1.

6 Norma juridică:
 noţiune,
 caractere,
 structură,
 clasificare

1.6.1. Noţiune
Norma juridică este regula de conduită cu caracter general, impersonal şi
obligatoriu aplicabilă oamenilor în raporturile dintre ei sau în raport cu societatea.
În caz de nerespectare a normei juridice se recurge, în ultimă instanţă, la forţa
coercitivă a statului.
a) Este generală pentru că impune o conduită tipică, adresându-se tuturor
persoanelor, putând viza totuşi şi numai o anumită categorie sau grupă de
persoane. Ex.: Codul muncii, Legea salarizării etc.
b) Este impersonală pentru că nu se adresează direct unei persoane,
individualizate, concretizate, ci vizează un număr nedeterminat de
persoane; oricine săvârşeşte o acţiune sau se face vinovat de o inacţiune
ce cade sub incidenţa normei juridice suportă consecinţele legale.
c) Este obligatorie, deci dacă nu este îndeplinită de bună voie, se apelează
la forţe de constrângere ale statului(spre deosebire de ex. de norma
morală care poate fi adusă la îndeplinire din convingere sau ca urmare a
oprobiului public).

1.6.2 Structura normei juridice:

1. ipoteză,
2. dispoziţie,
 3. sancţiune
A. Ipoteza este acea parte a normei de drept care arată condiţiile sau
împrejurările în care se aplică respectiva normă juridică. Ea poate fi determinată
când împrejurările sunt determinate de lege. Ex. art. 1376,, Oricine este obligat sa
repare ,independent de orice culpa,prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”
(caz în care se poate întoarce cu acţiunea în regres împotriva antreprenorului:
constructor şi arhitect). Sau ipoteză nedeterminată, când împrejurările sunt
formulate de o manieră mai generală. Ex.: art. 1357 alin.2,,Autorul prejudiciului
raspunde pentru cea mai usoara culpa”.
B. Dispoziţia prescrie conduita pe care trebuie să o aibă persoanele în
împrejurările prevăzute de ipoteza normei juridice. Ea poate impune săvârşirea
unei acţiuni sau abţinerea de la o acţiune ori poate îngădui săvârşirea unei acţiuni,
fără însă să o impună.
Dispoziţia poate fi determinată, când conduita e prevăzută categoric (Ex.:
bunurile din timpul căsătoriei,in lipsa alegerii vreunui regim matrimonial, sunt
prezumate a fi comune) sau mai puţin categoric (Ex.: soţii se pot învoi asupra
numelui ce-l vor purta în timpul căsătoriei).
C. Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei şi măsurile ce
se pot lua de organele specializate ale statului. Ea poate fi absolut determinată,
când nu poate fi modificată de organul de aplicare (Ex.: nulitatea absolută a unui
contract ilicit), relativ determinată (când se stabilesc limitele de aplicare: un
minim şi un maxim), sau alternativă (când organul de aplicare poate alege între
două sancţiuni. Ex.: între amendă şi închisoare).

1.6.3 Clasificare
 A. După caracterul conduitei pe care o prescriu, normele juridice pot
fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative pot fi: onerative (când prevăd expres obligaţia
de a săvârşi o acţiune). Ex.: art. 280 alin. 1N.Cod civ.– cei ce vor să se
căsătorească trebuie să facă personal declaraţia de căsătorie la primaria unde care
urmează să se încheie căsătoria (în alte sisteme de drept e reglementată ca
obligatorie căsătoria religioasă).
Normele imperative pot fi şi prohibitive(când interzic o anumită
acţiune). Ex.: art.271alin 1N.C.civ interzice căsătoria între rudele în linie dreaptă
(ascendenţi, descendenţi), precum şi între cele în linie colaterală până la gradul IV
– inclusiv (se porneşte de la persoana în cauză urcând pe trunchi către ascendentul
comun şi coborând atâtea spiţe câte e necesar). Ex.:
II Bunic
Tata III Unchi (fratele tatei)
I
IV
Eu Verişor primar
(fată)

Normele dispozitive pot fi permisive (fără a impune, permit

săvârşirea unei acţiuni. Ex.: art. 272 alin.1 „Varsta minima de casatorie este de18
ani”;asadar tanarul/tanara de la aceasta varsta se poate casatori,dar ramane o
optiune personala. Ca exceptie, pentru motive temeinice, minorul care a împlinit
vârsta de şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu
încuviinţarea părinţilor săi ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instantei de
tutela în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul).
 Normele supletive (când reglementează o anumită conduită în mod subsidiar, în
măsura în care părţile nu au ales o anumită conduită). Ex.: art. 1666 N. C. civ.
precizează că în lipsa unei stipulaţii contrarii (clauză care să prevadă altfel),
cheltuielile pentru incheierea contractului de vanzare sunt in sarcina
cumparatorului).

B. după gradul de determinare :

a) determinate (care cuprind în structura lor toate elementele);
b) nedeterminate (care nu au în cuprinsul lor întreaga structură clasică). În
acest caz se face trimitere la alte norme aflate în acte normative [acte ce emană de
la organele de stat competente şi cuprinzând norme juridice] în vigoare şi care se
numesc de trimitere, sau se apreciază că norma în cauză se va completa prin acte
normative ulterioare (caz în care se numesc norme în alb).
C. După obiectul lor pot fi norme de drept civil, comercial, penal etc.

D. După ierarhia existentă între diferitele izvoare de drept, ele sunt

cuprinse în:
a) legi (care pot fi fundamentale. Ex.: Constituţia) organice. Ex.: cele din
domeniile stabilite prin Constituţie care se adoptă prin votul a 2/3 din numărul
membrilor Parlamentului; ordinare: care se adoptă în toate celelalte domenii, cu
majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi);
b) decrete – legi utilizate în 1990 în situaţia specială existentă înaintea de
alegerea Parlamentului;
c) decrete – emise de preşedintele României;
d) Hotărâri de Guvern – adoptate în vederea organizării aplicării legii;
 e) Ordonanţe de guvern, adoptate de acesta în perioadele de vacanţă
parlamentară;
f) Ordine şi instrucţiuni emise de miniştri sau de Guvernatorul BNR pentru
executarea legilor şi Hotărârilor de Guvern;
g) deciziile autorităţilor publice locale;
IZVOARE
I. Legea (Constituţia) obiceiul (cutuma)
II. Cutuma
Uzuri profesionale
Uzanţele (în cazurile neprevăzute de lege); să fie conforme cu ordinea
publică şi bunele moravuri .
Principiile generale ale Dreptului (în lipsa uzanţelor se aplică dispoziţiile
legale privitoare la situaţii asemănătoare, şi când nu există, se aplică principiile
generale ale dreptului (art. 1 Noul Cod civil).
În raport cu dispoziţiile tratatelor internaţionale :
- normele dreptului U.E. au prioritate în raport cu normele Noului cod civil (art.
5)
- când există neconcordanţa între dispoziţiile Noului cod civil şi pactele sau
tratatele privind drepturile fundamentale ale omului (la care România e parte) au
prioritate reglementările internaţionale; cu excepţia cazului în care Codul civil
conţine dispoziţii mai favorabile (art. 4 alin. 2).
1. Conform art. 11 « nu se poate deroga prin convenţie sau acte juridice
unilaterale de la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri»
2. Conform art. 14 alin. 1 Cod civil: orice persoană fizică sau juridică trebuie
să-şi exercite drepturile şi să-şi execute obligaţiile civile cu bună credinţă, în
acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
 Ordinea publică nu trebuie concepută doar ca ordine politică (norme
juridice ce reglementează puterea politică şi de stat, structura organismelor statale
şi nestatale, autorităţile şi instituţiile publice, structura şi regimul juridic al
proprietăţii, structura economiei, statutul juridic al Persoanei Fizice şi al
Persoanei Juridice), ci şi ordinea economică, socială şi chiar profesională (de
exemplu prin ordine publică de protecţie înţelegem protejarea unor categorii de
justiţiabili: salariaţii faţă de angajatori, asiguraţii faţă de asiguratori, consumatorii
faţă de comercianţi etc.)
Bunele moravuri = precepte (reguli) morale acceptate de către o
colectivitate dată ca reguli de convieţuire şi de comportament şi a căror încălcare
atrage nulitatea absolută a actelor/contractelor încheiate cu nesocotirea lor. (!!!
Poate azi ar putea fi înlocuite cu sintagma „demnitate a fiinţei umane” – D.
Fenouillet „Les bonnes moeurs sont mortes! Vive l’ordre public philantropique”,
Ed. Litec, Paris, 2001, citat de Ph. Mallcurie, L. Aynes, Ph. Stoffel – Munck
„Drept civil. Obligaţiile”, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, pag. 340)
vezi şi paginile cu Buna - credinţă
Din interpretarea „per a contrario” (= prin acţiunea din partea potrivnică = din
moment ce o faptă nu e interzisă, în mod contrar deducem că e permisă) a art. 14
alin. 1 Cod civil activitatea nu este împotriva legii.

Vinovăţia

Gradele vinovăţiei:
- simpla greşeală nu poate fi sancţionată decât dacă e prevăzută expres prin
lege (conf. art. 16 alin. 1 „Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde
numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă”).
Excepţie: eroarea comună şi invincibilă poate produce efecte:
 Conform art. 17 alin. 2 „când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi
invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate
juridică, instanţa judecătorească ţinând seama de împrejurări, va putea hotărâ că
actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte
ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun
prejudiciu”.
Excepţie: - nu se aplică la materia cărţii funciare sau a altui sistem de
publicitate.
1. Art. 16 alin. 2
„Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale
şi:
- fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei;
- fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea procedurii acestui
rezultat”.

2. Art. 16 alin. 3
„Fapta este săvârşită din culpă când autorul:
- fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără
temei că nu se va produce;
- fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă.
Culpa este gravă atunci când autorul a activat cu o neglijenţă sau
imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de diligenţă nu ar fi manifestat-o
faţă de propriile interese.
CUTUMĂ, cutume, substantiv feminin Normă de drept consfințită printr-o
practică îndelungată: consuetudine, obicei. ♦ (În vechiul drept) Obiceiul
pământului. – Din franceza coutume.
TUTÉLĂ s. f. 1. autoritate dată de lege unei persoane sau acceptată de bunăvoie
de aceasta, de a avea grijă în mod gratuit de un minor și de averea sa sau de o
persoană pusă sub interdicție. ♦ ~ internațională = sistem de administrare a unor
teritorii depedente care înlocuiește sistemul teritoriilor sub mandat. 2. drept abuziv
luat de cineva de a-i ține pe alții sub ascultare, sub dependență. 3. (fig.) ocrotire,
sprijin, protecție. (< fr. tutelle, lat. tutela).
UZÁNȚĂ s.f. 1. Mod, fel de a proceda, de a lucra, propriu pentru un anumit lucru
sau pentru o anumită activitate. 2. Obicei, datină, uz, cutumă. [Cf. fr. usance,
it. usanza

1.7 Aplicarea şi interpretarea legii civile

I. APLICAREA LEGII-schema
neretroactivitatea legii civile noi
A. în timp: principii
aplicarea imediată

intern
B. în spaţiu
internaţional

C. asupra persoanelor

II. INTERPRETAREA LEGII CIVILE -schema

 A. Definiţie
oficială
B. Clasificarea după forţa juridică
neoficială
C. Metode de interpretare
gramaticală
sistematică
istorico-teleologică
logică

literală
după rezultat extensivă
restrictivă

I. APLICAREA LEGII CIVILE

Ca orice lege, şi legea civilă acţionează concomitent, simultan sub trei aspecte: l/
o anumită durată (căci legea civilă nu e eternă), care se numeşte aplicarea legii civile în timp; 2/
pe un anumit teritoriu (există atâtea legi civile naţionale câte state suverane coexistă), ceea ce se
numeşte aplicarea legii civile în spaţiu; 3/ cu privire la anumite subiecte, care sunt destinatarii
legii, ceea ce se numeşte aplicarea legii civile asupra persoanelor. Legea civilă se aplică sub cele
trei aspecte cât timp este în vigoare.
Intrarea în vigoare are loc fie la data precizată în cuprinsul legii, fie la 3 zile după
publicarea în Monitorul Oficial al României.
Ieşirea din vigoare se produce prin abrogarea legii, care poate fi expresă sau
implicită (desuetudinea ≠ un mod de ieşire din vigoare).

A. Principii şi excepţii privind aplicare legii în timp

Principii:
 Neretroactivitatea legii civile noi (1)
 Aplicării imediate a legii civile noi (2)
 1 = este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc
în practică după adoptarea ei, nu şi situaţiilor anterioare, trecute; altfel spus: trecutul
scapă legii civile noi (ex.: principiul e valabil şi în penal, de exemplu dispoziţiile
noului Cod penal nu se aplică situaţiilor pentru care exista o hotărâre judecătorească
definitivă la data intrării lui în vigoare, deci acei deţinuţi care s-au revoltat pentru
pedepsele mai mari aplicate prin dispoziţiile acestui cod nu erau îndreptăţiţi s-o facă,
atâta timp cât sentinţa ce-i privea era definitivă şi viza pedepsele din vechiul cod);
2 = este regula de drept potrivit cu care, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se
aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii
vechi.

Excepţie:
1) Retroactivitatea legii civile noi, se aplică numai dacă este consacrată expres în legea nouă
[pentru că excepţiile nu se prezumă (presupun), fiind de strictă interpretare]. Ex.: legea
penală mai blândă.
2) Ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care se mai aplică încă un timp oarecare
unor situaţii determinate, precizate de noua lege intrată în vigoare; excepţia trebuie din nou
consacrată expres de lege.

În determinarea practică a legii aplicabile la o situaţie juridică concretă, determinată (o speţă),

cu respectarea principiilor de mai sus, e de observat regula următoare: o situaţie juridică produce
acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei (concretizată în
adagiul tempus regit actum).Potrivit art. 6 alin. 6 Noul Cod civil: se poate aplica legea nouă
unor efecte viitoare ale unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a legii noi:
- dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea acesteia în vigoare;
- când e vorba de:
- capacitatea persoanelor
- căsătorie
- filiaţie
- adopţie
 - obligaţie legală de întreţinere
- raporturile de proprietate
- regimul general al bunurilor
- raporturile de vecinătate

B. Aplicarea legii civile în spaţiu

Aspecte ale problemei:
1. unul intern – caz în care se aplică principiul teritorialităţii legii, potrivit căruia legile
statului român se aplică tuturor faptelor şi relaţiilor ce se înfăptuiesc pe teritoriul ţării noastre
între subiecte de drept civil de cetăţenie ori naţionalitate română, excluzând aplicarea legilor
altor state;
2. unul internaţional, care vizează ipoteza raporturilor civile cu un element de
extraneitate: cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii ori executării contractului, locul producerii
delictului civil etc. Acest aspect se rezolvă prin norme conflictuale ale dreptului internaţional
privat (potrivit cărora există un conflict de legi în spaţiu, adică pentru un singur raportat juridic
se pot aplica în acelaşi timp dispoziţiile mai multor sisteme de drept). Ex.: un contract de
vânzare-cumpărare încheiat între un comerciant român şi unul francez, locul încheierii fiind
Ungaria, iar cel al executării prestaţiei plăţii în Anglia, poate fi supus reglementărilor: fie
dreptului roman, fie celui francez, maghiar sau englez. Alegerea între cele patru posibile se face
potrivit normelor conflictuale din dreptul internaţional privat; în cazul României legea aplicabilă
acestui contract, în lipsa unei precizări făcute de vânzător şi cumpărător va fi lex venditoris = a
vânzătorului, lui revenindu-i executarea prestaţiei caracteristice).

Ex. de norme conflictuale:

- pentru statutul personal al persoanei fizice lex patriae (în România)

avem norma lex personalis
 lex domicilii (în Anglia)
- pentru persoanele juridice legea naţionalităţii, în România va fi determinată după regula: legea
sediul social real (acolo unde există organ de conducere şi gestiune);
- pentru bunuri imobile (terenuri, construcţii) lex rei sitae;
- pentru rap. juridic născut dintr-un delict civil (în afara raporturilor contractuale) → lex loci
delicti commisi.

C. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Din punct de vedere al sferei subiectelor cărora li se aplică legile civile distingem
trei categorii:
1. legi civile cu vocaţie generală de aplicare, adică aplicabile atât persoanelor fizice cât şi
persoanele juridice. Ex.: Codul civil;
2. legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice. Ex.:OUG 44/2008;
3. legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanele juridice. Ex.: Legea 31/1990 privind
societăţile comerciale

1.8 Interpretarea legii civile

- Definiţie, clasificare, metode -
A. Definiţie: Interpretarea legii = operaţiunea logico-raţională de lămurire, explicare a
conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în vederea justei lor aplicări, prin corecta
încadrare a diferitelor situaţii din practică în ipotezele ce le conţin.
- Conform art. 14 alin. 1 Noul Cod civil, „orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite
drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu – ordinea publică şi
- bunele moravuri”
- buna credinţă se prezumă (art. 14 alin. 2)
- „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod
excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe” (art. 15 – abuzul de drept).
Privind dreptul prin comparaţie cu morala, abuzul de drept apare doar când titularul unui
drept subiectiv îl foloseşte astfel încât lezează pe titularul altui drept; judecătorul va fi chemat să
rezolve conflictul dintre cele două drepturi şi deci primatul unuia asupra celuilalt; altfel spus:
nimeni nu poate avea un drept împotriva dreptului altuia.

B. Clasificare:
1. În funcţie de forţa sa, obligatorie sau neobligatorie se clasifică în interpretare oficială
(a) şi neoficială (b).
a = este oficială interpretarea făcută de către un organ de stat a puterii legislative,
executive sau judecătoreşti, dacă interpretarea provine de la însuşi organul care a edictat actul
normativ supus interpretării. Poate fi interpretare Oficială şi autentică. Ex.: un articol de lege
neclar, este interpretat printr-o lege care emană de la Parlamentul României, adică organul ce a
emis actul normativ.
Interpretarea oficială dată de organele puterii judecătoreşti – instanţele judecătoreşti –
este numită interpretare judiciară, obligativitatea ei fiind limitată numai la speţă, adică în cazul
soluţionat prin hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat (spre
deosebire de sistemul anglo-american al precedentului judiciar, în care judecătorul creează legea,
soluţia pronunţată de el va fi obligatorie pentru instanţa de acelaşi grad sau de grad inferior în
situaţii concrete identice = precedent judecătoresc;
b) este neoficială interpretarea dată legii civile în doctrină (literatura de
specialitate) ori de către avocat în pledoariile sale. Această interpretare nu are forţa juridică
obligatorie.
2. După criteriul rezultatului interpretării distingem interpretarea literală (sau
declarativă) extensivă şi restrictivă.
(a) Literală = când în urma interpretării se ajunge la concluzia că între formularea
textului legal interpretat şi cazurile din practică există concordanţă (conţinutul literal şi cel real
coincid); a nu se confunda cu interpretarea gramaticală.
(b) Extensivă = când, în urma interpretării se ajunge la concluzia că între
formularea textului legal şi cazurile din practică la care se aplică textul nu există concordanţă,
textul trebuie extins şi asupra cazurilor care nu se încadrează în litera (formularea) textului
(contextul literal este mai restrâns decât cel real, faţă de intenţia reală a legiuitorului).
 Extinzând înţelesul noţiunii de investiţie străină, vom concluziona că nu numai
cetăţeanul străin cu domiciliul în străinătate poate fi investitor străin, dar şi cetăţeanul român cu
domiciliul în străinătate poate avea această calitate.
(c) Restrictivă = când, în urma interpretării se ajunge la concluzia că formularea
este prea largă faţă de ipotezele ce se pot încadra în text (aşadar conţinutul literal este mai larg
decât cel real). Ex-: art. 1 alin. 2 L 31/90 „Soc. com. cu sediul în România sunt persoane juridice
române”. Sediul social, trebuie înţeles în lumina reglementării Legii 105/92 ca sediu principal
(sediu real = org. de cond. şi control) putând exista şi societăţi comerciale care au sediu secundar
(ex. sucursală) în România, caz în care sucursalele au naţionalitatea societăţii mamă care poate fi
alta decât cea română. Ex. sucursala unei firme germane înfiinţată în România va avea
naţionalitate germană, nu română.

C. Metode de interpretare
Definiţie: Interpretarea este un procedeu de clarificare a înţelesului legii civile.

gramaticală (1)
Clasificare sistematică (2)
istorico-teleologică (3)
logică (4)

1. Interpretarea gramaticală este lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale civile

pe baza regulilor gramaticii, adică ţinând seama de sintaxa şi morfologia propoziţiei ori frazei, de
semantica termenilor utilizaţi în text şi de semnele de punctuaţie.
2. Interpretarea sistematică constă în lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale
ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii, din acelaşi act normativ ori din alt act
normativ.
Din punct de vedere al domeniului aplicării unei dispoziţii există:
a. norme generale;
b. norme speciale,
pentru care se impun următoarele reguli:
 - norma generală nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non derogant) şi
- norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant).
Deci norma generală reprezintă regula, iar cea specială excepţia.
3. Interpretarea istorico-teleologică înseamnă stabilirea sensului unei dispoziţii
legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ în cauză
într-un context istoric dat. Pentru această interpretare prezintă interes „expunerea de motive” la
adoptarea unei legi.
4. Interpretarea logică înseamnă lămurirea înţelesului ei pe baza logicii formale, a
raţionamentelor logice, inductive şi deductive (silogismele)
Ex. a: excepţio est strictissimae interpretationis = excepţia este de strictă
interpretare şi aplicare în funcţie de care se ajunge la interpretarea restrictivă cum ar fi în cazul
analizat mai sus al regulilor generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant.

Ex. b: argumente de interpretare logică:

c. per a contrario – când se afirmă ceva se neagă contrariul;
d. a fortiori = cu atât mai mult;
e. reductio ad absurdum = numai o soluţie e admisibilă raţional.
1. «Exceptiones sunt strictissime interpretationis» = excepţiile de la lege sunt
de foarte strictă interpretare 
Conform art. 10 Noul Cod civil «Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng
exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres
şi limitativ prevăzute de lege» 

2. «Non debet cui plus licet quid minus est non licere» , «Nu trebuie ca cel căruia i se
permite mai mult să nu i se permită ceea ce este mai puţin» = Celui ce i se permite mai
mult, i se permite şi ceea ce este mai puţin (conform art. 16 alin. 4.)  
Exemplu: «Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din
culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie»

RAPORTUL JURIDIC DE DREPT CIVIL

RAPORTUL JURIDIC CIVIL-schema
A. Definiţie
a) social
B. Caractere b) volitiv
c) poziţie de egalitate juridică

1. părţi (subiectele raportului juridic civil)

C. Structură 2. conţinut
3. obiect
SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL-schema
1. Determinare
A 2. Pluralitate
3. Schimbare
B. Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic
Definiţie
Componente capacitatea de folosinţă
capacitatea de exerciţiu
C. Capacitatea civilă a persoanei fizice
1) Definiţie
2) Capacitatea de folosinţă a) Început
b) (Sfârşit) Încetare
3) Capacitatea de exerciţiu a) Definiţie
b) Categorii
c) Sfârşit (Încetare)
2.1 Raportul juridic civil
 A. Definiţie = este o relaţie socială – patrimonială ori nepatrimonială – reglementată
de norme de drept civil. Ex.: raportul juridic dintre vânzător şi cumpărător în
legătură cu autoturismul Logan, producţie 2019.
B. Caractere
a. social – pentru că raportul juridic ia naştere exclusiv între oameni
priviţi individual ca persoană fizică sau în colectiv, ca persoană juridică; legea nu
poate stabili reguli de conduită pentru lucruri, [chiar dacă raportul juridic, ex.
vânzarea-cumpărarea Loganului are în vedere transmiterea dreptului de proprietate
asupra acelui lucru de la vânzător la cumpărător; în realitate şi acest raport juridic
are în vedere conduita vânzătorului şi cumpărătorului cu privire la acel obiect].

b. volitiv – adică o relaţie socială devine raport de drept civil pentru că

acest lucru s-a voit de către legiuitor, atunci când a adoptat norma juridică;
caracterul fundamental al normei juridice de a fi voinţă de stat – se transmite şi
relaţiei sociale care e reglementată de norma juridică. Acest aspect este foarte
evident în cazul faptelor juridice din care se nasc raporturi juridice, faptele
juridice fiind acele împrejurări de care norma juridică leagă producerea unor
efecte juridice.
Aceste fapte juridice (lato sensu) se împart în evenimente şi acţiuni.
Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa
omului şi care, pentru că norma leagă de ele anumite drepturi sau obligaţii, produc efecte
juridice. Ex.: naşterea persoane fizice are ca efect începutul capacităţii de folosinţă a
acesteia, moartea duce la încetarea capacităţii civile a persoanei fizice; incendiile,
inundaţiile, cutremurul etc.
Există însă şi un al doilea aspect specific pentru raporturile juridice civile
care izvorăsc din actele juridice civile, adică din acţiuni (cum le-am denumit mai sus).
Din acest punct de vedere actul juridic civil înseamnă manifestarea de voinţă făcută în
scopul de a produce efecte juridice [Atenţie deci, pentru evenimente efectele juridice se
produc independent de voinţa oamenilor, pe când la acţiuni, voinţa oamenilor este
chiar izvorul efectelor juridice]. Ex. de acte juridice: testamentul, donaţia, contractul
de vânzare-cumpărare etc;
c. poziţia de egalitate juridică a părţilor = nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă
[Nu înseamnă că ambele părţi ar avea un număr egal de drepturi şi de obligaţii].

evenimente - cutremur,incendiu,nasterea/moartea
şi - actiuni omenesti savarsite fara intentia de
a produce efecte juridice,efecte ce se produc în puterea legii
- gestiunea de afaceri
actiuni - plata nedatorata
- îmbogăţirea fără just temei (cauză)

Fapte juridice
lato sensu

acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce

efecte juridice = acte juridice
C. Structura : părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic

1. Părţile sau subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice şi persoanele

juridice care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile.
2. Conţinutul raportului juridic este dat de totalitatea drepturilor subiective şi
obligaţiile civile pe care le au părţile.
3. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inacţiunile la care sunt
îndrituite părţile ori pe care acestea sunt ţinute să le respecte; altfel spus, obiectul
raportului juridic civil constă în conduita pe care o pot avea ori trebuie s-o aibă
părţile. Ex.: la un raport juridic de vânzare-cumpărare [părţile sunt vânzătorul şi
cumpărătorul, conţinutul cuprinde pentru vânzător dreptul de a primi plata preţului,
căruia îi corespunde obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti preţul.

Enumerarea obligaţiilor vânzătorului

– obligaţia de a transfera dreptul de proprietate asupra Loganului → dreptul
corelativ al cumpărătorului de a cere transferul dreptului de proprietate;
– obligaţia de a garanta[pentru vicii ascunse] →dreptul corelativ al cumpărătorului
de a cere executarea oblig. de garanţie];
– obligaţia de a preda bunul către cumpărător → dreptul corelativ al
cumpărătorului de a cere predarea bunului;

2.2 Subiectele raportului juridic civil

A. Determinare, pluralitate, schimbarea subiectelor raportului juridic civil
1. Determinarea
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil înţelegem cunoaşterea
părţilor acestui raport.
 Această determinare se realizează diferit, după cum e vorba de raporturi juridice ce
au în conţinutul lor drepturi absolute ori drepturi relative (ce le vom defini şi caracteriza
la capitolul conţinutul raportului juridic).
Reţinem doar că pentru drepturile absolute este cunoscut sau determinat numai
subiectul activ , care este însuşi titularul dreptului subiectiv civil. Ex.: este cunoscut
proprietarul unui bun de exemplu, vânzătorul proprietar este Popescu Marcel. Subiectul
pasiv este format din toate celelalte subiecte de drept civil – toţi ceilalţi oameni sunt
obligaţi să respecte dreptul de proprietate al lui Popescu, ceea ce înseamnă că subiectul
pasiv este nedeterminat.
În cazul drepturilor relative este cunoscut atât subiectul activ (creditorul) cât şi
subiectul pasiv (debitorul). Ex.: pentru vânzare-cumpărare sunt determinaţi şi vânzătorul
(subiectul activ pentru plata preţului – creditor) şi cumpărătorul (subiectul pasiv pentru
plata preţului – debitorul).
2. Pluralitate
În cele mai multe cazuri raporturile juridice civile se stabilesc între o persoană ca
subiect activ şi o altă persoană ca subiect pasiv.
Există însă şi cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai mulţi
creditori şi mai mulţi debitori. [Despre acestea la capitolul Clarificarea obligaţiilor
civile].
3. Schimbarea subiectelor raporturilor juridice civile
În cazul raporturilor juridice nepatrimoniale nu se pune problema schimbării nici a
subiectului activ. (Ex. titularul dreptului la viaţă) pentru că drepturile nepatrimoniale sunt
inalienabile (nu se pot transmite) şi nici subiectzul pasiv care e întotdeauna nedeterminat
(toţi ceilalţi oameni sunt obligaţi să-i respecte dreptul la viaţă).
În cazul raporturilor juridice patrimoniale e necesară o distincţie între raporturile
reale şi cele obligaţionale.
Astfel, pentru raporturile reale poate interveni o schimbare a subiectului activ prin
transmiterea bunului ce formează obiectul dreptului real. [Ex.: Proprietarul A al
Loganului, 2007 îşi vinde bunul cumpărătorului B, care devine proprietar].
 În cazul raporturilor obligaţionale poate interveni atât o schimbare a subiectului
activ (creditorului) prin cesiune de creanţă, subrogaţie personală, novaţie prin
schimbare de creditor, cât şi a S.P. (debitor) prin stipulaţie pentru altul, novaţie prin
schimbare de debitor, delegaţie. Aceste mijloace de transmitere şi transformare a
obligaţiei vor fi studiate la capitolul Teoria generală a obligaţiilor.

B. Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic civil

1. Definiţie: Este aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii.

În drept folosim sintagmele specifice: „a exercita drepturi” şi „a-şi asuma
obligaţii”.
2. În structura capacităţii civile intră două componente: capacitatea de folosinţă şi
cea de exerciţiu. Fiecare trebuie studiată separat pentru persoana fizică şi persoana
juridică.

Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic civil.

Persoana fizică

1. Definiţie: Este aptitudinea generală de a fi titular de

drepturi şi obligaţii.
În drept folosim sintagmele specifice: „ a exercita
drepturi” şi „ a-şi asuma obligaţii”.
2. În structura capacităţii civile intră două componente:
capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu. Fiecare trebuie
studiată separat pentru persoana fizică şi persoana juridică.
 Capacitatea civilă e recunoscută tuturor persoanelor
(art. 28 alin. 1 Noul Cod civil) fie:
-persoană fizică
- persoană juridică
3. Distingem între:
- Capacitatea de folosinţă = aptitudinea persoanei de a
avea drepturi dar şi obligaţii civile (art. 34 Noul Cod civil);
- Capacitatea de exerciţiu = aptitudinea persoanei de a
încheia singur acte juridice civile (art. 37)
PERSOANA FIZICA
1. Capacitatea de folosință
Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a
avea drepturi și obligații civile.

Începe la naşterea persoanei (art. 35 Noul Cod civil)

(capacitate de folosință anticipată)
Excepţie: chiar de la concepţie cu două condiţii:
- să fie vorba doar de drepturi;
- să se nască vie;
Încetează odată cu moartea.
a) moartea fizică constatată se dovedeşte prin certificat de
deces;
b) moartea declarată judecătoreşte; la cererea oricărei
persoane interesate, dacă au trecut doi ani de la data
ultimelor informaţii că era în viaţă (dacă nu se ştie exact
ultima zi a ultimei luni în care au existat veşti, dacă nu, la
sfârşitul anului calendaristic; ora va fi, în lipsa precizării, ultima
oră a ultimei zile) (art. 49 Noul Cod civil).
2. Capacitatea de exerciţiu a Persoanei Fizice
Art. 37 este «aptitudinea persoanei de a încheia singură acte
juridice civile»
1.Categorii:
A.persoane lipsite de capacitate de exerciţiu (lipsa
discernământului):
- minorii sub 14 ani;
- interzişii judecătoreşti (alienaţii, debili mintali)
Minorul fără capacitate de exercițiu poate face acte de
conservare.
B. persoane cu capacitatea de exerciţiu restrânsă: 14 – 18 ani ,
caz în care
Minorul poate să încheie singur acte juridice de mai mică
importanţă:
- acte de conservare (somaţia, inventarul bunurilor personale,
înscrierea unei ipoteci, întreruperea unei prescripţii extinctive
prin introducerea unei cereri de chemare în judecată)
- acte de dispoziţie de mică valoare
II. poate să încheie acte personal, și singur, în plus față de
minorul lipsit de CE:
Acte de administrare (închiriere a unui imobil)
Conform art. 42 Noul Cod civil: minorul poate să încheie
acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice, sportive
ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea
părintelui/tutorelui, urmând să-şi exercite singur drepturile şi
să execute obligaţii ce decurg din acestea şi să dispună singur
de veniturile dobândite.
III. cu dublă încuviinţare:
- părinte/tutore
- instanţa de tutelă
Ex.: acte de dispoziţie (înstrăinare de bunuri), gajarea
bunurilor lui.
IV. nu le poate face cu nicio încuviinţare(sunt interzise)
Ex.: liberalităţi

Majoratul- capacitate deplină de exercițiu :

Emanciparea legală a minorului la 16 ani (a ei/ a lui) cu
încuviinţarea părinţilor/tutorelui şi autorizarea Direcţiei
generale de asistenţă social şi protecţia copilului (din raza
teritorială a domiciliului);
Prin căsătorie dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină
(art. 39) pe care şi-o menţine şi cel a cărui căsătorie a fost
anulată, dar dacă a fost de bună-credinţă (per a contrario; cel
de rea–credinţă va reveni la capacitatea de exerciţiu re
strânsă, retroactiv, de la data căsătoriei).
 Consiliul de familie (noutate în Noul Cod civil) :Este un
organ consultativ care poate fi constituit pentru
supraveghere a modului în care tutorele îşi exercită drepturile
şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului (trei
rude sau afini sau alte persoane care au avut legături de
prietenie cu părinţii; afin= rudă prin alianţă; legătură între un
soţ şi rudele celuilalt soţ; între ei soţii nu sunt afini).
Curatelă: Prin instanţa de tutelă se poate institui curatela
când:
a) o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină nu poate
personal să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele
din cauza:
- bătrâneţii;
- a unei boli;
- a unei infirmităţi fizice.
b) nu a lăsat mandatar şi lipseşte o vreme îndelungată de
la domiciliu;
c) a dispărut şi nu există informaţii despre el.
PERSOANA JURIDICA

Pentru prima oară în legislaţia română, în Noul Cod civil se defineşte ca

«orice formă de organizare care întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară
de drepturi şi obligaţii civile» (art. 25 alin. 3).
2.4.1 Elemente constitutive (art. 187)
a) Organizare de sine - stătătoare = organizarea ei internă,
potrivit naturii şi specificului acesteia şi constă în structura colectivului ei,
constituirea unor organe proprii de conducere, stabilirea atribuţiilor şi
delimitarea competenţelor acestora ;
b) Un patrimoniu propriu = ansamblul drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale
care au ca titular respectiva Persoană Juridică, şi care e afectat scopului
acesteia;
Conform art. 31 alin. 1 orice Persoană Juridică este titulara unui
patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi
aparţin acesteia; aşadar cuprinde: o latură activă = toate drepturile
patrimoniale şi o latură pasivă = toate obligaţiile evaluabile în bani; de altfel şi
art. 2324 alin. 1 confirmă că «Cel care este obligat personal răspunde cu toate
bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare».
Patrimoniu nu trebuie confundat cu:
- patrimoniul altor persoane juridice;
- dar nici cu cel al persoanelor fizice ce-o compun;
- teoria modernă a patrimoniului distinge şi noţiunea de patrimoniu de
afectaţiune;
 - capitalul social = totalitatea aporturilor asociaţilor unei societăţi
comerciale;
- fondul de comerţ = totalitatea bunurilor mobile şi imobile, corporale şi
incorporale ce sunt folosite de profesionist în exerciţiul activităţii sale.
c) scopul său licit şi moral, în acord cu interesul general = elementul prin care
se desemnează obiectul de activitate al persoanei juridice şi care justifică
existenţa ei, respectiv organizarea de sine - stătătoare şi patrimoniul.
Scopul poate fi:
- lucrativ = patrimonial
- nelucrativ = nepatrimonial
2.4.2 Patrimoniul
Conform art. 33 alin. 1 «Constituirea masei patrimoniale afectate
exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte prin actul
încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate
prevăzute de lege». Este vorba de patrimoniul de afectaţiune valabil în cazul
profesionistului persoană fizică.
Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni (art. 31
alin. 2), fără ca transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială să
constituie o înstrăinare (art. 32 alin. 2).
Ex.: Patrimoniul de afectaţiune fiduciar (vezi cartea a III-a, titlul IV din Noul Cod
civil).

1. Capacitatea de folosinţă
Capacitatea de folosinţă anticipată, potrivit Noului Cod civil îşi are
fundamentarea în art. 205 alin. 3 „Persoanele Juridice pot, chiar de la data
actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă
numai în măsura necesară pentru ca aceasta să ia fiinţă în mod valabil”.
De exemplu, în materia societăţilor comerciale, pentru a se înmatricula în
Registrul Comerţului trebuie să depună actele doveditoare ale unui sediu,
existenţa unui cont bancar (cu un anumit vărsământ de capital social: 30%; 50%;
100%) şi dovada rezervării firmei/emblemei.
Aceste acte sunt încheiate de asociaţi în contul persoanelor juridice încă
neconstituite, dar vor fi preluate de aceasta încă de la data încheierii lor
(preluând drepturile şi obligaţiile rezultând din respectivele acte).
Conţinutul capacităţii de folosinţă se regăseşte în art. 206 alin. 1 şi 2; alin.
1 este dedicat persoanelor juridice cu scop lucrativ şi precizează că acestea pot
avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin „natura lor sau
potrivit legii nu pot aparţine decât persoanei fizice”; abia în alin. 2 regăsim un
principiu din doctrina anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, respectiv
teoria specialităţii capacităţii de folosinţă, dar aplicabil doar persoanelor
juridice fără scop lucrativ, astfel, potrivit Noului Cod civil, acestea „pot avea
doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea
scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut”.
2 Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice
Potrivit art. 209 din Noul Cod civil se tranşează disputa doctrinară
anterioră privind momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu a persoanelor
juridice; acesta este marcat de data constituirii organelor de administrare ale
persoanelor juridice, acestea fiind „persoanele fizice sau persoanele juridice
care prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în
raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei
juridice”.
Raporturile interne dintre persoana juridică şi persoanele care alcătuiesc
organele sale de conducere sunt supuse regulilor contractului de mandat
(mandat cu reprezentare conf. art. 2013 – 2038 Noul Cod civil).
3. Încetarea Persoanei Juridice
Potrivit art. 195 Noul Cod civil Persoana Juridică se înfiinţează pe durată
nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede
altfel, deci ea fiinţează până la sfârşitul calităţii sale de subiect de drept, care
poate fi stabilit la un anume moment, precizat chiar de la înfiinţare sau ulterior,
sau poate interveni la un moment neprecizat anterior, în raport de anumite
împrejurări (voinţa fondatorului, asociaţilor sau organului competent,
realizarea sau imposibilitatea realizării scopului, descoperirea unui motiv de
nulitate etc.)
Moduri de încetare:
- reorganizarea:
- fuziunea
- divizarea: - parţială
- totală
- transformarea
- dizolvarea
- desfiinţarea
- constatarea (declararea) nulităţii (e o noutate în materia civilă)
Atenţie! Desfiinţarea Persoanei Juridice îşi găseşte aplicarea doar în cazul
acelor Persoane Juridice care au fost înfiinţate (potrivit art. 19 alin. 1) prin actul
de înfiinţare a organului competent şi care nu sunt supuse dizolvării (art. 250).
Cazuri de dizolvare:
- Dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit (dizolvare de drept);
excepţie: prelungirea existenţei printr-o clauză de prelungire;
Dacă scopul a fost realizat sau nu mai poate fi îndeplinit (dizolvare de drept);
- Dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un
alt scop decât cel declarat;
- Prin hotărârea organelor competente ale persoanelor juridice (Ex.: dizolvarea
voluntară în cazul fundaţiilor, asociaţiilor şi societăţilor comerciale; sindicatele);
- Prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut

Obiectul raportului juridic: Bunurile

1. Definitie: „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care

constituie obiectul unui drept patrimonial” (art 535 N.C.Civ)
In cazul unui contract de vânzare - cumpărare:
• obligația de a transfera proprietatea =>prestația constă în transferul
proprietății (a da);
• obiectul prestației = bunul asupra căruia se transferă proprietatea
(mașină, casă, ...)
 Se analizează la fel pentru toate obligațiile vânzătorului și ale
cumpărătorului.
2. Corelatia bun – patrimoniu
Intre bun si patrimoniu exista relatia parte-intreg, in care un bun
privit in mod individual poate fi parte a patrimoniului.
Intr-o comparative plastica, patrimoniu ar fi un recipient al carui
continut poate fi supus unei permanente fluctuatii fără ca existent
recipientului sa fie afectata, e un cont curent al subiectului de drept civil in
care sunt trecute drepturileîn activul acestuia și toate obligațiile în pasiv.
Permanenta miscare din interiorul patrimoniului trebuie inteleasa ca
aparitie de noi drepturi si obligatii si stingerea sau modificarea celor vechi
(Ex: subrograrea reala cu titlu particular = un bun, masina persoanei fizice
este vanduta si se obtine pretul acesteia, subrogatie = inlocuire, cu titlu
particular = locul masinii in patrimoniu e luat de suma de bani obtinuta ca
pret, dar cu aceasta se poate obtine alt bun fara ca recipientul,
patrimoniul sa sufere).
Patrimoniul este o universalitate juridica, deci o masa de drepturi si
obligatii legate intre ele si care constituie gajul general [garantia] al
creditorilor. Art 2324 N.C.Civ „Cel care e obligat personal raspunde cu
toate bunurile mobile si imobile, prezente si viitoare”. Adica acei
creditori care nu si-au constituit o garantie (gaj, ipoteca, privilegiu) special
a asupra unui anumit bun din patrimoniul debitorului (numindu-l de aceea
creditor chirografar spre deosebire de creditorul ipotecar, gajist,
privilegiat) va avea ca garantie a platii datoriei patrimoniul debitorului din
momentul platii (care poate fi diferit de cel din momentul nasterii datoriei,
de aceea in viitor debitorul putand devein inclusive insolvabil, exista acest
risc pentru creditorul chirografar).
Exista si universalități de fapt, ex : conf.art.541 N.C.Civ. un
ansamblu/o masă de bunuri ce apartin aceleiasi persoane si au o destinatie
comuna stabilita de lege sau vointa proprie (vezi patrimoniul personal de
afectațiune).
3.Clasificarea bunurilor:
I. dupa natura lor, bunurile se impart in bunuri mobile si imobile (numite si
miscatoare sau nemiscatoare).
A. Imobile:
a. prin natura lor = terenurile, cladirile, izvoarele si cursurile de apa,
plantatii prinse in radacini, orice alte lucrari fixate in pamant cu caracter
permanent, platformele si alte instalatii de exploatare a resurselor
submarine situate pe platoul continental precum si tot ceeace in mod
natural sau artificial este incorporat in acestea cu caracter permanent (art.
537).
b. prin drepturile la care se aplica= regulile bunurilor imobile, daca
nu se prevede altfel (prin lege sau de catre parti) se aplica si drepturilor
reale constituite asupra lor (art. 542 alin 1). Ex : dreptul de proprietate
asupra unui teren; dreptul de folosinta asupra unei case;
 c. imobile prin destinatie= bunuri mobile prin natura lor, dar prin
destinatia data devin imobile. Ex : pestele din iaz (helestee), oglinzile,
tablourile, statuile intarite cu gips sau candele nu se pot scoate fara a se
strica fondul (imobilul) pe care sunt asezate; materialele care sunt
separate in mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou intrebuintate
( tiglele de pe acoperis, burlanele), pastreaza regimul juridic de bunuri
imobile; la fel si partile integrante ale unui imobil, temporar detasate de
acesta, daca vor fi reintegrate (ex: o macara ce face parte dintr-un
dispozitivdintr-o hala industriala, dar care va fi reintegrata) (art. 538 alin 1
N.C.Civ); precum si materialele aduse pentru a fi intrebuintate in locul
celor vechi (daramarea unui zid implica reparatii si caramizile ce le
folosesc dobandesc regim juridic de imobile de la data dobandirii acestei
destinatii; vezi si pereti despartitori) (art. 538 alin.2).
B. Mobile = Bunurile pe care legea nu le considera imobile (art 539
N.C.Civ); bunuri ce pot fi mutate dintr-un loc in altul fara a-si pierde
valoarea economica (ex: o carte, banca din clasă)
Categorii de bunuri mobile :
a. prin natura lor: de ex: lucrurile fara viata: masa, tablou etc, dar si
undele electromagnetice sau asimilate lor; energia de orice fel (chiar daca
sursa acestora este mobile sau imobila) (art. 539, alin 2. N.C.Civ);
b. prin determinarea legii: actiunile, obligatiunile;
c. prin anticipatie: fructele si recoltele neculese, dar si bogatiile
subsolului (deci care fiind legate de un teren ca bun imobil ar putea urma
regimul juridic al acestuia, dar pentru ca sunt instrainate anticipat, dar in
vederea predarii cand vor fi mobile, se considera ca vor fi mobile prin
anticipatie).
Importanta juridica a clasificarii
- efectele posesiei:
-atat cele mobile cat si cele imobile pot fi in posesia altei persoane
decat a proprietarului, dar in timp ce posesia de buna-credinta a unui bun
mobil valoreaza proprietate (art 557 N.C.Civ) „en fait des meubles
possession vaut titre”, pentru bunurile imobile posesia poate conduce la
uzucapiune (prescriptive achizitiva) care numai in anumite conditii
conduce la dobandirea proprietatii bunului imobil (chiriasii caselor nu pot
invoca uzucapiunea;
Atentie: dobandirea dreptului de proprietate imobiliara se face
numai prin inscrierea in cartea funciara – art. 557 alin 3 N.C.Civ).
- drepturi reale accesorii: PotrivitN.C.Civ. sunt
• ipoteca – mobiliara si imobiliara;
• gajul;
• dreptul de retenție.
- competenta teritoriala: litigiul cu privire la imobile se judecata
de instanta in raza careia se afla bunul, pe cand pentru bunurile mobile e
competent instant domiciliului paratului (actor sequitur forum rei);
- instrainarea lor: pentru mobile acte sub semnatura privata, pentru
cele imobile acte autentice sub sanctiune a nulitatii absolute;
 - dupa circulatia lor juridical distingem:
O bunuri care se afla in circuitul civil, adica pot fi dobandite ori
instrainate prin act juridic, ex :produse agricole, casele etc;
O bunuri care sunt scoase din circuitul civil, a caror dobandire sau
intrainare este interzisa prin lege (fiind inalienabile). Ex: terenurile care fac
parte din domeniul public; si bunuri a caror circulatie e prevazuta de acte
normative special ce stabilesc conditii restrictive, ex: regimul armelor si
munitiilor, produse si substante toxice.
B. Dupa modul in care sunt determinate:
1. Fungibile – sunt acele bunuri care se individualizeaza prin
operatiuni specifice : de numarare, cantarire, masurare. Ex: 1 Kg de mere,
o suma de bani, 1 m de stofa. Ele pot fi inlocuite unele prin altele in
executarea unei obligatii (art. 543 alin 2 N.C.Civ).
Prin act juridic, un bun fungibil prin natura lui poate fi considerat
nefungibil (art 543 alin 3).
2. Nefungibile – sunt acele bunuri care, potrivit naturii lor sau
vointei exprimata in act juridic, se individualizeaza prin insusiri proprii,
speciale, putand fi astfel recunoscute dintr-un complex de bunuri
asemanatoare. Ex: un teren, o masina (nr.de motor), o sculptura, de
obicei unicat [ex: o carte cu dedicatie, un radio care apartinea unei
personalitati].
Importanta juridica a clasificarii:
I. D.p.v al momentului transmiterii dreptului de proprietate:
 - pentru bunurile fungibile nu se transfera decat la momentul
individualizarii bunului prin masurare, numarare, cantarire, adica cel al
predarii, chiar daca contractul s-a incheiat la o data anterioara; Ex:
contractul de vanzare-cumparare a unei tone de cartofi incheiat la data de
23 octombrie 2011, iar predarea si plata se fac la 23 noiembrie 2011,
momentul transmiterii dreptului de proprietate este cel al predarii,
respectiv 23 noiembrie 2011
- pentru bunurile nefungibile, proprietatea se transmite chiar la
momentul realizarii acordului de vointa. Ex: daca in speta de mai inainte,
in loc de cartofi stabilim ca obiect al prestatiei un autoturism (identificat
prin seria motorului si nr. de înmatriculare) avand obligatia conservarii
substantei lui;
- cand bunul este consumptibil, uzufructuarul va inapoia bunuri de aceeasi
calitate, cantitate, valoare sau pretul acestuia;
- in materie de imprumut:
- de folosinta = comodat→ bun neconsumptibil. Ex:
autoturism
- de consumatie = mutuum→ bun consumptibil. Ex:1 kg de faina
D. Dupa criteriul producerii sau neproducerii de fructe/producte:
1. Fructe= produse care deriva din folosirea unui bun, fara consumarea
substantei sale.
2. Producte= bunul care nu da nastere periodic la produse fara
consumarea substantei sale. Ex: copacii unei paduri, piatra din cariera,
nisipul din albie.
3. Exista 3 categorii de fructe (conf. art. 548 N.C.Civ) :
- naturale (ale pamantului de la sine). Ex: iarba, pasunile, productia si
sporul animalelor;
- industriale – prin efortul uman. Ex: cereale, recoltele de orice fel;
- civile – venituri in bani produse de un bun in virtutea unui act
juridic. Ex: chirie, arenda, dobanzi, dividende.
Importanța juridică a clasificării:
I. dpv al modului de dobandire, fructele naturale si industriale se
dobandesc prin culegere, cele civile se dobandesc zi de zi (termenele
curg);
II. dpv al titularului, productele se cuvin proprietarului, daca prin
lege nu se dispune altfel;
III. dpv al posesiei, posesia de bunuri consumptibile conduce la
dobandirea proprietatii fructelor nu si a productelor [Ex: cel ce a luat in
folosinta o livada de pomi fructiferi va putea culege fructele fiind doar
arendasul pamantului; pe cand daca taie trunchiurile de copaci, nu le
poate vinde, fiind producteele apartin doar proprietarului terenului].
F. Dupa corelatia dintre ele:
- principale si accesorii
 1. bun principal, care e independent, fara a servi la intrebuintarea
altui bun. Ex: automobilul, un teren, o constructie
2. accesoriu, e un bun care e destinat sa serveasca la intrebuintarea
economica a altui bun, principal. Ex: tiglele acoperisului, burlanele, husa
automobilului.
Importanta juridica:
Daca nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmeaza situatia juridica a
celui principal („Accesorium sequitur principalem”), inclusiv in caz de
instrainaresau de grevare a bunului principal.
. Dupa modul lor de percepere:
Bunuri corporale si incorporale.
1. corporale= bunuri care au o existent materiala, perceptibil a
simturiloromului. Ex: masa
2. incorporale= valoarea economica a bunului are o existent ideala,
abstracta, poate fi perceputa cu „ochii mintii”. Ex: brevetul de inventie,
actiunile, obligatiunile.
Noţiunea de conţinut al raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din

 Drepturile şi obligaţiile părţilor

 (drepturile subiectului active şi obligaţiile subiectului pasiv).
Fiecărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie corelativă, nu
există drept fără obligaţie corelativă.

EXEMPLU

Într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul are dreptul de

a pretinde şi a primi preţul bunului vândut, drept căruia îi corespunde
obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti acel preţ; pe de altă
parte, vânzătorul are obligaţia de a transmite cumpărătorului
proprietatea lucrului vândut şi obligaţia de a garanta pe cumpărător
împotriva evicţiunii şi împotriva viciilor ascunse ale lucrului, iar
cumpărătorul are dreptul corelativ de a dobândi proprietatea lucrului şi
de a fi garantat.
Definiţia şi caracterele juridice ale dreptului subiectiv

Prin drept (civil) subiectiv înţelegem posibilitatea juridică a titularului

(subiect activ) de a desfăşura o anumită conduită, garantată de lege
prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumită comportare
corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prinforţa de
constrângere a statului
În ceeace priveşte obligaţia corelativă, aceasta reprezintă
îndatorirea subiectuluipasiv al raportului juridic de a avea o anumită
comportare, corespunzătoare conduitei subiectului activ - adică de a
da, de a face sau nu a face ceva- comportare care îi poate fi impusă la
nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Caracterele juridice ale dreptului subiectiv:
1 Presupune întotdeauna existenţa unei obligaţii corelative
în sarcina altei persoane, implicând deci, existenţa unui
raport juridic;
2 Conferă titularului posibilitatea de a pretinde o conduit
corespunzătoare din partea subiectului pasiv (să dea, să
facă, să nu facă ceva);
3 Conferă titularului posibilitatea de a desfăşura o anumită
conduită, conduit căreia îi corespunde o anumită
comportare corelativă din partea subiectului pasiv;
4 Titularul dreptului poate apela la concursul forţei de
constrângere a statului (când dreptul său este încălcat ori
nesocotit, nerespectat);
5 Ia fiinţă din momentul naşterii raportului juridic, chiar dacă
 titularul nu a început să-l exercite (dreptul este o
posibilitate juridică a unei conduite).

Clasificarea drepturilor civile subiective şi obligaţiilor corelative ale

acestora

1. Clasificare a drepturilor civile în absolute şi relative. După sfera

persoanelor obligate şi după conţinutul obligaţiilor corespunzătoare,
drepturile sunt :
 absolute;
 relative.
Drepturile subiective absolute sunt acelea cărora le corespunde
obligaţia generală a tuturor persoanelor de a se abţine a le încălca.
Se caracterizează prin:
‫٭‬raportul juridic care dă naştere unui drept absolut se
stabileşte între titularul dreptului, subiect activ, determinat ca
atare(de pildă proprietarul) şi toate celelalte persoane ca
subiecte pasive;
‫٭‬conţinutul obligaţiei corelative, care revine subiecţilor pasivi,
îlconstituie obligaţia general şi negativă de a se abţine de la orice act
sau fapt, care ar putea să stânjenească pe titularul dreptului în
exercitarea prerogativelor sale;
‫٭‬drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes).
 Sunt drepturi absolute:
1 drepturile personale nepatrimoniale(dreptul la nume, la
reputaţie etc, drepturile rezultând din raporturile
conjugale şi din raporturile de familie; drepturile
nepatrimoniale de autor, de inventator şi cele conexe lor;
etc.);
2 drepturile reale (dreptul de proprietate, de uzufruct, de uz
şi abitaţie, servitute, drepturile reale de folosinţă, de
administrare directă, etc).
Drepturile relative -sunt cele cărora le corespunde obligaţia
unei sau mai multor persoane, determinate din chiar momentul
stabilirii raportului juridic de a da, de a face, sau de a nu face ceva.
Se caracterizează prin:
‫٭‬raportul juridic care dă naştere unui drept relativ se stabileşte între
titularul dreptului, subiect activ, determinat ca atare şi una sau mai
multe persoane determinate, ca subiect pasiv;
‫٭‬conţinutul obligaţiei corelative, care revine subiectului pasiv, îl
constituie obligaţia de a da, de a face sau de a nu face ceva;
‫٭‬drepturile relative sunt opozabile numai faţă de persoana(sau
persoanele) care constituie subiectul pasiv determinat al raportului
juridic respective (erga certam personam).
Sunt drepturi relative (drepturile de creanţă), adică cele care
rezultă din acte juridice sau din fapte juridice întemeiul cărora o
persoană determinată (sau maimulte), în calitate de creditor, are
dreptul de a pretinde (şi obţine) de la una sau mai multe persoane
determinate, în calitate de debitor, îndeplinirea obligaţiei corelative
de a da, de a face sau a nu face ceva.

Clasificarea drepturilor civile îndrepturi patrimoniale şi drepturi

nepatrimoniale. În funcţie de conţinutul lor economic, drepturile
subiective sunt:
 patrimoniale;
 nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut
economic, evaluabil în bani.

Dintre acestea, unele pot fi:

-absolute-opozabile erga omnes(ex: drepturile reale);
-relative-opozabile numai debitorului, erga certam personam
(ex:drepturile de creanţă).
Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale) sunt cele care
nu au un conţinut economic şi deci nu pot fi evaluate în bani.Aceste
drepturi sunt întotdeauna absolute, opozabile erga omnes.

Clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi drepturi de

creanţă
Drepturile patrimoniale, la rândul lor se impart în:
 reale;
  de creanţă.
Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale în virtutea
cărora titularul lor îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun
fără concursul altor persoane.
Se caracterizează prin:
‫٭‬raportul juridic care dă naştere unui drept real se stabileşte
între titular, ca subiect activ, şi toate celelalte persoane, ca subiect
pasiv universal, nedeterminat;
‫٭‬titularul dreptului îşi poate exercita prerogativele dreptului direct
asupra bunului la care se referă;
‫٭‬sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative, dreptului real îi
corespunde o obligaţie generală şi negativă, de non facere, adică de
abţinere a tuturor de a aduce atingere dreptului real;
‫٭‬drepturile reale-sunt absolute, opozabile erga omnes;
‫٭‬dreptul real – conferă titularului :
 un drept de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar
afla în mod nelegitim şi
 un drept de preferinţă faţă de alţi creditori cu privire la
acel bun, în sensul că bunul îi va fi restituit cu
preferinţă faţă de oricare persoană care l-ar pretinde
înbaza unui drept personal;

EXEMPLU
 Astfel, dacă o creanţă de 100.000.000 lei este garantată prin
constituirea în favoarea creditorului a unui drept real de ipotecă
asupra apartamentului debitorului, în cazul când debitorul nu-şi achită
datoria la scadenţă, creditorul poate proceda la executarea silită
asupra bunului (apartamentului), obţinând vânzarea lui la licitaţie; din
preţul obţinut, se va achita mai întâi creanţa creditorului ipotecar, şi
abia apoi – dacă preţul obţinut a fost mai mare - se vor achita, integral
sau proporţional, alte datorii ale debitorului, faţă de alţi creditori care
n-au avut prudenţa să-şi garanteze creanţa cu un drept real de ipotecă.

‫٭‬drepturile reale sunt limitate ca număr la cele expres

reglementate de lege, astfel:
- a). drepturi reale principale, cum ar fi:
-dreptul de proprietate:
- de stat( domeniul public şi domeniul privat);
- cooperatist-obştească;
- privată;
- dreptul de administrare direct(al regiilor
autonome şi al instituţiilor de stat asupra bunurilor
proprietate de stat);
- dreptul de concesiune asupra unor bunuri din
domeniul public al statului;
 - dreptul de uzufruct;
- dreptul de uz;
- dreptul de abitaţie;
- dreptul de servitute;
- dreptul de superficie;
- b) drepturile accesorii:
- gajul;
- ipoteca;
- unele privilegii.
Drepturile de creanţă -sunt acele drepturi patrimoniale în
temeiul cărora subiectul activ, numit creditor, poate pretinde
subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Se caracterizeazăprin:
‫٭‬raportul juridic care dă naştere unui drept de creanţă se
stabileşte între una sau mai multe persoane determinate, ca subiect
activ şi una sau mai multe persoane determinate, ca subiect pasiv;
‫٭‬conferă titularului posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv să
dea, să facă, să nu facă ceva;
‫ ٭‬sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative, dreptului de creanţă
îi corespun de îndatorirea debitorului fie:
- de a da(a constitui sau transmite un drept real asupra unui bun),
- de a face(de a săvârşi anumite acte sau acţiuni, lucrăr isau
servicii)
 - sau de a nu face ceva (de a se abţine de a săvârși un act sau de
la o acţiune pe care altfel era îndreptăţitsă o săvârşească);
‫٭‬drepturile de creanţă sunt relative, deciopozabilenumaidebitorului;
‫٭‬drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.

Alte clasificări ale drepturilor civile

A. După corelaţia dintre ele:

 drepturi principale: cele care au o existenţă de sine
stătătoare, soarta lor nedepinzând de vreun alt drept;
 drepturi accesorii: cele a căror soartă juridică depinde
de existenţa altui drept subiectiv civil, cu rol de drept
principal.
B. După gradul de siguranţă pe care îl oferă titularului lor:
 drepturi pure şi simple: necondiționate, cele care
confer maximă certitudine titularului său, putând fi
exercitate de îndată după naşterea lor;
 drepturi afectate de modalităţi: cele a căror existenţă
depinde de un element viitor- termen, condiţie sau
sarcină;
 drepturi eventuale: cele care conferă un grad şi mai
redus de siguranţă, fiind momentan lipsite fie de obiect,
fie de subiectul titular;
 drepturi viitoare: cele cărora le lipseşte momentan atât
obiectul cât şi subiectul activ.
Clasificarea obligaţiilor civile corelative drepturilor subiective
A. În funcţie de obiectul lor:
Obligaţii
- de ad a;
- de a face;
- de a nu face;
obligaţii :
 pozitive;
 negative;
obligaţii:
 de prudenţă şi diligenţă ( sau de mijloace)
 de rezultat

B. În funcţie de forța/tăria sancţiunii lor juridice

Distingem obligaţii:
- civile(perfecte);
- naturale( imperfecte);

C. În funcţie de opozabilitatea lor:

obligaţii:
- obişnuite( opozabile numai debitorului):
ele reprezintă regula, fiind opozabile numai părţilor convenţiei
pe când obligaţiile reale şi obligaţiile opozabile terţilor, reprezintă
excepţia întrucât se caracterizează printr-o opozabilitate mai largă,
situându-se la limitadintre drepturile de creanţă şi drepturilereale;
- opozabile şi terţelor persoane( scriptae in rem):
- sunt atât de strâns legate de posesia lucrului încât creditorul nu
poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă, posesorul actual
al lucrului va fi obligat să respecte acest drept deşi nu a participat la
formarea(constituirea) raportului obligaţional.
Exemplu- Obligaţia locatorului de a asigura folosinţa lucrului
închiriat se transmite și noului proprietar, cumpărătorul, deşi nu a
fost parte în convenţia ce generează obligaţia; acesta din urmă va fi
obligat să respecte drepturile locatarului, drepturi născute în relaţiile
cu proprietarul anterior.
-obligaţii reale(propter rem), constituie un accesoriu al unui drept
real
Exemplu -Obligaţiile prevăzute pentru deţinătorii de terenuri
agricole de a asigura cultivarea acestora şi protecția solului.

PERSOANELE FIZICE AUTORIZATE,

ÎNTREPRINDERILE INDIVIDUALE ȘI ÎNTREPRINDERILE FAMILIALE
1. Caracterul general al conceptului de „profesionist” potrivit art.3
din Noul Cod civil şi corelarea acestuia cu noţiunea de întreprindere.
 Codul civil
Profesionist = cei care exploatează o întreprindere.
Exploatarea unei întreprinderi = exercitarea sistematică, de către
una sau mai multe persoane, a unei
activităţi organizate ce constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea
de bunuri sau în prestarea de servicii,
indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
 OUG 44/2008
- întreprinzător = persoana fizică care organizează o întreprindere
economică;
- întreprindere economică = activitatea economică desfăşurată în
mod organizat, permanent şi sistematic,
combinând resurse financiare, forţă de
muncă atrasă, materii prime, mijloace
logistice şi informaţie, pe riscul
întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege;
întreprindere individuală = întreprinderea economică, fără
personalitate juridică, organizată de un
întreprinzător persoană fizică;
întreprindere familială = întreprinderea economică, fără
personalitate juridică, organizată de un
întreprinzător persoană fizică împreună cu
familia sa;
persoană fizică autorizată = persoana fizică autorizată să
desfăşoare orice formă de activitate
economică permisă de lege, folosind în
principal forţa sa de muncă;
Referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la persoanele
fizice sau persoane juridice supuse înregistrării în registrul
comerţului, cf.art.1 din Legea nr.26/1990
2. Patrimoniul de afectaţiune şi patrimoniul profesional individual, în
temeiul Noului Cod civil şi Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr.44/2008, cu modificările şi completările ulterioare.
 Codul civil
Regula : Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a
unui patrimoniu.
Excepţia (în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege) patrimoniul
unei persoane poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni.
  OUG 44/2008
patrimoniul de afectaţiune = totalitatea bunurilor, drepturilor şi
obligaţiilor persoanei fizice autorizate,
titularului întreprinderii individuale sau
membrilor întreprinderii familiale, afectate
scopului exercitării unei activităţi
economice, constituite ca o fracţiune
distinctă a patrimoniului persoanei fizice
autorizate, titularului întreprinderii
individuale sau membrilor întreprinderii
familiale, separată de gajul general al
creditorilor personali ai acestora.

3. Condiţiile necesare înregistrării şi autorizării celor trei forme de

organizare a activităţilor economice de către persoane fizice:
persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală, întreprinderea
familială.
Condiţiile ce trebuie să fie întrunite de o persoană fizică:
- are 18 ani, (excepţie : are 16 ani, în cazul membrilor întreprinderii
familiale);
- nu a săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele
care privesc disciplina financiar-fiscală, de natura celor care se înscriu
în cazierul fiscal;
- are un sediu profesional declarat;
- este cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii
Europene ori al Spaţiului Economic European;
- declară pe propria răspundere că îndeplinesşte condiţiile de
funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar,
sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi al protecţiei muncii;
- are pregătirea profesională necesară activităţii pentru care solicită
autorizar, pe care o dovedeşte cu atestat.
La cererea persoanei fizice interesată, registrul comerţului
eliberează Certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de
înregistrare, care este documentul care atestă înregistrarea în
registrul comerţului, autorizarea funcţionării, precum şi luarea în
evidenţă de către autoritatea fiscală competentă.

4.Regimul juridic al persoanei fizice autorizată, întreprinderii

individuale, întreprinderii familiale.
i. Persoana fizică autorizată (PFA )
- îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă şi
aptitudinile sale profesionale.
- nu poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular
al unei întreprinderi individuale.
- poate colabora cu alte PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai
unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi
familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea
unei activităţi economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic
dobândit potrivit prezentei secţiuni.
- poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei terţe
persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt
domeniu de activitate economică decât cel pentru care PFA este
autorizată.
- poate angaja, în calitate de angajator, terte persoane cu contract
individual de munca, incheiat in conditiile legii.
-PFA poate avea în obiectul de activitate cel mult 5 clase de activități
prevăzute de codul CAEN
- PFA poate desfășura activitățile pentru care este autorizată, singură
sau împreună cu cel mult 3 persoane, angajate de aceasta, în calitate
de angajator, cu contract individual de muncă, încheiat și înregistrat
în condițiile legii.
- este asigurată în sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale şi are dreptul de a fi asigurată în sistemul asigurărilor sociale
de sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile prevăzute de
lege.
- poate cere ulterior schimbarea statutului juridic dobândit şi
autorizarea ca întreprinzător persoană fizică titular al unei
întreprinderi individuale
PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de
afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg
patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii
simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei.
PFA îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului
în următoarele cazuri:
a) prin deces;
b) prin voinţa acesteia;
c) în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990.

ii. Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale

Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică
prin înregistrarea în registrul comerţului.
- Întreprinzătorul este supus aceloraşi reguli ca şi PFA
Deosebire fața de PFA.
- Întreprinderea individuală poate avea în obiectul de activitate cel
mult 10 clase de activități prevăzute de codul CAEN.
- Întreprinderea individuală poate angaja cel mult 8 salariați, terțe
persoane, cu contract individual de muncă încheiat și înregistrat în
condițiile legii și poate stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu
orice persoane fizice și juridice, cu alte întreprinderi individuale, cu
PFA sau întreprinderi familiale, pentru efectuarea unei activități
economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit
potrivit prezentei secțiuni
- În cazul decesului întreprinzătorului, moştenitorii pot continua
întreprinderea, dacă îşi manifestă voinţa, printr-o declaraţie
autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii. Când
sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un reprezentant,
în vederea continuării activităţii economice ca întreprindere familială.
iii. Întreprinderea familială
- este singura formă asociativă, fiind constituită din 2 sau mai mulţi
membri ai unei familii.
Întreprinderea familială se constituie printr-un acord de
constituire, încheiat de membrii familiei în formă scrisă, ca o condiţie
de validitate.
Acordul de constituire cuprinde sub sancţiunea nulităţii absolute:
- numele şi prenumele membrilor,
- reprezentantul,
- data întocmirii,
- participarea fiecărui membru la întreprindere, condiţiile participării,
cotele procentuale în care vor împărţi veniturile nete ale
întreprinderii,
- raporturile dintre membrii întreprinderii familiale şi condiţiile de
retragere.
Reprezentantul - desemnat prin acordul de constituire va gestiona
interesele întreprinderii familiale în temeiul unei procuri speciale, sub
forma unui înscris sub semnătură privată. Procura specială se
semnează de către toţi membrii întreprinderii care au capacitate de
exerciţiu şi reprezentanţii legali ai celor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu
dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul
comerţului.
Prin acordul de constituire a întreprinderii familiale, membrii
acesteia pot stipula constituirea unui patrimoniu de afectaţiune. Prin
acordul de constituire sau printr-un act adiţional la acesta se vor
stabili cotele de participare a membrilor la constituirea patrimoniului
de afectaţiune. Dacă membrii întreprinderii convin în unanimitate,
cotele de participare pot fi diferite de cele prevăzute pentru
participarea la veniturile nete sau pierderile întreprinderii.
Membrii întreprinderii familiale răspund solidar şi indivizibil
pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea
întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost
constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător
cotelor de participare prevăzute în acordul de constituirea.
Reprezentantul ia deciziile privind gestiunea curentă a
întreprinderii familiale.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii
întreprinderii familiale se vor lua cu acceptul majorităţii simple a
membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă
şi acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului.
Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea
întreprinderii familiale se încheie de reprezentant fără autorizarea
prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu privire la care se
încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea bunurilor care au fost
afectate întreprinderii şi a sumelor de bani aflate la dispoziţia
întreprinderii la data actului. Bunurile dobândite sunt coproprietatea
membrilor în cotele prevăzute în acord..
Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din
registrul comerţului în următoarele cazuri:
a) mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;
b) mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea
acesteia sau se retrag din întreprindere;
c) în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990.
În cazul în care membrii întreprinderii familiale au constituit un
patrimoniu de afectaţiune sau au dobândit bunuri acestea se împart
conform cotelor prevăzute în acordul de constituire.

Societăți comerciale 1- material seminar 9

Societatea comerciala poate fi definita ca fiind entitatea cu personalitate

juridica, constituita potrivit legii, prin asocierea mai multor persoane in
conditiile reglementate prin actul constitutiv, pentru a realiza activitati
comerciale cu scopul de a obtine profit.

1. Personalitatea juridica a societatii comerciale.

Potrivit legii, societatea comerciala devine persoana juridica din
momentul inregistrarii ei in registrul comertului. Ea dobandeste asadar, o
identitate proprie, distincta de cea a asociatilor care o constituie, configurata
de urmatoarele elemente care o personalizeaza :
a) are o organizare de sine statatoare, convenita de asociati prin
actul constitutiv, cu respectarea conditiilor impuse de lege, in
functie de forma juridica ;
b) are un patrimoniu propriu, ca ansamblu de drepturi si obligatii cu
continut economic, distinct si independent de patrimoniul
oricarei alte persoane, inclusiv al asociatilor ; elemente specifice
ale patrimoniului societatii comerciale sunt capitalul social si
fondul de comert ; patrimoniul este afectat realizarii activitatii
comerciale ;
c) are propriile elemente de identificare, decurgând din calitatea sa
de subiect de drept distinct, (denumire, sediu ) ;
d) are propria sa vointa, (voina sociala), manifestata prin organele
sale ;
e) are nationalitate proprie, distincta de cea a asociatilor, si care
este nationalitatea tarii pe teritoriul careia si-a stabilit sediul
social ;
f) are capacitate juridica, (responsabilitate juridica) proprie,
distincta de cea a asociatilor, ceea ce ii permite sa participe in
nume propriu la raporturile juridice, corespunzatoare realizarii
obiectivelor si scopurilor sale, (capacitate de folosinta
specializata) ;

Societatea comerciala este comerciant din momentul dobandirii

personalitatii juridice. Spre deosebire de persoanele fizice care devin
comercianti, ea «se naste» comerciant si isi pastreaza aceasta calitate pe
toata durata existentei sale, indiferent daca desfasoara sau nu activitate.
Ca urmare, actele ei juridice sunt comerciale si sunt supuse legii
comerciale, chiar daca sunt realizate cu necomercianti.
2.Reglementare
Actul normativ care constituie dreptul comun in materia societatilor
comerciale, oferind regulile de infiintare, organizare si functionare,
reorganizare, dizolvare si lichidare a lor este Legea nr.31/1990. Prin
ultimele modificari ce i-au fost aduse, legea a fost armonizata cu
reglementarile europene in materie.
Pentru anumite domenii economice, de regula, cele cu un mai mare
impact asupra populatiei si, deci, in scopul protejarii intereselor ei, au fost
adoptate acte normative proprii domeniului respectiv, care, avand caracter
special, devin prioritar incidente pentru domeniul reglementat. In cazul lor,
Legea nr.31/1990, devine complementar aplicabila.

3.Formele de organizare a societatilor comerciale

Legea societatilor comerciale reglementeaza cinci forme juridice in care se
poate constitui societatea comerciala si anume :
1.societatea in nume colectiv
2.societatea in comandita simpla,
3.societatea pe actiuni;
4.societatea in comandita pe actiuni
5.societatea cu raspundere limitata
Sunt, in principiu, formele juridice reglementate si in legislatia altor state,
nefiind produse de laborator ci rezultatul experientei si practictii indelung
verificate in statele cu economie de piata.
 1.Cele cinci forme sunt limitativ prevazute de lege ; viitorii asociati au
libertatea de a opta pentru oricare dintre ele dar, din momentul alegerii,
sunt obligati sa respecte dispozitiile legale proprii formei juridice alese ;
nu vor putea imagina forme juridice noi, sui generis, nici chiar preluand si
combinand selectiv trasaturi proprii celor cinci tipuri reglemenate. Pe de
alta parte, dreptul de optiune este limitat in situatiile in care domeniul de
activitate al viitoarei societati impune organizarea intr-o anume forma
juridica, dispusa prin reglementari speciale. Este cazul societatilor
bancare, sau celor de investitii financiare pentru care legi speciale
incidente impun constituirea lor in forma juridica de societate pe actiuni.
2. Evident, optiunea asociatilor pentru una sau alta dintre formele de societate
va avea sansa de a fi corecta, corespunzatoare starii lor de fapt, numai in
masura in care cunosc trasaturile ce definesc fiecare tip de societate in parte.

4.Clasificarea societatilor comerciale

Cele cinci forme juridice de societati comerciale pot fi clasificate in functie de
mai multe criterii. Avem in vedere, in cele ce urmeaza, doar doua dintre ele,
considerandu-le esentiale in intelegerea regimului lor juridic, in configurarea
exacta a trasaturilor ce le particularizeaza. Astfel ;

1.In functie de natura asocierii, de argumentul acestei asocieri sunt :

a) societati de persoane ; cele in care asocierea este consecinta relatiei
dintre asociati, a increderii reciproce pe care si-o acorda ; societatea este
constituita, asadar, in considerarea persoanei asociatilor, (« intuitu personae »).
Relevanta relatiei dintre asociati, imprima societatilor din acesta categorie o
serie de elemente specifice, cum ar fi cele legate de atribuirea denumirii,
numarul relativ restrans de asociati, raspunderea nelimitata si solidara a
acestora, conditiile rigide de transmitere a partilor de interes, deci, de
dobandire a calitatii de asociat, cauzele de dizolvare a societatii, etc. Fac parte
din acesta categorie societatea in nume colectiv, (cea mai reprezentativa) si
societatea in comandita simpla.

b) societati de capitaluri; in care relevanta relatiei dintre asociati se

estompeaza in favoarea importantei marimii aportului adus la
capitalul social ; determinanta este investitia de capital a asociatilor.
Ca urmare, sunt societati care reunesc un numar mare de asociati,
care, de cele mai multe ori, nici nu se cunosc intre ei. Dobandirea
calitatii de actionar nu mai este conditionata, in cazul societatilor din
aceasta categorie, de acordul celorlalti actionari, si nu mai reprezinta,
ca urmare, element de modificare a actelor lor constitutive. Prototipul
il reprezinta societatea pe actiuni. Face parte din aceeasi categorie si
societatea in comandita pe actiuni.

c) Societatea cu raspundere limitata nu este integrata complet in nici

una din categoriile mentionate. Ea reprezinta o forma intermediara,
un hibrid, creat din imbinarea de trasaturi proprii atat societatilor de
persoane cat si celor de capitaluri. De exemplu, ca si in cazul celor de
persoane, infiintarea ei este bazata pe relatia dintre asociati, ceea ce
justifica dealtfel, limitarea numarului maxim al acestora la 50.
Raspunderea asociatilor este limitata, ca si in cazul actionarilor
 societatilor de capitaluri si regulile de organizare si functionare sunt, la
randul lor, asemanatoare acestei din urma categorii. Prin vointa
asociatilor, exprimata in actul constitutiv, pot fi accentuate trasaturile
proprii societatilor de capitaluri sau, dimpotriva, celor de persoane.
Dealtfel, tocmai pentru ca este produsul influentelor preluate de la
ambele categorii de societati, a aparut ultima din punct de vedere
istoric.

2.In functie de intinderea raspunderii asociatilor sunt :

a) societati in care asociatii raspund nelimitat si solidar; societatea in nume
colectiv si societatile in comandita (simpla si pe actiuni) in privinta
asociatilor comanditati.
Cele doua coordonate ale raspunderii se definesc astfel:
1. Nelimitata- asociatii raspund pentru obligatiile societatii nu doar
in limita aportului lor patrimoniul societatii ci, in subsidiar, si cu
propriul patrimoniu, in masura in care cel al societatii este
insuficient pentru a acoperi integral obligatiile sociale.
2. Solidara- fiecare dintre asociati va raspunde pentru intreaga
obligatie a societatii, neacoperita din valorificarea patrimoniului
acesteia.Raspunderea fiecarui asociat fata de creditorii societatii
nu este, asadar, dimensionata la valoarea aportului sau la
capitalul social. Acest aport primeste relevanta numai in relatia
cu ceilalti asociati, de la care asociatul poate pretinde, pe cale
de regres, recuperarea sumei corespunzatoare cotei lor de
participare la capital, dupa ce el a achitat creditorilor intreaga
 datorie a societatii. Solidaritatea raspunderii este, de altfel,
caracteristica obligatiilor comerciale in general, spre deosebire
de obligatiile civile unde divizibilitatea raspunderii constituie
regula iar solidaritatea este exceptia.
b) societati in care asociatii raspund limitat, societatea pe actiuni, societatea
cu raspundere limitata, societatile in comandita, (simpla si pe actiuni), in
privinta asociatilor comanditari.
Raspunderea limitata consta în obligatia fiecarui asociat de a
raspunde pentru obligatiile societatii numai in limita aportului sau
la capitalul social. Creditorii nu au dreptul de a-si extinde urmarirea,
in vederea recuperarii creantelor lor fata de societate, asupra
patrimoniului personal al asociatilor.
De precizat ca raspunderea in limita aportului la capitalul social nu se i
identifica cu plata in favoarea creditorilor, de catre fiecare asociat, a unei sume
corespunzatoare aportului sau la capitalul social, ci cu riscul sau de a nu-si
recupera cel putin investitia adusa cu titlu de aport, scadenta la data lichidarii
societatii. Raspunderea limitata echivaleaza, deci, cu raspunderea societatii
pentru obligatiile sale sociale.
Din exemplele de mai sus devine evidenta particularitatea caracteristica
societatilor in comandita simpla si pe actiuni care, reunind asociati cu
raspundere limitata, (comanditarii) si asociati cu raspundere nelimitata si
solidara, (comanditatii), se regasesc in ambele categorii de societati.

CONTRACTUL DE LEASING
7.1. Scurt istoric

Echiparea întreprinderilor este aceea care a ridicat totdeauna

probleme financiare deosebite, căpătând valenţe noi în ajunul celui
de-al doilea razboi mondial, în legătura cu necesitatea de a înlocui
materialele distruse, scoase din uz sau depăşite tehnologic. Costul
ridicat al materialelor depăşea, în genere, posibilităţile de
autofinanţare al întreprinderilor, motiv pentru care acestea erau
interesate în obţinerea de credit de la instituţiile financiare. Când
acestea din urmă au obţinut de la împrumutat o suită de garanţii noi
(astfel, împrumutătorul-banca deţinea dreptul de proprietate asupra
bunului cumpărat cu credit, iar împrumutatul rămânea un simplu
uzufructuar al bunului cumpărat) vânzarea în rate a fost înlocuită cu
vânzarea pe credit, semnându-se astfel actul de naştere al
contractului de leasing.
Primele manifestări ale acestei tehnici de contractare apar prin
anii 1950 in S.U.A., către 1962 începând a fi folosit şi în Franţa, unde, în
1966 a şi fost reglementat prin lege.
Dacă în sistemul de common-law teza preponderentă constă în
a se considera că leasing-ul crează un drept temporar de utilizare a
bunurilor, având drept consecinţă faptul că utilizatorul bunului
suportă practic toate riscurile care revin în mod normal
proprietarului, fiind astfel de domeniul proprietăţii personale, în
sistemul de drept civilist (al ţărilor europene) el face parte din dreptul
obligaţiilor, tendinţa fiind de a-l considera ca o tehnică contractuală
nouă, complexă, modernă şi originală.
Importanţa instituţiei leasing-ului şi extinderea reglementării ei în
tot mai multe ţări, au fost punctul de plecare pentru decizia
UNIDROIT de a elabora un proiect de reguli uniforme în materie.
Astfel, se explică semnarea la Ottawa, la 28 mai 1988 a Convenţiei
UNIDROIT asupra leasing-ului financiar internaţional.Institutul
Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat este cunoscut în
mod obișnuit sub numele UNIDROIT. Aceasta este o organizație
interguvernamentală independentă al cărei scop este studiul căilor
de armonizare și coordonare a dreptului privat al statelor și
grupurilor de state și pregătirea progresivă pentru adoptarea de
către diferiții săi membri a unor reguli uniforme de drept privat.
UNIDROIT are 59 de membri, incluzând toate statele membre
ale Uniunii Europene. Activitatea organizației UNIDROIT constă în
principal în elaborarea de modele de lege și uneori de convenții.

7.2. Terminologie-cadru juridic internaţional

 Pentru operaţiunile de leasing6 doctrina românească a folosit
următorii termeni: finanţator, considerat prin Ordonanţa 51/1997
privind leasingul şi operaţiunile de leasing locatar (în engleză=lessor,
în franceză=le credit bailleur), utilizatorul-locatar(în engleză=lessee, în
franceză=le crédit-preneur) şi furnizorul(în engleză=supplier, în
franceză=le fournisseur).
Ca operaţiune trilaterală, Convenţia UNIDROIT defineşte leasing-ul
ca fiind instituţia prin care o parte(finanţatorul) încheie, la indicaţia
unei alte părţi (utilizatorul) un contract de furnizare cu o a treia parte
(furnizorul), în virtutea căruia ea dobândeşte un material în condiţiile
aprobate de utilizator, în partea care îl priveşte pe el, şi încheie un
contract de leasing cu utilizatorul, prin care îi dă dreptul să folosească
materialul în schimbul unei chirii.

7.3. Cadru juridic naţional

7.3.1 Definiţie
Potrivit O.G. nr.51/1997 republicată, operaţiunile de leasing sunt
cele prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru
o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui
proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea
acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la
sfârşitul perioadei de leasing locator/finanţator se obligă să respecte
dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi
contractul de lesing, ori de a înceta raporturile contractuale.
7.3.2 Părţi (subiectele contractului de leasing)
Legiuitorul român nominalizează, doi participanţi la încheierea
contractului de leasing: locatorul - finanţator şi utilizatorul - locatar
În timp ce finanţatorul, când se identifică cu societatea de leasing
(conform O.G.nr.51/1997) poate fi doar o persoană juridică română,
înfiinţată şi funcţionând potrivit Legii nr.31/1990 privind societăţile
comerciale, utilizatorul poate să fie o persoană fizică sau juridică,
română sau străină.
Atenție! Trebuie să facem distincție între părțile contractului de
leasing și părțile operațiunii de leasing, mai ales că O.G. 51/1997 face
referire la acestea din urmă.
Operațiunile de leasing, ca raport juridic, este o operațiune
trilaterală, cuprinzând pe lângă cele două menționate mai sus, și o a
treia, respectiv furnizorul. Observăm că trimiterea se face direct la
definiția de mai sus, formulată de Convenția UNIDROIT în materie.
Pentru a înțelege distincția trebuie să privim leasingul ca instituție
juridică ce își are originile în dreptul anglo-saxon.

7.3.3 Clasificare
 Leasingul poate fi financiar sau operaţional.
Leasingul financiar este operaţiunea de leasing care îndeplinşte
una sau mai multe dintre următoarele condiţii:
- riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec
asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
- părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de
leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra
bunului;
- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul
de cumpărare va prezenta cel mult 50% din valoarea de intrare(piaţă)
pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;
- perioada de folosire a bunului, în sistem leasing acoperă cel
puţin 75% din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă, în
final, dreptul de proprietate nu este transferat.
Leasingul operaţional este operaţiunea de leasing care nu
îndeplineşte nici una din condiţiile prevăzute pentru leasingul
financiar.
Rata de leasing reprezintă:
- în cazul leasingului financiar, cota - parte din valoarea de
intrare a bunului şi a dobânzii de leasing. Dobânda de leasing
reprezintă rata medie a dobânzii bancare pe piaţa românească;
 - în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare calculată în
conformitate cu actele normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de
către părţile contractante.
În înţelesul O.G.nr.51/1997 prin valoare de intrare se înţelege
valoarea la care a fost achiziţionat bunul de către finanţator,
respectiv costul de achiziţie.
Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la
care se adaugă valoarea reziduală.
Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, la expirarea
contractului de leasing, se face transferul dreptului de proprietate
asupra bunului către utilizator.
7.3.4 Caracterele contractului
Analizând trăsăturile juridice ale contractului de leasing,
constatăm că acesta este un act bilateral, numit, cu titlu oneros,
având conţinut patrimonial, cu executare succesivă, intuitu personae
şi consensual.
Este un act juridic bilateral, care se încheie între societatea de
leasing, în calitatea de locator(finanţator) şi utilizator. Pe lângă
condiţiile generale, părţile trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii
speciale referitoare la încheierea actelor juridice (legate de destinaţia
bunului, plata ratelor de leasing).
Este contract sinalagmatic, pentru că ambele părţi se obligă
reciproc, dând naştere unor obligaţii interdependente, fapt ce
permite aplicarea principiilor generale relative la executarea ori
neexecutarea contractelor sinalagmatice (excepţia de neexecutare a
contractului şi rezilierea).
Este un contract cu titlu oneros şi conţinut patrimonial, pentru că
ambele părţi urmăresc realizarea unui profit propriu, profit evaluabil
în bani. Locatorul primeşte rate de leasing platite periodic de către
utilizator, iar utilizatorul beneficiază de folosinţa bunului pe perioada
derulării contractului. La sfârşitul acestuia se poate bucura de dreptul
său de opţiune.
Este un contract cu executare succesivă, deoarece efectele sale
se produc pe tot parcursul derulării contractului. Acest fapt are
consecinţe importante legate de desfăşurarea raporturilor dintre
părţi, dintre care amintim problema riscului, a efectelor privind
neexecutarea contractului ori a prescripţiei dreptului la acţiune.
Este un contract "intuitu personae"în ceea ce îl priveşte pe
utilizator, societatea de leasing încheind contractul în considerarea
calităţilor utilizatorului, care este obligat să prezinte odată cu cererea
de a contracta şi actele referitoare la situaţia sa financiară.
În consecinţă, utilizatorul nu poate înstrăina drepturile sale sau
cesiona contractul fără acordul locatorului.
Cu toate acestea, în cazul transmisiunii universale(fuziune,
comasare)ori cu titlu universal(divizare), drepturile şi obligaţiile
prevăzute în contract nu se sting, indiferent dacă transmisiunea se
referă la patrimoniul locatorului ori al utilizatorului.
Contractul de leasing este consensual, simpla manifestare de
voinţă a părţilor fiind suficientă pentru realizarea acordului în mod
valabil. Încheierea contractului de leasing în forma autentică sau prin
act scris şi realizarea procedurilor de publicitate nu reprezintă condiţii
de valabilitate, forma scrisă având doar valoare probatorie şi legată
de opozabilitate.
Pentru că are o reglementare proprie, prin O.G.nr.51/1997
republicată, contractul de leasing este un contract numit şi pentru că
are o existenţă de - sine - stătătoare, nedepinzând de nici un alt
contract, intră în categoria contractelor principale.
În cazul leasingului operaţional avem de-a face cu un contract
generator de drepturi de creanţă, iar în cazul celui financiar, cu un
contract constitutiv de drepturi (dreptul de proprietate se transferă,
trece, de la finanţator la utilizator).
7.3.5 Obiectul contractului
Operaţiunile de leasing pot avea ca obiect bunuri imobile,
precum şi bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul
civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de
teatru, manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor.
 Începând cu anul 2004, prin derogare de la menţiunile de mai
înainte, se admite că dreptul de utilizare a programelor pentru
calculator, ca drept patrimonial de autor asupra programelor pentru
calculator, poate face obiectul operaţiunilor de leasing.
Aceasta este posibilă doar dacă titularul dreptului de autor a
autorizat această operaţiune, caz în care, locatorul - finanţator
transmite către utilizator, pentru o perioadă determinată, dreptul de
utilizare a unui program pentru calculator asupra căruia deţine un
drept definitiv de utilizare.
Transmiterea se va realiza la solicitarea utilizatorului, contra
unei plăţi periodice, denumită rata de leasing, la sfârşitul perioadei de
leasing locatorul-finanţator obligându-se să respecte dreptul de
opţiune al utilizatorului de a dobândi dreptul definitiv de utilizare
asupra programului pentru calculator, de a prelungi contractul de
leasing, ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul va putea
opta pentru dobândirea dreptului definitiv de utilizare asupra
programului pentru calculator, înainte de sfârşitul perioadei de
leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul va achita toate
obligaţiile asumate prin contract.
7.3.6 Efectele contractului
Pentru că obligaţiile uneia dintre părţi reprezintă pentru cealaltă
parte drepturi, vom prezenta doar obligaţiile părţilor.
 7.3.6.1 Obligaţiile finanţatorului/locator:
- să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit
necesităţilor;
- să încheie contract de vânzare - cumpărare cu furnizorul
desemnat de utilizator, în condiţiile expres formulate de către acesta,
sau, după caz, să dobândească dreptul definitiv de utilizare asupra
programului pentru calculator; această obligaţie trebuie coroborată
cu dreptul de acţiune directă asupra furnizorului pe care-l are
utilizatorul în caz de reclamaţii pentru livrarea, calitatea, asistenţa
tehnică şi service, dar şi cu dispoziţia din O.G. nr.51/1997 republicată,
potrivit căreia finanţatorul nu răspunde de nelivrarea bunului către
utilizator;
- să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită
acestuia, în temeiul contractului de leasing, toate drepturile derivând
din contractul de vânzare - cumpărare, cu excepţia dreptului de
dispoziţie, iar în cazul programelor pentru calculator, să transmită
dreptul de utilizare asupra programului pentru calculator către
utilizator, fără a-şi mai putea exercita acest drept în perioada derulării
contractului de leasing; această dispoziţie trebuie coroborată cu
dreptul utilizatorului de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi, dar
şi cu dispoziţiile privind cesiunea leasingului. Astfel, dacă în timpul
derulării contractului finanţatorul vinde bunul, respectiv cesionează
dreptul definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator,
care face obiectul contractului de leasing, unui alt finanţator, primul
finanţator rămâne garant al îndeplinirii obligaţiilor faţă de utilizator;
- să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului, care constă în
posibilitatea de a opta pentru prelungirea contractului sau pentru
achiziţionarea ori restituirea bunului; dacă finanţatorul nu respectă
acest drept, datorează daune - interese în cuantumul egal cu valoarea
reziduală a bunului sau cu valoarea sa de circulaţie, calculată la data
expirării contractului de leasing;
- să garanteze utilizatorului liniştita folosinţă a bunului;
-să încheie contractul de asigurare pentru bunurile oferite în
leasing. Dispoziţia cuprinsă în O.G. nr.51/1997 republicată, potrivit
căreia utilizatorul, cu acordul finanţatorului, poate alege furnizorul şi
societatea de asigurare nu intră în contradicţie cu obligaţia enunţată
mai înainte, dacă o interpretăm în sensul că asigurarea se face de
finanţator, dar plata primelor de asigurare revine utilizatorului.
Asiguarea bunului - obiect al contractului de leasing reprezintă o
asigurare legală; prin efectul legii, raporturile de asigurare, drepturile
şi obligaţiile părţilor în materie de asigurare născându-se şi stingându-
se automat în virtutea legii, voinţa părţilor neputând influenţa
desfăşurarea raporturilor de asigurare.
 Această asigurare este o asigurare de daune, având ca scop
repararea prejudiciului.
Dată fiind valoarea mare a bunului asigurat, dacă valoarea
directă nu este la îndemână, se poate apela la o coasigurare, suma
asigurată fiind limitată de lege la valoarea bunului asigurat,
nedepăşindu-i valoarea.
Despăgubirea va fi plătită în limita sumei asigurate, fără a depăşi
valoarea bunului din momentul producerii cazului asigurat şi nici
cuantumul pagubelor efectiv suferite de asigurat.
Termenul de prescripţie este, prin derogare de la termenul

general de prescripţie, de 2 ani, ceea ce ridică problema asigurării

repetate de către finanţator a bunului după această perioadă.
Finanţatorul nu este oprit prin lege să pretindă şi utilizatorului
să se asigure.
Finanţatorul poate să încheie şi o asigurare împotriva riscului de
neplată a ratelor de leasing de către utilizator, caz în care avem de-a
face cu o asigurare ce derivă din contract, nu din lege.
7.3.6.2 Obligaţiile utilizatorului/locatar
- să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul stipulat
în contractul de leasing; dacă utilizatorul refuză să primească bunul la
termenul stipulat sau dacă se află în stare de reorganizare judiciară
şi/sau faliment, finanţatorul are dreptul de a rezilia unilateral
contractul de leasing cu daune interese.
De altfel, dacă utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau
faliment(potrivit dispoziţiilor Legii nr.64/1995, cu modificările
ulterioare), drepturile reale ale finanţatorului asupra bunului utilizat
în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului sindic;
iar dacă utilizatorul se află în dizolvare şi/sau lichidare, dispoziţiile
alineatului precedent se aplică şi lichidatorului numit potrivit Legii
nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată.
- să exploateze bunul conform instrucţiunilor date de furnizor;
de altfel, din momentul încheierii contractului de leasing şi până la
expirarea acestuia şi reintrarea în posesia bunului, finanţatorul este
exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile
provocate prin folosinţa bunului de către utilizator;
- să nu greveze de sarcini bunul fără acordul finanţatorului;
aşadar nu-l poate supune unui gaj sau unei ipoteci fără acordul
proprietarului;
- să efectueze plăţile cu titlu de rată de leasing(dacă nu-şi

respectă această obligaţie timp de 2 luni consecutiv, finanţatorul

poate rezilia contractul şi cere: restituirea bunului, plata ratelor
scadente şi daune-interese reprezentând cuantumul valoric al ratelor
rămase de plătit);
 - să suporte cheltuielile de întreţinere;
- să îşi asume toate obligaţiile ce decurg din folosinţa bunului,
inclusiv riscul pieirii, distrugerii sau avarierii bunului în cazuri fortuite
şi plata ratelor de leasing până la achitarea integrală a valorii
contractului de leasing.
- să permită finanţatorului verificarea periodică a stării şi
modului de exploatarea a bunului;
- să-l informeze pe finanţator de orice tulburare a dreptului de
proprietate;
- să nu modifice bunul fără acordul finanţatorului;
- să restituie bunul conform acordului încheiat.
În concluzie, faţă de avantajele adaptării unor tehnici juridice la
practica mediului de afaceri, leasingul în România ar cunoaşte o
extindere mai mare dacă: s-ar dezvolta leasingul de echipamente şi
leasingul imobiliar, ceea ce ar presupune o politică bancară care să
asigure finanţări de valori mari; s-ar crea o piaţă specializată în
echipamente second - hand; s-ar acorda mai mare atenţie pregătirii de
specialişti în evaluarea unor astfel de utilaje şi echipamente. Unele
previziuni ne îndreptăţesc să credem că pentru viitor există o
tendinţă de creştere a leasingului în domeniul construcţiilor şi
infrastructurii(mai ales în realizarea de şosele), agriculturii şi
sectorului medical