TEMA II – Izvoarele dreptului civil

1. Noțiuni generale; reglementare și clasificare.

2. Legea – izvor de drept civil
3. Uzanțele – izvor de drept civil
4. Principiile generale ale dreptului.
5. Problema altor izvoare de drept civil.

1. Izvoarele (sursele) dreptului civil

A) NOȚIUNE ȘI TERMINOLOGIE.

Noțiune. Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula generală şi abstractă, care reglementează
conduita subiectelor în raporturile juridice civile.

• Norma se adresează abstract unui număr nedeterminat de subiecte – nu lui ”Popescu”, ca individ, ci
”Popeștilor”, ca o clasă generală, structurată prin aceleași caractere.

• Norma are în structura sa:

- O ipoteză – cazurile și condițiile aplicării sale;

- Dispoziția – comandamentul legal aplicabil atunci când cerințele ipotezei sunt îndeplinite.

Terminologie.
Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor formal (sursă) de
drept civil; această formă poate fi scrisă (e.g. actul normativ), sau nescrisă (cutuma).
În sens material izvorul de drept civil desemnează condițiile materiale de existență care au determinat
edictarea normei; în continuare ne vom ocupa numai de sensul formal.

B) REGLEMENTAREA GENERALĂ A IZVOARELOR DE DREPT CIVIL

a. Enumerare. Potrivit art. 1 din NCC sunt izvoare ale dreptului civil:

• legea (înțeleasă, lato sensu, ca act normativ, e.g. Constituția, legea organică și ordinară,
ordonanțele Guvernului, hotărârile Guvernului, ordinele Miniștrilor etc.); este izvorul
preponderent, având avantajul caracterului scris.

• uzanţele (scrise sau nescrise);

• principiile generale ale dreptului (pentru că principiile pot fi reglementate prin acte
normative, se au în vedere aici principiile atunci când aplicarea lor nu se face întocmai în
calitatea lor de norme juridice direct incidente, în acest din urmă caz, aplicarea lor
însemnând, de fapt, aplicarea legii; aceasta întrucât principiile transcend reglementării).

b. Ierarhia izvoarelor.

1
 (i) Legea.
(ii) În cazurile neprevăzute de lege (deci legea imperativă este prioritară) se aplică uzanțele,
iar în lipsa acestora,
(iii) dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare (analogia legii, adică, în ultimă
instanță, tot legea);
(iv) iar când nu există nici asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului (analogia
dreptului).

Ordinea de enumerare de mai sus este obligatorie.

Controversă. Există o controversă în legătură cu conflictul (ierarhia) dintre legea dispozitivă și uzanțe:

• Pe de parte s-ar putea afirma că uzanțele prater legem , ca izvoare primare, ar trebui să se aplice cu
prioritate în raport de legile dispozitive, pentru că uzanțele, care sunt izvoare secundare, aplicabile
condiționat, dacă nu există izvor primar. Acest lucru este chiar consacrat în materie contractuală – art. 1272
C. civ., care dă prioritate în ordine: practicilor statornicite între părți, uzanțelor, legii...

• Pe de altă parte, întrucât art. 1 alin. 1 C. civ nu distinge, se poate interpreta că termenul lege se referă atât
la legile imperative cât și la cele dispozitive. În acest caz, ca regulă generală, uzanțele ar fi aplicabile numai
în absența unei reglementări imperative sau dispozitive. Spre aceeași soluție ar pleda și formularea ”în
materiile nereglementate a art. 1 alin. 2 C. civ., întrucât legea dispozitivă oferă, totuși, o
reglementare.

Deși cea de-a doua interpretare este mai aproape de litera art. art. 1 C. civ., se observă că în concret prima
interpretare monopolizează aplicarea practică, pentru norma dispozitivă interesează materia actului juridic, a
contractului, unde norma ”specială” – art. 1272 C. civ. pune uzanțele înaintea legii (dispozitive).

C) Clasificarea izvoarelor dreptului civil.

a. Izvoare naționale și izvoare internaționale – după originea organului emitent.

• izvoare naționale izvoarele statale și nestatale proprii, edictate sau sancționate de

autoritățile publice naționale învestite cu prerogativa legiferării,

• izvoare internaționale cele adoptate de autoritățile statale sau nestatale străine, în urma
unor negocieri sau acorduri politice și aplicabile în raporturile interstatale sau, după caz,
pe teritoriul statelor semnatare; aceste izvoare devin drept intern prin ratificare prin lege
de către Parlament. Spre ex.: Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale și la care România a devenit parte în 19941, Regulamentele adoptate de
autoritățile Uniunii Europene (Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul). Aceste reglementări

1
Prin ratificare prin Legea nr.30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Conventiei pentru apararea drepturilor omului şi a
libertatilor fundamentale şi a protocoalelor aditionale la aceasta conventie

2
 sunt create de entități internaționale constituite prin Tratatul privind Uniunea Europeană și
Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, tratate la care România este parte.

b. Izvoare scrise și izvoare nescrise – după forma de exprimare.

• izvoarele scrise sunt cele consemnate în documente scrise cu caracter oficial (legi,
ordonanțe, decrete etc.)
• izvoarele nescrise sunt regulile cutumiare, născute în practica socială, și uzurile
profesionale.

c. Izvoare originare și izvoare interpretative- după corelația dintre ele.

• izvoare originare cele care au conținut normativ, stabilind regulile de conduită,

• izvoarele interpretative sunt acelea care stabilesc înțelesul izvoarelor originare și fac corp
comun cu acestea.

c. Izvoare primare și izvoare secundare – după forța lor juridică.

• izvoare primare (sau principale) sunt cele care au forță juridică autonomă, existând
independent de existența altor izvoare. E.g.: legile (onerative și dispozitive), uzanțele
normative (generale, locale) præter legem și principiile generale ale dreptului;

• izvoare secundare (sau derivate) cele ale căror forță juridică este subordonată izvoarelor
primare. E.g. uzanțele normative (generale, locale) secundum legem, reglementările
administrative (hotărâri guvernamentale, ordine și instrucțiuni ministeriale etc.) date
numai în organizarea aplicării legilor.

d. Izvoare imediate (directe) și izvoare mediate (indirecte) – după incidența lor.

• izvoarele imediate sunt acele izvoare care se aplică imediat, nemijlocit: legile onerative
(imperative și prohibitive) și uzanțele præter legem, create și aplicate în materiile
nereglementate de lege.
• izvoarele mediate se aplică sub condiția și în măsura absenței unor izvoare directe: legile
dispozitive (permisive și supletive) aplicabile sub rezerva unor convenții, practici sau
uzanțe (cutume, uzuri profesionale) contrare, uzanțele secundum legem (aplicabile în
materiile reglementate de lege și în măsura în care legea trimite la ele), analogia legii,
analogia dreptului.

3
D. Clasificarea normelor juridice.

a) după modul direct sau indirect în care conduita este impusă destinatarilor:

• norme dispozitive - care nu impun destinatarilor o conduită obligatorie la momentul

încheierii actului, deci conduita nu este impusă decât condiționat de lipsa unei opțiuni
care să valorifice libertatea contractuală a individului; se subîmpart în norme supletive –
suplinesc voința părților și permisive – permit o anumită conduită. Normele dispozitiv-
supletive au ca specific o ipoteză comună – ca părțile să nu fi optat în vreun fel în virtutea
libertății lor contractuale. Este impropriu să spunem că părțile derogă de le legea
dispozitivă, pur și simplu atunci când optează prin voința lor această lege încă nu li se
aplică, deci nu se pune problema ”derogării”.
Exemplu.: studentul este mandatat de bătrânică să cumpere pentru ea o butelie, fără a se preciza dacă pentru
acest ”serviciu” va fi remunerat. Admițând că C. civ. prezumă simplu2 caracterul gratuit al contractului de
mandat, dacă părțile nu au prevăzut altfel, această normă va deveni obligatorie, de îndată ce părțile au încheiat
contractul fără a prevedea nimic în legătură cu remunerarea activității; dacă însă părțile prevăd ceva (spre ex.
o remunerație), norma supletivă nu se va mai aplica, pentru că nu s-a îndeplinit condiția aplicării ei – lipsa
voinței părților.

• norme imperative - care impun destinatarilor o conduită obligatorie; sunt fie prohibitive-
interzic o conduită, fie onerative – obligă pozitiv la o conduită. Atenție, uneori
clasificarea apare întâlnită cu inversarea categoriei norme onerative (care devine gen
proxim) cu categoria normă imperativă (care devine normă ce impune o conduită
pozitivă), rezultând clasificarea: norme onerative (subclasificate ca imperative și
prohibitive)- nome dispozitive.
Exemplu.: Înstrăinarea imobilele supuse înscrierii în cartea funciară se face numai în formă autentică – art.
1244 c. civ.
Importanța clasificării. Numai normele imperative pot atrage sancțiunea nulității, pentru că doar ele se
aplică direct și nemijlocit fazei de formare a unui act juridic. Normele dispozitive nu pot atrage sancțiunea
nulității, deoarece se aplică mediat, condiționat de lipsa voinței părții/părților la încheierea unui act
juridic, deci nu impun o conduită obligatorie în faza de încheiere a actului juridic civil, așadar nu sunt
susceptibile de nesocotire și, deci, nu pot atrage vreo sancțiune, precum sancțiunea nulității.

Atenție însă, și normele onerative/imperative/prohibitive și normele dispozitive sunt norme obligatorii,

odată cele ele au devenit aplicabile (direct sau condițional). Norma dispozitivă doar apare neobligatorie,
având acest caracter câtă vreme nu s-a îndeplinit condiția aplicării ei.

b) după natura interesului ocrotit:

• norme care ocrotesc un interes individual (unei anumite categorii generale și abstracte de
subiecte, spre exemplu contractantul minor);

2
Art. 2010 alin. 1 ” Mandatul între două personae fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit”.

4
 • norme care ocrotesc un interes general (interesele generale ale societății – spre exemplu
pt. înstrăinarea terenurilor se pretinde forma autentică, pentru că societatea este interesată
de securitatea și legalitatea acestor operațiuni juridice).

Importanța clasificării rezidă în natura sancțiunii care intervine în cazul încălcării normei la
momentul încheierii actului juridic - nulitatea relativă (interes individual) și nulitatea absolută (interes
general).
c) după corelația dintre sferele lor de reglementare (a ipotezei, iar nu a dispoziției lor):

• norme generale;
• norme speciale.

Nu există a priori norme generale sau speciale, ci doar norme care prin raportare unele la altele sunt
speciale/generale, dacă sfera ipotezei normei speciale este inclusă în sfera ipotezei normei generale.

Exemplu.: o normă privitoare la terenuri este generală în raport de norma privitoare la terenurile intravilane,
care, la rândul ei, este norma generală față de norma privitoare la terenurile intravilane agricole. Se observă
că această corelație se stabilește la nivelul ipotezei normei pentru că și terenurile, care păreau o ipoteză de
normă generală, sunt o specie de bunuri imobile, care la rândul lor sunt o specie de bunuri, putând exista
așadar o normă concurentă și mai generală care să privească sfera de ipoteză cea mai largă - bunurile în
general.

Importanța clasificării rezidă în aceea că norma specială derogă (se aplică cu prioritate) în concurs cu
norma generală. Acest lucru se va întâmpla:

• indiferent de ordinea în care cele două norme intră în vigoare; generalia specialibus
derogant, dar și specialia generalibus non derogant.
• numai dacă norma specială are o forță juridică cel puțin egală cu norma generală.

Atenție, derogarea este diferită de abrogare, pentru că în caz de derogare norma derogată rămâne în
vigoare, iar în cazul abrogării aceasta iese din vigoare.

Exemplu.: Dacă norma AB derogă de la norma A, norma A nu se va aplica pe domeniul (ipoteza) normei AB,
cât timp norma AB este în vigoare, deci, dacă ulterior norma AB iese din vigoare, norma A va redeveni aplicabilă.
Dacă însă norma AB abrogă norma A, o eventuală ieșire din vigoare a normei AB nu ”resuscitează” norma A, care
rămâne abrogată și nu se va mai aplica.

2. ANALIZA IZVOARELOR DE DREPT CIVIL. LEGEA.

În principiu, izvoare formale principale ale dreptului civil sunt actele normative, adică actele ce emană
de la organele de stat învestite, potrivit normelor constituționale, cu prerogativa legiferării.
Terminologie. Prin lege sens restrâns – izvor de drept civil, se înțeleg legile adoptate de Parlament și
asimilat acestora - Ordonanțele de Guvern, pentru că se substituie legilor, adică actele normative primare.
Restul legilor, care compun un sens larg al noțiunii - sunt și celelalte acte normative, denumite uneori,
în sens larg și impropriu legi – acte administrative normative – Hotărâri de Guvern, Instrucțiuni și

5
 Ordine de Ministru etc.
În aplicarea lor practică va trebui ţinut cont de forţa juridică a fiecărui izvor în parte având în vedere
că norme care interesează dreptul civil pot să se găsească în diverse ”trepte” de forță jurdică. Ierarhia
forței juridice a actelor normative este reglementată prin norme constituționale, iar nu prin norme de
drept civil, dat fiind că această materie este reglementată în Constituție, iar ea nu este, oricum, specifică
dreptului civil. Astfel, forța juridică se dispune astfel:
➢ Constituţia României – forța juridică cea mai mare;
➢ unele reglementări primare internaționale - trebuie în vedere poziția specială a unor norme juridice
internaționale, care ocupă un loc prioritar imediat sub Constituție3 în piramida forței juridice, cu forță
superioară însă normei primare interne, potrivit dispozițiilor art. 4 şi art. 5 din NCC:

“ART. 4 Aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului (1) În

materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile
persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii
mai favorabile.”
“ART. 5 Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene
În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică
în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.”
➢ reglementarea primară internă:

• Codul civil (fără ca acesta să aibă o forţă juridică specială, reglementările sale ţinând de
domeniul legii organice sau al legii ordinare, după caz),
• Legea organică,
• Legea ordinară,
• Ordonanţele de Guvern şi
• Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului.

În cadrul reglementării primare, legile și ordonanțele (indiferent de tipul lor) au aceeași forță juridică4.
Așadar ordonanțele pot abroga, deroga sau adăuga la legi și viceversa.

Legile organice și ordonanțele de urgență (adoptate în materie organică) sunt însă singurele care, potrivit
Constituției, pot reglementa materia organică (relații sociale enumerate expres și considerate de o

3
Se discută dacă unele norme nu au chiar forță egală cu Constituția – vz. unele reglementări europene, cărora chiar Constituția
României le-ar acorda această forță juridică, caz în care ele s-ar poziționa alături de aceasta pe primul palier.
4
Atenție, calificarea are în vedere exclusiv criteriul forței juridice; la alte materii puteți întâlni o poziționare diferită în piramidă,
dacă criteriile folosite sunt altele – e.g. un criteriu combinat cu cel al organului emitent.

6
importanță mai mare decât celelalte - să le spunem ordinare – art. 73 alin. 3 din Constituție5), ceea ce
înseamnă că această materie este indisponibilă legilor ordinare și a ordonanțelor simple. Această alocare
de competență normativă nu generează o ierarhizare a forței juridice în cadrul reglementării primare,
ci ridică o problemă de conformitate a legii ordinare sau a ordonanței simple cu dispozițiile Constituției
(dacă legea ordinară sau ordonanța simplă reglementează în materie organică). Astfel, Codul civil
(adoptat prin Lege organică, pentru că reglementează și materii organice și materii ordinare), poate fi
abrogat parțial sau derogat și de legi ordinare sau ordonanțe simple, dar doar dacă materia
abrogată/derogată nu aparține domeniului materiei organice.

➢ reglementarea secundară (e.g. Hotărârile de Guvern, Ordine ale Ministrului). Este vorba despre actele
administrativ normative, adoptate pentru a organiza punerea în aplicare a legilor și ordonanțelor; de aceea
aceste norme se găsesc într-o relație de dependență cu reglementarea primară care le justifică, neputând
abroga, deroga sau adăuga pe/de la/la aceasta din urmă.
A nu se confunda Hotărârile de Guvern (act cu caracter administrativ normativ care realizează puterea
tipică a Guvernului, cea executivă) cu Ordonanțele Guvernului, care realizează o prerogativă atipică
pentru un organ al puterii executive – legiferarea, tocmai de ace supusă însă: abilitării prealabile de către
Parlament – în cazul ordonanțelor simple și aprobării ulterioare a oricăror Ordonanțe de către puterea
legislativă – Parlamentul).

Atenție!, normele care organizează relația dintre actele normative văzute mai sus nu sunt norme juridice
de drept civil, ci de drept public.

3. ANALIZA IZVOARELOR. UZANȚELE.

a. Noțiune - acele izvoare de drept civil constând în obiceiurile și uzurile profesionale aplicabile în absența
dispozițiilor legale sau atunci când acestea din urmă trimit, în mod expres, la uzanțe. Ele reprezintă o regulă de
conduită statornicită în practica vieții sociale și acceptată ca fiind obligatorie prin consensul întregii comunități.
b. Tipologii de uzanțe - izvor de drept civil.
După caracterul lor de aplicare imediată (directă) sau mediată (indirectă), uzanțele sunt:

• Uzanțele praeter legem. Pe lângă izvorul tipic, actul normativ, pot fi izvor de drept de sine
stătător, primar, în materiile nereglementate. Acest lucru este însă posibil pentru că legea
prevede generic această posibilitate (art. 1 alin. 1 C. civ.).
• Uzanțele secundum legem. De asemenea, normele de conduită impuse de uzanţe pot fi izvor de
drept civil si prin trimiterea pe care o face legea (evident chiar in materiile reglementate); această

5
Art. 73: Categorii de legi
(3) Prin lege organică se reglementează:
....
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
r) statutul minorităţilor naţionale din România;
s) regimul general al cultelor;
t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

7
 ipoteză reprezintă un caz de izvor derivat (secundar – secundum legem), pentru că aplicarea este
mediată de lege.

După tipologizarea lor de către Codul civil uzanțele sunt:

• obiceiul- cutuma, stabilite la nivelul unei comunități;

• uzurile profesionale. Uzurile profesionale sunt reguli de conduită general-obligatorii stabilite în
exercitarea unei profesii de către membrii acesteia, născute în mod liber din exercitarea practică a
profesiei, ”pe orizontală”, iar nu impuse de conducerea profesiei. Ele nu trebuie confundate cu
normele corporative, adică cu normele de organizare și exercitare a unei profesii adoptate de organele
de conducere statutare ale acelei profesii (avocați, notari publici, executori judecătorești etc.),
deoarece aceste norme sunt edictate și impuse pe cale administrativă ”pe verticală”, de sus în jos;

c. Caractere juridice:

• presupun repetitivitate socială la nivelul comunității;

• presupun ca membrii comunității să aibă conștiința caracterului lor obligatoriu;
• presupun o înrădăcinare în viața comunitării, o persistență în timp;
• numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de
drept;

d. Proba uzanțelor. Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor,
ceea ce înseamnă proba unei simple situații de fapt. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către
entităţile sau organismele autorizate în domeniu ușurează sarcina probei celui interesat, în sensul că prin
proba scrisă realizată de aceste culegeri uzanțele se prezumă că există. Uzanțele, rămân o simplă
chestiune de fapt, cu care conținutul publicat (care doar tinde să fie doar o reflectare a lor și nu norma
însăși!) nu se identifică; de aici rezultă logic faptul că uzanțele publicate au forță probantă doar până
la proba contrară, adică cel interesat poate dovedi că în concret conținutul uzanței este altul sau uzanța
nu mai există.

4. ANALIZA IZVOARELOR – PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

Acest izvor consacră rolul completator al ideilor cele mai generoase, călăuzitoare (directoare), care
stau la baza dreptului. Faptul că ele sunt tratate diferit de categoria de izvor – ”lege”, are semnificația că
e nerelevant dacă ele au fost sancționate sau recunoscute ca atare legal (caz în care, de obicei, ar
reprezenta doar un caz de aplicare a legii, ca izvor aflat pe primul palier de prioritate cf. art. 1 alin. 1 C.
civ). Așadar, interesează aici acele situații în care ipoteza practică căreia i se caută soluție într-un izvor
de drept civil nu se încadrează în ipoteza unei norme care consacră un principiu și pentru care nu se poate
aplica nici analogia legii. Din principii se decantează însă acele rațiuni ultime care ar putea servi ca bază
pentru extragerea unei soluții pentru cazul dat.

Se admite (cf. prof. M. Nicolae) că formularea largă permite încadrarea aici atât a principiilor generale
ale dreptului cât și a celor de drept civil, cât și a celor de instituție. Soluția este expresia nevoii de a lărgi
sursa de alegere pentru a obține, totuși, o soluție cazului practic.

Clasificări:

8
 a) După funcția lor, există:
• principii directoare, care stabilesc direcțiile generale de conduită a subiectelor de drept, inclusiv
activitatea legiuitorului (e.g., principiul libertății, principiul demnității etc.)
• principii corectoare sau sancționatoare, care tind fie la a tempera aplicarea altor reguli de drept (e.g.,
a principiului libertății), fie la sancționarea conduitei ilicite a subiectelor de drept (principiul răspunderii
civile, principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale etc.).

b) După cum sunt sau nu consacrate în lege :

• principii exprese, consecrate ca atare, cu ipoteză și dispoziție proprie.
• principii neexeprese, deduse pe cale de interpretare.

Caractere juridice

• sunt norme deschise: principiile nu au un conținut foarte precis, nu prescriu o conduită strict
determinată, de aceea regulă judecătorul trebuie să îi dea un conținut concret cu ocazia aplicării.
De exemplu, există un principiu general al bunei-credințe în exercitarea drepturilor și libertăților
– art. 14 C. civ., art. 57 din Constituție, iar ca o aplicație în materia abuzului de drept , art. 15 C.
civ. prevede că dreptul subiectiv civil nu poate fi exercitat într-un mod excesiv și nerezonabil,
contrar exigențele bunei-credințe. Revine judecătorului sarcina de a determina în concret, de la
caz la caz, conținutul acestei noțiuni.

• Principiile au caracter variabil în sensul că atât conținutul, cât și însăși existența lor, variază în
timp, pentru că ele exprimă regulile fundamentale ale unei anumite orânduiri sociale, or orânduirile
par să aibă diferite fundamente și deci reguli definitorii diferite; dacă pentru comunism principiul
(socialist) era acela că unica sursă de venit este munca (în opoziție cu capitalul, de exemplu),
reapariția principiului ocrotirii proprietății după 1990, a condus la reculul principiu specific
orânduirii comuniste (a se vedea și speța propusă la seminar în legătură cu problema daunelor
morale).

• sunt norme concurente, derogabile. Principiile nu sunt reguli absolute. Ele sunt susceptibile
de excepții, derogări. Principiile se pot aplica uneori în mod concurent, și se limitează reciproc în
aplicare.

Exemplu.: principiul libertății (al autonomiei private) permite subiectelor să încheie, în principiu, orice acte
juridice doresc. Dar principiul nu este absolut, ci este limitat de borne care reprezintă ceea ce la un moment
dat se apreciază că reprezintă că este dăunător societății – ordinea publică și bunele moravuri, limite

9
 independente de legile imperative, cf art. 1169 C. civ.6 A se vedea și speța propusă la seminar potrivit
căreia ordinea publică cere ca bunurile să fie supuse circulației, repudiindu-se bunurile ”de mână moartă”,
o veritabilă plagă a societăților medievale ștearsă de Revoluția franceză de la 1789 și Codul civil Napoleon-
1806, ceea ce se concretizează și azi în principiul liberei circulații a bunurilor – art.12 C. civ. . Acest
principiu intră în conflict cu principiul libertății de a contracta (inclusiv al libertății de a interzice dispoziția
asupra unui bun). Ambele principii se conciliază prin dispozițiile art. 627 C. civ. care consacră o derogare
de la art. 12 C. civ. (prin permiterea expresă a clauzelor de inalienabilitate), dar și o limitare a libertății de
a contracta (pentru care rămâne doar spațiul dat de interesul serios și legitim și de caracterul temporar al
clauzei de inalienabilitate).

5. Problema altor izvoare de drept.

a. Morala nu reprezintă un izvor de drept distinct, dar, în măsura în care legea face trimitere la ea,
atunci este încorporată de actul normativ respectiv.

Există totuși o particularitate, în sensul că încorporarea regulilor de conviețuire socială în anumite norme
juridice poate avea loc nu numai atunci când norma juridică trimite în mod expres la aceste reguli, ci și
atunci când nu există o trimitere expresă și punctuală, ci una generală: spre exemplu legea prevede că o
convenție trebuie să fie conformă cu bunele moravuri.

b. Jurisprudenţa nu constituie, în principiu, izvor al dreptului civil. Organul de judecată are atribuția
de a soluționa pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea normelor juridice la situația de fapt pe
care a stabilit-o cu ajutorul probelor administrate, iar nicidecum atribuția de a edicta asemenea
norme. Mai mult, hotărârea îşi produce efectele numai față de părţile din procesul în care a fost
pronunțată, deci, neavând caracter general şi impersonal, nu poate juca rolul unui izvor de drept.

Totuşi, există unele cazuri în care s-ar putea recunoaşte jurisprudenţei o poziție specială, cel puţin în
fapt acționând ca un izvor de drept civil. Astfel,

• atunci când Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate, decizia respectivă

va juca implicit rolul unui izvor de drept, deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare,
judecătorii nu vor mai putea aplica textul declarat neconstituţional.

• de asemenea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un act administrativ cu caracter normativ. S-ar
putea susţine că instanţa judecătorească, anulând actul administrativ cu caracter normativ ca
nefiind conform cu un act normativ de forţă juridică superioară, nu a făcut altceva decât să aplice
dispoziţiile acestuia din urmă. Totuşi, aprecierea instanţei poate să fie eronată, dar şi într-o
asemenea situaţie norma juridică din actul administrativ anulat nu se va mai aplica.

• O poziție specială o au și unele hotărâri ale ICCJ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște,

6
Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea
publică și de bunele moravuri.

10
 prin soluțiile date în dezlegarea Recursurilor în interesul legii și prin Hotărârile preliminare
care este interpretarea corectă a unei norme juridice, această interpretare fiind apoi una
obligatorie pentru instanțe, pentru viitor. Întrucât în teorie ICCJ nu face decât să deslușească în
mod corect conținutul corect al legii, hotărârile arătate nu ar trebui calificate izvor de drept,
pentru că acesta rămâne în continuare legea interpretată.

• Trebuie adăugat însă că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudența

Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare şi prin dreptul civil român. Această
jurisprudenţa dezvoltă şi interpretează adesea creator reglementările pe care le aplică, care sunt
considerate metaforic ”organisme vii”, deci supuse transformărilor. Această jurisprudență este
obligatorie căpătând un rol foarte important în aplicarea dreptului în plan intern, prin aceea că
interpretările date se constituie de facto în reguli de drept uneori noi pentru dreptul intern.

TEME DE REFLECȚIE ȘI GRILE.

1. Care sunt sensurile termenului lege, în contextul izvoarelor dreptului civil?

2. Care este rolul uzanțelor în rândul izvoarelor dreptului civil?
3. Ce este analogia legii?

4. Uzanțele:
a) sunt o specie de cutumă;
b) se vor aplica (în materiile nereglementate) întotdeauna, chiar dacă părțile au convenit în contra lor;
c) se aplică cu prioritate în raport cu analogia legii.

5. Normele supletive:
a) atrag, în caz de încălcare, nulitatea relativă
b) nu sunt susceptibile de încălcare, pentru că nu impun destinatarilor o conduită obligatorie; c) sunt
o specie de norme supletive.

11