UNIVERSITATEA „ VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

NORMA JURIDICĂ. APLICAREA NORMELOR JURIDICE

COORDONATOR:
Lect. Univ. Dr. Adriana Liliana Motoroiu

STUDENT:
Magda Rizescu

2023
 1. NORMA JURIDICĂ

1. 1 Conceptul de normă juridică și trăsăturile acesteia

Norma juridică este un element constitutiv al dreptului. Ea este o regulă de

conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare
este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Scopul normei juridice este
acela de a asigura convieţuirea socială în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor
sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă. Prin
intermediul normelor juridice se reglementează în forme specifice dreptului relaţiile
interumane. Norma juridică este elementul constitutiv sau "celula de bază" a dreptului.
Prin natura sa, norma juridică are următoarea structură sau următoarele trăsături:
a) Un caracter general din care decurge şi conduita tipică. Norma juridică devine
un criteriu unic de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau
standard în funcţie de care o anumită conduită este definită ca fiind licită sau ilicită.
Acest criteriu nu are un caracter abstract, ci el reprezintă o unitate de măsură stabilită
în conformitate cu concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine, disciplină din societatea
dată. Dar cu tot conţinutul stabil şi peren, norma juridică cunoaşte o evoluţie, se poate
schimba de la o epocă la alta într-o legătură organică cu procesul dezvoltării istorice a
ţării respective. Datorită caracterului său general, norma juridică se aplică la un număr
nelimitat de cazuri. Conduita prescrisă de norma juridică trebuie urmată şi respectată
ori de câte ori sunt prezente condiţiile şi împrejurările pe care le are în vedere, iar dacă
asemenea condiţii nu apar, ea nu se aplică.
b) Norma juridică este impersonală, ceea ce înseamnă că ea nu se adresează unor
persoane anume, ci îi vizează pe toţi oamenii sau o categorie de persoane, cum ar fi de
exemplu funcţionarii publici, chiriaşii, pensionarii etc.
Normele constituţionale care privesc drepturile omului şi libertăţile fundamentale
se adresează tuturor persoanelor fizice care trăiesc pe teritoriul unei ţări, atât
autohtonilor cât şi străinilor sau apatrizilor. Există norme juridice care se adresează
unor categorii de cetăţeni în funcţie de statutul lor civil, de exemplu Codul familiei,
Codul muncii sau normele care reglementează situaţia pensionarilor. Prin urmare
există grade diferite de generalitate a normelor juridice.
 Un caracter general şi impersonal îl au de exemplu normele juridice care
reglementează activitatea şi structura organelor statului şi prevăd anumite competenţe
pentru preşedintele ţării, pentru Parlament şi Guvern, preşedinţii celor două Camere
sau pentru primul ministru. Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul sunt
reglementate de Constituţie ca instituţii, indiferent de alcătuirea lor nominală.
c) Normele juridice sunt obligatorii. Normele juridice nu sunt simple doleanţe sau
indicaţii, ci reprezintă o poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie. Ele sunt un
comandament impus de puterea publică, a cărui putere devine obligatorie, ele fiind
prescriptive şi nu descriptive. Ele asigură trecerea de la indicativ la imperativ, de la
"sein", adică de la ceea ce este, la "sollen", adică la ceea ce trebuie să fie. Fără
caracterul general obligatoriu, norma juridică şi-ar pierde chiar sensul existenţei sale
ca normă socială distinctă, în varietatea şi multitudinea normelor sociale. "Modul
indicativ nu există în drept – scrie prof. G. del Vecchio – şi când este folosit în coduri
sau legi, el are în realitate un sens imperativ".1
Obligativitatea normei juridice mai înseamnă şi faptul că aceasta se aplică imediat,
din momentul intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat. Norma juridică nu poate fi
aplicată decât în termeni foarte riguroşi şi exacţi: acţiunea ei efectivă începe la o dată
foarte exactă şi certă; acţiunea ei este continuă, permanentă, respectiv până când
norma juridică este în vigoare. Aplicarea normei juridice este necondiţionată, în sensul
că dreptul nu acceptă condiţii pentru a putea fi pus în aplicare. Obligativitatea nu
rezultă din frecvenţa aplicării normei juridice în viaţa socială, existând norme care se
aplică cotidian, des sau foarte des, dar şi norme care se aplică rar sau foarte rar, unele
deşi elaborate neaplicându-se chiar deloc. Toate normele juridice, indiferent de
frecvenţa aplicării lor, prezintă caracter obligatoriu.

1. 2 Structura normei juridice

Prin structură, în acest context, se înţelege modul de alcătuire, de existenţă

specifică a conţinutului şi formei normei juridice; structura acesteia poate fi
identificată în două planuri ale analizei:
a) al structurii interne, adică structura logico-juridică a normei;
1
(Popa, 1993)
 b) al structurii externe, ca mod de exprimare în cadrul unui act normativ, adică
structura tehnico-legislativă.
a) Cele trei elemente ale normei care conferă acesteia structura logică- internă sunt
în esenţă, următoarele:
- ipoteza - formulează împrejurările sau condiţiile conduitei sau faptei supuse
normării;
- dispoziţia - formulează conduita propriu-zisă ce trebuie urmată (obligatorie,
interzisă, permisă etc.);
- sancţiunea - formulează consecinţa încălcării dispoziţiei, a conduitei prescrise, în
ipoteza dată.
b) Structura tehnico-juridică se referă la forma exterioară de exprimare a
conţinutului şi a structurii logice a normei, la redactarea ei, mai concisă, sintetică sau
mai dezvoltată, la modul în care normele se încadrează în texte normative. Forma sau
structura exterioară de exprimare ţine de procesul complex al elaborării, creării şi
formulării normei juridice operaţiune denumită în mod frecvent ca „tehnică
normativă”, „tehnică legislativă” sau, atunci când se are în vedere şi procesul de
aplicare sau de organizare instituţională a sistemului juridic denumirea este cea de
„tehnică juridică”, având o sferă mai largă decât cea de „tehnică legislativă” sau
„tehnică normativă”.2
Ipoteza stabilește împrejurările în care acționează norma juridică, respectiv
dispoziția și sancțiunea. Ipoteza normei juridice poate fi determinată de legiuitor sau
urmează a fi determinată de cel care aplică legea. În prima situație, legiuitorul
identifică toate împrejurările în care urmează să acționeze dispoziția și sancțiunea.
Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o interpretare a art. 228 alin. (1) și a art.
229 alin. (1) lit. e) Cod penal, a stabilit că „ fapta de furt săvârșită prin scoaterea/
ruperea sistemului de siguranţă plasat pe bun întruneşte elementele de tipicitate ale
infracțiunii.” La aceste elemente stabilite de legiuitor, judecătorul nu poate adăuga alte
împrejurări, ceea ce face ca această ipoteza să fie determinată.
În cazul ipotezei relativ determinate, cel care aplică norma juridică are
posibilitatea să aprecieze dacă în cazul concret intră sau nu o anumită împrejurare.

2
(Motoroiu, 2023)
 Ipoteza poate fi simplă (prevede a singură împrejurare în prezența căreia se aplică
dispoziția) sau complex (prevede o multitudinea de împrejurări care, toate sau în parte,
determină aplicarea dispoziţiei).3
Dispoziția conține prescripția de conduiă, adică conduita pe care trebuie să o aibă
o persoană în împrejurarea avută în vedere de norma sau, mai exact, drepturile și
obligațiile subiectelor participante la raporturile sociale. Aceasta poate fi determinată
sau relativ determinată.
După criteriul conduitei prescrise, dispoziţiile normei juridice pot fi onerative
(obligă la împlinirea unor anumite acţiuni), prohibitive (interzic înfăptuirea unor
acţiuni), permisive (oferă părților posibilitatea să aleagă conduita de urmat), de
recomandare (recomandă persoanelor fizice și juridice o anumită conduită, potrivit
specificului activității lor), de stimulare (prevăd recompensarea unei conduite
deosebite, în special în procesul muncii sau în creația literară artistică), generale,
speciale sau de excepție (în funcție de sfera aplicării lor- cele generale au o sferă largă
de aplicare și privesc, de obicei, o anumită ramură a dreptului, cele speciale cuprind
numai o anumită categorie de relaţii dintr-o ramură a dreptului, cele de excepție
completează fie dispoziţiile generale, fie pe cele speciale).
Sancțiunea reprezintă consecinţa pe care o produce nerespectarea dispoziţiei. În
cazul infracțiunii de furt, sancțiunea normei juridice o constituie o pedeapsă privativă
de libertate sau o amendă penală.
Constrângerea este aplicarea forței în serviciul dreptului, fiind o consecință
posibilă a sancțiunii și revine statului și organelor lui, ea nefiind publică.
Se disting următoarele categorii de sancțiuni: după natura raporturilor sociale
reglementate: sancțiuni penale (cele aplicate în cazul săvârșirii de infracțiuni; acestea
se împart în diferite categorii, după gravitatea lor, conform Codului penal, art. 53-55),
sancțiuni civile (despăgubirile pe care le datorează și care sunt impuse celui care
răspunde pentru producerea unei pagube), sancțiuni administrative (se aplică pentru
săvârșirea unor fapte cu un grad de pericol social mai redus decât infracțiunile-
contravenții-), sancțiuni disciplinare (se aplică în cazul abaterilor de la disciplina
muncii, stabilite prin Codul muncii); după gradul de determinare: sancțiuni absolut

3
(Vida Ioan, 2023)
determinate (cele precis formulate și ale căror limite nu pot fi micșorate sau mărite),
sancțiuni relativ determinate (sancțiuni stabilite în limitele unui minim și al unui
maxim de pedeapsă, urmând ca organul de aplicare să stabilească cuantumul ei exact),
sancțiuni alternative (organul de aplicare poate alege între două feluri de sancțiuni),
sancțiuni cumulative (se constituie prin cumulul mai multor sancțiuni și se aplică în
mod obligatoriu pentru aceeași faptă).4

2. APLICAREA NORMEI JURIDICE

Stabilirea cadrului de acţiune în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor este deosebit

de importantă.
În privinţa acţiunii normative în timp este deosebit de importantă stabilirea datei
exacte a intrării în vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare a actului normativ.
Existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii sau cu faptul de a fi în
vigoare, adică de a avea eficienţă juridică. Anunţarea intrării actului normativ în
vigoare se face prin publicarea acestuia într-o publicaţie oficială, cum este în ţara
noastră Monitorul Oficial. Dar actul normativ poate intra în vigoare şi din momentul
adoptării lui, dacă organul emitent prevede expres acest lucru. Un principiu
fundamental al acţiunii legilor şi al altor acte normative în timp este cel
al neretroactivităţii lor. Acest principiu decurge din faptul că legea reglementează
pentru viitor, că ea se aplică conduitei şi relaţiilor sociale de la data intrării sale în
vigoare, statul neputând pretinde cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei
reglementări nu se cunosc, întrucât legea nu există. „Legea dispune numai pentru
viitor; ea n-are putere retroactivă", prevede Codul civil român în art. 1. În legătură
cu încetarea acţiunii legii sau a altor acte normative, ceea ce echivalează cu ieşirea lor
din vigoare, menţionăm că legea şi celelalte acte normative se adoptă pe o perioadă
nedeterminată, urmând ca ulterior să se decidă asupra încetării acţiunii lor. Conceptul
prin care se exprimă încetarea acţiunii actului normativ, scoaterea sa din vigoare,
poartă denumirea de abrogare. Sunt cunoscute mai multe forme de abrogare, ca de ex.:
abrogarea expresă, abrogarea tacită sau implicită etc., fără a intra însă în detalii
privitoare la aceste aspecte ale aspectului temporal. Abrogarea este totdeauna opera
4
(Motoroiu, 2023)
organului emitent. Abrogarea nu se confundă cu urmãtoarele modalităti de încetare a
aplicării normelor:
a) Derogarea reprezintă o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la
reglementarea existentă pe care însă nu o abrogă, ci îi îngustează sfera de aplicare.
b) Căderea în desuetudine. Stările de lucruri care au determinat necesitatea
adoptării unor acte normative au încetat să mai existe, astfel încât acţiunea lor nu-şi
mai are nici o justificare şi nici nu mai poate fi susţinută, fiind depăşită de noile
realităţi ale vieţii. Ea are loc şi nu poate fi evitată şi ignorată în perioada revoluţionară
de trecere de la dictatură la democraţie, pentru acele acte normative şi reglementări ale
vechiului regim, care fără să fi fost abrogate în mod expres, nu mai corespund nevoilor
realităţii.

2. 1 Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa teritorială

a organului de stat emitent. În ţara noastră, legea şi actele normative ale organelor
centrale ale administraţiei de stat acţionează în principiu pe întreg teritoriul statului.
Prin teritoriul statului se are în vedere conceptul general acceptat de teritoriu în ştiinţa
juridică şi mai ales în dreptul internaţional. Codul penal român arată că prin "teritoriul
României" sau prin "teritoriul ţării" se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse
între frontiere cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul,
subsolul şi spaţiul aerian al acesteia. De asemenea, se consideră ca săvârşită pe
teritoriul ţării şi orice infracţiune comisă pe o navă ori aeronavă română. Deosebit de
complexă este acţiunea actelor normative în spaţiu şi cu privire la persoane sub aspect
internaţional. Locul încheierii unui act sau locul săvârşirii unei infracţiuni, calitatea
persoanei (străin, reprezentant diplomatic etc.) ridică probleme în legătură cu stabilirea
legii care se aplică: română sau străină.
Principiul teritorialităţii nu este însă unul absolut. Nevoia de a menţine şi
dezvolta relaţii politice, economice şi social-culturale între state a creat cu timpul
anumite excepţii de la acest principiu, pe care le numim excepţiile extrateritorialităţii,
excepţii care nu afectează cu nimic principiul suveranităţii de stat şi sunt menite să
asigure dezvoltarea multilaterală a relaţiilor internaţionale contemporane. Se impune
însă condiţia ca aceste excepţii să se aplice cu respectarea principiilor democratice ale
dreptului internaţional şi al egalităţii suverane a statelor, al reciprocităţii şi al liberului
lor consimţământ. Între excepţiile extrateritorialităţii găsim următoarele situaţii:
a) imunitatea diplomatică şi regimul juridic al consulilor;
b) regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără cetăţenie;
c) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate;
d) recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvârşite pe teritoriul unui alt stat
sau aplicarea legii unor fapte săvârşite în străinătate.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic şi
a persoanelor asimilate de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând în
inviolabilitatea personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice şi a
mijloacelor de transport. În cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă, reprezentantul
diplomatic poate fi declarat persona non-grata, lucru care atrage după sine rechemarea
sa sau expulzarea.
Reprezentanţii consulari ai statelor străine sunt scutiţi de unele impozite,
prestaţii sau li se aplică jurisdicţia instanţelor judecătoreşti a ţării de origine în cauzele
privind infracţiunile lor de serviciu etc., iar regimul juridic este stabilit pe bază de
reciprocitate şi în conformitate cu normele dreptului internaţional.
Cetăţenii străini beneficiază de trei forme de regim: regimul special, regimul
naţional şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. În România, cetăţenii străini şi
apatrizii au drepturile fundamentale ale cetăţenilor români (excepţie: drepturi politice
şi drepturi civile), precum şi orice alte drepturi prevăzute prin lege sau prin acorduri
internaţionale în care România este parte.5

2. 2 Aplicarea normelor juridice de către organele statului

Aplicarea dreptului constă în elaborarea și realizarea unui sistem de acţiuni
statale în scopul aplicării concrete a dispozițiilor și sancțiunilor cuprinse în normele
juridice.
Fazele aplicării dreptului sunt obligatorii și esențiale. Acestea sunt: stabilirea
stării de fapt (este prima etapă a procesului de aplicare a dreptului și implică

5
(Popa, 1993)
cunoașterea împrejurărilor și elementelor concrete ale cauzei respective. În stabilirea
situaţiei, probele au un rol foarte important, sarcină probei revenind părților); alegerea
normei de drept (organul de aplicare selecționează norma juridică ce a fost încălcată
sau norma juridică aplicabilă cazului concret. Odată stabilite, faptele trebuie
confruntate cu conceptele juridice pentru a vedea cu care dintre ele se identifică și
pentru a alege norma juridică ce trebuie să fie aplicată. Calificarea este operația prin
care situația de fapt stabilită este încadrată în ipoteza normei juridice. Lacunele legii
sunt omisiunea legii de a rezolva o problema care trebuia în mod necesar și logic
rezolvată. Analogia este un raționament inductiv, incomplet și de o corectitudine
aproximativă. Obscuritatea textului legii este acea situație când regula de drept este
incertă, neclară, nedeslușită, întunecată și are nevoie să fie elucidată); interpretarea
normelor juridice (această fază constă într-o sumă de operațiuni care au ca scop
lămurirea și concretizarea conținutului reguli de drept cuprinsă în norma juridică
aleasă spre a fi aplicată în situația dată); elaborarea și emiterea actului de aplicare
(îndeplinirea unor cerințe de formă și conținut ce variază de la o ramură de drept la
alta, de la o categorie de norme juridice la alta. După elaborarea actului de aplicare,
acesta este adus la cunoștința părților interesate.6

6
(Motoroiu, 2023)
Bibliografie
Motoroiu, A. L. (2023). Teoria generală a dreptului- Suport de curs.
Popa, N. (1993). Teoria generală a dreptului. București: Proarcadia.
Vida Ioan, V. I. (2023). Teoria generală a dreptului- Curs universitar. București:
Universul Juridic.