registrului Comerţului înaintează cererea
tribunalului în a cărei rază teritorială se află sediul întreprinderii
familiale, iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, tribunalul
din acel judeţ.
Tribunalul soluţionează cererea cu citarea oficiului
Registrului Comerţului şi a întreprinderii familiale, comunicând
apoi oficiului Registrului Comerţului hotărârea judecătorească
pronunţată, în copie legalizată, cu menţiunea rămânerii
irevocabile.
Hotărâre judecătorească de soluţionare a cererii poate fi
atacată numai cu recurs, iar termenul de recurs curge de la
11
pronunţare, pentru părţile prezente şi de la comunicare, pentru
părţile lipsă (art. 25 alin.4).
Oficiul Registrului Comerţului va efectua radierea şi va
publica hotărârea judecătorească irevocabilă în Monitorul Oficial.

3.2.5.5 Întocmirea registrelor comerciale

O altă obligaţie principală a persoanei fiice autorizate este

evidenţierea în registrele contabile a activităţii pe care o
desfăşoară.
Registrele persoanei fizice autorizate sunt registre private în
care sunt menţionate toate operaţiile privitoare la patrimoniul
comerciantului.
Ca şi în cazul întreprinderilor familiale, persoana fizică
autorizată trebuie să îşi ţină contabilitatea în partidă simplă.
Art 20 din Legea nr. 82/1991(Republicată în Monitorul
Oficial nr. 454 din 18 iunie 2008) stabileşte, în mod explicit,
următoarele documente obligatoriu a fi întocmite:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul copier.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 82/1991, registrele de
contabilitate, actele şi documentele care au stat la baza
înregistrărilor se păstrează timp de 10 ani, cu începere de la
data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost
întocmite.
Participanţii la mediul economic care s-au confruntat cu
problema de a opta pentru desfăşurarea activităţilor economice fie
ca persoană fizică autorizată, fie ca societate cu răspundere
limitată sau întreprindere individuală, au trebuit, pentru început,

12
să ia în calcul avantajele şi dezavantajele fiecărei opţiuni, intre
care obligatiile fiscale ocupa un loc deosebit.
3.2.5.6 Obligatiile fiscale ale unei PFA
De la 1 ianuarie 2016, PFA-urile datoreaza obligatoriu
cota individuala CAS de 10,5% calculata la venitul net obținut,
indiferent dacă sunt concomitent salariate (dar acesta cota nu
asigură un stagiu complet de cotizare pentru pensie, ci doar o
treime din acesta De asemenea, prin intermediului noului
formular 600, ele vor putea alege să plătească cota integrală de
26,3% a contribuției la pensii(caz in care contribuabilul va
beneficia de o pensie întreagă:cota de 26,3 va contine si
contributia angajatorului, respective de 15,8%). Odată exercitată,
opțiunea de a plăti cota integrală nu va mai putea fi anulată în
cursul anului respectiv, ci numai în anul următor.
PFA datorează o contribuţie la sănătate de 5,5%, însă baza
de calcul diferă în funcţie de modul de impunere a PFA – în sistem
real sau pe baza normei de venit.
Astfel, pentru impunerea în sistem real, baza de calcul este
reprezentată de venitul net anual realizat exclusiv cheltuielile
reprezentând contribuţii sociale (diferenţa dintre totalul
veniturilor încasate şi cheltuielile efectuate în scopul realizării
acestor venituri, exclusiv cheltuielile reprezentând contribuţii
sociale).
În cazul impozitării la norma de venit, baza de calcul este
valoarea anuală a normei de venit, raportată la cele 12 luni ale
anului, ce nu poate fi mai mică decât un salariu de baza minim

13
brut pe ţară (care de la 1 iulie este de 1050 lei), daca acest venit
este singurul asupra căruia se calculează contribuţia.
Plata contribuţiilor la sănătate se efectueaza anticipat, în
cursul anului, cu regularizarea sumelor datorate anual. Astfel, în
baza declaraţiei de venit estimat (Formular 220) sau a declaraţiei
de venit realizat (Formular 200), organul fiscal emite decizia de
impunere pentru plăţi anticipate în care stabileşte contribuţia de
asigurări sociale de sănătate datorată anticipat şi termenele de
plată.
Plata se efectuează trimestrial, în patru rate egale, până la
data de 25 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.
Dupa încheierea anului fiscal, în baza declaraţiei privind
venitul realizat depusă de contribuabili (Formular 200), organul
fiscal stabileşte obligaţiile anuale de plată a contribuţiei de
asigurări sociale de sănătate prin decizia de impunere anuală
regularizând sumele datorate cu titlu de plăţi anticipate.
Plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate
stabilită prin decizia de impunere anuală se efectuează în termen
de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei, iar sumele
achitate în plus se compensează sau se restituie potrivit
prevederilor Codului de procedură fiscală.
3.2.5.7 Avantajele PFA
• Costuri de infiintare mici
• Cheltuieli de administrare mici
• Situatia contabila este tinuta de persoana care a solicitat
infiintarea PFA nefiind nevoie de un contabil autorizat.

14
 • PFA poate beneficia de profitul realizat oricand fara a
imparti dividende sau a trece anul in documentele oficiale,
sumele incasate le poate folosi fie in scop personal fie in
scopul PFA
• Procesul de desfiintare a unui PFA este mult mai simplu iar
costurile sunt mai mici
• PFA are trei obigatii catre bugerul de stat (impozitul pe venit
16%, 5,5% din venitul brut pentru sanatate, 31,3% din
venitul lunar declarat de asigurat reprezentand contributii la
sistemul de pensii CAS
• Daca detinatorul PFA are un alt contract de munca si in alta
parte, acesta este scutit de contributia la siguratilor sociale
3.3 Întreprinderea individuală

a) poate angaja terţe persoane cu contract individual de

muncă, înregistrat la inspectoratul teritorial de muncă, caz în
care titularul întreprinderii dobândeşte calitatea de angajator
– persoană fizică. Întreprinderea individuală poate angaja cel
mult 8 salariați, terțe persoane, cu contract individual de
muncă încheiat și înregistrat în condițiile legii (potrivit Legii
nr 182/2016 pentru aprobarea OUG 44/2008);
b) nu are personalitate juridică proprie şi patrimoniu distinct
de al persoanei fizice ce constituie titularul întreprinderii.
Întreprinderea individuală poate avea în obiectul de
activitate cel mult 10 clase de activități prevăzute de codul
CAEN.
c) activitatea întreprinderii poate fi continuată de
moştenitorii săi, dacă succesorul legal depune o declaraţie în
formă autentificată în acest sens, în 6 luni de la deschiderea
succesiunii;

15
3.4 Întreprinderea familială

a) este constituită din două sau mai multe persoane fizice,

membrii ai aceleiaşi familii cu grad de rudenie până la gradul
IV inclusiv, chiar minori care au împlinit 16 ani la data
înmatriculării;
b) membrii pot fi simultan şi persoane fizice autorizate sau
titulari ai unor întreprinderi individuale;
c) actele se încheie cu terţii de către un reprezentant, acelaşi
care a avut şi iniţiativa constituirii întreprinderii şi al cărui
nume se regăseşte şi în firmă;
d) nu poate angaja terţe persoane cu contract individual de
muncă;
e) are la bază un acord de constituire (înscris sub semnătură
privată) care stabileşte condiţiile (cotele) de participare la
veniturile nete sau pierderile întreprinderii, cotele de
participare ale membrilor la constituirea patrimoniului de
afectaţiune, raporturile dintre membrii (cum se
dobândesc/înstrăinează bunurile), condiţiile de retragere,
încetarea;
f) membrii răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile
contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii, cu
patrimoniul de afectaţiune sau cu întreg patrimoniul;
g) pentru actele juridice în legătură cu bunuri a căror valoare
depăşeşte 50% din valoarea bunurilor din patrimoniu de
afectaţiune şi a sumelor aflate la dispoziţia întreprinderii la
data actului, reprezentantul trebuie să obţină acordul
prealabil al membrilor întreprinderii; actele de dispoziţie
asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii vor putea
fi încheiate de reprezentant dacă are acordul majorităţii
16
 simple a membrilor întreprinderii (50% +1), iar între aceste
voturi trebuie să fie şi cel al proprietarului bunului ce
constituie obiectul prestaţiei; bunurile dobândite pe durata
existenţei întreprinderii sunt în coproprietate.
.
3.6 Întreprinderea individuală versus SRL – unipersonal

Potrivit art. 3 alin.3 din Legea 31/1990 privind

societăţile comerciale, asociaţii unei SRL răspund numai până la
concurenţa capitalului social subscris. În cazul constituirii prin
actul de voinţă al unei singure persoane se întocmeşte ca act
constitutiv un statut (art. 5 alin.2).Coroborând aceste dispoziţii cu
cele conţinute de art. 1 ali.2 şi anume că societăţile comerciale cu
sediul în România sunt persoane juridice române, constatăm că un
prim avantaj al alegerii SRL-ului unipersonal este acela al
personalităţii juridice proprii, pe care întreprinderea individuală
nu o are. Deşi asociat este o persoană fizică cel ce încheie
contracte asumându-şi drepturi şi obligaţii, cel ce are calitatea de
angajator, de contribuabil etc. este SRL-ul unipersonal, adică o
persoană juridică.
• Având un capital social propriu, SRL-ul unipersonal poate
decide majorarea acestuia pentru a creşte credibilitatea faţă
de terţi şi pentru a spori anvergura afacerilor deci a
profitului.
• Evidenţa contabilă a SRL-ului se va desfăşura în „partidă
dublă”, fiecare operaţie comercială având o dublă
înregistrare, pe când la întreprinderea individuală evidenţa
se face în „partidă simplă” (conform Legii contabilităţii nr.
82/1991). Aşadar înregistrarea contabilă a SRL-ului
unipersonal e mai riguroasă.

17
• Un avantaj ce nu poate fi ignorat de întreprinzător este cel
fiscal. SRL-ul unipersonal beneficiază de facilităţi şi scutiri
fiscale de care întreprinderea individuală este privată
(impozit pe profit, deductibilităţi etc.).
• Regimul juridic este favorabil SRL-ului unipersonal şi în
ceea ce priveşte transmiterea către terţi. Cesiunea părţilor
sociale este permisă în orice moment, pe durata societăţii
comerciale (de exemplu prin transformarea din SRL
unipersonal în pluripersonal), pe când în cazul întreprinderii
individuale orice cesiune de drepturi şi obligaţii ar îmbrăca
forma unui transfer cu titlu universal între vii, interzis în
condiţiile Codului civil român.
• Sigur că patrimoniul poate fi transmis „mortis cauza” în
cazul întreprinderii individuale, dar acest mod de transmitere
este permis şi în cazul SRL-ului unipersonal.
• Potrivit O.U.G. 44/2008, moştenitorii întreprinzătorului
persoană fizică, titular al unei întreprinderi individuale pot
continua întreprinderea în cazul decesului titularului, dacă
îşi manifestă voinţa în acest sens, printr-o declaraţie
autentică, în termen de 6 luni de la data deschiderii
succesiunii. Dacă sunt mai mulţi moştenitori se poate alege
continuarea activităţii sub formă de întreprindere familială
(conf. art. 27).
•
Din punctul de vedere al calităţii de angajator şi SRL-ul
unipersonal şi întreprinderea individuală pot încheia
contracte de muncă, dar titular al obligaţiei de plată a
impozitului pe veniturile din salarii este în primul caz
persoana juridică (SRL-ul), iar în cel de-al doilea
întreprinzătorul titular al întreprinderii.

18
 • În ceea ce priveşte procedura insolvenţei reglementată de
Legea 85/2006, în cazul întreprinderii individuale se aplică
procedura simplificată, debitorul răspunzând cu patrimoniul
de afectaţiune sau cu întreg patrimoniul (conf. art. 26 din
OUG 44/2008). Din nou situaţia SRL-ului este favorizată,
răspunderea debitorului - societate comercială fiind limitată
la patrimoniul acesteia şi nu al asociatului unic.

Bibliografie

1. S. Angheni, M.Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ed. A 4-a, Ed. CA Beck, Bucureşti,
2008.
2. S. Angheni „Câteva aspecte privind fondul de comerţ în dreptul francez şi român
comparat”, În Revista „Studii de drept românesc”, nr. 3-4/1996.
3. O. Căpăţână, „Societăţile comerciale”, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1991.
4. Stanciu D. Carpenaru,,Dreptul comercial in conditiile Noului Cod civil”, în Curierul
Judiciar nr.10/2010, pp.543-546).
5. S. Cristea „Domiciliul fiscal şi sediul permanent. Delimitări noţionale”, în Revista
Română de fiscalitate nr. 17/2008.
6.Silvia Cristea şi Viorel Bănulescu,,The trader natural person-under the New civil
Code’’organizată de Facultatea CIG-ASE,în cadrul conferinţei internaţionale “Accounting and
management information systems”, Amis 2012,publicată pe site-ul conferintei
www.amis.ase.ro/archive/Amis2012/silvia_drept@yahoo.com+m917R917a/paper id 499 7.

19
 7. SilviaCristea ,,Dreptul afacerilor-pe intelesul studentilor economisti",Ed.
Universitara,Bucuresti,2015(314pp)
8. N.Ezram Charriere, „L’entreprises unipersonelle dans les pays de l’Union Europeenne”,
Bibl. de droit prive, LGDJ, Paris, 2002.
9. I.L. Georgescu „Drept comercial român”, vol.II, Ed. SOCEC, Bucureşti, 1948.
10.R.Roblot et G.Ripert, „Traite elementaire de droit commercial”, 13 eme, ed. Paris,
1989.
11.L. E. Smarandache „Comerciantul persoană fizică. Aspecte esenţiale privind: dovada
calităţii şi atributele de identificare obligatorii (1)” în Pandectele Române nr. 5 din 2011.
12. I. Voica „Regimul juridic al SRL, cu un singur asociat în dreptul comunitar european,
Ed. Matricea Bucureşti, 2005.

20
 PERSOANELE FIZICE AUTORIZATE,
ÎNTREPRINDERILE INDIVIDUALE ȘI ÎNTREPRINDERILE
FAMILIALE

1. Caracterul general al conceptului de „profesionist” potrivit

art.3 din Noul Cod civil şi corelarea acestuia cu noţiunea de
întreprindere
• Codul civil
Profesionist = cel care exploatează o întreprindere.
Exploatarea unei întreprinderi = exercitarea sistematică, de
către una sau mai multe persoane, a
unei activităţi organizate ce constă în
producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea
de servicii, indiferent dacă are sau nu
un scop lucrativ.
• OUG 44/2008

1
- întreprinzător = persoana fizică care organizează o
întreprindere economică;
- întreprindere economică = activitatea economică
desfăşurată în mod organizat,
permanent şi sistematic, combinând
resurse financiare, forţă de muncă
atrasă, materii prime, mijloace
logistice şi informaţie, pe riscul
întreprinzătorului, în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege;
persoană fizică autorizată (PFA) = persoana fizică
autorizată să desfăşoare orice formă
de activitate economică permisă de
lege, folosind în principal forţa sa de
muncă;
întreprindere individuală = întreprinderea economică, fără
personalitate juridică, organizată de
un întreprinzător persoană fizică;

2
întreprindere familială = întreprinderea economică, fără
personalitate juridică, organizată de
un întreprinzător persoană fizică
împreună cu familia sa;

Referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la

persoanele fizice sau persoane juridice supuse înregistrării în
registrul comerţului, conf.art.1 din Legea nr.26/1990
2. Patrimoniul de afectaţiune şi patrimoniul profesional
individual, în temeiul Noului Cod civil şi Ordonanţei de Urgenţă
a Guvernului nr.44/2008, cu modificările şi completările
ulterioare
• Codul civil
Regula : Orice persoană fizică sau persoană juridică este
titulară a unui patrimoniu.
Excepţia (în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege)
patrimoniul unei persoane poate face obiectul unei diviziuni
sau afectaţiuni. Ex. Patrimoniul personal de afectaţiune al unui
avocat ce desfășoară o activitate în mod individual

3
 • OUG 44/2008
patrimoniul de afectaţiune = totalitatea bunurilor,
drepturilor şi obligaţiilor persoanei
fizice autorizate, titularului
întreprinderii individuale sau
membrilor întreprinderii familiale,
afectate scopului exercitării unei
activităţi economice, constituite ca o
fracţiune distinctă a patrimoniului
persoanei fizice autorizate, titularului
întreprinderii individuale sau
membrilor întreprinderii familiale,
separată de gajul general al
creditorilor personali ai acestora.

3. Condiţiile necesare înregistrării şi autorizării celor trei forme

de organizare a activităţilor economice de către persoane
fizice: persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală,
întreprinderea familială

4
 Condiţiile ce trebuie să fie întrunite de o persoană fizică:
- să fi împlinit 18 ani, (excepţie : 16 ani, în cazul membrilor
întreprinderii familiale);
- nu a săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi
cele care privesc disciplina financiar-fiscală, de natura celor
care se înscriu în cazierul fiscal;
- are un sediu profesional declarat;
- este cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al
Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European;
- declară pe propria răspundere că îndeplinesşte condiţiile de
funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul
sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi al protecţiei
muncii;
- are pregătirea profesională necesară activităţii pentru care
solicită autorizarea, pe care o dovedeşte cu atestat.
La cererea persoanei fizice interesată, registrul
comerţului eliberează Certificatul de înregistrare, conţinând
codul unic de înregistrare, care este documentul care atestă
înregistrarea în registrul comerţului, autorizarea funcţionării,

5
precum şi luarea în evidenţă de către autoritatea fiscală
competentă.

4.Regimul juridic al persoanei fizice autorizată, întreprinderii

individuale, întreprinderii familiale
i. Persoana fizică autorizată (PFA )
- îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă
şi aptitudinile sale profesionale;
- nu poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică
titular al unei întreprinderi individuale;
- poate colabora cu alte PFA, întreprinzători persoane fizice
titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai
unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau
juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca
aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit potrivit
prezentei secţiuni;
- poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei terţe
persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-

6
un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care
PFA este autorizată;
-PFA poate avea în obiectul de activitate cel mult 5 clase de
activităţi prevăzute de codul CAEN;
- PFA poate desfășura activităţile pentru care este autorizată,
singură sau împreună cu cel mult 3 persoane, angajate de
aceasta, în calitate de angajator, cu contract individual de
muncă, încheiat și înregistrat în condiţiile legii.
- este asigurată în sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale şi are dreptul de a fi asigurată în sistemul
asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj,
în condiţiile prevăzute de lege;
- poate cere ulterior schimbarea statutului juridic dobândit şi
autorizarea ca întreprinzător persoană fizică titular al unei
întreprinderi individuale
- PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de
afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu
întreg patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă

7
procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei;
- PFA îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul
comerţului în următoarele cazuri:
a) prin deces;
b) prin voinţa acesteia;
Conf. art. 25 din Legea nr. 26/1990 oricine se consideră
prejudiciat printr-o înmatriculare sau printr-o menţiune din
registrul comerţului are dreptul să ceară radierea ei.

ii. Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii

individuale
- Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate
juridică prin înregistrarea în registrul comerţului.
- Întreprinzătorul este supus aceloraşi reguli ca şi PFA
Deosebiri faţa de PFA:
- Întreprinderea individuală poate avea în obiectul de activitate
cel mult 10 clase de activităţi prevăzute de codul CAEN;

8
 - Întreprinderea individuală poate angaja cel mult 8 salariaţi,
terţe persoane, cu contract individual de muncă încheiat și
înregistrat în condiţiile legii și poate stabili relaţii contractuale,
în condiţiile legii, cu orice persoane fizice și juridice, cu alte
întreprinderi individuale, cu PFA sau întreprinderi familiale,
pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să
îi schimbe statutul juridic dobândit potrivit prezentei secţiuni;
- În cazul decesului întreprinzătorului, moştenitorii pot
continua întreprinderea, dacă îşi manifestă voinţa, printr-o
declaraţie autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii
succesiunii. Când sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor
desemna un reprezentant, în vederea continuării activităţii
economice ca întreprindere familială.
iii. Întreprinderea familială
- este singura formă asociativă, fiind constituită din 2 sau mai
mulţi membri ai unei familii.
Întreprinderea familială se constituie printr-un acord de
constituire, încheiat de membrii familiei în formă scrisă, ca o
condiţie de validitate.

9
 Acordul de constituire trebuie să cuprindă, sub sancţiunea
nulităţii absolute:
- numele şi prenumele membrilor, în grad de rudenie până la
gradul IV inclusiv,
- reprezentantul,
- data întocmirii,
- participarea fiecărui membru la întreprindere, condiţiile
participării, cotele procentuale în care vor împărţi veniturile
nete ale întreprinderii,
- raporturile dintre membrii întreprinderii familiale şi condiţiile
de retragere.
- reprezentantul ia deciziile privind gestiunea curentă a
întreprinderii familiale. Reprezentantul - desemnat prin
acordul de constituire va gestiona interesele întreprinderii
familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui
înscris sub semnătură privată. Procura specială se semnează
de către toţi membrii întreprinderii care au capacitate de
exerciţiu şi reprezentanţii legali ai celor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.

10
-întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu
dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul
comerţului;
- membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau
titulari ai unor întreprinderi individuale. De asemenea, aceștia
pot cumula și calitatea de salariat al unei terţe persoane care
funcţionează atât în același domeniu, cât și într-un alt domeniu
de activitate economică decât cel în care și-au organizat
întreprinderea familială;
-prin acordul de constituire a întreprinderii familiale, membrii
acesteia pot stipula constituirea unui patrimoniu de
afectaţiune; prin acordul de constituire sau printr-un act
adiţional la acesta se vor stabili cotele de participare a
membrilor la constituirea patrimoniului de afectaţiune. Dacă
membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele de
participare pot fi diferite de cele prevăzute pentru participarea
la veniturile nete sau pierderile întreprinderii.
- membrii întreprinderii familiale răspund solidar şi indivizibil
pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea

11
întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost
constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul,
corespunzător cotelor de participare prevăzute în acordul de
constituirea;
- actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii
întreprinderii familiale se vor lua cu acceptul majorităţii simple
a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să
includă şi acordul proprietarului bunului care va face obiectul
actului;
- Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea
întreprinderii familiale se încheie de reprezentant fără
autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu
privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea
bunurilor care au fost afectate întreprinderii şi a sumelor de
bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului. Bunurile
dobândite sunt coproprietatea membrilor în cotele prevăzute
în acord;
- întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată
din registrul comerţului în următoarele cazuri:

12
a) mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;
b) mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer
încetarea acesteia sau se retrag din întreprindere;
c) în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990 (enunţat mai sus).
- în cazul în care membrii întreprinderii familiale au constituit
un patrimoniu de afectaţiune sau au dobândit bunuri acestea
se împart conform cotelor prevăzute în acordul de constituire.

13
PERSOANA JURIDICĂ-schema
organizare
I. Definiţie; Elemente componente (3) Activ
patrimoniu
Pasiv
scop
II. Înfiinţarea Persoanei Juridice
prin act de dispoziţie
moduri de înfiinţare prin act de înfiinţare
prin act de înfiinţare autorizat org.soc.com.
prin act de înfiinţare recunoscut

III. Capacitatea civilă a Persoanei Juridice

Definiţie
a) C.E. restrânsă anticipată
1. Începutul capacităţii
Capacitatea de folosinţă b) principiul specialităţii C.E.
A. de folosinţă
a P.J. dizolvare comasare fuziune
2. Încetarea capacităţii reorganizare absorbţie
de folosinţă lichidare divizare totală
parţială
radiere

1. Începutul C.E. – opinii.

Capacitatea odată cu CF + org. de cond
B. de exerciţiu
a P.J. vacanţa postului de conducere
2. Încetarea CE
declanşarea lichidării
P.F. P.J.
IV. Identificarea persoanei juridice – nume denumire firmă
– domiciliu sediu
– cetăţenie naţionalitate
– CNP cod unic de înregistrare
(CUI)

2.5. PERSOANA JURIDICA

1
 2.5.1Definiţie
Pentru prima oară în legislaţia română, în Noul Cod civil se defineşte ca «orice
formă de organizare care întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi
obligaţii civile» (art. 25 alin. 3).

2.5.2 Elemente constitutive (art. 187)

a) Organizare de sine - stătătoare = organizarea ei internă, potrivit naturii şi
specificului acesteia şi constă în structura colectivului ei, constituirea unor
organe proprii de conducere, stabilirea atribuţiilor şi delimitarea
competenţelor acestora ;
b) Un patrimoniu propriu = ansamblul drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale
care au ca titular respectiva Persoană Juridică, şi care e afectat scopului
acesteia;
Conform art. 31 alin. 1 orice Persoană Juridică este titulara unui patrimoniu care
include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia; aşadar
cuprinde: o latură activă = toate drepturile patrimoniale şi o latură pasivă = toate
obligaţiile evaluabile în bani; de altfel şi art. 2324 alin. 1 confirmă că «Cel care este
obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare».
Patrimoniu nu trebuie confundat cu:
- patrimoniul altor persoane juridice;
- dar nici cu cel al persoanelor fizice ce-o compun;
- teoria modernă a patrimoniului distinge şi noţiunea de patrimoniu de afectaţiune;
- capitalul social = totalitatea aporturilor asociaţilor unei societăţi comerciale;
- fondul de comerţ = totalitatea bunurilor mobile şi imobile, corporale şi
incorporale ce sunt folosite de profesionist în exerciţiul activităţii sale.
c) scopul său licit şi moral, în acord cu interesul general = elementul prin care se
desemnează obiectul de activitate al persoanei juridice şi care justifică existenţa ei,
respectiv organizarea de sine - stătătoare şi patrimoniul.
Scopul poate fi:
- lucrativ = patrimonial
- nelucrativ = nepatrimonial

2.5.3 Patrimoniu

La pag. 45 – Patrimoniu propriu-zis

Conform art. 33 alin. 1 «Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în
mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu
respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege». Este vorba de
patrimoniul de afectaţiune valabil în cazul profesionistului persoană fizică.

2
 Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni (art. 31 alin. 2),
fără ca transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în să constituie o
înstrăinare (art. 32 alin. 2).
Ex.: Patrimoniul de afectaţiune fiduciar (vezi cartea a III-a, titlul IV din Noul Cod civil).

2.5.4Categorii de persoane juridice

1) De drept public şi de drept privat (art. 189 Noul Cod civil)
Mod de constituire :
- cele de drept public:
- prin lege
- prin acte ale autorităţilor administrative centrale/locale
Ex.: Statul; Parlamentul României; Administraţia Prezidenţială şi Preşedintele
României; Guvernul României; Ministerele; Unităţile administrativ – teritoriale (comune,
oraşe, judeţe); Instituţia prefecturii; Instituţiile publice; Misiunile diplomatice şi
consulare; organele autorităţii judecătoreşti (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; Consiliul
Superior al Magistraturii; Curţile de apel; Tribunalele; Ministerul Public); Curtea
Constituţională; B.N.R.; Curtea de Conturi;
- cele de drept privat se pot înfiinţa, în mod liber, dar în forme prevăzute de lege
(societăţi comerciale, asociaţii, fundaţii, sindicate, patronatele, cultele religioase…)
2) după naţionalitate:
- persoane juridice române
- persoane juridice străine
criteriul sediului social principal; (Atenţie: persoanele juridice străine pot dobândi
terenuri în România în condiţiile Legii nr. 312/2005!)

2.5.5 Înregistrarea Persoanelor Juridice

Definiţie = înscrierea/înmatricularea sau orice formalitate de publicitate prevăzută de lege
făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor
juridice înfiinţate, după caz (art. 20).
Noul Cod civil introduce răspunderea nelimitată şi solidară a fondatorilor,
reprezentanţilor persoanelor juridice supuse înregistrării, precum şi a primilor membri ai
organelor de conducere, de administrare şi de control pentru prejudiciul cauzat de
neîndeplinirea formalităţilor de înregistrare, dacă erau cerute de lege (art. 203).
Capacitatea de folosinţă, Capacitatea de exerciţiu – deosebiri faţă de Persoana
Fizică
Identificarea Persoanei Juridice

2.5.6 Capacitatea civilă a Persoanei Juridice

2.5.6.1Capacitatea de folosinţă
Capacitatea de folosinţă anticipată, potrivit Noului Cod civil îşi are
fundamentarea în art. 205 alin. 3 „Persoanele Juridice pot, chiar de la data actului de
înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura
necesară pentru ca aceasta să ia fiinţă în mod valabil”.

3
 De exemplu, în materia societăţilor comerciale, pentru a se înmatricula în
Registrul Comerţului trebuie să depună actele doveditoare ale unui sediu, existenţa unui
cont bancar (cu un anumit vărsământ de capital social: 30%; 50%; 100%) şi dovada
rezervării firmei/emblemei.
Aceste acte sunt încheiate de asociaţie în contul persoanelor juridice încă
neconstituite, dar vor fi preluate de aceasta încă de la data încheierii lor (preluând
drepturile şi obligaţiile rezultând din respectivele acte).
Conţinutul capacităţii de folosinţă se regăseşte în art. 206 alin. 1 şi 2; alin. 1 este
dedicat persoanelor juridice cu scop lucrativ şi precizează că acestea pot avea orice
drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin „natura lor sau potrivit legii nu pot
aparţine decât persoanei fizice”; abia în alin. 2 regăsim un principiu din doctrina
anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, respectiv teoria specialităţii capacităţii de
folosinţă, dar aplicabil doar persoanelor juridice fără scop lucrativ, astfel, potrivit Noului
Cod civil, acestea „pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare
pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut”.

2.5.6.2 Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice

Potrivit art. 209 din Noul Cod civil se tranşează disputa doctrinară anterioră
privind momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice; acesta este
marcat de data constituirii organelor de administrare ale persoanelor juridice, acestea
fiind „persoanele fizice sau persoanele juridice care prin lege, actul de constituire sau
statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în
numele şi pe seama persoanei juridice”.
Raporturile interne dintre persoana juridică şi persoanele care alcătuiesc organele
sale de conducere sunt supuse regulilor contractului de mandat (mandat cu reprezentare
conf. art. 2013 – 2038 Noul Cod civil).

2.5.6.3 Încetarea Persoanei Juridice

Potrivit art. 195 Noul Cod civil Persoana Juridică se înfiinţează pe durată
nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel, deci ea
fiinţează până la sfârşitul calităţii sale de subiect de drept, care poate fi stabilit la un
anume moment, precizat chiar de la înfiinţare sau ulterior, sau poate interveni la un
moment neprecizat anterior, în raport de anumite împrejurări (voinţa fondatorului,
asociaţilor sau organului competent, realizarea sau imposibilitatea realizării scopului,
descoperirea unui motiv de nulitate etc.)
Moduri de încetare:
- reorganizarea:
- fuziunea
- divizarea: - parţială
- totală
- transformarea
- dizolvarea
- desfiinţarea
- constatarea (declararea) nulităţii (e o noutate în materia civilă)

4
Atenţie! Desfiinţarea Persoanei Juridice îşi găseşte aplicarea doar în cazul acelor
Persoane Juridice care au fost înfiinţate (potrivit art. 19 alin. 1) prin actul de înfiinţare a
organului competent şi care nu sunt supuse dizolvării (art. 250).
Cazuri de dizolvare:
a) Dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit (dizolvare de drept);
excepţie: prelungirea existenţei printr-o clauză de prelungire
b) Dacă scopul a fost realizat sau nu mai poate fi îndeplinit (dizolvare de drept)
c) Dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un
alt scop decât cel declarat;
d) Prin hotărârea organelor competente ale persoanelor juridice (Ex.: dizolvarea
voluntară în cazul fundaţiilor, asociaţiilor şi societăţilor comerciale;
sindicatele)
e) Prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.

2.6 Identificarea persoanelor juridice

2.6.1 Consideraţii generale

Înţelesul instituţiei persoanei (Pentru etimologia cuvântului „personna”, care în

limba latină desemna atât cuvântul marcă cât şi rolul actorului în piesă, a se vedea
P.C.Vlachide „Repetiţia principiilor de drept civil” – vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
1994, pg. 33) juridice nu poate fi complet decât când se enumeră şi atributele sale de
identificare ( Pentru înţelesul sintagmei „identificarea persoanei juridice” şi importanţa sa
practică, a se vedea Gh. Beleiu „Dreptul civil român – introducere în dreptul civil.
Subiectele” – Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992, pg. 433 – 434).
O listă ce conţine enumerarea mijloacelor de identificare ale persoanei juridice ar
cuprinde: denumirea, sediul, naţionalitatea, firma, numărul de înregistrare în Registrul
Comerţului, contul bancar, capitalul social, C.U.I.-ul, telefonul, faxul, e-mailul etc. (secţ.
5 – 8 din prezenta lucrare). Observăm că pe măsură ce ştiinţa evaluează lista nu se
diminuează, ci se măreşte, iar doctrina încearcă să le ordoneze după cum unele au
caracter general, valabil tuturor persoanelor juridice, sau special, caracteristic doar unora
dintre acestea.
Noul Cod civil reglementează identificarea persoanei juridice pe parcursul art.
225-231, enumerarea mijloacelor de identificare având doar caracter enunţiativ, nu
limitativ( Conform art. 230 în funcţie de specificul obiectului de activitate, pot fi şi alte
atribute de identificare – în afară de naţionalitate, denumire şi sediu prevăzute de art. 225

5
– 227 – cum ar fi: numărul de înregistrare în Registrul Comerţului, codul unic de
înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii. A se vedea secţiunea 2.9
a prezentului capitol).

2.6.2 Noţiune şi utilitate

Prin „identificarea” persoanei juridice înţelegem individualizarea acesteia ca

subiect de drept ce participă la raporturile juridice în nume propriu.
Identificarea poate fi privită sub două aspecte: ca instituţie juridică ce cuprinde
totalitatea normelor ce reglementează atributele de identificare şi ca mijloace de
identificare şi anume: denumirea, sediul, naţionalitatea etc.
Utilitatea identificării persoanei juridice rezidă în valenţele pe care le are în
materia capacităţii juridice a persoanei (de exemplu: naţionalitatea, sediul), în materia
competenţei jurisdicţionale (în funcţie de localizarea geografică a sediului), în materia
protecţiei juridice a drepturilor dobândite (registre de evidenţă specializate). Aşadar
importanţa identificării persoanei juridice excede sfera dreptului civil, căpătând conotaţii
speciale în dreptul comercial, dreptul concurenţei, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul
penal etc.

6
Noţiunea de conţinut al raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din

• drepturile şi obligaţiile părţilor

• (drepturile subiectului activ şi obligaţiile subiectului pasiv).
Fiecărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie corelativă, nu
există drept fără obligaţie corelativă.

EXEMPLU

Într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul are dreptul de

a pretinde şi a primi preţul bunului vândut, drept căruia îi corespunde
obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti acel preţ; pe de altă
parte, vânzătorul are obligaţia de a transmite cumpărătorului
proprietatea lucrului vândut şi obligaţia de a garanta pe cumpărător
împotriva evicţiunii (liniștita folosinţă) şi împotriva viciilor ascunse ale
lucrului (utila folosinţă), iar cumpărătorul are dreptul corelativ de a
dobândi proprietatea lucrului şi de a fi garantat.

Definiţia şi caracterele juridice ale dreptului subiectiv

Prin drept (civil) subiectiv înţelegem posibilitatea juridică a

titularului (subiect activ) de a desfăşura o anumită conduită, garantată
de lege prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumită
comportare corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin
forţa de constrângere a statului
În ceea ce priveşte obligaţia corelativă, aceasta reprezintă
îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumită
comportare, corespunzătoare conduitei subiectului activ - adică de a
da, de a face sau nu a face ceva - comportare care îi poate fi impusă la

1
nevoie prin forţa coercitivă a statului.

Clasificarea drepturilor civile subiective. Clasificarea obligaţiilor

corelative

I. Clasificarea drepturilor civile în absolute şi relative. După sfera

persoanelor obligate şi după conţinutul obligaţiilor corespunzătoare,
drepturile sunt :
▪ absolute;
▪ relative.
Drepturile subiective absolute sunt acelea cărora le corespunde
obligaţia generală a tuturor persoanelor de a se abţine a le încălca.
Se caracterizează prin:
‫ ٭‬raportul juridic care dă naştere unui drept absolut se stabileşte
între titularul dreptului, subiect activ, determinat ca atare (de
pildă proprietarul) şi toate celelalte persoane ca subiecte pasive;
‫ ٭‬conţinutul obligaţiei corelative, care revine subiecţilor pasivi, îl
constituie obligaţia generală şi negativă de a se abţine de la orice act
sau fapt, care ar putea să stânjenească pe titularul dreptului în
exercitarea prerogativelor sale;
‫ ٭‬drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes).
Sunt drepturi absolute:
1 drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la nume, la
reputaţie etc, drepturile rezultând din raporturile conjugale
şi din raporturile de familie; drepturile nepatrimoniale de
autor, de inventator şi cele conexe lor; etc.);
2 drepturile reale (dreptul de proprietate, de uzufruct, de uz
şi abitaţie, servitute, drepturile reale de folosinţă, de
administrare directă, etc).
Drepturile relative -sunt cele cărora le corespunde obligaţia
uneia sau mai multor persoane, determinate din chiar momentul

2
stabilirii raportului juridic de a da, de a face, sau de a nu face ceva.
Se caracterizează prin:
‫ ٭‬raportul juridic care dă naştere unui drept relativ se
stabileşte între titularul dreptului, subiect activ, determinat ca atare şi
una sau mai multe persoane determinate, ca subiect pasiv;
‫ ٭‬conţinutul obligaţiei corelative, care revine subiectului
pasiv, îl constituie obligaţia de a da, de a face sau de a nu face ceva;
‫ ٭‬drepturile relative sunt opozabile numai faţă de persoana
(sau persoanele) care constituie subiectul pasiv determinat al
raportului juridic respective (erga certam personam).
Sunt drepturi relative (drepturile de creanţă), adică cele care
rezultă din acte juridice sau din fapte juridice în temeiul cărora o
persoană determinată (sau mai multe), în calitate de creditor, are
dreptul de a pretinde (şi obţine) de la una sau mai multe persoane
determinate, în calitate de debitor, îndeplinirea obligaţiei corelative de
a da, de a face sau a nu face ceva.

II. Clasificarea drepturilor civile în drepturi patrimoniale şi drepturi

nepatrimoniale. În funcţie de conţinutul lor economic, drepturile
subiective sunt:
▪ patrimoniale;
▪ nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic,
evaluabil în bani.

Dintre acestea, unele pot fi:

- absolute-opozabile erga omnes (ex: drepturile reale);
- relative-opozabile numai debitorului, erga certam personam
(ex: drepturile de creanţă).
Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale) sunt cele care nu
au un conţinut economic şi deci nu pot fi evaluate în bani. Aceste
drepturi sunt întotdeauna absolute, opozabile erga omnes.

3
 III. Clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi
drepturi de creanţă
Drepturile patrimoniale, la rândul lor se împart în:
▪ A. reale;
▪ B. de creanţă.
A. Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale în virtutea
cărora titularul lor îşi poate exercita prerogativele asupra unui
bun fără concursul altor persoane.
Se caracterizează prin aceea că:
‫٭‬raportul juridic care dă naştere unui drept real se
stabileşte între titular, ca subiect activ, şi toate celelalte persoane, ca
subiect pasiv universal, nedeterminat;
‫٭‬titularul dreptului îşi poate exercita prerogativele dreptului
direct asupra bunului la care se referă;
‫٭‬sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative, dreptului
real îi corespunde o obligaţie generală şi negativă, de non facere, adică
de abţinere a tuturor, de a aduce atingere dreptului real;
‫ ٭‬drepturile reale -sunt absolute, opozabile erga omnes;
‫ ٭‬dreptul real - conferă titularului
• un drept de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar afla
în mod nelegitim şi
• un drept de preferinţă faţă de alţi creditori cu privire la
acel bun, în sensul că bunul îi va fi restituit cu preferinţă
faţă de oricare persoană care l-ar pretinde în baza unui
drept personal;

EXEMPLU

Astfel, dacă o creanţă de 100.000.000 lei este garantată prin

constituirea în favoarea creditorului a unui drept real de ipotecă asupra
apartamentului debitorului, în cazul când debitorul nu-şi achită datoria
la scadenţă, creditorul poate proceda la executarea silită asupra bunului

4
(apartamentului), obţinând vânzarea lui la licitaţie; din preţul obţinut, se
va achita mai întâi creanţa creditorului ipotecar, şi abia apoi - dacă preţul
obţinut a fost mai mare - se vor achita, integral sau proporţional, alte
datorii ale debitorului, faţă de alţi creditori care n-au avut prudenţa să-şi
garanteze/securizeze creanţa cu un drept real de ipotecă.

‫ ٭‬drepturile reale sunt limitate ca număr la cele expres

reglementate de lege, astfel:
- a). drepturi reale principale, cum ar fi:
-dreptul de proprietate:
- de stat( din domeniul public sau din domeniul
privat);
- cooperatist-obştească;
- privată;
- dreptul de administrare directă (al regiilor
autonome şi al instituţiilor de stat asupra bunurilor
proprietate de stat);
- dreptul de concesiune asupra unor bunuri din
domeniul public al statului;
- dreptul de uzufruct;
- dreptul de uz;
- dreptul de abitaţie;
- dreptul de servitute;
- dreptul de superficie;
b). drepturi rele accesorii:
- gajul;
- ipoteca;
- unele privilegii.
B. Drepturile de creanţă - sunt acele drepturi patrimoniale în
temeiul cărora subiectul activ, numit creditor, poate pretinde
subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Se caracterizează prin aceea că:
‫ ٭‬raportul juridic care dă naştere unui drept de creanţă se
5
stabileşte între una sau mai multe persoane determinate, ca subiect
activ şi una sau mai multe persoane determinate, ca subiect pasiv;
‫ ٭‬conferă titularului posibilitatea de a pretinde subiectului
pasiv să dea, să facă, să nu facă ceva;
‫ ٭‬sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative, dreptului de
creanţă îi corespunde îndatorirea debitorului fie:
- de a da (adică a constitui sau transmite un drept real asupra unui
bun).
- de a face (de a săvârşi anumite acte sau acţiuni, lucrări sau
servicii)
- sau de a nu face ceva (de a se abţine de a săvârși un act sau de la
o acţiune pe care altfel era îndreptăţit să o săvârşească);
‫ ٭‬drepturile de creanţă sunt relative, deci opozabile numai
debitorului;
‫ ٭‬drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.

IV. Alte clasificări ale drepturilor civile

1. După corelaţia dintre ele:

▪ drepturi principale: cele care au o existenţă de-sine-
stătătoare, soarta lor nedepinzând de vreun alt drept;
▪ drepturi accesorii: cele a căror soartă juridică depinde de
existenţa altui drept subiectiv civil, cu rol de drept
principal.
2. După gradul de siguranţă pe care îl oferă titularului lor:
▪ drepturi pure şi simple: necondiţionate, cele care
conferă maximă certitudine titularului său, putând fi
exercitate de îndată după naşterea lor;
▪ drepturi afectate de modalităţi: cele a căror existenţă
depinde de un element viitor- termen, condiţie sau
sarcină;
6
 ▪ drepturi eventuale: cele care conferă un grad şi mai
redus de siguranţă, fiind momentan lipsite fie de obiect,
fie de subiectul titular;
▪ drepturi viitoare: cele cărora le lipseşte momentan atât
obiectul cât şi subiectul activ.

Clasificarea obligaţiilor civile corelative drepturilor subiective

1. În funcţie de obiectul lor:

obligaţii
- de a da;
- de a face;
- de a nu face;
2. obligaţii :
▪ pozitive;
▪ negative;

3. obligaţii :
▪ de prudenţă şi diligenţă (sau de mijloace )
▪ de rezultat

4. În funcţie de sancţiunea aplicată,

distingem obligaţii:
- civile (perfecte);
- naturale ( imperfecte);

5. În funcţie de opozabilitatea lor:

obligaţii :
- obişnuite (opozabile numai debitorului); ele reprezintă regula, fiind
opozabile numai părţilor convenţiei pe când obligaţiile reale şi
obligaţiile opozabile terţilor, reprezintă excepţia întrucât se
caracterizează printr-o opozabilitate mai largă, situându-se la limita
7
dintre drepturile de creanţă şi drepturile reale;
- opozabile şi terţelor persoane (scriptae in rem) sunt atât de strâns
legate de posesia lucrului încât creditorul nu poate obţine satisfacerea
dreptului său decât dacă, posesorul actual al lucrului va fi obligat să
respecte acest drept deşi nu a participat la formarea (constituirea)
raportului obligaţional. (ex. obligaţia locatorului de a asigura folosinţa
lucrului închiriat se transmite și noului proprietar, cumpărătorul, deşi
nu a fost parte în convenţia ce generează obligaţia; acesta din urmă va
fi obligat să respecte drepturile locatarului, drepturi născute în relaţiile
cu proprietarul anterior)
- obligaţii reale (propter rem), constituie un accesoriu al unui drept real
(ex. Obligaţiile prevăzute pentru deţinătorii de terenuri agricole de a
asigura cultivarea acestora şi protecţia solului).

EXEMPLIFICARE :
Analizati urmatoarele drepturi folosind cat mai multe criterii de
clasificare, motivand de ce ati ales calificarea respectiva:dreptul
la pseudonim; dreptul bancii de a recupera suma
imprumutata.

Rezolvare:

1. Dreptul la pseudonim este, d.p.v. al opozabilitatii, un drept

absolut pentru ca:
-are identificat doar subiectul activ, titularul dreptului, subiecul
pasiv este neidentificat;
-este opozabil tuturor(erga omnes);
-tuturor celorlalti le revine obligatia negativa de a nu face nimic
prin care sa impiedice subiectul activ, titularul, sa-si exercite
8
dreptul, chiar daca intre titular si toti ceilalti nu exista un raport
juridic nascut dintr-un contract;(0,25p)
In acelasi timp este, d.p.v. al continutului, un drept personal
nepatrimonial, netransmisibil, fiind intim legat de persoana care-
l exercita, neputand fi exercitat prin reprezentare;(0,25p)
2. Dreptul bancii de a recupera suma imprumutata este,d.p.v.
al opozabilitatii, un drept relativ pentru ca:
-are identificat atat subiectul activ, creditorul, banca ,cat si
subiectul pasiv,debitorul, cel imprumutat;
-este opozabil exclusiv subiectului pasiv, imprumutatului, care
trebuie sa-i restituie suma imprumutata(erga certam personam);
-numai imprumutatului ii revine obligatia de a face, respectiv de
a-i rambursa bancii suma imprumutata, in temeiul contractului
incheiat;(0,25p)
In acelasi timp este, d.p.v. al continutului, un drept
patrimonial, de creanta pentru ca subiectul activ,creditorul,
imprumutatorul, poate pretinde subiectului pasiv, debitorului,
celui imprumutat, sa facă ceva, respectiv sa ramburseze suma
imprumutata, asa cum prevede contractul de imprumut
incheiat.(0,25p)

9
CAP.V ACTUL JURIDIC DE DREPT AL AFACERILOR/ACTUL JURIDIC CIVIL

5.1. Definiţie

- este o manifestare de voinţă

- făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea un
a modifica raport

stinge juridic,

efecte care se produc numai dacă, potrivit legii civile, o asemenea intenţie a existat.

Termeni: operaţie juridică

1) act = manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice

~ negotium juris ~

2) act = înscrisul constatator = mijlocul probator al operaţiei juridice

~ instrumentum probationis ~

- manifestare de viaţă
Actul juridic - a uneia sau mai multor persoane
- cu intenţia de a
cea
modifica un drept
stinge

5.2 Clasificarea actului juridic. Acte unilaterale-bilaterale-multilaterale

Actul juridic care constă în:

→ manifestarea de voinţă a unei singure părţi = Act unilateral

→ acordul de voinţă a două părţi (voinţa concordantă a două părţi) = Act bilateral

se comunică destinatarului direct al actului

Actul unilateral (e supus comunicării) Ex.: - oferta

1
 2

denunţarea unilaterală a contractului nesupus comunicării

(nu se comunică) Ex.: - testament -

Atenţie! - nu trebuie confundată clasificarea acte unilaterale şi acte bilaterale

cu cea a contractelor care pot fi unilaterale sau bilaterale (sinelogmatice) pentru că
contractul bilateral e întotdeauna un act bilateral;

→ acordul de voinţă a 3 sau mai multe părţi = Act multilateral.

Ex. act unilateral: testamentul (nesupus comunicării), acceptarea succesiunii,

renunţarea la
oferta promisiunea publică de
moştenire, denunţarea unui contract, ,
recompensă, confirmarea unui
act amiabil, purga

Ambele supuse comunicării

Act bilateral: contractul civil = vânzare-cumpărare, donaţia, mandatul, împrumutul,

depozitul.
Ex. act multilateral: contractul civil de societate (art. 1881n. C. civ.), „Prin
contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze
pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contibuie la aceasta prin aporturi băneşti,în
bunuri,în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de
a se folosi de economia ce ar putea rezulta.

Important : parte a actului juridic poate fi o persoană, 2 sau mai multe (Ex.: 3
coproprietari fac o ofertă de vânzare. Deci parte ≠ persoană)
 3

5.3 Acte cu titlu oneros – cu titlu gratuit

Cu titlu oneros = acel act în care, în schimbul folosului procurat se urmăreşte

realizarea
altui folos

comutative
în care părţile cunosc sau pot
cunoaşte, chiar din momentul
încheierii lor, existenţa şi întin-
derea obligaţiilor
aleatorii
în care părţile au în vedere
posibilitea unui câştig sau riscul
unei pierderi de care fac să depindă existenţa şi
întinderea obligaţiei

Ex.: vânzarea-cumpărarea Ex.: asigurarea, întreţinerea cu uzufruct

Cu titlu gratuit = prin care se procură un folos fără a se urmări obţinerea, în

schimb, a
altui folos (animus donandi)

liberalităţi acte dezinteresate

în temeiul cărora urmează să se transmită nici un bun nu urmează să iasă din
patri-
gratificatului un bun, o fracţiune sau un moniul celui ce procură altuia un folos
patrimoniu

Ex.: donaţiile–legatele Ex.: mandat gratuit, împrumut

fără dobândă,
depozit neremunerat

Acte cu titlu oneros = cei interesaţi vor să obţină avantaje reciproce.

 4

5.4 Acte constitutive, translative, declarative

Constitutive prin care se creează raporturi juridice care au în conţinutul lor

drepturi şi obligaţii noi, inexistente anterior ca atare;
Ex.:constituirea unei ipoteci, a uzufructului.

Acte Translative prin care se strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul;

Ex.: vânzare-cumpărare.

Declarative acelea care definitivează drepturi preexistente; Ex.: partajul,

tranzacţia.

5.5 Acte de conservare, de administrare, de dispoziţie

de conservare reprezintă o măsură de preîntâmpinare a

pierderii
unui drept
- este întotdeauna avantajos: Ex.: întreruperea unei prescripţii,
înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, punerea
peceţilor,
somaţia;

Actul juridic de administrare este acel act prin care se tinde la o punere
în valoare a unui
bun/ patrimoniu
- perceperea, încasarea şi folosirea fructelor şi veniturilor,

-reparaţia de întreţinere, asigurarea unui bun, închirierea;

de dispoziţie; are ca rezultat ieşirea din patrimoniu

a unui drept grevarea cu sarcini

 5

a unui bun

Ex.: vânzarea, donaţia, constituirea dreptului de uzufruct,

ipotecă

5.6 Acte juridice consensuale, solemne, reale

care se încheie prin simpla manifestare

Consensual de
sau ia naştere voinţă

a părţii rezultă din principiul consensualismului

sau a părţilor Ex.: vânzare-cumpărare, schimbul etc.

Solemn (formal) – pentru formarea căruia simpla manifestare de voinţă e

insuficientă
– legea cerând ca voinţa să îmbrace o formă specială (ad
solemnitatem /ad validitatem, ad substanţiam)

forma este cerută pentru însăşi valabilitatea acestor acte

Ex.: donaţia, vânzare-cumpărare de imobile, testamentul

Real acela care nu poate lua naştere decât prin predarea, remiterea lucrului
Ex.: împrumutul, depozitul, gajul.
5.7 Acte între vii şi pentru cauză de moarte

inter vivos –de a cărui esenţă este nelegarea momentului producerii

efectelor
lui de moartea celui (celor) care-l fac
Ex.: vânzarea-cumpărarea, mandatul

mortis causa – de a cărui esenţă este producerea efectelor numai la

moartea
autorului lui
– acest act fiind făcut tocmai în considerarea morţii;
Ex.: testamentul
 6

5.8 Acte juridice principale şi accesorii

principale 1. acel act care are o existenţă de-sine-stătătoare,

independentă
2. astfel încât soarta sa nu e în raport de dependenţă
faţă de
un alt act al părţilor

Ex.: donaţia, vânzarea-cumpărarea

accesoriu 1. acel act care nu are o existenţă-de sine-stătătoare

2. depinzând de un alt act

Ex.: clauza penală, contractul de gaj, de ipotecă, principiul:

accesorium sequitur principale.

5.9 Acte strict personale şi acte care se încheie prin reprezentare

strict personal = nesusceptibil de a se încheia prin reprezentare

Ex.: testament, căsătorie, recunoaşterea filiaţiei

personal
prin reprezentare = pot fi încheiate atât
sau prin reprezentare

Ex.: vânzare-cumpărare, schimbul, închirierea

 7

5.10 Acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi

pure şi simple nu pot fi afectate de modalităţi

Ex.: căsătoria, înfierea, recunoaşterea de filiaţie, actul de opţiune

succesorală

afectate de modalităţi ele cuprind modalităţi, fiind de nedespărţit

de acestea (termenul şi condiţia)

Ex.: vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate, de locaţiune, de cercetare

ştiinţifică

5.11 Acte tipice (numite) şi atipice (nenumite)

tipice = au o denumire prevăzută

şi o reglementare expres de lege

atipice - nu au o denumire prevăzută

- nu au o reglementare expres de lege
- ele fiind încheiate de părţi pentru
satisfacerea feluritelor lor nevoi
Ex.: contracte mixte; vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere
 8

5.12 Acte cu executare dintr-odată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă

obligatorie la care
uno ictu - executarea
a obligaţiilor
dă naştere se face printr-o singură prestaţie

Ex.: vânzare-cumpărare; schimb

cu executare succesivă - executarea obligaţiilor se face eşalonat, în timp

Ex.: contractul de închiriere a suprafeţei locative, contractul de arendare,întreţinere

cu uzufruct viager.

Bibliografie

1. Iosif Urs, Smaranda Angheni,,Drept civil” , vol. III, Ed.Oscar

Print,Bucuresti ,1998.
2.Ion P. Filipescu, „Drept civil: Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Actami,
Bucureşti, 1994.
3.Tudor Popescu,,Drept civil”-note de curs I,Ed.Hyperion,Bucuresti,1991.
4.P.C. Vlachide, „Repetiţia principiilor de drept civil”, vol.II ,Ed.Europa Nova
, Bucuresti,1994.
5. Coordonatori B. Ştefănescu şi R. Dimitriu, „Drept civil – pentru învăţământ
superior economic”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
6. SilviaCristea ,,Dreptul afacerilor-pe intelesul studentilor economisti",Ed.
Universitara,Bucuresti,2015.
 Contractul

Noţiune

Conform art. 942 C.c. „Contractul este acordul între două sau mai multe
persoane, spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic” sau: acordul între 2
sau mai multe persoane (fizice sau juridice) cu privire la constituirea, modificarea sau
stingerea unor drepturi şi obligaţii.
- limite generale stabilite de normele imperative: art. 5 C.c. „nu se poate deroga
prin convenţii sau dispoziţii particulare (a.j. unilaterale), la legile care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri”
- limite speciale: Ex.: principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice.

Clasificare

I. după numărul de obligaţii

unilaterale unilat.
Nu contractele sunt plurilat ci obligaţiile care
sinalagmatice
iau naştere din contracte sunt unilaterale
sinalagmatice

- unilaterale art. 944 C.c. „Contractul este unilateral când una sau mai multe
persoane se obligă către una sau mai multe persoane fără ca acestea din urmă să
se oblige”. Ex.: donaţia, împrumutul, comodatul, mandatul gratuit, gajul,
depozitul gratuit.
! A nu se confunda contractul unilateral cu actul juridic unilateral (testamentul);

- bilaterale (sinalagmatice de la grecescul sinalagma = împreună) art. 943 C.c.

„Contractul este bilateral sau sinalagmatic când părţile se obligă reciproc una
 2

către alta”. Obligaţiile părţilor iau naştere concomitent. De exemplu obligaţia

vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate şi obligaţia cumpărătorului de a
plăti se nasc deodată faţă de cele unilaterale unde obligaţiile cad în sarcina unei
singure părţi (comodatarului de a restitui lucrul, tot aşa obligaţia depozitarului, a
donatorului de obligaţia de a da lucrul donat etc.).

Importanţa juridică a clasificării

A. In materia probelor

- pentru contractele sinalagmatice, pentru că există reciprocitate de obligaţii

instrumentul probator trebuie redactat în atâtea exemplare originale, câte părţi cu
interese contrare iau parte la încheierea contractului; astfel, fiecare parte va putea
dovedi, în caz de neînţelegere, dreptul său, în faţa instanţei. → Regula dublului
exemplar sau a multiplului exemplar. Pe fiecare exemplar trebuie să se facă
menţiunea numărului de originale redactate art. 1179 C. civ.)
! Nerespectarea regulii → nulitatea actului; e de ajuns un singur exemplar pentru toate
persoanele care au aceleaşi interese. De ex.: 3 fraţi vând unei persoane locuinţa
moştenită de la părintele defunct. Contractul de vânzare-cumpărare se va redacta în 2
exemplare originale.

- pentru contractele unilaterale, pentru că o singură parte se obligă, este suficientă

redactarea unui singur exemplar. Este necesar însă ca înscrisul să fie redactat
manuscript de partea care se obligă şi să fie semnat de aceasta. Dacă e scris de
altcineva sau dactilografiat (redactat) debitorul trebuie să scris formula „Bun şi
aprobat pentru suma de (sau pentru bunul ce face obiectul contractului) şi să-l
semneze (art. 1180 C. civ.).

B. În ceea ce priveşte neexecutarea contractului

 3

- numai pentru contractele sinalagmatice neexecutarea uneia dintre obligaţii atrage

respingerea pretenţiei de executare a celeilalte, prin invocarea excepţiei „non
adimpleti contractus” (Nu execut până nu-ţi execuţi şi tu obligaţia), până când va
fi executată şi obligaţia corelativă. Excepţia atrage ca o consecinţă, naşterea unui
drept de retenţie până la executarea îndatoririi. Astfel, vânzătorul care nu predă
bunul vândut nu poate pretinde plata preţului.
- Numai la contractele sinalagmatice este posibilă acţiunea în rezoluţiunea
contractului (1020 C.civ), prin care acea parte contractantă ce şi-a executat
obligaţia poate cere desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului, obligând
cealaltă parte să-i restituie prestaţia ce i-a făcut.

C. În ceea ce priveşte riscul contractului

- Se pune ca problemă doar pentru contractele sinalagmatice, ea constă în
suportarea consecinţelor produse de un eveniment de forţă majoră de către una din
părţile contractante.
Astfel, pentru obligaţiile de a da rezolvarea este dată de regula „Res Perit Domino
→ vezi vânzare-cumpărare de bunuri individual determinate;
- pentru obligaţia de a face sau de a nu face regula „Res Perit debitori” → vezi b.
generice (de gen).

! Contractele sinalagmatice imperfecte. Apar când din contracte cu obligaţii

unilaterale iau naştere datorii reciproce, care însă nu se produc deodată, ci
succesiv. Ex.: depozitarul ce face, în cursul executării contractului de depozit,
cheltuieli pentru conservarea bunului depozitat. El trebuie să fie despăgubit de
deponent. Obligaţia deponentului de a-l indemniza (plăti) pe depozitar nu este
concomitentă cu aceea a depozitarului de a restitui lucru (nu iau naştere împreună
– sinalagma).
 4

Există şi contracte sinalagmatice imperfecte care sunt sinalagmatice pur şi simplu,

adică generatoare de obligaţii reciproce, născute împreună. Ex.: contractul de donaţie cu
sarcini, dar şi depozitul sau mandatul cu titlu oneros.

II. după interesul patrimonial, adică primirea unui echivalent în schimbul

prestaţiei la care se obligă cu titlu oneros comutative
aleatorii
cu titlu gratuit liberalităţi
acte dezinteresate

art. 945 C. civ.

- cu titlu oneros – ambele părţi urmăresc realizarea unui interes propriu patrimonial,
adică fiecare din părţi procură alteia un folos patrimonial în schimbul unui echivalent.
Ex.: vânzare-cumpărare, închiriere, împrumut cu dobândă, depozit remunerat;

art. 946 C. civ.

- cu titlu gratuit – se încheie în interesul exclusiv al uneia din părţi, adică o parte se
obligă cu neglijarea totală a propriilor sale interese patrimoniale; o persoană procură
alteia un folos patrimonial fără ca să primească în schimb un echivalent. Ex.: donaţia,
împrumutul fără dobândă.

În ceea ce priveşte clasificarea contractelor în unilat. observăm că

bilat.(s)
contractele pot fi:
- cu titlu oneros sau cu titlu gratuit; împrumutul de consumaţie poate fi cu titlu
oneros sau gratuit, dar rămâne unilateral = D împrumutatul e obligat a restitui suma
împrumutată şi a plăti dobânda.
- contractele bilaterale (sinalgamatice) sunt întotdeauna cu titlu oneros

Importanţa juridică a clasificării

 5

A. În ceea ce priveşte forma, în timp ce la actele cu titlu oneros forma solemnă

este cerută ca excepţie, la cele cu titlu gratuit, de exemplu liberalităţi (donaţia)
este obligatorie redactarea autentificată (ca mijloc de prevenire a donatorului
asupra importanţei şi iremediabilităţii gestului pe care-l face).

B. În ceea ce priveşte răspunderea debitorului la contractul cu titlu oneros, aceasta

se apreciază mai sever. Astfel, depozitarul cu titlu oneros trebuie să aibă mai
mare grijă de lucrul depozitat, decât cel cu titlu gratuit (art. 1600 C. civ.).

C. În ceea ce priveşte acţiunea revocatorie (pauliană) (art. 975 C. civ.) prin care
creditorii pot desfiinţa înstrăinările făcute de debitori în frauda lor, în scopul de
a-i lipsi de bunurile care servesc drept gaj tacit la garantarea datoriilor, la
contractul cu titlu gratuit acţiunea pauliană se finalizează mai uşor (cu succes)
decât în cazul celor cu titlu oneros când dobânditorul bunului a efectuat o
contraprestaţie pentru bunul intrat în patrimoniul său.

D. Au caracter „intuitu personae” doar contractele cu titlu gratuit, calităţile

personale ale gratificatului fiind hotărâtoare, rezultă că eroarea asupra
persoanei constituie întotdeauna un viciu de consimţământ; la cele cu titlu
oneros persoana cocontractantului este indiferentă.

E. Raportul (aducerea la masa succesorală a donaţiilor primite în timpul vieţii

autorului comun de către succesorii săi descendenţi ori de soţia sa) şi
reducţiunea pentru depăşirea rezervei succesorale (pentru liberalităţile ce
depăşesc limita dreptului de dispoziţie a autorului) se aplică numai contractului
cu titlu gratuit.

Subcalificarea contractelor cu titlu oneros

 6

- comutative = când prestaţia unei părţi este echivalentul prestaţiei celeilalte,

întinderea prestaţiei ambelor părţi e cunoscută din momentul încheierii
contractului. Exemplu: vânzare-cumpărare, schimb;
- aleatoriu – când (alea = zar, joc, nesiguranţă) echivalentul depinde pentru una sau
toate părţile de un eveniment incert (947 C.civ.), care nu permite, în momentul
încheierii contractului, determinarea şanselor de câştig sau pierdere pentru părţi
(1635 C. civ.). Ex.: vânzarea-cumpărarea cu clauză de întreţinere, asigurare de
viaţă, jocuri de noroc.

Importanţa juridică a subclasificării

Constă în aceea că, pe când la contractele comutative întinderea obligaţiilor fiind

cunoscută de la început se poate admite resciziunea pentru cauză de leziune, la cele
aleatorii, natura acestor contracte exclude o astfel de sancţiune.

Subcalificare cu titlu gratuit

- liberalităţi = se încheie cu intenţia de micşorare a patrimoniului propriu şi de

îmbogăţire a patrimoniului altei persoane. Ex.: donaţia;
- acte deziteresate – cele încheiate de o persoană cu intenţia de a face un serviciu
gratuit altei persoane, fără ca prin aceasta să-şi micşoreze propriul patrimoniu.
Ex.: comodat (împrumut de folosinţă) mutuum (de consumaţie) fără dobândă,
împrumut mandat, depozit neremunerat, fidejusiune.

Importanţa juridică a subclasificării

 7

- liberalităţile au un regim special, defavorabil faţă de altele, de exemplu, numai ele

se supun reducţiunii şi raportării. Legea instituie o serie de incapacităţi speciale
legate de liberalităţi, de exemplu: incapabilul sau persoana fizică cu capacitate de
exerciţiu restrânsă nu poate face liberalităţi în timpul vieţii. Tot astfel, medicii nu
pot beneficia de liberalităţi de la persoanele cărora le-au acordat îngrijire în timpul
vieţii.

III. după modul de formare distingem

consensuale
contr. solemne
reale

Consensuale = contractul la care simplul consimţământ (acord de voinţă) al părţilor este

suficient pentru formarea lor.
Contractele solemne – acelea pentru a căror validitate legea cere îndeplinirea unei
anumite solemnităţi (formalităţi). Ex.: încheierea în formă autentică a
donaţiei pentru că reprezintă un transfer de proprietate fără premisa unei contrprestaţii.
Legiuitorul a considerat oportună prevenirea donatorului asupra gravităţii pe care o
reprezintă, pentru el şi pentru familia lui, gestul pe care-l face, cu atât mai mult cu cât,
adesea actele de donaţie sunt consimţite sub imperiul unei stări afective trecătoare, dar
care au consecinţe pe plan juridic şi economic; bunurile alienate (înstrăinate) neputând fi
readuse în patrimoniul donatorului decât pentru cazuri de nulitate.
Aşadar, la donaţie forma autentică este cerută ad substantiam, nu ad probationem,
adică, fără această formă actul nu poate să existe, este lovit de nulitate absolută. Alte acte
solemne sunt: ipoteca, recunoaşterea unui copil.
Sunt unele acte pentru care legea nu cere o anumită formă ca o condiţie de
validitate, ci numai pentru a se putea face dovada lor în justiţie (ad probationem). În
acest caz, dacă actul nu este cerut în forma cerută de lege, ca de exemplu la tranzacţie,
sancţiunea nu va fi nulitatea actului, ci imposibilitatea în care va fi pus cel interesat de a
face dovada actului juridic în justiţie.
 8

Şi-n materie de donaţie există cazul darurilor manuale, pentru a căror existenţă
valabilă nu se cere nicio formă specială, fiind suficientă predarea posesiei lucrului dăruit
de la mână la mână. Pentru că uneori consecinţele pot fi grave (valori mari şi lipsă de
probe) există tendinţa de a se cere proba scrisă şi pentru darurile manuale.
Contractele reale sunt cele care nu se formează decât odată cu predarea bunului.
Ex.: depozitul, gajul, împrumutul, comodatul.

Importanţa clasificării

- consecinţele nerespectării formei la contractele solemne → pentru că forma este

„ad validitatem” = ad solemnitatem; neîndeplinirea lor → nulitate absolută, deci
orice plată făcută în temeiul unui contract fără îndeplinirea formei cerute este o
plată nedatorată (atrage consecinţele restituirii);
- la contractele consensuale sau reale forma cerută este cea scrisă când valoarea
obiectului depăşeşte 250 de lei (RON), dar dacă forma nu este respectată, pentru
că este cerută doar „ad probationem” nu atrage nulitatea contractului şi orice plată
făcută în temeiul lui este valabilă;

IV. după executare distingem:

- cu executare dintr-o dată (instantanee), când executarea obligaţiei(lor) se face

dintr-o dată, printr-o singură prestaţie. Ex.: vânzare-cumpărare, schimb;
- cu executare succesivă executarea se desfăşoară în timp: fie că părţile subnt
obligate la o serie de prestaţii (ex.: livrarea produselor contractate), fie că părţile
sau una din ele este obligată la o singură prestaţie continuă (ex.: obligaţia
locatorului de a asigura folosinţa lucrului dat în locaţie). Ex.: contractul de
închiriere.
 9

Importanţa juridică a clasificării

A. pentru desfiinţarea contractului

când este cu executare imediată (ex.: rezoluţiunea vânzării pentru neplata
preţului), contractul se desfiinţează retroactiv, considerându-se că nu a existat
(pentru trecut = ex. tunc) („c” de la „con”);
când este cu executare succesivă, contractul nu poate fi desfiinţat pentru trecut,
pentru că faptele rămân oricum (locatorul şi-a executat obligaţia de a preda bunul
închiriat, iar locatarul a plătit chiriile); desfiinţarea va opera numai pentru viitor
(ex. nune), îmbrăcând forma rezilierii;
B. suspendarea contractului este posibilă numai la contractele succesive,
judecătorul putând cere suspendarea executării contractului pentru perioada în
care o parte nu-şi poate executa obligaţia, dispunând ca cealaltă parte să şi-o
execute. Ex.: contractul de închiriere suspendat în caz de forţă majoră.
Suspendarea este provizorie, ea conduce la reziliere când contractul nu mai poate
fi executat sau, deşi executarea e posibilă, când cealaltă parte nu mai are interesul
să ceară executarea;
C. riscurile contractuale
la executarea imediată → Res Perit Domino
la executarea succesivă → Res Perit Debitorii (al obligaţiei imposibil de
executat).

Alte clasificări

V. principale: vânzare-cumpărare, locaţie, împrumut

accesorii: fidejusiune, gaj, ipotecă

VI. numite : de cod sau lege

Nenumite: nereglementate prin lege specială
 10

2. Patru fraţi împrumută 40.000 TON de la o bancă pentru a-şi cumpăra p casă
împreună. Creditorul este pus la dispoziţia împrumutaţilor chiar la data încheierii
contractului.
a) Este împrumutul:
i) act unilateral;
ii) contract unilateral;
iii) contract sinalagmatic.
b) În cazul în care la scadenţă nici unul dintre fraţi nu restituie împrumutul pentru
ce sumă poate banca să-l urmărească pe fiecare în parte? De ce?
c) Ce denumire poartă contractul accesoriu prin care cei patru garantează
împrumutul cu casa cumpărată?

3. Comerciantul H.T., persoană fizică autorizată împrumută de la o bancă o sumă

de bani pentru care garantează cu autoturismul proprietate personală, Daci Logan,
producţia 2006.
a) Cum se cheamă contractul accesoriu, prin care H.T. garantează cu
autoturismul?
b) Este banca proprietara autoturismului pe durata împrumutului? De ce?
c) Dacă la scadenţă H.T. nu restituie creditul ce măsuri poate lua banca în legătură
cu autoturismul?
d) Dacă, în urma unui accident, fără culpa părţilor autoturismul piere, cine va
suporta riscul dispariţiei bunului?

4. O societate comercială „D” îşi împuterniceşte administratorul să încheie un

contract cu societatea comercială „E”
a) Între cine se produc efectele contractului încheiat de administrator:
i) între administrator şi „E”;
ii) între „D” şi „E”;
iii) între „D” şi administrator.
 11

b) Cine răspunde pentru neîndeplinirea contractului încheiat cu „E”? „D” sau

administratorul? Explicaţi.
c) Cum se numeşte actul de împuternicire a administratorului de a încheia
contracte şi ce formă trebuie să îndeplinească? De ce ?

Bibliografie

1. Iosif Urs, S. Angheni, idem, vol. III

2. Francisc Deak, „Drept civil. Contracte speciale”, Bucureşti, 1978
3. Fr. Deak şi St. Cărpenaru, „Contracte civile şi comerciale”, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1993.
4. Eugeniu Safta-Romano, „Contracte civile”, vol. I şi II, Ed. Graphix, Iaşi, 1995
5. Coordonatori BS, RD idem
 Contractul de franciza versus contractul de leasing

Cuprins

I. Cadrul juridic
1
 i. Cadrul juridic al contractului de
franciza......................................................3
ii. Cadrul juridic al contractului de
leasing........................................................3

II. Caracterele juridice

i. Caracterele juridice ale contractului de
franciza..............................................4
ii. Caracterele juridice ale contractului de
leasing................................................4

III. Caracteristicile contractelor

i. Caracteristicile contractului de
franciza..........................................................5
ii. Caracteristicile contractului de
leasing...........................................................6

IV. Avantajele si dezavantajele contractelor

i. Avantajele si dezavantajele contractului de
franciza......................................8
ii. Avantajele si dezavantajele contractului de
leasing........................................8

V. Concluzii............................................................................
..........................................9

Bibliografie

2
 I. Cadru juridic

i. Cadrul juridic al contractului de franciza

In Romania, franciza este reglementata de Ordonanta nr. 52/1997
(Monitorul Oficial nr. 224/30.VIII.1997) privind regimul juridic
al francizei, asa cum a fost aprobata, modificata si republicata in
baza legii nr. 79/1998 (Monitorul Oficial nr. 147/13.IV.1998), act
normativ care stabileste in termeni generici un cadru legal
aplicabil francizei. Modificată prin LEGEA nr. 179 din 10
octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 829 din 11
octombrie 2019.
Legiuitorul roman defineste franciza ca fiind un sistem de
comercializare bazat pe o colaborare continua intre persoane
fizice si juridice, independente din punct de vedere financiar, prin
care o persoana numita francizor, acorda unei alte persoane
denumita beneficiar, dreptul de a exploata sau a dezvolta o
afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.

ii. Cadrul juridic al contractului de leasing

In tara noastra, leasingul a fost reglementat prin O.G. nr. 51/1997
privind operatiunile de leasing si societatile de leasing si publicat
in Monitorul Oficial nr. 9 din 12 ianuarie 2000.
Ordonanta a fost modificata si completata prin Legea nr. 90/1998
(Monitorul Oficial 170/1998) de aprobare a ordonantei si Legea
nr. 99/1999 (Monitorul Oficial 236/1999), dupa care a fost
republicata.

3
O.G nr. 51/1997, in forma republicata, a fost modificata si
completata prin: Legea nr. 57/2003 – privind Codul fiscal
(Monitorul Oficial 927/2003), Legea nr. 533/2004 – pentru
modificarea si completarea OG 51/1997 privind opoeratiunile si
societatile de leasing (Monitorul Oficial 1135/2004), Legea nr.
287/2006 – pentru modificarea si completarea OG 51/1997
privind operatiunile si societatile de leasing (Monitorul Oficial
606/2006), Legea nr. 241/2007 – pentru abrogarea unor
reglementari prin care sunt acordate scutiri sau exonerari de la
plata taxelor vamale ale unor bunuri (Monitorul Oficial
496/2007), Legea nr. 93/2009 – privind institutiile financiare
nebancare (Monitorul Oficial 259/2009) si Legea nr. 383/2009 -
pentru modificarea art. 6 alin. (1) lit. c) din OG 51/997 privind
operatinile si societatile de leasing (Monitorul Oficial 870/2009).
Articolul 1 din ordonanta, in forma actuala, prevede ca ordonanta
se aplica operatiunilor de leasing prin care o parte, denumita
locator/finantator, transmite pentru o perioada determinata
dreptul de folosinta asupra unui bun, al carui propietar este,
celeilalte parti, denumita locatar/utilizator, la solicitarea acesteia,
contra unei plati periodice, denumita rata de leasing, iar la
sfarsitul perioadei de leasing, locatorul/finantatorul se obliga sa
respecte dreptul de optiune al locatarului/utilizatorului de a
cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing, fara a schimba
natura leasingului, ori de a inceta raporturile contractuale.

4
 II. Caracterele juridice

i. Caracterele juridice ale contractului de franciza

Din definitia data contractului de franciza rezulta si caracterele
juridice ale acestui contract.
a. Caracterul consensual al francizei se exprimă prin faptul că
părţile nu trebuie să dea o anumită formă, nici măcar scrisă,
contractului pentru ca acesta să fie valabil încheiat. OG 52/1997
privind regimul juridic al francizei impune incheierea acestuia in
forma scrisa, precum si respectarea altor prevederi cu privire la
forma, dar toate acestea ad probationem si nu ad validitatem.
b. Franciza este un contract sinalagmatic (bilateral), pentru că
ambele părţi se obligă şi urmăresc obţinerea de avantaje
reciproce; francizorul să-şi extindă reţeaua de franciză şi să
încaseze redevenţele, francizatul să exploateze conceptul de
afacere al francizorului, în vederea realizării de profit.
c. Contractul de franciză este cu executare succesivă, deoarece
exploatarea elementelor ce se transmit în temeiul francizei are loc
pe o anumită perioadă de timp.
d. Caracterul intuitu personae al francizei se explică, în ce
priveşte alegerea francizatului, prin bonitatea şi condiţiile
manageriale de care dă dovadă acesta, iar în privinţa
francizorului, prin omogenitatea reţelei de franciză, succesul de

5
care se bucură afacerea, obiectul francizei, domeniul în care
operează, imaginea pe piaţă etc.
e. Franciza este un contract de adeziune care constă în aceea că,
dacă beneficiarul/francizatul consimte la încheierea contractului,
va trebui să se supună regulilor impuse de francizor. Acest
caracter rezultă din prevederile art. 1 lit. c) ale ordonanţei care
stipulează că francizatul este selecţionat de francizor şi aderă la
principiul omogenităţii reţelei de franciză.
Alte caractere juridice ale contractului de franciza: contract cu
titlu oneros (patrimonial), contract comutativ, contract de
colaborare, contract numit, contract pricipal.

ii. Caracterele juridice ale contractului de leasing

Din definitia data contractului de leasing rezulta si caracterele

juridice ale acestui contract.
a. Contractul este bilateral: el da nastere la obligatii in sarcina
locatorului/finantatorului si a locatarului/utilizatorului.
b. Contractul este cu titlu oneros: fiecare dintre partile
contractante urmareste realizarea unui folos patrimonial.
c. Contractul este comutativ: existenta si intinderea obligatiilor
partilor sunt certe si cunoscute chiar de la data incheierii
contractului.
d. Contractul este cu executare succesiva: obligatia
locatorului/finantatorului privind asigurarea folosintei bunului se
executa continuu, pe intreaga durata a contractului, iar obligatia
locatarului/utilizatorului privind plata ratelor de leasing se
executa periodic la termenele prevazute in contract.

6
e. Contractul de leasing este un contract consensual. Pentru
protejarea intereselor partilor, contractul se incheie in forma
scrisa. Conditia formei scrise este ceruta ad probationem, nu ad
validatem.
f. Este un contract sinalagmatic, pentru ca ambele parti se obliga
reciproc, dand nastere unor obligatii interdependente.
Alte caracatere ale juridice ale contractului de leasing ce pot fi
enumerate sunt: este un contract intuitu persoane (in ceea cel
priveste pe utilizator), este un contract numit (pentru ca are o
reglementare proprie), este un contract principal (pentru ca are o
existenta de sine statatoare).

III. Caracteristicile contractelor. Conținutul raportului

juridic

i. Particularități ale contractului de franciza

Obiectul francizei
In conformitate cu dispozitiile art. 1din OG 52/1997, franciza
reprezintă un sistem de comercializare a produselor și/sau al
serviciilor și/sau al tehnologiilor, bazat pe o colaborare continuă
între persoanele fizice sau juridice independente din punct de
vedere juridic și financiar, prin care o persoană, denumită
francizor, acordă altei persoane, denumită francizat, dreptul și
impune obligația de a exploata o afacere, în conformitate cu
conceptul francizorului. Acest drept autorizează și obligă pe
francizat, în schimbul unei contribuții financiare directe sau

7
indirecte, să utilizeze mărcile de produse și/sau de servicii, alte
drepturi de proprietate intelectuală sau industrială protejate,
know-how-ul, drepturile de autor, precum și însemne ale
comercianților, beneficiind de un aport continuu de asistentă
comercială și/sau tehnică din partea francizorului, în cadrul și pe
durata contractului de franciză încheiat între părți în acest scop.
Efectele contractului de franciza
Contractul de franciza genereaza drepturi si obligatii in sarcina
partilor contractante.
Obligatiile francizorului
Transmiterea know-how-ului. Se sustine ca transmiterea know-
how-ului este o conditie esentiala a contractului de franciza si
constituie o obligatie continua, in senul ca know-know-ul, fiind
perfectibil, francizorul va trebui sa comunice beneficiarului toate
imbunatatirile si dezvoltarile aduse.
Pentru a putea forma obiect al francizei, know-how-ul trebuie sa
apartina francizorului, sa fie transmisibil si sa reprezinte un
ansamblu de cunostinte noi, aplicabile industrial, nebrevetate,
verificate, nedezvaluite public, probate de francizor in afacerea
proprie si constituind reteta pentru reusita afacerii. Transmiterea
know-how-ului presupune si acordarea unei asistente care sa
permita beneficiarului/francizatul acestuia.
Trasmiterea dreptului de utilizare a semnelor distinctive ale
francizorului. Aceasta este necesara pentru atragerea clientelei.
Semnele distinctive apartin fondului de comert al francizorului si
cele mai importante sunt firma, emblema si marca. In doctrina de
specialitate, inspirata din jurisprundenta europeana in materia, se
8
sutine ca transmiterea dreptului de folosinta asupra semnelor de
atragere a clientelei este de esenta contractului de franciza.
Asistenta tehnica si/sau comerciala. Este obligatia in temeiul
careia francizorul trebuie sa sprijine in permanenta beneficiaul si
poate consta in: pregatirea personalului, instruirea in vederea
exploatarii know-how-ului, supravegherea pentru respectarea
omogenitatii retelei de franciza, etc.
Obligatia de aprovizionare. Obligatia de aprovizionare este
intalnita mai ales in cadrul francizei de distributie.
Exclusivitatea teritoriala. Asigurarea exclusivitatii teritoariale
este o obligatie a francizorului menita sa-l protejeze pe beneficiar.
In temeiul acestei obligatii, francizorul nu va putea nici sa
desfasoare el franciza in raza teritoriala pentru care a acordat
exclusivitate beneficiarului si nici sa transmita dreptul de a
exploata afacerea in regim de franciza altui beneficiar.
Exclusivitatea se justifica pe principiile care guverneaza franciza
din punct de vedere financiar, in temeiul carora, asa cum O.G.
52/1997 o prevede, beneficiarul va trebui sa amortizeze investitia
facuta.
Obligatiile francizatului
Pastrarea secretului know-how-ului. Contractul de franciza
permite beneficiarului sa foloseasca know-how-ul in limitele
stabilite cu francizorul. In lipsa un stipulatii contrare, contractul
de franciza nu da dreptul beneficiarului de a divulga know-how-
ul ori de a-l folosi dupa incetarea raporturilor contractuale.
Intrucat know-how-ul nu este cunoscut publicului, fiind un secret
comercial al francizorului, pastrarea secretului este o obligatie a

9
carei incalcare atrage raspunderea contractuala sau delictuala,
dupa caz.
Plata taxelor si redeventelor. Contractul de franciza find un
contract sinalagmatic si cu titlu oneros, in schimbul transmiterii
know-how-ului, beneficiarul are obligatia sa plateasca taxe si
redevente. Dintre taxele platite de beneficiar, cea mai frecventa
este taxa de intrare, care consta in plata unei sume de bani, care
de regula se plateste la data incheierii contractului, ca efect al
intrarii beneficiarului in reteaua de franciza. Redeventa reprezinta
suma de bani pe care trebuie sa o plateasca beneficiarul pe
intreaga durata a existentei contractului, in schimbul dobandarii
dreptului de utilizare a marcii, serviciilor, tehnologiilor, know-
how-ului, experientelor, precum si a ori caror altor drepturi de
proprietate intelectuala sau industriala.
Obligatia de neconcurenta. Prin obligatia de neconcurenta,
beneficiarului ii este interzis sa contracteze francize cu concurenti
ai francizorului de pe piata. In acest sens, prevederile art. 10 din
O.G. 52/1997 dispun ca francizorul poate sa impuna o clauza de
neconcurenta beneficiarului. Obligatia de neconcurenta a
beneficiarului, spre deosebire de ea a francizorului, exista atat pe
durata contractului, cat si dupa expirarea acestuia.
ii. Particularități ale contractului de leasing
Obiectul operatiunii de leasing
Operatiunile de leasing au ca obiect bunurile imobile prin natura
lor sau care devin imobile prin destinatie si bunurile mobile aflate
in circuitul civil. Potrivit ordonantei, nu pot face obiectul unei
operatiuni de leasing inregistrarile pe banda audio si video,

10
piesele de teatru, manuscrisele, brevetele, drepturile de autor si
bunurile necorporale. In privinta drepturilor de autor, ordonanta
prevede ca dreptul de utilizare a programelor de calculator, ca
drept patrimonial de autor asupra programelor pentru calculator,
poate face obiectul operatiunii de leasing, daca titularul dreptului
de autor a autorizat aceasta operatiune.
Efectele contractului de leasing
Contractul de leasing da nastere la obligatii in sarcina
locatorului/finantatorului si a locatarului/utilizatorului.
Obligatiile locatorului/finantatorului
Obligatia de a trasmite locatarului/utilizatorului dreptul de
folosinta asupra bunului. Exercitarea dreptului de a folosi bunul
reclama trasmiterea aestui drept catre locatar/utilizator. Dreptul
de folosinta asupra bunului se transmite locatarului/utilizatorului
in temeiul contractului de leasing (art. 1 din ordonanta). Pentru a
putea execita dreptul de folosinta, locatorul trebuie sa intre in
posesia bunului, fapt care implica predarea bunului. In cazul in
care locatorul/finantatorul are si calitatea de furnizor, obligatia de
predare se executa de locator/finantator. In cazul in care pentru
dobandirea bunului s-a incheiat contractul de vanzare-cumparare
intre locator/finantator si furnizor, obligatia de predare a bunului
catre locator/utilizator revine furnizorului.
Obligatia de garanta linistita folosinta a bunului. Pastrand
dreptul de dispozitie asupra bunului (prerogativa esentiala a
dreptului de proprietate), locatorul/finantatorul este obligat sa
garanteze linistita folosinta a bunului de catre locator/utilizator
(garantia contra evictiunii). Art. 9 lit. e) din ordonanta prevede ca

11
locatorul/finantatorul este obligat sa ii garanteze
locatarului/utilizatorului folosinta linistita a bunului, in conditiile
in care acesta a respectat toate clauzele contractuale.
Obligatia de a asigura bunul. Potrivit art. 9 lit. f) din ordonanta,
locatorul/finantatorul are obligatia sa asigure printr-o societate de
asigurare bunul care consitituie obiectul contractului de leasing,
daca prin contract partile nu au convenit altfel.
Obligatia de a respecta dreptul de optiune al
locatarului/utilizatorului. Potrivit reglementarii ordonantei, un
element specific al operatiunii de leasing si, totodata, al
contractului de leasing, este dreptul locatarului/utilizatorului ca,
la sfarsitului perioadei de leasing, sa opteze pentru cumpararea
bunului, prelungirea contractului ori incetarea raporturilor
contractuale. Existand acest drept al locatarului/utilizatorului,
corelativ, exista si obligatia locatorului/finantatorului de a
respecta dreptul de optiune in cauza.
Obligatiile locatorului/utilizatorului
Obligatia de efectua receptia si de a primi bunul.
Locatarul/utilizatorul are obligatia sa efectueze receptia si sa
primeasca bunul la termenul si in conditiile de livrare agreate cu
furnizorul (art. 10 lit. a) din ordonanta). Potrivit ordonantei,
locatarul/utilizatorul are nu numai dreptul, ci si obligatia de a
primi bunul de la furnizor. Dar locatarul/utilizatorul este obligat
sa primeasca bunul, numai daca acesta indeplineste conditiile
prevazute in cererea de oferta. Pentru a constata daca bunul
indeplineste aceste conditii, locatarul/utilizatorul este obligat sa
efectueze receptia bunului sub aspect cantitativ si calitativ.

12
Obligatia de a exploata bunul potrivit instructiunilor
furnizorului. Locatarul/utilizatorul are obligatia sa foloseasca
bunul potrivit destinatiei sale. Aceasta inseamna ca el este obligat
sa exploateze bunul conform instructiunilor elaborate de furnizor
(art. 10 lit. b) din ordonanta). Potrivit ordonantei, riscul pierderii,
distrugerii sau avarierii bunului, din cauze fortuite, este suportat
de locatar/utilizator. Riscul consta in obligatia
locatarului/utilizatorului de a plati rate de leasing pana la
achitarea integrala a valorii contractului de leasing.
Obligatia de a plati pagubele care decurg din folosirea bunului.
In temeiul contractului de leasing, afara de existenta unei clauze
contrare, pe intreaga perioada a contractului, locatarul/utilizatorul
isi asuma totalitatea obligatiilor care decurg din folosirea bunului
direct sau prin prepusii sai. Din momentul incheierii contractului
de leasing si pana la expirarea acestuia si reintrarea in posesia
bunului, locatarul/finantatorul este exonerat de orice raspundere
fata de terti pentru prejudiciile provocate prin folosinta bunului,
fapta sau omisiunea locatorului/utilizatorului (art. 18 din
ordonanta).
Obligatia de a plati ratele de leasing si alte datorii prevazute in
contractul de leasing. In temeiul contractului de leasing,
locatarul/utilizatorul este obligat la plata pretului folosintei
bunului, constand in plata ratelor de leasing. De asemenea,
locatarul are obligatia de a achita si alte sume datorate: prime de
asigurare, impozite, taxe, etc. Locatarul/utilizatorul este obligat
sa achite toate sumele datorate conform contractului in cuantumul
si la termenele prevazute in contractul de leasing (art. 10 lit. d)
din ordonanta).

13
Obligatia de a nu greva bunul cu sarcini. In baza contractului de
leasing, locatarul/utilizatorul dobandeste numai dreptul de
folosinta asupra bunului, dreptul de dispozitie privind bunul
ramanand locatorului/finantatorului. Potrivit dreptului comun,
constituierea de sarcini asupra unui bun (ipoteca, garantie reala
mobiliara) este un act de dispozitie. In consecinta, neavand un
drept de dispozitie asupra bunului, locatarul/utilizatorul are
obligatia sa nu greveze cu sarcini bunul care face obiectul
contractului de leasing, decat cu acordul
locatorului/finantatorului (art. 10 lit. c) din ordonanta).
Obligatia de aparare a locatarului/finantatorului contra
uzurparilor. Locatarul/utilizatorul are obligatia sa apere dreptul
de proprietate al locatorului/finantatorului asupra bunului care
face obiectul contractului de leasing. In acest sens,
locatarul/utilizatorul este obligat sa il informeze pe
locator/finantator despre orice tulburare a dreptului de proprietate
din partea unui tert (art. 10 lit. h din ordonanta).
Obligatia de a restitui bunul conform contractului incheiat. In
cazul in care locatorul/utilizatorul opteaza pentru incetarea
raporturilor contractuale, acesta are obligatia de a restitui bunul
conform acordului incheiat.
IV. Avantajele si dezavantajele contractelor
i. Avantajele si dezavantajele contractului de
franciza

14
Avantajele si dezavantajele afacerii in sistem de francize
pentru francizor
Principalele avantaje pentru francizor sunt:
- Extinderea francizei pe piete noi cu efortul financiar al
francizatilor
- Obtinerea de profit din taxe si redevente
- Contributia francizatilor la cheltuielile de publicitate
- Vanzarea produselor si serviciilor francizorilor catre
francizati
- Francizatii sunt motivati pentru a avea succes
Dintre dezavantajele contractului de franciza pentru francizor
enumeram:
- Succesul francizorului nu garanteaza succesul francizatului
- Dependenta profiturilor francizorului de profitul
francizatilor
- Riscul lezarii renumelui marcii, firmei, produselor si
serviciilor francizorului
- Riscuri financiare in cazul practicarii unor preturi prea mici
la vanzarea francizei
Avantajele si dezavantajele afacerii in sistem de francize
pentru francizat
Avantajele contractului de franciza pentru francizat sunt:
- Deschiderea rapida a unei afaceri proprii sub o marca de
renume
- Asistenta tehnica si comerciala
- Autonomia francizatului pe toata perioada activitatii

15
 - Francizorul asigura promovarea necesara pentru cresterea
vanzarilor francizatului
Dezavantajele contractului de franciza pentru francizat sunt:
- Costuri ridicate
- Autonomia francizatului este limitata
- Gama bunurilor si serviciilor pe care francizatul le poate
oferi este prestabilita
- Limitarea dreptului de a vinde afacerea

ii. Avantajele si dezavantajele pe care le prezintă

contractul de leasing
Avantajele si dezavantajele operatiunilor de leasing pentru
locatar/utilizator:
Avantajele leasingului pentru client:
- Plata de leasing constituie un avantaj prin economisirea, in
faza initiala, a capitalului propriu, plata unui avans nefiind
obligatorie
- Perioada de inchiriere poate fi astfel stabilita asftfel incat
compania sa fie dotata permanent cu masinile cele mai
moderne si cu cel mai bun randament
- Locatarul/utilizatorul are posibilitatatea de a achizitiona
bunul supus contractului de leasing, de a continua sau de a
inceta contractul de leasing
Dezavantajele leasingului pentru locatar/utilizator:

16
 - Este eficient, numai in conditiile in care se poate exploata
obiectul contractului de leasing in toata perioada de
inchiriere
- Adeseori este mai costisitor decat achizitionarea bunului
prin contractarea unui credit, iar optiunea pentru o astfel de
operatiune se justifica numai daca sumele eliberate pot fi
investite in alte domenii mai rentabile

Avantajele si dezavantajele operatiunilor de leasing pentru

locator/finantator:
Avantajele leasingului pentru locator/finantator:
- Permite atragerea de noi beneficiari care nu pot plati integral
pretul, in cazul vanzarilor cash sau avansul, in cazul
vanzarilor pe credit
- Contribuie la dezvoltarea exporturilor, furnizorul avand
posibilitatea sa realizeze, pe langa exportul traditional si pe
cel in leasing
- Asigura obtinerea unor castiguri suplimentare din
revanzarea sau reinchirierea masinilor si utilajelor care au
fost returnate ca urmare a incetarii contractului de leasing
Dezavantajele leasingului pentru locator/finantator:
- Pentru ca instraineaza doar dreptul de folosinta, conservand
proprietatea, uneori bunurile pot fi deteriorate prin utilizarea
necorespunzatoare, iar cauzele sunt greu de stabilit
- Dupa prima inchiriere, este posibil sa nu mai gaseasca alti
utilizatori.

17
 V. Concluzii
Economia de piata ca fenomen global, a impus statelor doritoare
de aliniere, modernizarea structurii vietii economice, adaptarea
mecanismelor susceptibile de progres structural si fianciar, dar
mai ales perfectionarea lor permanenta.
Incheierea unui contract de franciza sau a unui contract de leasing
presupune cunoasterea normei juridice aplicabile si implica
negocierea, ca forma de amortizare a poziitilor partilor
contractante, drepturile si obligatiile corelative fiind cuprinse in
clauze a caror interpretare sa nu lase loc unor viitoare litigii in
derularea operatiunilor specifice.
Bibliografie
1. Stanciu D Carpenaru, Liviu Stanciulescu, Vasile Nemes, „Contracte civile si comerciale”, Editura
Hamangiu, 2009 – (https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-civil-contracte/)
2. Diana-Loredana Hogas, „Pe taramul francizei: o introducere in contractul de franciza”, Editura
Lumen, 2011 (link)
3. Silvia Cristea, „Dreptul afacerilor”, Editura ASE, Bucuresti, 2016
4. https://legeaz.net/dictionar-juridic/contract-franciza-ncc
5. https://legeaz.net/og-51-1997/
6. http://www.legex.ro
7. http://www.manager.ro/articole/francize-43/avantajele-si-dezavantajele-afacerii-in-sistem-de-
francize-pentru-francizor-48.html
8. http://www.manager.ro/articole/francize-43/avantajele-si-dezavantajele-afacerii-in-sistem-de-
francize-pentru-francizat-47.html
9. http://www.scritub.com/economie/finante/AVANTAJELE-SI-DEZAVANTAJELE-OP42143.php

18
1

CONTRACTUL

Contractul este acordul de voință între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui,
modifica, transmite sau stinge un raport juridic.

Contractele se clasifică astfel:

– după modul de formare, sunt consensuale, solemne și reale;
– după numărul obligațiilor la care dau naștere, sunt sinalagmatice și unilaterale;
– după scopul urmărit de părți la încheierea lor, contractele sunt cu titlu oneros și cu titlu gratuit;
– după risc , sunt comutative și aleatorii;
– după raportul care există între ele, sunt principale și accesorii;
– în funcție de modalitatea de încheiere a lor, sunt strict personale și care se încheie prin
reprezentare;
– după reglementarea lor, sunt tipice (numite) și atipice (nenumite);
– după modul de executare, sunt cu executare dintr-o dată (uno ictu) și cu executare succesivă;
– după modalitatea de încheierea lor(având sau nu la bază negocierea), sunt negociate, de
adeziune și obligatorii;
– după structura lor, sunt simple sau complexe (contracte-cadru).

Încheierea contractului
1.Principiile ce guvernează contractul
Atât în faza precontractuală, aceea a negocierii, cât și la încheierea și pe tot parcursul executării
sale, contractul este guvernat de două principii: libertatea de a contracta și buna-credință1.
„Libertatea contractuală constă în posibilitatea pe care persoanele fizice și juridice o au,
conform legii, de a crea contracte și de a le stabili conținutul”.2=legea părților
Codul civil definește libertatea contractuală la art.1.169, potrivit căruia „părțile sunt libere să
încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de
ordinea publică și de bunele moravuri”.
Singurele îngrădiri ale libertății contractuale sunt ordinea publică și bunele moravuri, pe care
niciunui subiect de drept nu poate să le încalce3.
Libertatea de a contracta presupune următoarele:
– părțile sunt libere să încheie contracte; având această libertate, ele sunt libere și în privința
refuzării încheierii lor;
– părțile sunt libere să le determine conținutul; aceasta se exprimă prin libertatea pentru fiecare
parte de a stabili clauzele contractuale ca rezultat al manifestării sale de voință în acord cu
voința celeilalte părți contractante.
2

Buna-credință guvernează întreaga materie a Codului civil, inclusiv materia contractelor.

Astfel, „ părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea
contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această
obligație”. (art.1.170 din Codul civil).
Aceasta este norma generală aplicabilă materiei contractelor. Norma specială privește
mecanismul încheierii contractelor la art.1.183, care detaliază obligația bunei-credințe în cursul
negocierilor și prevede sancțiunea pentru conduita de rea-credință, și anume obligația de a repara
prejudiciul astfel cauzat celeilalte părți4.
Părțile nu pot înlătura sau limita această obligație, ceea ce îi conferă normei din prima teză
caracter de ordine publică1.
2.Condițiile de validitate, esențiale pentru încheierea contractului (condiții de fond)
2.1.Principiul libertății formei
Potrivit Codului civil în vigoare, încheierea contractului se realizează prin simplul acord
de voință al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa
valabilă (art.1.178). Prin această dispoziție se reglementează principiul libertății formei în
materia încheierii contractului.
Prin urmare, regula sau principiul libertății formei în materia încheierii contractului
presupune că simplul acord de voință între două sau mai multe persoane cu intenția de a
constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic este necesar și suficient pentru ca
un contract să fie considerat valabil încheiat.
Forma contractului este acea condiție ce constă în modalitatea de exteriorizare a acordului
de voință făcută cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic.
Principiul se aplică dacă sunt întrunite cumulativ două condiții (una pozitivă și cealaltă
negativă):
– părțile sunt capabile să încheie contracte, deci să aibă capacitatea cerută de lege în acest sens;
– legea să nu impună o anumită formalitate pentru încheierea contractului respectiv.

Potrivit art.1.179 din Codul civil, condițiile esențiale pentru validitatea contractului sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimțământul părților;
3. un obiect determinat și licit;
4. o cauză licită și morală.
Aceste condiții se mai numesc și de fond sau intrinseci, pentru că țin de voința internă (reală) a
părților, spre deosebire de condițiile care privesc forma contractului, ca modalitate de exteriorizare
a acordului de voință.3
2.Capacitatea de a contracta
Capacitatea de a contracta pentru persoana fizică
Poate contracta orice persoană care este capabilă, adică ce are capacitate de exercițiu. Codul
civil prevede în acest sens că încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voință
al părților (art. 1.178).
3

Prin urmare, „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și
nici oprită să încheie anumite contracte” (art.1.180 din Codul civil). În afara altor cazuri
prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu, deci nu sunt capabile, următoarele persoane:
– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
– interzisul judecătoresc.
O persoană fizică ce este capabilă să contracteze are capacitate de exercițiu.
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
Între 14 și 18 ani, persoana fizică are capacitate de exercițiu restrânsă.
Poate încheia singur anumite contracte, potrivit Codului civil:
– minorul care a împlinit vârsta de 14 ani – acesta poate face singur acte de conservare, acte de
administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter
curent și care se execută la data încheierii lor (art. 41 alin. (3));
– minorul care a împlinit vârsta de 15 ani – acesta poate încheia acte juridice referitoare la munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori profesia sa, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui,
caz în care minorul exercită singur drepturile și îndeplinește tot astfel obligațiile născute din
aceste acte.
Persoana fizică cu capacitate de exercițiu deplină nu are, în principiu, nicio restricție în
privința încheierii contractelor.
Capacitatea deplină începe la împlinirea vârstei de 18 ani, cu două excepții, conform Codului civil:
– de la 16 ani, minorul dobândește capacitate deplină de exercițiu prin efectul căsătoriei (art. 39);
– de la 16 ani, minorului i se poate recunoaște de către instanța de tutelă capacitate deplină de
exercițiu (art. 40).

Potrivit art. 44 din Codul civil, actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin.(3) şi la art.43 alin.
(3) din Codul civil, precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci
când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.
Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur,
în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea
sub interdicţie judecătorească.

Capacitatea de a contracta pentru persoana juridică

Și pentru persoana juridică, regula este principiul capacității de a contracta, astfel că
persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, cu excepția acelora care, prin
natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice (art. 206 alin. (1) din Codul
civil).
Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de
administrare, de la data constituirii lor (art.209 alin. (1) din Codul civil). De la această dată,
persoana juridică are deci capacitate de exercițiu, respectiv aptitudinea de a-și exercita drepturile
și de a-și îndeplini obligațiile. Organele de administrare se constituie la data înființării
persoanei juridice, dată de la care se și dobândește capacitatea de folosință.
4

Atât capacitatea de folosință, cât și cea de exercițiu ale persoanei juridice încep la aceeași dată,
care este însă diferită în funcție modul de înființare a persoanei juridice. Până la data
constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor care
privesc persoana juridică, adică pentru constituirea sa valabilă, se fac de către fondatori ori de
către persoanele fizice sau juridice desemnate în acest scop (art.210 alin. (1) din Codul civil).
Li se recunoaște astfel persoanelor juridice supuse înregistrării și o capacitate de folosință
anticipată care începe chiar de la data actului de înființare, dată de la care poate să
dobândească drepturi și să-și asume obligații, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana
juridică să ia ființă în mod valabil (art. 205 alin. (3) din Codul civil).
Prin act de înființare se înțelege actul de constituire a persoanei juridice și, după caz, statutul
acesteia (art. 194 alin. (2) din Codul civil).
Capacitatea de folosință a persoanei juridice, respectiv aptitudinea de a avea drepturi și
obligații, începe:
– pentru persoanele juridice supuse înregistrării, de la data înregistrării lor (art. 205 alin.
(1) din Codul civil);
– pentru persoanele juridice nesupuse înregistrării, potrivit art. 194 alin. (1) din Codul civil, de
la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data
îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial, principiul capacității de a încheia contracte
este subordonat principiului specialității capacității de folosință, potrivit căruia persoanele juridice
pot avea „doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului
stabilit de lege, actul de constituire sau statut” (art. 206 alin. (2) din Codul civil)1. O excepție
de la regula capacității de folosință anticipată recunoscută doar în legătură cu nașterea valabilă a
persoanei juridice supuse înregistrării este reglementată în legătură cu liberalitățile. Acestea pot fi
primite, în condițiile dreptului comun, de la data actului de înființare, iar în cazul fundațiilor
testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care
liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal (art. 208 din
Codul civil)2.
Actele juridice încheiate cu încălcarea dispozițiilor referitoare la capacitatea civilă a persoanelor
juridice sau cu nerespectarea principiului specialității capacității de folosință pentru persoanele
fără scop patrimonial sunt lovite de nulitate absolută, fiind vorba de nerespectarea unor condiții
de fond, esențiale și de validitate a contractului (art. 206 alin. (3) din Codul civil).
3.Consimțământul valabil încheiat
Consimțământul poate fi definit ca fiind manifestarea în exterior a hotărârilor (voințelor)
ambelor părți contractante. Prin urmare, contractul ca produs al consimțământului este rezultatul
întâlnirii dintre voințele individuale ale viitoarelor părți contractante1.

Doctrina juridică a lansat și teoria formării progresive a consimțământului în materie

contractuală, văzută drept un instrument de adaptare a întinderii consimțământului2. Prin această
teorie a fost abandonată concepția clasică potrivit căreia contractul se formează instantaneu,
respectiv încheierea contractului rezultă în mod spontan din simplul acord de voință reprezentat
de un schimb de consimțăminte. Teoria menționată arată că există situații în care primul contact
juridic dintre eventualele părți ale viitorului contract reprezintă doar nașterea unui
5

consimțământ parțial, a cărui completare se va face apoi progresiv, în intervalul de reflexie

autoprocurat de părți sau alocat de legiuitor „părții slabe”3.

3.1.Formarea contractului

Formarea contractului necesită analiza următoarelor aspecte: încheierea contractului,

momentul și locul încheierii contractului, momentul și locul încheierii contractului la
distanță, momentul și locul încheierii contractului prin mijloace electronice, oferta de a
contracta, acceptarea ofertei, forma ofertei și a acceptării.
a) Încheierea contractului
Încheierea contractului se realizează prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără
rezerve a unei oferte de a contracta (art. 1.182 alin. (1) din Codul civil).
Negocierea presupune ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale
contractului. Elementele secundare ale acestuia pot fi stabilite ulterior de către părți sau chiar de
către altă persoană decât părțile contractante. Dacă asupra acestor elemente secundare părțile nu
se înțeleg, sau nu sunt de acord cu decizia părții căreia i s-a încredințat această sarcină, oricare
parte poate cere instanței să dispună completarea contractului, în funcție de împrejurări, de natura
contractului și de intenția părților. Formarea contractului este guvernată de principiul libertății
de voință a părților de a încheia sau nu un contract, înțelegându-se prin aceasta că părțile sunt
libere să inițieze, să desfășoare sau să rupă negocierile, nefiind răspunzătoare pentru
nereușita acestora (art. 1.183 alin. (1) din Codul civil).
Pe parcursul negocierilor, părțile trebuie să respecte anumite exigențe care țin de buna-
credință, de obligația de confidențialitate sau chiar de forma contractului.
Prin urmare:
– este interzisă orice limitare sau excludere a bunei-credințe prin convenție între părți. Se
încalcă buna-credință dacă se constată conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără
intenția de a încheia contractul, ajungând chiar până la ruperea negocierilor. Partea căreia i se
impută această atitudine de rea-credință răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți (art.
1.183 alin. (3) și (4) din Codul civil);
– dacă una dintre părți îi comunică celeilalte o informație confidențială, aceasta din urmă este
obligată să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie
sau nu contractul. Nerespectarea acestei obligații atrage după sine răspunderea părții în culpă
(art. 1.184 din Codul civil);
– dacă asupra unui anumit element de care depinde încheierea contractului, sau asupra unei
anumite forme, există un dezacord, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord
cu privire la acestea (art. 1.185 din Codul civil).