Cursul 1 – Rezumat

EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE MANAGEMENT

1.1 Apariţia conceptului de management

Preocupările privind conducerea activităţii umane au apărut odată cu primele forme de
organizare socială şi s-au amplificat pe măsura progresului material şi spiritual al omenirii.

1.2 Etape în evoluţia conceptului de management al organizaţiilor

Managementul ca stiinţă a apărut pe un teren încă neexplorat. Progresele în domeniul
ştiinţei şi tehnicii, în general, în tehnologia comunicaţiilor, a informaticii şi computerelor şi a
teoriei sistemelor, în special, favorizează şi totodata impun exercitarea managementului numai
pe baze ştiinţifice. S-au înregistrat, până în prezent, patru etape în dezvoltarea gândirii despre
conducere şi anume:
 etapa a-I-a a conducerii ştiinţifice = conducerea ştiinţifică punea pe primul plan
obţinerea unor realizări maxime cu eforturi minime prin evitarea atât a irosirii cât
şi a ineficienţei muncii direct productive.
 etapa a II-a a organizării = in această etapă preocupările în domeniul conducerii
se axau, în principal, pe problema organizării, aceasta determinând structura
muncii de conducere. Administrarea (reprezentând punctul de vedere al
proprietarilor) şi conducerea (respectiv, punctul de vedere al managerilor) erau
părţi distincte ale muncii de îndrumare a activităţii.
 etapa a III-a a conducerii bazate pe obiective = cea de a treia etapă în evoluţia
managementului se caracterizează prin alegerea şi realizarea unor obiective
proprii întregii organizaţii sau numai unor compartimente din structura acesteia
 etapa a IV-a a apariţiei teoriei generale a dezvoltării = se apreciază că
actualmente suntem la inceputul acestei etape a evoluţiei gândirii despre
conducere, despre rolul ei şi domeniile prioritare de interes.
1.3 Şcolile de management
În strânsa legatură cu evoluţia gândirii despre conducere au apărut şi s-au dezvoltat un
număr relativ mare de teorii, s-au elaborat un mare număr de lucrări care abordând
managementul au pus pe primul plan metode sau funcţii diferite ale conducerii. În aceste
conditii s-au creat aşa numitele şcoli de conducere identificate astfel:
 Şcoala empirică = reprezentanţii acestei şcoli abordează ştiinţa conducerii de pe poziţia
conducătorilor eficienţi, a experienţei şi a modului lor de a acţiona.
 Şcoala clasică = reprezentanţii acestei scoli şi-au orientat cercetarea, în principal, asupra
structurii organizatorice şi, în mod deosebit, au elaborat principii la nivelul funcţiei de
producţie.
 Școala relațiilor umane (behavioristă) = adepții acestei şcoli, în comparație cu precursorii
lor, au făcut un pas însemnat în abordarea conducerii în întreaga sa complexitate
așezând pe primul plan resursele umane ale întreprinderii fundamentând dimensiunile
psihologice ale muncii de conducere, evidențiind pentru prima oară importanța
factorilor neformali în activitatea întreprinderii.
 Școala sistemică = reprezentanții şcolii sistemice se situează pe o poziție de mijloc între
școala clasică și cea a relațiilor umane, realizând o simbioză între acestea atât conceptual
cât și metodologic. Școala sistemelor pleacă de la aprecierea întreprinderii drept un
sistem complex format dintr-o serie de subsisteme parțiale reprezentate printre altele de
funcţiile acesteia, structurile formale și neformale, indivizii etc.
 Școala cantitativă = principalele caracteristici ale şcolii cantitative de management se
referă la rigurozitatea și precizia deosebite în efectuarea analizelor necesare conceperii,
adoptării și evaluării deciziilor de management.
Însuşirea şcolilor de conducere, a tehnicilor şi metodelor de analiză şi decizie este strict
necesară pentru orientarea tuturor cadrelor de conducere, indiferent de nivelul ierarhic pe care
se situează, într-un mediu a cărei caracteristică principală este schimbarea permanentă.