DISCIPLINA:

TEORIA GENERALĂ A STATULUI ȘI

DREPTULUI

PROIECT:

NORMA JURIDICĂ
 Definiție: Norma juridică reprezintă o regulă de conduită generală şi
impersonală, creată ori sancţionată de către organele competente ale statului, care
poate fi aplicată, la nevoie, prin intermediul coerciţiei statale, cu ajutorul organelor de
stat.
Norma juridică este celula de bază a dreptului cu ajutorul căreia se stabilește
modelul de comportament și conține pretențiile și exigențele societății față de
conduita membrilor săi în cadrul relațiilor sociale. Cuvântul „norma” este
echivalentul cu acela de regulă întrucât majoritatea normelor conțin reguli de
comportament, precum și unele sancțiuni pentru cei care contravin acestor reguli ca și
anumite obligații ale participanților la raporturile de societate.

 Caracteristicile normei juridice:

1. Caracterul general şi impersonal se deduce din faptul că norma juridică este un

etalon de conduită, aplicabil în mod egal şi continuu fiecărui individ, fără a înţelege
prin aceasta că toate normele de drept se adresează deopotrivă tuturor subiecţilor de
drept.

2. Caracter obligatoriu - intervenind în domeniile esenţiale ale societăţii, norma

juridică nu poate fi lăsată la liberul arbitru al subiecţilor de drept, fiind impusă, la
nevoie, de către stat, prin constrângere.

3. Rolul normelor juridice este de a trasa un tipar general de conduită, în domeniul pe

care-l reglementează, fapt ce determină caracterul tipic al acesteia.

4. Norma juridică este publică - pentru ca un comportament prescris ca să poată fi

urmat, el trebuie adus la cunoştinţa indivizilor, făcut public. Voinţa legiuitorului este,
astfel, transpusă într-un text care este publicat în Monitorul Oficial.

5. Caracterul volițional al normei juridice rezultă din faptul că norma de drept

reglementează numai conduita volițională a oamenilor și fapte independente de
voința lor, astfel încât indivizii vor răspunde numai pentru faptele care cad sub
incidența voinței lor, nu și pentru fapte care se produc datorită unor cauze străine
obiective și independente, cum ar fi cele cauzate de forță majoră.

 Structura normei juridice:

Sub aspect logico-juridic, norma de drept are o structură proprie ce integrează trei
elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

a) Ipoteza este partea normei juridice care precizează condiţiile şi împrejurările în

care aceasta se aplică, precum şi categoriile de subiecţi de drept cărora norma li se
adresează.

b) Dispoziţia este elementul structural al normei juridice care stabileşte conduita ce

trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările prevăzute de ipoteză.
c) Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte consecinţele ce decurg din
nerespectarea dispoziţiei normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei,
precum şi eventualele măsuri pe care autorităţile competente le pot lua împotriva
subiectului de drept care a încălcat norma.

În funcţie de gradul lor de determinare, sancţiunile se clasifică în:

 sancţiuni absolut determinate sunt cele care fiind formulate categoric nu pot fi
modificate (micșorate sau mărite) de către organul de aplicare
 sancțiunile relativ determinate se stabilesc în limitele unui minim și maxim,
urmând ca organul de aplicare să stabilească, între aceste limite, sancțiunea.
 sancțiunile alternative sunt sancțiunile în privința cărora cel care le aplică are
de ales între mai multe sancțiuni (de regulă închisoare sau amendă).
 sancțiunile cumulative sunt sancțiunile în cadrul cărora organul de aplicare
trebuie să aplice două sau mai multe sancțiuni (inchisoare și confiscarea averii
sau interzicerea unor drepturi).

În funcţie de criteriul naturii şi gravităţii lor, în drept există următoarele categorii de

sancţiuni:
 sancțiunile penale se aplică celor care săvârșesc infracțiuni (fapte care prezintă
pericol social, săvârșite cu vinovăție și prevăzute de legea penală). Sancţiunile
penale aplicabile sunt: privarea de libertate, amenda penală, interzicerea unor
drepturi;
 sancțiunile contravenţionale sau administrative sunt sancţiuni care se aplică
pentru fapte ce constituie contravenţii, adică abateri mai puţin grave decât
infracţiunile şi care nu sunt prevăzute în legea penală, ci în diverse alte acte
normative. Principalele sancţiuni contravenţionale sunt avertismentul şi
amenda
 sancțiunile civile constau în despăgubiri impuse celui care răspunde în caz de
producere a unei pagube sau revocare a actului fraudulos, anulare a actului
juridic, rezoluțiunea sau rezilierea contractului
 sancțiuni disciplinare, care intervin în cazul încălcării obligaţiilor de serviciu şi
pot îmbrăca următoarele forme: mustrare, avertisment, reducere de salariu,
retrogradare, suspendare din funcţie, transfer disciplinar, demitere din funcţie;
 sancțiuni procedurale, care decurg din nerespectarea normelor impuse de
diverse proceduri şi care constau de obicei în nulitatea sau anularea actului
încheiat fără a ţine seama de prevederile legale.

Clasificarea normelor juridice:

Clasificarea normelor juridice se face în raport cu anumite criterii şi este necesară

deoarece ajută la corecta interpretare şi implicit, la aplicarea riguroasă a acestora.

I. În funcţie de modul de reglementare a conduitei prescrise, normele juridice se

clasifică în:
a) norme imperative - care impun o anumită conduită, cerând săvârşirea unei acţiuni
sau abţinerea de la săvârşirea unei acţiuni, prin obligarea la un comportament de la
care subiecţii de drept nu se pot abate.
La rândul lor, normele imperative sunt de două feluri:
 norme onerative - care prevăd în mod expres obligaţia, constând în săvârşirea
unei acţiuni, impunând, aşadar, o anumită conduită
 norme prohibitive - care interzic o anumită conduită, adică săvârşirea unui
anumit act sau fapt

b) norme dispozitive - sunt acele norme care fără a obliga sau a interzice săvârșirea
unei acțiuni, prevăd posibilitatea ca subiectul să uzeze de anumite drepturi.
Normele dispozitive se împart în:
 norme permisive - prin care nu se impune, ci numai se permite ca subiectele de
drept să aibă o anumită conduită, care depinde de voința lor
 norme supletive - prin care se înțeleg acele norme juridice, care lasă la
latitudinea părților să-și stabilească ele, prin acordul lor de voință, o anumită
conduită și numai în lipsa acesteia să fie obligatorie conduita prescrisă de
asemenea norme

II. După criteriul structurii lor logico-juridice, normele de drept se clasifică în:
 norme juridice complete sau determinate, care conţin toate cele trei elemente
de structură: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea
 norme juridice incomplete sau nedeterminate, adică acelea din al căror text
lipseşte unul din elementele de structură.

La rândul lor, normele incomplete sunt de două feluri:

 norme de trimitere, care, pentru elementul de structură care le lipseşte, fac
trimitere la un alt act normativ în vigoare
 norme în alb, adică norme de drept nedeterminate care urmează a se completa
cu elementul de structură care le lipseşte dintr-o normă de drept ulterioară, mai
exact care nu a fost încă adoptată, dar urmează să apară

III. După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se împart în:

 norme generale, care au cea mai largă sferă de aplicabilitate şi adesea se afirmă
despre ele că formează „dreptul comun”.
 norme speciale, care se aplică unei sfere mai restrânse de raporturi juridice,
norme care au caracter derogativ de la ceea ce se înţelege prin dreptul comun;
 norme de excepţie, care aduc completări fie normelor generale, fie celor
speciale şi care se aplică totdeauna cu precădere, însă strict în cazurile în care
legea le prevede.
Acestă clasificare prezintă interes practic prin prisma faptului că normele speciale se
aplică înaintea normelor generale, iar cele de excepţie, înaintea normelor speciale,
deci cu atât mai mult înaintea celor generale.
Acțiunea normei juridice – în procesul elaborării normative legiuitorul are în vedere
oferirea de garanții pentru buna dezvoltare a raporturilor interumane și protejarea
valorilor sociale. În principiu, norma juridică acționează pe timp nedeterminat într-un
spațiu dominat de noțiunea de teritoriu și asupra unor subiecte care participă la
circuitul juridic în cadrul acestui spațiu. Timpul, spațiul și persoana sunt coordonatele
fundamentale în analiza normei de drept.

Acțiunea în timp a normei juridice

Timpul normei juridice definește durata acesteia, rezistența sa. Românii spuneau
„tempus regit actum”, adică „timpul guvernează actul juridic”, în sensul duratei
normei juridice, durata delimitată între două borne exacte: data de la care intră în
vigoare și data până la care este în vigoare.
Lenta elaborare a unor norme juridice se explică prin ritmul greoi al
transformărilor economico-sociale. Accelerarea acestui ritm în societățile moderne a
adus cu sine și schimbări importante în dinamica creației normelor de drept.
Într-un interval de timp și spațiu determinat coexistă normele juridice
anacronice, alături de normele juridice noi, moderne, între care pot să apară conflice
în procesul de aplicare concretă a conținutului acestuia. Succesiunea în timp a
normelor juridice, precum și coexistența lor în spațiu au obligat legiuitorul să impună
reguli care să țină sub control această situație.Pentru aplicare în manieră didactică a
acțiunii în timp a normei juridice se au în vedere trei momente: intrarea în vigoare a
normei juridice, acțiunea în timp a normei juridice și ieșirea din vigoare a normei
juridice.

Intrarea în vigoare a normei juridice

Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data concretă la care actul
normativ care conține norma juridică începe să acționeze și devine opozabil
subiecților de drept. Pentru aceasta, legiuitorul trebuie să aducă la cunoștința publică
a cetățenilor, a instituțiilor și organelor de stat, precum și a tuturor celor chemați să
respecte legea, conținutul actului normativ elaborat, prin publicarea actelor
normative, a legilor a hotărârilor și ordonanțelor guvernamentale precum și a celor
emise de organele centrale de stat, într-o publicație oficială, în Monitorul Oficial al
României.

Ieșirea din vigoare a normei juridice

În general, legea și celelalte acte normative se adoptă pe o perioadă
nedeterminată, urmând ca ulterior să se decidă asuprea încetării acțiunii lor; de la
aceasta fac excepție reglementările temporare (legile temporare).
Ieșirea din vigoare a normei juridice aduce în prim plan ideea limitelor în timp a
acțiunii normelor de drept. Deși legiuitorul elaborează normele de obicei pentru un
termen nedeterminat, rezultatele activității de creație juridică se află sub semnul
perisabilității. Nu există un legiuitor universal și nu există o legislație deasupra sau în
afara timpului. Schimbările sociale, economice, culturale își cer oglindire adecvată în
norme juridice. Ele determină un proces de tranziență a normelor juridice.