ELEMENTE DE BAZĂ ALE MANAGEMENTULUI

Management – procesul de atingere a obiectivelor stabilite (dorite) prin folosirea eficientă a

resurselor umane, materiale și financiare ale organizației.
Managementul are triplă semnificație:
 Activitate practică (proces);
 Factor de decizie (individ sau echipă);
 Știință.
 Managementul ca proces – un tip special de muncă intelectuală prin care cel ce o practică
îi influențează (determină) pe alții să facă ceea ce se dorește a fi făcut.
 Management ca factor de decizie – un individ, o echipă investit/investită cu autoritatea,
competențele și responsabilitățile funcției de conducere într-o organizație.
 Managementul ca știință – explică natura și trăsăturile managementului ca proces, cu
scopul formulării și sistematizării unui ansamblu de cunoștințe recunoscute privind această
activitate, în vederea formării managerilor și a orientării activității acestora.
Managementul ca artă și știință (1)
 La începutul apariției managementului ca activitate practică (proces), acesta se desfășura
în mod empiric, având la bază numai experiența, intuiția, talentul, puterea de
convingere a managerului.
 Provocările industrializării s-au concretizat în încercările managerilor de a organiza și
controla mai bine activitatea și de a comunica public situațiile cu care se confruntă.
• Primele articole de management au fost publicate în reviste tehnice.
• Primul program de management a fost introdus la Universitatea Pennsylvania în 1881, fiind
finanțat de Joseph Wharton (100.000 $)
• Prima Școală de afaceri a fost înființată în 1908 la Universitatea Harvard.
Managementul ca artă și știință (2)
 Cunoașterea și aplicarea de către manageri a principiilor și conceptelor teoretice
pentru creșterea eficacității activităților desfășurate în vederea realizării obiectivelor
reprezintă elemente ale managementului ca știință.
 Folosirea experienței, a flerului pentru a înțelege oamenii și diferitele situații
reprezintă caracteristici ale managementului ca artă.
→ Managementul este deopotrivă și știință, și artă.
Știința managementului și managementul științific (1)
Managementul științific – însușirea și aplicarea în practica socială a legităților, a
conceptelor, a metodelor și tehnicilor furnizate de știința managementului.
Acest proces de aplicare a elementelor teoretico-metodologice constă, practic, în munca de zi cu
zi a managerilor. Astfel, managementul științific se deosebește de știința managementului, chiar
dacă are la bază această știință.
Știința managementului și managementul științific (2)
 În procesul evoluției practicii manageriale pe plan mondial, pot fi identificate diferite perioade în
care accentul s-a pus mai mult pe talentul și experiența conducătorului sau mai mult pe
cunoștințele de management, deci pe știința managementului.
În ultima perioadă, constatarea aproape unanimă este aceea că managerii de succes sunt
cei ce posedă vaste cunoștințe în domeniul managementului, alături de calități înnăscute
de adevărați lideri.
Școlile de management (1)
 Școala clasică (tehnicistă, a universaliștilor);
 Școala relațiilor umane (sociologică, a relaționiștilor);
 Școala cantitativă (matematică);
 Școala sistemică;
 Școala contextuală (situațională).
1. Școala clasică (tehnicistă, a universaliștilor) – I
 Managementul științific;
 Managementul administrativ.
  Principalii reprezentanți ai managementului științific: Frederick Taylor (considerat unul
dintre fondatorii științei managementului), H. L. Gantt, Frank și Lilian Gilbreth.
 Principalul reprezentant al managementului administrativ: Henri Fayol (considerat
părintele teoriei moderne a managementului operațional).
 În 1886, F. Taylor a prezentat în cadrul unei conferințe naționale a inginerilor primul articol
de management, intitulat “The Engineer as an Economist”;
 În 1911 a fost publicată cartea lui F. Taylor “The Principles of Scientific Management”;
 În 1916 a fost publicată cartea lui Henri Fayol “Administrative Industrielle et Generale”.
În cartea sa, F. Taylor formulează principiile conducerii și organizării muncii, afirmând că
managementul întreprinderii trebuie așezat pe baze științifice:
 Analizarea cunoștințelor tradiționale și transformarea acestora în legi științifice;
 Selecția științifică a muncitorilor și perfecționarea cunoștințelor și abilităților acestora;
 Realizarea cooperării între oameni în locul individualismului haotic, respectiv armonie în loc
de discordie în acțiunile grupului.

H. Fayol este primul care a realizat o grupare rațională a activităților industriale, definind
funcțiunile întreprinderii.
În cartea sa, H. Fayol sintetizează principiile managementului operațional:
 Diviziunea muncii;
 Autoritatea;
 Responsabilitatea;
 Disciplina;
 Unitatea de conducere;
 Ierarhia.
2. Școala relațiilor umane (sociologică, a relaționiștilor) – I
 Principalii reprezentanți ai școlii relațiilor umane: Elton Mayo, Douglas McGregor.
Școala relațiilor umane a apărut în urma criticilor aduse școlii clasice, ai căror reprezentanți și-au
canalizat preocupările în domeniul funcțiunii de producție și al funcției de organizare a
managementului, neglijând resursa umană, aspectele informale ale managementului.

Reprezentanții școlii relațiilor umane consideră că oamenii pot munci mai productiv dacă sunt
analizate și înțelese aspecte privind climatul organizațional, respectiv:
 Atitudinea față de muncă și față de management;
 Motivația în muncă;
 Satisfacția profesională;
 Atitudinea față de grupul de muncă;
 Integrarea în grup.
 În viziunea relaționiștilor, principala sarcină a managementului constă în coordonarea
eforturilor umane realizată în condițiile cunoașterii și satisfacerii necesităților psiho-
sociale ale oamenilor.
→ Oamenii trebuie studiați și tratați ca fiind capabili de disciplină liber consimțită, de autocontrol.
 D. McGregor a elaborat două teorii total opuse (Teoria X și Teoria Y) pornind de la premisa
că managerii, în exercitarea funcțiilor manageriale, se bazează pe anumite prezumții
asupra naturii și comportamentului uman, statuând prin acestea conceptul de stil de
conducere.
3. Școala cantitativă (matematică)
Reprezentanții școlii cantitative au folosit conceptele și metodele matematice și statistice în
modelarea fenomenelor de management.
 Principalii reprezentanți ai școlii cantitative: A. Kaufman, E. Kamenitzer, J. Starr.

4. Școala sistemică - I
 Accentuează imaginea de sistem a organizației și a managementului acesteia.
 Organizația este formată din subsisteme care îndeplinesc sarcini și funcțiuni independente,
drept care trebuie cunoscut fiecare subsistem și contribuția pe care o are la funcționarea
ansamblului.
  Managementul organizației este un sistem format din subsistemul conducător (managerii și
organismele de management) și subsistemul condus (personalul și subdiviziunile
organizatorice ce formează respectiva organizație).
Nu există manager, respectiv compartiment funcțional sau operațional al unei organizații care să
fie total independent în raport cu ceilalți (celelalte). Această viziune are scopul de a preveni o
schimbare pozitivă într-un domeniu, dar care va avea consecințe negative în celelalte.
 Principalii reprezentanți ai școlii sistemice: J. Melese, P. Drucker.
5. Școala contextuală
 Școala contextuală se concentrează asupra faptului că nu există o singură cale “cea mai
bună” de a conduce, că practica managementului este influențată de un ansamblu de
circumstanțe date, deci de context, de situație.
 Abordarea contextuală este integratoare, folosind principiile școlii clasice,
conceptele cantitative, viziunea sistemică, valorile școlii sociologice.
Funcțiile managementului (1)
 Previziune;
 Organizare;
 Antrenare-motivare;
 Coordonare;
 Control.
Funcțiile managementului (2)
 Funcția de previziune – ansamblul acțiunilor manageriale prin care se stabilesc
obiectivele firmei, se stabilesc condițiile viitoare de acțiune, se evaluează
dimensiunea mijloacelor materiale, financiare și umane ce trebuie folosite.
 Funcția de organizare – ansamblul acțiunilor manageriale ce trebuie efectuate pentru
realizarea cadrului organizatoric care să asigure obținerea eficienței economice
maxime.
 Funcțiile managementului (3)
 Funcția de antrenare – motivare - ansamblul acțiunilor manageriale prin care
managerii influențează personalul firmei să contribuie la realizarea obiectivelor
previzionate, ținând seama de factori motivaționali.
 Funcția de coordonare – ansamblul acțiunilor manageriale prin care se asigură
armonizarea desfășurării activităților firmei și a personalului în cadrul obiectivelor
stabilite prin previziune și a sistemului organizatoric creat.
 Funcțiile managementului (4)
 Funcția de control – ansamblul acțiunilor manageriale prin care se asigură
verificarea permanentă și completă a rezultatelor obținute de firmă sau de
componente ale acesteia în raport cu obiectivele fixate, evidențierea abaterilor sau
cauzelor care le-au generat și luarea unor măsuri corective.
Funcțiunile firmei
Prin desfășurarea funcțiilor managementului se realizează o serie de activități ale firmei care
grupate după omogenitatea lor formează funcțiunile firmei:
 Funcțiunea de cercetare-dezvoltare;
 Funcțiunea de producție;
 Funcțiunea comercială;
 Funcțiunea financiar-contabilă;
 Funcțiunea de resurse umane.
 Procesul de management (1)
 Procesul de management – ansamblul acțiunilor manageriale pe care îl efectuează un
manager prin care se determină obiectivele, resursele și mijloacele necesare
realizării lor, se organizează activitățile, se coordonează eforturile, se antrenează
personalul, se controlează modul de desfășurare a activităților.
Procesul de management (2)
 Activitățile componente ale procesului de 1. Previziune
management reflectă interdependența dintre
funcțiile manageriale. 5. Control 2. Organizare

3. Antrenare-
4. Coordonare
motivare
Procesul de management (3)
Caracteristicile procesului de management:
 Continuitate;
 Ciclicitate;
 Eficacitate.

1. Continuitatea procesului de management – se referă la faptul că activitățile conduse sunt

continue.
2. Ciclicitatea procesului de management – este dată de repetarea unor activități pe care le
desfășoară managerul în activitatea practică. Fiind continuu, procesul de management se
desfășoară pe cicluri.
3. Eficacitatea procesului de management – constă în tendința oricărui manager de a obține
rezultate superioare prin exercitarea funcțiilor managementului.

Procesul de management prezintă, în raport cu intensificarea exercitării funcțiilor

managementului, trei faze:
 Faza previzională;
 Faza operativă;
 Faza postoperativă (finală).

1. Faza previzională – constă în stabilirea obiectivelor firmei, anticiparea de tehnici și metode

manageriale pentru fundamentarea, implementarea și evaluarea deciziilor strategice și
tactice- acestei faze îi corespunde managementul strategic.
2. Faza operativă – se caracterizează prin acțiuni cu caracter operativ legate de organizarea,
coordonarea și antrenarea personalului firmei pentru realizarea obiectivelor pe termen scurt
– acestei faze îi corespunde managementul operațional.
3. Faza postoperativă (finală) – constă în acțiuni de evaluare a rezultatelor obținute, pe baza
obiectivelor previzionate în fazele anterioare, a depistării abaterilor de la obiective, a
identificării cauzelor acestor abateri.
 Nivelurile și piramida managerială (1)
În cele mai multe organizații, echipa de manageri este structurată pe trei niveluri de
conducere, niveluri ce formează piramida managerială:

Managementul de vârf
(Președinte,
vicepreședinte)

Managementul de
mijloc

Nivelul de bază
(Supraveghetori)

 Nivelurile și piramida managerială (2)

1) Supraveghetorii – se află pe treapta cea mai de jos, corespunzătoare nivelului operațional.
Subordonații lor sunt executanți (nonmanageri). Sunt singurii manageri care nu conduc alți
manageri.
2) Managementul de nivel mijlociu – toți managerii aflați între adjuncții președintelui și cei de la
nivelul de bază (supraveghetorii). Sunt responsabili pentru implementarea strategiei și
politicilor managementului de vârf. Conduc alți manageri, fac legătura între managerii de vârf și
supraveghetori.
3) Managementul de vârf – stabilește misiunea, strategia și politicile operaționale, obiectivele
generale ale organizației și reprezintă organizația în relațiile cu mediul.