DREPTUL AFACERILOR

CURS 04.10.2021

Societate, stat, drept, politică, morală

1) ,,Unde este societate, există și drept”.
2) Statul = cea mai importantă formă de organizare a societății umane. Are două accepțiuni:
a. Accepțiune politică - =sumă a trei elemente: teritoriu, populație și suveranitate.
b. Accepțiune juridică - =ansamblul instituțiilor care reglementează și înfăptuiesc
puterea de stat.

Potrivit lui Hans Kelsen, statul poate fi caracterizat:

a) Ordine de conduită a oamenilor (ordine juridică de constrângere)

b) Puterea de comandă
c) Voința distinctă de voința indivizilor

Sub aspectul formei de guvernământ, statele pot fi: - monarhii

- republici.

Autoritatea de stat în sisteme democratice se organizează conform principiului separației

puterilor în stat.

3) Dreptul
Accepțiunile noțiunii de drept:
a) Drept obiectiv – totalitatea normelor juridice emise de stat în cursul existenței sale
b) Dreptul subiectiv – prerogativa (posibiliatatea) unei persoane de a cere altei persoane
să dea, să facă sau să nu facă o anumită acțiune în caz de nesupunere intervenind forța
de constrângere a statului.
c) Dreptul pozitiv – totalitatea normelor juridice aflate în vigoare aflate în prezent
d) Dreptul ca știință – dreptul face parte din cadrul științelor sociale
e) Dreptul ca tehnică și artă – o adevărată artă pentru stat.

Diviziunea dreptului

Încă din timpul romanilor, dreptul se împarte în drept public și drept privat.

Dreptul public – printr-un rol important al statului, acesta aflându-se în raport cu de

putere cu ceilalți participanți pe care îi subordonează.

Drept constituțional
Drept penal
1
 Drept administrativ
Drept fiscal

Dreptul privat – statul are, în principal, un rol de coordonare, iar participanții se află în
raport de legalitate juridică. Principala ramură a dreptului privat este DREPTUL CIVIL.

 Dreptul muncii

Dreptul afacerilor = o pluri disciplină juridică în care se regăsesc atât elemente de drept
public, cât și de drept privat și care are ca obiect operațiunile de afaceri desfărșurate de
profesioniști.

4) Politica

- o noțiune polivalentă fiind susceptibilă de a avea mai multe sensuri;

- sub aspectul raporturilor cu dreptul, factorul politic creează dreptul pentru a norma relațiile
sociale de la nivelul societății;

- odată creat, dreptul devine obligatoriu, inclusiv pentru legiutori.

5) Morală

- normele morale, la fel ca normele etice și religioase, au un rol important în devenirea fiecărui
individ;

- spre deosebire de acestea, normele juridice sunt garantate de către stat prin forța de
constrângere;

- Constituția României curpinde referiri la ipostaze morale, cum ar fi:

 ocrotirea bunelor moravuri în art.30 și 26;

 buna credință la art.11 și 54 și morala publică.

2
 Norma juridică

1) Definiție

= o regulă de conduită generală impersonală și obligatorie emisă de stat cu scopul de a norma

relațiile sociale fiind impusă la nevoie prin forța de constângere a statului.

= elementul central al ordinii juridice și principalul element de exprimare a dreptului.

2) Trăsături

- norma juridică este generală și impersonală (se aplică pentru toți destinatarii și pentru toate
situațiile în care devine incidentă. Este impersonală, deoarece nu se adresează unei singure
persoane, ci pentru toți destinatarii);

- obligatorie ( statul garantează aplicarea dreptului inclusiv prin forța de constrângere);

- caracter intersubiectiv ( norma juridică este creată pentru a răspunde nevoilor reale de la nivelul
societății).

3) Structura

- este analizată dintr-o dublă perspectivă: logico – juridică și tehnico – legislativă.

- sub aspectul logico – juridic, norma juridică se compune din ipoteză, dispoziție și sancțiune.

a) ipoteza reprezintă situațiile ( circumstanțele) în care norma juridică devine

aplicabilă. Ipoteza se poate referi la calitatea persoanelor ( de ex. părinți, minori,
funcționari publici etc.) sau la împrejurările necesrae pentru aplicarea normei.
b) dispoziția = miezul normei juridice și conține acțiunea sau inacțiunea la care sunt
obligați destinatarii normei ( cea mai importantă).
c) sancțiunea = consecințele nerespectării dispoziției.

- sub aspectul tehnico – legislativ, se referă la dimensiunea externă, dinamică a normei juridice.

Principala unitate de structură a normei juridice este articolul. Un articol poate avea mai
multe alineate sau paragrafe. Articolele se grupează în titluri, iar titlurile în capitole, cărți sau,
după caz, părți.

Codificarea = cea mai complexă modalitate de organizare a normelor juridice și cuprinde

cele mai importante norme juridice aferente unei ramuri de drept.

(De exemplu: Codul Civil, Codul Penal etc.)

3
 Clasificarea normelor juridice

1) în funcție de ramura de drept în care se regăsesc nj – norme de drept civil, drept

constituțional, drept penal, drept al muncii etc.;
2) după conduita impusă părților:
a) imperative = acele norme la care destinatarii lor nu pot deroga; ele trebuie respectate
întocmai.
i. norme onerative – obligă destinatarii la o anumită conduită ( de ex. obligația
de a plăti taxe și impozite);
ii. norme prohibitive – interzic părților o anumită conduită.
b) dispozitive = permit destinatarilor să aleagă o anumită conduită pentru a le aduce la
îndeplinire.
i. norme permisive – permit părților adoptarea unei conduite (de ex. posibilitatea
stabilirii prețului);
ii. norme supletive – suplinesc voința destinatarilor când aceștia nu optează
pentru o anumită conduită( ex: Codul Civil, în lipsa unei prevederi contrare
stabilite de către părți , cheltuielile vânzării sunt în sarcina cumpărătorului).

4
Aplicabilitatea în timp, în spațiu și asupra persoanelor a normelor juridice
1. Aplicabilitatea în timp – norma jurdică intră în vigoare după publicarea în monitorul
official al Ro după cum urmează:
- legile și ordonanțele emise de Guvern printr-o împuternicire specială intră în
vigoare în termen de trei zile de la momentul publicării sau la o dată ulterioară prevăzută
în cuprinsul actului normativ. Celelalte acte normative intră în vigoare de la momentul
publicării sau de la o dată ulterioară stabilită în curpinsul actului normative.
- norma juridică se aplică în timp conform principiului neretroactivității legii
conform căruia norma juridică se aplică numai pentru viitor nereglementând și pentru
trecut.
- norma juridică retroactivează numai în cazul legilor penale și convenționale mai
convenabile făptuitorului.
- normele juridice ies din vigoare prin ajungerea la termen, abrogare sau
desuetudine.

Abrogarea = înlocuirea unei legi vechi cu o nouă lege.

= expresă atunci când noua lege menționează în mod clar(expres)că vechea
lege se aprobă.
Abrogarea tacită presupune intrarea în vigoare a unei noi legi care, deși nu
menționează în mod exprescă vechea lege se abrogă, conține prevederi legale acesteia.

2. Aplicabilitatea în spațiu – este guvernată de principiul teritorialității conform căruia

norma juridică se aplică în mod exclusive pe teritoriul statului emitent.

Excepții:
- pe teritoriul ambasadelor se aplică legea statului titular al ambasadei;
- la bordul navelor se aplică legea pavilionului pe toată durata croazierei.

3. Aplicabilitatea asupra persoanelor – guvernată de principiul specialității persoanei, în

sensul că unele norme juridice se aplică pentru toți cetățenii, iar altele doar pentru
anumite categorii.

5
 Izvoarele dreptului afacerilor

= surse ale dreptului, forme de manifestare a fenomenului juridic. Izvoarele dreptului sunt
materiale și formale.

Izvoarele materiale = totalitatea factorilor economici , sociali, politici care determină

nevoia de legiferare.

Izvoarele formale = răspunsul concret al legiuitorului la nevoile materiale ale societății.

Acestea sunt:

1) Legea = principalul izvor formal de drept, fapt caracteristic al sistemului romano –

germanic din care face parte și România. Are 2 accepțiuni:
a) = totalitatea actelor normative emise de stat( legi, ordonanțe,
hotărâri, decrete);
b) = actul legislativ emis de Parlament.

Parlamentul emite 3 categorii de legi:

A. constituționale = legile de revizuire a Constituției;

B. organice = legile emise în domenii importante ale societății stabilite de Art.73
alin.3 din Constituția României;
C. ordinare = acele legi emise care nu suntt de competența legilor constituționale și
a celor organice.
2) Uzanțele sunt alcătuite din:
a) obiceiuri (udume) = practică îndelungată la nivelul unei comunități locale;
b) uzuri profesionale = practici ale profesioniștilor.

Pentru a fi izvoare de drept, uzanțele trebuie să fie conforme ordinii publice și bunelor
moravuri, iar legea trebuie să trimită în mod expres la aceasta.

3) Principiile generale ale dreptului = reguli generale în materia dreptului care se aplică
obligatoriu la fel ca legea. Condiția esențială este ca principiul să nu fie curprins într-o
lege, deoarece, în acest caz, s-ar aplica în calitate de element de conținut al legii, ci să
rezulte dintr-o practică socială îndelungată.

,,Nimeni nu poate invoca propria culpă pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale.”

Jurisprudența = izvor de drept în dreptul românesc; totaliatea hotărârilor emise de

instanțele naționale. Cu titlu de excepție, jurisprudența este un izvor de drept în următoarele
situații:

6
 1. deciziile Curții Constituționale prin care curtea se pronunță cu privire la
constituționalitatea legilor;
2. recursurile în interesul legii emise de Înalta Curte de Casație și Justiție cu scopul
uniformizării anumitor hotărâri(decizii) ale instanțelor de judecată.

Doctrina juridică = totalitatea monografiilor cursurilor, articolelor publicate în domeniul

dreptului. Acestea trebuie să-l inspire pe legiuitor, dar nu reprezintă izvoare de drept.

Izvoare internaționale ale dreptului

Fenomenul juridic este influențat și de reglementări internaționale, în special de cele

emise de către Uniunea Europeană. UE emite 2 categorii de legislație :

a) obligatorie – pentru statele membre se compune din: tratate, regulamente,

directive și decizii;
b) facultativă – este alătuită din recomandări și avize.

Art. 1272 – Cod Civil:

1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate
urmările pe care practicile statornice între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau
contract, după natura lui.

7
 Raportul juridic(25.10.2021)

= o relație socială reglementată de o normă juridică.

Trăsăturile raportului juridic

1) caracter social – se realizează între oameni, persoane fizice și juridice;

2) caracter volițional – ține de voința părților raportului juridic;
3) caracter valoric – se află în consens cu valorile sociale pe care le reglementează.

Structura raportului juridic

a) persoane – sunt persoanele fizice sau juridice care sunt părțile raportului juridic;
b) conținut – este alcătuit din drepturile și obligațiunile părților;
c) obiect – acțiunile și inacțiunile părților, iar obiectul derivat al raportului juridic îl
reprezintă bunurile.

1. Persoanele

 persoanele fizice (PF) – omul în calitatea sa de titular, de drepturi și obligații.

Identificarea persoanelor fizice(nume, domiciliu, stare civilă)

 Numele se compune din numele de familie obținut pe calea filiației și prenumele
stabilit la momentul emiterii certificatului de naștere.
 Domiciliul este locul în care PF locuiește pe timp statornic. Domiciliul poate fi
privit și din privirea accepțiunii:
o Domiciliu profesional;
o Domiciliu ales( în vederea emiterii unui act juridic).
 Reședința = locul în care o persoană locuiește temporar.
 Starea civilă = ansamblul elementelor prin care persoana se identifică în familie și
societate.

Capacitatea juridică a PF

a) civilă
i. capacitatea de folosință = aptitudinea generală și abstractă a PF de a fi
titulară de drepturi și obligații.
- începe la momentul nașterii persoanei și încetează odată cu moartea
acesteia;
-cu titlu de excepție, se poate dobândi de către copilul conceput, dar
nenăscut atunci când este în interesul lui și numai dacă se naște viu.

8
 ii. capacitatea de exercițiu = posibilitatea PF de a-și asuma drepturi și obligații
prin încheierea de acte juridice în nume propriu. Aceasat se dobândește în
următoarele etape:
i. Etapa 1: minorii până la 14 ani și interzișii judecătorești nu au
capacitate de exercițiu. Aceste persoane pot încheia doar acte de
conservare și mici acte de dispoziție.
Actele de conservare = actele prin care se conservă un drept sau un
bun.
Actele de administrare = acele acte prin care sunt administrate
bunurile inclusiv cu scopul de a se obține venit.
Actele de dispoziție = actele prin care o persoană își
mărește/micșorează patrimoniul
ii. Etapa 2: minorii cu vârsta între 14 și 18 ani au capacitate de
exercițiu restrânsă în sensul că pot încheia acte de conservare, de
administrare și anumite acte de dispoziție. Cu titlu de excepție,
aceștia vor încheia și acte de dispoziție mai mari cu acordul
părinților sau, după caz, a reprezentanțiilor legali și cu avizul
instanței de tutelă.
iii. Etapa 3: după împlinirea vârstei de 18 ani, persoana dobândește
capacitate deplină de exercițiu. În această etapă, persoana poate
să încheie orice categorie pe acte juridice.
iv. EXCEPȚII:
 minorul de 16 ani care se căsătorește dobândește anticipat
capacitatea de exercițiu deplină;
 minorul în vârstă de 16 ani emancipat de către instanța de
tutelă, în cazul unor situații extraordinare dobândește și el
anticipat capacitatea deplină de exercițiu.
b) penală
c) de muncă

9
 Conținutul raportului juridic
(drepturile și obligațiile părților raportului juridic)

Drepturile
A. după opozabilitatea lor:
1. absolute :
 opozabile tuturor (Erga omnes);
 limitate la număr, fiind determinat doar subiectul activ al dreptului
2. relative
 opozabile doar debitorului, în sensul că titularul dreptului îi poate cere
acestuia să abordeze o anumită conduită;
 presupun existența unui creditor și a unui debitor;
 creditorul = persoana care trebuie să primească o plată, iar debitorul = cel
care trebuie să efectueze plata;
 prin plată, înțelegem stingerea unei obligații;
 ele sunt nelimitate( ex. dreptul de a primi chiria care aparține celui care a
închiriat o locuință).
B. după natura conținutului drepturilor:
1. patrimoniale :
 au conținut evaluabil în bani;
 se împart în:
1. drepturi reale = acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia
titularul său își poate exercita prerogativele de titular al dreptului
fără concursul altei persoane. Ele mai sunt și absolute ( dreptul de
proprietate = un drept real și absolut);
2. drepturi de creanță = acel drept subiectiv patrimonial în temeiul
căruia subiectul activ, creditorul, poate pretinde subiectului pasiv
( debitorului) să dea, să facă ori să nu facă sub sancțiunea
constrângerii statale. Ele mai sunt și relative (dreptul vânzătorului
de a primi prețul vânzării este un drept de creanță relativ).
2. nepatrimoniale :
 au conținut care nu are o valoare pecuniară;
 sunt strâns legate de ființa umană <=>drepturi personal
nepatrimoniale(dreptul la viață).

10
C. în funcție de corelația dintre drepturile subiective:
1. principale = acele drepturi care au o existență de sine stătătoare care nu depind de
vreun alt drept (dreptul de proprietate și dezmembrămintele dreptului);
2. accesorii:
 nu au o existență de sine stătătoare, ele depinzând de un drept
principal(ipoteca);
 urmează regimul juridic al drepturilor principale.
D. După gradul de certitudine conferit titularilor:
1. pure și simple = subiective, pure și simple ce conferă o maximă certitudine
titularului, deoarece nu sunt condiționate de vreo împrejurare viitoare;
2. afectate de modalități – drepturile sunt afectate de modalități atunci când sunt
grevate de un termen, condiție sau sarcină:
 Termen = un eveniment viitor și sigur care amână până la împlinirea
exercițiului dreptului;
 Condiție = un eveniment viitor și nesigur care influențează exercițiul
dreptului în cazul îndeplinirii sale;
 Sarcina = o obligație care grevează anumite drepturi, cum ar fi cele
rezultate dintr-un contract de donație.

Obligațiile
= o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație
creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată.

Izvoarele obligaţiilor sunt:

1) legea;
2) actele juridice :
a) unilaterale;
b) încheiate între mai multe persoane (testament, contracte).
3) faptele juridice
a) ilicite;
b) licite = gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temeinic.

Clasificare
A. după natura lor
1) de a da = constituirea/transmiterea unui drept real;
2) de a face = predarea unui bun/prestarea unui serviciu;
3) de a nu face = abţinerea de la o anumită conduită.
B. după prestaţia debitorului
1) pozitive (de a da, de a face) - o acţiune;
2) negative (de a nu face) – o inacţiune.

11
 C. după cum debitorul poate sau nu să garanteze îndeplinirea obligaţiei:
A) de rezultat( debitorul garantează îndeplinirea rezultatului);
B) de dligienţă / de mijloc - debitorul depinde diligenţe pentru îndeplinirea
rezultatului, dar nu poate garanta rezultatul respectiv.
D. după numărul de persoane obligate
A) simple – un singur debitor;
B) complexe.

Curs 08.11.2021
12
 Dreptul de proprietate
= dreptul în baza căruia îi este permis titularului acestuia să exercite posesia asupra unui bun,
să îl folosească și să dispună de el în limitele legii. Așadar, dreptul de proprietate are în
conținutul său 3 componente denumite și atribute, respectiv posesia, folosința și dispoziția.

1) Posesia = posibilitatea titularului dreptului de proprietate de a stăpâni efectiv bunul prin

putere proprie și în interes propriu.
2) Folosința = posibilitatea titularului dreptului de proprietate de a exploata bunul în interes
propriu și de a dobândi fructele acestuia.
3) Dispoziția = posibilitatea titularului dreptului de proprietate de a dispune de un bun fie în
sens material (consumare, modificare, distrugere) și în sens juridic ( vânzare, donare).
Formele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate, cf. Codului Civil, poate fi:

a) privat – proprietatea privată are ca obiect bunurile aparținând particulariilor sau statului
și unitățiilor administrativ – teritoriale.
b) public – proprietatea publică are ca obiect bunurile aparținând statului, unitățiilor
administrativ – teritoriale.
Trăsăturile dreptului de proprietate privată

- alienabil (poate fi înstrăinat prin acte jurdice);

- sesizabil (poate fi urmărit de creditori);

- prescriptibil (poate fi supus prescripției extinctive și prescripției achizitive(uzucapiuni)).

Trăsăturile dreptului de proprietate publică

- inalienabil ( nu poate fi înstrăinat);

- insesizabil (nu poate fi urmărit de creditori);

- inprescriptibil (nu poate fi supus prescripției extinctive sau achizitive).

Modurile de dobândire a dreptului de proprietate privată

1. prin convenție – proprietatea se poate dobândi prin diverse contracte, cum ar fi:
contractul de vânzare, contractul de donație, contractul de leasing.
2. prin moștenire – poate fi legală sau testamentară
3. prin tradițiune – remiterea materială a unui bun. Este cazul darurilor manuale, a
cadourilor primite cu anumite ocazii.
4. prin accesiune – situația în care proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se
alipește cu bunul ori se încorporează în acesta dacă legea nu prevede altfel.

13
 5. prin uzucapiune – mod prin care o persoană poate dobândi proprietatea unui bun mobil
sau imobil dacă exercită posesia acestuia în condițiile și în termenul stabilite de lege.
6. prin hotărâre judecătorească – în anumite situații, prin acestea, se poate constitui sau
transmite dreptul de proprietate către o anumită persoană în umra unui proces civil inițiat
de aceasta prin intermediul acțiunii în revendicare.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată

= acele drepturi reale asupra bunurilor aflate în proprietatea unei alte persoane care sunt
opozabile tuturor inclusiv proprietarului bunurilor și care privesc anumite atribute ale dreptului
de proprietate.

Dezmembrămintele sunt următoarele:

- dreptul de uzufruct – dreptul unei persoane de a stăpâni și de a folosi bunul unei alte persoane
și de a culege fructele acestuia întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i consevra
substanța;

- dreptul de uz – dreptul unei persoane de a stăpâni și de a folosi bunul unei alte persoane,
inclusiv de a culege fructele, însă numai pentru sine și pentru familia sa;

- dreptul de abitație - dreptul unei persoane de a locui în locuința unei alte persoane, dar numai
în limitele satisfacerii nevoilor personale împreună cu soțul și familia;

- dreptul de superficie – dreptul unei persoane denumite superficiar de a avea sau de a edifica o
construcție pe terenul altuia asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință;

- dreptul de servitute – dreptul constituit asupra unui imobil numit fond aservit pentru uzul sau
utilitatea unui alt imobil denumit fond dominant( ex. servitutea de trecere în sensul că
proprietarul unui teren trebuie să îi permită vecinului său să treacă pe terenul său dacă aceasta
este singura modalitate de a ajunge la proprietatea sa).

Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică

1. prin achiziție publică în condițiile legii – statul poate să participe la achiziții și să

cumpere bunul;
2. prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, dar numai după o dreaptă și
prealabilă despăgubire – statul dorește să facă lucrări de utilitate publică care pot trece
peste proprietățile private; le ia proprietățile în așa fel în cât lucrarea respectivă să treacă
pe acolo, în schimbul unei sume de bani;
3. prin donație/ moștenire vacantă în condițiile legii – statul poate primi donații
4. prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al
statutului
Drepturile reale aferente dreptului de proprietate publică

14
- dreptul de administrare – aparține regiilor autonome sau autorităților administrației publice
centrale sau locale;

- dreptul de concesiune – presupune un titular (concesionar) care dobândește dreptul și în egală

măsură obligația de exploatare a unui bun proprietate publică pe o anumită perioadă de timp în
schimbul unei redevențe;

- dreptul de folosință cu titlu gratuit - se poate acorda numai instituțiilor de utilitate publică
fiind acordat în mod gratuit și pe termen limitat.

Curs 7 15.11.2021 Despre bunuri

15
 Noțiunea de bun are 2 accepțiuni :

 în sens clar, înțelegem atât lucrurile, cât și drepturile privitoare la acestea;

 în sens restrâns, numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale.
Codul Civil definește bunurile în art.535 astfel:

-sunt bunuri lucrurile corporale sau incorporale care constituie obiectul unui drept
patrimonial.

O noțiune care se află în strânsă legătură cu aceea de bunuri este patrimoniul. Prin
patrimoniu = totalitatea drepturilor și obligaților patrimoniale care aparțin unei persoane fizice
sau juridice. Patrimoniul se compune din 2 laturi:

 latura activă – drepturile patrimoniale;

 latura pasivă – obligațiile patrimoniale.
Între noțiunile de patrimoniu și de bun, există o relație de tipul întreg – parte, în care
bunurile pot fi privite fie în mod izolat unul câte unul, fie în mod global ca o universalitate
juridică aparținând unei persoane.

Clasificarea bunurilor

1) după natura lor:

a) mobile - acele bunuri care se pot deplasa singure sau prin intermediul unei forțe
exterioare. Pot fi mobile prin natura lor, prin determinarea legii( undele
electromagnetice, energia de orice fel, drepturile de autor) sau prin anticipație
(atunci când, deși fac parte dintr-un fond imobil, părțile unui raport juridic se
raportează la acestea ca fiind mobile( o recoltă neculeasă);
b) imobile – acele bunuri care nu pot fi deplasabile. Pot fi imobile prin natura
lor(terenurile, construcțiile, plantațiile sau orice alte lucrări fixate în mod
permanent în pământ) și prin destinație, în cazul bunurilor care, deși mobile prin
natura lor, ele deservesc un bun imobil( fereastra dintr-o clădire).
2) după cum se află sau nu în circuitul civil:
a) scoase din circuitul civil – cazul bunurilor care nu pot forma obiectul unui drept
de proprietate – cazul lucrurilor comune( aerul, apa mării, razele soarelui);
b) parțiale în circuitul civil – acele bunuri a căror utilizare este condiționată de
anumite avize( regimul armelor sau muniților, unele medicamente);
c) aflate liber în circuitul civil – acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate
prin acte juridice.
3) după cum pot fi înlocuite sau nu unele cu altele în executarea unei obligații civile:
a) fungibile – acele bunuri determinabile după număr, măsură sau greutate astfel
încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligații( banii);
b) nefungibile – acele bunuri care nu pot fi înlocuite unele cu altele în executarea
unei obligații( tablou de colecție).
4) După cum își consumă sau nu substanța odată cu întrebuințarea:
16
 a) consumtibile – alimentele sau combustibili;
b) neconsumtibile – clădiri
5) după cum pot fi divizate sau nu în natură fără a fi afectat scopul pentru care au fost
constituite:
a) divizibile – divizate în natură( pâinea, un teren);
b) indivizibile – care nu se pot diviza( cartea).
6) după relația dintre ele:
a) principale – acelea care pot fi folosite în mod independent fără să fie destinat a
servi la întrebuințarea altui bun( televizor);
b) accesorii – acelea care au fost destinate întrebuințării economice altui bun( antena
de la televizor, telecomanda); urmează regimul juridic al bunurilor principale.
7) după modul lor de percepere:
a) corporale – acele bunuri care au o existență materială fiind ușor perceptibile
simțurilor omului;
b) incorporale – valorile economice care au o existență ideală abstractă( drepturile
de autor).
8) după cum sunt sau nu producătoare de fructe:
a) frugifere – acele bunuri care, în mod periodic și fără consumarea substanței lor,
dau naștere altor bunuri denumite fructe. Fructele sunt de 3 feluri:
i. naturale – produsele directe și periodice ale unui bun obținute fără
intervenția omului;
ii. industriale – produsele directe și periodice ale unui bun obținute ca
rezultat al intervenției omului;
iii. civile – veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în
virtutea unui act juridic( chirii, dobânzi, dividende).
Fructele naturale și cele industriale se dobândesc prin culegere la data separării de
bunul care le-a produs, iar fructele civile se dobândesc zi cu zi prin simpla scurgere a
timpului. Fructele nu trebuie confundate cu productele( = produsele obșinute dintr-un bun
cu consumarea sau diminuarea substanței acestuia – copacii unei păduri, marmura sau
piatra dintr-o carieră și altele).

b) nefrugifere.

Actul juridic

17
= o manifestare de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice, respectiv de a naște,
modifica sau stinge un raport juridic.

Clasificarea actelor juridice

1) în funcție de numărul părților:

a) unilaterale – rezultatul voinței unei singure părți(Testamentul);
b) bilaterale – voința concordată a două părți contractate(contract de depozit);
c) multilaterale – acordul voințelor a trei sau mai multor părți(contract de
societate).
2) după scopul urmărit la încheierea lor:
a) cu titlu oneros – acelea prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj
în schimbul obligațiilor asumate(contract de vânzare);
b) cu titlu gratuit – acela prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte
părți un beneficiu fără a obține în schimb un avantaj(donația, comodatul –
împrumut de folosință gratuită).
3) în raport de importanța lor:
a) de conservare – urmărește preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv(ipoteca);
b) de administrare – actul prin care se urmărește realizarea unei normale puneri în
valoare a unui bun sau patrimoniu(închirierea unui apartament);
c) de dispoziție – are ca rezultat ieșirea din patrimoniu a unui drept( contract de
vânzare, contract de donație).
4) în funcție de modul de formare:
a) consensuale – iau naștere în mod valabil prin simpla manifestare de voință a
părții/părților neînsoțită de niciun fel de formă;
b) solemne – acele acte care trebuie să îmbrace o anumită formă prevăzută de
lege(donația, contractul de ipotecă);
c) reale – presupun ca manifestarea de dorință să fie însoțită de remiterea(predarea
bunului).
5) după relația dintre ele:
a) principale - au o existență de sine stătătoare nedepinzând de alte acte juridice;
b) accesorii – care depind de actele principale.
6) după cum este cunoscută sau nu întinderea drepturilor și a obligațiilor părților actului
juridic:
a) comutative - se caracterizează prin faptul că părțile cunosc întinderea drepturilor
și obligaților lor(contractul individual de muncă);
b) aleatorii – părțile nu cunosc de la început întinderea drepturilor și a obligațiilor
pe care le au.

7) După cum pot fi negociate:

a) Negociabile
b) de adeziune – o parte aderă la clauzele stabilite de cealaltă parte contractată
c) obligatorii(forțate) – care trebuie încheiate de anumite categorii de persoane.
18
 Condițiile de fond și de formă ale actului juridic

= anumite reguli intrinseci actului juridic esențiale pentru încheierea valabilă a actului. Acestea
sunt:

a) capacitatea = aptitudinea subiectului de drept de a încheia un act juridic; reperezintă

regula în materia actelor juridice, iar cu titlu de excepție, legiuitorul stabilește și anumite
incapacități(părinții/tutorii nu pot cumpăra bunurile minorilor pe care îi reprezintă
b) consimțământul – exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic;pentru a fi valabil
exprimat, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
i. să provină de la o persoană cu discernământ;
ii. să fie acordat în mod serios, deci cu scopul de a produce efecte juridice;
iii. să fie liber, adică neafectat de vicii de consimțământ(=eroarea, dolul, violența și
leziunea).
a) Eroarea = proiectarea greșită, necorespunzătoare a adevărului datorită
cunoașterii incomplete sau greșite a realității. Este un viciu de
consimțământ obiectiv, deoarece nu provine de la cealaltă parte
contractată. Eroarea poate fi esențială, caz în care atrage anularea actului
juridic(cu privire la natura juridică a actului încheiat, a obiectului
contractului sau a părții contractante). Eroarea neesențială nu atrage
anularea contractului, ci numai micșorarea unei contra prestații.
b) Dolul = eroare provocată de către una dintre părțile contractante care
folosește manopere dolosive cu scopul de a determina cealaltă parte să
încheie contractul. Dolul(înșelăciunea) = viciu subiectiv și are drept
consecință anularea contractului.
c) Violența intervine atunci când o parte recurge la acte de violență sau de
amenințare pentru a determina o persoană să contracteze. Violența poate fi
fizică(vis) sau psihică(metus). Violența are drept consecință anularea
contractului astfel încheiat.
d) Leziunea = disproporția plătită între contra prestațiile părților și intervine
atunci când o parte experimentată profită de lipsa de cunoaștere a
celeilalte părți și o determină să încheie un act juridic
defavorabil(lezionar) pentru partea respectivă. Sancțiunea este nulitatea
relativă.
c) obiectul = operațiunea pe care o urmăresc părțile prin încheierea actului juridic. Pentru a
fi valabil, obiectul trebuie să fie:
i. determinat/determinabil;
ii. licit;
iii. posibil;
iv. aflat în circuitul civil;
În caz contrar, actul juridic este lovit de nulitate.
19
 d) Cauza = scopul urmărit de părți prin încheierea actului juridic. Cauza trebuie să existe, să
fie licită și morală.

Curs 9 06.12.2021 Condițiile de formă ale actului juridic

Prin forma actului juridic civil, înțelegem modalitatea de exteriorizare a manifestării de

voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice. Regula o constituie principiul
consensualismului conform căruia simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și
suficientă pentru ca actul juridic să ia naștere în mod valabil.

De la principul consensualismului sunt stabilite anumite excepții:

1) forma ad validitatem – pentru validitatea actului juridic, se înțelege acea condiție de

validitate esențială și specială care constă în necesitatea îndeplinirii formalitățiilor
prestabilite de lege în lipsa cărora actul juridic nu s-ar putea naște în mod valabil (ex:
autentificarea contractului de donație sau de ipotecă de către notar reprezintă o
condiție pentru încheierea valabilă a acelui contract. Contractele astfel încheiate =
solemne, deoarece presupun anumite solemnități pentru încheierea lor valabilă).

!ORICE OPERAȚIUNE CARE ARE CA OBIECT TERENURILE TREBUIE SĂ

RESPECTE FORMA AD VALIDITATEM!

NERESPECATREA FORMEI AD VALIDITATEM ARE DREPT CONSECINȚĂ

NULITATEA ABSOLUTĂ A ACTULUI JURIDIC ASTFEL ÎNCHEIAT.

2) forma ad probationem – acea cerință care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de
a dovedi existența actului civil; nerespectarea formei ad probationem atrage în principiu
inadmisibilitatea dovedirii actului juridic cu un alt mijloc de probă. Nerespectarea acestei
forme nu atrage așadar nevalabilitatea actului juridic încheiat, ci imposibilitatea dovedirii
acestuia(ex: contractul de asigurare, contractul de sponsorizare, contractul de
societate).

3) forma pentru opozabilitate față de terț – acele formalități care sunt necesare potrivit
legii pentru a face actul juridic opozabil și persoanelor care nu au participat la încheierea
lui în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor. În cazul nerespectării acestei cerințe
de forma, sancțiunea constă în inopozabilitatea actului juridic, adică în posibilitatea
terțului interesat de a ignora actul juridic invocat de părți împotriva sa(ex: publicitatea
constituirii gajului bunurilor mobile corporale prin înscrierea în arhiva electronică de
garanții reale mobiliare, înregistrarea contractului de arendare într-un registru special
ținut de consiliul local în a cărui rază se află bunurile arendate).
20
 Efectele actului juridic

Principii

Prin efectele actului juridic, înțelegem drepturile subiective și obligațiile civile

care rezultă odată cu încheierea actului juridic. Efectele actului juridic sunt cuprinse în
următoarele principii:
1) principiul forței obligatorii (pacta sunt servanda) – convențiile legal încheiate au putere
de lege între părțile contractante, în sensul că trebuie respectate în mod obligatoriu;
2) principiul irevocabilității actului juridic - se referă la faptul că un act juridic, odată
încheiat, nu poate fi revocat în mod arbitrar de către părți. Legea stabilește anumite
situații în care actele juridice pot fi revocate (ex: Testamentul este esențialmente
revocabil, iar mandatul poate fi revocat de către părți);
3) principiul relativității efectelor actului juridic – prin acest principiu, înțelegem faptul
că un act juridic produce efecte numai față de părțile contractante, nu și față de terți.

Nulitatea actului juridic

= o sancțiune care intervine dacă nu sunt respectate condițiile de fond și de formă esențiale
pentru încheierea valabilă a actului juridic având ca efect deființarea retro-activă a actului juridic
astfel încheiată. Un act juridic nul este considerat că nu a existat niciodată.

Categorii de nulități

1) după natura interesului ocrotit

a) absolută – intervine atunci când este încălcat un interes obștesc(ex: atunci când se
vinde un teren cu nerespectarea cerințelor stabilite de lege; poate fi invocată de
orice persoană interesantă și nu poate fi acoperită prin confirmare;

b) relativă – intervine atunci când este nesocotit un interes particular(ex: în cazul

dolului în cadrul unui contract); poate fi invocată numai de către persoana
interesată și poate fi acoperită prin confirmare.

2) după întinderea efectelor nulității

a) totală – atunci când afectează întregul act juridic;

b) parțială – afectează doar o parte din actul juridic.

3) după cum este prevăzută sau nu în lege

a) expresă – când este reglementată de lege;

21
 b) virtuală – când nu este reglementată de lege, dar rezultă.

Aceste categorii de nulitate pot fi cumulate(ex: un contract de donație încheiat cu

nerespectarea condițiilor legale privind forma ad validitatem este lovit de nulitate
absolută, totală și expresă.

Principiile efectelor nulității

1) principiul retroactivității nulității;

2) principiul restabilirii situații anterioare;

3) principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial

13.12.2021 Încetarea actului juridic

1) prin executare;
2) prin acordul părților;
3) prin denunțarea unilaterală de către una dintre părți în condițiile legii;
4) prin pieirea bunului.

Contractele cu executare dintr-o dată încetează prin rezoluțiune, iar contractele cu

executare succesivă încetează prin reziliere. Rezoluțiunea produce efecte atât pentru trecut, cât
și pentru viitor, iar rezilierea produce efecte numai pentru viitor.

Contractul individual de muncă

Legea 53/2003(Codul Muncii) în art.10 definește CIM astfel: contractul în temeiul

căruia o persoană fizică denumită salariat se obligă să presteze munca pentru și sub

22
autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică în schimbul unei remunerații
denumite salariu.

Trăsături specifice

a) se încheie între două părți, respectiv între salariat(întotdeauna persoană fizică) și angajator
care poate fi persoană fizică sau juridică;
b) subordonarea părților – în cadrul contractului individual de muncă, părțile se află în raport de
subordonare, salariatul fiind subordonat angajatorului său; din acest
raport de subordonare => caracterul de protecție al dreptului
muncii pentru salariat având în vedere faptul că raportul de
subordonare poate da naștere la abuzul din partea
angajatorului; legislația muncii are un caracter protectiv pentru
salariați(de ex: art.38 din Codul Muncii instituie o interdicție în
sarcina salariatului care nu poate renunța la drepturile sale
consacrate de lege nici total, nici parțial sub sancțiunea
nulității absolute;
c) remunerarea salariatului – plata salariului exprimat în bani = un alt element specific al CIM.

Subordonarea părților în cadrul CIM se concretizează în următoarele 3 prerogative în

favoarea angajatorului:
a) prerogativa normativă – angajatorul emite ordine scrise și verbale pentru salariați;
b) prerogativa de control – angajatorul controlează activitatea salariatului;
c) prerogativa disciplinară – angajatorul îl poate sancționa pe salariatul care nu și-a
îndeplinit obligațiile contractuale.

Condiții de fond ale CIM

1. capacitatea părților – o persoană poate încheia un CIM în calitate de salariat

începând cu vârsta de 16 ani; cu titlu de excepție, tinerii pot încheia CIM și de la
vârsta de 15 ani, dar numai cu acordul părinților sau al reprezentanțiilor legali;
angajatorul persoană fizică poate angaja forța de muncă începând cu vârsta de 18 ani,
iar angajatorul persoană juridică, după dobândirea personalității juridice cf. legii;
2. consimțământul – trebuie să fie dat cu scopul de a produce efecte juridice, să
provină de la persoane cu discernământ, să nu fie afectate de vicii; specific CIM în
materia consimțământului este faptul că angajatorul trebuie să îl informeze pe salariat
cu privire la cele mai importante aspecte referitoare la relația de muncă; printre
elementele de informare, se regăsesc următoarele:
i. identitatea părților;
ii. locul muncii;
23
 iii.
sediul sau, după caz, domiciliul angajatorului;
iv.
funcția;
v.
riscurile postului;
vi.
durata concediului de odihnă;
vii.
salariul;
viii.
durata perioadei de probă.
Acestea se vor regăsi și în cuprinsul contractului de muncă.
3. obiectul contractului – prestarea muncii de către salariat și la plata salariului de către
angajator;
4. cauza contractului – salariatul încheie CIM pentru a fi plătit, iar angajatorul încheie
de CIM pentru a beneficia de munca salariatului; salariatul se află într-o dependență
economică față de angajatorul său.

CIM se încheie în formă scrisă ad probationem.

Încheierea CIM

Selecția personalului în sistem privat se realizează prin interviu, concurs, examen,

selecție de dosare și perioadă de probă.
În scopul verificării aptitudinilor profesionale și personale ale salariatului, părțile pot
insera clauza perioadei de probă în CIM. Durata perioadei de probă este de cel mult 90 de zile
calendaristice pentru funcțiile de execuție și de cel mult 120 de zile calendaristice pentru
funcțiile de conducere. Perioada de probă presupune un contract de muncă valabil încheiat care
se consolidează la sfârșitul acestei perioade.
Pe durata perioadei de probă, salariatul este plătit și beneficiază de vechime în muncă.
Atât pe parcursul duratei perioadei de probă, cât și la sfârșitul acesteia, CIM poate înceta
exclusiv printr-o notificare scrisă din partea oricărei părți contractante. În acest fel, sunt evitate
de către angajator procedurile privind concedierea, iar salariatul nu trebuie să respecte un termen
de preaviz.
Perioada de probă este, așadar, o clauză de dezicere.

Conținutul contractului individual de muncă

A. Clauze obligatorii – se regăsesc în orice contract individual de muncă

1. durata contractului(se încheie pe durată nedeterminată, iar cu
titlu de excepție se poate încheia pe durată determinată);
2. locul muncii(sediul angajatorului, biroul/departamentul unde
lucrezi, legea 81/2018-telemuncă);
3. felul muncii
4. timpul de muncă
5. timpul de odihnă
24
 6. salariul.
B. Clauze facultative – sunt inserate în contract de către părțile contractante neexistând obligația
includerii acestor clauze în CIM; odată inserate, aceste clauze devin obligatorii. Ele pot fi
prevăzute sau neprevăzute de Codul Muncii.
1. prevăzute:
a. clauza de formare profesională – salariatul nu va avea
inițiativa încetării CIM cu o anumită perioadă de timp, ca
urmare a suportării de către angajator a costurilor cu formarea
profesională a salariatului. În cazul nerespectării acestei clauze,
salariatul va returna angajatorului sumele de bani aferente
formării profesionale pentru perioada nelucrată.
b. clauza de neconcurență – situația în care salariatul se obligă
față de angajator ca după încetarea CIM, pentru o perioadă de
cel mult 2 ani, să nu se angajeze la anumiți terți sau să nu
desfășoare chiar el o activitate prin care l-ar concura pe fostul
său angajator. Clauza trebuie să conțină activitățile pe care
salariatul nu le poate presta, terții și aria geografică. Fostul
salariat este remunerat în mod obligatoriu pentru asumarea
acestei clauze.
c. clauza de mobilitate – nu se referă la , dar prestează munca în
mai multe puncte de lucru ale angajatorului.
d. clauza de confidențialitate – salariatul se obligă să nu divulge
informații de care a luat cunoștință pe durata executării CIM.
Clauza de confidențialitate poate fi asumată gratuit de către
salariat sau în schimbul unei remunerații.
2. neprevăzute:
a. clauza de conșiință
b. clauza de moralitate
c. clauza de risc
d. clauza de delegare de atribuții

Executarea CIM

Părțile au obligația de a executa CIM în conformitate cu prevederile contractuale. Pe

durata CIM, pot interveni situații precum suspendarea, delegarea sau detașarea salariaților.

Încetarea CIM

CIM poate înceta:

1. de drept (prin defectul legii);
2. prin acordul părților;
25
 3. prin inițiativa salariatului sau angajatorului.

CIM încetează la inițiativa salariatului prin demisie, iar prin inițiativa angajatorului prin
concediere. Concedierea se poate dispune:
a) pentru motive care nu țin de persoana salariatului( în acest caz poate fi individuală sau
colectivă)
b) pentru motive care țin de persoana salariatului:
1. concedierea disciplinară
2. pentru necorespundere profesională
3. pentru necorespundere medicală
4. în cazul în care salariatul este arestat prevenitv.

26