CURS nr.

Noțiuni introductive

Noţiunea de DREPT

1. Accepţiunile noţiunii de drept

i) Drept obiectiv = reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul de a
reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii.
În cadrul dreptului obiectiv distingem dreptul pozitiv, adică totalitatea normelor juridice
aflate în vigoare la un anumit moment dat şi reprezintă componenta activă a dreptului
obiectiv.
ii) Drept subiectiv = reprezintă posibilitatea (facultatea, prerogativa) unei persoane, recunoscută
şi ocrotită de dreptul obiectiv (de lege) de a avea o anumită conduită şi de a pretinde
persoanei(lor) obligate să aibă o comportare (conduită) corespunzătoare dreptului său,
comportare care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
iii) Ştiinţa dreptului = reprezintă ştiinţa socială care are ca obiect de cercetare ansamblul
regulilor de conduită (normelor juridice) adoptate de stat (care formează dreptul obiectiv)
precum şi cerinţele sociale care au impus statului să reglementeze, să adopte norme juridice

2. Sistemul legislativ : diviziunile dreptului; ramurile de drept; instituția juridică

a. Diviziunile dreptului
În funcţie de tipul relaţiilor sociale pe care le reglementează, sistemul de drept românesc
cunoaşte două mari diviziuni: dreptul public şi dreptul privat.
i. Dreptul public cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului, raporturile
dintre stat şi particulari precum şi raporturile dintre diferitele organisme ale statului.
În exercitarea puterii sale suverane, statul stabilește raporturi juridice cu membrii societății,
guvernate de dreptul public, care sunt de regulă raporturi juridice de subordonare.
ii. Dreptul privat cuprinde normele care guvernează raporturile dintre membrii societății
(denumiți și paticulari). Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate
juridică, în sensul că niciunul dintre membrii societății implicat nu îşi poate impune voinţa sa
juridică asupra celorlalți membri. Şi statul poate participa la asemenea raporturi juridice,
situaţie în care acţionează nu în virtutea puterii sale suverane, ci ca un simplu particular (ca o
simplă persoană juridică).

b. Ramurile de drept
Fiecare diviziune a dreptului intern se structurează la rândul ei în ramuri de drept.
Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice legate între ele atât prin obiectul de
reglementare (grupul de relaţii sociale pe care îl reglementează), cât şi prin metoda de
reglementare.
 În cadrul dreptului public regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul financiar şi fiscal, dreptul penal, dreptul procesual penal şi
dreptul internaţional public etc.

1
 În cadrul dreptului privat regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul civil 1, drept
procesual civil, dreptul de proprietate intelectuală și industrială, dreptul transporturilor,
dreptul asigurărilor, drept bancar, dreptul muncii, dreptul internaţional privat etc.

c. Instituția juridică
Fiecare ramură de drept este alcătuită dintr-o serie de instituții juridice.
Instituţia juridică reprezintă o grupare unitară, relativ distinctă de norme de drept, prin care se
reglementează o categorie de raporturi sociale; de ex. instituţia proprietăţii, instituţia răspunderii
juridice, instituţia profesionistului etc.
În practică, se poate constata o întrepătrundere a instituţiilor juridice care aparţin unor
ramuri de drept diferite sau care se găsesc la intersecţia dintre cele două diviziuni ale dreptului.
Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă dreptul afacerilor care nu este o ramură de drept,
în accepţiunea clasică a termenului, sus definit.

Dreptul afacerilor este o disciplină compozită, care reuneşte un ansamblu de norme şi de

instituţii juridice diverse, care în mod tradiţional se regăsesc în cuprinsul ramurilor de drept
privat şi de drept public, unite prin aceea că slujesc aceluiaşi obiectiv: reglementarea desfăşurării
afacerilor.

La baza întregului sistem de drept se află norma juridică, element fundamental ce se

concretizează într-un text concis realizat, fie sub forma unui articol de lege, fie a unui întreg act
normativ (denumit generic lege).

Norma juridică

1. Noţiunea şi trăsăturile normei juridice

Norma juridică (sau norma de drept) este o regulă socială, generală, impersonală şi
obligatorie care prescrie conduita oamenilor în raporturile dintre ei sau în raport cu societatea,
având ca scop asigurarea ordinii sociale; regulă care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de
nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Normele juridice sunt o categorie de norme sociale, care se caracterizează prin:
- generalitate – prevede o conduită tip,
- impersonalitate – vizează pe toţi membrii societăţii,
- obligativitate – impune o conduită de la care nu se poate abate nimeni,
- coerciţie – respectarea conduitei este asigurată cu ajutorul mijloacelor de constrângere
exercitate de stat. Prin urmare, încălcarea normei juridice atrage răspunderea juridică a celui
vinovat.

2. Structura normei juridice

i) Structura internă (logico-juridică) a normei juridice cuprinde:
a) Ipoteza = arată condiţiile sau împrejurările în care se va aplica norma juridică; în mod
excepțional precizează categoria de persoane vizată de normă,
1
De câte ori ne vom referi la „dreptul comun”, vom avea în vedere prevederile de drept civil, de la care vin să
deroge uneori prevederile aplicabile afacerii. Ori de câte ori nu există astfel de derogări, dispoziţiile de drept civil
sunt pe deplin aplicabile.

2
 b) Dispoziţia = prescrie conduita părţilor adică acţiunea sau inacţiunea pe care subiectele
trebuie să o îndeplinească,
c) Sancţiunea = reprezintă acea parte a normei juridice care stabileşte consecinţele
nerespectării conduitei prescrise de dispoziţie şi măsurile coercitive care se pot lua de
organele specializate ale statului.
ii) Structura externă (tehnico-legislativă) a normei juridice reprezintă forma de exprimare, de
exteriorizare a normei juridice în texte concise fie sub forma unui articol sau a mai multor
articole dintr-un act normativ (lege, hotărâre de Guvern etc.).

3. Clasificarea normelor juridice

 După tipul de conduită pe care o prescriu, distingem între:
a) norme imperative – conduita prescrisă de ele este obligatorie, părţile nu pot deroga de la
aceasta. Sunt de două feluri:
- onerative = care impun o anumită acţiune
(de ex. Vânzătorul are următoarele obligaţii principale: să transmită proprietatea bunului sau, după caz,
dreptul vândut; să predea bunul şi să îl garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și viciilor bunului (art.1.672
C. civ.) şi
- prohibitive = care interzic o anumită acţiune
b) norme dispozitive – recomandă o anumită conduită. Pot fi:
- permisive = care nici nu obligă şi nici nu interzic o anumită conduită, lăsând la aprecierea
fiecărei persoane alegerea unei conduite
(de ex. proprietarul unui teren poate să facă orice lucrări asupra acestuia (să planteze sau să construiască)
după cum consideră de cuviinţă (art. 559, alin.(2) prima teză C.civ.)
şi
- supletive = reglementează o anumită conduită, care urmează să fie aplicată în mod
subsidiar, dacă persoanele nu şi-au determinat-o ele însele, adică suplinesc voinţa părţilor.

 După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se clasifică în:

a) norme generale – au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-o ramură de drept;
b) norme speciale – se aplică unei sfere restrânse de relaţii, derogă de la dreptul comun şi au
prioritate faţă de normele generale;
c) norme de excepţie – reglementează situaţii deosebite care necesită derogări de la conduita
prescrisă de normele generale sau normele speciale, pe care le completează fără a aduce
atingere ordinii de drept.
importanța calificării:
- norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia, astfel
încât norma specială derogă de la norma generală.
Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori
ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică
prioritar faţă de norma generală.
Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele
generale în materie, prin urmare ea nu poate fi aplicată, prin analogie, situaţiilor ce nu se
încadrează în prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de normele generale.
De exemplu, potrivit art.278 alin.(1) C. muncii, „dispoziţiile prezentului cod se întregesc
cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu
specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile” .

3
 De asemenea, potrivit art.1.168 C.civ., contractelor nereglementate de lege li se aplică
prevederile care reglementează contractul în general (dreptul comun în materie de contracte), iar
dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă
cel mai mult.
Normele de excepţie sunt de strictă interpretare şi aplicare, conţinutul lor neputând fi
extins prin analogie şi la alte situaţii de fapt. În acest sens, art. 10 C.civ. prevede că „legile care
derogă de la o dispoziţie generală (...) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de
lege”.

 Din punct de vedere al tehnicii de alcătuire, pot fi:

a) norme determinate - conţinutul lor este exprimat clar în actul normativ şi cuprind cele trei
elemente ipoteza, dispozitie, sanctiune;
b) norme de trimitere - care fac trimitere la un alt act normativ sau la alta normă de drept;
c) norme în alb - care urmează a fi întregite printr-un act normativ ce va fi adoptat în viitor,
în vederea aplicarii lor.

 După criteriul forţei juridice a actului normativ în care normele juridice sunt cuprinse
deosebim între: Constituţie, legi, decrete, ordonanţe de guvern, hotărâri de guvern, ordine ale
miniştrilor, hotărâri ale autorităţilor publice autonome centrale sau locale etc.

4. Interpretarea normelor juridice

Interpretarea normelor juridice constituie un proces logico-raţional de lămurire şi
explicare a conţinutului regulilor de drept, de determinare a sensului pe care l-a avut în vedere
legiuitorul când a elaborat şi adoptat legea, în vederea unei aplicări cât mai juste a acestora şi
încadrarea cât mai corectă a diferitelor situaţii concrete.
Scopul interpretării normelor de drept constă în identificarea voinţei reale a legiuitorului.
În practică distingem între:
a) interpretare oficială – este realizată de o autoritate publică competentă şi are forţă juridică,
fiind astfel obligatorie.
Această interpretare poate fi:
- autentică = atunci când este realizată chiar de autoritatea care a edictat norma juridică, sau
- cazuală = realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei în procesul de
aplicare a normei.
b) interpretare neoficială – este realizată în doctrina juridică (literatura juridică) sau în
pledoariile avocaţilor şi este facultativă, neavând forţă juridică.
În activitatea de interpretare a normei juridice pot fi utilizate mai multe metode de
interpretare, anume: metoda gramaticală, metoda istorică, metoda logică, metoda teleologică
etc.

5. Acţiunea normei juridice (a actelor normative) în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Normele juridice se aplică având în vedere trei aspecte: acţiunea lor într-un interval de
timp, pe un anumit teritoriu şi cu privire la anumite categorii de persoane.

I. Acţiunea normei juridice în timp

Orice normă juridică se aplică atâta timp cât este în vigoare, adică din momentul în care intră în
vigoare şi până în momentul în care iese din vigoare.

4
 i. Intrarea în vigoare a normei juridice reprezintă momentul iniţial, de la care începe să se
aplice aceasta asupra raporturilor juridice.
 Regula:
- legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, partea
I-îi,
- actele normative ale Uniunii Europene (U.E.) intră în vigoare în a 20-a zi de la publicarea lor în
Jurnalul Oficial al U.E.
 Excepția:
- atât actele normative românești cât și cele ale U.E. intră în vigoare la data expres prevăzută în
textul lor.
Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de: principiul aplicării imediate a legii
noi şi de principiul potrivit cărui nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
De regulă, norma juridică acţionează numai pentru viitor (adică se aplică din momentul în
care a intrat în vigoare), ceea ce înseamnă că:
- norma juridică nu poate retroactiva, adică nu poate produce efecte asupra raporturilor juridice
încheiate înainte de intrarea ei în vigoare şi
- norma juridică nu poate ultraactiva, adică nu îşi poate extinde efectele după momentul ieşirii
sale din vigoare.
ii. Ieşirea din vigoare a unei legi se realizează prin:
- abrogare (de regulă),
- ajungerea la termen,
- căderea în desuetudine.
Abrogarea normei juridice marchează momentul în care aceasta îşi încetează acţiunea ca urmare
a intrării în vigoare a unei norme juridice noi.

II. Acţiunea normei juridice în spaţiu.

Regula:
principiul teritorialităţii = norma juridică se aplică pe întreg teritoriu al statului (autoritatea
publică centrală) care a edictat-o,  raporturile juridice sunt guvernate de legea locului unde au
fost încheiate.
Principiul teritorialităţii legii civile este consacrat şi în art.7, alin.(1) C.civ., potrivit
căruia: „Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe
întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel.”
Dreptul Uniunii Europene, care a devenit izvor de drept după aderarea României la
Uniunea Europeană, se aplică pe întreg teritoriul, respectând principiul teritorialităţii.
Complexitatea construcției UE determină o ordine juridică specifică care cunoaște mai
multe categorii de izvoare de drept, subsumate următoarelor categorii:
- izvoare primare sau originare de drept : tratatele încheiate de statele membre2

2
Art..1, alin.2 TFUE. Constituie izvoare primare ale dreptului UE: Tratatul de la Lisabona din 2009, alcătuit din două
tratate: Tratatul Uniunii Europene (TUE) și Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE); Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene; Tratatele de aderare încheiate între UE și statele membre; Convențiile încheiate între
statele membre în aplicarea tratatelor constitutive și modificatoare etc.

5
- izvoare secundare sau derivate de drept - totalitatea actelor adoptate de instituțiile Uniunii
Europene în aplicarea prevederilor tratatelor,3 și anume: regulamentele, directivele, deciziile,
recomandările, avizele etc.
- izvoare terțiare de drept constând în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)
cu sediul la Luxemburg, precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg.
Excepţii:
- Actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile administrației publice locale (de ex.
Hotărârea Consiliului local al orașului Pantelimon) se aplică numai în raza lor de competență
teritorială. Art.7, alin.(2) C.civ. prevede că: „Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de
autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă
teritorială”.
- Pe teritoriul unei misiuni diplomatice se aplică legea statului reprezentat de misiune.
- La bordul navelor sau aeronavelor se aplică regulile statului al cărui pavilion îl poartă.

III. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor.

Regula:
Normele juridice au vocatie generală de aplicare, adică sunt aplicabile tuturor membrilor
societății, în calitatea lor de subiecte de drept - persoane fizice şi persoane juridice.
Excepția:
Normele de drept care se aplică anumitor categorii de subiecte de drept:
- unei categorii profesionale,
- numai persoanelor fizice;
- numai persoanelor juridice etc.

Izvoarele dreptului afacerilor

1. Noţiune
Conceptul de izvor de drept cunoaşte mai multe accepţiuni. Însă cea mai relevantă
semnificație a termenului este: forma de exteriorizare a normei juridice (a manifestării de voinţă
a legiuitorului).
Putem să înțelegem prin izvor de drept și sursa drepturilor noastre (subiective).

2. Sunt izvoare de drept:

a. legea - actele normative publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I-îi (de ex.:
Constituția, Legea, Hotărârea de Guvern, Ordonanţa de Guvern, Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului, Ordinele miniştrilor, Regulamente, Circulare etc.).
b. uzanțele – constau în obicei (cutuma) și uzuri profesionale
– obiceiul (de ex. obiceiul locului) reprezintă o practică generală, relativ îndelungată, repetată, în
raporturile dintre subiectele de drept, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie.
- uzul profesional – se referă la regulile stabilite într-un anumit context, de regulă domeniu de
activitate, care guvernează raporturile dintre cei implicați în acel context și aceștia și terți.
Pentru ca uzanțele să fie izvor de drept este necesar ca:
- o lege să facă trimitere expresă la uzanța respectivă,4
- să fie conforme ordinii publice și bunelor moravuri.
3
Art. 288-291 TFUE.

6
c. principiile generale ale dreptului - acele idei călăuzitoare care stau la baza reglementării
raporturilor dintre membrii societății (de ex.: principiul egalității în fața legii, principiul îmbinării
intereselor personale cu cele generale, principiul ocrotirii și garantării drepturilor subiective etc.).
Principiile generale ale dreptului reprezintă izvor de drept numai în cazul în care o
anumită împrejurare de fapt nu este reglementată nici de lege, nici de uzanţe și nici nu există
dispoziţii legale asemănătoare.
Nu constituie izvor de drept:
1. Doctrina – reprezintă literatura juridică.
2. Jurisprudenţa – reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti.
În mod excepţional constituie izvor de drept:
- deciziile Curţii Constituţionale;
- deciziile Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie în cazul recursului în interesul legii promovat de
Procurorul General atunci când se constată că în practica instanţelor de recurs o anumită
reglementare este aplicată în mod diferit,
- hotărârile prealabile pronunţate de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept,
- precum şi hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau cele ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului.

3. Modul de aplicare a izvoarelor de drept:

i. Legea constituie izvorul principal de drept.
ii. În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele.
iii. În lipsa reglementării exprese a legii sau a uzanțelor se vor aplica alte dispoziții legale
privitoare la situații asemănătoare.
iv. Iar dacă toate acestea lipsesc se aplică principiile generale ale dreptului.
În principiu, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar în raport cu
normele dreptului privat românesc.
De asemenea, dispozițiile pactelor și tratatelor internaționale privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte au prioritate în raport cu normele naționale
cu excepția cazului în care dispozițiile naționale sunt mai favorabile.

4
Art.603 C.civ.: „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea
bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”;
Art.1349 alin.(1) C.civ.: „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul
locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale
altor persoane”.

7
 Curs nr.2

Raportul juridic

1. Noţiune
Raporturile juridice sunt acele relaţii sociale personal-nepatrimoniale şi patrimoniale care
sunt reglementate de normele juridice.

2. Caractere juridice
Raportul juridic :
 este un raport social şi
 are un caracter dublu voliţional, în sensul că
o pe de o parte, este expresia voinţei legiuitorului, (fiind reglementat de lege), iar
o pe de altă parte, se naşte prin voinţa părţilor implicate.

3. Structură
Structura raportului juridic civil cuprinde trei elemente distincte, ce trebuie întrunite cumulativ:
A. Subiectele (părţile) raportului, adică persoanele între care se stabileşte raportul juridic;
B. Conţinutul raportului, adică drepturile şi obligatiile ce iau naştere între cele două părţi ale
raportului juridic;
C. Obiectul raportului, anume acţiunile sau inacţiunile (denumite generic prestaţii) la care
este îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.

8
 Subiectele (părţile) raportului juridic

1. Noţiune
Subiecte sau părţile raportului juridic sunt oamenii în calitate de titulari ai drepturilor subiective
şi obligaţiilor corelative.

2. Clasificare
Părţile raportului juridic pot fi persoane fizice și/sau persoane juridice.
- persoana fizică este individul, ca parte a raporturilor sociale reglementate juridic;
- persoana juridică este colectivitatea de indivizi care participă la asemenea raporturi.
Părţile raportului juridic pot avea calitatea de
- subiect activ - dacă sunt titulare de drepturi;
- subiect pasiv -dacă le revin obligaţii.
În cazul raporturilor juridice în conţinutul cărora se găsesc drepturi de creanţă, subiectul activ se
numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor.
Raportul juridic se stabileşte, de regulă, între două persoane -raport juridic simplu-, care
presupune „determinarea” subiectelor raportului juridic de drept al afacerilor, adică presupune
cunoaşterea părţilor acestui raport. Determinarea se realizează diferit în funcţie de conţinutul
raportului juridic, anume dacă se referă la drepturi absolute sau drepturi relative.
În primul caz, în care raportul juridic cuprinde un drept absolut, este determinat sau cunoscut
numai subiectul activ, care este titularul dreptului subiectiv (spre ex. proprietarul unui bun), în
timp ce subiectul pasiv este nedeterminat, fiind format din toate celelalte subiecte de drept.
În al doilea caz , în care raportul juridic cuprinde un drept relativ, atât subiectul activ, numit
creditor, cât şi subiectul pasiv, numit debitor, sunt determinate (spre ex. în cazul raportului
juridic născut din contractul de vânzare-cumpărare, sunt determinate cele două părţi: vânzătorul
şi cumpărătorul).
Există situaţii în care raportul juridic se stabileşte între mai multe persoane: fie în calitate de
subiecte active - mai multi creditori (pluralitate activă), fie de subiecte pasive -mai mulţi debitori
(pluralitate pasivă), fie sub ambele aspecte - mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori (pluralitate
mixtă).

9
 Persoana fizică

1. Definiție
Persoana fizică reprezintă omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii.

2. Capacitate juridică
Participarea sa la viaţa juridică a societăţii, încheind raporturi juridice are loc în temeiul
capacităţii juridice, care cuprinde două elemente:
 capacitatea de folosinţă şi
 capacitatea de exerciţiu.

3. Capacitate de folosință
Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a persoanei
fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile.
 Începutul capacităţii de folosinţă coincide cu naşterea persoanei fizice. Din acel moment ea
va putea lua parte la raporturile juridice civile.5
 Capacitatea de folosinţă încetează la moartea persoanei fizice, la data trecută în certificatul
de deces.
Dacă persoana a dispărut, astfel încât moartea sa nu poate fi constatată direct, legea prevede
o procedură specială de declarare judecătorească a morţii, care se desfăşoară în două etape, de
regulă: declararea judecătorească a dispariţiei şi declararea judecătorească a morţii.
Legea reglementează şi situaţia particulară în care mai multe persoane au murit în aceeaşi
împrejurare fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia (care poate interveni, spre
exemplu, în ipoteza unui accident de avion), situatţie în care se consideră că au vocaţie
succesorală reciprocă, adică fiecare are calitatea de moştenitor al celorlalte.

Legea poate să prevadă o serie de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă:

a) îngrădiri cu caracter de sancţiune (de exemplu interzicerea drepturilor părinteşti sau
nedemnitatea succesorală);
b) îngrădiri cu caracter de protecţie (de exemplu minorul care a împlinit 16 ani poate dispune
prin testament numai pentru jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi major;
legea interzice vânzarea între soţi).

4. Capacitate de exercițiu
Capacitatea de exerciţiu se defineşte ca fiind aptitudinea omului de a dobândi şi exercita
drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.
Pentru a avea capacitate de exerciţiu o persoană fizică trebuie să aibă discernământ6.
Ca urmare în viaţa fiecărei persoane fizice există următoarele etape:
a) Perioada de vârstă cuprinsă între 0 şi 14 ani se caracterizează prin lipsa capacităţii de
exerciţiu.

5
Prin excepţie, în materie succesorală, Codul civil recunoaşte posibilitatea dobândirii anticipate a capacităţii de
folosinţă pentru copilul conceput dar încă nenăscut.
6
Din punct de vedere juridic, discernământul se defineşte ca fiind posibilitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi
reprezenta efectele actelor pe care le încheie.

10
- De regulă, în acest interval de vârstă, minorul nu poate încheia singur acte juridice civile.
Pentru încheierea lor, el este reprezentat de către tutore sau părinte.
- Prin excepţie, el va putea încheia singur actele juridice zilnice, mărunte (spre exemplu
cumpărarea de alimente) precum şi aşa-numitele acte de conservare, prin care se preîntâmpină o
pierdere.

b) Perioada de vârstă cuprinsă între 14 şi 18 ani se caracterizează prin capacitate de exerciţiu

restrânsă.
În acest interval de vârstă deosebim mai multe categorii de acte juridice:
i) acte juridice pe care minorul le poate încheia în mod valabil personal şi singur (un depozitul
special bancar, acte juridice de administrare a propriului patrimoniu, după împlinirea vârstei de
16 ani minorul se poate angaja etc.);
ii) acte juridice pe care minorul le poate încheia valabil numai cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului său legal (închirierea sau vânzarea ori ipotecarea unui bun, renunţarea la un drept);
iii) acte juridice pe care minorul nu le poate încheia deloc (donaţii şi garantarea obligaţiilor
altuia).

c). Perioada de vârstă ce începe cu 18 ani se caracterizezază prin capacitate deplină de exerciţiu.
Ca principiu, orice persoană fizică ce a împlinit 18 ani (majoră) are capacitate de
exerciţiu deplină, ceea ce înseamnă că poate încheia orice act juridic în limitele prevăzute de
lege.

5. Ocrotirea persoanei fizice majore7

Persoana fizică majoră care nu se poate îngriji singur de interesele lui din cauza
deteriorării facultăților mintale, situație care impune un sprijin în formarea sau exprimarea
voinței sale va putea beneficia de:
 tutelă specială = dacă deteriorarea facultăților mintale este totală și, după caz, permanentă
și este necesar să fie reprezentată în mod continuu în exercitarea
drepturilor ei
 consiliere judiciară = dacă deteriorarea facultăților mintale este parțială și
este necesar să fie consiliată în mod continuu în exercitarea
drepturilor ei
De asemenea, în următoarele cazuri o persoană fizică majoră poate beneficia de curatelă,
în vederea administrării averii sale în condiții corespunzătoare:
a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, NU
poate, personal, să îşi administreze bunurile sau să îşi apere interesele în condiţii
corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un
administrator;
b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, NU poate, nici personal,
nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un
mandatar sau un administrator general;
d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un
administrator general.
7
A se vedea Legea nr.140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și
psihosociale și modificarea și completarea unor acte normative, publicată în M.Of. nr. 500 din 20 mai 2022

11
6. Identificarea persoanei fizice în cadrul raporturilor juridice
În cadrul raporturilor juridice persoana fizică se identifică prin anumite atribute sau
mijloace de identificare care reprezintă drepturi personal-nepatrimoniale ale acesteia.
Intră în categoria atributelor persoanelor fizice: numele, domiciliul, starea civilă, codul
numeric personal, cetăţenie.
 Numele reprezintă cuvintele prin care persoana fizică este individualizată în societate.
Numele cuprinde numele de familie şi prenume. O persoanî fizică se mai poate individualiza prin
pseudonim ori prin poreclă.
 Domiciliul reprezintă locuinţa statornică sau principală a persoanei fizice şi serveşte la
identificarea în spaţiu a acesteia.
Domiciliul poate fi : de drept comun, legal sau convenţional. Domiciliul nu se confundă cu
reşedinţa, adică locuinţa cu caracter vremelnic sau secundar a persoanei fizice.
 Starea civilă (statutul civil al persoanei) constă dintr-o serie de calităţi personale care au
semnificaţia de elemente de stare civilă.
Pentru ca o persoană fizică să aibă o anumită stare civilă este necesar să intervină anumite fapte
de stare civilă (naşterea sau decesul) sau acte de stare civilă (căsătoria, divorţul, adopţia,
desfacerea adopţiei, recunoaşterea copilului din afara căsătoriei etc.)
 Codul numeric personal – succesiune de cifre cu o semnificație bine precizată de lege.
 Cetățenia – apartenența juridică a unei persoane fizice la un stat și implicit la un sistem
de drept. Are importanță în cadrul raporturilor de drept internțional.

12
 Curs nr.3

Persoana juridică (pj)

1. Definitie
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege,
este titulară de drepturi și de obligații civile.
Cu alte cuvinte, persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care, întrunind
condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii.
Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de indivizi (de
ex.societatea cu răspundere limitată cu asociat unic).
În concluzie, sunt persoane juridice entitățile prevăzute de lege, precum și orice alte
organizații legal înființate care, deși nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate
condițiile prevăzute de lege.

2. Elemente constitutive ale persoanei juridice

Personalitatea juridică este o abstracţiune creată de legiuitor pentru a desemna calitatea de
subiect de drept pe care o poate avea un colectiv de persoane care întruneşte trei elemente
constitutive (condiţii esenţiale):
1. organizare de sine stătătoare – alcătuirea colectivului de oameni ca un tot unitar, modul în
care acesta este structurat în compartimente în funcţie de activitatea desfăşurată; inclusiv
desemnarea organelor de conducere, de gestiune şi de control; precum şi precizarea persoanei
sau persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile cu terţii;
2. patrimoniu propriu - constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ce au ca
titular persoana juridică, fiind distinct de patrimoniile membrilor care o compun. Existenţa
patrimoniului permite persoanei juridice să aibă o răspundere patrimonială proprie în
raporturile cu terţii şi să participe în nume propriu la circuitul juridic.
3. scop propriu (un obiect de activitate). Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să
fie licit şi moral în acord cu interesul general al societăţii.

3. Capacitatea juridică a pj
Persoana juridică :
 participă în nume propriu la viața juridică (=la circuitul civil) prin săvârșirea de acte
juridice și fapte juridice care conduce la stabilirea de raporturi juridice.
 răspunde personal pentru obligațiile asumate cu bunurile proprii.
 are capacitate juridică = aptitudinea de a avea drepturi și obligații proprii, care implică :
capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.
La momentul înfiinţării, persoana juridică dobândeşte atât capacitate de folosinţă, cât şi
capacitate de exerciţiu.
Data înfiinţării pj diferă în funcție de categoria pj : pj de drept public sau pj de drept privat.
- pj de drept public se înfiinţează prin act de dispoziţie al autorităţii publice (de ex. regiile
autonome, societăţile naţionale, dar şi ministerele);
- pj de drept privat se înfiinţează prin act recunoscut sau prin act autorizat emis de organul
competent (de ex. societăţile cooperatiste, societăţile comerciale, asociaţiile şi fundaţiile,
partidele politice, societăţile agricole etc.);

13
- distinct de cele 2 categorii de mai sus sunt și pj care se înființează prin alt mod reglementat de
lege (de ex. înfiinţarea statului dar şi a asocieţiei de proprietari).

a. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobândeşte la

Regula : pj poate avea orice drepturi și obligații
Excepții:
 pj nu poate avea drepturile/obligațiile care, prin natura lor sau potrivit legii, aparțin
numai persoanei fizice (pf).
 Pj fără scop lucrativ (non-profit) poate avea doar acele drepturi și obligații care sunt
necesare realizării scopului lor. Această regulă poartă de numirea de principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.
Prin urmare, capacitatea de folosinţă a pj non-profit este limitată la acele acte juridice
circumscrise obiectului său de activitate.
Orice act juridic încheiat de persoana juridică cu încălcarea excepțiilor de mai sus (adică fie
nu este conform cu obiectul său de activitate fie aparține unei pf), este lovit de nulitate absolută
(=nul).

b. Capacitatea de exerciţiu presupune în mod obligatoriu desemnarea organelor de conducere ale

persoanei juridice.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de
administrare, de la data constituirii lor.
Au calitatea de organe de administrare = pf sau pj desemnate să acționeze în numele și pe seama
pj în raporturile cu terții8.
Organele de administrare (= administratorul) sunt desemnate prin actul constitutiv sau prin lege.
Între pj și administratorul ei se stabilește un raport de REPREZENTARE, denumit
MANDAT (=contract de mandat)
Reprezentarea este raportul juridic prin care o persoană, numită reprezentant (=administratorul),
încheie acte juridice cu terţii (=orice alte pf sau pj) în numele şi în contul unei alte persoane,
numită reprezentat (=pj), având drept consecinţă producerea directă în persoana reprezentatului
a efectului actelor juridice.9
Persoanele fizice care au calitatea de administratori trebuie să aibă capacitate deplină de
exercițiu și să nu fi fost decăzuți din dreptul de a exercita funcții în cadrul organelor de
administrare.

4. Funcționarea pj
Actele juridice făcute de organele de administrare ale pj, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
Actele juridice încheiate de administrator cu depășirea puterilor conferite (=a limitelor de
reprezentare) angajează pj numai dacă terții NU cunosc aceste limite la data încheierii actului
8
TERȚ = celelalte subiecte de drept / pf sau pj / adică străinii.
9
De regulă, actele juridice se încheie personal de către participantul la raportul juridic, care, de fapt beneficiază de
efectele lor. Ori de câte ori intră într-un raport juridic, partea semnatară trebuie să fie prezentă în locul unde are loc
semnarea sau executarea actului juridic. În viaţa cotidiană sunt frecvente cazurile când subiectul raportului juridic nu
poate fi prezent la încheierea sau la executarea actului juridic. În astfel de condiţii apare necesitatea înlocuirii lui cu
o altă persoană. Viaţa juridică ar deveni extrem de complicată dacă actele juridice nu ar fi realizate prin intermediul
unor persoane.

14
juridic. În caz contrar (dacă terții cunosc limitele de reprezentare), actul juridic NU este valabil
pentru pj și îl angajează personal pe administrator.
Membrii organelor de administrare ale unei pj
- trebuie să acționeze în interesul pj, cu prudența și diligența cerute de lege unui bun proprietar.
- au obligația să asigure și să mențină separația dintre patrimoniul pj și propriul lor patrimoniu.
- nu pot folosi bunurile pj sau informațiile pe care le obțin în virtutea funcției lor în interesul lor
propriu sau al unor terți.
Este anulabil actul juridic încheiat de administrator cu încălcarea intereselor pj.

5. Reorganizarea pj
Pe parcursul existenţei unei persoane juridice poate să apară necesitatea reorganizării
acesteia care poate avea trei categorii de efecte:
 efectul înfiinţării de noi persoane juridice,
 efectul modificării unor persoane juridice existente sau
 efectul extinctiv - al încetării unor persoane juridice.
Reorganizarea unei persoanei juridice se poate realiza în două modalităţi:
- fuziune care poate fi:
 absorbţie constă în încorporarea unei persoane juridice ce îşi încetează astfel existenţa
într-o altă persoană juridică ce îşi păstrează fiinţa.
 contopire, ca modalitate de reorganizare a persoanelor juridice constă în unirea a două
sau mai multe persoane juridice care îşi încetează astfel existenţa constituind o nouă
persoană juridică.
- divizarea este de două feluri:
 divizarea totală constă în împarţirea patrimoniului persoanei juridice între două sau mai
multe persoane juridice preexistente sau care iau astfel fiinţă.
 divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice
şi transmiterea acesteia către una sau mai multe persoane juridice preexistente sau care
iau astfel fiinţă. În urma divizării parţiale, persoana juridică iniţială îşi continuă existenţa.
- transformarea pj
= intervine în cazurile prvăzute de lege, atunci câd o pj își încetează existența, concomitent
cu înființarea, în locul ei, a unei alte pj.

6. Încetarea pj
Persoana juridică poate lua sfârşit fie printr-una din modalităţile de reorganizare cu efect
extinctiv fie prin dizolvare.
Cauzele cele mai frecvente de dizolvare sunt următoarele:
a. termenul pentru care s-a constituit a expirat;
b. scopul pentru care s-a înfiinţat a fost realizat sau nu mai poate fi îndeplinit;
c. scopul pe care persoana juridică îl urmăreşte ori mijloacele pe care le foloseşte pentru
realizarea acestuia au devenit contrare legii ori bunelor moravuri;
d. persoana juridică urmăreşte un alt scop decât cel declarat;
e. numărul membrilor persoanei juridice a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare
sau statut;
f. persoana juridică a fost declarată nulă (ca efect al declarării nulităţii actelor constitutive);
g. adunarea generală (când acesta este organul de conducere al persoanei juridice) a hotărât
dizolvarea;

15
h. insolvabilitatea persoanei juridice în cazul unor categorii de persoane (cum sunt organizaţiile
non-profit) sau falimentul în cazul altora (cum sunt societăţile comerciale);
i. moartea, incapacitatea, excluderea, retragerea sau falimentul unor asociaţi în cazul anumitor
societăţi (cum sunt societăţile în nume colectiv-SNC, societăţile cu răspundere limitată SRL
şi societăţile în comandită: fie SCS fie SCA).

Dizolvarea poate fi:

 voluntară = este rezultatul voinţei membrilor persoanei juridice,
 de plin drept = intervine în temeiul legii (pj nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege)
sau
 silită = are caracter de sancţiune civilă şi intervine pentru motive ca: urmărirea altui scop
decât cel declarat sau a unui scop ilicit, utilizarea unor mijloace ilicite etc.

Lichidarea pj
Efectul esenţial al dizolvării constă în intrarea persoanei juridice în lichidare în vederea
realizării activului şi plăţii pasivului.
Lichidarea persoanei juridice constă în ansamblul operațiunilor de realizare a activului şi de
plată a pasivului subiectului de drept civil.
Efectul lichidării pj este încetarea capacităţii sale de folosință, a calităţii acesteia de subiect
de drept civil şi, finalmente, a personalităţii juridice.

7. Identificarea pj
În cadrul raporturilor juridice persoana juridică se identifică prin anumite atribute sau
mijloace de identificare care reprezintă drepturi personal-nepatrimoniale ale acesteia. Intră în
categoria atributelor de identificare ale persoanelor juridice: denumirea, sediul, numărul de
înregistrare în registrele autorităţilor competente, inclusiv ANAF, codul persoanei juridice contul
bancar, naţionalitatea.
 Denumirea persoanei juridice reprezintă mijlocul de identificare care constă în cuvinte
stabilite cu această semnificaţie, în condiţiile legii. În cazul comercianţilor este reglementată
firma cu semnificaţia de mijloc de identificare în raporturile comerciale.
 Sediul constituie mijlocul de identificare în spaţiu a persoanei juridice, prin indicarea unui loc
stabilit, în condiţiile legii cu această semnificaţie.
 Naţionalitatea reprezintă legătura juridică dintre persoana juridică şi un anumit stat, criteriul
de determinare a naţionalităţii fiind potrivit dreptului român locul situării sediului persoanei
juridice.
 Codul unic de înregistrare (CUI) sau codul fiscal reprezintă mijlocul de individualizare
printr-un simbol cifric, numit cod unic de înregistrare.

16
 Curs nr.4

Reprezentarea

1. Noțiune
Reprezentarea este raportul juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie
acte juridice cu terții în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, având drept
consecință producerea directă în persoana și patrimoniul reprezentatului a efectului actelor
juridice (adică a drepturilor și obligaților).

2. Reglementare
Sediul materiei (= regulile generale sau dreptul comun) – articolele 1.295-1.314 C.civ.
Regulile speciale :
 reprezentarea legală
- tutela – articolele 110- 177 C.civ.
- curatela – articolele 178-186 C.civ.
- administrarea persoanei juridice – articolele 212-224 C.civ
- administrarea societății simple – articolele 1.913-1.919 C.civ
- administrarea bunurilor altuia - articolele 792-794 C.civ.
- fiducia – articolele 773-791 C.civ.
 reprezentarea convențională
- mandatul cu reprezentare – articolele 2.013-2.038 C.civ.
- contractul de agenție – articolele 2.017-2.095 C.civ.
- mandatul între soți – art.314 C.civ.
 reprezentarea judiciară
- mandatul între soți – art.315 C.civ.
- sechestrul juridiciar – art.2143 C.civ.

3. Temeiul reprezentării
Reprezentarea constă în înlocuirea (substituirea) unei persoane de către o altă persoană la
momentul încheierii actului juridic, substituire pe care legea fie o impune (în cazul reprezentării
legale) fie o îngăduie (în cazul reprezentării convenționale și a celei judiciare). Cel înlocuit este
reprezentat iar cel care înlocuiește este reprezentant.
Numirea reprezentantului se face ținându-se seama de calitățile personale ale acestuia (ale
reprezentantului), prin urmare, reprezentarea este o operațiune intuitu personae (= în
considerarea calităților persoanei). Rezultă de aici faptul că:
 Regula :
=reprezentantul trebuie să-și îndeplinească sarcina personal, el nu-și poate substitui altă
persoană.
 Excepția:
=reprezentantul își substituie altă persoană, căreia îi transmite împuternicirile, numai dacă este
învestit cu acest drept de către reprezentat sau dacă o cer interesele reprezentatului.
Reprezentantul care a cedat unui terț împuternicirea primită este obligat să aducă imediat la
cunoștința reprezentatului această cesiune, precum și informația despre substituitor. În cazul în

17
care nu îndeplinește această obligație, reprezentantul poartă răspundere pentru acțiunile
substituitorului ca pentru acțiuni proprii.
4. Domeniul de aplicare
Există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele și
pe seama unei alte persoane, în asemenea condiții încât efectele active (drepturile) și pasive
(obligațiile) ale actului se produc direct în patrimoniul acesteia din urmă.
Reprezentarea este utilă:
- persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu,
- persoanelor fizice cu capacitate deplină de exercițiu care:
- din diferite motive nu pot sau nu vor să participe personal la încheierea anumitor acte
juridice,
- se află la mare distanță unele de altele,
- nu mai pot, datorită vârstei, să aibă grijă de bunurile proprii etc.
- persoanelor juridice, care se manifestă ca subiecte de drept exclusiv prin intermediul organele
lor.
Reprezentarea permite unei persoane:
- să participe concomitent la încheierea mai multor acte juridice, în locuri diferite,
- să recurgă la ajutorul unor profesioniști în vederea încheierii actelor juridice etc.

5. Elementele definitorii ale reprezentării:

 actul juridic este încheiat „în numele” reprezentatului
= că reprezentantul exprimă voinţa reprezentatului şi îl angajează într-un raport juridic fără
ca acesta să fie prezent.
Altfel spus, reprezentantul este şi rămâne purtătorul de nume şi de voinţă proprie, însă, prin
cumul, devine şi purtătorul de nume şi de voinţă al reprezentatului şi numai voinţa acesteia
din urmă o exteriorizează la încheierea contractului. 10
 actul juridic este încheiat „pe seama” reprezentatului
= reprezentatul este cel care suportă consecinţele pozitive şi negative ale actului juridic.
De esența reprezentării rămâne participarea reprezentantului la circuitul civil în numele
altuia (nomine alieno), efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se față de
reprezentat și nu față de reprezentant, deși acesta din urmă este cel care-l încheie.
Prin aceasta, instituția reprezentării ar putea fi analizată ca o excepție de la principiul
relativității efectelor contractului.

6. Felurile reprezentării
 după modul de stabilire:
- reprezentarea voluntară = se întemeiază pe voința reprezentatului (concretizată prin acordarea
împuternicirii sau prin ratificare),
- reprezentarea obligatorie sau necesară = nu necesită voința reprezentatului (este independentă
de voința )
 după obiectul reprezentării (al actelor juridice sau al bunurilor la care se referă):
- reprezentare generală = privește toate actele juridice sau toate bunurile reprezentatului

10
După cum afirmă prof.univ.dr. Paul Vasilescu, o „convenţie de reprezentare are drept consecinţă - în plan strict
intelectual - «diviziunea» juridică a personalităţii reprezentatului - concretizată în ubicuitatea sa, cât şi un « cumul»
juridic de personalitate în persoana reprezentantului - cumul limitat la dimensiunea voinţei juridice şi exprimat de
cauza convenţiei de reprezentare".

18
- reprezentare specială = se referă la un anumit act (vânzarea terenului) sau la o anumită
categorie de acte juridice (acte de administrare) ori la un bun singurlar sau la unele bunuri din
patrimoniul reprezentatului.
 în funcție de sursa împuternicirii (legea, actul juridic sau hotărârea judecătorească, art.1.295 C.civ.):
- reprezentare legală = reprezentantul este împuternicit de lege
În cazul reprezentării legale, raportul de reprezentare se naște ex lege, independent de voința părților, cum este
cazul reprezentării minorului lipsit de capacitate de exercițiu (art.43 alin.(2) C.civ.)
- reprezentare judiciară = reprezentantul este împuternicit de instanța de judecată
Reprezentarea judiciară presupune desemnarea reprezentantului de instanța de judecată, în situațiile expres
prevăzute de lege, cum ar fi numirea curatorului de către instanța de tutelă în condițiile art.182 alin.(3) C.civ.
- reprezentare convențională = reprezentantul este împuternicit de reprezentat prin contract
Reprezentarea convențională este aceea în care puterea de reprezentare izvorăște dintr-un contract, contractul de
mandat. Reprezentarea convențională lasă reprezentatului exercițiul drepturilor sale, în timp ce reprezentarea
legală sau judiciară îl deposedează pe reprezentat de exercițiul drepturilor conferite reprezentantului. Precizăm
însă că similare mandatului (expresia cea mai complexă a reprezentării convenționale) sunt și fiducia sau
administrarea bunurilor altuia, instituții reglementate deopotrivă de Codul civil.

7. Subiectele reprezentării
- pot fi reprezentate atât persoanele fizice cât și persoanele juridice,
- pot fi reprezentanți atât persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu cât și persoanele
juridice.

8. Obiectul reprezentării:
= actele juridice
= faptele juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză).
 Regula: acte juridice pot fi încheiate prin reprezentare (inclusiv actele juridice unilaterale).
 Excepția: NU pot fi încheiate prin reprezentare actele juridice care sunt personale - de ex.
actele de stare civilă (= căsătoria, adopția, recunoașterea copilului din afara căsătoriei etc.),
testamentul.

9. Condițiile reprezentării :
Reprezentarea implică întrunirea cumulativă a 3 condiții:
i. să existe împuternicirea de a reprezenta,
ii. reprezentantul să-și exprime intenția de a reprezenta,
iii. reprezentantul să-și manifeste voința proprie cu prilejul încheierii actului

i. Împuternicirea de a reprezenta
Reprezentantul trebuie să aibă împuternicirea de a încheia acte juridice în numele și pe seama
lui care să provină din partea reprezentatului, din partea legii sau din partea instanței de judecată,
adică să aibă o procură.
 Procura este:
= actul juridic unilateral supus comunicării prin care reprezentantul este împuternicit de
reprezentat să încheie unul sau mai multe acte juridice cu terțe persoane.
= înscrisul în care se consemnează împuternicirea conferită de reprezentat.
N.B. - Procura se dă, de regulă, în temeiul unui contract de mandat (act juridic bilateral) dar nu
se confundă cu mandatul, ea fiind un act juridic unilateral, distinct.
Ea poate fi emisă și în baza unui contract de muncă sau unui act constitutiv al unei persoane
juridice.

19
→ Forma împuternicirii
Art.1.301 C.civ. prevede că „împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu
respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care
reprezentantul urmează să-l încheie”.
Textul susmenționat reprezintă sediul principiului simetriei formelor în materie de
mandat adică, dacă actul juridic ce urmează a fi încheiat cu terțul legea prevede încheierea lui în
formă autentică, procura emisă în vederea încheierii acelui act trebuie să aibă aceeași formă
autentică. În cazul în care împuternicirea nu este dată în forma cerută de lege pentru validitatea
actului respectiv, actul va fi lovit de nulitate absolută.
Exigența legii se explică nu numai prin rațiuni formal-juridice, de identitate a formei
împuternicirii cu a actului pe care îl determină, ci și prin rațiuni ce vizează fondul actului, prin
necesitatea asigurării valabilității consimțământului exprimat, prin necesitatea protejării voinței
celui care se obligă. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, prin împuternicire
vânzătorul nu își exprimă consimțământul cu privire la înstrăinarea bunului său, ci conferă puteri
mandatarului pentru ca acesta să exprime un consimțământ valabil la încheierea contractului de
vânzare.
→ Lipsa sau depășirea puterii de reprezentare
Dacă reprezentantul încheie acte juridice fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor
conferite, actele respective nu produc efecte între reprezentat și terț. Când mandatarul
depășește limitele mandatului, el exprimă propriul lui consimțământ, actul devenind inopozabil
față de mandant.
→ Răspunderea reprezentantului
Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depășind
limitele puterilor care i-au fost încredințate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terțului
contractant care s-a încrezut, cu bună-credință, în încheierea valabilă a contractului. (art.1.310
C.civ.).
 Ratificarea (art.1.311-1.314 C.civ.).
Ratificarea este actul juridic unilateral prin care reprezentatul înlătură ineficacitatea actului
juridic încheiat, în numele și pe seama sa, în lipsa sau sau cu depășirea împuternicirii necesare,
cu respectarea formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
Fiind un act unilateral, ratificarea nu necesită pentru a-și produce efectele nici acordul
reprezentantului și nici acordul terțului contractant. Cu toate acestea, terțul contractant poate,
printr-o notificare, să acorde un termen rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire
contractul nu mai poate fi ratificat. Mai mult, terțul contractant și cel care a încheiat contractul în
calitate de reprezentant pot conveni desființarea contractului cât timp acesta nu a fost ratificat.
În principiu, ratificarea poate fi expresă sau tacită, însă dacă actul ce se ratifică este încheiat
în formă autentică și ratificarea trebuie să îmbrace aceeași formă.
Dacă reprezentatul refuză ratificarea, actul devine caduc (= lipsit de efectele sale juridice).
Fără a afecta însă drepturile dobândite de terți între timp, actul ratificat își produce efectele
de la data încheierii lui (efect retroactiv) iar nu de la data ratificării.
Dreptul de a ratifica se transmite moștenitorilor.

ii. Intenția de a reprezenta

Reprezentantul trebuie să exprime fără echivoc intenția de a încheia actul juridic în numele și
pe seama reprezentatului, pentru ca terțul să aibă certitudinea că tratează cu un reprezentant și nu
cu însăși partea interesată. Prin urmare, reprezentantul trebuie să aducă la cunoștința terțului

20
contractant faptul că el acționează în numele reprezentatului nomine alieno, și nu în nume
propriu. În cazul în care reprezentantul NU aduce la cunoștința terțului faptul că acționează în
numele unei alte persoane și nici terțul cu care contractează nu are motive să creadă că cel cu
care contractează acționează în numele unei alte persoane, reprezentantul devine parte în
contract. De asemenea, și terțul contractant trebuie să acționeze cu intenția ca actul pe care îl
încheie să-și producă efectele în persoana și în patrimoniul reprezentatului.
 Reprezentarea aparentă11
Dacă prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să creadă în
mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor
conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterilor de
reprezentare. Atât reprezentantul cât și reprezentatul trebuie să fie de bună-credință la
încheierea actelor. Buna sau reaua-credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite
împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului. Reprezentatul de rea-credință nu poate
invoca niciodată buna-credință a reprezentantului (art.1.300 C.civ.).

iii. Manifestarea de voință a reprezentantului

Cu toate că actul juridic este încheiat în numele și pe seama reprezentatului, reprezentantul
nu este un simplu executant pasiv; dimpotrivă, voința reprezentantului este esențială pentru
încheierea actului juridic pentru care a fost împuternicit, manifestând o inițiativă certă. Întrucât
reprezentantul își exprimă propriul lui consimțământ la încheierea actului, în cazul în care
eventualele vicii de consimțământ îi afecteze voința, el va putea invoca viciile de consimțământ
pentru anulare a actului. În acest sens, art.1.299 C.civ. prevede: „contractul este anulabil atunci
când consimțământul reprezentantului este viciat. Dacă însă viciul de consimțământ privește
elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă voința acestuia din urmă
a fost viciată”.
Întrucât actul încheiat prin intermediul reprezentantului va produce efecte numai în
patrimoniul reprezentatului, în cazul reprezentării convenționale atât reprezentatul, cât și
reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată.
Ca atare:
- reprezentatul = trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul în baza mandatului. Capacitatea
trebuie să existe cel puțin la data împuternicirii, chiar dacă ulterior această capacitate este
afectată.
- reprezentantul = trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu atât la data împuternicirii, cât și
la data încheierii actului ce are la bază mandatul respectiv.

10. Efectele reprezentării

Reprezentarea creează 2 raporturi juridice:
i. între reprezentat și reprezentant,
ii. între reprezentat și terțul – parte în actul juridic care a fost încheiat în temeiul reprezentării
- de regulă, nu se stabilește nici un raport juridic între reprezentant și terț

i. față de reprezentat

11
Aparența de drept rezidă într-o stare de fapt care nu corespunde unei stări de drept, căreia legea îi atribuie totuși
efecte juridice pentru a ocroti pe terții care, cu bună-credință și fără a li se imputa vreo culpă, s-au încrezut în ea,
fiind victimele unei erori comune și invincibile (error communis facit jus).

21
- actul juridic își produce efectele direct în persoana și patrimoniul reprezentatului, ca și când ar
fi fost încheiat personal de acesta.
- fiind parte în actul încheiat, reprezentatul răspunde față de terț pentru prejudiciile cauzate de
reprezentant cu ocazia încheierii actului.
ii. față de reprezentant
- întrucât nu este parte din actul juridic, reprezentantul nu beneficiază de efectele acestui act.

iii. față de terț

- actul produce efecte juridice față de terț, el exercită drepturile derivate din act și execută
obligațiile asumate exclusiv față de reprezentat.

11. Încetarea reprezentării

Reprezentarea începe să-și producă efectele din momentul când reprezentantul ia cunoștință de
împuternicirea primită.
În chip simetric reprezentarea ia sfârșit din clipa în care reprezentantul:
- aduce la îndeplinire împuternicirea primită sau
- află că i-a încetat împuternicirea, prin notificare.
Notificarea privind încetarea mandatului trebuie trimisă nu numai reprezentantului ci și
terțului. În acest caz, reprezentatul poate să îl constrângă pe reprezentant să îi restituire procura.
Regula – după ce mandatul a încetat, reprezentantul nu mai poate încheia actul juridic în numele
și pe seama reprezentatului.
Excepția – în continuare reprezentantul poate încheia valabil acte juridice urgente și utile,
necesare salvgardării intereselor legitime ale persoanelor care temporar sunt împiedicate să se
ocupe de gestiunea patrimoniului lor.
Terțul de bună-credință care a încheiat acte juridice cu reprezentantul căruia i-a încetat
împuternicirea beneficiază de actele respective, care produc efecte față de reprezentat.

12. Proba reprezentării

Reprezentarea convențională (mandatul)
- dovedirea reprezentării între părți (reprezentat și reprezentant) se face:
 cu orice mijloc de probă dacă valoarea actului juridic este sub 250 lei,
 cu înscrisuri (procura) dacă valoarea e mai mare de 250 lei,
 reprezentarea poate rezulta și din faptul executării ei.
- probarea reprezentării în raporturile cu terții, inclusiv față de terțul contractant:
 reprezentatul (care nu participă direct la încheierea actului) poate dovedi reprezentarea
prin orice mijloc de probă
 terțul contractant – dovedește cu înscrisuri
 orice alt terț – poate dovedi reprezentarea prin orice mijloc de probă.
Reprezentarea legală :
- părinții dovedesc cu actele de stare civilă,
- tutorele dovedește cu hotărârea instanței de prin care a fost desemnat.
Reprezentarea judiciară :
- se probează cu hotărârea judecătorească de numire în această calitate.

Sarcina probei revine aceluia care invocă reprezentarea.

22
 Curs nr.5

Obiectul raportului juridic

Bunurile

1. Noţiune
Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile (conduita) la care este
îndreptăţit subiectul activ (creditorul) şi de care este ţinut subiectul pasiv (debitorul).
În cadrul anumitor raporturi juridice patrimoniale conduita părţilor priveşte anumite lucruri,
care pot fi considerare obiecte exterioare ale acţiunii sau inacţiunii părţilor (adică lucrurile sunt
obiecte ale obiectului raportului juridic, fără a fi incluse în structura acelui raport juridic).

2. Definiţia conceptului juridic de bun

Noțiunea de bun poate fi folosită în dublu sens.
 În sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea.
 În sens restrâns, se desemnează numai lucrurile = adică acele valori economice necesare
persoanelor şi susceptibile a fi dobândite în proprietate (apropriate).
„Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept
patrimonial”. (art.535 C.civ.)

3. Clasificarea bunurilor
Clasificarea bunurilor permite stabilirea regimului juridic aplicabil fiecărei categorii de
bunuri.

i. în funcţie de natura bunurilor şi calificarea dată de lege, distingem între:

 bunuri imobile
= NU pot fi deplasate
- distingem între:
→ bunuri imobile prin natura lor
= sunt terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări
fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate
pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat in acestea cu caracter
permanent (art.537 C.civ.).
→ bunuri imobile prin destinaţie
= sunt acele bunuri care prin natura lor sunt lucruri mobile însă, dată fiind întrebuințarea lor (destinaţia lor),
stabilită de proprietar, legea le consideră imobile. Astfel, sunt bunuri imobile prin destinație: materialele
separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi
formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate
spre a fi reintegrate. Mai mult, și materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri
imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie. (art.538 C.civ.)
→ bunuri imobile prin determinarea legii
= sunt drepturile reale imobiliare, precum şi acţiunile în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real
asupra unui lucru imobil. (art.542 C.civ.)
 bunurile mobile
= care pot fi mutate, transportate;

23
distingem între:
→ Bunuri mobile prin natura lor
= sunt acele lucruri pe care legea nu le consideră imobile, această calitate fiind stabilită şi pentru undele
electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi pentru energia de orice fel produse, captate şi transmise, în
condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei
acestora. (art.539 C.civ.)
→ Bunuri mobile prin anticipaţie
= sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le privesc ca mobile în
considerarea a ceea ce vor deveni în viitor. Prin urmare, bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului,
fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când,
prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor - adică sunt instrăinate cu
anticipaţie prin act juridic-.(art.540 C.civ.) Se poate observa că mobilele prin anticipaţie au un caracter mobiliar
relativ, în sensul că aceste bunuri sunt mobile numai în raporturile dintre părţile actului juridic respectiv. Faţă de
terţi însă, ele devin mobile numai după desprinderea efectivă de fond.
→ Bunuri mobile prin determinarea legii
= sunt: drepturile reale asupra unui lucru mobil; toate drepturile de creanţă; drepturile intelectuale (numite şi
drepturi de proprietate intelectuală sau drepturi de creaţie intelectuală, categorie ce cuprinde drepturile de
proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora); acţiunile în justiţie referitoare la un
drept mobiliar.
importanța clasificării:
- în ceea ce priveşte efectele posesiei:
o pentru bunurile imobile posesia poate conduce la uzucapiune, în condiţiile art.930 şi urm. C.civ.,
o pentru bunurile mobile posesia valorează, în condiţiile care rezultă din art.935 C.civ., o prezumţie absolută şi
irefragabilă de proprietate sau poate conduce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune în condiţiile art.939
C.civ.;
- publicitatea înstrăinărilor se aplică, în principal, în materia bunurilor imobile;
- înstrăinarea anumitor bunuri imobile este supusă unor cerinţe mai riguroase (formalități);
- în cazul bunurilor comune ale soţilor,
o înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu poate fi făcută de către unul dintre soţi decât cu consimţământul
expres al celuilalt soţ.
o în schimb, pentru instrăinarea bunurilor mobile, se prezumă existenţa consimţământului celuilalt soţ
(prezumţia de mandat tacit reciproc).
- executarea silită este supusă unor reguli diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil sau un
bun imobil;
- competenţa teritorială:
o în pricinile privitoare la imobile aparţine, de regulă, instanţei în a cărei circumscripţie teritorială se află situat
imobilul.
o în pricinile referitoare la bunuri mobile, este competentă, în principiu, instanţa de la domiciliul pârâtului.
- în dreptul internaţional privat,
o imobilele sunt cârmuite de legea locului imobilului (lex rei sitae),
o iar mobilele sunt cârmuite de legea personal a titularului (lex personalis), care poate fi:
- legea naţională (lex patriae) sau
- legea domiciliului (lex domicilii).

ii. după cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii, distingem între :
 bunuri fungibile
= sunt acele bunuri determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în
executarea unei obligaţii (art.543 alin.(2) C.civ.).
 bunuri nefungibile
= sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii, aşa încât debitorul nu este liberat decât
prin predarea bunului datorat.

24
N.B. - aracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci poate fi dat şi de voinţa
părţilor unui act juridic, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca două bunuri fungibile să fie considerate
nefungibile.12 (art.543 alin.(3) C.civ.)

ii. bis. după modul de individualizare distingem între:

 bunuri determinate individual (denumite și bunuri certe = res certa)
= sunt individualizate prin însuşiri proprii, specifice 13 fie potrivit naturii lor, fie stabilite de părţile actului juridic.
 bunuri individualizate generic (denumite și bunuri de gen = res genera)
= sunt individualizate pe baza însușirilor speciei sau categoriei din care fac parte (ulterior, acestea trebuie
individualizate prin numărare, cântărire sau măsurare).
În ciuda faptului că în Codul civil din 2009 nu mai figurează această clasificare, totuși numeroase
dispoziții legale fac referire la bunuri certe 14, sau la bunuri de gen15. Subliniem că bunurile determinate
generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile determinate individual sunt bunuri nefungibile.
importanța clasificării:
- în ceea ce privește valabilitatea plății16
numai bunurile certe pot forma obiectul plății, întrucât numai acestea pot fi transmise de debitor.
- compensaţia, ca modalitate de stingere a obligaţiilor, poate interveni numai în cazul bunurilor
fungibile.
- în ceea ce privește momentul transmiterii (constituirii) dreptului real asupra bunurilor în
temeiul actelor juridice între vii, translative (constitutive) de drepturi reale:
- art.1.273 alin.(1) C.civ. prevede că „drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voință al
părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori
prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”. Astfel, în ipoteza în care
contractul de vânzare privește un bun cert (individual determinat), dreptul real se transmite, ca regulă generală,
în momentul încheierii actului juridic, chiar dacă nu s-a predat bunul respectiv, dacă părțile nu au prevăzut
altfel. (art.1.674 C.civ.).
- însă, în cazul în care contractul de vânzare privește bunuri de gen, dreptul real se transmite numai după ce
acestea au fost individualizate prin numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de
natura bunului, care se realizează la data predării, afară de cazul în care este vorba despre o vânzare în bloc a
bunurilor, ipoteză în care proprietatea se strămută cumpărătorului de la încheierea contractului.
- locul de executare a obligaţiei de predare :
o bunul cert trebuie predat acolo unde se află în momentul încheierii contractului (art.1.494 alin.(1) lit. b)
C.civ.),
o bunurile de gen trebuie predate la domiciliul sau sediul debitorului din momentul încheierii contractului
(art.1.494 alin.(1) lit.c) C.civ.).17
Având în vedere faptul că, în ipoteza în care bunurile pier (dispar/sunt distruse etc.) debitorul
obligației de predare (vânzătorul) are posibilitatea de a face rost de bunuri de același gen pe care
să le predea cumpărătorului, în cazul bunurilor de gen se aplică regula: bunurile de gen nu pier
niciodată (genera non pereunt).

12
de ex., A împrumută lui B un pix cu condiția să-i fie restituit exact acel pix, pe care l-a primit cadou de la prietenul
lui, înainte să plece din țară.
13
de ex., un tablou se individualizează prin indicarea titlului și numelui pictorului.
14
de ex., art.1.273 alin.(1) C.civ., art.1.482 C.civ., art.1.494 alin.(1) lit.b) C.civ. etc
15
de ex., art.1.273 alin.(1) C.civ., art.1.486 C.civ., art.1.678 C.civ. etc.
16
Precizăm că, în dreptul civil, prin plată se înţelege executarea oricărei obligaţii, indiferent de obiectul ei, iar nu
numai remiterea unei sume de bani.
17
Executarea obligațiilor constând în predarea bunurilor, adică plata este cherabilă, iar nu portabilă.

25
iii. după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanței ori înstrăinarea lor,
distingem între :
 bunuri consumptibile
= prima lor întrebuințare implică consumarea substanței sau înstrăinarea lor (art.544 alin.(2) C.civ.; de ex.: banii,
alimentele etc.
 bunuri neconsumptibile
= pot fi folosite în mod repetat, fără consumarea substanței sau înstrăinarea lor; de ex. : un apartament, un
autoturism etc.
Precizăm că părțile pot prin actul juridic pe care îl încheie între ele să schimbe modul de
întrebuințare a unui bun consumptibil prin natura sa (art.544 alin.(3) C.civ.).
importanţa clasificării:
- în cazul uzufructului
o dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumptibil, uzufructuarul va trebui să restituie nudului
proprietar chiar acel bun, el având obligația conservării substanței lui,
o în cazul în care este vorba de un bun consumptibil 18, uzufructuarului nu îi mai incumbă obligația de a conserva
substanța bunului pentru a-l restitui nudului proprietar ci, potrivit art.712 C.civ., el are obligaţia de a restitui un
bun de aceeaşi calitate şi valoare (inclusiv cantitate) cu cel primit sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea
lui la data stingerii uzufructului.
- în cazul contractului de împrumut
o bunurile consumptibile pot forma numai obiectul împrumutului de consumație (numit şi mutuum),
o bunurile neconsumptibile pot forma obiectul împrumutului de folosință (numit şi comodat).
Precizăm că, deşi în majoritatea cazurilor bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele
neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci consumptibilitatea
nu trebuie confundată cu fungibilitatea.19

iv. după cum produc alte bunuri, fără a li se consuma sau diminua substanța:
 bunuri frugifere
= dau naștere altor bunuri, numite fructe, în mod periodic şi fără să-și consume substanța.
 bunuri nefrugifere
=nu produc alte bunuri - fructe.

Distinge trei categorii de fructe: (art.548 C.civ.)

 fructe naturale = sunt obținute fără intervenția omului, (pe care pămantul le produce de la
sine)20;
 fructe industriale = sunt obținute ca rezultat al intervenției omului (recoltele de orice
fel)21;
 fructe civile = sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în
virtutea unui act juridic, (de ex.:chiriile, arenzile, dobanzile, venitul rentelor şi dividendele) 22 .
importanța clasificării fructelor:
- în ceea ce priveşte modul lor de dobândire:
- fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), la data separării de bunul care le-a
produs (art.550 alin.(2) C.civ.),

18
De fapt, în acest caz suntem în prezența unui cvasiuzufruct, deoarece uzufructuarului nu i se transmit doar
folosința bunului şi dreptul de a-i culege fructele, ci însuși dreptul de proprietate
19
de ex. o sticlă de vin foarte valoroasă este un bun consumptibil dar nefungibil; iar un roman polițist este un bun
neconsumptibil, dar poate fi considerat fungibil.
20
art.548 alin. (2) C.civ.
21
art. 548 alin. (3) C.civ.
22
art. 548 alin. (4) C.civ.

26
 - fructele civile se dobândesc zi cu zi, prin simpla scurgere a timpului (art.550 alin.(3) C.civ.).
De exemplu, în temeiul unui contract de uzufruct, uzufructuarul are dreptul să primească fructele naturale şi
industriale percepute după constituirea uzufructului, iar cele percepute după stingerea uzufructului revin nudului
proprietar, fără a putea pretinde unul altuia despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor (art.710
C.civ.). În schimb, fructele civile se cuvin uzufructuarului proporțional cu durata uzufructului, dreptul de a le
pretinde dobândindu-se zi cu zi (art.711 C.civ.), deci chiriile, arenzile etc. scadente anterior nașterii dreptului de
uzufruct se cuvin nudului proprietar, chiar dacă acestea vor fi încasate după această dată, iar cele care devin scadente
în cursul exercitării dreptului de uzufruct se cuvin uzufructuarului, chiar dacă vor fi percepute după încetarea
dreptului de uzufruct.
N.B. Fructele nu trebuie confundate cu productele.
Productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței
acestuia. (art.549 C.civ.) – de ex. cheresteaua se obține prin prelucrarea unui buștean (copac).
Distincția dintre fructe şi producte prezintă importanță practică sub mai multe aspecte, de exemplu:
uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul de bună-
credință dobândește numai fructele (art.948 C.civ.), nu şi productele.

v. după cum pot fi sau nu împărțite fără să își schimbe destinația economică (art.545 alin.(2)
C.civ.).
 bunuri divizibile
= pot fi împărțite fără să își schimbe, prin aceasta, destinația sa economică. (de ex. o pâine)
 bunuri indivizibile
= prin împărțire, își schimbă destinația economică (de ex. un computer)
Părțile, prin act juridic, pot considera că un bun divizibil prin natura lui este indivizibil
(art.545 alin.(3) C.civ.).
importanţa clasificării:
- în materia partajului
întrucât bunul indivizibil nu poate fi fracționat, el va fi atribuit unuia dintre copărtași sau va fi scos la vânzare prin
licitație, iar prețul obținut va fi împărțit intre copărtași.
- în cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte
bunul indivizibil care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte determină o indivizibilitate naturală,
așa încât, după caz, fiecare creditor poate cere întreaga prestație sau fiecare debitor este ţinut să execute întreaga
prestație. (de ex. un singur vânzător trebuie să predea apartamentul mai multor cumpărători, sau mai multe persoane
moștenesc un apartament.)

v.i. în funcție de corelația dintre ele, distingem între :

 bunuri principale
= pot fi folosite de sine-stătător, în mod independent, fără să fie destinate a servi la întrebuințarea altui bun.
 bunuri accesorii
= destinate, în mod stabil şi exclusiv, întrebuințării economice a altui bun, atât timp cât satisface această utilizare
(art.546 alin.(1) C.civ).23
N.B. - caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însușirile fizice ale bunului, cât mai ales din voința
omului; numai proprietarul ambelor bunuri poate stabili destinația comună a acestora. Pe de altă parte, separarea
temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi schimbă caracterul de bun accesoriu; iar prin transformarea
unui bun principal într-un bun accesoriu nu trebuie să se aducă atingere drepturilor unui terț cu privire la acesta
importanţa clasificării:
- proprietarul bunului principal este și proprietarul bunului accesoriu,

23
Sunt bunuri accesorii, de ex. cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, încărcătorul pentru telefonul mobil etc.

27
- bunul accesoriu urmează soarta bunului principal, 24 dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres, în
cadrul actului juridic, inclusiv în cazul înstrăinării sau grevării bunului principal (art.546 alin.(3)
C.civ.).
Subliniem că nu există suprapunere între clasificarea drepturilor reale în principale şi
accesorii şi clasificarea bunurilor în principale şi accesorii, deoarece aceasta din urmă privește
bunurile în materialitatea lor. Ca urmare, asupra unui bun principal poate să existe un drept real
accesoriu (spre exemplu, un autoturism este dat în gaj), după cum asupra unui bun accesoriu
există şi un drept real principal (cheile unui lacăt pot fi în proprietatea mai multor persoane).

vii. după modul lor de percepere sunt:

 bunuri corporale
= sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind ușor perceptibile simțurilor omului.
 bunuri incorporale
= sunt valorile economice care au o existență ideală, abstractă.
Sunt bunuri incorporale:
- drepturile reale,
- drepturile de creanță,
- creațiile intelectuale = drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora;
- titlurile de valoare = valorile mobiliare (acțiunile, obligațiunile, instrumentele financiare derivate sau orice alte
titluri de credit încadrate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare în această categorie),
= precum şi efectele de comerț (cambia, biletul la ordin şi cecul).
importanța clasificării:
- proprietatea poate fi dobândită ca efect al posesiei de bună-credință (art.935 C.civ.), asupra
bunurilor mobile corporale, iar numai în mod excepțional şi numai asupra unei anumite categorii
de bunuri mobile incorporale, anume titlurile la purtător (art.940 C.civ.);
- dobândirea proprietății prin simpla remitere materială se aplică numai cu privire la bunurile
mobile corporale şi, prin excepției, cu privire la titlurile la purtător.

viii. în funcție de regimul circulaţiei lor juridice distingem între:

 bunuri aflate în circuitul civil
= pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice.
De regulă, bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepțiile prevăzute expres de lege.
distingem între:
- bunurile care pot circula liber, neîngrădit,
- bunurile care pot fi dobândite, deținute sau înstrăinate numai cu respectarea anumitor condiții restrictive (de
exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi substanţele toxice, obiecte de cult etc.).
 bunuri scoase din circuitul civil
= NU pot face obiectul unui act juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi reale (art.1.229
C.civ.).25
Noțiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circuitul civil, în realitate, vizează :
- fie numai inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar care pot forma obiectul unor acte
juridice netranslative de proprietate),
- fie numai regimul juridic restrictiv al circulației anumitor bunuri.
importanţa clasificării:
- se manifestă în ceea ce privește valabilitatea actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor.
24
accesorium sequitur principale (= bunul accesoriu urmează soarta juridică a bunului principal)
25
Bunul care nu poate fi transmis este considerat scos din circuitul civil (practic bunul nu mai circulă în societate);
de ex. așa-numitele lucruri comune (= aerul, razele soarelui, apa mării etc.), care nu pot aparține nimănui și care sunt
folosite de toți, în condițiile și limitele prevăzute de lege.

28
ix. Alte clasificări ale bunurilor

I.) după cum pot fi urmărite silit sau nu pot forma obiectul executării silite distingem între:
Atunci când debitorul nu își îndeplinește de bunăvoie obligațiile asumate față de creditor, acesta din urmă va
putea să treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-și creanța din sumele obținute prin
valorificarea acestora.
 bunuri sesizabile
= pot să facă parte din procedura de executare silită= pot fi urmărite silit.
 bunuri insesizabile
= NU pot fi urmărite silit.
importanţa clasificării
- Regula o reprezintă caracterul sesizabil (urmăribil) al bunurilor debitorului.
- Excepția : numai în cazurile expres prevăzute de lege bunurile sunt insesizabile (neurmăribile).

II.) Bunuri din domeniul public26 şi bunuri din domeniul privat al(e) statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale
Statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale:
- dreptului de proprietate publică = domeniul public
o domeniul public de interes național,
o domeniul public de interes local sau județean.
- dreptului de proprietate privată = domeniul privat.
Apartenența unui bun la domeniul public sau la domeniul privat se stabilește în funcție de
două criterii:
- prevederile legii,
- afectațiunea bunului :
o la uzul public (bunurile care sunt destinate folosinței publice) sau
o la interesul public (bunurile care sunt destinate serviciilor publice).
Aceste bunuri pot fi date în administrare instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori
închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.
 Fac parte din domeniul public :
= bogățiile de interes public ale subsolului,
= spațiul aerian,
= apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național,
= plajele,
= marea teritorială,
= resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum şi
= alte bunuri stabilite de legea organică.
 Fac parte din domeniul privat statului ori unităților administrativ-teritoriale toate
celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale
importanța clasificării:
i. bunurilor proprietate publică (art.136, alin.(4) Constituția României) sunt:
 inalienabile = netransmisibile, sunt scoase din circuitul civil
26
Potrivit art.136 alin.(2) din Constituţie, „proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale”; potrivit art.861 alin.(2) C.civ., statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale dreptului de
proprietate publică care „poate fi de domeniul public sau de domeniul privat”.

29
- nu pot fi înstrăinate altor persoane,
- proprietatea publică trebuie exercitată integral, ea nu poate fi dezmembrată în drepturi reale, anume: uzufructul,
uzul, abitaţia, servitutea sau superficia.
 imprescriptibile
- proprietatea publică este imprescriptibilă extinctiv = nu se pierde prin neexercitare,
- proprietatea publică este imprescriptibilă achizitiv = nu poate fi dobândită de altă persoană,
de ex. o persoană care „a pus stăpânire” pe o bancă din parc nu poate deveni proprietara acelui bun care aparține
proprietății publice a localității.
 Potrivit art.861, alin.(2) C.civ., proprietatea publică nu se stinge prin neuz și nici nu poate fi dobândită de terți
prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile.
 insesizabile = nu pot fi executate silit de creditori
- în cazul în care împotriva statului sau al unității administrativ-teritoriale s-a început executarea silită, vor fi
urmărite bunurile acestora care fac parte din domeniul privat al statului sau al unității administrativ-teritoriale.

ii. bunurile proprietate privată (art.533, alin.(4) C.civ.) sunt și rămân în circuitul civil, dacă
prin lege nu se dispune altfel.
:
o pot fi înstrăinate (= sunt alienabile),
o pot face obiectul unei executări (urmăriri) silite (= sunt sesizabile)
o pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege, inclusiv prin uzucapiune (= sunt
prescriptibile achizitiv).

III.) Bunuri comune ale soţilor şi bunuri proprii în cadrul regimului comunităţii legale:
 Bunurile comune sunt acele bunuri dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți,
cu excepția cazurilor prevăzute de art.340 C.civ.
 Bunurile proprii ale fiecărui soţ sunt:
- bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
- bunurile de uz personal;
- bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de
comerț care face parte din comunitatea de bunuri;
- drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor
distinctive pe care le-a înregistrat;
- bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare,
schițele şi proiectele artistice, proiectele de invenții şi alte asemenea bunuri;
- indemnizația de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus
unuia dintre soți;
- bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul
dobândit in schimbul acestora;
- fructele bunurilor proprii.

Prin convenție matrimonială poate fi ales un alt regim matrimonial decât cel al comunității
legale, anume regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale.

30
 Curs nr.6

Patrimoniul

1. Terminologie
Patrimoniul reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin
unui subiect de drept.

N.B. Patrimoniul este un element fundamental al personalității juridice, este dimensiunea

economică a subiectului de drept - persoană fizică sau persoană juridică-.

2. Reglementare.
Codul civil reglementează pe larg conceptul de patrimoniu, astfel:
Art.31 C.civ. - Patrimoniul. Mase patrimoniale și patrimonii de afectațiune
„(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și
datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia.
(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni27 numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
(3) Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al
cărții a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii.”

Noțiunea de patrimoniu se mai regăsește, de ex. și în Legea nr.31/1990 privind societățile : art.143, art.158 alin.(1),
art.205 alin.(3), art.230, art.233, art.235; sau în Legea nr.215/2001 a administrației publice locale - art.119, art.121
etc.

3. Definiție
 Art.31 alin.(1) C.civ.: „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui
patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin
acesteia.”
 Art.121 din Legea nr.215/2001 prevede: „Constituie patrimoniul unității administrativ
teritoriale bunurile mobile si imobile care aparțin domeniului public al acesteia, domeniului
ei privat, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial.”

4. Conținut
Există o asemănare între patrimoniu și un registru contabil, întrucât, întocmai ca într-un
astfel de registru, într-o rubrică sunt înscrise veniturile, iar în alta datoriile; o altă analogie
plasează patrimonial în raport cu un cont bancar curent, în care drepturile sunt înscrise la
„credit”, adică la rubrica sumelor depuse, iar obligațiile la „debit”, adică la rubrica sumelor
retrase, așa încât patrimoniul poate fi definit ca expresie contabilă a tuturor puterilor economice
aparținând unui subiect de drept.28
Patrimoniul, fiind o sumă de valori, este distinct de bunurile care îl compun la un moment
dat; el există indiferent de schimbările și modificările care se produc în legătură cu
drepturile și obligațiile care-i alcătuiesc conținutul.
27
a afecta un bun sau un patrimoniu = a stabili un scop, o utilizare acelui bun sau patrimoniu, adică a-i da o anumită
destinație; patrimoniul de afectațiune=masa patrimonială constituită pentru un anumit scop, cum ar fi desfășurarea
unei activități.
28
G.N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale
principale, București, 1947, p. 21.

31
 Pe lângă obligațiile cu conținut economic, în cuprinsul patrimoniului intră numai drepturile
cu conținut economic, evaluabile în bani, adică drepturile patrimoniale, NU și cele personal-
nepatrimoniale. Bunurile, în materialitatea lor, intră în patrimoniul unei persoane numai prin
intermediul dreptului care poarta asupra lor, ca obiect al acestui drept; în absența dreptului,
simpla stăpânire în fapt a bunului nu determină apartenența acestuia la patrimoniul celui
care îl stăpânește.
Patrimoniul este alcătuit din drepturi și obligații. Drepturile alcătuiesc activul patrimonial,
iar obligațiile formează pasivul patrimonial. Când activul patrimonial depășește pasivul, titularul
patrimoniului este solvabil; dimpotrivă, când pasivul este mai mare ca activul, titularul
patrimoniului este insolvabil.

5. Teorii cu privire la patrimoniu

5.1. Teoria personalistă a patrimoniului (teoria clasică), ai cărei promotori au fost Aubry și Rau. Ideile de bază ale
teoriei clasice sunt următoarele:
- numai persoanele pot avea un patrimoniu;
- orice persoană are un patrimoniu ;
- o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu care este unitar și indivizibil;
- patrimoniul nu poate fi separat de persoana care îl deține.
5.2. Teoria patrimoniului de afectațiune ai cărei promotori au fost Bekker, Brinz și Uger. Ideile de bază sunt
următoarele:
- patrimoniul nu mai este legat de personalitatea subiectului de drept;
- unitatea elementelor patrimoniului este data de ideea de scop, de afectațiune;
- o persoana poate fi titulară mai multor patrimonii, în funcție de scopul, de afectațiunea pe care a dat-o unei anumite
mase din bunurile sale.
5.3. Teoria modernă a patrimoniului este o sinteză a celor două teorii: cea personalistă și ce a afectațiunii. Ideile care
conturează într-un mod foarte general concepția contemporană asupra patrimoniului sunt cele care ilustrează
caracterele patrimoniului, fiind preluate din ambele teorii "clasice".

6. Caracterele patrimoniului
6.1. Patrimoniul este o universalitate29 juridică (de drept) - particularități:
- drepturile și obligațiile -componente ale patrimoniului-, sunt legate între ele prin apartenența la
același subiect de drept, formând un ansamblu, un tot;
- drepturile și obligațiile sunt distincte și relativ independente de universalitate, în sensul că
existența sau inexistența lor nu pune în discuție însăși universalitatea (patrimoniul există,
indiferent dacă titularul său este bogat sau sărac).
Patrimoniul, înteles ca universalitate de drept, se deosebește de universalitatea de fapt = înţeleasă ca un
ansamblu de bunuri, ce aparțin unei persoane, alcătuit prin voința titularului fără să fie incluse și obligații (de ex.
fondul de comerț etc.).
Distingem următoarele:
- universalitatea de drept există indiferent de voința titularului, este alcătuită din drepturi și obligații, este
inalienabilă și independentă de elementele care o compun;
- universalitatea de fapt se formează ca urmare a manifestării de voință a subiectului de drept, este alcătuită numai
din drepturi (care poartă asupra unor bunuri), este alienabilă și nu există în mod separat de elementele sale (dispariția
bunurilor duce la dispariția "universalității").

Art.541 C.civ. - Universalitatea de fapt

„(1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație
comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege.

29
universalitate = un ansamblu (o totalitate) de elemente diferite, diverse.

32
(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau
raporturi juridice distincte.”

6.2. Nu există subiect de drept fără un patrimoniu

Patrimoniul însoțește subiectul de drept pe întreaga sa existență, de la naștere/înființare, până la
moarte/desființare.

6.3. O persoană are un singur patrimoniu.

6.4. Patrimoniul este inalienabil (=nu poate fi înstrăinat) în timpul vieții persoanei fizice sau al
existenței persoanei juridice.
În ipoteza în care titularul patrimoniului nu mai există, patrimoniul va fi cules de alt titular  patrimoniul poate fi
înstrăinat numai în baza actelor juridice care își produc efectele după moartea titularului patrimoniului (acte mortis
causa, de ex. prin succesiune legală sau testamentară).

6.5. Patrimoniul este divizibil în mai multe mase patrimoniale

= art.31 alin.(2) C.civ. prevede că fiecare masă patrimonială are un regim juridic 30 distinct (de ex.
soții au bunuri comune și bunuri proprii: art.352-353 C.civ).

7. Functiile patrimoniului
7.1. Patrimoniul permite și explică garanţia comună a creditorilor
Art.2.324 C. civ. - Garanția comună a creditorilor
„(1) Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele
servesc drept garanție comună a creditorilor săi.
(2) Nu pot face obiectul garanției prevăzute la alin.(1) bunurile insesizabile.
(3) Creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de
lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu
sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului.
(4) Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de
lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Acești
creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.”
Rezultă din textul de lege:
- că bunurile imobile sau mobile, prezente și viitoare, ce aparțin unei persoane formează un tot,
un ansamblu, care constituie o garanție a executării obligațiilor asumate de titularul lor față de
creditori,
- în momentul asumării obligațiilor, persoana răspunde pentru executarea acelor obligații cu
întregul ei patrimoniu,
- acest ansamblu formează o garanție comună de care beneficiază toți creditorii titularului
patrimoniului,
- creditorii beneficiari ai garanției comune sunt îndeosebi creditorii chirografari, adică aceia care
NU beneficiază de garanții speciale cum sunt gajul (amanetul), ipoteca, privilegiu, fideiusiunea
etc.
Cu alte cuvinte, creditorii chirografari nu au, pentru creanța lor, niciun temei legal de
preferință31, fiind în situație de egalitate cu toți ceilalți asemenea lor, afată de creditorii
privilegiați sau garantați.
Principiul este stabilit de art.2.326 C.civ. care prevede că:

30
regim juridic = ansamblul de reguli
31
Art.2.327 C.civ. - Cauzele de preferință sunt privilegiile, ipotecile și gajul.

33
„(1) Prețul bunurilor debitorului se împarte între creditori proporțional cu valoarea creanței fiecăruia, afară de
cazul în care există între ei cauze de preferință ori convenții cu privire la ordinea îndestulării lor.
(2) Creditorii care au același rang au deopotrivă drept la plată, proporțional cu valoarea creanței fiecăruia dintre
ei.”
Denumirea de garanţie comună evocă puterea pe care o are orice creditor asupra
patrimoniului debitorului său și dreptul acestuia de a urmări bunurile ce se află în patrimoniul
debitorului pentru realizarea creanțelor, fără însă a-l opri să le înstrăineze. Conchidem că asupra
patrimoniului se exercită nu doar puterea titularului său dar și, mai puțin evident, puterea
conferită ex lege creditorilor titularului pentru ca aceștia să își realizeze drepturile patrimoniale.
În concluzie, patrimoniul debitorului are funcția esențială de a constitui garanția comună și
proporțională a tuturor creditorilor săi. Proporțional înseamnă că, dacă există un creditor ce are o
creanță de 1000 de lei și altul de 100 de lei, dacă din vânzarea bunurilor debitorului nu a rezultat
un preț suficient pentru a achita toți creditorii, ci în raport cu pasivul general, activul nu
reprezintă decât 40% din datorii, atunci cel cu creanța de 1000 de lei va lua 400 de lei, iar cel cu
creanța de 100 de lei va lua 40 de lei.32

7.2. Patrimoniul permite și explică subrogația33 reală cu titlu universal

- aceasta funcție este în strânsă legătură cu caracterul patrimoniului de a fi divizibil în mai multe
mase patrimoniale.
Subrogația reală cu titlu universal este mecanismul juridic prin care locul oricărui bun
înstrăinat din patrimoniu (sau dintr-o masa de bunuri din cadrul patrimoniului) este luat de prețul
încasat sau de bunul primit în schimb; aceasta înlocuire se produce „automat”, iar bunul care
intră în patrimoniu dobândește regimul juridic al patrimoniului sau al masei de bunuri, în
ansamblul său.
Subrogația reală cu titlu particular este tot o înlocuire a unui bun cu altul în cadrul unui
patrimoniu sau al unei mase patrimoniale, numai că în acest caz bunul care intră în patrimoniul
dobândește nu numai regimul juridic al patrimoniului sau al masei de bunuri, în ansamblul său,
ci și regimul juridic specific numai bunului care a ieșit din patrimoniu (de aceea se spune ca ea
are loc numai în legătură cu bunuri privite individual = ut singuli). Subrogația reală cu titlu
particular se produce numai când legea o prevede în mod expres

7.3. Patrimoniul permite și explică transmisiunea universală sau transmiterea cu titlu

universal în situația decesului unei persoane fizice sau a reorganizării unei persoane juridice.

32
Principiul proporționalității este consacrat și în dispoziții legale speciale, care detaliază modul de distribuire a
valorilor patrimoniale între diferitele categorii de creditori (regula proporționalității aplicându-se de fapt între
creditorii din aceeași categorie), anume: art.779 alin.(2), art.865 și art.867 C.pr.civ.; art.161-163 din Legea
nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență; art.258 din C.pr.fiscal etc.
33
subrogație = înlocuire

34
 Cursurile nr.7-8

Conținutul raportului juridic

Conținutul raportului juridic constă în ansamblul drepturilor subiective și al obligațiilor ce se

stabilesc între participanții (subiectele) acelui raport juridic. Între aceste drepturi și obligații se
stabilesc anumite legături (corelații) guvernate de anumite principii:
i. NU există drept subiectiv fără o obligație corelativă :
o fiecărui drept îi corespunde o obligație corelativă.
o fiecărei obligații îi corespunde un drept subiectiv corelativ.
ii. dreptul subiectiv și obligația corelativă au același obiect (bun sau prestație),
iii. dreptul subiectiv aparține unui subiect de drept iar obligația corelativă aparține celuilalt
subiect de drept.
 unul dintre participanți, în calitate de subiect activ își exercită dreptul împotriva celuilalt
participant, subiect pasiv, care și-a asumat obligația (îndatorirea) corelativă; = subiectul activ
opune subiectului pasiv dreptul său.
 de regulă, fiecare din părțile raportului cumulează calitatea de subiect activ cu cea de subiect
pasiv, fiind în același titular de drepturi și de obligații.

I. Drepturile subiective
1. Definiție
Dreptul subiectiv este posibilitatea titularului său (denumit subiect activ), recunoscută ab initio
de lege, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv (titularul obligației
corelative) o conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forței
coercitive a statului.
Aşadar, se observă că:
 dreptul este o posibilitate (facultate/ putere), desigur recunoscută de lege subiectului activ
(titularului său),
 dreptul subiectiv încapsulează un interes personal ocrotit de lege,
 dreptul conferă titularului său următoarele prerogative:
- de a avea el însuși o anumită conduită, în limitele prevăzute de lege;
- de a pretinde, în limitele stabilite de lege, subiectului pasiv (titularul obligației) să aibă o
conduită corespunzătoare (să dea, să facă ori să nu facă ceva);
- de a recurge la forța de constrângere a statului, dacă dreptul său este nesocotit sau
încălcat.
N.B. existența dreptului subiectiv nu trebuie confundată cu exercițiul acestuia, deci
posibilitatea juridică nu este același lucru cu valorificarea concretă a potențialității prevăzute de
lege.

2. Clasificarea drepturilor subiective

i. după gradul de opozabilitate34, distingem între :
34
opozabilitatea vizează modul în care titularul își exercită dreptului = modul cum își raportează dreptul la ceilalți.

35
  drepturi absolute
= conferă titularului său posibilitatea de a acționa individual (singur), fără a avea nevoie de
concursul altei persoane pentru a fi exercitate.
= sunt opozabile tuturor (erga omnes).
de ex. drepturile nepatrimoniale (dreptul la nume) și drepturile reale (dreptul de proprietate).
Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:
- numai titularul său este determinat, în calitate de subiect activ al raportului juridic în al cărui conținut intră (de
ex.proprietarul),
- titularul obligației corelative este format din toate celelalte persoane, în calitate de subiect pasiv nedeterminat;
- îi corespunde obligația generală şi negativă de a nu i se aduce atingere  obligația de a nu îl încălca revine tuturor
subiectelor pasive (erga omnes).
 drepturi relative
= titularul poate pretinde subiectului pasiv, bine determinat, o anumită conduită, fără de care
dreptul nu se poate realiza.
de ex. drepturile de creanţă (dreptul studentului de a primi notele de curs).
Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:
- sunt bine determinate atât subiectul activ (=titularul dreptului), cât şi subiectul pasiv (=titularul obligației);
- îi corespunde o obligație corelativă bine determinată, care nu are întotdeauna același conținut, în sensul că aceasta
poate consta fie într-o acțiune (a da sau a face), fie într-o abținere (a nu face ceva anume);
- obligația corelativă incumbă numai subiectului pasiv, este opozabil numai subiectului pasiv.

ii. în funcție de natura conținutului lor, distingem între :

 drepturi nepatrimoniale (denumite şi drepturi personal-nepatrimoniale)
= au un conținut care NU poate fi exprimat în bani.
 drepturile nepatrimoniale pot fi împărțite în:
o drepturi care privesc existența şi integritatea fizică sau morală ale persoanei
(de ex. dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputație, dreptul la demnitate etc.);
o drepturi care privesc identificarea persoanei
(dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la stare civilă - pentru persoana fizică;
dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la naționalitate, dreptul la cont bancar etc. - pentru
persoana juridică);
o drepturi decurgând din creația intelectuală
(dreptul de autor, în măsura în care nu sunt patrimoniale);
o drepturile (neevaluabile pecuniar) ce formează conținutul raporturilor de familie.
 drepturi patrimoniale
= au un conţinut care poate fi exprimat în bani.
→ drepturile patrimoniale se împart în :
Drept real (jus in re) = în temeiul căruia titularul său își poate exercita prerogativele
asupra
unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei
persoane.
(de ex. dreptul de proprietate)
Drept de creanță (jus ad personam) = în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor,
poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori
să nu facă ceva, sub sancțiunea constrângerii de către stat.
(dreptul cumpărătorului de a primi bunul cumpărat)
Așadar, creditorul nu își poate exercita dreptul său fără concursul altei persoane (debitorul), concurs care, dacă este
cazul, va fi obținut prin intermediul forței coercitive a statului (prin acțiune în instanța de judecată).
Acțiunile în justiție prin care se urmărește recunoașterea sau realizarea :

36
  unui drept real sunt denumite acțiuni reale (acțiunea în revendicare a unei proprietăți)
 unui drept de creanță sunt denumite acțiuni personale (acțiunea prin care vânzătorul
pretinde plata prețului)
Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanță (ambele sunt
drepturi patrimoniale; au titulari bine precizați etc.), între ele există importante deosebiri:
- cu privire la subiectul pasiv:
o este nedeterminat - în cazul dreptului real
o este bine cunoscut - în cazul dreptului de creanță
- cu privire la obligația corelativă:
o este o obligație generală şi negativă de a nu i se aduce atingere dreptului real
o poate fi o obligație de a da, o obligație de a face, sau o obligație de a nu face ceva anume
în raport cu un drept de creanță,
- drepturile reale sunt limitate ca număr, / drepturile de creanță sunt nelimitate,
- numai dreptul real este însoțit de prerogativa urmăririi35 şi de prerogativa preferinței.
Prerogativa urmăririi constă în posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde
restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deține.
Spre exemplu:
o proprietarul își poate revendica imobilul de la orice persoană care îl deține;
o uzufructuarul poate cere lucrul spre a-l folosi şi a-i culege fructele de la orice proprietar al acestuia, inclusiv de
la persoana care a dobândit lucrul de la nudul proprietar;
o titularul unei servituți își poate exercita dreptul chiar dacă fondul aservit a fost înstrăinat de proprietarul
originar;
o în cazul dreptului real de ipotecă, dacă debitorul care a garantat restituirea unei sume de bani împrumutate
printr-o ipotecă ar înstrăina bunul ipotecat şi nu şi-ar executa de bunăvoie obligația de restituire a sumei
împrumutate, atunci creditorul ipotecar poate urmări bunul afectat garanției şi în mâinile noului proprietar,
solicitând scoaterea bunului la vânzare silită, pentru ca din prețul obținut la licitație să își satisfacă dreptul său
de creanță față de debitor.
Prerogativa preferinței constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza
dreptul respectiv cu prioritate față de titularii altor drepturi.
De exemplu, din prețul bunului ipotecat, scos la vânzare silită prin licitație, mai întâi își va satisface creanța
creditorul ipotecar, ca titular al dreptului real de ipotecă, iar numai eventualul rest va fi distribuit creditorilor
chirografari ai debitorului urmărit.

iii. în funcție de corelația dintre ele distingem între :

 drepturi principale
= au o existență de sine stătătoare, nu depind de alte drepturi.
de ex.dreptul de proprietate
 drepturi accesorii
= NU au o existență de sine stătătoare, sunt exercitate în conexiune cu alte drepturi (principale).
de ex. garanțiile: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile, fideiusiunea etc.
importanța clasificării:
- soarta juridică a dreptului accesoriu depinde (este determinată) de cea a dreptului principal –
accesorium sequitur principale.
Întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, sunt drepturi principale, aşa
încât clasificarea în discuție vizează doar drepturile patrimoniale.

35
În sensul că dreptul de urmărire este de esența dreptului real, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.1973/1973,
în C.D. 1973, p. 217.

37
Principala aplicație a acestei clasificări se întâlnește în materia drepturilor reale, deosebim:

Drepturile reale principale:

 dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale: dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate
privată,
 dezmembrămintele dreptului de proprietate privată, (numite şi drepturile reale principale asupra bunurilor
proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de superficie
şi dreptul de servitute,
 dreptul de concesiune = dreptul de folosință ce izvorăște din contractul de concesiune,
 dreptul de administrare (de folosință) al regiilor autonome sau, după caz, al autorităților administrației publice
centrale sau locale şi altor instituții publice de interes național, județean ori local, ca drept real corespunzător
dreptului de proprietate publică (art.867-art.870 C.civ.),
 dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale,
conferit, în condițiile legii, instituțiilor de utilitate publică (art.874 şi art.875 C.civ.); etc.

Drepturile reale accesorii:

 dreptul de ipotecă - (art.2.343 - art.2.479 C.civ.) = este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile
afectate executării unei obligații.
 dreptul de gaj (amanetul) - (art.2.480 - art.2.494 C.civ.) = este acel drept real născut din contractul accesoriu
prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei. În cazul în care debitorul
nu își achită datoria, creditorul gajist are dreptul :
o fie de a cere instanței să ii aprobe reținerea lucrului în contul creanței, pe baza unei expertize judiciare de
estimare a valorii lucrului,
o fie de a solicita vânzarea la licitație publică a lucrului gajat, cu dreptul de a fi plătit cu preferință din suma
obținută față de alți creditori ai aceluiași debitor.
 privilegiul - (art.2.333 - art.2.342 C.civ.) = reprezintă preferința acordată de lege unui creditor în considerarea
creanței sale.
 dreptul de retenţie - (art.2.495 - art.2.499 C.civ.) = drept real de garanție imperfect, care constă în posibilitatea
deținătorului unui lucru mobil sau imobil al altuia de a refuza remiterea sau restituirea acelui lucru către creditor
pană când acesta nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atâta timp cât
creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru
prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. Aplicații ale dreptului de retenție:
o art.352 alin.(2) C.civ. potrivit căruia „soțul care a plătit datoria comună (din bunurile proprii) are un drept
de retenție asupra bunurilor celuilalt soț pană la acoperirea integrală a creanțelor pe care acesta i le
datorează”;
o art.2.029 C.civ., potrivit căruia, pentru garantarea tuturor creanțelor sale împotriva mandantului izvorâte
din mandat, „mandatarul are un drept de retenție asupra bunurilor primite cu ocazia executării
mandatului de la mandant ori pe seama acestuia”;
o art.2.053 alin.(1) C.civ., potrivit căruia, „pentru creanțele sale asupra comitentului, comisionarul are un
drept de retenție asupra bunurilor acestuia, aflate în detenția sa".
 drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de creanță.

În categoria drepturilor de creanță accesorii includem:

- dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanței principale.
- dreptul născut din clauza penală. Clauza penală este acea convenție accesorie prin care părțile contractului prevăd
ca partea, care nu-și execută obligațiile ce decurg din contract, să fie obligată la o anumită prestație (fie o sumă de
bani, fie o altă valoare patrimonială).
- dreptul de fideiusiune.Fideiusiunea (denumită şi cauțiune) este contractul prin care o parte, denumită fideiusor, se
obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit
sau în schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (art.2.280 C.civ.). Este o
garanție personală = fideiusorul garantează executarea obligației asumată de altă persoană cu patrimoniul său.

38
- dreptul de a pretinde arvuna. Arvuna reprezintă o sumă de bani pe care una dintre părți o dă celeilalte părți cu
ocazia încheierii unei convenții, urmând ca, în ipoteza denunțării sau a neexecutării convenției respective, partea
care a denunțat unilateral sau nu şi-a executat culpabil obligația asumată să piardă suma dată sau, după caz, să
restituie dublul sumei primite (art.1544-1545 C.civ.).

iv. după gradul de certitudine conferit titularilor avem:

 drepturi pure şi simple
= conferă maximă certitudine, deoarece nici existența şi nici exercitarea lor nu depind de vreo
împrejurare viitoare.
= pot fi exercitate de îndată ce s-au născut, necondiționate.
 drepturi afectate de modalități
= nu oferă deplină siguranță, în sensul că exercitarea lor sau chiar existența lor depind de o
împrejurare viitoare, certă sau incertă.
Sunt modalități ale drepturilor : termenul şi condiția.
 termenul = constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare.
Dreptul afectat de termen este apropiat, ca siguranță, de dreptul pur şi simplu, deoarece termenul nu afectează
existența dreptului subiectiv, ci afectează numai exercițiul acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune capăt
exercițiului dreptului subiectiv respectiv.
 condiția = este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare.
Dreptul afectat de condiție este nesigur în ceea ce privește existența sa, așa încât există nesiguranță în privința
nașterii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.

v. drepturile eventuale şi drepturile viitoare - spre exemplu:

- art.956 C.civ.= „drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise”,
- art.2.370 C.civ. = rangul ipotecii garantează îndeplinirea unei obligații viitoare etc.

3. Exercitarea drepturilor subiective. Abuzul de drept

Așa cum am subliniat deja, dreptul subiectiv civil nu trebuie confundat cu exercițiul lui.
Regula : exercitarea unui drept nu este obligatorie, fiind lăsată la latitudinea titularului său.
În exercitarea drepturilor trebuie respectate:
- legea şi morala (art.14 alin.(1) C.civ.),
- buna-credință (art.57 din Constituţie, art.14 alin.(1) C.civ.),
- limitele externe ale fiecărui drept:
o atât de ordin material
de ex., proprietarul unui teren nu poate să construiască dincolo de granițele terenului.
o cât și de ordin juridic
de ex. creditorul nu poate pretinde debitorului său mai mult decât acesta îi datorează.
- limitele interne ale fiecărui drept = scopul economic şi social în vederea căruia dreptul este
recunoscut de lege.
În legătură cu exercitarea drepturilor subiective civile se pune şi problema abuzului de drept.
Abuzul de drept este situația în care titularul, cu rea-credință, deturnează dreptul de la
finalitatea sa firească, recunoscută de lege (art.15 C.civ).
Se observă că abuzul de drept nu înseamnă depășirea limitelor externe, de ordin material
sau juridic, ale dreptului, ipoteză în care am fi în prezența unui fapt juridic săvârșit fără drept, ci
numai depășirea limitelor interne ale dreptului subiectiv.
Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive:
- un element subiectiv = exercitarea cu rea-credintă a dreptului,

39
- un element obiectiv = deturnarea dreptului de la scopul pentru care a fost recunoscut (de la
finalitatea sa legală), situație care nu are un motiv legitim.
Pentru a caracteriza exercițiul unui drept subiectiv ca fiind abuziv, este necesar să fie
îndeplinite următoarele cerințe:
- să existe un drept subiectiv,
- autorul abuzului să fie titularul dreptului și să fie capabil să îl exercite,
- dreptul să fie exercitat cu un alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege,
- dreptul să fie exercitat cu rea-credință.
Sancționarea abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului la plata
despăgubirilor pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă
a dreptului său, potrivit regulilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală.

Dreptul de proprietate

1. Noțiune
Una dintre cele mai complexe instituții juridice, proprietatea se întemeiază pe un ansamblu
de relații dintre oameni în legătură cu dobândirea (aproprierea) de bunuri, relații guvernate de
norme juridice specifice.
Dreptul de proprietate reprezintă dreptul subiectiv care conferă titularului său posibilitatea
de a poseda (usus), de a folosi (fructus) și de a dispune (abusus) de un bun în mod exclusiv,
absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. (art.555, alin.(1) C. civ.)

Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate conferă proprietarului un complex de atribute ocrotite

de lege, anume posesia, folosința și dispoziția, în baza cărora acesta îşi poate satisface interesele
sale legate de aproprierea bunurilor sale.
Pentru a înțelege în ce constă raportul de apropriere, a cărui expresie este dreptul de
proprietate, trebuie determinat modul în care sunt exercitate atributele componente ale acestui
drept. De regulă, atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar, în putere proprie
şi interes propriu; însă este posibil ca o parte din atribute să fie exercitate de alte persoane decât
proprietarul, în temeiul unor drepturi reale, desprins din dreptul de proprietate. Prin urmare:
o proprietarul exercită atributele dreptului său în putere proprie,
celelalte persoane exercită aceste atribute în virtutea puterii transmise de proprietar, care
stabilește limitele de exercitare a acestor atribute.
o proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său propriu.
chiar dacă titularii atributelor desprinse din dreptul de proprietate le exercită urmăresc
anumite interese proprii, totuși, indirect aduc la îndeplinire și interesele proprietarului.
În concluzie, proprietarul este singurul subiect de drept, care exercită, direct sau indirect (prin
alte persoane) integralitatea atributelor proprietății, în propriul său interes.

2. Caracterele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este principalul drept subiectiv patrimonial și ocupă locul dominant
în sistemul tuturor drepturilor subiective.
i. este un drept real = exercitat asupra bunurilor,
ii. este un drept absolut = este opozabil erga omnes,

40
 = poate fi exercitat în raport cu toate celelalte subiecte de drept – altfel spus, toate celelalte persoane sunt
subiecte pasive și nedeterminate, adică sunt obligate să respecte dreptul de proprietate.
iii. este un drept complet = conferă titularului său exercițiul integral al tuturor prerogativelor:
posesia, folosința și dispoziția,
iv. este un drept exclusiv = titularul său este singurul îndreptățit să exercite toate atributele pe
care acesta le conferă: dreptul de a folosi un bun, dreptul de a-i culege fructele şi dreptul de a
dispune de bunul respectiv.
În ipoteza în care proprietatea este dezmembrată prin transmiterea către alte persoane a anumitor atribute ale
dreptului de proprietate, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat, deoarece atributele transmise sunt
exercitate de alte persoane, în temeiul unor drepturi reale derivate din dreptul de proprietate, denumite
dezmembrăminte.De asemenea, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat și în cazul
coproprietății, deoarece dreptul de proprietate aparține și se exercită concomitent de mai mulți titulari
(coproprietari).

v. este un drept perpetuu (peren), anume:

- NU are o durată limitată în timp = există atât timp cât există bunul care formează obiectul său,
indiferent de numărul titularilor, implicit de numărul de transmiteri.
- NU se stinge prin neexercitarea lui = nu este afectat de prescripția extinctivă.
 acțiunea în revendicare = mijlocul de apărare a dreptului de proprietate prin care
proprietarul urmărește să își recapete proprietatea (prin recuperarea bunului ce formează obiectul
dreptului său de proprietate), este imprescriptibilă, adică poate fi exercitată oricând.

3. Conținutul juridic al dreptului de proprietate

Așa cum am precizat mai sus, dreptul de proprietate este un drept complex care conferă
titularului său trei atribute sau puteri:
Jus utendi = dreptul de a folosi bunul
- proprietarul are posibilitatea de deține, de a stăpân efectiv (fizic) bunul în materialitatea sa,
direct şi nemijlocit prin putere proprie şi în interes propriu, sau de a consimți ca stăpânirea să fie
exercitată în numele şi în interesul lui, de către o altă persoană.
de ex. în temeiul contractului de închiriere, chiriașul obține dreptul de a stăpâni, de a folosi bunul închiriat.
Jus fruendi = dreptul de a fructifica, de a obține anumite beneficii
- proprietarul utilizează bunul în propriul interes și astfel dobândește în proprietate fructele
produse de bunul său.
Jus abutendi = dreptul de a dispune suveran de bun
-proprietarul are dispoziția juridică asupra bunului, adică poate să transmită bunul (să îl vândă, să
îl doneze, să îl abandoneze), sau să constituie asupra bunului anumite drepturi reale în favoarea
altor persoane (să constituie o garanție asupra bunului, cum ar fi un gaj sau o ipotecă);
- proprietarul poate să dispună de bun în materialitatea lui, să acționeze asupra substanței lui (să
transforme, să consume sau să distrugă bunul) cu respectarea reglementărilor în vigoare.
Dreptul de dispoziție reprezintă atributul esențial și definitoriu al proprietății de care nu poate
fi lipsită, în caz contrar, dreptul de proprietate încetează să existe ca atare.

4. Formele dreptului de proprietate

Potrivit dispozițiilor legii, în funcție de specificul interesului sau al utilizării bunurilor,
dreptul de proprietate îmbracă două forme, anume:
 proprietatea publică
 proprietatea privată

41
 I. Proprietatea publică

Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-
teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes
public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege. (art.858 C.civ.)

o Titulari
Proprietatea publică aparține exclusiv :
- statului
- unităților administrativ-teritoriale36
N.B. Niciun alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al dreptului de
proprietate publică. Faptul că persoane juridice de drept public primesc în administrare bunuri
din proprietatea publică sau că acestea se dau în concesiune altor subiecte de drept nu înseamnă
că dreptul de proprietate publică se exercită de aceste persoane  nu trebuie confundat dreptul
de proprietate cu dreptul de administrare sau cu dreptul de concesiune.
Titularul dreptului de proprietate publică are obligația de a apăra în justiție proprietatea publică.
o Obiectul exclusiv al proprietății publice
îl formează bunurile care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes
public, (art.136, alin.(3) Constituția României coroborat cu art.859, alin.(1) C.civ.).
o Exercitarea dreptului de proprietate publică
- Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite stabilite de lege, în măsura în care
acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.
o Dreptul de proprietate publică se dobândește:
- prin achiziție publică, efectuată în condițiile legii;
- prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii;
- prin donație sau legat, acceptat în condițiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința
dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
- prin convenție cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința dobânditorului, devine
de uz ori de interes public;
- prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din
domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în
condițiile legii;
- prin alte moduri stabilite de lege.
o Stingerea dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică se stinge:
- dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat,
- dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
o Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice
i. dreptul de administrare,

36
Unităţile administrativ-teritoriale sunt enumerate de art.3 alin.(3) din Constituţie, astfel: comunele, oraşele,
inclusiv municipiile, precum şi judeţele.

42
ii. dreptul de concesiune și
iii. dreptul de folosință cu titlu gratuit.
i. Dreptul de administrare
= se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau, după caz, a consiliului
local, care au obligația de a controla modul de exercitare a dreptului de administrare.
= aparține autorităților administrației publice centrale sau locale și altor instituții publice de
interes național, județean ori local sau, după caz, societăților naționale/companiilor naționale,
regiilor autonome etc. Titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în
administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire.
= încetează prin actul de revocare emis de organul care l-a constituit, în condițiile legii, dacă
interesul public o impune, sau odată cu încetarea dreptului de proprietate publică.

ii. Dreptul de concesiune

= se acordă de concedent (statul sau unitatea administrativ-teritorială) oricărei persoane fizice
sau juridice (denumită concesionar) în temeiul unui contract de concesiune.
Concesionarul, în schimbul unei redevențe, are dreptul și, în același timp, obligația de a
exploata bunul pentru o durată determinată, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și de
contractul de concesiune, în conformitate cu procedura de concesionare. De asemenea, fructele,
precum și productele bunului concesionat revin concesionarului în limitele prevăzute de lege și
în actul de constituire. Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare
pentru a asigura exploatarea bunului. Sub sancțiunea nulității absolute, concesionarul nu poate
înstrăina și nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din
realizarea concesiunii și care trebuie, potrivit legii sau contractului, să fie predate concedentului
la încetarea, din orice motive, a concesiunii. În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune
este supusă controlului din partea concedentului, în condițiile legii și ale contractului de
concesiune.

iii. Dreptul de folosință cu titlu gratuit

Dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, pe termen
limitat, în favoarea instituțiilor de utilitate publică. În lipsa unor dispoziții contrare în actul de
constituire, titularul nu beneficiază de fructele civile ale bunului.
N.B. Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt apărate de titularul lor în cadrul
unei acțiuni confesorie

Statul și unitățile administrativ-teritorială au:

- domeniul public=proprietatea publică
- domeniul privat=proprietatea privată.
N.B. dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate
publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă.
Potrivit art.4 din Legea nr.213/1998, statul şi unităţile administrativ-teritoriale au drept de
proprietate privată asupra bunurilor din domeniul privat.

II. Proprietatea privată

43
Dreptul de proprietate privată aparține oricărei persoane fizice sau juridice, inclusiv statului și
unităților administrativ-teritoriale (cu privire la bunurile care alcătuiesc domeniul privat al
acestora37, care poate fi exercitat asupra bunurilor de uz sau de interes privat.

 Moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată

Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin :
i. Convenție (contract)
= reprezintă cel mai important mod de dobândire a dreptului de proprietate, fiind prin ea însăși constitutivă sau
translativă de drepturi reale.
ii. Moștenirea (succesiunea) legală sau testamentară
Transmiterea dreptului de proprietate în cazul în care titularul său a încetat din viață se realizează în două
modalități:
- moștenirea legală = proprietatea se transmite moștenitorilor legali în conformitate cu regulile stabilite prin lege
- moștenirea testamentară = proprietatea se transmite în conformitate cu testamentul (=) întocmit de proprietar către
persoanele menționate în acest act de ultimă voință.
Ca moment al transmiterii patrimoniului, succesiunea se deschide la decesul titularului său, iar acceptarea ei
depinde de voința moștenitorilor care au dreptul de a-și exprima opțiunea lor succesorală.
iii. Accesiunea
= proprietarul unui bun devine și proprietarul bunurilor care se alipesc acestui bun, denumit principal, ori se
încorporează în acesta. (art.567 C.civ.)
 În funcție de modul în care se realizează, distingem între:
- accesiunea naturală = unirea sau încorporarea este cauzată de un eveniment natural,
- accesiunea artificială= unirea sau încorporarea rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte persoane.
 În funcție de natura bunului principal:
- accesiunea imobiliară = bunul este imobil, (de regulă un teren)
- accesiunea mobiliară.
iv. Uzucapiunea (prescripția achizitivă)
= proprietatea se dobândește prin posesia38 efectivă și neîntreruptă a unui imobil de către posesor (aceea persoană
care nu are calitatea de proprietar) o anumită perioadă de timp și cu întrunirea anumitor condiții prevăzute de lege.
 ca efect al uzucapiunii :
- posesorul care NU este proprietar dobândește dreptul de proprietate,
- proprietarul care NU posedă imobilul își pierde dreptul de proprietate.
Prin urmare, uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății (pentru posesor) și un mod de transmiterea a
proprietății.
 proprietarul este sancționat pentru pasivitatea lui = lasă bunul în stăpânirea unei alte persoane (care se
comportăun veritabil proprietar) timp îndelungat.
v. Posesiade bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor
Persoana care deține bunurile mobile, fiind convins că este îndreptățit să le aibă, devin proprietara acestora.
vi. Ocupațiunea
= luarea în posesie a unor bunuri ce nu aparțin nimănui, care intră în patrimoniul dobânditorului liber de orice
sarcină din trecut.
N.B. Prin ocupațiune pot fi dobândire în proprietate numai bunuri mobile corporale.
vii. Tradițiunea (remiterea materială)
= modul voluntar de dobândire a dreptului de proprietate care constă în predarea efectivă (=remiterea materială) a
bunului de transmițător către dobânditor în anumite condiții, stabilite de obiceiul locului.
viii. Hotărârea judecătorească

37
de ex. în domeniul privat intră și moștenirile vacante și imobilele cu privire la care s-a renunțat la dreptul de
proprietate (art.562 alin.(2) C.civ.)
38
Posesia reprezintă exercitarea în fapt (fără titlu) a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către
o altă persoană (posesor) care nu este proprietarul bunului. posesia este o situație de fapt, în timp ce proprietatea
este o situație de drept.

44
 De regulă, în temeiul hotărârilor judecătorești nu pot fi dobândite drepturile reale, întrucât aceste acte
jurisdicționale au un caracter declarativ și nu translativ, instanța doar recunoaște dreptul de proprietate preexistent în
beneficiul uneia dintre părțile din proces.
În mod excepțional, pot fi dobândite drepturi reale doar prin hotărâri judecătorești constitutive sau atributive de
drepturi, cum este spre exemplu ordonanța de adjudecare ca act final al vânzării desfășurată în cadrul procedurii
executării silite prin licitație publică. Prin ordonanța de adjudecare dreptul de proprietate este transmis
adjudecatarului care devine proprietarul bunului adjudecat.
ix. Actul administrativ
În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ, cum ar fi
procesul verbal de punere în posesie ca urmare a reconstituire a dreptului de proprietate.
x. Înscriere în Cartea funciară
Dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se dobândește numai în momentul în care acesta este întabulat,
adică înscris în Cartea funciară.

 Exercitarea dreptului de proprietate privată39

Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale, corporale ale bunului care
formează obiectul său, cu îngrădirile stabilite prin lege. Proprietarul poate stabili anumite limite
ale exercitării dreptului de proprietate, în conformitate cu prevederile legale.
Dreptul de proprietate asupra terenului se întinde și asupra subsolului și a spațiului de
deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale. Proprietarul poate face, deasupra și în
subsolul terenului, toate construcțiile, plantațiile și lucrările pe care le găsește de cuviință, în
afară de excepțiile stabilite de lege, și poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar
produce.
Însă, el este obligat să respecte, în condițiile și în limitele determinate de lege, drepturile
terților asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor și apelor subterane, lucrărilor și
instalațiilor subterane și altora asemenea.

 Dreptul de proprietate privată poate fi exercitat în comun de 2 sau mai mulți titulari, în
temeiul unui act juridic sau al altui mod de dobândire prevăzut de lege.
Proprietatea comună poate fi:
 proprietatea pe cote-părți (coproprietatea)
 proprietatea în devălmășie (devălmășia)
Coproprietatea
= fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părți din dreptul de proprietate și poate
dispune în mod liber de aceasta, în lipsă de stipulație contrară. Coproprietarii vor împărți
beneficiile (inclusiv fructele produse de bunul comun) și vor suporta sarcinile coproprietății,
proporțional cu cota lor parte din drept.
Devălmășia
= dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea
să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor.
 Partajul
Proprietatea comună poate înceta prin partaj, care poate fi cerut oricând, de regulă.
Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condițiile legii.

 Dreptul de proprietate privată poate fi apărat prin:

- acțiunea în revendicare = proprietarul are dreptul de a-și revendica bunul de la posesor sau de
la o altă persoană care îl deține fără drept.
39
potrivit art.556 și art.559 C.civ.

45
- acțiunea negatorie = proprietarul poate intenta această acțiune contra oricărei persoane care
pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului său.

 riscul pieirii bunului

În situația în care bunul este distrus, sau dispare, proprietarul este cel care suportă paguba
rezultată în acest fel. Cu alte cuvinte, proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acest
risc nu a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel. (art.558 C.civ.)

 Stingerea dreptului de proprietate privată (art.562 C.civ.)

Dreptul de proprietate privată se stinge în cazul în care:
- bunul piere = nu mai există)
- bunul este confiscat întrucât a fost destinat sau folosit pentru săvârșirea unei infracțiuni ori
contravenții sau a fost obținut ca urmare a acestor fapte,
- bunul mobil este abandonat,
- proprietarul renunță la un bun imobil, (prin declarație autentică de renunțare, care este înscrisă
în Cartea funciară).
- intervine exproprierea pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă și
prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator.

 Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată

Atributele dreptului de proprietate (posesia, folosința și dispoziția) sunt, de regulă, exercitate
de proprietar în plenitudinea lor. Însă, este posibil ca aceste atribute să fie desprinse din dreptul
de proprietate, formând drepturi reale distincte, denumite dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate, și să fie exercitate de alte persoane decât proprietarul.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale principale, exercitate asupra
bunurilor altuia, care se constituie prin desprinderea ori limitarea unor atribute ale dreptului de
proprietate.
Sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul
de abitație, dreptul de superficie și dreptul de servitute.

i. Uzufructul /dreptul de uzufruct

= este dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca
proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța. (art.703 C.civ.)
= implică segmentarea dreptului de proprietate, în sensul că uzufructuarului (titularul dreptului
de uzufruct) îi revin prerogativele de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele, iar proprietarului
(numit nud proprietar) îi rămâne prerogativa dispoziției.
= poate fi exercitat asupra oricăror bunuri mobile sau imobile, corporale ori incorporale, inclusiv
asupra unei mase patrimoniale, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea.
= se poate constitui:
o cel mult pe durata vieții uzufructuarului (=uzufruct viager),
o pe o durată de cel mult 30 de ani, dacă uzufructuarul este o persoană juridică
= se stinge prin:
a) moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea personalității juridice;
b) ajungerea la termen;
c) consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar și de nud proprietar se întrunesc în aceeași
persoană;

46
d) renunțarea la uzufruct;
e) neexercitare timp de 10 de ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei creanțe.
f) la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de folosința bunului, aduce
stricăciuni acestuia ori îl lasă să se degradeze.
g) în cazul în care bunul a fost distrus în întregime dintr-un caz fortuit.

ii. Uzul / dreptul de uz

= este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia și de a-i culege fructele naturale și
industriale numai pentru nevoile proprii și ale familiei sale (art. 749 C.civ.).
= este o varietate a dreptului de uzufruct, deosebirea faţă de acesta constând în aceea că titularul
dreptului de uz are dreptul de a culege fructele numai în limitele nevoilor lui şi ale familiei sale.
iii. Abitația /dreptul de abitație
= este dreptul unei persoane de a locui în imobilul nudului proprietar împreună cu familia sa
(soțul și copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit
abitația, precum și cu părinții) ori alte persoane aflate în întreținere. (art.750 C.civ.)
= este un drept de uz ce are ca obiect o locuință.

N.B. Dreptul de uz ori de abitație nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu
poate fi închiriat sau, după caz, arendat.

iv. Superficia /dreptul de superficie

= este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul
acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință. (art.693, alin (1)
C.civ.)
= este dreptul real ce rezultă din dreptul de proprietate pe care îl are o persoană (denumită
superficiar) asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări ce se află pe suprafața sau în
subsolul unui teren care aparține unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul dobândește
un drept de folosință.
= se exercită în limitele suprafeței de teren pe care este construită clădirea și ale suprafeței de
teren necesară exploatării construcției edificate.
= se poate constitui pe o durată de cel mult 99 de ani; cu posibilitatea reînnoirii lui, la împlinirea
termenului.
= se stinge prin radierea din cartea funciară, pentru una dintre următoarele cauze:
o la expirarea termenului;
o prin consolidare, dacă terenul și construcția devin proprietatea aceleiași persoane;
o prin pieirea construcției, dacă există stipulație expresă în acest sens;
o în alte cazuri prevăzute de lege.

v. Servitutea / dreptul de servitute

= este sarcina care grevează un imobil, denumit fond aservit, pentru uzul sau utilitatea
imobilului unui alt proprietar, denumit fond dominant. (art.755, alin.(1) C.civ).
- Utilitatea rezultă din destinația economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a
confortului acestuia.
Sunt prevăzute de lege:
- servitutea de trecere, servitutea apei de ploaie, servitutea de vedere etc.
Servituțile se sting prin radierea lor din cartea funciară pentru una dintre următoarele cauze:

47
a. consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung să aibă același proprietar,
b. renunțarea proprietarului fondului dominant,
c. ajungerea la termen,
d. răscumpărarea,
e. imposibilitatea definitivă de exercitare,
f. neuzul timp de 10 de ani,
g. dispariția oricărei utilități a acestora,
h. prin exproprierea fondului aservit, dacă servitutea este contrară utilității publice căreia îi va fi
afectat bunul expropriat.

 Apărarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate prin acțiune confesorie

Acțiunea confesorie poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea
dreptului, chiar și a proprietarului. (art.696 C.civ)
Dreptul la acțiune este imprescriptibil.

48
 Cursurile nr.9-11

II. Obligațiile civile

1. Noțiune
Obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație
creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată. (art.1.164 C.civ.)
în sens restrâns  obligația este îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic (titularul
obligației) de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care
poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin
forța coercitivă a statului.
 îndatorirea subiectului pasiv :
 constă într-o conduită corespunzătoare dreptului de creanță (dreptul corelativ);
 constă într-o acțiune sau într-o abținere;
 poate fi impusă subiectului pasiv prin forța coercitivă a statului, în caz de nevoie.
în sens larg  obligația este un raport obligațional adică un raport juridic în cadrul căruia
creditorul (titularul dreptului de creanță) poate pretinde debitorului (titularul datoriei) să execute
o prestație (să dea, să facă ori să nu facă ceva).
N.B. obligația este o datorie (îndatorire) a subiectului pasiv iar nu o posibilitate (o opțiune).

2. Clasificarea obligațiilor
i. în funcție de obiectul lor distingem:
 obligația de a da = îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real.
de exemplu:
- obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut 40
- obligația de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care a acordat un împrumut, pentru a garanta
restituirea împrumutului.41
 obligația de a face = îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de
a
preda un lucru (orice prestație pozitivă)
de exemplu:
- obligația locatorului de a pune la dispoziția locatarului lucrul închiriat,
- obligația de a preda lucrul vândut,
- obligația de a plăti întreținerea, în temeiul contractului de întreținere etc.
 obligația de a NU face = îndatorirea subiectului pasiv de a se abține
Conținutul obligației de a nu face diferă după cum :
o este corelativă unui drept absolut = îndatorirea generală de a nu face nimic de natură
a aduce atingere acestui drept,
de exemplu:

40
obligația de a transmite dreptul de proprietate nu trebuie confundată cu obligația de a preda în materialitatea sa
lucrul vândut, aceasta din urmă fiind o obligație de a face.
41
Regula : transmiterea dreptului real prin contract se realizează în chiar momentul încheierii contractului,
Excepții : există obligații de a da ce se mențin şi după încheierea contractului, cum ar fi:
- ipoteza în care părțile convin ca transferul proprietății asupra unui bun individual determinat (nefungibil) să
opereze la un moment ulterior celui realizării acordului de voință;
- cazul vânzării unor bunuri de gen (fungibile) etc.

49
- obligația de a nu fura;
- obligația proprietarului fondului aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau îngreuna exercițiul servituții;
o este corelativă unui drept relativ = este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva
ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abținere.
de exemplu:
- obligația pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun până când nu va efectua plata către
împrumutător,
- obligația depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat,
- obligația asumată de un comerciant fată de un alt comerciant de a nu exercita un comerț concurent etc.
importanța clasificării:
- calificarea unor acte juridice,
- posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligațiilor.

ii. în funcție de obiectul lor sunt și:

 obligații pozitive = implică o acțiune (obligația de a da şi obligația de a face).
 obligații negative = presupun o abținere (obligația de a nu face).
importanța clasificării:
- în cazul încălcării unei obligații de a nu face, debitorul este de drept în întârziere (automat),
- în cazul încălcării unei obligații pozitive, debitorul trebuie pus în întârziere.

iii. în funcție de întinderea obligației distingem:

 obligații de rezultat (sau obligații determinate)
= constau în îndatorirea debitorului de a obține un rezultat determinat.
Potrivit art.1.481 alin.(1) C. civ., „în cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului
rezultatul promis”.
- se caracterizează prin faptul că sunt strict precizate sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul
asumându-și îndatorirea ca, desfășurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit.

 obligații de mijloace (sau obligații de diligență / obligații de prudență şi diligență)

= constau în îndatorirea debitorului de a depune toate eforturile (diligențele) pentru obținerea
unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuși rezultatul preconizat.
Art.1.481 alin.(2) C. civ. precizează că „în cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească
toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”.
De exemplu, obligația medicului de a depune toate eforturile pentru vindecarea unui pacient, însă faptul că nu
se obține rezultatului urmărit nu reprezintă automat neîndeplinirea obligației.
importanța clasificării :
sub aspect probatoriu, faptul că nu se obține rezultatul dorit:
- se prezumă că debitorul este vinovat, în cazul obligației de rezultat.
- creditorul trebuie să probeze vinovăția debitorului, în cazul obligației de mijloace.

iv. în funcție de existența sancțiunii:

 obligații perfecte = beneficiază integral de sancțiune juridică,
sancțiunea juridică = constă în situația în care dacă debitorul nu îndeplinește obligația, creditorul poate obține
concursul forței coercitive a statului pentru executarea ei (adică, îl dă în judecată pe debitor, iar instanța îl obligă să
execute obligația).
 obligații imperfecte = nu mai beneficiază de sancțiune, drept pentru care executarea lor
nu se poate obține pe calea executării silite,
Un exemplu de obligație civilă imperfectă este prevăzut de art.2.264 alin.(1) C. civ., în cazul contractului de joc sau
prinsoare: „pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acțiune".

50
 Așadar, protecția juridică a obligației imperfecte nu poate fi obținută pe calea ofensivă a
acțiunii, însă dacă debitorul unei obligații imperfecte, deși nu putea fi constrâns prin intermediul
forței coercitive a statului să execute acea obligație, a executat-o totuși de bunăvoie, atunci el nu
va mai putea să îl acționeze în judecată pe fostul său creditor pentru a obține restituirea prestației
executate de bunăvoie. Astfel, art.2.506 alin.(3) C.civ., prevede că „cel care a executat de
bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară
restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit”.

v. în funcție de structura raportului obligațional deosebim:

 obligații pure și simple
= NU sunt susceptibile de modalități.
 obligații simple
= NU sunt afectate de modalități;
= pot fi executate imediat, din proprie inițiativă sau la cererea creditorului.
 obligațiile complexe = în structura raportului obligațional regăsim:
 mai multe subiecte (pluralitate de creditori și/sau debitori):
o obligații divizibile (sau conjuncte) = se stabilesc între mai mulți creditori sau mai mulți debitori între care,
după caz, fie creanța (dacă este pluralitate activă) fie datoria (dacă este pluralitate pasivă) se divide de plin
drept. Fiecare creditor poate pretinde numai partea sa din creanță, iar fiecare debitor este obligat să execute
numai partea sa de datorie. În dreptul nostru, divizibilitatea obligațiilor constituie regula.
o obligații indivizibile = pot fi executate numai în întregime, fie datorită naturii obiectului ei, fie datorită
voinței părților.
o obligațiile solidare =sunt acele obligații cu pluralitate de subiecte în cazul cărora :
- oricare creditor solidar poate cere debitorului comun întreaga datorie (solidaritate activă 42),
- oricare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestației datorată creditorului
comun (solidaritate pasivă)43.
 mai multe prestații (pluralitate de obiecte):
o obligații alternative = obiectul lor constă în două sau mai multe prestații, dintre care, la alegerea uneia
dintre părți executarea unei singure prestații duce la stingerea obligației, (art.1.461-1.467 C. civ.),
De exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer sau o tabletă. Fie că va preda
computerul, fie că va preda tableta, el va fi liberat prin executarea uneia dintre aceste două prestații.
o obligații facultative = debitorul se obligă la o singură prestație (iar creditorul poate solicita numai
executarea acesteia), cu facultatea pentru el de a executa o altă prestație determinată. (art.1.468 C.civ.)
Spre exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer, stabilindu-se însă că se va putea
libera plătind suma de 2.000 de lei.
 obligații afectate de modalități (obligații afectate de termen şi obligații afectate de condiție 44):
o Termenul este acel eveniment viitor și sigur ca realizare, care fie amână executarea unei obligații, fie
determină stingerea acesteia;
o Condiția este un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde însăși existența obligației.

42
Solidaritatea activă se poate stabili numai printr-un act juridic – convenţie sau testament – niciodată prin lege.
Spre deosebire de solidaritatea activă, solidaritatea pasivă poate fi stabilită nu numai prin voinţa părţilor, dar şi prin
lege (denumită solidaritatea legală).
43
Creditorul comun poate pretinde plata în întregime a datoriei de la oricare dintre debitori, la alegera lui. Îl va
alege, fireşte, pe cel mai solvabil. Aceasta înseamna ca solidaritatea pasivă reprezintă un avantaj important pentru
creditor: el nu mai este supus riscului insolvabilităţii vreunuia dintre debitori, ci are posibilitatea de a-şi recupera
întrega datorie de la un singur debitor, cel care are posibilitatea de a executa datoria. Riscul insolvabilităţii celuilalt
sau celorlalţi debitori va fi suportat de codebitorul care a achitat datoria şi nu de creditor, ca în cazul obligaţiilor
divizibile.
44
denumite şi obligații condiționale.

51
52
Modalitățile obligațiilor

I. Termenul 45

Este evenimentul viitor și sigur care afectează executarea sau stingerea obligației.

Termenul poate fi stabilit

 de lege,
 de părți,
 de instanță. 46

Categorii de termene:
 termenul suspensiv
= până la împlinirea lui, se amână executarea obligației (scadența).
de ex. restituirea unei sume de bani luată cu împrumut.
 termenul extinctiv
= la împlinirea lui, obligația se stinge.
= stabilește durata de timp în care există raportul obligațional.

Beneficiarul termenului
Regula : termenul este stabilit în beneficiul (în favoarea) debitorului,
Excepții:
- termenul este stipulat în favoarea creditorului
- termenul este stipulat în favoarea ambelor părți,
Debitorul NU mai beneficiază de termen (=decade din beneficiul termenului) dacă:
- se află în stare de insolvabilitate47
- se află în stare de insolvență declarată în condițiile legii,
- atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă:
- diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului,
- nu constituie garanțiile promise.
- nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data încheierii contractului.
În cazul în care debitorul renunță la termen sau este decăzut din beneficiul termenului
obligația se transformă într-o obligație pură și simplă și trebuie să fie executată imediat, adică
devine exigibilă de îndată.
Dacă obligația trebuie executată de mai mulți debitori (chiar în solidar), faptul că unul dintre
ei este decăzut din beneficiul termenului nu este opozabilă celorlalți codebitori, (=nu îi afectează
pe ceilalți).

45
Art.1.411- Art.1.420. C. civ.
46
Instanța nu poate impune un termen ori de câte ori, potrivit legii sau contractului, debitorul sau, după caz, titularul
unui drept ori facultăți trebuie să execute o obligație sau o prestație, să accepte ori să exercite un drept sau o
facultate ori, după caz, să adere la un contract, deși nici legea și nici contractul nu prevăd un termen în acest scop.
47
Starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării
silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de
instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului,
neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele
asemenea.

53
Calculul termenelor
= se face în funcție de unitatea de timp pentru care este stabilit, astfel:

1. Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani (art.2.552 C.civ.)

= se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă,
termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni.
Mijlocul lunii se socotește a cincisprezecea zi.
Dacă termenul este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni și jumătate, cele 15
zile se vor socoti la sfârșitul termenului.

2. Termenul stabilit pe zile (art.2.553 C.civ.)

= se calculează pe zile pline = nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului.
- Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.

3. Termenul stabilit pe ore (art.2.555 C.civ.)

= nu se iau în calcul prima și ultima oră a termenului.

Amânarea (=prorogarea) termenului (art.2.554 C.civ.)

= dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul
primei zile lucrătoare care îi urmează.

Efectuarea actelor în termenul stabilit

= se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile au fost predate serviciului specializat de
comunicare (oficiu poștal ori serviciu de curierat rapid, înființat potrivit legii), cel mai târziu în
ultima zi a termenului, până la ora când încetează în mod obișnuit activitatea serviciului
respectiv.

II. Condiția48

Este un eveniment viitor și nesigur care afectează eficacitatea unei obligații sau care
desființează o obligație.

Categorii de condiții:
 Condiția este suspensivă
= de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației.
= este acel eveniment de care depinde nașterea raportului obligațional.
de ex.: îţi vând autoturismul meu dacă mă voi angaja.
 Condiția este rezolutorie
= îndeplinirea ei determină desființarea obligației.
= este acel eveniment a cărui realizare duce la stingerea raportului obligațional.
de ex.: contractul se desființează cu efect retroactiv dacă vânzătorul va fi eliberat din funcția pe care o deține.

48
Art.1.399- Art.1.410 C. civ.

54
În lipsă de stipulație sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea
îndeplinirii condiției se cuvin proprietarului sub condiție rezolutorie.

Condiția se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadența obligațiilor principale precedă
momentul la care condiția s-ar putea îndeplini.

Condiții care NU sunt valabile:

- condițiile imposibile, ilicite sau imorale,
- condițiile pur potestative = condițiile ce depind exclusiv de voința debitorului.

Constatarea îndeplinirii condiției:

= îndeplinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea le vor fi
avut în vedere după împrejurări.
Partea interesată poate cere oricând instanței să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiției.
De asemenea, partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiția este liberă să renunțe
unilateral la aceasta atât timp cât condiția nu s-a îndeplinit. Renunțarea la condiție face ca
obligația să fie simplă.

Efectele îndeplinirii condiției

Regula : condiția îndeplinită produce efecte retroactiv, adică de la data încheierii raportului
juridic și până la momentul împlinirii condiției.
 Atunci când condiția suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire,
debitorul este obligat la executare ca și cum obligația ar fi fost simplă. Actele încheiate de
proprietarul sub condiție suspensivă sunt valabile și, în cazul îndeplinirii condiției,
produc efecte de la data încheierii lor.
 Atunci când condiția rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare
dintre părți este obligată să restituie celeilalte prestațiile pe care le-a primit în temeiul
obligației ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată, și sunt obligate la restituirea
prestațiilor.

Excepția : În cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă (de ex. contractul de
închiriere) afectate de o condiție rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulații
contrare, nu are niciun efect asupra prestațiilor deja executate.

Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiției, să facă orice acte de conservare a
dreptului său.

Obligația afectată de condiție este transmisibilă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse
aceleiași condiții.

55
 EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR

Din momentul în care au fost asumate, obligațiile trebuie să fie stinse prin executarea. În
acest mod, creditorul obține prestația ce i-a fost promisă de debitor și la care este îndreptățit.
i. în funcție de ceea ce obține creditorul distingem între:
- executarea în natură = creditorul primește prestația promisă,
- executarea prin echivalent bănesc = creditorul primește o sumă de bani ce reprezintă
echivalentul bănesc al prestaţiei promise.
ii. în funcție de atitudinea debitorului cu privire la executarea obligațiilor, distingem între:
- executarea voluntară – debitorul execută obligația de bună voie.
- executarea silită – debitorul, în mod culpabil (din vina debitorului), nu își execută obligația;
ceea ce îl determină pe creditor să facă apel la puterea judecătorească, solicitând instanței de
judecată să îl oblige pe debitor să-și îndeplinească obligațiile.
În acest caz, debitorul datorează creditorului, pe lângă prestația promisă, anumite sume de
bani cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat creditorului ca urmarea a faptului că nu
primește prestația promisă. Aceste sume de bani plătite cu scopul de a-l despăgubi pe creditor,
poartă denumirea de daune-interese.
N.B. în practică executarea obligațiilor cumulează trăsăturile clasificate mai sus.

1. Executarea voluntară a obligațiilor

Debitorul își îndeplinește obligațiile de bună voie.

1.i. În cazul în care el execută întocmai prestația promisă el realizează o PLATĂ.
1.ii. Cu acordul creditorului, debitorul execută o altă prestație și în acest mod să stingă obligația
asumată.

1.i. Plata (art.1.469-1.515 C. civ.)

Plata este executarea voluntară, în natură a obligației, indiferent de natura obiectului ei.
N.B. cuvântul plată:
- în limbajul obișnuit, plata reprezintă predarea unei sume de bani,
- în limbaj juridic, plata constituie stingerea voluntară și în natură a oricărui tip de obligație.
Plata reprezintă modalitatea uzuală și firească de executare a obligațiilor; debitorul se
liberează și nu mai datorează nimic creditorului în timp ce creditorul primește prestația promisă.
Natura juridică a plății:
- plata este un fapt juridic prin care se execută efectiv prestația,
- plata implică intenția de a stinge o obligație (=animus solvendi):
 debitorul face plata cu intenția de a stinge obligația,
 iar creditorul acceptă plata cu intenția de a primii prestația promisă, ca pe o satisfacere a
creanței sale.

Condițiile de valabilitate ale plății

 De ce trebuie făcută plata? (de ce se execută obligația)

= există o datorie valabilă și exigibilă (care a ajuns la scadentă) care trebuie executată.
= dacă nu există o datorie valabilă  plata efectuată trebuie restituită.

56
 Cine poate face plata? (cine execută obligația)
Regula : plata este făcută de debitor.
= sau de persoana împuternicită de debitor să plătească.
Excepția : Orice persoană poate face plata, chiar dacă este străin de raportul obligațional, cu
condiția de a fi făcută pe seama debitorului.
Creditorul poate refuza ca plata să fie făcută de un terț.

 Cui se plătește? (cui i se execută obligația)

= creditorului
- reprezentantului creditorului (legal sau convențional)
- persoanei indicate de creditor
- persoanei autorizate de instanță să primească plata.
Plata trebuie făcută unui creditor „capabil de a o primi”. Cu toate acestea dacă plata profită
creditorului incapabil, plata va fi considerată valabilă (art.1.476 C. civ.).

Ce se întâmplă dacă creditorul refuză plata?

Dacă creditorul refuză nejustificat să primească plata, „oferită în mod corespunzător” creditorul
poate fi pus în întârziere, în baza unei somații emisă de debitor, urmată de procedura ofertei de plată
și a consemnațiunii. Punerea în întârziere a creditorului este o procedură prin care se face o ofertă reală,
care – dacă nu e acceptată de creditor – va fi urmată de o consemnațiune a obiectului plății. Punerea în
întârziere a creditorului fiind un act de procedură, făcut la inițiativă debitorului și prin mijlocirea unui
executor judecătoresc, îmbracă forma unei somații, prin care creditorul este invitat să primească prestația
datorată. În somație se vor indica locul, data și ora când suma sau obiectul oferit spre plată urmează să îi
fie predat creditorului.
Efectul esențial al punerii în întârziere a creditorului este că debitorul se liberează de obligație, care se
considera stinsă la data consemnării plății, iar riscurile imposibilității de executare sunt preluate de
creditor; creditorul aflat în întârziere este obligat la repararea eventualelor prejudicii cauzate prin
întârziere sa de a accepta plata, precum și la acoperirea cheltuielilor de executare.

 Ce se plătește? (ce se execută)

= se execută ceea ce se datorează = prestația la care debitorul s-a obligat
Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație, chiar dacă aceasta ar fi mai valoroasă.
- În cazul obligație de a da care are ca obiect un bun cert, debitorul trebuie să fie – în principiu –
proprietarul acestuia și să aibă capacitatea de a-l înstrăina.
- În cazul obligație de a da care are ca obiect un bun de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunul
ce va fi dat.
- În cazul obligație de a face, debitorul este, în principiu, ținut personal să o presteze.
Distingem între:
- obligația de rezultat -debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis,
- obligația de mijloace - debitorul este ținut să depună toate diligențele posibile pentru atingerea
rezultatului promis creditorului.

 Unde se plătește? (unde se execută obligația)

= părțile stabilesc locul plății
- în cazul în care părțile nu prevăd nimic:
o obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul/sediul creditorului de la data plății;

57
 o obligația de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care
bunul se afla la data încheierii contractului;
o celelalte obligații se execută la domiciliul/sediul debitorului la data încheierii contractului

 Când se plătește? (când se execută obligația)

Distingem între:
- obligații pure și simple = trebuie executate de îndată.
- obligații afectate de termen suspensiv (scadență) = trebuie executate la împlinirea termenului,
când devin exigibile.
Dacă plata se face prin virament bancar, data plății va fi aceea la care contul creditorului este
creditat cu suma datorată, indiferent de ziua în care debitorul a făcut viramentul.
Plata anticipată - distingem între:
- termenul stabilit în favoarea debitorului
 debitorul poate să execute obligația înainte de scadență, ceea ce echivalează cu renunțarea
la termenul de plată.
- termenul stabilit în favoarea creditorului
 creditorul poate refuza o plată anticipată, dacă are un interes legitim ca aceasta să fie
făcută la termen; oricum cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de executarea
anticipată a obligației rămân în sarcina debitorului.

Dovada efectuării plății

Întrucât plata este un fapt juridic dovada plății se face cu orice mijloc de probă.
- în funcție de natura obligației achitate, distingem:
i. plata obligațiilor bănești:
= se probează cu chitanța liberatorie emisă de creditor la data plății.
- cheltuielile ocazionate de întocmirea chitanței liberatorie sunt în sarcina debitorului.
- în cazul în care creditorul refuză nejustificat să emită chitanța, debitorul are dreptul să suspende
plata.
= plata prin virament bancar se dovedește cu ordinul de plată semnat de debitor și vizat de bancă;
debitorul poate solicita băncii creditorului o confirmare în scris a efectuării plății prin virament.
ii. plata unei obligații de a da un drept imobiliar se probează cu actul autentic prin care s-a
transmis dreptul real respectiv și cu extrasul de Carte funciară care atestă îndeplinirea
formalităților de publicitate imobiliară.
iii. plata obligațiilor de a face poate fi dovedită, în principiu, cu orice mijloc de probă.
iv. plata unei obligații de a nu face (abstențiunea pe care o presupune) nu se dovedește în sine,
ci doar încălcarea ei, când, fiind un fapt, se va admite orice mijloc legal de probă.

Legea prezumă că :
- înmânarea înscrisului original al creanței debitorului semnifică efectuarea plății, indiferent de
obiectul prestației.
- emiterea chitanței liberatorii pentru executarea prestației principale dovedește că au fost
executate și prestațiile accesorii.
- emiterea chitanței liberatorii pentru executarea uneia dintre prestațiile periodice datorate
dovedește că toate prestațiile anterioare au fost executate la scadență.

58
 Cum plătește? (cum se execută obligația)
- debitorul trebuie să plătească cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea
bunurilor sale.
- în cazul unor obligații profesionale, diligența se va aprecia ținând seama de natura activității
exercitate.
= debitorul trebuie să plătească în întregime datoria, chiar dacă prestația este divizibilă
(principiul indivizibilității plății)
Pentru prestațiile periodice (rate, pensii, chirii etc.), fiecare plată trebuie să acopere în
întregime tranșa exigibilă la scadență, chiar dacă în ansamblu și raportat la suma întreagă
datorată, fiecare prestație ar părea o plată parțială.
 plata parțială este o excepție, care trebuie fie încuviințată de creditor, fie ordonată de lege.
 divizarea ulterioară a obligației inițiale poate interveni în cazul:
- transmisiunii succesorale a datoriei,
- renunțării la solidaritatea pasivă sau la indivizibilitatea obligației,
- remiterii parțiale de datorie,
- termenelor de grație,
- în cazul în care plata e făcută de fideiusor, titular al unui beneficiu de diviziune,
- sau în cazul imputației plății.

Imputația plății (art.1.506-1.509 C. civ.).

Situația premisă: un debitor, care are față de același creditor mai multe datorii, cu același obiect,
face o plată care nu stinge simultan toate debitele.
Problemă: Care dintre datorii va fi achitată mai întâi?
 Imputația plății se referă la regulile după care se determină ordinea succesivă de plată a
datoriilor cu același obiect, existente între aceiași subiecții ai plății.
I. - părțile, de comun acord, stabilesc ordinea în care urmează să stingă obligațiile.
II. - în lipsa acordului părților, debitorul poate să stabilească ordinea plăților,
= acesta va alege datoriile pe care le va stinge, cu condiția ca acestea să fie scadente, cu excepția
cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.
III. – în lipsa primelor două situații (I și II), lasă dreptul de a alege creditorului.
= acesta va indica debitorului ce datorie urmează să îi fie plătită, fapt consemnat în chitanța
liberatorie.
IV. devine operantă în cazul în care niciuna din situațiile precedente nu au intervenit, caz în care
legea va arăta care obligații se consideră stinse prin plată:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadență;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul
are cele mai putine garanții;
c) imputația se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum și, în egală măsură, garantate și
oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menționate la lit. a)-d), imputația se va face proporțional cu
valoarea datoriilor.
N.B. indiferent cum se face imputația:
 mai întâi se vor plăti cheltuielile de judecată și executare,
 apoi ratele, dobânzile și penalitățile, în ordinea scadentei lor,
 iar în final se va achita și capitalul (adică obligația propriu-zisă).

59
Orice schimbare în ordinea de prioritate nu poate fi făcută decât prin lege ori prin înțelegerea
dintre creditor și debitor.

Efectele juridice ale plății (consecințele executării voluntare și în natură a obligațiilor)

- Obligația plătită încetează, ea se stinge pe viitor, deoarece creditorul a obținut prestația la care
era îndreptății, iar debitorul este liberat.
- Plata stinge și accesoriile și garanțiile afectate la executarea ei  creditorul trebuie să restituie
proprietarului bunurile cu care s-a garantat.

1.ii. Alte modalități de executare voluntară a obligațiilor decât plata

Se poate întâmpla ca obligația să se stingă fără să fie executată, ori să devină ineficientă
juridic sau să confere creditorului o altă prestație decât cea promisă caz în care suntem în
prezența uneia din următoarele situații:

 Darea în plată (art.1.492 C.civ.)

Darea în plată constă în stingerea unei obligații prin plata unei alte prestații decăt cea inițial
convenită.
Natura juridică a darii în plată este exclusiv convențională, ea constituind în același timp și o
excepție de la regula după care se execută exact ceea ce s-a promis.
Efectul juridic al dării în plată: stinge debitul și accesoriile creanței.

 Compensația (art. 1616-1623 C. civ.)

Compensația49 constă în stingerea reciprocă a două sau mai multe obligații, până la
concurența celei mai mici (valoric) dintre ele.
Compensația se poate realiză dacă există cel puțin 2 raporturi obligaționale între aceleași
persoane, care dețin calități juridice antinomice (adică într-un raport A este debitor și B creditor,
iar în celălalt raport A este creditor iar B debitor).
În funcție de modul cum este stabilită, poate fi:
 compensația legală= izvorește din lege și își produce efectele de drept, dacă sunt
îndeplinite condițiile ei specifice.
 compensația convențională = este stabilită printr-un contract încheiat între datornicii
reciproci, care urmăresc stingerea reciprocă a datoriilor lor fără plată.
 compensație judecătorească (judiciară) = este dispusă de instanță în cazuri cu totul
speciale, cum ar fi în cadrul procedurii falimentului sau a urmăririi silite ori compensația
în materie de executare fiscală.
Condițiile compensației sunt:
- să existe obligații reciproce între aceleași persoane,
- obiectul acestora să fie constituit din bunuri fungibile și de aceeași natură,
- obligațiile să fie certe, lichide și exigibile.
Efectul juridic : datoriile reciproce se sting până la concurența celei mai mici dintre ele.
= se stinge atât datoria, cât și toate accesoriile sau garanțiile care îi sunt atașate.

49
Compenso (a cântări în același timp) compensatio, echilibru între două lucruri care se balansează.

60
= operează și față de terți, deoarece datoriile se consideră stinse, ca efect al compensației, nu
numai între debitorii reciproci, ci și erga omnes.
Utilitatea practică: se evită o plată multiplă.

 Confuziunea (art.1.624-1.628 C. civ.)

Atunci când, în cadrul aceluiași raport obligațional, calitățile de creditor și debitor se întrunesc în
aceeași persoană, obligația se stinge de drept prin confuziune”. 50
În momentul în care o persoană cumulează aceste calități, devenind simultan și creditor și
debitor, obligația se stinge prin confundarea rolurilor distincte pe care aceștia le aveau.
Condițiile juridice ale confuziunii se referă la :
- orice împrejurare – de facto sau de jure – care determină contopirea calităților de debitor în
persoana creditorului (sau invers). Părțile raportului juridic trebuie să fie amândouă fie persoane
juridice, fie persoane fizice, întrucăt cele două tipuri sunt ireductibile, după cum nu se pot juridic
contopi.51
- datoria și creanța să se regăsească nu numai în același patrimoniu, dar în aceeași masă de
bunuri aparținând persoanei care invocă confuziunea. Astfel, deși o persoană (fizică sau juridică)
este titulara unui singur patrimoniu, acesta poate face obiectul unei diviziuni în mase
patrimoniale sau a unei afectațiuni (art.31 C.civ.). Prin urmare, va opera confuzia obligațională
fie doar între creanțele sale personale, fie doar între creanțele sale profesionale; orice confuzie
între cele două tipuri de creanțe este exclusă.
Efectele juridice : stingerea obligațiilor și a tuturor accesoriilor și garanțiilor sale.
= efectul extinctiv al confuziunii se face ope legis, adică prin însuși faptul contopirii calităților
părților obligației, fără să fie necesară îndeplinirea vreunei formalități, și este erga omnes, deci
operează atât între părți, cât și față de terți.
Proba confuziunii : cu orice mijloc de probă

 Remiterea de datorie (art.1.629-1.633 C. civ.)

Remiterea (iertare) de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligația
sa.
= este operațiunea juridică prin care creditorul renunță la dreptul său de creanță în favoarea
debitorului. În consecință, remiterea sau iertarea se poate referi fie la înmânarea titlului creanței,
(din punct de vedere probatoriu), fie la contractul prin care se iartă debitorul de datorie, cu
efectul liberării lui.
Clasificare:
- după întinderea efectelor sale extinctive, distingem între:
 remiterea de datorie totală
 remiterea de datorie parțială.
- după modalitatea de expresie a voinței părților,
 remiterea de datorie expresă
 remiterea de datorie tacită52
- „potrivit naturii actului prin care aceasta se realizează”

50
Confuziunea are la bază principiul din dreptul roman, potrivit căruia nimeni nu poate fi propriul său creditor.
51
De ex. fuziunea poate duce la confuziunea obligațiilor (art.235-235 C.civ.). Astfel, dacă fuziunea se face prin
absorbția unei persoane juridice de o alta, drepturile și obligațiile persoanei absorbite se transferă în patrimoniul
persoanei juridice care o absoarbe. Sau în caz de contopire, drepturile și obligațiile mai multor persoane juridice se
transferă în patrimoniul persoanei juridice nou înființate prin acest tip de fuziune. Data la care se produce confuzia
extinctivă a obligației este momentul în care se face înregistrarea fuziunii (art.242 alin.(1) C.civ.)

61
  remiterea de datorie oneroasă
 remiterea de datorie gratuită.
Natura juridică : este o liberalitate
= se poate realiza fie printr-un contract unilateral,53 fie într-un testament.
N.B. este esențială voința debitorului consimte la liberarea sa (descărcare) fără plată.
Efectul juridic :stingerea obligației și liberarea debitorului de plată; stingerea tuturor accesoriilor
și garanțiilor care însoțeau obligația remisă.
Proba remiterii de datorie se face cu orice mijloc de probă

 Imposibilitatea fortuită de executare (art.1.634 C.civ.)

Orice obligație trebuie să fie posibilă,54 în sensul că prestația pe care o presupune poate fi
executată de debitor.
Sunt situații în care obligația a devenit imposibil de executat ulterior generării ei, ca urmae
a apariției unor incidente la executare.
Dacă aceste obstacole în executarea obligațiilor nu depind :
 de voința debitorului și nici
 de validitatea obligației,
 suntem în situația imposibilității fortuite de executare, adică a imposibilității obiective, care
nu se datorează culpei debitorului de a-și executa obligația, cu efectul încetării sau cel puțin a
suspendării executării ei.
Condițiile imposibilității fortuite de executare:
- să existe o obligație validă și posibil de executat,
- evenimentul fortuit sau accidental trebuie să se producă înainte ca debitorul să fie pus în
întârziere,
- neexecutarea trebuie să se datoreze unui eveniment fortuit, adică unei împrejurări accidentale
și exterioare voinței debitorului și anume: cazul fortuit sau forța majoră, adică orice
împrejurare care exclude culpa debitorului.
În această situație, debitorul va trebuie să notifice creditorului producerea evenimentului,
care face imposibilă executarea obligației asumate, în caz contrar debitorul răspunde pentru
prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului. Practic prin notificare se transmite riscul de
neexecutare de la debitor la creditor;  riscul ce decurge dintr-un rapor obligațional este situația
în care creditorul nu primește prestația ce i s-a promis, iar debitorul este liberat de obligație.
Efectele imposibilității fortuite de executare : stinge datoria sau suspendă executarea ei.
Proba imposibilității fortuite de executare : prin orice mijloc de probă
 evenimentul fortuit este un fapt juridic.
Utilitatea practică a imposibilității fortuite de executare : determină cine suportă riscul
neexecutării obligațiilor.

 Prescripția liberatorie

52
Precizăm că această dispoziție vine în contradicție cu principiul fundamental prin care se stabilește că renunțarea
la un drept trebuie să fie expresă, aceasta nu se poate prezuma (art.13 C.civ.).
53
Iertarea de datorie este un contract unilateral scopul acestui contract fiind stingerea fără executare a datoriei.
54
Obligația imposibilă este nulă (ad impossibilium nulla est obligatio.)

62
 Posibilitatea creditorului de a-și recupera creanța prin urmărirea silită a debitorului său,
încetează dacă nu se realizează într-un anumit interval de timp, adică înlăuntrul termenului de
prescripție extinctivă.
 curgerea termenului de prescripție extinctivă are un efect liberatoriu pentru debitor, întrucât
nu va mai putea fi constrâns, după împlinirea termenului de prescripție, să își execute obligațiile.
N.B. Debitorul este liberat de plată, deși creanța nu este stinsă, ci doar lipsită de sancțiune, adică
de posibilitatea de a fi executată silit.
N.B. Deși obligația prescrisă extinctiv se transformă într-una naturală, lipsită de sancțiune,
totuși e încă dotată cu o anumită forță juridică.  dacă debitorul plătește, el nu va pretinde
restituirea executării: odată plata făcută, debitorul nu va mai putea recupera ceea ce a plătit
(art.1.471 C.civ.).
Efectul constă în faptul că titularul creanței pierde dreptul de a-l constrânge pe debitor, „cu
ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică
sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz”. (art.2.500 C.civ.). Cu alte cuvinte, efectul
prescripției extinctive nu constă în stingerea obligației, ci în lipsirea ei de sancțiune, de executare
silită, cu efectul liberării debitorului.

63
 2. Executarea silită a obligațiilor

Sunt situații în care debitorul fără niciun temei (motiv) refuză să facă plata, ceea ce îl va
determina pe creditor să recurgă la forța de constrângere a statului pentru a obține executarea
prestației ce i s-a promis.
Încă de la început trebuie precizat faptul că prin neexecutarea obligațiilor, așa cum au fost
asumate, creditorul suferă un prejudiciu care va trebui acoperit de debitorul culpabil. 55 Ca
urmare, debitorul datorează creditorului pe lângă prestația promisă și anumite sume de bani ce
vor fi plătite cu scopul de a-l despăgubi pe creditor, denumite daune-interese.
Acestea pot fi:
 daune-interese compensatorii
= reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a neexecutării în natură a obligaţiei
debitorului. Sunt determinate în valoare absolută, de regulă.
Ele nu se pot cumula cu executarea în natură deoarece însăşi raţiunea lor este de a compensa neexecutarea.
 daune-interese moratorii (mora= întârziere)
= se acordă în cazul unei întârzieri în executare dar, spre deosebire de cele compensatorii, acestea au caracter de
despăgubire şi reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a acestei întârzieri.Se
stabilesc pe unitate de timp de întârzire până la executarea obligaţiei.
N.B. Ambele categorii de despăgubiri au caracter reparatoriu, prin aceasta deosebindu-se de daunele-interese
cominatorii.
o penalități cominatorii denumite și amenzi civile
= reprezintă sume de bani datorate de debitor pe fiecare zi de întârziere a executării obligației sale, stabilite de
instanța de judecată sub forma de amenzi civile aplicate debitorului rău-platnic (art. 894 C.proc.civ.).
= reprezintă o modalitate eficientă de a-l determina (convinge) pe debitor să-și execute obligaţia de a face sau
de a nu face, stabilită intuitu personae (=în considerarea calităților persoanei debitorului, de regulă).56
Aceste daune-interese nu sunt proporţionale cu prejudiciul suferit de către creditor şi nu au caracter reparatoriu.

Mijloacele sau căile efective de executare silită sunt reglementate de normele de procedură
civilă, normele civile stabilind doar condițiile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul
pentru a avea acces la un mijloc procedural de executare, precum și consecințele neexecutării
asupra creanței.
În vederea executării silite a debitorului culpabil, creditorul trebuie să dețină un titlu
executoriu și să îl pună în întârziere pe debitor. Abia după aceea va putea recurge efectiv la una
din formele concrete de executare silită, în funcție de situația concretă în care se găsește, anume
la executarea silită în natură sau executarea silită prin echivalent.

i. Titlul executoriu
Pentru a putea sesiza organul de executare (executorul judecătoresc), creditorul trebuie să
aibă un titlu executoriu. Potrivit art.623 C.proc.civ. care se referă la: „Temeiul executării silite.
(1) Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui alt înscris care,
potrivit legii, constituie titlu executoriu.
(2) Pentru a constitui titluri executorii, hotărârile judecătorești și alte înscrisuri cărora legea le recunoaște
putere executorie trebuie învestite cu formulă executorie, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.”

55
art.1.530 C.civ.
56
Obligațiile intuitu personae nu pot face obiectul procedurii de executarea silită, nu pot fi executate prin
constrângere.

64
 Titlul executoriu este un înscris oficial constatator al unei creanțe certe și lichide,
justificând astfel începerea efectivă a executării silite. Titlul executoriu este întotdeauna un
înscris oficial, în sensul că este emis după o anumită procedură și trebuie să respecte o anumită
formă. Calitatea de titlu executor al unui înscris (document) este prevăzută exclusiv de lege,
voința particularilor fiind irelevantă în acest sens.
În funcție de originea forței lor executorii, distingem între:
1. titluri care sunt executorii de plin drept, din momentul întocmirii lor ,
2. titluri care devin executorii, prin învestirea cu forță executorie, posterior încheierii lor.
Din prima categorie, a titlurilor executorii prin sine, care nu mai trebuie investite cu formulă
executorie, fac parte (art.624, 625 și 627 C. proc. civ.):
 hotărârile judecătorești definitive executorii, precum și cele date în primă instanță cu
executare provizorie;
 ordonanțele și încheierile pronunțate de instanță și declarate de lege executorii;
 titlurile executorii europene pentru creanțe necontestate;
 încheierile și procesele-verbale întocmite de executorii judecătorești;
 unele acte autentice notariale57;
 contractele de locațiune încheiate prin înscris sub semnătură privată, care au fost
înregistrate la organele fiscale (art.1.798 C.civ.) etc.
Din a doua categorie, a titlurilor care nu sunt ope legis considerate executorii, dar care devin
astfel prin învestirea lor cu formulă executorie, fac parte:
 hotărârile executorii ale instanțelor judecătorești, în afara celor executorii de plin drept;
 hotărârile arbitrale;
 înscrisurile autentice, cu excepția actelor autentice notariale care constituie titluri
executorii potrivit legii;
 titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie (art.626
C. proc. civ.)
Formula executorie se dispune prin încheiere de instanță și se aplică pe originalul înscrisului
constatator al creanței sau pe o copie legalizată a acesteia, respectivul înscris devenind astfel titlu
executoriu.
Subliniem faptul că titlul executoriu poate fi desființat cu efectul întoarcerii executării,
dacă aceasta a fost făcută.
N.B. procedura de executare silită este supusă prescripției extinctive. Termenul general de
prescripție pentru a obține executarea silită este de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, care
începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită, adică de la data
scadenței creanței pe care o constată. La împlinirea termenului de prescripție, se stinge dreptul de
a obține executarea silită, iar titlul executoriu își pierde puterea juridică.

ii. Punerea în întârziere a debitorului58

După împlinirea scadenței, debitorul este ținut să execute prestația pe care o datorează
creditorului. În cazul în care debitorul nu își execută obligația, creditorul aduce la cunoștința
debitorul faptul că întârzierea îl prejudiciază (dies interpellat pro hominem) și îi solicită să
plătească, adică îl pune în întârziere pe debitor.
57
Doar actul autentificat de notarul public care constată o creanță certă și lichidă are putere de titlu executoriu la
data exigibilității acesteia (art.67 din Legea nr.36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în
M.Of. nr.732/2011).
58
Potrivit prevederilor art.1.521-1.526 C.civ.

65
 Punerea în întârziere a debitorului reprezintă mecanismul civil prin care creditorul precizează
debitorului că neexecutarea la timp a obligației îi cauzează o pagubă, și îi cere să efectueze
plata.
În practică, debitorul este înștiințat printr-o notificare scrisă care i se comunică prin executor
judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării sau, în caz extrem, chiar
prin cererea de chemare în judecată. Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de
executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări, după care se va trece la executarea
lui forțată.  Debitorul are șansa să facă plata, fără alte cheltuieli suplimentare, pe care orice
executare silită le presupune.
În esență, punerea în întârziere reprezintă actul juridic prin care creditorul își manifestă
voința de a-l determina pe debitor să își execute obligația asumată și îi comunică acestuia faptul
că întârzierea începe să îi producă un prejudiciu, pe care debitorul va trebui să îl repare.
Despăgubirile datorate în acest caz se numesc daune-interese moratorii sau penalități de
întârziere și sunt stabilite în vederea acoperirii prejudiciului suferit de creditor ca urmare a
întârzierii la plată. Daunele-interese moratorii se pot adăuga la daunele compensatorii, care se
vor datora în schimbul executării prestației principale la care era ținut debitorul. În toate cazurile,
părțile pot stabili prin actul de naștere a creanței (contract) modul de calcul și cuantumul
daunelor-interese moratorii.
Daunele moratorii sunt datorate atât în cazul în care nu se execută la timp obligații de a da
sume de bani, cât și în cazul obligațiilor de a face.
În cazul obligațiilor bănești, daunele-interese moratorii sunt dobânzile stabilite
convențional, iar în lipsă, cele stabilite de lege 59 și care sunt datorate de la scadență, iar nu de la
data punerii în întârziere. Dobânzile se datorează prin simplul fapt al întârzierii, deoarece
creditorul nu trebuie să dovedească că întârzierea executării creanței bănești i-a adus vreun
prejudiciu.
Mai mult, dobânzile scadente pot produce ele însele dobânzi (ceea ce se numește
anatocism), dacă contractul sau legea le prevede, ori atunci când sunt stabilite de instanță, dar în
limitele permise de lege. În cazul în care sunt stabilite de instanță, dobânzile aferente dobânzilor
devin scadente doar de la data cererii de chemare în judecată.
În cazul obligațiilor de a face, daunele-interese moratorii se calculează prin aplicarea
valorii dobânzii legală asupra echivalentului în bani al obligației neîndeplinite; și încep să curgă
de la data punerii în întârziere a debitorului, iar nu de drept, ca în cazul obligațiilor de a da sume
de bani.
Prin excepție, plafonul dobânzii legale poate fi depășit de valoarea daunelor moratorii,
indifirent dacă acesta au fost stabilit prin contract (printr-o clauză penală) sau dacă se poate
dovedi că prejudiciul cauzat de întârzierea în executare este mai mare decât dobânda legală.
Daunele-interese moratorii pot fi cumulate cu daune-interese compensatorii datorate pentru
orice prejudiciu suplimentar suferit din cauza neexecutării obligației.
Excepții de la regula punerii în întârziere prin notificare  debitorul se află de drept în
întârziere, fără îndeplinirea vreunei formalități:
1. în situația în care părțile au prevăzut expres că simpla împlinire a termenului stabilit pentru
executare valorează întârziere.
2. legea prevede că debitorul este de drept în întârziere, de ex.:
59
Dobânda legală este guvernată de OG nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru
obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, publicată în
M.Of. nr.607/29.08.2011, cu modificările ulterioare.

66
  nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității
unei întreprinderi” (art.1.523 alin.(2) lit.d) C.civ.),
 cumpărătorul este de drept în întârziere la scadență dacă nu a plătit prețul (art.1.725 și
art.1.728 C. civ.) etc.
3. în cazul în care obligația trebuie efectiv executată de urgență, sau într-un anumit interval de
timp,
4. în cazul obligației de a nu face  orice act contrar acestei obligații îl plasează pe debitor în
întârziere de la data acțiunii sale,
5. debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației prin fapta sa,
6. creanța se naște dintr-un fapt ilicit.
Trebuie subliniat faptul că punerea în întârziere e posibilă în contextul obligațiilor
contractuale, fiind inaplicabilă răspunderii delictuale, deoarece făptuitorul este ținut să repare
paguba chiar de la momentul producerii ei, fără să fie nevoie de vreo formalitate.
Efectele juridice ale punerii în întârziere:
- debitorul datorează daune-interese moratorii,
- debitorul răspunde pentru orice pierdere cauzată creditorului de un caz fortuit;
 riscul neexecutării fortuite a obligației se strămută de la creditor la debitor, cu excepția
situației în care imposibilitatea fortuită de executare îl liberează pe debitor de însăși executarea
obligației.
- creditor poate : să suspende executarea propriei obligații și să solicite daune-interese.
- întrerupe cursului prescripției, dacă acesta este chemat în judecată în termen de 6 luni de la data
punerii sale în întârziere.

iii. Formele executării silite

 Executarea silită în natură (art.1.527-1.529 C. civ.)

Așa cum am precizat, obligațiile trebuie executate în natură, indiferent dacă se realizează de bună
voie de către debitor, sau prin forțarea lui; în caz contrar, refuzând să plătească, debitorul ar
putea să schimbe indirect, obiectul obligației.
„Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură,
cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă.” (art.1.527 alin.(1) C. civ.
Modalitatea concretă în care se realizează executarea silită în natură depinde de tipul
obligației, și anume: 60
 executarea silită în natură a obligațiilor de a da
diferă în funcție de gradul de certitudine al bunurilor la care se referă :
o executarea silită a obligațiilor de a da bunuri generice este întotdeauna posibilă în natură
de ex. obligațiile pecuniare (banii fiind bunuri generice). În acest caz, „debitorul are dreptul să aleagă
bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puțin
medie.”
o executarea silită de a da bunuri certe este posibilă numai în cazul în care acestea se mai
află în stăpânirea debitorului, sau debitorul poate procura bunuri identice cu cele pe care
nu le mai deține.

60
art.892-897 C. proc.civ.

67
 Legea prevede expres o obligație de a face, conexă celei de a da: „Dreptul la executare în
natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice
alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă”.
 înlocuirea bunului se poate face în natură și forțat, în aceleași condiții ca și predarea bunului,
dacă debitorul deține bunuri identice.
 reparația bunului se poate executa silit în natură numai prin intervenția unui terț, însă pe
spezele debitorului.
 executarea silită în natură a obligațiilor de a face
Regula : obligațiile de a face constau într-o acțiune personală a debitorului, ca urmare acestea
nu pot fi, în principiu, executate silit în natură, întrucât ar implica constrângerea persoanei
debitorului. În acest caz, se aplică principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi constrâns fizic să
desfășoare o anumită activitate (nemo potest cogi ad factum).
Singura constrângere admisă în dreptul privat modern este cea patrimonială. Debitorul
răspunde pentru neexecutarea obligațiilor cu averea sa, care constituie garanția comună a tuturor
creditorilor, iar nu cu persoana sa.
Excepția : obligația de a face poate fi executată silit în natură:
o fie de o altă persoană, capabilă să execute obligația asumată de debitorul inițial și care
este dispusă să o execute,
o fie de creditorul însuși, după o prealabilă înștiințare a debitorului asupra faptului că va
urma să fie silit să suporte cheltuielile executării obligației. 61
 executarea silită în natură a obligației de a nu face este posibilă în aceleași condiții ca
obligația de a face.
 creditorul, în temeiul unei hotărâri judecătorești, poate să distrugă, să înlăture ori să ridice
ceea ce debitorul a făcut prin încălcarea obligației de a nu face; pe cheltuiala debitorului culpabil
și în limita stabilită prin aceea hotărâre judecătorească.62
Chiar dacă, la o analiză atentă, se poate observa că, pentru debitor, executarea obligației de
a nu face este prin echivalent bănesc, în timp ce pentru creditor obligația a fost executată silit în
natură, totuși, per ansamblu, suntem în prezența executării silite în natură, întrucât elementul
definitoriu este ceea ce obține creditorul prin executare, iar acesta a obținut prestația inițial
promisă de debitor.
Pentru a-l stimula pe debitor să execute în natură obligația, instanța va putea să îl
condamne pe debitor la daune cominatorii.63
În concluzie, cu excepția obligațiilor intuitu personae, care nu pot fi executate forțat în
natură, celelalte obligații pot fi executate silit în natură, dar indirect, pe cheltuiala debitorului și
prin fapta unui terț sau chiar a creditorului.

 Executarea silită prin echivalent bănesc

În ipoteza în care executarea silită în natură nu mai este posibilă, obligația va putea fi executată
silit prin echivalentul său bănesc, creditorul urmând a primi contravaloarea prestației ce i-a fost
promisă de debitor.
Executarea prin echivalent implică o evaluare în bani a prestației asumată ințial de debitor
și pe care acesta nu a executat-o. După ce se stabilește suma de bani datorată, ca urmare a
61
A se vedea art.1.528 alin.(1) C.civ coroborat cu art.892 C.proc.civ.
62
A se vedea art.1.529 C.civ coroborat cu art.893 C.proc.civ.
63
I.C.C.J., decizia nr.20/2005, publicată în în M. Of. nr.225 din 13.03.2006.

68
conversiei naturii prestației în bani, se trece la urmărirea silită a bunurilor debitorului pentru a se
obține această sumă.
Regula : acest mod de executare este susceptibil a se aplica în orice situație, indiferent de natura
prestației, sau de izvorul ei concret.
Excepție : obligațiile care au ca obiect sume de bani sunt întotdeauna executate în natură, întrucât
creditorul primește întocmai ce i s-a promis inițial  suma de bani.
N.B. cuantumul sumei ce se plătește cu titlul de echivalent în bani al prestației se stabilește
 fie de părți,
 fie de instanța de judecată, dacă părțile nu ajung la un acord în acest sens se aplică
dispozițiile privind dobânda legală.

69
 Curs nr. 12

Prescripţia extinctivă

1. Noţiune
Curgerea timpului constituie una dintre împrejurările generatoare de efecte juridice, care se
produce independent de voinţa omului.
Curgerea timpului poate determina:
 stingerea exercițiului drepturilor = efect extinctiv = prescripția extinctivă
 dobândirea de drepturi reale = efect achizitiv = prescripția achizitivă

2. Definiție
Prescripția extinctivă constituie sancțiunea prin care dreptul (material) la acțiune, se
stinge dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
„Prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței
publice, să execute o anumita prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte
orice altă sancțiune civilă, după caz.” (art.2.500, alin.(2) C.civ.)
Prin urmare prescripţia extinctivă stinge dreptul creditorului de a se adresa organului de
jurisdicție (instanța de judecată, instanța arbitrală, notar public etc.) pentru a-l constrânge pe
debitor să-şi îndeplinească obligaţiile.
 Sediul reglementării : art.2.500-2.544 C.civ.

3. Natura juridică a prescripției extinctive

Prescripția extinctivă este o sancțiune îndreptată împotriva pasivității creditorului, sancțiune
care constituie o cauză de înlăturare (exonerare) a răspunderii civile a debitorului.
În lumina codului civil, instituția prescripției extinctive este de ordine privată, prin urmare
NU poate fi aplicată de instanță din oficiu, ci trebuie invocată de debitor (cel în favoarea căruia
curge).

4. Efectele prescriptiei extinctive

Prescriptia extinctivă stinge numai drept la acțiune în sens material = acea componentă a
dreptului la acțiune ce constă în posibilitatea de a obține condamnarea debitorului (pârâtului)
la executarea obligației ce îi revine.
Prin urmare:
- dreptul subiectiv NU se stinge,
- obligația corelativă NU se stinge ci se schimbă  dintr-o obligație perfectă devine o obligație
imperfectă (= lipsită de sancțiune, adică de posibilitatea de a fi executată silit),
- stingerea dreptului la acțiune cu privire la un drept principal determină şi stingerea dreptul la
acțiune a dreptului accesoriu,
- în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la
fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă debitorul
continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate.

70
5. Domeniul64 de aplicare al prescripției extinctive
Ce drepturi se sting prin prescripție ?
 Sunt presciptibile extinctiv:
- drepturile de creanță,
- drepturile reale accesorii (ca şi drepturile de creantă principale pe lângă care există).
 NU se prescriu extinctiv = sunt imprescriptibile extinctiv:
- drepturile reale principale,
- drepturilor nepatrimoniale,
- dreptul asupra sumelor depuse în depozit la bancă inclusiv dobânzile şi câştigurile,
- dreptul asupra primei de asigurare etc.

6. Delimitarea prescripției extinctive:

Prescripția extinctivă NU se confundă cu:
 prescripția achizitivă (uzucapiunea) = mod de dobândire a drepturilor reale,
 decăderea = al cărei efect este stingerea dreptului însuși / nu doar a dreptului la acțiune,
 termenul extinctiv, stabilit în cadrul raportului obligațional (modalitate a obligației) = care nu
duce la stingerea dreptului, ci la încetarea exercițiului lui, împlinirea termenului păstrând
nealterat dreptul de creanță, pentru trecut.

7. Renunţarea la prescripţie
Legea prevede posibilitatea renunţării la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă dacă este:
 împlinită = termenul de prescripție a curs integral, sau
 începută şi neîmplinită = termenul de prescripție a început să curgă dar nu a curs integral.
N.B. nu se poate renunța la prescriția extinctivă care nu a început să curgă.
Renunţarea la prescripţie poate fi:
- expresă = făcută printr-un act de renunţare,
- tacită = rezultă din manifestări neechivoce şi este neîndoielnică.
Poate renunţa la prescripție numai persoana îndreptățită care are capacitate deplină de
exercițiu (= capacitate de a înstrăina, ori de a se obliga).
Efectele renunțării la prescripția extinctivă: întrerupe curgerea termenului de prescripţiei 
începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.
Renunţarea este un act unilateral care NU este opozabil: codebitorilor / fideiusorilor /
creditorilor/ oricăror persoane interesate.

8. Termenele de prescriptie extinctivă

Termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înlăuntrul
căruia creditorul trebuie să-l dea în judecată pe debitor, sub sancțiunea pierderii posibilității de a
obține executarea silită a debitorului.
Termenul de prescripție extinctivă are :
- un început = data la care începe să curgă prescripția extinctivă,
- o durată,
- un sfârșit = data împlinirii prescripției extinctive.
Regula: Termenul de prescriptie extinctivă este un termen legal = prevăzut expres de lege.
 părtile NU pot :
64
Prin domeniul prescripției extinctive se înțelege sfera drepturilor subiective care cad sub incidența prescripției
extinctive.

71
  să declare că o acțiune este imprescriptibilă deși, potrivit legii, este prescriptibilă și
viceversa.
 să modifice prescripția extinctivă a dreptului la acțiune cu privire la
 drepturi de care părțile nu pot să dispună
 drepturi decurgând din - contracte de adeziune,
- contracte de asigurare.
- contracte cu consumatorii.
Excepția: părțile în temeiul unui acord expres pot:
 să modifice cursul prescripției extinctive prin :
o stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul
o modificarea cauzelor de suspendare sau întrerupere a prescripției extinctive
 să modifice durata termenului de prescripție, în sensul reducerii sau prelungirii lui, cu
condiția ca termenul astfel modificat să nu fie mai mic de un an şi nici mai mare de 10 ani;
 termenele de 10 ani ori mai lungi pot fi prelungite până la 20 de ani.
Durata termenului:
Termenul general de prescriptie extinctivă, este de 3 ani.
Termene speciale de prescriptie extinctivă:
 termen de 10 ani  prevăzute de art.2.518 C.civ.,
 termen de 1 an  privind acțiunile privind activitatea profesioniştiilor pentru serviciile pe
care le prestează,65
 termen de 5 ani  obligaţiile fiscale (impozite, taxe),
 termen de 2 ani  asigurări,
 termen de 6 luni  răspundere pentru viciile ascunse fără viclenie (se au în vedere acele
neconformităţi ale bunului care nu au fost ascunse cu scopul inducerii în eroare a celeilalte
părţi),
 termen de 30 de zile  anularea actului administrativ pretins ilegal etc.

9. Cursul prescriptiei extinctive

i. Începutul prescriptiei extinctive

Regula : termenul de prescriptie extinctivă începe să curgă de la data când creditorul
(titularul dreptului la acțiune) a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să
cunoască naşterea acestui drept.
 începe din momentul în care creditorul este îndreptățit să-l constrângă pe debitor să-și execute
obligaţia.
Excepții: prescripţia începe să curgă:
 de la data naşterii raportului de drept, în cazul:
o obligaţiilor care urmează să se execute la cererea creditorului,
o obligaţiilor al căror termen nu este stabilit;
 de la data împlinirii termenului sau realizării condiţiei - în cazul obligaţiilor afectate de
termen suspensiv / condiţie suspensivă,

65
Art.2.520 C.civ. se referă la profesioniștii din HORECA, profesori, medici, farmaciști, avocați, notari publici,
executori judecătoreşti, ingineri, arhitecti, geodezi, contabili, meşteşugari, artizani, vânzători cu amănuntul etc.

72
 de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba şi pe cel care
răspunde de ea - în cazul producerii unei pagube,
 de la data descoperirii viciilor (cel mai târziu de la împlinirea termenului de garanţie pentru
aceste vicii) - în cazul răspunderii pentru vicii.

ii. Modificarea cursului prescripție extimctive

În anumite situații, prevăzute expres și limitativ de lege, termenul de prescripţie extinctivă
poate fi oprit.
N.B. Împrejurările care sunt calificate drept cauze care opresc cursul prescripției trebuie să
intervină după ce prescriptia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea
termenului de prescriptie extinctivă.
Dacă aceste cauze se produc înainte de începerea curgerii termenului, prescripția va fi
amânată; iar dacă intervin după împlinirea termenului de prescripției problema opririi nu se mai
pune, dreptul la acțiune fiind deja stins.

 Suspendarea prescriptiei extinctive (art.2.532-art.2.536 C.civ.)

Modificarea cursului prescripției extinctive ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului
de prescripție, pe timpul cât durează cauza de suspendare, urmând ca prescriția să își reia cursul
din momentul în care s-a oprit, astfel pentru împlinirea termenului socotindu-se și timpul scurs
înainte de suspendare.
Cauzele legale de suspendare a cursului prescriptiei extinctive = situațiile în care titularul
dreptului la acțiune este în imposibilitate de a acționa:
1. între soti, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separați în fapt;
2. între părinți, tutore sau curator şi cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă
ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi
aprobate;
3. între orice persoane care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează
bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi
socotelile nu au fost date şi aprobate;
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu are
reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziție legală contrară;
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia;
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți,
însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescriptie;
7. în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o
anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele
asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult
de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forțele armate ale României, cât timp
acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc
în fortele armate pentru rațiuni de serviciu impuse de necesitătile războiului;
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este împiedicat de un caz de
forță66 majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forta majoră, când este
temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescriptiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de
expirarea termenului de prescriptie;
10. în alte cazuri prevăzute de lege.67

66
Forța majoră este definită de art.1.351 alin.(3) C.civ. ca fiind „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut
invincibil si inevitabil”.
67
De ex. în materie succesorală, potrivit art.2.533 C.civ., prescripția nu curge contra creditorilor defunctului în
privinta creanțelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, cât timp moștenirea nu a fost acceptată de către succesibili

73
 Efectele suspendării prescripției:
- din momentul încetării cauzei suspendare prescripția extinctivă îşi reia cursul, socotindu-se şi
timpul scurs înainte de suspendare pentru împlinirea termenului.
- prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când
suspendarea a încetat, cu exceptia prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini
decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.
- suspendarea prescripției poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă
acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
- suspendarea prescripției produce efecte atât în raport cu debitorul principal, cât și cu
fideiusorul.

 Întreruperea prescripției extinctive (art.2.537-art.2.543 C.civ.)

Modificarea cursului prescripției extinctive ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului
de prescripție, pe timpul cât durează cauza de întrerupere, urmând ca după încetarea acestei
cauze să înceapă o nouă prescripție extinctivă.
Cauzele de întrerupere a prescriptiei extinctive sunt :
1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea 68, în orice alt mod, a dreptului a cărui actiune se
prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescriptia.
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală
în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți
creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie.
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale 69 sau în fața instanței de judecată până la
începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea
urmăririi penale întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă.
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere. 70
5. în alte cazuri prevăzute de lege.

Prescriptia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de
urmărire silită a renunțat la ea, sau a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre
rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când
hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția
este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu
condiția însă ca noua cerere să fie admisă.
Prescriptia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut
puterea executorie prin împlinirea termenului de prescriptie a dreptului de a obține executarea
silită. În acest caz însă, dacă dreptul este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face

ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte. Totodată, prescripția nu curge nici
contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi
reprezinte. Prescripția nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privința creanțelor pe care aceştia le au
asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei.
68
Recunoaşterea se poate face printr-un act unilateral sau bilateral, fie în mod expres, fie tacit. În această din urmă
modalitate, recunoaşterea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului
creditorului. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor
sau penalităților, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.
69
Prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicție ori de urmărire penală
necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă.
70
Punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția întrerupe termenul de prescripție numai dacă
aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

74
o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepția autoritătii de
lucru judecat.
Efectele întreruperii prescripției extinctive.
- întreruperea şterge prescriptia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere; iar după
întrerupere începe să curgă o nouă prescripție extinctivă; practic, prescripţia este socotită
neîmplinită, deşi termenul a expirat.
- în situația în care întreruperea prescripției intervine prin recunoaşterea dreptului de către
debitor, va începe să curgă o nouă prescripție de acelaşi fel.
- prescripția dreptului de a obține executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de
admitere a acțiunii nu a rămas definitivă.
- întreruperea prescripției împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte
în privința amândurora.

Regula : întreruperea prescripției extinctive profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu
poate fi opusă decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în
care prin lege se dispune altfel.
Excepția : în cazul în care întreruperea prescripției s-a făcut prin recunoaşterea dreptului de către
cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi
opuse decât autorului recunoaşterii.

 Repunerea în termenul de prescriptie extinctivă (art.2.522 C.civ.)

În sitația în care, din motive temeinice, creditorul nu şi-a exercitat în termen dreptul la acțiune
supus prescripției, va putea solicita organului de jurisdicție competent repunerea în termenul de
prescripție şi, pe fond, judecarea cauzei.
Prin moive temeinice sunt desemnate acele împrejurări care, fără a avea caracterul forței
majore, constituie obstacole insurmontabile și obiective în calea acțiunii creditorului, căruia
NU i se poate imputa vreo culpă (nu are nicio vină).
Condițiile repunerii în termen:
- repunerea în termenul de prescripţie extinctivă poate fi dispusă numai de instanţa de judecată
la cererea părții interesate, după ce termenul de prescripţie s-a împlinit deja.
- în mod obligatoriu, cererea de repunere în termen trebuie formulată înainte de împlinirea unui
termen de 30 de zile, socotit din ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia să cunoască
încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție.
- cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit să fie temeinic justificate. Legea nu
prevede, concret, care sunt motivele pentru care se poate dispune repunerea în termen, lăsând
astfel instanţei de judecată deplina putere de apreciere a temeiniciei împrejurărilor invocate de
titularul dreptului.
Efectul repunerii în termen.
Repunerea în termen are caracter procesual și intervine de drept; iar în cazul în care este admisă
cererea de repunere în termen, prescripția extinctivă este considerată a fi neîmplinită, cu toate că
în realitate termenul de prescripție s-a împlinit. Ca urmare se va trece la judecarea pe fond a
speței.

10. Împlinirea (calculul) prescripției extinctive

Stabilirea momentului la care se împlineşte prescriptia extinctivă implică un calcul, care
presupune cunoaşterea următoarelor elemente:

75
- durata termenului de prescripție extinctivă aplicabil în spetă;
- data la care începe să curgă acest termen;
- dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripției extinctive;
- regulile în funcție de care se determină momentul la care se împlineşte prescripția extinctivă.

Potrivit dispozițiilor art.2.552 şi urm. C.civ., împlinirea prescripţiei, adică momentul la care
expiră termenul de prescripţie extinctivă, se stabileşte diferit, astfel:
 termenul de prescripţie stabilit pe ani şi luni  acesta expiră în ziua corespunzătoare din
ultimul an sau ultima lună;
dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se socoteşte împlinit în ultima zi a
acestei luni.
 termenul de prescripţie stabilit pe zile  nu intră în calculul termenului nici ziua în care
începe prescripţia și nici ultima zi. (zile pline).
dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul
primei zile lucrătoare care îi urmează.
 termenul de prescripţie stabilit pe ore  nu se iau în calcul prima şi ultima oră ale
termenului.

76
 Cursurile nr. 13-14

Izvoarele raportului juridic

Raportul juridic se încheie în mod concret dacă sunt întrunite cumulativ 3 elemente:
o norma juridică,
o subiectele de drept între care se stabileşte raportul juridic şi
o anumite împrejurări care să îl genereze (de regulă precizate în ipoteza normei), denumite
izvoare ale raportului juridic.
Analiza izvoarelor raportului juridic implică cercetarea naturii împrejurărilor în care se
stabilește efectiv acest raport între persone.

1. Noţiune
Izvoarele raportului juridic sunt împrejurările de care legea leagă producerea anumitor
efecte juridice, adică naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic.
Potrivit art.1.165 C.civ. obligațiile izvorăsc „din contract, act unilateral, gestiunea de
afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act
sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”.

2. Clasificare
în funcție de voința subiectelor de drept în stabilirea raportului juridic distingem între :
 evenimente
= împrejurări care se produc independent de voinţa oamenilor.
de ex. calamităţile naturale: seism, inundaţii etc., sau naşterea / decesul unei persoane fizice, ori trecerea timpului
etc.
 acţiuni omenești
= împrejurări care depind de voinţa oamenilor.

Acţiunile omenești, în funcție de intenția declarată de a produce efecte juridice, sunt:

 fapte juridice
= acţiuni săvârşite de oameni fără intenţia de a produce efecte juridice, care la rândul lor pot fi:
 fapte juridice licite = săvârşite cu respectarea legii,
 fapte juridice ilicite = săvârşite cu încălcarea legii.
 acte juridice,
= acţiuni săvârşite de oameni cu intenţia de a produce efecte juridice.

77
 Actul juridic

1. Definiţie
Actul juridic reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice (adică de a stabili, modifica sau de a stinge un raport juridic concret).
Noţiunea de „act juridic” este utilizată în 2 accepţiuni:
 negotium – însăşi manifestarea de voinţă a părţilor exprimată cu scopul de a produce
efecte juridice;
 instrumentum – documentul, înscrisul în care se concretizează, se consemnează
manifestarea de voinţă.

2. Clasificare:

i. după numărul părţilor (intereselor):

- aj unilateral – ia naştere prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane
de ex. oferta, acceptarea ofertei, promisiunea publică de recompensă, testamentul, denunţarea unui contract,
confirmarea unui act anulabil, recunoaşterea unui copil etc.;
- aj bilateral – ia naştere prin manifestarea de voinţe a 2 părţi (în acest context, părţile reprezintă
persoanele între care se încheie aj).
- aj multilateral – ia naştere prin manifestarea de voinţă a 3 sau mai multe părţi.
Actele juridice care se încheie valabil între 2 sau mai multe persoane poartă denumirea
de contract.
NU confundați această clasificare cu cea privind contractele unilalterale / contractele
bilaterale

ii. după efectele produse:

- aj constitutiv = prin care se crează raporturi juridice noi, drepturi şi obligaţii inexistente
anterior. de ex. constituirea unui uzufruct, unei ipoteci etc.;
- aj translativ = prin care se transmite un drept dintr-un patrimoniu în altul
de ex. vânzarea-cumpărarea, schimbul, cesiunea de creanţă;
- aj declarativ = prin care se consolidează, se definitivează drepturi preexistente
de ex. partajul, tranzacţia.

iii. după conţinut:

- aj patrimonial = are un conţinut economic, evaluabil în bani;
- aj nepatrimonial = are un conţinut neevaluabil în bani
de ex. recunoaşterea copilului din afara căsătoriei etc.

iv. după cum este afectat de modalităţi:

- aj pur şi simplu – nu este afectat de modalităţi;
- aj afectat de modalităţi71 – modalităţile aj sunt : termenul, condiţia, sarcina.

v. după momentul în care îşi produce efectele:

71
modalităţile sunt evenimente viitoare de care depinde existenţa sau executarea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg
din aj.

78
- aj între vii (inter vivos) – îşi produce efectele în timpul vieţii părţilor între care se încheie;
- aj pentru cauză de moarte (mortis causa) – îşi produce efectele numai la moartea autorului lui,
fiind întocmit în considerarea decesului
de ex.testamentul, asigurarea de viaţă, înfiinţarea unei fundaţii testamentare)

vi. după importanţa sau gravitatea lui:

- aj de conservare – prin care se preîntâmpină pierderea unui drept, se păstrează un drept în
patrimoniul unei persoane (în raport de cheltuielile pe care le presupune, aj de conservare este
întotdeauna un act avantajos, în sensul că presupune cheltuieli de o valoare mult mai mică decât
valoarea dreptului la a cărei salvare se tinde),
de ex. întreruperea curgerii termenului de prescripţie extinctivă, înscrierea dreptului de proprietate în Cartea
funciară.
- aj de administrare – prin care se urmărește exploatare normală a unui bun sau patrimoniu, sau
punere în valoare a acestora
de ex. perceperea, încasarea şi folosirea fructelor şi a veniturilor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unor bunuri
etc.
- aj de dispoziţie – prin care este scos din patrimoniu un bun sau un drept, se constituie un drept
real asupra unuia sau mai multor bunurilor, sau se grevează cu sarcini reale un bun prin
constituirea unor garanții
de ex. vânzare, donație, renunţarea la un drept, constituirea unei superficii, unei servituţi ipotecă, gaj, etc.

Această clasificare se va completa cu cea privind contractele, care sunt o specie de acte
juridice, anume acte juridice bilaterale sau plurilaterale (multilaterale).

ACTUL JURIDIC UNILATERAL

1. Noțiune.
Actului juridic unilateral este manifestarea de voință a autorului său. (art.1.324 C.civ.).

2. Trăsături
– actul unilateral are un mecanism propriu de formare, întemeiat pe manifestarea unilaterală de
voință a autorului său, 72
– actul unilateral exprimă interesul unic al autorului său,
– actul unilateral presupune intenția autorului său de a produce efecte juridice: de a da naștere, a
modifica sau de a stinge raporturi juridice.

3. Clasificare
Distingem între actele unilaterale supuse comunicării și acte unilaterale care nu sunt supuse
comunicării.
Comunicarea actului juridic este operațiunea indispensabilă producerii efectelor juridice
urmărite de autorul lor ori prevăzute expres de lege.

72
noțiunea de autor are semnificația de voință unică  este posibil ca mai multe persoane cu același interes să aibă
calitatea de autor al actului unilateral. Prin urmare, nu numărul de persoane care participă la formarea actului este
determinant, ci numărul voințelor exprimate în act determină caracterul unilateral, bi- sau multilateral al actelor
juridice.

79
a) Acte unilaterale supuse comunicării
Actul juridic unilateral trebuie să respecte procedura de comunicare atunci când
„constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea
destinatarului este necesară potrivit naturii actului.” (art.1.326 alin.(1) C.civ.).
Sunt supuse comunicării următoarele acte unilaterale:
- rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului,
- revocarea sau renunțarea la mandat,
- punerea în întârziere,
- oferta de a contracta,
- promisiunea publică de recompensă.
În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că necesitatea comunicării actelor unilaterale
este determinată de finalitatea specifică a acestor acte, anume de a produce efecte juridice față de
anumite persoane, ca atare, prin natura lor aceste acte sunt orientate către destinatar (beneficiar).
În anumite cazuri, orientarea spre destinatar a actelor unilaterale supuse comunicării dobândește
un caracter concret, material, prin aceea că actul nu devine perfect decât prin comunicarea lui
destinatarului.
Actele unilaterale supuse comunicării produc efecte din momentul în care comunicarea
este îndeplinită, adică actele juridice au ajuns la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat
cunoștință de act din motive care nu îi sunt imputabile.
În felul acesta, este consacrat sistemul informării, instituindu-se prezumția (simplă) că
actul unilateral, adresat unei persoane determinate, se consideră a fi cunoscut din momentul în
care ajunge la destinatar, dacă acesta nu dovedește că a fost în imposibilitate, fără culpa sa, de a
lua cunoștință de act.
În ce privește aducerea la cunoștință a actelor unilaterale, legea prevede că „ se poate face
în orice comunicare adecvată, după împrejurări”.73 De regulă, se prevede în lege modalitatea în
care trebuie făcută comunicarea; de ex. în art.1.079 C.civ. se prevede că punerea în întârziere se
poate face fie printr-o notificare, prin intermediul executorilor judecătorești, fie prin cererea de
chemare în judecată. În absența unei dispoziții exprese a legii, trebuie să se țină seama de
împrejurări, în funcție de care se determină dacă suntem în prezența unei comunicări adecvate,
aptă să producă efectele specifice actului unilateral.
Absența comunicării este sancționată cu nulitatea absolută pentru lipsa unui element
constitutiv al actului unilateral.

b) Acte unilaterale care NU se comunică

Regula : actele unilaterale care nu sunt supuse comunicării produc efecte juridice de la data
manifestării de voință a autorului lor, întrucât de la acest moment actul îndeplinește toate
condițiile de valabilitate;
Excepție: în funcție de natura actului juridic, este posibil ca efectele juridice să nu se producă de
la întocmirea actului.
de ex. în cazul testamentului - act care își produce efectele după moartea autorului lui-, efectele nu se vor produce
decât de la data deschiderii moștenirii.
Nu sunt supuse comunicării:
- testamentul,
- acceptarea unei moșteniri,
- recunoașterea de filiație,

73
potrivit art.1.326 alin. (2) C.civ.

80
- angajamentul unilateral.

4. Specii de acte unilaterale =aplicații ale angajamentului unilateral

i. Promisiunea unilaterală (art.1.327 C.civ.)

Promisiunea unilaterală reprezintă angajamentul unilateral prin care o persoană (autorul) se
obligă față de o altă persoană (destinatar) să execute o anumită prestație, independent de
acceptarea prestației promise.
Este un act juridic care generează obligații exclusiv în sarcina autorului său, în condițiile în
care destinatarul actului poate refuza dreptul astfel născut.
Deși în principiu promisiunea unilaterală este revocabilă, pentru a nu se ajunge la situații de
revocare intempestivă și a se crea astfel prejudicii destinatarului care poate intenționa să o
accepte, legea prevede ca, atunci când autorul actului nu a stipulat expres un termen,
promisiunea să fie considerată făcută pentru o anumită durată „potrivit cu natura obligației și cu
împrejurările în care a fost asumată”. O asemenea obligație, de a menține promisiunea pentru un
anumit interval de timp, instituie o limitare a exercițiului dreptului de a revoca oferta (recunoscut
autorului actului unilateral), fiind menită să asigure evitarea abuzului de drept care s-ar deduce
dintr-o revocare intempestivă.

ii. Promisiunea publică de recompensă (art.1.328 - 1.329. C.civ.)

Promisiunea publică de recompensă este actul unilateral prin care o persoană (promitentul)
își asumă în mod unilateral obligația de a plăti recompensa (premiul), dacă oricine (din public)
execută prestația precizată de promitent.
Cu alte cuvinte, „cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei
prestații, este obligat să facă plata, chiar dacă prestația a fost executată fără a se cunoaște
promisiunea.”74
În doctrină, s-a arătat că promisiunea publică de recompensă are următoarele trăsături:
- act unilateral = constituie angajamentul unilateral al autorului său,
- supus comunicării = pentru a produce efecte trebuie adresat publicului (unei persoane
nedeterminate),
- aj cu titlu oneros și comutativ = promitentul este interesat ca o persoană să îndeplinească o
anumită prestație și să obțină un rezultat concret, recompensa constituind contravaloarea stabilită
de promitent pentru îndeplinirea prestației.
N.B. realizarea prestației nu are semnificația acceptării unei oferte, ci reprezintă un simplu fapt
voluntar și licit, de care terțul (persoana din public) se poate oricând desista și care capătă
valoare juridică numai în măsura în care respectă condițiile stabilite de promitent.
Promitentul trebuie să plătească recompensa chiar și în cazul în care terțul a acționat fără să
știe de promisiunea făcută, deoarece promitentul este ținut de obligația unilateral asumată ori de
câte ori este îndeplinită prestația cerută. Ca urmare, terțul are dreptul să fie recompensat și în
situația în care află despre promisiune publică de recompensă după îndeplinirea prestației și
solicită ca aceasta să-i fie acordată.
În ipoteza în care prestația a fost executată de mai multe persoane împreună, „recompensa se
împarte între ele, potrivit contribuției fiecăreia la obținerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se
poate stabili, recompensa se împarte în mod egal”.75 Separat de această ipoteză, atunci când

74
art.1.328, alin.(1) C.civ.
75
potrivit art.1.328 alin.(2) C.civ.

81
prestația a fost executată nu împreună, ci separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine
aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul.
Promisiunea publică de recompensă poate fi revocată în aceeași formă în care a fost făcută
publică (sau într-o formă echivalentă), dar ea nu produce efecte față de cel care a executat
prestația mai înainte de revocarea ei.
Dispozițiile legale reglementează și posibilitatea acordării unei despăgubiri echitabile (fără
posibilitatea de a depăși însă, recompensa promisă) celor care înainte de publicarea revocării au
făcut cheltuieli legate de executarea prestației (cu rezerva situației în care promitentul dovedește
că rezultatul cerut nu putea fi obținut); dreptul la acțiunea în despăgubire se prescrie în
termen de un an de la data publicării revocării.

CONTRACTUL

ACT JURIDIC BILATERAL

1. Noțiune
Contractul este acordul de voințe între două sau mai multe persoane cu intenția de a
constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic. (art.1.166 C.civ.)

2. Clasificare

i. după numărul părților care se obligă (art.1.171 C.civ.):

 contract sinalagmatic
= ambele (toate) părți se obligă una față de alta;
 ca urmare obligațiile sunt reciproce și interdepente. Reciprocitatea obligațiilor presupune că
aceste drepturi și obligații au ca izvor comun același contract.
de ex. contractul de vânzare-cumpărare: vânzătorul are, în principal: obligația de a transfera dreptul de proprietate
asupra bunului și obligația de a preda bunul în materialitatea lui; iar cumpărătorul are, în principal, obligația de a
plăti prețul și obligația de lua bunul în primire
 contract unilateral
= numai o parte se obligă, celalată parte nu are, prin urmare, nicio obligație.
de ex.contractul de donație, numai donatorul se obligă să transmită bunul donat.

ii. După scopul urmărit de părți la încheierea lui (art.1.172 C.civ.):

 contract cu titlu oneros
= fiecare parte urmărește să își procure un avantaj, un folos patrimonial ori un serviciu, urmărit
de fiecare parte
de ex. vânzare-cumpărarea, schimbul, închirierea/locațiunea, antrepriza, etc.
 după cum întinderea drepturilor și obligațiilor este cunoscută de părți sau este
determinată sau determinabilă în momentul încheierii contractului, (art.1.173 C.civ)
contractele cu titlu oneros pot fi :
- contract comutativ
= existența drepturilor și obligațiilor părților este certă (cunoscută), iar întinderea
acestora este determinată sau determinabilă la momentul încheierii lui

82
 de ex.: vânzare-cumpărare, schimb, locațiune etc.
- contract aleatoriu (alea = întâmplare)
= oferă cel puțin uneia din părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul
unei pierderi, ce depinde de o împrejurarea viitoare și nesigură ca realizare
de ex. contractul de asigurare, contractul de rentă viageră, jocul la loto - pronosport, prinsoarea.
 contract cu titlu gratuit
= una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun
avantaj
de ex. donația, depozitul gratuit, împrumutul fără dobândă, adică cu titlu gratuit etc.
 după cum este afectat patrimoniul celui care se obligă contractul cu titlu gratuit se
clasifică în:
- liberalități
= cel care se obligă transmite celeilalte părți un drept sau un bun din patrimoniul
său
de ex. contractul de donație,
- contract dezinteresat
= cel care se obligă NU își diminuează patrimoniul, ci se obligă să facă un
serviciu celeilalte părți
de ex. mandatul cu titlu gratuit, depozitul cu titlu gratuit, comodatul, împrumutul cu titlul gratuit
etc.

iii. după modul de executare:

 contract cu executare dintr-o dată (instantanee)
= a cărui executare implică o singură prestație din partea celui care se obligă (a debitorului),
de ex.vânzare, schimb, împrumutul de consumație sau împrumutul de folosință etc.
 contract cu executare succesivă
= a cărui executare implică mai multe prestații, eșalonate în timp.
de ex. închiriere, leasing, franciza etc.

iv. După raportul care există între contracte distingem între:

 contract principal
= are o existență de sine stătătoare, independentă, soarta sa nu depinde de soarta juridică a altui
contract.
(marea majoritate a contractelor sunt principale).
 contract accesoriu
= prin natura lui, nu are o existență de sine stătătoare, soarta sa depinde de soarta altui contract,
denumit principal.
de ex. contractele prin care se stabilesc garanțiile – ipotecă, gaj, fideiusiune etc.

v. După structura lui:

 contract simplu
= implică o singură operațiune juridică
de ex. vânzare-cumpărare, schimb, donație, închiriere, mandat, etc.
 contract complex
= reunește mai multe operațiuni juridice
de ex. contractul de leasing conține contractele de locațiune, de mandat și o promisiune unilaterală de vânzare

83
  o specie de contract complex este Contractul-cadru = acordul prin care părțile convin să
negocieze să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale
sunt determinate de acesta. (art.1.176 C.civ.).
Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenele, volumul prestațiilor,
inclusiv prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare (denumite acte adiționale).

vi. după cum pot fi încheiate:

 contract strict personal
= poate fi încheiat exclusiv de părți personal (ex.căsătoria),
 contract care se încheie prin reprezentare
= la încheierea contractului partea nu participă personal ci prin intermediul unei persoane care a
fost împuternicită în acest sens (prin mandatar).

vii. după conţinut:

 contract cu conţinut predeterminat
= conţinutul (clauzele) este prestabilit fie prin lege, fie prin voinţa anterioară a părţilor sau numai
a uneia dintre părţi.
De ex.:
 contract de adeziune = clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una din părți, cealaltă
parte nu are posibilitatea să le analizeze, ci numai facultatea fie să le accepte ca atare (adică să adere), fie
să nu contracteze (art. 1175 Cod civil). Denumit și contract tip, conținutul lui se conformează unui tipar
sau formular stabilit anterior prin voinţa părţilor sau a legiuitorului.
de ex. contractul de transport cu metroul, contractele de furnizare a utilităților -apă, electricitate, gaz-,
contractele de telefonie, contractele ce privesc vizionarea de spectacole publice, contractele dintre
comercianți și consumatori etc.
 contractul impus (forțat) = condițiile încheierii lui sunt impuse de lege, de autoritățile publice sau
organisme profesioanale. Caracteristica acestui tip de contracte este că părțile nu au nicio opțiune, în
privința încheierii sau neîncheierii lor.
de ex. contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, sau
contractul de asigurare obligatorie de locuințe.
 contractul deschis = cuprinde o clauză prin care se prevede că pot adera ulterior şi alte părţi la contract,
cu condiţia acceptării integrale a clauzelor deja stabilite.
 contract negociat
= conținutul lui se stabileşte în procesul negocierii dintre părți, care decid cu privire la clauzele
acestuia, fără a li se impune nimic din exterior; aceasta categorie reprezintă regula.

viii. după forma în care se încheie (art.1174 C.civ.):

 contract consensual
= se formează prin simplu acord de voință al părților.
de ex.vânzarea-cumpărarea, împrumutul etc.
N.B. această categorie reprezintă regula, iar cele 2 categorii precizate în continuare constituie
excepţiile:
 contract solemn (formal)
= se încheie valabil când sunt îndeplinite anumite formalități prevăzute de lege; forma solemnă
este o condiție de validitate.
de ex.donația, vânzarea-cumpărarea unui imobil, contractul de ipotecă etc.
 contract real
= ia naştere prin predarea, remiterea bunului care formează obiectul lui pentru validitatea sa.
de ex.schimbul, depozitul bancar etc.

84
3. Condițiile de validitate ale contractului
Pentru a fi valabil, contractul trebuie să fie încheiat cu respectarea unor condiții de fond și
de formă expres prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.
Distingem între:
i. condiții de fond sau intrinseci contractului = se referă la voința reală a părților,
ii. condiții referitoare la forma contractului = se referă la modul de exteriorizare, de manifestare
a voinței părților.

I. Condițiile de fond - (art.1.179 C.civ.)

= condițiile esențiale pentru încheierea valabilă a contractului sunt:
1. capacitatea de a încheia contractul;
2. consimțământul valabil exprimat;
3. un obiect determinat, valabil și licit;
4. o cauză valabilă a contract;
5. o formă prevăzute de lege.

1. Capacitatea de a încheia contractul

A. Persoana fizică
Regula: orice persoană poate încheia un contract.
Excepții: nu poate încheia un contract persoana:
- declarată de lege incapabilă,
- oprită de lege să încheie anumite contracte.
B. Persoana juridică
Regula: persoana juridică poate încheia orice contract, adică poate avea orice drepturi și obligații
civile. Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de
conducere și de administrare, de la data desemnării lor. (art.209 alin.(1) C.civ.).
Excepții:
- persoana juridică nu poate avea acele drepturi care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot
aparține decât persoanei fizice,
- persoanele juridice fără scop lucrativ (non-profit) pot avea ,,doar acele drepturi și obligații
civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege, actul de constituire sau
statut” (art.206, alin.(2) C.civ.)
Principiile care guvernează capacitatea de a încheia un contract:
1. Libertatea de a contracta
Părțile contractante sunt libere :
o să încheie contracte,
o să refuze încheierea contractelor,
o să stabilească conținutul contractelor,
o să elaboreze clauzele contractuale, care precizează prestațiile la care se obligă și condițiile
în care urmează să le îndeplinească.
Singurele îngrădiri ale libertății contractuale sunt: legea, ordinea publică și bunele moravuri.
2. Buna-credință
Părțile trebuie să acționeze cu bună credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și
pe tot parcursul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație.

85
În cazul în care una dintre părți acționează cu rea credinţă va fi obligată să repare prejudiciul
astfel cauzat celeilalte părţi.
2. Consimțământul valabil încheiat
Consimțământul este manifestarea în exterior a hotărârii (a voinței) fiecărei părți de a
încheia un contract. Astfel, contractul este rezultatul întâlnirii voințelor individuale ale părților
contractante  un acord de voințe.
Pentru a fi valabil consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
o să fie serios,
o să fie exprimat liber și în cunoștință de cauză,
o să provină de la o persoană cu discernământ, (adică să aibă reprezentarea consecințelor
juridice ale încheierii actului în cauză).
Exprimarea liberă a consimțământului, ca și condiție de valabilitatea a acestuia, este
afectată de următoarele vicii care alterează voința părților, anume: eroare, dol, violență și
leziune.

Eroarea este falsa reprezentare a realității din mintea uneia dintre părți la momentul încheierii
contractului.
Nu orice falsă reprezentare a realității constituie viciu de consimțământ ci numai eroarea
esențială, determinată de situația în care elementul cu privire la care partea se află în eroare este
esențial pentru încheierea contract, cum ar fi:
 natura sau obiectului contractului,
de ex. o parte crede că va cumpăra un teren iar cealaltă parte vrea să vândă doar casa aflată pe teren,
 identitatea obiectului prestației sau calitățile acestuia,
de ex. partea crede că va cumpăra o tabletă care are funcția de înregistrare și redare sub formă de text, dar de
fapt acest tip de tabletă nu are această funcție,
 identitatea persoanei sau calitățile acesteia, în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
de ex. partea crede că negociază cu proprietarul obiectului pe care vrea să îl cumpere dar în realitate aceea
persoană este un simplu deținător al obiectului pe care l-a împrumutat de la proprietar;
sau societatea angajează o persoană considerând că are anumite abilități și cunoștințe, pe care în realitate nu le
are.
Fără a fi considerată o eroare esențială, dar având ca efect anularea contractului, este și eroarea
ce poartă asupra declarației de voință transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane
sau prin mijloace de comunicare la distanță.

Dolul este fapta unei părți contractante :

 fie de a induce în eroare cealaltă parte prin manopere dolosive (viclene), pentru a o
determina să încheie contractul,
 fie de a omite, în mod fraudulos, de a o informa asupra unor împrejurări pe care se cuvenea
să i le dezvăluie.
Dolul, ca fapt delictual, presupune din partea unei persoane care urmărește să încheie un
contract:
- acțiunea de a induce în eroare, de a se folosi de mijloace viclenefapt delictual comisiv;
- omisiunea, cu intenție frauduloasă, de a nu comunica anumite împrejurări, care, dacă ar fi fost
cunoscute de cealaltă parte, aceasta nu ar fi încheiat contractul.
Spre deosebire de eroare care este spontană, dolul este provocat
Dolul trebuie dovedit de partea care este victimă, prin urmare, dolul nu se pezumă (nu se
presupune).

86
Violența constă în insuflarea unei temeri, fără drept, uneia din părți de către cealaltă parte sau
de un terț pentru a o determina să încheie un contract.
N.B. în lipsa amenințării, partea (victima violenței) nu și-ar fi dat consimțământul la încheierea
contractului.
Violența este viciu de consimțământ și atrage anularea contractului nu numai când este
îndreptată împotriva părții contractului, ci și împotriva unei persoane apropiate ei (rude, prieteni
etc.). Violența poate să vizeze: viața, onoarea și/sau bunurile persoanei.
În toate cazurile, existența violenței se apreciază în funcție de vârsta, starea socială,
sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă
împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului.

Leziunea apare în cazul în care una din părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stabilește în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestații.
Existența leziunii se apreciază în funcție de natura și scopul contractului.
Din definiție rezultă două elemente ale leziunii, ca viciu de consimțământ:
- disproporția între prestațiile părților (elementul material, obiectiv);
- faptul că se profită de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a
celeilalte părți (elementul subiectiv)
Nu pot fi afectate de leziune contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume
prevăzute de lege.

3. Obiectul determinat, valabil și licit al contractului

Trebuie să facem diferența între:
 obiectul contractului
= operațiunea juridică însăși: vânzare-cumpărare, locațiunea (închirierea), împrumutul etc.
 obiectul obligației
= prestația (acțiunea sau inacțiunea) pe care trebuie s-o execute cel care și-a asumat-o
(debitorul).
 bunurile la care se referă contractul, formează obiectul derivat al contractului care trebuie să
îndeplinească cumultativ anumite condiții:
o să existe în momentul în momentul încheierii contractului sau să existe certitudinea că vor
exista în viitor (așa-numitele bunuri viitoare);
o să fie în circuitul civil, (adică să poată fi transmis de la o persoană la alta);
o să fie posibil;
o să fie determinat sau determinabil (prin descrierea bunului, precizarea sumei de bani, cu
titlul de preț etc.).
În cazul în care într-un contract încheiat de profesioniști nu se stabilește prețul și nici nu se
indică o modalitate pentru a-l determina, se prezumă că părțile au avut în vedere prețul practicat
în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile
sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil; sau un preț determinat prin raportare la un
element de referință.

4. Cauza valabilă a contractului

87
 Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, ceea ce se urmărește
prin încheierea contractului.
Condiții de validitate ale cauzei sunt:
 să existe la momentul încheierii contractului
 cauza lipsește ca urmare a lipsei discernământului,  se manifestă diferit în funcție de fiecare
contract, de ex.:
= lipsa contraprestației în cazul contractului sinalagmatic
(de ex. absența bunului - motivul cumpărătorului de a încheia contractul, sau lipsa prețului - motivul vânzătorului),
= nepredarea bunului în materialitatea sa în cazul contractului real
(de ex. contractul de transport se naște în mod valabil odată cu predarea mărfii transportatorului –cărăușului-, care
dacă lipsește nu se mai efectuează transportul),
= lipsa intenției de a gratifica în cazul contractului cu titlu gratuit,
(de ex. lipsa intenției donatorului este a-i dărui bunul donatarului etc.)
 să fie licită
Cauza este ilicită când:
- este contrară legii (interzisă de lege),
- contractul se încheie doar cu scopul de a eluda (ocoli) aplicarea unei norme legale imperative,
- se încearcă prin încheierea contractului fraudarea legii.
 să fie morală
Cauza este imorală când este contrară ordinii publice.

Proba cauzei:
 existența cauzei  poate fi dovedită prin orice mijloc de probă,
 inexistența sau falsitatea cauzei  pot fi probate prin dovedirea:
o lipsei discernământului,
o lipsei unui element esențial la încheierea contractului,
o erorii asupra mobilului (motivului) determinant. etc.

II. Forma contractului - condiție generală extrinsecă

= constă ,,în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția de a crea,
modifica ori stinge un raport juridic civil concret”.

 Principiul libertății formei denumit și principiul consensualismului

Regula:
Încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voință al părților, capabile de a
contracta, dacă lege nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Voința de a încheia contractul se poate exterioriza:
 verbal,
 în scris,
 printr-un comportament care nu lasă nicio îndoială asupra intenției părților de a încheia
contractul.
Excepții:
Legea impune anumite condiții de formă pentru exteriorizarea voinței părților de a încheia
un anumit contract, în lipsa cărora contractul nu își produce efectele juridice astfel:
i. forma cerută ad validitatem = necesară pentru încheierea valabilă a contractului,
ii. forma cerută ad probationem = necesară pentru dovedirea contractului,

88
iii. forma cerută ad opposabilitatem = necesară pentru pentru opozabilitate față de terți a
contractului.

i. Forma cerută ad validitatem

= constă în îndeplinirea formalităților stabilite expres de lege pentru încheierea valabilă a
contractelor solemne (denumite și formale).
= se concretizează, de regulă în înscrisul (documentul) autentic, autentificat de notrarul public.
de ex. sunt înscrisuri autentice : contractul de donație, contractul de întreținere, contractul de ipotecă imobiliară,
prospectul de emisiune semnat de fondatori pentru constituirea unei societăți pe acțiuni prin subscripție publică,
actul constitutiv al societății la care printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil etc.

ii. Forma cerută ad probationem

= constă într-un înscris care dovedește încheierea valabilă a contractului.
 contractul, ca atare, este valabil încheiat prin simpla manifestare de voință; însă legea cere ca
acesta să poată fi dovedit numai printr-un înscris, în care este consemnată voința părților.
de ex. contractul de asigurare, contractul de transport de mărfuri, contractul de depozit, contractul de sponsorizare
etc.

iii. Forma cerută ad opposabilitatem (pentru opozabilitate față de terți)

= contractul trebuie să fie adus la cunoștința terților (terții = adică persoane care nu au participat
la încheierea lui).
Opozabilitatea contractului înseamnă posibilitatea părților lui de a se prevala de existența
contractului și de efectele juridice care decurg din el față de terți.
de ex. proprietarul unui teren dovedește calitatea sa de proprietar cu ajutorul contractul prin care a cumpărat acel
teren, care este înscris în Cartea funciară.
Regula : contractul își produce efectele (adică dă naștere la drepturi și obligații) numai între
părțile lui; ca urmare, terții nu pot deveni titulari de drepturi și obligații în baza unui contract la a
cărui încheiere nu au participat.
Excepția : legea recunoaște anumitor contracte efecte juridice externe care îi vizează pe terți și
care constau în faptul că aceștia sunt ținuți să se abțină de la orice comportament care ar putea
constitui un obstacol în executarea obligațiilor prevăzute în acele contracte. Din acest motiv,
legea impune anumite formalități de publicitate (= de aducere la cunoștința publicului) care
implică înscrierea contractelor în diverse registre publice: Cartea funciară, Arhiva Electronică
de Garanții Mobiliare, Registrul comerțului, precum și alte forme de publicitate prevăzute de
lege .
În privința contractelor care se încheie prin mijloace electronice Codul civil prevede că
acestea sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea specială.76.

4. Încheierea contractului
Încheierea contractului se realizează prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea
fără rezerve a unei oferte de a contracta. (art.1.182 C.civ.)
Negocierea presupune ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale
contractului, prin lansarea și acceptarea ofertei.

i. Oferta de a contracta
76
A se vedea, Legea nr.365/2002 cu privire la comerțul electronic, republicată în anul 2006, și Legea nr. 455/2001
privind semnătura electronică.

89
 Oferta de a contracta este o propunere făcută de ofertant în vederea încheierii unui contract.
Oferta este un act juridic unilateral, fiind rezultatul unei singure voințe, a ofertantului=adică a
persoanei care are inițiativa încheierii contractului.
Pentru ca oferta să producă efecte, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să cuprindă o propunere de încheiere a unui contract;
- trebuie să fie fermă și neechivocă, adică să exprime intenția ofertantului de a se obliga în cazul
acceptării ei de către destinatar (spre exemplu, o marfă expusă în vitrină fără preț, nu valorează
ofertă în scop de vânzare, ci reprezintă o reclamă a mărfii respective);
- trebuie să fie precisă și completă, adică să conțină suficiente elemente pentru formarea
contractului;
- să fie adresată unui destinatar determinat sau nedeterminat.
Oferta poate fi cu termen dar și fără termen de accepatare.

ii. Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei reprezintă consimțământul destinatarului ofertei de a încheia contractul.
Pentru a produce efecte, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
 1. să fie concordantă cu oferta;
- răspunsul destinatarului NU constituie acceptare atunci când:
- cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
- nu respectă forma cerută anume de ofertant;
- ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă77;
= Răspunsul destinatarului care nu concordă cu oferta este considerat contra-ofertă.
 2. să fie neîndoielnică;
Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic
acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată.
 3. să ajungă în termen la ofertant;
Acceptarea trebuie să intervină în termenul stabilit de ofertant sau, dacă oferta a fost făcută
fără termen, înainte de a deveni caducă sau înainte de revocare. Codul civil permite, prin
excepție, și acceptarea tardivă, care produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de
îndată pe acceptant despre încheierea contractului.
 4. trebuie să fie comunicată ofertantului;

N.B. oferta / acceptarea /precum și revocarea acestora  sunt acte unilaterale supuse
comunicării.  produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă
acesta nu ia cunoștință de ele din motive care NU îi sunt imputabile (nu are nicio vină).
Atât oferta cât și acceptarea pot fi retrase dacă retragerea ajunge la destinatar anterior sau
concomitent cu oferta sau după caz, cu acceptarea.

Momentul încheierii contractului

Contractul se încheie în momentul în care oferta se întâlnește cu acceptarea.
Momentul încheierii contractului diferă după cum este vorba de contracte încheiate între
persoane aflate față în față (între prezenți), sau între persoane aflate în locuri diferite, la distanță
una de cealaltă (între absenți):
i. între prezenți - contractul se consideră încheiat în momentul realizării acordului de voință
sau al exprimării consimțământului părților;
77
caduc(ă) adj. 1. care nu mai are putere legală, a căzut în desuetudine; (p. ext.) expirat, depășit, perimat.

90
 ii. între absenți - acordul de voință se realizează prin formularea unei oferte urmată de
acceptare; iar contractul se consideră încheiat prin corespondență în momentul în care acceptarea
ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
Locul încheierii contractului
i. dacă contractul se încheie între prezenți locul încheierii acestuia este chiar locul unde se află
părțile,
ii. dacă contractul se încheie între absenți (prin corespondență) locul încheierii acestuia este
locul unde se află ofertantul.

 Momentul și locul încheierii contractelor la distanță78

Contractul la distanță este contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat între un
profesionist cu activitate economică (comerciant) și un consumator, în cadrul unui sistem de
vânzare organizat de profesionist, care utilizează în mod exclusiv, înainte și la executarea acestui
contract una sau mai multe tehnici de comunicare la distanță.79
Profesionistul cu activitate economică, înainte de încheierea contractului la distanță,
lansează oferta, și trebuie să îl informeze pe consumator (destinatarul ofertei) în timp util, corect
și complet despre conținutul acesteia.
Oferta trebuie să cuprindă:
a. identitatea profesionistului (comerciantului) şi, în cazul contractelor care prevăd plata anticipată, adresa şi
modalităţile de contactare a acestuia, telefon/fax, e-mail şi codul unic de înregistrare;
b. caracteristicile esenţiale ale produsului sau serviciului;
c. preţul bunurilor sau tarifele serviciilor, cu toate taxele incluse;
d. cheltuielile de livrare, dacă este cazul;
e. modalităţile de plată, de livrare sau de prestare;
f. dreptul de denunţare unilaterală a contractului, cu excepţia cazurilor prevăzute în prezenta ordonanţă;
g. costul utilizării tehnicii de comunicare la distanţă, în cazul în care acesta este calculat altfel decât conform
tarifului de bază;
h. perioada de valabilitate a ofertei sau a preţului;
i. durata minimă a contractului, în cazul contractelor care prevăd furnizarea curentă sau periodică a unui produs
sau serviciu;
j. termenul limită de executare a obligaţiilor rezultând din contract.
Contractul se consideră încheiat, în momentul primirii mesajului de confirmare de către
consumator, referitor la comanda sa.
Locul încheierii contractului este locul unde se află profesionistul care a făcut oferta.

 Momentul și locul încheierii contractelor prin mijloace electronice, reglementate de

Legea nr.365/2002 privind comerțul electronic80.
Sunt considerate mijloace informatice: echipamente electronice și rețele de cablu, fibra
optică, radio-ul, sateliții și altele asemenea, utilizate pentru prelucrarea, stocarea sau transmiterea
informației.
NU pot fi încheiate prin mijloace electronice:
78
A se vedea, O.G. nr.130/2000, privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță.
Ordonanţa transpune prevederile Directivei 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997
privind protecţia consumatorilor în cadrul contractelor la distanţă.
79
Sunt considerate tehnici de comunicare la distanţă: a) imprimat neadresat; b) imprimat adresat; c) scrisoare
tipizată; d) publicitate tipărită pe bon de comandă; e) catalog; f) telefon cu intervenţie umană; g) telefon fără
intervenţie umană (automat de apel, audiotext); h) radio; i) videofon; j) videotext; k) poştă electronică (e-mail); l)
telecopiator (fax); m) televiziune (teleshoping).
80
Republicată în M.Of. nr. 959 din 29 noiembrie 2006.

91
a) contractele care necesită participarea directă și specifică a notarului public, în exercitarea
prerogativelor autorității publice;
b) contractele privind activitatea de reprezentare juridică în fața organelor de jurisdicție și de
urmărire penală;
c) contractele referitoare la jocurile de noroc cu câștiguri în bani, loteriile și pariurile.
Pentru validitatea contractelor încheiate prin mijloace electronice nu este necesar
consimţământul prealabil al părţilor asupra utilizării mijloacelor electronice.
Proba încheierii acestor contracte şi a obligaţiilor care rezultă din acestea este supusă
dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi prevederilor Legii nr.455/2001 privind semnătura
electronică.
Referitor la momentul încheierii contractelor prin mijloace electronice:
Regula: contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a
ajuns la cunoștința ofertantului; locul încheierii contractului este locul unde se află ofertantul.
Excepție: contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare
imediată, se consideră încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea; locul
încheierii contractului este locul unde se află destinatarul ofertei (acceptantul).
În situația în care ofertantul a cerut însă ca în prealabil să i se comunice acceptarea,
contractul va fi considerat încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns
la cunoştinţa sa.
În cazul în care ofertantul sau acceptantul ofertei transmisă prin mijloace electronice este
un furnizor de servicii, acesta are obligația de a confirma primirea ofertei sau, după caz a
acceptării acesteia, în unul din următoarele moduri:
a) trimiterea unei dovezi de primire prin e-mail (poșta electronică) sau printr-un alt mijloc de
comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără întârziere;
b) confirmarea primirii ofertei printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea acesteia,
de îndată ce oferta a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiţia ca această confirmare să
poată fi stocată şi reprodusă de destinatarul serviciilor.
Furnizor de servicii este orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziție unui
număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societății informaționale.
Serviciu al societății informaționale este orice serviciu care se efectuează utilizându-se
mijloace electronice și prezintă următoarele caracteristici:
a) este efectuat în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obișnuit de
către destinatar;
b) nu este necesar ca ofertantul și destinatarul să fie fizic prezenți simultan în același loc;
c) este efectuat prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului.
Oferta sau acceptarea ofertei, precum și confirmarea primirii ofertei sau acceptării ofertei,
se consideră primite atunci când părțile cărora le sunt adresate pot să le acceseze.
De asemenea, relevant în cazul determinării momentului încheierii unui contract este
marcarea temporală a documentelor şi atestarea locului unde s-au încheiat acestea din partea
furnizorului de servicii de marcare temporală sau de către notarul public prin acelaşi precedeu
tehnic.
Marcarea temporală este reglementată de Legea nr.451/2004 privind marca temporală 81
care stabileşte regimul juridic al acesteia şi condiţiile de furnizare a serviciilor de marcare
temporală.

81
Publicată M.Of.nr.177 din 07 martie 2008.

92
 Marca temporală este o colecţie de date în formă electronică, ataşată în mod unic unui
document electronic şi care certifică faptul că anumite date în formă electronică au fost
prezentate la un moment de timp furnizorului de servicii de marcare temporală.
Furnizorul de servicii de marcare temporală trebuie să păstreze un registru electronic
operativ de evidenţă cuprinzând momentul în care au fost emise mărcile temporale. Întrucât
marcarea temporală este folosită pentru darea de dată certă, cu toate că legea nu prevede expres,
se apreciază ca fiind posibil ca notarul public să efectueze şi operaţiunea de marcare.

5. Modalitățile contractului
Modalitățile contractului sunt acele evenimente viitoare care afectează fie exigibilitatea
obligațiilor ce rezultă din contract, fie efectele contractului.
Sunt considerate modalități ale contractului: termenul, condiția, sarcina.
 Termenul este un eveniment viitor și cert, de care depinde executarea contractului; este
o dată (o zi din viitor), care este stabilită în prezent.
Contractul poate fi afectat de:
- un termen suspensiv = prin care se suspendă executarea contractului până la împlinirea lui
ex. în temeiul contractului de închiriere, plata chiriei este suspendată până la scadență,
- un termen extinctiv = stabilește durata contractului, la împlinirea lui efectele contractului
încetează.
ex. închirierea unui apartament pe o perioadă de 1 an, încheiat la 1.10.2020 își va produce efectele până la data de
1.10.2021, dată când contractul încetează să mai existe.

 Condiția este acel eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde eficacitatea
sau existența contractului.
Condiția este o situație de fapt care poate sau nu să survină, dar care este avută în vedere de
părți la momentul încheierii contractului.
Contractul poate fi afectat de:
- o condiție suspensivă = suspendă nașterea efectelor contractului până la realizarea condiției,
deși contractul există, fiind valabil încheiat.
ex. îți închiriez apartamentul dacă obții postul la minister.
- o condiție rezolutorie = realizarea condiției determină desființarea contractului; până la
împlinirea condiției contractul își produce efectele, pentru ca la momentul îndeplinirii acestei
condiții contractul se va desființat cu efect retroactiv, (ca și când nu a existat niciodată).
ex. dacă nu obții creditul, apartamentul îmi revine mie.

 Sarcina este o obligație de a da, de a face sau de a nu face ceva impusă gratificatului de
cel care se obligă în temeiul contractului cu titlu gratuit.
de ex. îți dau 10.000 de euro dar tu trebuie să îți finalizezi studiile universitare.
N.B. Neexecutarea sarcinii poate determina revocarea donației.

6. Conținutul contractului
Contractul valabil încheiat obligă :
 nu numai la ceea ce este expres prevăzut în cuprinsul lui,

93
 dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea
le dau contractului, după natura lui.

Moduri de interpretarea clauzelor contractuale

1. clauzele obișnuite
= cele care se regăsesc, de regulă, în diferite tipuri de contract
= se subînțeleg, deși nu sunt prevăzute în mod expres (scrise în contract).
2. clauzele negociate
= cele care se stabilesc pe baza negocierilor părților
= prevalează asupra clauzelor standard.
3. clauzele standard
= prevederile (stipulațiile) stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod
general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.
Atunci când ambele părți folosesc clauze standard și nu ajung la o înțelegere cu privire la
acestea, contractul se încheie totuși pe baza clauzelor negociate și a clauzelor standard care sunt
comune în substanța lor, cu excepția cazului în care una dintre părți notifică celeilalte părți, fie
anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior și de îndată, că nu intenționează să fie
ținută de un astfel de contract.
4. clauze neuzuale
= sunt clauzele standard care :
 prevăd în folosul celui care le propune:
- limitarea răspunderii,
- dreptul de a denunța unilateral contractul,
- dreptul de a suspenda executarea obligațiilor;
 prevăd în detrimentul celeilalte părți:
- decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului,
- limitarea dreptului de a opune excepții,
- restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane,
- reînnoirea tacită a contractului,
- legea aplicabilă,
- clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența
instanțelor judecătorești.
N.B. Clauzele neuzuale produc efecte numai dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de
cealaltă parte.

Riscul în contractul translativ de proprietate (vânzare-cumpărare, schimb, donație etc.)

Cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligației
de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului.
În cazul pieirii fortuite a bunului:
- debitorul obligației de predare pierde dreptul la contraprestație, iar dacă a primit-o, este obligat
să o restituie.
- creditorul obligației de predare, pus în întârziere, preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se
poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă obligația de predare ar fi fost
executată la timp.

94
7. Efectele contractului sinalagmatic (bilateral) - principii

Efectele contractului constau în drepturile și obligațiile părților ce rezultă din contract.

Particularitatea contractelor sinalagmatice constă în faptul că obligațiile care rezultă din
asemenea contracte sunt reciproce și interdependente.
 obligațiile sunt reciproce = obligațiile uneia dintre părți constituie cauza (scopul)
obligațiilor celeilalte părți;  obligațiile uneia dintre părți sunt drepturile celeilalte părți
și vice-versa  fiecare parte are, în același timp, față de cealaltă parte, dubla calitate de
debitor și creditor.
 obligațiile sunt interdependente = nu pot fi concepute unele fără celelalte, 
neexecutarea de către o parte a obligațiilor sale lipsește de cauză executarea obligațiilor
celeilalte părți.

Contractele sinalagmatice sunt guvernate de trei principii care arată cum și față de cine se produc
efecte lor specifice:
- principiul forței obligatorii;
- principiul irevocabilității;
- principiul relativității.

1. Principiul forței obligatorii a contractului – pacta sunt servanda - (ceea ce înseamnă:

convențiile trebuie respectate)82
 Regula :
„Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”.
Astfel, contractul este legea părților lui = părțile trebuie să respecte contractul și să-și
îndeplinească obligațiile ce rezultă din contract ca și cum acesta ar fi o lege.
 Excepții:
= cazurile în care efectele contractului nu se mai produc așa cum au dorit părțile:
- impreviziunea (denumită hardship = dificultate) – este situația în care contractul urmează să fie
revizuit ca urmare a schimbării împrejurărilor în care se execută și care determină ca obligațiile
uneia dintre părți să devină extrem de împovorătoare.
- închirierea încetează dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit
destinației lui.
- încetarea mandatului din cauza morții, incapacității sau falimentului uneia dintre părți
(mandantul ori mandatarul).

2. Principiul irevocabilității - mutum consensus, mutum dissensus, (ceea ce înseamnă: așa cum
se încheie contractul prin consens mutual așa se și desființează prin desfințare mutuală)83
Premisă : contractul poate fi modificat sau poate înceta numai prin acordul părților, care își
manifestă astfel voința concordantă; iar executarea acestuia trebuie să se facă așa cum s-a
stabilit.
82
Potrivit art.1.270, alin.(1) C.civ.
83
Potrivit art.1.270, alin.(2) C.civ.

95
 Principiul irevocabilității efectelor contractului este o consecință a forței obligatorii a
acestuia, deoarece părțile pot modifica sau desființa contractul numai în temeiul acordului lor sau
din cauze autorizate de lege.

 Regula
contractul (actului bilateral) NU poate fi desființat prin voința uneia dintre cele două părți
contractante  nu poate fi denunțat unilateral,
 Excepții:
= situațiile în care contractul poate fi desființat de una dintre părți (adică denunțat unilateral):
- contractul de mandat încetează prin revocarea sa de către mandant sau prin renunțarea
mandatarului de a mai executa contractul.
- în cazul contractului de depozit, deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului
depozitat, chiar înlăuntrul termenului convenit.
- în cazul contractului de închiriere fără termen, oricare dintre părți poate denunța (pune capăt)
contractul prin notificare.
- contractul de muncă încetează prin demisie sau prin concediere etc.

3. Principiul relativității – res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest (ceea
ce înseamnă: lucrurile convenite între unii, nici nu prejudiciază și nici nu profită altora)84
Prin raportare la contract, distingem:
 părțile contractului = persoanele care încheie contractul, dobândind drepturi și obligații.
Noțiunea de parte desemnează și autorul actului unilateral.
 terții = persoanele străine de contract, care nu au participat la încheierea contractului și
nici nu beneficiază de efectele juridice ale acestuia.
 avânzii-cauză (habentus causam) = persoanele care au situație intermediară între părți și
terți :
o sunt asemănate cu părțile = dobândesc drepturi și obligații în temeiul contractului,
datorită relației juridice pe care o au cu părțile;
o sunt asimilați terților pentru că nu participă la încheierea contractului.
Din categoria avânzilor-cauză fac parte:
i. Succesorii universali = sunt persoanele fizice sau juridice care dobândesc întregul patrimoniu
(nefracționat) al unei persoane, adică o universalitate juridică, anume:
- moștenitorul unic al unei persoane fizice (dobândește un patrimoniu în virtutea legii, potrivit filiației - legăturii
părinte - fiu/fiică);
- legatarul universal unic (dobândește un patrimoniu în baza unui testament lăsat de o persoană fizică, numită
testator);
- persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu ca efect al reorganizării, prin absorbție sau contopire.
ii. Succesorii cu titlu universal = sunt persoanele fizice sau juridice care dobândesc o fracțiune
dintr-un patrimoniu, anume:
- doi sau mai mulți moștenitori legali, care dobândesc fiecare o fracțiune din patrimoniul defunctului;
- persoanele juridice dobânditoare ale unor fracțiuni de patrimoniu ca efect al reorganizării, prin divizare totală sau
parțială.
iii. Succesorii cu titlu particular = sunt acele persoane fizice sau juridice care dobândesc un
anumit drept, privit individual, iar nu ca element al unui patrimoniu, (persoana care primește prin
testament un bun).
84
Potrivit art.1.280 C.civ.

96
iv. Creditorii chirografari = sunt acei creditori care nu beneficiază de nicio garanție reală pentru
creanța lor (gaj, ipotecă sau privilegiu); ci au doar o garanție comună asupra patrimoniului
(activului) debitorilor lor, adică toate bunurile mobile și imobile, prezente și viitoare ale acestor
debitori. Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză ai debitorului lor deoarece suportă influența
actelor juridice încheiate de debitor cu alte persoane prin care activul patrimonial (garanția
comună) se mărește sau se micșorează. Creditorii chirografari sunt obligați să respecte actele
încheiate de debitor, acestea fiindu-i opozabile.
 Regula:
Contractul își produce efectele, deci este izvor de drepturi și obligații, numai pentru
părțile care au participat la încheierea acestuia.
 Excepții :
= ipotezele în care efectele contractului se produc și asupra altor persoane decât părțile
contractului în baza manifestării de voință a acestora din urmă, cum ar fi:
a. situația avânzilor-cauză.
b. Promisiunea faptei altuia este contractul prin care o parte de numită promitent (sau debitorul
promisiunii) se obligă față de altă parte, creditorul promisiunii, să determine pe o a treia persoană
- terț - să încheie un anumit act juridic sau să ratifice un act juridic.
c. Simulația este operațiunea juridică în care, printr-un act aparent, public, dar mincinos, nereal,
se creează o altă situație juridică decât cea stabilită printr-un act ascuns, secret, dar adevărat. (un
contract de vânzare care ascunde o donație)
d. Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant, încheie
un act juridic în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele
actului juridic astfel încheiat se produc direct față de persoana reprezentată.
e. Stipulația pentru altul - este contractul prin care o persoană, numită stipulant, convine cu o altă
persoană, denumită promitent, ca acesta din urmă să efectueze o prestație în favoarea unei terțe
persoane, denumită terț beneficiar, care nu a participat la încheierea actului, nici direct nici prin
reprezentare.
de ex. prin contractul de asigurare, asiguratul (stipulant) se obligă să plătească o primă asigurătorului (promitent), iar
acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească terțului, beneficiarul asigurării, îndemnizația de
asigurare.

8. Încetarea contractului
Contractul încetează în unul din următoarele moduri:
- prin executare,
- prin acordul de voințe al părților,
- la expirarea termenului,
- prin îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției,
- prin imposibilitatea fortuită de executare,
- denunțarea unilaterală,
- în ipoteza neexecutării contractelor sinalagmatice:
excepția de neexecutare a contractului,
rezoluțiunea/rezilierea contractului,
- din orice cauze prevăzute de lege.

97
 La încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate în temeiul său.
Totuși, ele pot fi obligate să repare prejudiciul cauzat și, după caz, să restituie, în natură sau prin
echivalent, prestațiile primite în urma încheierii contractului.
 Executarea contractului (art.1.555 C.civ.)
Regula : părțile sunt ținute să execute simultan obligațiile care rezultă din contract,
Excepția: dacă executarea obligației unei părți necesită o perioadă de timp, aceasta va executa
prima contractul.
 Neexecutarea contractului

i. Rezoluțiunea / rezilierea contractului (art.1.549 -1.554 C.civ.)

Rezoluțiune = desființarea contractului sinalagmatic cu executare dintr-o dată, la cererea unei
părți în cazul în care cealaltă parte (debitorul) nu și-a executat obligațiile asumate prin acel
contract.
Produce efecte pentru trecut (contractul se consideră că nu a fost niciodată încheiat)
Rezilierea = desființarea contractului sinalagmatic cu executare succesivă, la cererea unei părți
în cazul în care cealaltă parte (debitorul) nu și-a executat obligațiile asumate prin acel contract.
Produce efecte numai pentru viitor.
PACTUL COMISORIU = rezoluțiunea/rezilierea de drept a contractului (art.1.553 C.civ.)
- părțile prevăd în mod expres obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea/rezilierea de
drept a contractului;
- este necesar:
- regula : punerea în întârziere a părții care nu și-a executat obligația,
- excepția : simplul fapt al neexecutării.
Rezoluțiunea / rezilierea unilaterală intervine:
- atunci când părțile au convenit astfel;
- când partea care nu și-a executat obligațiile se află de drept în întârziere;
- când partea nu și-a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere.
Declarația de rezoluțiune/reziliere trebuie să respecte următoare cerințe:
- să fie notificată părții care nu și-a executat obligațiile înlăuntrul termenului de prescripție
prevăzut de lege;
- să fie înscrisă în registrele publice pentru a se asigura opozabilitatea față de terți;
- este irevocabilă de la data comunicării părții debitoare sau, după caz, de la data expirării
termenului stabilit prin punerea în întârziere.

ii. Excepția de neexecutare (art.1.556 C.civ.)

= în cazul în care o parte nu își va executa obligațiile cealaltă parte poate să refuze executarea
propriilor obligații.

iii. Denunțarea unilaterală a contractului (art.1.276 alin.(1) și (2) C.civ.)

Contractul cu executare dintr-o dată poate fi denunțat unilateral înainte de începerea
executării lui, de partea care are acest drept, prevăzut expres în contract.
Contractul cu executare succesivă sau continuă poate fi denunțat unilateral după începerea
executării contractului numai cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz și produce efecte
doar pentru viitor.

98
 Contractul pe durata nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz.

iv. Imposibilitatea fortuită de executare (art.1.634 C.civ.)

Partea care se află în imposibilitate obiectivă și insurmontabilă de a-și executa obligațiile ce
rezultă din contract trebuie să notifice celeilalte părți evenimentul care provoacă această situație
într-un termen rezonabil.

99
 Nulitatea actului juridic civil

1. Noţiune
Art.1.246 alin. (1) C.civ. dispune că „orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de
lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă
sancţiune”.
Din această definiţie pot fi desprinse trăsăturile caracteristice nulităţii, anume:
 nulitatea actului juridic civil este o sancţiune;
 priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice;
 intervine atunci când, la momentul încheierii actului juridic, sunt încălcate dispoziţiile
legale care reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic (indiferent dacă sunt
condiţii de fond sau condiţii de formă);
 constă în lipsirea actului juridic de efectele sale juridice

2. Funcţiile nulităţii
Nulitatea, mijlocul juridic prin care se restabileşte legalitatea încălcată la încheierea
actului juridic, îndeplineşte două funcții:
i. Funcţia preventivă
= constă în determinarea părților să respecte legea privind încheiere actului juridic, în caz contrar
actul va fi lipsit de efecte.
ii. Funcţia sanctionatorie
= constă în înlăturarea efectelor contrare dispozițiilor legale privind încheierea valabilă a actului
juridic.

3. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic

a) Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic valabil
încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care este
independentă de voinţa autorului actului juridic.
De ex. oferta devine caducă:85
- dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen rezonabil;
- dacă destinatarul o refuză;
- în cazul decesului sau incapacităţii ofertantului, în măsura în care natura afacerii sau împrejurările impun
caducitatea etc.
Spre deosebire de nulitate, caducitatea se caracterizează prin următoarele trăsături:
- presupune un act juridic valabil încheiat;
- produce efecte numai pentru viitor (deoarece pentru trecut actul juridic respectiv nu a produs
niciun efect);
- presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic;
- împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină de voinţa autorului actului
juridic.

b.Nulitatea şi inopozabilitatea
85
art.1.195 C.civ.,

100
 Inopozabilitatea este sancţiunea care intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe de
publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice.
de ex. sunt inopozabile:
- actele juridice încheiate de reprezentant, cu lipsa sau depăşirea puterii de a reprezenta.
- actele juridice privind un bun proprietate comună fără acordul coproprietarilor.
Principalele deosebiri dintre nulitate şi inopozabilitate sunt următoarele:
nulitatea presupune un act juridic care nu inopozabilitatea presupune un act juridic
este valabil valabil
efectele nulității privesc : în caz de inopozabilitate, actul juridic NU poate
 părţile fi opus terţilor, deși efectele actului se produc
 terţii faţă de părţi.
cauzele de nulitate există în momentul inopozabilitatea presupune, de regulă,
încheierii actului juridic neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare
încheierii actului juridic;
nulitatea relativă poate fi acoperită prin în materie de reprezentare, inopozabilitatea
confirmare poate fi înlăturată prin ratificare.

c. Nulitatea şi reducţiunea
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu
nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea
echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi comutativ.
de ex:
- reducţiunea liberalităţilor excesive = desființarea testamentelor (legatelor) şi donaţiilor făcute de cel care lasă
moştenirea şi care încalcă rezerva succesorală, iar, pe de altă parte,
- reducţiunea unei prestaţii pentru leziune sau pentru un alt viciu de consimţământ
- în cazul impreviziunii. etc.
Principalele deosebiri dintre nulitate şi reducţiune vizează următoarele aspecte:
nulitatea este aplicabilă tuturor actelor reducţiunea se aplică:
juridice  fie liberalităţilor excesive,
 fie contractelor cu titlu oneros şi
comutative;
nulitatea implică un act care nu este valabil reducţiunea vizează acte valabile,
încheiat dar ulterior interve ineficacitatea lor totală sau
parţială.

4. Clasificarea nulităţilor
i. în funcție de întinderea efectelor nulităţii, distingem:
 nulitatea totală
= acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime.
 nulitatea parţială
= acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte
menţinându-se, întrucât sunt conforme cu legea.
Potrivit art.1.255 alin.(1) C.civ. „clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai
dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”.
În cazul în care contractul este menţinut în parte, atât clauzele nule, cât şi cele considerate
de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile (art.1.255 alin.(2) şi (3)
C.civ.).
Mai reţinem că, potrivit art.1.256 C.civ., „în cazul contractelor cu mai multe părţi în care
prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în

101
privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului, afară de cazul în
care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului”.

ii. după felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic, distingem
 nulitatea de fond
= acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori ne-valabilităţii unei condiţii de fond a actului
juridic civil (consimţământ, capacitate, obiect, cauză).
 nulitatea de formă
= acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.
de ex., art.1.041 C.civ., care prevede că „sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în
întregime, datat şi semnat de mâna testatorului", instituie o nulitate de formă.

iii. în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului
juridic, deosebim între:
 nulitatea absolută
= sancţionează nerespectarea unei norme juridice care ocroteşte un interes general
= unei norme juridice imperative de ordine publică,
 nulitatea relativă
= sancţionează nerespectarea unei norme juridice care ocroteşte un interes individual
(particular),
= deci a unei norme juridice imperative de ordine privată
Felul nulităţii (absolute sau relative) se stabileşte:
1. ţinând cont de indicaţia legiuitorului:
- nulitatea absolută este desemnată fie prin sintagma ca atare, fie prin formula „constatarea
nulităţii”,
- nulitatea relativă este desemnată, în afară de sintagma ca atare, prin formula „act anulabil”.
2. dacă din textul de lege nu rezultă felul nulităţii  se ține cont de natura interesului ocrotit.
3. dacă nici în raport de natura interesului ocrotit nu se poate determina felul nulităţii, atunci se
va aplica prezumţia de nulitate relativă.

5. Cauzele de nulitate
După cum rezultă din chiar definiţia nulităţii actului juridic, această sancţiune are drept
cauză generică nerespectarea condiţiilor de valabilitate ale actului juridic. 86
 sunt cauze de nulitate:
- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea civilă;
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil;
- nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem;
- nesocotirea limitelor principiului libertăţii actelor juridice;
- nerespectarea altor condiţii, speciale, de valabilitate a anumitor acte juridice.

86
Orice cauză de nulitate trebuie să fie contemporană momentului încheierii actului juridic. Prin urmare,
ameninţarea exercitată în faza executării contractului nu afectează valabilitatea acestuia. (I.C.C.J., s. corn., dec. nr.
2515/2004, www.scj.ro).

102
 Trebuie reţinut că toate cauzele de nulitate sunt prevăzute expres de lege  părţile nu pot să
stabilească alte cauze de nulitate şi nici să elimine cauza de nulitate intervenită într-un caz
concret.

i. Cauzele de nulitate absolută

Potrivit art.1.250 C.civ., „contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume
prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este
unul general”.
Sunt cauze de nulitatea absolută:
 încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă, dacă este vorba despre:
- nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice instituite pentru ocrotirea
unui interes general,
- lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice,
- nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice fără scop
lucrativ;
 lipsa totală a consimţământului;
de exemplu: încheierea unui act juridic într-o limbă pe care partea nu o înţelege; manifestarea de voinţă a fost
exprimată fără intenţia de a produce efecte juridice etc.;
 nevalabilitatea obiectului actului juridic civil sau a obiectului obligaţiei;
 nevalabilitatea cauzei actului juridic civil, dar numai atunci când cauza este ilicită sau
imorală;
 nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem;
 nerespectarea dreptului de preempţiune în cazurile expres (şi limitativ) prevăzute de lege.
Sunt lovite de nulitate absolută:
- actele juridice încheiate de către persoanele juridice care au ca obiect drepturi ce nu pot
aparţine decât persoanei fizice;
- actele juridice încheiate de persoanele juridice fără scop lucrativ ce au ca obiect alte drepturi şi
obligaţii civile decât acelea care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul
de constituire sau statut, cu excepţia acelor acte prin care aceste persoane juridice primesc
liberalităţi;
- căsătoria încheiată de către minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani;
- partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor;
- actul juridic care are un obiect nedeterminat sau ilicit sau care priveşte o prestaţie
nedeterminabilă ori ilicită;
- actul juridic încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea
sa valabilă.

ii. Cauzele de nulitate relativă

Potrivit art.1.251 C.civ., actul juridic „este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile
legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost
viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege”.
De asemenea, art.1.252 C.civ. stabileşte o prezumţie de nulitate relativă, în sensul că, dacă
nu rezultă neîndoielnic din dispoziţia legală care instituie o condiţie de validitate că interesul
ocrotit este unul general, atunci nerespectarea acesteia atrage nulitatea relativă. 87
87
Art.1.252 C.civ. prevede că „În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip
neîndoielnic din lege, contractul este anulabil.”

103
Următoarele cauze atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:
 nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei, însă numai
atunci când:
- actul de administrare sau actul de dispoziţie a fost încheiat de o persoană lipsită de capacitate
de exerciţiu,
- actul de administrare s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezionar pentru
minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
- actul de dispoziţie s-a încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a instanţei
de tutelă;
 actul juridic s-a încheiat pentru persoana juridică de persoane fizice incapabile,
incompatibile sau, după caz, numite în organele de administrare şi de control ale
persoanei juridice cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare şi produce o vătămare
persoanei juridice respective;
 actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă, instituită
pentru protecţia unor interese individuale;
 lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
 viciile de consimţământ;
 lipsa cauzei.

6. Regimul juridic al nulităţii absolute și al nulității relative

Clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regulilor
diferite aplicabile fiecărei categorii de nulități. Aceste reguli se referă la:
 cine poate invoca nulitatea ?
 cât timp poate fi invocată nulitatea ?
 poate să fie acoperită prin confirmare ori nu ?

i. Regimul juridic al nulităţii relative

 nulitatea relativă poate fi invocată de persoana al cărei interes a fost încălcat la încheierea
actului juridic.
Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă este menită să ocrotească un interes
individual (particular).
N.B. nulitatea relativă NU poate fi invocată de instanţa judecătorească, din oficiu.
 nulitatea relativă trebuie invocată în termenul de prescripţie extinctivă.
N.B. trebuie să deosebim între situația creditorului care formulează o cerere de chemare în
judecată privind anularea actului juridic, care trebuie să respecte termenul de prescripție
extinctivă, și debitorul (căruia i se cere executarea contractului) care poate oricând să invoce
nulitatea relativă ca temei în apărarea, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiunea în anulare. 88
 nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau de
succesorii în drepturi ai acesteia).
Având menirea de a ocroti interese particulare, este firesc ca persoana interesată să poată renunţa
în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că este conform intereselor
sale.

88
Art.1.249 alin.(2) teza a-II-a C.civ.

104
 Renunţarea la un asemenea drept are ca efect acoperirea nulităţii relative  consolidarea
actului anulabil şi se realizează prin confirmare.
Confirmarea este acel act juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a invoca
nulitatea relativă. Confirmarea poate să fie expresă sau tacită.
Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă şi să fie făcut în deplină cunoştinţă de
cauză, adică numai cunoscând cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea
acesteia;
- să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în
anulare, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune;
- viciul care afecta actul juridic anulabil (cauza de nulitate relativă) să nu mai existe la momentul
confirmării (în caz contrar, însuşi actul de confirmare este anulabil)89 şi să fie întrunite, la acest
moment, toate celelalte condiţii de validitate.90
Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de
acoperire a nulităţii relative.
de ex., cumpărătorul care a primit un alt bun decât cel comandat nu îl returnează confirmă tacit
contractul de vânzare-cumpărare.
Confirmarea, indiferent dacă este expresă ori tacită, are ca efect validarea actului
anulabil, iar acest efect se produce retroactiv (ex tunc), adică de la data când a fost încheiat
actul juridic.
În ipoteza în care sunt mai multe părți cu același interes (de ex. mai mulți cumpărători),
confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi.
Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă
nu implică, prin ea însăşi, renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.
Confirmarea nulitătii relative NU trebuie confundată cu:
- ratificarea = actul prin care o persoană devine parte în actul juridic încheiat în lipsa sa ori cu
depăşirea împuternicirii necesare pentru a încheia actul respectiv.
- refacerea actului = constă în încheierea unui nou act juridic, care îşi produce efectele din acel
moment pentru viitor, pe când confirmarea operează retroactiv.
- actul recognitiv este acel act prin care se recunoaște un act juridic preexistent, însă
recunoașterea vizează numai existenţa actului inițial NU şi valabilitatea lui, ceea ce înseamnă că
persoana interesată nu renunţă la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului
juridic preexistent.

ii. Regimul juridic al nulităţii absolute

 nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţă din oficiu, de
procuror, precum şi de alte organe prevăzute de lege.
Nulitatea absolută este menită să ocrotească un interes general, aşa încât trebuie să se dea
posibilitatea unui cerc larg de persoane sau organe să invoce o asemenea nulitate a unui act
juridic.

89
O aplicaţie a acestei condiţii priveşte confirmarea actului lovit de nulitate relativă pentru lipsa capacităţii depline
de exerciţiu. Prin urmare, actul încheiat de minor singur, cu toate că minorul trebuia reprezentat sau asistat, poate fi
confirmat de către acesta numai după ce devine major.
90
Confirmarea poate să intervină numai ulterior încheierii actului juridic afectat de o cauză de nulitate relativă,
neputând îmbrăca forma unei clauze inserate în acesta.

105
  nulitatea absolută poate fi invocată oricând, este imprescriptibilă.91
 nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.
Însă părţile actului juridic lovit de nulitate absolută pot să refacă actul, adică să încheie din
nou actul juridic, cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate, inclusiv cele nesocotite la
încheierea actului inițial. Actul refăcut este un nou act juridic, care îşi va produce efectele de la
data încheierii sale, iar nu de la data când a fost întocmit primul act (de la data încheierii actului
nul).
Confirmarea nu se confundă nici cu validarea actului juridic nul absolut, prin îndeplinirea
ulterioară a cerinţei legale nerespectate în momentul încheierii lui; actul validat îşi va produce
efectele de la data îndeplinirii condiţiei de validitate iniţial nerespectată.

 Comparaţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Asemănare :
= în ambele cazuri actele juridice afectate de nulitate sunt lipsite de efecte juridice.
Deosebirile de regim juridic :

nulitatea absolută poate fi invocată de oricine
are interes, de procuror, de alte organe
prevăzute de lege, precum şi de instanţă din
oficiu.
nulitatea absolută este imprescriptibilă.
nulitatea absolută NUpoate fi a coperită prin
confirmare.
nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel
al cărui interes a fost nesocotit la încheierea
actului juridic.
nulitatea relativă este
 supusă prescripţiei extinctive dacă se invocă
pe cale de acţiune şi
 imprescriptibilă dacă se invocă pe cale de
excepţie.
nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau
tacit.

7. Efectele nulităţii
Nulitatea lipsește actul juridic de efectele sale juridice  determină desfiinţarea raportului
juridic civil născut din actul juridic civil lovit de nulitate.92

Efectele nulității sunt guvernate de următoarele principii:

 retroactivitatea efectelor nulităţii = efectele nulităţii se produc din momentul încheierii
actului juridic;
Retroactivitatea nulității se referă faptul că nulitatea produce efecte şi pentru trecut, adică
înlătură toate efectele actului juridic, care s-au produs între momentul încheierii acestuia şi
momentul anulării efective a actului.
Regula :
- „contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”;
(art.1.254 alin.(1) C.civ.),
- principiul se aplică și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate absolută sau de nulitate
relativă în temeiul art.1.325 C.civ.
Excepții : există unele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, sunt menţinute efectele produse
între momentul încheierii actului juridic şi momentul anulării acestuia.

91
A se vedea şi I.C.C.J., s. civ. şi de propr.int. dec. nr.528/2008, (www.scj.ro.)
92
Efectele nulităţii actului juridic pot fi sintetizate prin adagiul quod nullum est, nullum producit effectum.

106
de ex. cazul declarării nulităţii unei persoane juridice.93
 repunerea părților în situaţia anterioară încheierii actului lovit de nulitate = se
realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat
(restitutio in integrum);
Restabilirea situaţiei anterioare (= repunerea în situaţia anterioară) se referă la obligația restituirii
prestațiilor executate în baza actului nul/anulat,  părţile trebuie să se afle în situaţia în care acel
act juridic nu s-ar fi încheiat.
Regula : fiecare parte trebuie să restituie celeilalte prestațiile primite.
Excepţii : situațiile în care prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic desfiinţat nu sunt supuse
restituirii:
- cel care a dobândit un bun frungifer, în temeiul unui act translativ ori constitutiv de drepturi
reale (de ex. cumpărătorul), nu a cunoscut cauza de nulitate a actului, va păstra fructele culese în
intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă. Buna-credinţă încetează, cel mai târziu, în
momentul introducerii acțiunii în declararea nulităţii.94
- dreptul la acțiune, cu privire la restituirea prestaţiilor executate în temeiul actului juridic lovit
de nulitate, s-a prescris extinctiv.
Cum se restituie prestațiile?
Regula : restituirea se face în natură.
Excepția : în situația în care restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a
unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate,
restituirea se face prin echivalent, valoarea prestaţiilor apreciindu-se la momentul la care
debitorul (obligaţiei de restituire) a primit ceea ce trebuie să restituie.

 nulitatea actului juridic (inițial) determină și nulitatea actului juridic subsecvent

(resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).
Nulitatea sau anularea actului juridic (iniţial sau primar) atrage şi desfiinţarea actului juridic
subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.
Regula : „desfiinţarea unui act juridic atrage desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza
lui,
Excepţii : cazurile în care nu sunt desființate actele juridice (subsecvente), încheiate în temeiul
unui act desființat, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat, 95 astfel:
- actele de conservare sau de administrare a bunului, îndeplinite de deținătorul bunului.
de exemplu, se va menţine contractul încheiat de cumpărătorul unei case cu un antreprenor privind efectuarea unor
reparaţii curente la acea casă; chiar dacă se va anula actul juridic prin care beneficiarul serviciilor de reparații
(antreprizei) a dobândit casa respectivă.
- contractul de închiriere a unei locuințe nu este desființat în momentul în care se deființează
actul prin care proprietarul a dobândit locuința respectivă; închirierea nu va putea să depășească
un an de la data desfiinţării titlului proprietarului.

93
Art.198 alin.(1) C.civ. prevede că „de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a
nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare”.
94
În practica judiciară s-a stabilit că obligaţia cumpărătorului la restituirea fructelor culese se naște la data
introducerii acţiunii în anularea contractului de vânzare, deoarece pentru perioada anterioară (din momentul
încheierii vânzării) el era îndreptăţit să le culeagă, în virtutea exercitării posesiei cu bună-credinţă asupra bunului ce
a constituit obiectul vânzării.Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.322/1980, în C.D. 1980, p.63; dec. nr.1005/1985, în C.D.
1985, p.34.
95
Aceste excepţii se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-credinţe (în cazurile expres prevăzute de lege), fie
pe necesitatea asigurării securitătii şi stabilitătii circuitului civil.

107
- deși actul, în temeiul căruia un bun mobil este transmis unui dobânditor, este desființat, actul
subsecvent în temeiul căruia bunul mobil este, din nou, înstrăinat unui nou (alt) dobânditor (terţ
de bună-credinţă) nu este desființat.
Subliniem faptul că efectele nulităţii diferă după cum nulitatea este totală sau parţială,
precum și în funcţie de soarta actului juridic lovit de nulitate, adică dacă a fost pus în executare
sau nu, dacă a fost urmat sau nu de alte acte juridice:
- dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, rezultă că acel act nu
mai poate fi executat, deci partea sau părţile actului juridic se află în situaţia în care nu ar fi făcut
actul juridic respectiv.
- dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momentul declarării nulităţii,
nulitatea desfiinţează retroactiv actul juridic, urmând ca părțile să fie obligate să-și restituie
reciproc prestaţiilor efectuate în temeiul acelui act.

8. Cazurile care înlătură nulitatea actului juridic

i. Conversiunea actului juridic

Conversiunea este posibilitatea ca un act juridic lovit de nulitate să producă efectele unui alt
act juridic, dacă întrunește condițiile de valabilitate ale acestuia din urmă și dacă efectele produse
ar duce la un rezultat economic echivalent celui urmărit de părți, pentru a se putea presupune că
ele ar fi acceptat să încheie cel de al doilea act, în caz de nulitate al primului.96
Prin conversiune, actul juridic nul este considerat o manifestarea de voinţă echivalentă unui
alt act juridic, este valabil ca alt act juridic.97
Pentru a opera conversiunea actului juridic, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- să existe un element de diferenţă între actul juridic nul (încheiat efectiv) şi actul juridic avut în
vedere ca element de referință (ce urmează a fi socotit valabil); acest element de diferenţă poate
privi:
 natura celor două acte juridice (spre exemplu, primul este un contract, iar cel deal doilea
un act juridic unilateral),
 conţinutul acestora (în sensul că drepturile şi obligaţiile ce s-ar naşte din cele două acte
sunt diferite),
 efectele sau forma celor două acte.
- actul juridic lovit de nulitate trebuie să cuprindă toate elementele constitutive ale actului juridic
ce urmează a fi considerat valabil încheiat;
- manifestarea de voinţă a părţilor (părţii) să fie favorabilă conversiunii, adică din această
manifestare de voinţă să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii; conversiunea nu se va aplica
dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau
reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului.
Următoarele situații NU reprezintă cazuri de conversiune:
- unele clauze sunt anulate, iar altele menţinute (fiind deci vorba de o nulitate parţială);
- actul juridic apare ca nul datorită denumirii greşite date de părţi (într-un asemenea caz, va
interveni calificarea corectă a actului juridic, în funcţie de voinţa reală a părţilor şi de natura
clauzelor actului juridic, întrucât părţile au dorit un anumit act juridic, pe care l-au încheiat
valabil, dar l-au denumit greşit);

96
M.Costin, M.Mureșan, V.Ursa, Dicționar de drept civil, Ed.Științifică și pedagogică, București, 1980, p.159
97
Potrivit art.1.260 alin. (1) C.civ.; a se vedea şi I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr.2556/2007, www.scj.ro.

108
- dintre două acte juridice încheiate de aceleaşi părţi (concomitent sau succesiv), se desfiinţează
numai unul;
- refacerea actului juridic nul (art.1.259 C.civ.);
- validarea actului juridic prin confirmare, prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale
nerespectate la încheierea lui ori prin alte moduri anume prevăzute de lege (art.1.261 C.civ.).
Ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic menţionăm:
- cazul manifestării de voinţă care este nulă ca vânzare, dar valorează antecontract de vânzare, 98
- cazul înscrisului autentic nul ca atare, dar valabil ca înscris sub semnătură privată,
- cazul înscrisului sub semnătură privată lovit de nulitate, dar valabil ca început de dovadă scrisă.

ii. Greșeala comună şi invincibilă crează o situație de drept (error communis facit ius)
Potrivit art.17 alin.(2), C.civ., „când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a
considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa
judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare
va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în
care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu”.
Excepţia erorii comune şi invincibile nu este aplicabilă în materie de carte funciară şi nici
în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate (art.17 alin.(4) C.civ.).
O aplicaţie legală o întâlnim în materia actelor de stare civilă. Astfel, potrivit art.102 C.civ.,
„actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer
de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea
persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut,
în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi”.

iii. Răspunderea civilă delictuală

Ipoteza presupune că partea vinovată de nulitate solicită anularea actului juridic civil, deşi
cealaltă parte contractantă ar urma să sufere un prejudiciu tocmai din cauza anulării actului
respectiv, prejudiciu care va trebui să fie reparat de cel culpabil.
În ipoteza în care un minor săvârşește un delict civil cu ocazia încheierii unui contract (de
exemplu, utilizează manopere dolosive pentru a crea aparența că este major) iar ulterior solicită
instanței anularea contractului respectiv, motivând lipsa capacității de exercițiu deplină,
producând un prejudiciu celeilalte părți prin anularea actului juridic, instanţa judecătorească
sesizată cu acţiunea în anulare poate considera că menţinerea actului juridic ca valabil este cea
mai potrivită formă de reparare a prejudiciului.
În asemenea cazuri, aplicarea principiului ocrotirii persoanei fără capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă este înlăturată în faţa răspunderii civile delictuale a
minorului care a recurs la manopere dolozive pentru a-l înșela pe co-contractant. 99
Această cauză prin care se înlătură nulitatea actului juridic ar putea fi aplicată şi în alte
situaţii în care cauza de nulitate este în legătură cu un delict civil imputabil părţii care solicită
desfiinţarea actului juridic.

98
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 412/1980, în C.D. 1980, p. 22.
99
în temeiul art.45 teza a ll-a C.civ. care dispune că „dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea
părţii induse în eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă
adecvată”.

109
 Proba faptelor şi actelor juridice

Proba reprezintă mijlocul prevăzut de lege prin care se stabileşte existenţa unui act sau fapt
juridic, din care izvorăsc drepturi și obligaţii.
Persoana obligată să probeze (căreia îi revine sarcina probei) este cea care pretinde un drept
în faţa instanţei de judecată.
Pentru ca judecătorul să admită un mijloc de probă, acesta trebuie:
- să nu fie interzis de lege (de ex. în procesul de divorţ este interzis interogatoriul),
- să fie verosimil = să tindă la dovedirea unor acte/fapte credibile,
- să fie util (de ex. nu este util dacă tinde la dovedirea unor fapte incontestabile),
- să fie pertinent = să aibă legătură cu dreptul pretins,
- să fie concludent = să ajute la soluţionarea litigiului.
Mijloacele de probă sunt: (1) înscrisurile, (2) mărturia (proba cu martori), (3) mărturisirea
(recunoaşterea), (4) prezumţiile (5) expertiza etc.-

1. Înscrisurile
Înscrisurile (documentele) sunt consemnări ale părţilor făcute în formă scrisă, cu privire la
acte şi fapte din care au izvorât raporturile juridice dintre părţi.
- în funcţie de scopul urmărit la întocmirea lor, pot fi:
 nepreconstituite = nu au fost întocmite pentru a servi ca mijloace de probă, dar sunt utilizate
totuşi în acest scop (de ex. scrisorile etc.),
 preconstituite = au fost întocmite special pentru a servi ca mijloace de probă.
Înscrisurile preconstituite se clasifică după modul de întocmire în:
 înscrisurile autentice = sunt înscrisurile întocmite cu solemnităţile prevăzute de lege, de un
funcţionar public (notarul public sau ofiţerul de stare civilă etc.) care are dreptul de a
funcţiona în locul unde s-a făcut actul. Înscrisurile autentice fac deplină dovadă în ceea ce
priveşte menţiunile consemnate în scris şi care reprezintă constatările personale ale
funcţionarului public, putând fi combătut prin înscrierea în fals. Forţa doveditoare a
înscrisului autentic îşi are izvorul în faptul că înscrisul a fost întocmit şi autentificat de
către o persoană competentă şi abilitată de lege să instrumenteze acel înscris.
 înscrisurile sub semnătură privată = orice înscris semnat de partea sau de părţile de la
care emană (care îl încheie). De regulă: semnătura executată de mâna părţii sau a părţilor
actului reprezintă singura condiţie a acestui tip de înscris. Forţa probantă a înscrisului sub
semnătură privată există până la dovada contrară (situația ce reiese din act este contrazisă
de alte mijloace de probă). Pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată sunt cerute
condiţii speciale:
o în cazul contractului sinalagmatic (bilateral) – trebuie să fie întocmit în atâtea
exemplare originale câte părţi cu interese contrare există şi fiecare exemplar trebuie
să cuprindă menţiunea despre numărul exemplarelor originale ale înscrisului (acestă
condiţie se numeşte „multiplul exemplar”),
o în cazul contractului unilateral având ca obiect o sumă de bani sau o cantitate de alte
bunuri fungibile, trebuie ca înaintea semnăturii să fie menţionată formula „bun şi
aprobat pentru ...”, urmată de indicarea în cifre şi în litere a sumei datorate. (Această
formulă nu mai este necesară dacă înscrisul este scris în întregime chiar de persoana
care se obligă.)

110
2. Mărturia (proba cu martori sau proba testimonială)
Mărturia reprezintă declaraţia făcută în faţa instanţei, oral, de o terţă persoană – numită
martor – despre fapte în legătură cu pretenţiile părţilor.
- reguli cu privire la admisibilitatea probei cu martori:
1. nu se poate dovedi cu martori împotriva unui înscris.
2. nu pot fi dovedite cu martori actele juridice de o valoare mai mare de 250 lei. Însă operaţiunile
de afaceri pot fi dovedite cu orice mijloc de probă, indiferent de valoarea acestora.
Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea judecătorului.

3. Mărturisirea (recunoaşterea)
Mărturisirea constituie declaraţia prin care o persoană recunoaşte ca adevărat un fapt de
natură a produce efecte împotriva autorului ei.
Mărturisirea poate fi:
- extrajudiciară – făcută în afara procesului,
- judiciară – făcută în faţa instanţei de judecată, în cursul procesului şi poate fi:
 spontană
 interogatoriul – mărturisirea provocată de întrebările ce îi sunt puse de partea adversă.
- Mărturisirea trebuie să fie făcută de o persoană cu discernământ şi care are capacitatea de a
dispune de dreptul asupra căruia poartă maărturisirea.
- Mărturisirea este un act unilateral şi irevocabil (adică nu se poate reveni asupra mărturisirii).
Forţa probantă a mărturisirii este lăsată la aprecierea judecătorului.

4. Prezumţiile
Prezumţiile constau în
 considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenţa altui fapt, vecin şi conex,
 consecinţele trase din existenţa unui fapt cunoscut despre existenţa unui fapt necunoscut.
- prezumţiile sunt de 2 feluri:
 prezumţii simple = cele care aparţin judecătorului
 prezumţii legale = cele prevăzute de lege
de ex. prezumţia de paternitate = un copil născut în timpul căsătoriei are drept tată pe soţul
mamei.
- în cazul prezmţiilor, în loc să se dovedească faptul generator de drepturi şi obligaţii (greu de
dovedit) se dovedeşte existenţa faptului conex cu acesta (mai uşor de dovedit).

5. Expertiza
Expertiza reprezintă părerea unor persoane având cunoştinţe de specialitate, necesară
pentru lămurirea unor împrejurări de care instanţa are nevoie în deliberare.

111