Raportul juridic de drept al afacerilor

Denumirea drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de norme juridice care
reglementează afacerile.
Noţiunea de afacere este sinonimă cu cea de comerţ – luată în sensul ei larg, ca activitate aducătoare de profit,
indiferent că ea constă exclusiv în schimbul şi circulaţia mărfurilor sau într-o altă variantă economică (financiară,
industrială etc.).
Dreptul afacerilor reglementează relaţiile sociale ale întreprinderii din momentul înfiinţării ei până în
momentul desfiinţării (lichidării), implicaţiile ramurilor de drept public în afaceri, a celor care reglementează relaţiile
ce se stabilesc între stat, pe de-o parte, şi comerciant, pe de altă parte (dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul
penal etc.), relevând intervenţia statului în economie. Dreptul afacerilor impune aplicarea unor dispoziţii de drept civil
(cum ar fi acele reglementări care au în vedere protecţia consumatorilor, regimul juridic al bunurilor) sau a unor
dispoziţii din dreptul muncii (ca angajarea salariaţilor într-o întreprindere, răspunderea disciplinară, materială,
jurisdicţia muncii etc.).
Dificultatea studierii dreptului afacerilor rezultă şi din faptul inexistenţei unei definiţii care să fie unanim
acceptată în literatura de specialitate.
Dreptul afacerilor este o ştiinţă interdisciplinară (pluridisci-plinară), spre deosebire de dreptul comercial, care
este una din ramurile dreptului privat, având un domeniu de reglementare mai întins decât dreptul comercial.

Norma juridică

Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, care poate fi
îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale normei juridice:
norma juridică are caracter general; ea prevede o conduită tipică ce se adresează tuturor persoanelor care îndeplinesc
condiţiile din ipoteza normei; de exemplu, Legea privind statutul personalului didactic, Legea salarizării, Legea
privind statutul studenţilor etc;
norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se adresează direct unei persoane; chiar şi atunci când
vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are în vedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia respectivă,
ci instituţia în sine; spre exemplu, atribuţiile Preşedintelui României;
norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă subiectului de drept prin constrângere.
Structura logico-internă a normei juridice cuprinde următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care desemnează împrejurările concrete în care urmează să se
aplice norma, categoria de persoane cărora li se aplică, precum şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea
normei.
Dispoziţia reprezintă cel mai importanat element al normei. Ea cuprinde conduita impusă subiectelor de drept:
ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce anume pot să facă acestea.
Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării prescripţiei din dispoziţie.
Sancţiunea poate fi absolut determinată, dacă organul de aplicare a dreptului nu are de făcut o individualizare a
sancţiunii (spre exemplu, cazul nulităţii, ca sancţiune de drept civil) sau relativ determinată, dacă organul de aplicare a
dreptului trebuie să aprecieze care este, în raport cu împrejurările concrete ale facptei, sancţiunea potrivită – caz în care
norma nu cuprinde decât limita minimă şi cea maximă a sancţiunii. De exemplu, pedeapsa aplicabilă în cazul săvârşirii
unei infracţiuni poate varia între doi şi cinci ani închisoare.
Sancţiunile pot fi alternative sau cumulative. În primul caz, organul de aplicare a dreptului are de ales între
două sau mai multe variante de sancţiuni, în funcţie de împrejurările concrete ale faptei. De exemplu, închisoarea de
la o lună la 3 luni sau amendă. În cazul sancţiunilor cumulative pentru aceeaşi faptă sunt stabilite sancţiuni de
categorii diferite. De exemplu, închisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.
Clasificări ale normelor de drept:
După criteriul ramurii de drept din care fac parte, se disting norme de drept civil, de drept penal, de drept
administrativ, de drept comercial etc.

1
 După felul conduitei pe care o prescriu, normele juridice pot fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative sunt, la rândul lor de două feluri: norme onerative (care impun o anumită acţiune) şi
norme prohibitive (care interzic o anumită acţiune).
Normele dispozitive pot fi: permisive (fără a impune, ele permit săvârşirea unei acţiuni) şi supletive (ele
regelementează o anumită conduită, dar numai în mod subsidiar, dacă părţile nu şi-au determinat-o ele însele).
O categorie aparte o formează normele de recomandare, prin care o anumită reglementare legală se recomandă
să fie preluată cu adaptări şi de alte sectoare care se caracterizează printr-o relativă autonomie faţă de autoritatea
statală.
După gradul lor de precizie, sunt norme determinate (care cuprind în structura lor toate elementele) şi norme
nedeterminate (care nu au în cuprinsul lor întreaga structură). În acest caz actul normativ face trimitere la alte norme
(norme de trimitere) sau precizează că se va completa norma în cauză prin acte normative ulterioare (norme în alb).
După sfera aplicării lor, normele pot fi generale, speciale şi de excepţie. Dacă par susceptibile de aplicare două
norme, se aplică întotdeauna cea specială. Normele de excepţie se regăsesc expres în lege şi sunt de strictă interpretare
şi aplicare.
După ierarhia existentă între diferite izvoare de drept, putem avea norme cuprinse în: Constituţie, legi, decrete,
hotărîrri sau ordonanţe de guvern, ordine ministeriale, decizii ale organelor judeţene sau locale.

Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:

în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează normele juridice;
în sens formal, ea reprezintă forma de exprimare a normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se găsesc normele
juridice
într-un sistem de drept dat.
În analiza de mai jos vom folosi sensul formal al noţiunii de izvor de
drept. Sensul material al noţiunii de izvor de drept este folosit mai mult în teoria generală a statului şi dreptului.
Principalul izvor de drept în sistemul nostru de drept, ca dealtfel în toate sistemele de drept care aparţin familiei
dreptului romanic (continental), este legea.
Conceptul de lege are două accepţiuni:
în sens larg, prin lege înţelegem orice act normativ,
în sens restrâns, prin lege se înţelege numai acel act normativ care este adoptat de Parlament, după o procedură
specifică. Potrivit legii, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale cuprind Constituţia şi legile de modificare a acesteia.
Legile organice reglementează domeniile stabilite prin Constituţie, de mare importanţă pentru societate şi ele
se adoptă numai prin votul a două treimi din numărul membrilor Parlamentului.
Legile ordinare se adoptă în toate celelalte domenii, cu majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi.
Alături de legi în sens restrâns, decretele-lege, decretele, ordonanţele şi hotărârile Guvernului, ordinele,
instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori deciziile administraţiei publice locale au, de asemenea, valoare
normativă, cuprinzând norme juridice şi constituind izvoare de drept.
Sistemul de drept are o structură piramidală, este supus principiului ierarhiei actelor normative, potrivit căruia
actele normative inferioare trebuie să fie conforme cu cele superioare şi toate cu prevederile Constituţiei.
Un alt izvor de drept întâlnit în subsidiar este obiceiul sau cutuma.
Acesta cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi cu caracter de obligativitate.
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept; importanţa lui variază de la un sistem de drept la altul.
În dreptul nostru, obiceiul este izvor de drept în măsura în care dreptul scris trimite la el. De exemplu, art. 970
alin. 2 C. Civ. prevede: convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar şi la toate urmările ce
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
2
Jurisprudenţa sau practica judiciară formată din hotărârile judecătoreşti date de instanţele de toate gradele nu este
admisă în sistemul nostru ca fiind izvor de drept. Dar ea constituie izvor de drept în sistemul anglo-saxon, unde
judecătorul este obligat să se conformeze precedentelor judiciare în materie.
Doctrina sau literatura juridică, rod al preocupărilor teoreticienilor dreptului nu constituie izvor de drept. Dar ea pote
influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme juridice sau
modificarea ori abrogarea celor existente. Propunerile de lege ferenda (despre legea care urmează să fie elaborată)
apărute în doctrină au o importanţă deosebită. Ele apar prin contrast cu reglementarea de lege lata (despre legea în
vigoare).

Raportul juridic

Orice raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de o normă juridică.

Raportul juridic reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau nepatrimonial ce se încheie între
persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, relaţie reglementată de o normă de drept civil.
Raportul juridic c are următoarele caractere juridice:
- caracter social, deoarece el nu se poate ăncheia decât între persoane şi nu între oameni şi bunuri. Chiar şi
raporturile juridice născute din exerciţiul dreptului de proprietate se nasc tot între oameni, şi anume între
proprietar şi toţi ceilalţi membri ai societăţii cărora le revine obligaţia generală negativă de a nu face nimic de
natură să aducă atingere dreptului proprietarului.
- caracter patrimonial, în măsura în care raportul juridic civil are un conţinut economic, ce poate fi evaluat în
bani;
- caracter personal nepatrimonial, în cazul raporturilor juridice civile ce nu pot fi evaluate în bani;
- poziţia de egalitate juridică a părţilor este caracteristica fundamentală ce deosebeşte un raport specific
dreptului privat de un raport de drept public, raport de autoritate;
- caracter dublu voliţional, el presupune conjugarea a două voinţe:
voinţa legiuitorului, care reglementează o anume relaţie între indivizi prin norme de drept,
voinţa părţilor implicate, a subiectelor de drept între care se naşte raportul juridic respectiv. Această a doua latură a
caracterului voliţional se întâlneşte numai în cazul raporturilor juridice născute din acte juridice civile, ştiut fiind că
În structura oricărui raport juridic se regăsesc trei elemente: subiecte, obiect şi conţinut.

Subiectele sau părţile raportului juridic

Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi juridice, titulare de drepturi şi obligaţii.
Părţile raportului juridic pot avea:calitatea de subiect activ, dacă sunt titulare de drepturi, sau calitatea de subiect
pasiv, dacă sunt titulare de obligaţii.
Este posibil ca aceeaşi persoană să întrunească atât calitatea de subiect activ, cât şi pe cea de subiect pasiv. Astfel, în
contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul are calitatea de subiect activ, fiind titularul dreptului de a pretinde de la
cumpărător preţul bunului vândut, cât şi calitatea de subiect pasiv, fiind titular al obligaţiei de predare a bunului către
cumpărător.

Persoana fizică

Persoana fizică reprezintă omul, privit în individualitatea sa, ca titular de drepturi şi obligaţii, care se identifică
prin trei elemente: nume, domiciliu şi stare civilă.
Participarea sa la raporturile juridice este pusă în lumină de instituţia capacităţii civile. Capacitatea civilă
cuprinde două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a avea
drepturi şi obligaţii civile.
Din punct de vedere juridic, capacitatea de folosinţă se caracterizează prin următoarele:
legalitate, ea fiind reglementată doar prin lege,
3
generalitate, ceea ce presupune că fiecare persoană are aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile,
inalienabilitate, ce presupune imposibilitatea de a fi înstrăinată,
intangibilitate, deoarece nu i se pot aduce îngrădiri decât prin texte exprese de lege,
egalitate, potrivit căreia toate persoanle au în mod egal capacitate de folosinţă, fără discriminări,
universalitate, potrivit căreia capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor indivizilor.
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă,p ersoana fizică dobândeşte capacitate de folosinţă la naştere. Din
acel moment ea va putea lua parte la raporturile juridice civile.
Prin excepţie, în materie succesorală, Codul civil recunoaşte posibilitatea dobândirii anticipate a capacităţii de
folosinţă pentru copilul conceput, dar încă nenăscut, cu condiţia să se nască viu. Proba docimaziei (prin care se atestă
prezenţa aerului în plămâni) este cea prin care se dovedeşte că un copil s-a născut viu. Copilul născut mort se
consideră că nu există şi că nu a existat niciodată, astfel încât, în mod retroactiv, capacitatea lui de folosinţă anticipată
dobândită va fi anulată.

În privinţa sfârşitului capacităţii de folosinţă, regula este că aceasta se pierde la moarte. Dacă moartea este
fizic constatată, existând un cadavru, capacitatea de folosinţă ia sfârşit la data trecută în certificatul de deces.
Dacă nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana a dispărut, legea prevede procedura declarării
judecătoreşti a morţii, Ea poate fi declarată judecătoreşte moartă dacă de la data împrejurării au trecut cel puţin 2 ani.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma
şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu depinde de existenţa capacităţii de folosinţă (care este recunoscută tuturor oamenilor),
precum şi de existenţa calitatea discernământului.
Din punct de vedere juridic, discernământul este posibilitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi reprezenta
efectele actelor pe care le încheie. Dobândirea discernământului este rezultatul unui proces treptat de maturizare.
În funcţie de gradul de dezvoltare a discernământului, există trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu:
Lipsa capacităţii de exerciţiu – specifică minorilor sub 14 ani şi interzişilor judecătoreşti (persoane care, din cauza
unei boli psihice, în baza unei hotărâri judecătoreşti nu au aptitudinea de a încheia acte juridice). Aceste persoane nu
pot încheia acte juridice civile. Pentru încheierea lor ei sunt reprezentaţi de părinte sau tutore. Prin excepţie, minorul
sub 14 ani va putea încheia singur actele juridice zilnice, mărunte (cum ar fi cumpărarea de alimente) şi acte de
conservare. Actele de conservare sunt cele prin care se preîntâmpină o pierdere; ele nu pot fi niciodată prejudiciabile
pentru cel care le încheie.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă – specifică minorilor între 14 şi 18 ani. Pentru aceste persoane există mai multe
categorii de acte juridice:
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil, personal şi singur: actele pe care le putea
încheia singur şi înainte de a fi împlinit vârsta de 14 ani, depozitul special le C.E.C., actele juridice de administrare
prin care se pune în valoare un bun sau un patrimoniu;
după împlinirea vârstei de 16 ani minorul poate încheia singur testament, în limita a jumătate din ceea ce ar fi putut
dispune dacă ar fi fost major;
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia valabil numai cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului său legal: unele acte de administrare, cum ar fi închirierea unui bun, repararea unui bun, precum şi actele
de dispoziţie, cum ar fi vânzarea, ipotecarea, renunţarea la un drept – în cazul acestora din urmă minorul între 14 şi 18
ani va avea nevoie în plus şi de încuviinţarea autorităţii tutelare;
acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani nu le poate încheia deloc: donaţiile şi garantarea obligaţiei altuia.
Această interdicţie se explică prin necesitatea ocrotirii minorului.
Capacitatea de exerciţiu deplină – specifică persoanelor majore, de peste 18 ani, dacă nu au fost puse sub interdicţie.
Ca principiu, majorii au posibilitatea de a încheia în concret toate actele juridice, cu excepţia celor în privinţa cărora
există îngrădiri ale capacităţii de folosinţă.
Persoana juridică
Persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de
drepturi şi obligaţii civile.
Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de oameni. De exemplu, societatea cu
răspundere limitată cu asociat unic, în spatele căreia stă o singură persoană fizică.
4
 Persoana juridică se identifică prin denumire, sediu, firmă, emblemă, elemente de identificre fiscală etc.
Potrivit Decretului nr. 31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică, elementele constitutive ale oricărei
persoane juridice sunt:
- o organizare de sine stătătoare (structuri specifice de conducere, de administrare etc.),
- un patrimoniu propriu, diferit atât de patrimoniul altor persoane, cât şi de patrimoniile persoanelor care
compun persoana juridică respectivă,
- un scop propriu, bine determinat, în acord cu interesul obştesc.
Ca şi în cazul persoanei fizice, persoana juridică este definită prin capacitate civilă – de folosinţă şi de exerciţiu,
capacitate care, de regulă, se dobândeşte din momentul înfiinţării sale legale.
Persoana juridică îşi desfăşoară întrega activitate cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă. Conform acestui principiu, o persoană juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii care corespund
scopului pentru care a fost constituită. Nerespectarea acestui principiu atrage nulitatea absolută a actelor încheiate de
persoana juridică.

Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic este dat de totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor lor corelative.
Dreptul subiectiv
Dreptul subiectiv civil se defineşte ca fiind posibilitatea subiectului activ de a avea o anumită conduită sau de
a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, în limita legilor şi a bunelor moravuri, în caz de nevoie
putând apela la forţa de constrângere a statului.
Drepturile subiective civile pot fi clasificate după mai multe criterii.
După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective civile pot fi absolute sau relative.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său are posibilitatea de a-l exercita
singur, celelalte persoane având obligaţia generală de a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut.
Dreptul absolut este opozabil tuturor (opozabil erga omnes), deci tuturor persoanelor le este opozabil dreptul
absolut recunoscut subiectului activ.
Obligaţia corelativă unui drept absolut este o obligaţie generală negativă, în sensul că toate celelalte persoane
cu excepţia titularului dreptului sunt ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce o atingere dreptului
absolut.
Drepturile absolute pot fi atât drepturi patrimoniale, cum este dreptul de proprietate, cât şi drepturi personal
nepatrimoniale, cum este dreptul la nume.
Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul activ (numit creditor) are posibilitatea
de a pretinde subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Raportul juridic în conţinutul căruia se găseşte un drept relativ poartă numele de raport juridic obligaţional.
Spre deosebire de cazul drepturilor absolute, de această dată sunt determinate de la bun început atât subiectul activ,
cât şi subiectul pasiv.
Drepturile relative sunt numai drepturi patrimoniale.
În funcţie de conţinut, dreptul subiectiv civil poate fi patrimonial sau personal nepatrimonial.
Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut evaluabil în bani. La rândul lor, ele se împart în drepturi
reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real este dreptul patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui
bun în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.

Drepturile reale sunt drepturi absolute, ceea ce înseamnă că raportul juridic ce se naşte în temeiul lor se încheie
între titularul dreptului real şi subiectul pasiv nedeterminat.
Legea recunoaşte două categorii de drepturi reale: drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.
Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprieate, dreptul de administrare, dreptul de folosinţă, dreptul de
concesiune, dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, superficie şi servitute).
Drepturile reale accesorii poartă şi denumirea de garanţii reale şi sunt drepturi care garantează un alt drept de
creanţă: ipoteca, gajul şi privilegiile.
5
 Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde
subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile de creanţă se regăsesc întotdeauna în conţinutul unui raport juridic obligaţional. Ele sunt drepturi
relative.
Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, spre deosebire de drepturile reale care sunt enumerate limitativ
în lege.
În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile pot fi pure şi simple sau afectate de
modalităţi.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său certitudine maximă, deoarece existenţa şi exerciţiul
lui nu depind de vreo împrejurare viitoare.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă. Modalităţile
de care poate fi afectat un drept subiectiv civil sunt termenul, condiţia şi sarcina. Ele vor fi analizate în capitolul
despre actul juridic civil.
Obligaţia civilă
Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil cuprinde obligaţiile ce revin subiectului pasiv.
Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea o conduită corespunzătoare cerinţei
subiectului activ, conduită ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi impusă, la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului.
Există mai multe clasificări ale obligaţiilor civile.
O primă clasificare a lor în funcţie de obiect, le împarte în obligaţii de a da, a face sau a nu face.
Obligaţia de a da în sens juridic reprezintă a constitui sau a transmite un drept real. De exemplu, obligaţia
vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
Obligaţia de a face presupune prestarea unui serviciu, executarea unei lucrări sau predarea unui bun. De
exemplu, obligaţia vânzătirului de a preda cumpărătorului bunul vândut este o obligaţie de a face.
Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ.
În primul caz este vorba de obligaţia generală negativă de abţinere, respectiv a nu face nimic de natură să aducă
atingere dreptului absolut. În al doilea caz este vorba de obligaţia debitorului de a nu face ceve anume, ceea ce ar fi
putut face în lipsa asumării obligaţiei. De exemplu, o persoană care a făcut o ofertă de vânzare unei persoane îşi poate
asuma obligaţia de menţinere a ofertei un anumit termen determinat.
A doua calsificare după obiect împarte obligaţiile în pozitive şi negative.
Obligaţiile de a da şi de a face sunt obligaţii pozitive, iar obligaţia de a nu face este o obligaţie negativă
deoarece constă într-o abstenţiune.
A treia clasificare după obiect creeată două categorii de obligaţiiŞ obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace.
Obligaţia de rezultat se consideră îndeplinită dacă debitorul ei a ajuns la un rezultat determinat. De exemplu,
obligaţia proiectantului de a realiza un proiect, obligaţia constructorului de a ridica o clădire, obligaţia cărăuşului de a
transporta un grup de persoane etc.
Obligaţia de mijloace constă în datoria debitorului de a depune toată stăruinţa sa pentru a atinge un rezultat,
dar fără a se obliga la însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia avocatului de a apăra un client, obligaţia profesorului de
a medita un elev, obligaţia medicului de a trata un pacient. În acest din urmă caz, creditorul, dacă este nemulţumit,
trebuie să dovedească că nu a fost atins rezultatul şi să mai dovedească că debitorul nu a depus toate eforturile de care
ar fi fost capabil pentru atingerea acelui rezultat.
În funcţie de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în obligaţii opozabile între părţi, obligaţii
opozabile şi terţilor şi obligaţii reale.
Regula o constituie obligaţiile opozabile între părţi, ca şi drepturile de creanţă.
Prin excepţie, există obligaţii care sunt opozabile şi terţilor, adică persoanelor care nu au participat la
După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau imperfecte.
Obligaţiile perfecte beneficiază de sancţiune, astfel încât creditorul poate să apeleze la forţe de constrângere a
statului pentru a-l determina pe debitor să-şi execute obligaţia.
În cazul obligaţiilor imperfecte sau morale apelul la forţa de constrângere a statului nu este posibil. Dar dacă
ele sunt executate de bună voie, nu se mai poate cere restituirea prestaţiei.
Din punt de vedere structural, obligaţiile sunt pure şi simple sau complexe.
6
 Obligaţiile pure şi simple sunt cele născute între un creditor şi un debitor şi care nu sunt afectate de termen,
condiţie sau sarcină.
Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte sau cu pluralitate de obliecte.

Obiectul raportului juridic

Obiectul raportului juridic civil îl reprezintă prestaţiile părţilor, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care este
îndreptăţitit subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv.
În raporturile patrimoniale această acţiune sau inacţiune este referitoare la un bun. Din cauza caracterului
social al raportului juridic, bunurile nu pot fi considerate un element al raportului juridic civil, ci doar obiect derivat al
acestora.
Bunul reprezintă o valoare economică necesară oamenilor şi susceptibilă de a fi însuşită prin intermediul
drepturilor patrimoniale.
Din punct de vedere juridic, bunurile pot fi clasificate după numeroase criterii.
În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile pot fi mobile sau imobile (mişcătoare sau
nemişcătoare).
Bunurile mobile se subîmpart, la rândul lor în:
bunuri mobile prin natura lor; acestea se pot transporta de la un loc la altul prin forţă proprie sau printr-o forţă
exterioară;
bunuri mobile prin determinarea legii; ele sunt considerate mobile prin obiectul la care se aplică; în această categorie
intră drepturile şi obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar, drepturile de proprietate
intelectuală, acţiunile şi părţile sociale din cadrul unei societăţi comerciale;
bunuri mobile prin anticipaţie, adică acele bunuri imobile prin natura lor, dar care, în baza înţelegerii între părţi, se
consideră a fi bunuri mobile, anticipându-se astfel faptul că în viitor aceste bunuri vor deveni mobile; de exemplu,
recoltele şi fructele neculese încă dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipaţie, materialele rezultate din dărâmare şi
produsul carierelor.
Bunurile imobile se subclasifică, la rândul lor:
bunuri imobile prin natura lor, acelea care nu pot fi deplasate, cele mai cunoscute fiind construcţiile şi terenurile:
bunuri imobile prin determinarea legii sau prin obiectul la care se aplică, cum ar fi dezmembrămintele dreptului de
proprietate constituite asupra unui imobil (uzufructul, servitutea), acţiunile în revendicarea unui imobil etc;
bunuri imobile prin destinaţie, acelea care prin natura lor sunt bunuri mobile, dar sunt considerate imobile deoarece
sunt destinate exploatării unui bun imobil; de exemplu uneltele agricole, seminţele, cărămizile din ziduri şi prizele,
tablourile, oglinzile şi statuile aşezate înadins.
După criteriul circulaţiei lor juridice, există bunuri aflate în circuitul
civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil pot fi dobândite şi înstrăinete în mod liber. Între acestea, o anumită categorie
de bunuri pot fi dobândite şi înstrăinate numai cu respectarea unor condiţii expres prevăzute de lege, de exemplu,
armele şi muniţiile, bunurile aflate în patrimoniul cultural naţional, medicamentele şi substanţele toxice etc.
Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiect derivat al unui act juridic civil, categorie în care intră
bunurile aflate în domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
După modul în care sunt individualizate, există bunuri individual determinate şi bunuri determinate generic.
Bunurile individual determinate, numite şi bunuri certe (res certa) se individualizează prin însuşiri proprii,
specifice. În această categorie se încadrează unicatele, precum şi anumite bunuri care se pot individualiza prin însuşiri
specifice, cum ar fi o casă, individualizată prin stradă şi număr, o maşină individualizată prin numărul de motor etc.
Bunurile determinate generic, numite şi bunuri de gen (res genera) se individualizează prin însuşirile speciei
sau categoriei căreia îi aparţin. Ele se individualizează în momentul predării prin măsurare, numărare, cântărire.
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub trei aspecte:
în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate; dacă obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl formează un
bun individual determinat, dreptul de proprietate se va transfera de la vânzător la cumpărător chiar din momentul
încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost efectiv predat; dacă bunul care formează obiectul contractului de
vânzare-cumpărare este un bun de gen, transferarea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător se va produce
doar în momentul predării, adică al individualizării bunului prin măsurare, numărare, cântărire;
7
în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului; în cazul bunurilor certe se aplică regula res perit domino (bunul piere
pe riscul proprietarului); în cazul bunurilor de gen se aplică regula res perit debitori, considerâdu-se că riscul pieirii
bunului revine debitorului obligaţiei de predare a bunului; astfel bunurile de gen nu pier niciodată (genera non pereunt),
ele sunt înlocuite cu altele;
în privinţa locului predării; în cazul bunurilor certe locul executării obligaţiei de predare este locul unde se află acel
bun (plata este portabilă); în cazul bunurilor de gen obligaţia de predare se execută la locul unde se află debitorul
acestei obligaţii (plata este cherabilă, şi nu portabilă).Aceste prevederi ale Codului civil au caracter dispozitiv,
deoarece ele funcţionează numai în măsura în care părţile nu se înţeleg altfel prin convenţie cu privire la locul predării
bunului.
În funcţie de posibilitatea înlocuirii unui bun cu altul de aceeaşi natură, bunurile pot fi fungibile şi nefungibile.
Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite cu altele în executatea unei obligaţii civile. De regulă,
bunurile de gen sunt fungibile.
Bunurile nefungibile nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii civile, de regulă, bunurile certe.
În cazul stingerii obligaţiilor, compensaţia legală poate interveni numai în cazul bunurilor fungibile.
În funcţie de posibilitatea unui bun de a fi folosit în mod repetat, bunurile pot fi consumptibile şi
neconsumptibile.
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care îşi consumă integral substanţa la prima întrebuinţare. De
exemplu, alimente, combustibili, bani etc.
Bunurile neconsumptibile pot fi folosite în mod repetat. De exemplu, mobilă, rechizite etc.
În funcţie de posibilitatea lor de a produce sau nu fructe, bunurile pot fi frugifere şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt cele care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere la alte bunuri,
numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt cele care nu pot produce periodic fructe.
Fructele sunt de trei feluri:
fructe naturale, care se produc fără intervenţia omului (mere pădureţe, urzici, sporul animalelor etc.),
fructe industriale, produse ca urmare a activităţii omului (recolta),
fructe civile care au o exprimare bănească (chiriile, dobânzile).
Nu trebuie să confundăm fructele cu productele. Şi productele sunt
foloase extrase dintr-un bun, dar cu consumarea substanţei sale (minereul dintr-o mină, nisipul din albia râului).
Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte modul de dobândire a fructelor. Fructele naturale şi cele
industriale se dobândesc prin percepere, în timp ce fructele civile se dobândesc de la zi la zi, prin simpla scurgere a
timpului.
De asemenea, cel care a primit o plată nedatorată cunoscând caracterul nedatorat al plăţii, va trebui să restituie
nu numai obiectul plăţii primite, ci şi fructele pe care aceasta le-a produs.
După modul în care sunt percepute, există bunuri corporale şi bunuri incorporale.
Bunurile corporale pot fi percepute cu simţurile omului, în timp ce bunurile necorporale au un caracter
abstract, ele neputând fi percepute prin simţuri. În aceată ultimă categorie intră drepturile patrimoniale, acţiunile în
instanţă, care sunt considerate bunuri deşi nu au o existenţă concretă.
Proprietatea asupra bunurilor mobile se poate dobândi prin posesie de bună credinţă numai în măsura în care
este vorba de bunuri corporale.
După cum bunurile pot fi împărţite sau nu fără să-şi schimbe destinaţia economică, există bunuri divizibile şi
bunuri indivizibile. Banii sunt asimilaţi bunurilor divizibile.
Această clasificare prezintă importanţă în materia partajului sau împărţelii. Bunurile divizibile vor fi împărţite
în natură, iar bunurile indivizibile fie se atribuie unuia din coproprietari, cu obligarea acestuia la a plăti o sultă
celuilalt, fie vor putea fi înstrăinate, urmând ca preţul astfel obţinut să fie împărţit între coproprietari.
După corelaţia existentă între ele, bunurile pot fi principale şi accesorii.
Bunurile principale pot fi folosite in mod independent, în timp ce cele accesorii folosesc la întrebuinţarea unui
alt bun, considerat principal. Potrivit acestei clasificări, se va aplica adagiul accesoriul urmează soarta principalului.

Actul juridic

Noţiune şi clasificare
8
Regăsim în actul juridic cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii. „Actul juridic exprimă voinţa subiectului de a
participa liber la raporturile juridice. Manifestarea actului juridic este expresia afirmării şi împlinirii personalităţii
umane. Afirmaţia voinţei este expresia reală a libertăţii omului”.
Definiţie
Codul civil român nu dă o definiţie actului juridic civil. În literatura de specialitate s-au conturat două categorii de
definiţii ale actului juridic civil:
prima categorie priveşte definirea speciilor de acte juridice civile (precum contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
donaţie etc.);
cealaltă categorie cuprinde definirea generală a actului juridic civil, surprinzând ceea ce este esenţial pentru toate
speciile de acte juridice civile.
În ceea ce ne priveşte, ne vom ocupa doar de a doua categorie de definiţii – definiţii generale ale actului juridic civil,
în care se are în vedere genul proxim, iar nu diferitele specii de acte juridice civile.
Şi în cadrul acestei a doua categorii de definiţii distingem după cum este vorba de:
definirea tradiţională a actului juridic civil, în care se precizează că prin act juridic civil se înţelege o manifestare de
voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, adică a crea, modifica sau stinge un raport juridic;
definiţii realizate prin compararea actului juridic civil cu gestiunea de afaceri care consideră actul juridic civil ca
fiind „o manifestare de voinţă – unilaterală, bilaterală sau multilaterală – săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica
sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu condiţia ca, de existenta acestei intenţii, să depindă însăşi
producerea efectelor juridice”.
Această ultimă definiţie a fost criticată în literatura juridică, ca fiind redundantă, chiar dacă este, pe fond,
corectă.
Definiţia pe care o reţinem pentru actul juridic civil este următoarea:
„Prin act juridic civil se intelege o manifestare de vointă facută cu intenţia de a produce efecte juridice,
respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.” Aşadar, cele trei elemente definitorii ale
actului juridic civil sunt:
este o manifestare de voinţă, rezultatul unui proces volitiv;
scopul manifestării de voinţă îl constituie producerea de efecte juridice civile; acest element diferenţiază actul juridic
civil de faptul juridic civil, săvârşit fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc, însă, în puterea legii;
aceste efecte juridice propuse trebuie să privească naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile
concrete, element ce deosebeşte actul juridic civil de actele juridice din alte ramuri ale dreptului.
Accepţiunile noţiunii de act juridic civil
În literatura juridică se întâlnesc expresiile „act juridic civil”, „act juridic” şi „act”, toateavând acelaşi înţeles.
Acest înţeles poate fi:
act juridic civil în sens de negotium iuris sau negotium desemnează însăşi manifestarea de voinţă intervenită în scopul
de a produce efecte juridice civile, operaţiunea juridică însăşi (vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune etc.);
act juridic civil în sens de instrumentum probationis sau instrumentum se referă la înscrisul constatator al manifestării
de voinţă (al operaţiei juridice însăşi).
Clasificarea actelor juridice civile:
Prin stabilirea a ceea ce este esenţial şi comun pe grupe de acte juridice, potrivit unor criterii, se ajunge la delimitarea
diferitelor categorii de acte juridice civile.
„Este foarte important a se cunoaste, însă, că a încadra un act juridic civil într-o categorie sau alta nu este
numai o chestiune de ordin ştiinţific, ci şi, mai ales, una de ordin practic, pentru că, în funcţie de categoria în care
încadrăm un asemenea act, îi vom recunoaşte anumite consecinţe (efecte) juridice.”

Categorii de acte juridice civile:

După criteriul numărului părţilor, există acte juridice civile unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
9
Este act juridic civil unilateral actul care este rodul unei singure voinţe, al voinţei unei singure părţi. Exemple de acte
civile unilaterale: testamentul, oferta, promisiunea publică de recompensă, acceptarea unei succesiuni, renunţarea la o
moştenire, denunţarea unui contract, confirmarea unui act anulabil etc.
Actele juridice unilaterale pot fi, la rândul lor: acte supuse comunicării (de exemplu, oferta); acte nesupuse
comunicării (de exemplu, testamentul).
Actul unilateral nu trebuie să se confunde cu contractul unilateral (împrumutul, depozitul, donaţia fără sarcină,
fidejusiunea etc.), contractul unilateral fiind cel care dă naştere la obligaţii numai pentru una din părţi.
Este act juridic civil bilateral acela care este rezultatul acordului de voinţă a două părţi (reprezintă voinţa
concordantă a două părţi). Avem ca exemplu tipic de act civil bilateral contractul civil: vânzarea-cumpărarea,
mandatul, împrumutul, donaţia etc.
Astfel, art. 942 C. civ. dispune: „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a
stinge între dânşii un raport juridic.”
Este act juridic civil multilateral acela care este rodul voinţei a trei sau mai multe părţi. De exemplu, contractul
civil de societate.
Această primă clasificare prezintă importanţă pe următoarele planuri:
al aprecierii valabilitaţii actului juridic (în fiecare caz se apreciază numărul corespunzător de voinţe);
al regimului juridic – diferenţiat – pe care îl au viciile de consimţământ (aspect de care ne vom ocupa separat, cu
ocazia analizei viciilor de consimţământ).

După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.
Este act cu titlu oneros acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se
urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. În acest sens, art. 945 C. civ. precizează: „Contractul oneros este acela în
care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj“. Sunt acte cu titlu oneros: contractul de vânzare-cumparare,
contractul de locaţiune, contractul de antrepriză, împrumutul cu dobândă etc.
În funcţie de cunoaşterea sau nu a întinderii exacte a obligaţiilor părţilor din momentul încheierii actului
juridic, actele cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii. Este comutativ acel act cu titlu oneros
la încheierea căruia părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor, de exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb etc.
Este aleatoriu actul cu titlu oneros la încheierea căruia părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor lor, ştiind că
există şansa unui câştig sau riscul unei pierderi, ce depind de o împrejurare viitoare incertă (alea). Sunt aleatorii: jocul
sau prinsoarea, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră etc.
Potrivit art. 947 C. civ., „Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul
obligaţiei celeilalte. Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment
incert”.
Această subclasificare este importantă, „mai ales, în privinţa câmpului de acţiune al dispozitiilor legale care
reglementează viciul leziunii: actele aleatorii nu pot fi lovite de nulitatea relativă pentru motivul că şansele de câştig
ar asigura uneia dintre părţi o prestaţie mult prea mare în raport cu ceea ce s-a obligat.”
Este act cu titlu gratuit acela prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări obţinerea altui folos
patrimonial în schimb. Art. 946 C. civ. arată: „Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi
voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”. Ca exemple de acte cu titlu gratuit menţionăm: donaţia,
mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, depozitul neremunerat.
La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în:
liberalităţi (acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat; de
exemplu, donaţia, legatul);
acte dezinteresate (acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial fără a-şi micşora
patrimoniul; de exemplu, mandatul gratuit, depozitul neremunerat etc.).
Clasificarea actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit prezintă importanţă juridică sub mai multe
aspecte:
în ceea ce priveşte capacitatea părţii (părţilor) care încheie actul; în general, legea civilă este mai pretenţioasă când
este vorba de actele cu titlu gratuit;
în privinţa condiţiilor de formă, de asemenea, legea civilă este mai exigentă în privinţa actelor cu titlu gratuit;

10
regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă de la o categorie juridică la alta (leziunea nu priveşte actele cu titlu
gratuit).
După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive, translative şi declarative.
Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept subiectiv civil care n-a existat anterior. În lipsa
unui drept nu se poate constitui alt drept subiectiv în favoarea altei persoane deoarece nemo plus juris ad alium
transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate da altuia mai multe drepturi decât acelea pe care el însuşi le are).
Exemple de acte constitutive: constituirea unui uzufruct, constituirea unei ipoteci etc.
Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în
alt patrimoniu. Exemple de acte translative: contractul de vânzare-cumpărare, cesiunea de creanţă etc.
Este declarativ actul juridic civil ce are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv preexistent.
Exemple de acte declarative: actul confirmativ, partajul (împărţeala), tranzacţia.
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, precizăm că: a) actul constitutiv şi actul translativ
produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), în timp ce actul declarativ produce efecte şi pentru trecut (ex tunc); b) are
calitatea de având-cauză numai dobânditorul unui drept sau bun printr-un act translativ, nu şi partea dintr-un act
declarativ; c) numai actele juridice translative pot să constituie just titlu pentru uzucapiune (dobândirea unui drept real
asupra unui bun ca efect al unei posesiuni îndelungate); d) numai actele juridice translative sunt supuse rezoluţiunii;
e) publicităţii imobiliare, în principiu, îi sunt supuse numai actele constitutive şi cele translative.
După importanţa sau gravitatea lor, distingem acte juridice civile de conservare, de administrare şi de
dispoziţie.
Este de conservare actul juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Deci, cu o
cheltuială mică, se salvează un drept a cărui valoare este mult mai mare, actul de conservare fiind deosebit de
avantajos pentru autorul său. Sunt acte de conservare, de exemplu, întreruperea unei prescripţii prin intentarea acţiunii
în justiţie, înscrierea unei ipoteci etc.
Este de administrare (şi nu administrativ sau de administraţie) actul juridic civil prin care se realizează o
normală punere în valoare a unui bun (ut singuli) sau a unui patrimoniu. Ca exemple de acte de administrare reţinem:
reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun, culegerea fructelor, închirierea unui bun în anumite condiţii etc.
Este de dispoziţie acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau a unui drept
sau grevarea unui bun cu o sarcină reală (gaj, ipotecă). Exemple de acte de dispoziţie: vânzarea-cumpărarea, donaţia.

În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale.

Se numeşte patrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut evaluabil în bani.
De regulă, fac parte din această categorie actele care privesc drepturi reale şi de creanţă (donaţie, vânzare-cumpărare,
împrumut etc.).
Se numeşte nepatrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut neevaluabil în bani. De exemplu, este act
nepatrimonial înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei, în sensul ca acesta să ia numele de familie al unuia
dintre ei.
Această clasificare este importantă în materia efectelor nulităţii deoarece, anulându-se un act nepatrimonial, nu
se pune problema „restituirilor”, precum şi în materia ocrotirii incapabilului.

După modul sau forma de încheiere, actele juridice civile pot fi consensuale, solemne şi reale.
În dreptul nostru civil este consacrat principiul consensualismului, potrivit căruia, pentru formarea valabilă a
unui act juridic civil este suficientă simpla manifestare de voinţă.
Deci, actele juridice civile consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor (sau
autorului lor).
Actele juridice solemne reprezintă o excepţie de la regula consensualismului, pentru încheierea lor valabilă
fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă, respectarea unor cerinţe de formă, prevăzute anume de lege. Forma
solemnă pentru un astfel de act e o condiţie de validitate (spunem că forma este cerută ad validitatem sau ad
solemnitatem).
Ca exemple de acte solemne menţionăm: testamentul, donaţia.
Şi actul juridic real constituie o excepţie de la regula consensualismului, pentru încheierea sa valabiă fiind
necesară, pe lângă manifestarea de voinţă şi alături de aceasta, şi predarea sau remiterea bunului.
11
 Sunt acte reale: împrumutul, gajul, depozitul, darul manual.
Acelaşi act juridic poate fi consensual, ca regulă, şi alteori solemn (de exemplu, vânzarea-cumpărarea unui
teren); sau un act poate fi, ca regulă, solemn (de exemplu, donaţia), iar uneori să fie act real (de exemplu: darul
manual, care este o specie de donaţie).
Importanţa juridică a acestei clasificări apare, mai ales, pe planul aprecierii valabilitaţii actelor juridice civile,
din punctul de vedere al respectării cerinţelor de formă impuse de lege.

În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice civile sunt între vii (inter vivos) şi acte pentru
cauza de moarte (de mortis causa).
Este între vii (inter vivos) actul juridic civil care-şi produce efectele necondiţionat de moartea autorului sau
autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie.

Este făcut pentru cauza de moarte (de mortis causa) actul juridic civil care nu-şi produce efectele decât la
moartea autorului sau. Testamentul este act pentru cauza de moarte.
Importanţa juridică a acestei clasificari apare pe planul:
capacităţii de a încheia actele juridice civile;
formei în care pot fi încheiate actele juridice civile.

În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice civile pot fi acte subiective şi
acte condiţie.
Este act juridic civil subiectiv acel act al cărui conţinut este determinat prin voinţa autorului sau autorilor lui.
„Majoritatea contractelor (ca specie a actelor juridice civile) intră în această categorie.”
Este act juridic civil-condiţie acel act la a cărui încheiere părţile îşi exteriorizează voinţa doar în privinţa
naşterii actului, conţinutul acestuia fiind predeterminat de norme juridice imperative, de la care părţile nu pot deroga.
De exemplu: căsătoria, înfierea, contractul de închiriere tip a suprafeţelor locative de stat.
Această clasificare este importantă în materia valabilitaţii actelor juridice, în special în privinţa aprecierii
condiţiilor de valabilitate.

Actele juridice civile se împart în: acte pure şi simple şi acte afectate de modalitaţi.
Este act pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate (termen, condiţie sau sarcină). Unele
acte juridice civile sunt incompatibile cu modalităţile, de exemplu actul de recunoaştere a filiaţiei sau actul de opţiune
succesorală.
Este act afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate. Există acte civile care sunt
esenţialmente afectate de modalităţi, cum sunt contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, contractul de
împrumut, contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină.

Această clasificare este importantă din punctul de vedere al valabilităţii actelor juridice civile şi din acela al
producerii efectelor lor juridice.

După raportul existent între ele, actele juridice civile pot fi principale şi accesorii.
Este act juridic civil principal actul care are o existenţă de sine stătătoare, independentă, soarta sa nedepinzând
de soarta juridică a altui act juridic. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte principale.
Este act juridic civil accesoriu acel act care nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta lui juridică depinzând
de soarta altui act juridic, principal. Din această categorie fac parte: ipoteca convenţională, gajul, arvuna, clauza
penală.
Importanţa distincţiei de mai sus apare atât în materia aprecierii valabilităţii şi eficacităţii actelor juridice
civile, cât şi în ceea ce priveşte raportul dintre ele, raport căruia i se aplică regula accesorium sequitur principalem
(accesoriul urmează soarta juridică a principalului).

În funcţie de modalitatea încheierii lor, distingem actele strict personale şi actele care pot fi încheiate şi prin
reprezentare.

12
 Este strict personal acel act juridic civil care nu poate fi făcut decât personal, nu şi prin reprezentare. De
exemplu, testamentul. Marea majoritate a actelor juridice civile pot fi încheiate personal, dar pot fi încheiate şi prin
reprezentant (mandatar), acestea constituind, de fapt, regula. Deci, constituind excepţia de la regulă, normele juridice
ce reglementează actele strict personale sunt de strictă interpretare şi aplicare, ca orice excepţie (exceptio est
strictissimae interpretationis).

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile pot fi tipice (numite) sau atipice (nenumite).
Este tipic (sau numit) acel act juridic civil care are o denumire stabilită de legea civilă şi o reglementare
proprie. În această categorie intră majoritatea actelor juridice civile; deci actele juridice tipice (numite) constituie
regula, iar cele atipice (nenumite) constituie excepţia.
Este atipic (sau nenumit) acel act juridic civil care nu se bucură de o reglementare şi o denumire proprii (de
exemplu, vânzarea cu clauză de întreţinere).
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări, aceasta este evidentă în determinarea regulilor
aplicabile actului juridic nenumit: unui astfel de act i se aplică regulile generale existente în materia actelor juridice
civile, iar nu cele edictate pentru un act numit (asemănător), întrucât acestea din urmă formează excepţia în raport cu
primele, iar excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis).

Din punct de vedere al modului de executare, actele juridice civile pot fi acte cu executare dintr-o dată (uno
ictu) şi acte cu executare succesivă.
Este act cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui executare implică o singură prestaţie din
partea debitorului. Ele se mai numesc şi acte cu executare instantanee. De exemplu, darul manual, ca varietate de
donaţie.
Este act cu executare succesivă acela a cărui executare implică mai multe prestaţii, eşalonate în timp. De
exemplu, contractul de locaţiune, vânzarea-cumpărarea în rate, donaţia cu sarcină de întreţinere.
Importanţa juridică a acestei clasificari se manifestă în ceea ce priveşte:
consecinţele neexecutării culpabile:
contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată li se aplică rezoluţiunea (actul va fi desfiinţat şi pentru trecut, ex
tunc);
contractelor cu executare succesivă li se aplică rezilierea (desfacerea actului numai pentru viitor, ex nunc);
efectele nulităţii:
nulitatea actului juridic cu executare dintr-o dată produce efecte şi pentru trecut (ex tunc), considerându-se că actul n-a
existat niciodată;
nulitatea actului juridic cu executare succesivă produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).

Condiţiile actului juridic civil

Clasificarea condiţiilor actului juridic civil:

Din punctul de vedere al aspectului la care se referă, condiţiile actului juridic civil pot fi de fond (care privesc
conţinutul actului juridic civil) şi de formă (care se referă la exteriorizarea voinţei). Ele se mai numesc şi condiţii
intrinseci şi condiţii extrinseci.
în funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, avem condiţii esenţiale (cerute pentru valabilitatea actului) şi
condiţii neesenţiale (numite şi întâmplătoare, care pot lipsi fară să afecteze valabilitatea actului juridic).
După criteriul sancţiunii care este aplicată în cazul nerespectării lor, condiţiile pot fi de validitate (nerespectarea
cărora atrage nulitatea actului juridic civil) sau de eficacitate (a căror neîndeplinire nu atrage nulitatea actului juridic
civil, ci o altă sancţiune mai blândă – de exemplu, inopozabilitatea).
în funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în vedere, există condiţii generale (care privesc toate actele
juridice) şi condţtii speciale (care au în vedere numai anumite categorii de acte juridice civile – de exemplu, actele
solemne).
Orice condiţie a actului juridic civil poate fi calificată din toate cele patru puncte de vedere.
13
Capacitatea de a încheia actul juridic civil:
„Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi esentială care constă în
aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor de drept
civil.”
Ea este o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sau a persoanei juridice si, totodată, o premisă a
capacitaţii de exerciţiu a persoanei fizice sau a persoanei juridice, (cealaltă premisă fiind discernământul, pentru
persoana fizică).

Consimţământul:
„Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în
hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.”
Termenul consimţământ poate avea înţelesul de voinţă exteriorizată a uneia din părţile actului juridic bilateral
sau a autorului actului juridic unilateral, sau înţelesul de acord de voinţă.
În analiza consimtământului, trebuie să ţinem seama că acesta „este rezultatul unor procese psihologice
interioare prin care subiectele receptează realitatea, îşi formulează mobilurile, apreciază în ce măsură scopurile
urmărite se vor realiza în cadrul legal.”
Voinţa, ca fenomen complex de natură psihologică, constituie obiect de preocupare pentru psihologie, dar
interesează şi ştiinţa dreptului.
Din punct de vedere juridic, voinţa are o structură complexă, ce cuprinde două elemente: consimţământul şi
cauza (scopul).
Deci, între consimţământ şi voinţă există corelaţia parte-întreg.
Formarea voinţei, inclusiv a celei juridice, constituie un proces psihologic complex. Acest proces cuprinde, în
principal, patru etape:
Nevoia resimţită de om, pe care acesta tinde să o satisfacă, e reflectată în mintea umană. Se ajunge la reflectarea
mijlocului de satisfacere a nevoii respective, prinzând contur dorinţa satisfacerii nevoii. Dar o dorinţă nu rămâne
singură, ci se întâlneşte cu alte dorinţe ale aceleiaşi persoane, acestea din urmă putând fi sau nu în acord cu prima.
A doua fază a procesului psihologic este deliberarea (cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le au dorinţele şi
mijloacele de realizare a lor, aflate în competiţie).
Urmare a apariţiei motivului determinant, persoana trece de la deliberare la luarea hotărârii încheierii actului juridic
civil, care apare ca un mijloc de realizare a scopului avut în vedere.
Revenind la consimţământ, acesta pentru, a fi valabil, trebuie sa întrunească condiţiile urmatoare:
să provină de la o persoană cu discernământ;
să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
să fie exteriorizat;
să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Viciile de consimţământ:

Eroarea
Potrivit art. 953 C. civ. „Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare ….”
Articolul următor din Codul civil, 954, prevede: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra
substanţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia
persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.
În acord cu aceste reglementări, putem defini eroarea ca fiind falsa reprezentare a realităţii din mintea uneia
din parţi la încheierea actului juridic civil.
Clasificare:
După criteriul consecinţelor pe care le produc, erorile pot fi de trei feluri:

14
eroarea-obstacol (denumită şi distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă de eroare, falsa reprezentare căzând fie
asupra naturii actului care se încheie (error în negotio), fie asupra identităţii obiectului (error în corpore); sancţiunea
ce intervine în cazul unei astfel de erori este nulitatea absolută;
eroarea-viciu de consimţământ constă în falsa reprezentare ce cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului
actului (error in substantiam), fie asupra persoanei cocontractante (error in personam); eroarea-viciu de
consimţământ conduce la nulitatea relativă a actului juridic;
eroarea-indiferentă e falsa reprezentare a unor imprejurări mai puţin importante la închierea actului juridic; ea nu
afectează valabilitatea actului, dar poate atrage o diminuare valorică a prestaţiei.
2) În funcţie de natura realităţii falsificate, eroarea poate fi de două feluri:
eroarea de fapt, când este vorba de falsa reprezentare a unei situaţii faptice existente la încheierea actului juridic
(tipurile de eroare mai sus prezentate, în prima clasificare) şi
eroarea de drept, când falsa reprezentare poartă asupra existenţei sau conţinutului unui anumit act normativ sau unei
norme juridice, după caz, la încheierea actului juridic.
În ceea ce priveşte admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, aceasta a format obiect de controversă în
literatura de specialitate, existând atât teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ, cât şi teza
admiterii acesteia ca viciu de consimţământ.

Dolul

„Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane,
prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. În esenţă, deci, dolul este o eroare
provocată (iar nu spontană, ca eroarea propriu-zisă).”
Clasificare:
în dreptul roman se distingea între:
dolus bonus (dolul uşor) care constă în viclenii curente, uşor de dejucat;
dolus malus (dolul grav) care atrăgea sancţiunea nulităţii relative a actului juridic.
în funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, dolul poate fi:
dol principal (dolus dans causam contractui) ce cade asupra unor elemente importante, determinante la încheierea
actului juridic civil; el atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic astfel încheiat şi
dol incident (dolus incidens) numit şi secundar sau incidental, ce poartă asupra unor împrejurări nedeterminante
pentru încheierea actului juridic civil; acesta nu atrage nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi invocat drept temei
pntru o reducere a prestaţiei.
Structura:
Dolul este alcătuit din două elemente de structură:
un element material, obiectiv ce constă în utilizarea de mijloace viclene, maşinaţiuni etc. făcute în scopul inducerii în
eroare a persoanei;
un element intenţional, subiectiv ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană în scopul încheierii unui act
juridic civil.
Elementul obiectiv poate să constea într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt omisiv).
Faptul comisiv poate îmbrăca, în materia liberalităţilor, forma sugestiei sau captaţiei.
Pentru existenţa unui fapt omisiv se utilizează şi sintagma dol prin reticenţă ce constă în neinformarea
celeilalte părţi contractante asupra unor aspecte negative pe care aceasta ar fi trebuit să le cunoască.
În ceea ce priveşte elementul subiectiv al dolului, practica judiciară a făcut următoarele precizări:
nu suntem în prezenţa dolului dacă cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă;
dolul sub forma captaţiei şi lipsa discernământului se exclud.
Condiţii:
Dolul, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să îndeplinească, cumulativ, urmatoarele două condiţii:
să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil;
să provină de la cealaltă parte.
Prima condiţie este prevăzută expres de art. 960 C. civ.; această problemă a caracterului determinant al dolului se
apreciază în concreto, de la caz la caz.
15
 Şi cea de-a doua condiţie – dolul să provină de la cealaltă parte – este prevazută expres de art. 960 C. civ. Deşi
acest text legal lasa impresia că dolul este posibil doar în cazul actelor bilaterale, totuşi dolul sub forma „sugestiei”
poate fi întâlnit şi în cazul testamentului (de exemplu), care este act juridic unilateral.
În doctrină se admite că această a doua condiţie necesară pentru existenţa dolului este îndeplinită, în actele
bilaterale, şi atunci când:
dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul ştie despre aceasta;
dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.
Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să fie comun, să existe pentru fiecare din părţile actului bilateral.
Aşa cum am văzut (art. 960 alin. 2 C. civ.), dolul nu se presupune; deci cel ce invocă acest viciu de
consimţământ trebuie sa-l dovedească. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de
probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.

Violenţa
Cităm următoarele articole din Codul civil român referitoare la violenţă: art. 953 C.civ.: „Consimţământul nu
este valabil când este … smuls prin violenţă”; art. 955 C.civ.: „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauza de
nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”; art. 956 C.civ.:
„Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi
expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de
condiţia persoanelor”; art. 957 C. civ.: „Violeţa este cauza de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului
sau a soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”; art. 958 C. civ.: „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu
poate anula convenţia.”
Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu un rău
care îi provoacă o temere ce o determină să încheie un act juridic civil, act pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Clasificare:
în funcţie de natura răului cu care se ameninţă, distingem între:
violenţa fizică – apare atunci când ameninţarea cu răul priveşte fie integritatea fizică, fie bunurile persoanei (de
exemplu, prin conducerea forţată a mâinii pentru a semna; o astfel de situaţie echivalează cu lipsa consimţământului,
atragand sancţiunea nulităţii absolute);
violenţa morală – apare atunci când ameninţarea cu răul se referă fie la onoarea sau cinstea, fie la sentimentele
persoanei.
După caracterul ameninţării, deosebim între:
ameninţarea legitimă sau justă ca un rău (de exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor că îl va da în judecată dacă nu-şi
îndeplineşte obligaţia); acest tip de violenţă nu este viciu de consimţământ;
ameninţarea nelegitimă sau injustă cu un rău; numai aceasta este viciu de consimţământ, atrăgând anulabilitatea
actului încheiat în astfel de condiţii.
Structura:
Violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită, ca şi dolul, din două elemente de structură:
un element exterior, obiectiv, ce constă în ameninţarea cu un rău;
un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate;
tocmai această temere este cea care alterează consimţământul.
Condiţii:
Violenţa, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să întrunească, cumulativ, două condiţii şi anume:
să fie determinantă la încheierea actului juridic civil;
să fie injustă sau nelegitimă (ilicită).
Pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea actului juridic trebuie ca:
temerea produsă să fie raţională după victima violenţei, ceea ce înseamnă că temerea trebuie să fie suficient de
puternică pentru a o face să încheie actul juridic;
temerea să se aprecieze în funcţie de vârstă, grad de cultură, sănătate etc.; deci, criteriul aprecierii este unul subiectiv;
răul cu care se ameninţă să fie sau fizic, sau moral sau patrimonial;
răul cu care se ameninţă să privească fie persoana în cauză, fie soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii, fie (aşa cum
se consideră în doctrină, pentru identitate de raţiune) alte persoane apropiate, ce sunt legate de victimă printr-o
puternică afecţiune.
16
Violenţa trebuie să fie injustă sau nelegitimă; deci, nu orice ameninţare constituie violenţă – viciu de consimţământ.
Este necesar ca ameninţarea să constituie o încălcare a legii.
Aceasta a doua condiţie este susţinută şi de reglementarea cuprinsă de art. 958 C. civ.
În doctrină s-a precizat de asemenea, că starea de necesitate ce determină o persoană să încheie un anumit act
juridic trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ.

Leziunea
Putem defini leziunea ca fiind viciul de consimţământ ce constă în disproporţia vădită de valoare între două
prestaţii. Ea se sancţioneaza cu nulitatea realtivă a actului astfel încheiat.
Structura:
Structura acestui viciu de consimţământ este diferită în funcţie de concepţia ce stă la baza reglementării
leziunii.
Leziunea poate fi invocată, de regulă, doar de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, având vârsta între
14 şi 18 ani.
Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care sunt, în acelaşi timp:
acte de administrare ;
încheiate de minorul între 14-18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal;
comutative;
lezionare pentru minor.

Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil înţelegem „conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori
inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.”
Art. 962 C. civ. prevede: „Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă.”
Aşa cum bunurile sunt socotite obiect derivat al raportului juridic civil, ele pot fi considerate obiect derivat şi
al actului juridic civil.
Observăm că definiţia dată obiectului actului juridic civil „este identică cu definiţia obiectului raportului
juridic şi ni se pare firesc să fie aşa de îndată ce raportul juridic se naşte din actul juridic.”
Deşi sunt într-o strânsă legătură, obiectul actului juridic civil (acţiunile sau inacţiunile părţilor actului juridic)
şi conţinutul sau efectele actului juridic civil (drepturile şi obligaţiile civile la care dă naştere actul juridic) nu trebuie
să se confunde.
Condiţii de valabilitate:
Pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil, trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii:
să existe;
să fie în circuitul civil;
să fie determinat sau determinabil;
să fie posibil;
să fie licit şi moral.
În afară de aceste condiţii generale, precizate mai sus, există şi condiţii speciale, ce trebuie îndeplinite numai pentru
anumite acte juridice:
cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului, în actele constitutive sau translative de drepturi reale ;
obiectul să constea într-un fapt personal al celui ce se obligă, la actele intuitu personae;
să existe autorizaţie administrativă, în cazurile prevăzute de lege.
În ceea ce priveste condiţiile generale de valabilitate a obiectului actului juridic civil, considerăm că acestea trebuie
analizate fiecare în parte:
Obiectul actului juridic trebuie să existe.
Dacă această condiţie nu este îndeplinită, nu se mai pune problema realizării celorlalte condiţii.
Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun, această condiţie implică respectarea următoarelor reguli:
bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic civil sau să existe în viitor, cu o singură exceptie:
succesiunile viitoare nu pot forma obiectul actului juridic civil (art. 965 C. civ.);

17
 Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, art. 1310 C. civ. dispune că toate lucrurile care sunt în comerţ
pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta.
Deci bunurile inalienabile nu pot forma obiect al actului juridic civil. De aceea este necesară cunoaşterea
clasificării bunurilor după regimul circulaţiei lor.
Obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau determinabil.
Art. 948 C. civ. enunţă printre condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor, la pct. 3, „un obiect determinat”.
În acelaşi timp, art. 964 C. civ. prevede: „Obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în
specia sa.
Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”.
Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru cert (res certa), condiţia este îndeplinită prin
arătarea caracteristicilor acestuia.
Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru determinat generic (res genera), acesta se defineşte
prin cantitate, calitate, valoare sau prin stabilirea anumitor criterii de determinare ce vor fi observate în momentul
executării actului.
Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil.
Condiţia aceasta este impusă, de regula, de drept: nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad imposibilum nulla
obligatio). Este vorba de o imposibilitate absolută (pentru oricine) şi nu de o imposibilitate relativă (pentru un anumit
debitor).
Imposibilitatea poate să fie de natură materială sau juridică.
Obiectul actului juridic trebuie să fie licit şi moral.
Actul va fi nul pentru obiect ilicit sau imoral atunci când obiectul acestuia este în contradicţie cu legea sau morala.

Cauza sau scopul actului juridic civil.

Art. 948 C. civ. înscrie printre condiţiile esenţiale pentru validitatea actului juridic şi „o cauză licită”.
Cauza sau scopul este elementul actului juridic civil ce constă în obiectivul urmărit în momentul încheierii
unui astfel de act.
Cauza, împreună cu consimţământul formează vointă juridică.
Cauza este cea care răspunde la întrebarea „de ce”, „pentru ce s-a încheiat actul juridic?”
În Secţiunea IV „Despre cauza convenţiilor”, Codul civil român reglementează acest element esenţial al
actului juridic:
Art. 966 C. civ.: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect”.
Art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă, deşi cauza nu este expresă”.
Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi
ordinii publice”.
Elementele cauzei actului juridic civil:
Noţiunea de cauză cuprinde în structura sa două elemente: scopul imediat şi scopul mediat.
Scopul imediat (causa proxima) este numit şi scopul obligaţiei.
Acesta este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, astfel:
în contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, scopul imediat constă în consideraţia contraprestaţiei cocontractantului;
în actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii bunului;
în actele cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica (animus donandi);
în actele aleatorii, scopul imediat este riscul (prefigurarea unei imprejurări viitoare şi incerte, împrejurare de care
depinde şansa câştigului sau riscul pierderii).
Deci, scopul imediat este un element abstract şi invariabi, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice.
Scopul mediat (causa remota) este numit şi scopul actului juridic; el constă în motivul determinant al încheierii unui
anumit act juridic civil. Motivul determinant priveşte fie calitaţile prestaţiei, fie însuşirile persoanei.
Scopul mediat este un element subiectiv, concret, variabil de la un act juridic la altul.
Condiţiile de valabilitate a cauzei, pe care le vom analiza în continuare, se raportează la scopul mediat.

18
 Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil.
Cauza actului juridic civil, pentru a fi valabilă, trebuie să întrunească, cumulativ, condiţiile următoare:
să existe;
să fie reală;
să fie licită şi morală.
Cauza trebuie să existe. Această condiţie este consacrată expres de art. 966 C. civ.
Când cauza lipseşte ca urmare a lipsei discernământului, ambele componente ale cauzei (scopul imediat şi
scopul mediat) lipsesc, acestea presupunând existenta discernământului (a puterii de reprezentare a consecinţelor
manifestării de voinţă). În acest caz, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic, aceasta fiind sancţiunea
lipsei de discernământ.
Când lipsa cauzei este urmarea lipsei scopului imediat (contraprestaţia, în contractele sinalagmatice etc.),
lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, „iar lipsa scopului imediat ’absoarbe’ eroarea asupra scopului
mediat, astfel că sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.”

Cauza trebuie să fie reală. Şi această condiţie este consacrată expres de art. 966 C. civ.
Când cauza nu este reală putem spune ca este falsă; cauza este falsă atunci când există eroare asupra motivului
determinant (care este chiar scopul mediat).
Deci, această condiţie de valabilitate a cauzei actului juridic civil pune în lumină legătura dintre eroarea –
viciu de consimţământ (fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului, fie asupra persoanei cocontractantului)
şi admiterea aşa-zisului „motiv determinant” ca scop mediat.
Cauza falsă atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic civil.
Cauza trebuie să fie licită şi morală.
Şi această condiţie este prevăzută expres de art. 966 C. civ. şi, de asemenea, conţinutul ei este precizat de art. 968 C.
civ. „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.”
În cazul unei cauze ilicite, este ilicit scopul mediat.

Efectele actului juridic

Înţelegem prin efectele actului juridic drepturile subiective şi obligaţiile la care acesta dă naştere, pe care le modifică
sau le stinge.
Excepţiile de la aceste principii sunt acele situaţii în care principiile nu se aplică.
Principiile care guvernează efectele actului juridic civil sunt:
principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda);
principiul irevocabilităţii;
principiul relativităţii (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest).

Ele sunt reglementate de Codul civil astfel: art. 969 C. civ.: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”; art. 970 alin. 1:
„Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă”; art. 973
C. civ.: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.”
Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda.
Acest principiu este consacrat de art. 969 alin. 1 C. civ.
Deci, actul juridic civil este obligatoriu şi nu facultativ. În ceea ce priveşte actele bilaterale (contractele), acest
principiu se exprimă şi prin sintagma „contractul este legea părţilor”.
Principiul forţei obligatorii este impus de necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor juridice generate de
actele juridice civile şi, prin aceasta, a siguranţei circuitului civil.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil sunt acele situaţii în care efectele actului nu
se produc aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui; aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele
prevăzute şi dorite de parţi.

19
 Sunt cazuri de restrângere a forţei obligatorii acele ipoteze în care actul juridic civil încetează înainte de
termen, din cauza dispariţiei unui element al său. De exemplu, încetarea, în anumite cazuri, a contractului de mandat
(art. 1552 pct. 3 C. civ.), desfiinţarea contractului de locaţiune în cazul prevăzut de art. 1439 C. civ.
Ca exemple de cazuri de extindere a forţei obligatorii amintim situaţia în care actul juridic este prorogat
(prelungit) prin lege sau cazul suspendării efectelor actelor cu executare succesivă, ca urmare a unui caz fortuit sau a
unui caz de forţă majoră.
Principiul irevocabilitaţii actului juridic civil.
Acest principiu este prevăzut, expres, de art. 969 C. civ. alin 2, în ceea ce priveşte convenţiile.
Deşi pentru actele unilaterale nu există un text, cu caracter general, care să consacre acest principiu, legea
civilă prevede expres excepţiile de la irevocabilitatea actelor unilaterale, consacrând implicit, dar neîndoielnic,
principiul irevocabilităţii şi pentru această categorie de acte civile.
Definim principiul irevocabilităţii ca fiind „regula de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune
capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în
sens contrar, din partea autorului actului.”
Principiul irevocabilităţii este o consecinţă a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil.
De la principiul irevocabilităţii există două categorii de excepţii:
excepţii de la irevocabilitatea actelor bilaterale (sau multilaterale)
excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale.
Excepţiile de la irevocabilitatea convenţiilor apar în situaţiile când convenţiile se revocă, asa cum prevede art. 962
alin. 2 C. civ. : „… din cauze autorizate de lege.”
Precizăm că în cazul revocării convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor nu suntem în prezenţa unei
excepţii de la principiul irevocabilităţii, deoarece – potrivit principiului libertăţii actelor juridice civile – părţile care
au încheiat convenţia prin acordul lor de voinţă (mutuus consensus), tot prin voinţa lor comună pot desfiinţa actul
(mutuus disensus).
Excepţile de la irevocabilitatea actelor bilaterale sunt:
orice donaţune între soţi, în timpul căsătoriei, este revocabilă;
contractul de locaţiune fără termen poate fi denunţat de oricare dintre părţi;
societatea poate înceta în condiţiile prevăzute de art. 1523 pct. 5 C. civ.;
restituirea de îndată a depozitului, potrivit art. 1616 C. civ.;
stingerea mandatului, în anumite împrejurări, conform art. 1552 pct. 1si 2 C. civ.;
denunţarea contractului de închiriere a unei suprafeţe locative,
denunţarea contractului de asigurare,
încetarea contractului de concesiune.
Excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale sunt:
testamentul este esenţialmente revocabil, potrivit art. 922 C. civ. care prevede:
„Revocarea făcută prin testamentul posterior va avea toată validitatea ei, cu toate că acest act a rămas fără efect din
cauza necapacităţii eredelui, sau a legatarului, sau din cauză că aceştia nu au voit a primi ereditatea”;
retractarea renunţării la moştenire, reglementată în art. 701 C. civ. astfel: „în tot timpul în care prescripţia dreptului de
a accepta nu este dobândită în contra erezilor ce au renunţat, ei au încă facultatea de a accepta succesiunea, dacă
succesiunea nu este deja acceptată de alţi erezi. Nu se pot vătăma însă drepturile care ar fi dobândite de alte persoane
asupra bunurilor succesiunii, sau prin prescripţie, sau prin acte valabile, făcute de curatorele succesiunii vacante”;
oferta de a contracta poate fi revocată, până în momentul ajungerii ei la destinatar.
La aceste excepţii adăugăm particularităţile principiilor obligativităţii şi relativităţii actelor bilaterale.
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil (res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse
potest).
Consacrarea legală a acestui principiu este cuprinsă în
art. 973 C. civ.
Acest principiu este regula potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorii sau autorul
lui, neputând să profite sau să dăuneze terţilor.
Principiul relativităţii este impus, în primul rând, de însăşi natura voliţională a actului juridic civil, iar, în al
doilea rând, o soluţie contrară ar aduce atingere libertăţii persoanei.

20
 Studierea conţinutului acestui principiu impune clarifcarea noţiunilor de părti, avânzi-cauză şi terţi; în raport
de un anumit act juridic, toate subiectele de drept civil fac parte din una din aceste trei categorii.
Prin parte întelegem persoana ce încheie (personal sau prin reprezentare) actul juridic civil; în patrimoniul
acestei persoane sau faţă de această persoană se produc efectele actului juridic civil, tocmai în virtutea principiului
relativităţii.
Numim „parte” şi pe autorul actului unilateral, precum şi pe fiecare din părţile actului bi- sau multilateral.
Sunt avânzi-cauză acele persoane care nu sunt nici părţi, nici terţi şi care suportă efecte ale actului juridic civil
din cauza legăturii existente între ei şi părţi.
Există urmatoarele trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;
succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.
Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal fac parte, împreună, din prima categorie de avânzi-cauză.

Succesor universal este persoana fizică ce dobândeşte un patrimoniu, o universalitate (universitas bonorum) la decesul
altei persoane fizice, cum sunt moştenitorul legal unic sau legatarul universal sau este persoana juridică dobânditoare
a unui patrimoniu prin efectul comasării (prin fuziune sau absorbţie).
Succesor cu titlu universal este persoana fizică ce dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu la decesul altei
persoane fizice, precum moştenitorul legal, legatarul cu titlu universal sau este persoana juridică dobânditoare a unei
părţi din patrimoniul altei persoane juridice divizate (total sau parţial).
Succesorii universali şi cei cu titlu universal preiau, în principiu, toate drepturile şi obligaţiile autorului lor,
respectiv o parte a lor; drepturile strâns legate de persoana autorului sunt incesibile.
Cea de a doua categorie de avânzi-cauză o formează succesorii cu titlu particular. Aceştia sunt persoane ce dobândesc
un anumit drept, individual.
A treia categorie de avânzi-cauză e formată de creditorii chirografari – acei creditori ce nu dispun de o garanţie reală
pentru creanţa lor (ipotecă, gaj), dar se bucură de dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor (art. 1718
C. civ.).
Ca avânzi-cauză, creditorii chirografari suportă influenţa actelor patrimoniale încheiate de debitor cu alte
persoane, acte care pot mări sau micşora activul patrimonial; dar creditorul chirografar nu poate interveni în actele
debitorului său.
În raport cu acele acte încheiate de debitor în frauda creditorului chirografar, acesta din urmă încetează să mai aibă
calitatea de având-cauză, devenind terţ. Astfel, el poate intenta acţiunea pauliană, numită şi revocatorie sau acţiunea în
declararea simulaţiei.
Terţii (penitus extranei) sunt acele persoane străine de actul juridic civil şi de părţile acestuia. Ei sunt
desemnaţi şi prin expresia „cei de-al treilea”.
Între avânzi-cauză şi terţi nu există bariere de delimitare rigide; una şi aceeaşi persoană poate să fie având-
cauză în raport cu un act juridic al autorului sau şi să fie terţ în raport cu alt act juridic al aceluiaşi autor.
Excepţii de la principiul relativităţii:
Sunt astfel de excepţii acele cazuri în care actul juridic civil produce efecte şi faţă de alte persoane decât
părţile, ca o consecinţă a voinţei părţilor ce au încheiat actul.
Excepţiile pot fi aparente (cazuri care numai la prima vedere par că se abat de la principiul relativităţii, în
realitate efectele actului subordonându-se acestui principiu) şi excepţii reale.
Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile:
situaţia avânzilor-cauză. Considerăm succesorii universali şi pe cei cu titlu universal ca fiind „continuatori” ai
autorilor lor; pentru succesorii cu titlu particular, dobândirea calităţii de având-cauză se face cu voia lor; pentru
creditorii chirografari dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege, şi nu din actul încheiat între debitor şi terţ;
promisiunea faptei altuia, care este numită şi convenţia de porte fort; ea este convenţia prin care o parte (promitent) se
obligă faţă de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine un terţ să ratifice actul încheiat în absenţa sa. în
realitate, ceea ce se promite este fapta promitentului: de a depune stăruinţe pentru a determina terţul să adere la un act;
3) simulaţia. Aceasta este cladită pe două operaţii juridice: una sinceră, dar secretă; alta publică, dar mincinoasă.
Simulaţia poate avea una din următoarele trei forme:
actul fictiv (când actul public este încheiat doar de formă, el fiind contrazis de actul secret, numit şi „contraînscris”);

21
actul deghizat (când în actul public se vorbeşte de un anumit act juridic – de exemplu, vânzare-cumpărare – iar prin
actul secret se arată adevaratul act dorit de părţi – de exemplu, donaţie);
interpunerea de persoane (prete-nomme), în situaţia în care adevăratele părţi rezultă doar din actul secret.
Între părţi produce efecte actul adevărat, secret, real (potrivit art. 1175 C. civ.). Dar, faţă de terţul de bună credinţă
produce efecte actul public (tot potrivit art. 1175 C. civ.). Deoarece dreptul terţului de a invoca actul public sau
dreptul de opţiune între actul public şi actul secret izvorăşte din lege, şi nu din convenţia părţilor participante la
simulaţie, am inclus această situaţie în rândul excepţiilor aparente de la principiul relativităţii;
reprezentarea. Este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentant) încheie un act juridic în numele şi pe
seama altei persoane (reprezentat), efectele actului respectiv producându-se direct în persoana reprezentatului. După
izvorul ei, reprezentarea poate fi convenţională (cea care rezultă din contractul de mandat) sau legală (cea care
izvorăşte din lege).

PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ

Prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancţiune care constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a
dreptului material la acţiune neexercitat în termen.
Prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită
prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.

Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege sau chiar de părţi, în cadrul căruia trebuie
exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea stingerii dreptului material la acţiune.
Termenele de prescripţie extinctivă pot fi clasificate, în funcţie de izvorul lor, în termene legale şi termene
convenţionale.
Prin termen general de prescripţie extinctivă înţelegem acel termen care se aplică practic ori de câte ori nu îşi găseşte
aplicaţie un termen special de prescripţie extinctivă într-un anume caz dat sau părţile nu au convenit un alt termen.
Termenul general de prescripţie extinctivă este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.
Acest termen general de prescripţie extinctivă este aplicabil şi acţiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv pentru
care legea nu stabileşte un termen special de prescripţie extinctivă.
Termenul general de prescripţie de 3 ani nu îşi va găsi aplicare în cazurile când, printr-o dispoziţie legală expresă, se
instituie un termen special de prescripţie tot de 3 ani.
În Codul civil şi în alte acte normative, sunt instituite o serie de termene speciale de prescripţie extinctivă.
Codul civil stabileşte, spre exemplu, următoarele termene speciale de prescripţie extinctivă:
- termenul de 10 ani, aplicabil dreptului la acţiune privitor la drepturile reale care nu sunt declarate prin lege
imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie [art. 2518 pct. 1 noul Cod Civil]. Prin raportare doar la
categoria acţiunilor reale, acest termen poate fi privit ca un termen general aplicabil ori de câte ori legea nu stabileşte
un termen de prescripţie şi nu declară imprescriptibilă acţiunea reală respectivă.;
- termenul de 10 ani, aplicabil dreptului la acţiune privitor la repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei
persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise
contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa ;
- termenul de 10 ani, aplicabil dreptului la acţiune privitor la repararea prejudiciului adus mediului înconjurător ;
- termenul de 2 ani, aplicabil dreptului la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare ;
- termenul de 2 ani, aplicabil dreptului la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru
serviciile prestate în baza contractului de intermediere ;
- termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acţiune în următoarele cazul profesioniştilor din alimentaţia publică sau
hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează, profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date
cu ora, cu ziua sau cu luna, medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente,
vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate, meşteşugarilor şi artizanilor,
pentru plata muncii lor, avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor, notarilor publici în
ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor, inginerilor, arhitecţilor, geodezilor,
contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin.

22
- termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acţiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru
un spectacol care nu a mai avut loc ;
- termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau
pe apă, îndreptată împotriva transportatorului ;
- termenul de 3 ani, aplicabil dreptului la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian
sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului, atunci când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat
succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite ;
- termenul de 3 ani, aplicabil acţiunii proprietarului terenului prin care se solicită superficiarului încetarea dreptului
de superficie sau repunerea în situaţia anterioară, în cazul modificării de către acesta a structurii construcţiei ;
- termenul de 10 ani, aplicabil dreptului de uzufruct şi termenul de prescripţie extinctivă de 2 ani aplicabil
uzufructului unei creanţe ;
- termenul de 10 ani, aplicabil uzului şi abitaţiei ;
- termenul de 10 ani, aplicabil servituţilor .

Faptele de comerţ

Definiţie

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, ansamblul regulilor care compun dreptul comercial este determinat de
trei noţiuni: cea de act de comerţ, cea de comerciant şi cea de fond de comerţ.
Codul comercial român nu dă o definiţie a faptei de comerţ, ci enumeră doar acte şi operaţiuni pe care le
consideră fapte de comerţ.
Termenul juridic utilizat – fapte de comerţ – este propriu numai Codului comercial român, care, în această
privinţă, se delimitează atât de modelul italian, cât şi de cel francez, ambele folosind termenul de act (acte de
commerce, atti di comercio). Întrebarea care s-a pus în literatura juridică este dacă această deosebire este numai rodul
întâmplării, fiind o simplă scăpare lingvistică. Răspunsul care s-a dat de către cea mai mare parte a doctrinei a fost că
folosirea expresiei fapte de comerţ nu este o simplă întâmplare. Aşa cum se ştie, în teoria dreptului, actele juridice se
disting de faptele cu semnificaţie juridică prin aceea că primele sunt manifestări de voinţă făcute cu scopul de a
produce efecte juridice, pe când cele din urmă produc efecte juridice prin voinţa legii, independent de voinţa autorilor.
Legiuitorul român a vrut să supună legilor comerciale nu numai raporturile rezultate din actele juridice, ci şi
raporturile juridice izvorâte din faptele juridice. Deci, potrivit Codului comercial, intră sub incidenţa legilor
comerciale nu numai contractele comerciale, dar şi faptele licite (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi
gestiunea de afaceri) şi faptele ilicite, săvârşite de comercianţi în legătură cu activitatea lor comercială. Alăturându-ne
opiniei majoritare, folosim terminologia legii – fapte de comerţ – deoarece ea exprimă concepţia legiuitorului român
şi nu termenul acte de comerţ – folosit de unii autori.
Pe plan mondial, în diverse sisteme de drept există două concepţii fundamentale pentru definirea
comercialităţii:
Concepţia obiectivă de definire a comercialităţii, care este de inspiraţie franceză şi care porneşte de la obiect (actul,
faptul de comerţ) spre subiect (comerciant), considerând că anumite operaţiuni au caracter comercial prin însăşi natura
lor, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte este comerciant sau necomerciant,
Concepţia subiectivă de definire a comercialităţii, care este de inspiraţie germană şi care porneşte de la subiect
(comerciant) spre obiect (actul, faptul de comerţ), considerând că suntem în prezenţa unui fapt de comerţ atunci când
acesta este săvârşit de un comerciant, prin comerciant înţelegând persoana fizică sau juridică recunoscută ca atare (ca
şi comerciant) şi înmatriculată în registrul comerţului.
În concepţia subiectivă, înmatricularea în registrul comerţului are un caracter constitutiv de drepturi, spre deosebire de
concepţia obiectivă, în care înmatricularea în registrul comerţului are doar un caracter declarativ de drepturi.
Dreptul român consacră, în principal, concepţia obiectivă de definire a comercialităţii – ilustrată prin art. 3 C.
com. şi, în subsidiar, concepţia subiectivă de definire a comercialităţii – ilustată de art. 4 şi 7 C. com.

23
 Art. 3 C. com. cuprinde o enumerare a 20 de fapte de comerţ. Legiuitorul român, neavând o concepţie proprie
asupra faptelor de comerţ nu le-a definit, ci a preferat să enumere 20 de opraţiuni sau activităţi pe care le-a declarat fapte
de comerţ obiective.

Problema care s-a pus în literatura juridică a fost dacă această enumerare este limitativă, exhaustivă sau,
dimpotivă, exemplificativă – putându-se adăuga la ea.
Opinia cea mai veche considera că această enumerare este limitativă. Chiar şi această opinie precizează că
enumerarea limitativă nu suprimă discuţiile ce s-ar putea face în legătură cu încadrarea unor acte sau poeraţiuni în una
din cele 20 de fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C. com.
Opinia dominantă este cea porivit căreia enumerarea făcută de art. 3 C. com are un caracter enunţiativ,
exemplificativ, ea referindu-se la cele mai frecvente acte juridice sau operaţiuni comerciale de la data adoptării
codului.
Aşa cum s-a scris în literatura juridică, interesul practic al delimitării faptelor de comerţ de cele cu caracter
civil constă în:
definirea comerciantului se face, în principal, în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară (a se vedea art. 7 C. com.),
dispoziţiile legale care reglementează faptele de comerţ sunt, adesea, diferite de cele care reglementează actele civile.
În doctrina dreptului comercial au fost propuse mai multe criterii pentru caracterizarea faptelor de comerţ:
Criteriul speculaţiei, potrivit căruia actul de comerţ este un act de speculaţie deoarece este făcut în scopul obţinerii de
profit, speculând asupra transformării unor materii prime, materiale etc. în produse de o valoare superioară sau asupra
schimbului de produse. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, termenul de speculaţie nu are sensul peiorativ din limbajul
curent, de înşelătorie în afaceri, ci acela de activitate prin care se urmăreşte obţinerea de beneficii, de profit.
Criteriul circulaţiei, care consideră actul de comerţ un act de circulaţie, de intermediere, având în vedere drumul
parcurs de marfă de la producător la consumator.
Criteriul întreprinderii, potivit căruia actul de comerţ este actul îndeplinit într-o întreprindere, adică o activitate
metodic organizată şi nu un act juridic izolat.
Fiecare dintre autorii care au propus aceste criterii au considerat că acel criteriu propus de ei este suficient, singur,
pentru definirea comercialităţii. Dar practica judiciară a infirmat aceasta. Au fost totuţi reţinute primele două criterii,
întrunite cumulativ, pentru definirea faptei de comerţ, iar criteriul întreprinderii a fost utilizat pentru subclasificarea
faptelor de comerţ obiective.
Astfel, faptul de comerţ este definit ca fiind orice activitate care dă naştere la raporturi juridice guvernate de
legea comercială şi care se întemeiază pe ideea de schimb sau intermediere şi care urmăreşte obţinerea de profit.
Art. 4 C. com – ce ilustrează aplicarea în dreptul nostru, în subsidiar, a concepţiei subiective de definire a
comercialităţii – instituie o prezumţie de comercialitate, potrivit căreia orice alte contracte sau obligaţii ( în afară de
cele enumerate de art. 3 C. com) ale unui comerciant au caracter comercial, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă nu
rezultă contrariul – caracterul lor necomercial – din însuşi actul. Aceasta este o prezumţie legală relativă, ea putând fi
răsturnată prin proba contrară.
Legiuitorul român foloseşte şi criteriul negativ, în art. 5
C. com., arătând faptele care nu pot fi calificate fapte de comerţ.
Clasificare

În doctrina clasică a dreptului comercial, faptele de comerţ au fost clasificate în trei categorii principale:
fapte de comerţ obiective, care, potrivit concepţiei obiective de definire a comercialităţii, au un caracter comercial
prin însăşi natura lor şi sunt supuse legii comerciale, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte este comerciant sau
necomerciant,
fapte de comerţ subiective, care, potrivit concepţiei subiective de definire a comercialităţii, capătă caracter comercial
în virtutea faptului că sunt săvârşite de un comerciant,
fapte de comerţ mixte sau unilaterale, care pentru una din părţi au caracter comercial, iar pentru cealaltă parte au
caracter civil. De exemplu, cumpărarea, de către un elev, a unor dulciuri de la un comerciant sau încheierea, decătre
un particular – persoană fizică a unui contract de asigurare de viaţă sau de bunuri. Un alt exemplu de faptă de comerţ
mixtă sau unilaterală este cumpărarea, de către un comerciant – pentru aprovizionarea comerţului său – a unor fructe
şi legume de la un producător agricol.
24
La rândul lor, faptele de comerţ obiective se subclasifică în trei grupe:
operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfurilor şi titlurilor de credit, denumite şi fapte obiective constitutive
de comerţ,
acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând asupra muncii oragnizate (întreprinderile),
fapte de comerţ conexe (accesorii).
Din prima grupă fac parte cumpărarea şi vânzarea comercială şi operaţiunile de bancă şi schimb.
Potrivt doctrinei, deşi sub aspectul structurii cumpărarea şi vânzarea comercială se aseamănă cu contractul de
vânzare-cumpărare din dreptul civil, funcţia economică diferită a celor două contracte le deosebeşte.
În cazul vânzării-cumpărării comerciale, intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la momentul cumpărării,
să privească bunul cumpărat şi să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi contractante.
Operaţiunile de bancă sunt operaţiuni asupra numerarului, creditelor şi titlurilor negociabile.
Operaţiunile de schimb se referă la schimbul monedelor sau biletelor de bancă naţionale sau străine, sub formă
obişnuită când se schimbă imediat monedă contra monedă, fie la operaţiuni de transmitere de fonduri prin evitarea
transferului de numerar.
Din a doua grupă de fapte de comerţ obiective fac parte activităţile organizate sub forma unei întreprinderi.
În absenţa unei definiţii legale a întreprinderii, doctrinei i-a revenit sarcina să o definească. Potrivit concepţiei
clasice a dreptului comercial, care are în vedere sensul economic al noţiunii de întreprindere, aceasta este definită ca
un organism în fruntea căruia se află o persoană numită întreprinzător, care combină forţele naturii cu capitalul şi
munca proprie şi a altora în scopul de a produce bunuri economice.
Art. 3 C. com enumeră o serie de activităţi organizate sub formă de întreprinderi. Ele pot fi grupate în două
categorii:
din prima fac parte întreprinderile de construcţii şi întreprinderile de fabrici şi manufacturi,
din a doua categorie fac parte întreprinderile de prestări de servicii, cum ar fi întreprinderile de furnituri,
întreprinderile de spectacole publice, întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri, întreprinderile de editură,
imprimerie, librărie şi obiecte de artă, întreprinderile de transport de persoane sau lucruri, întreprinderile de asigurare,
întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite.
Din grupa a treia, a faptelor de comerţ conexe sau accesorii fac parte operaţiunile care prin natura lor nu sunt
comerciale, dar dobândesc comercialitate datorită raportului de dependenţă cu actele sau operaţiunile pe care legea le
califică fapte de comerţ, cum ar fi contractele de report asupra titlurilor de credit, cumpărările şi vânzările de părţi
sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale, operaţiunile de mijlocire în afaceri, contul curent şi cecul, cambia şi
ordinele în producte, contractele de mandat, comision şi consignaţie, contractele de gaj şi fidejusiune, operaţiuni
privind navigaţia pe apă.

Calitatea de comerciant

În acord cu concepţia obiectivă de difinire a comercialităţii, care este consacrată, în principal, în dreptul
nostru, activitatea comercială este desfăşurată, în primul rând, de comercianţi, dar şi de necomercianţi ce săvârşesc, în
mod accidental, fapte de comerţ obiective.
Dobândirea calităţii de comerciant se face în mod diferit după cum este vorba, pe de-o parte, de comercianţi
persoane fizice, întreprinderi familiale sau asociaţii în participaţiune (reglementate de Codul comercial român art. 251-
256), iar pe de altă parte, de comercianţi colectivi cu personalitate juridică (societăţi comerciale reglementate de Legea
nr. 31/1990 cu modificările şi completările ulterioare, regii autonome şi organizaţii cooperatiste, reglementate prin
legislaţia specifică sau grupuri de interes economic cu caracter comercial, reglementate prin Legea nr. 161/2003 – după
modelul francez).
Comerciantul persoană fizică
Potrivit art. 7 C. com., sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită.
Observăm că această reglementare consacră concepţia obiectivă cu privire la calitatea de comerciant, potrivit
căreia această calitate poate fi definită pornind de la natura faptelor pe care le săvârşeşte acea persoană.
Cele două condiţii cerute de lege pentru ca o persoană fizică să dobândească statutul de comerciant sunt
săvârşirea de fapte de comerţ şi cu titlul de profesiune.
25
 În legătură cu profesiunea comercială s-au făcut precizări în doctrină cum că profesiunea comercială nu trebuie
înţeleasă ca o activitate exclusivă a persoanei în cauză şi nici ca o activitate principală, dar este necesar ca principalele
mijloace de subzistenţă ale persoanei să provină din activitatea comercială.
Calitatea de comerciant a persoanei fizice încetează atunci când aceasta încetează să săvârşească fapte de
comerţ, cu titlu de profesiune, având intenţia de a renunţa la activitatea comercială.

Limitele principiului libertăţii comerţului

Potrivit principiului libertăţii exercitării comerţului, accesul la profesiunea comercială este liber, în funcţie de
dorinţele şi interesele fiecăruia. Legea sau convenţia părţilor stabilesc anumite limite ale acestui principiu, a căror
raţiune este protejarea unor interese generale, obşteşti ale societăţii sau a unor interese particulare, private.
Astfel, în literatura de specialitate, sunt menţionate două categorii de limite ale principiului libertăţii exercitării
comerţului:
limite legale, care au ca scop atât protejarea persoanei care face comerţ, cât şi protejarea intereselor generale, ale
terţilor ce ar putea fi prejudiciaţi prin activitatea acestor persoane. Astfel, legiuitorul reglementează:
incapacităţi generale, în cazul minorilor sau al persoanelor aflate sub interdicţie judecătorească, ce nu pot începe un
comerţ şi nu pot dobândi calitatea de comerciant deoarece nu au capacitate de exerciţiu deplină,
interdicţii, decăderi sau incompatibilităţi sau stabilirea unor reglementări speciale în acest sens, în scopul apărării
intereselor generale ale societăţii.
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului particular şi care sunt monopol
de stat (ex. prelucrarea tutunului, prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase) sau activităţi care sunt
considerate infracţiuni (ex. fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament).

Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi produc efecte numai între părţile
contractante (exemplu: vânzătorul fondului de comerţ se obligă ca, o anumită perioadă de timp să nu facă acelaşi gen
de comerţ).
Decăderile se referă la personele care au făcut comerţ în trecut şi au săvârşit fapte grave în legătură cu activitatea
comercială – infracţiuni economice, cum ar fi bancruta frauduloasă, falsul – care îi fac nedemni de a mai exercita
comerţ în viitor.
În ceea ce priveşte incompatibilităţile, datorită caracterului speculativ al activităţii comerciale, anumite funcţii sau
profesii sunt incompatibile cu aceasta. Astfel, nu pot fi comercianţi parlamentarii, funcţionarii publici, magistraţii,
militarii etc. De asemenea, nu pot fi comercianţi persoanele care exercită profesii liberale, cum ar fi notari, avocaţi,
medici, arhitecţi etc.
limite convenţionale, cum ar fi obligaţia de non-concurenţă prevăzută în contractul de muncă, obligaţia de garanţie
contra evicţiunii ce aparţine vânzătorului sau locatorului unui fond de comerţ etc.

Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni

Delimitarea se referă la meseriaşi, agricultori şi profesiunile liberale.

Meseriaşii
Activitatea meseriaşului se referă la executarea operaţiunilor de prelucrare şi transformare a obiectului muncii sau la
prestarea de servicii, pe baza cunoştinţelor dobândite prin şcolarizare şi practică.
Activitaea sa este civilă atunci când se limitează la exerciţiul meseriei sale pe baza comenzilor clienţilor şi cu
materialele acestora.
În cazul în care meseriaşul cumpără el materialele şi execută produsele pe care le vinde clienţilor sau atunci
când meseriaşul îşi organizează activitatea sub forma unei mici întreprinderi, fiind ajutat de alte persoane se pune
problema dacă nu cumva el devine comerciant, îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 7 C. com., şi anume săvârşirea
de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune.

Agricultorii
26
Art. 5 C. com. nu consideră fapte de comerţ vânzarea produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe
pământul său sau de pe cel cultivat de el. Nefiind comerciant, proprietarul sau arendaşul care vinde produsele obţinute
de pe pământul său sau cel cultivat de el săvârşeşte un act juridic civil.
Agricultorul care nu se limitează la a vinde propriile produse, ci cumpără şi alte produse pentru a le revinde sau a
le prelucra şi apoi a le revinde, săvârşeşte acte de comerţ, cu titlu de profesiune, fiind ţinut de toate obligaţiile
profesionale ale comercianţilor.

Profesiunile liberale

Persoanele care exercită profesiuni liberale nu au calitatea de comercianţi (medici, arhitecţi, notari, avocaţi, artişti,
experţi contabili etc.). Ei îşi pun la dispoziţia celor interesaţi cunoştinţele şi competenţa lor în schimbul unui onorariu.
O caracteristică a profesiunilor liberale este relaţia de ataşament fondată pe încrederea clienţilor faţă de aceia ce le
exercită.
În cazul în care cel care exercită o profesiune liberală cumpără şi foloseşte anumite materiale (de ex. medicul
stomatolog), se consideră că aceste acte sunt accesorii profesiunii şi persoana în cauză nu devine comerciant.

Calitatea de comerciant a persoanei juridice

Comercianţii colectivi cu personalitate juridică sunt societăţile comerciale (reglementate de Legea nr. 31/1990
republicată), regiile autonome şi grupurile de interes economic cu caracter comercial (reglementate în România prin
Legea nr. 161/2003, după modelul francez).
Aşa cum s-a spus în literatura juridică, spre deosebire de persoanele fizice care devin comercianţi, societăţile
comerciale se nasc comercianţi.
Astfel, pentru ca o persoană juridică să dobândească statutul de comerciant este suficientă simpla ei
constituire, în condiţiile legii.
De asemenea, dovada calitaţii de comerciant a personei juridice se face foarte simplu, prin prezentarea unei
simple copii după certificatul de înmatriculare în registrul comerţului.
Această calitate se pierde în momentul în care societatea comercială îşi încetează existenţa ca persoană
juridică. Personalitatea juridică încetează pe data ultimului act de lichidarea, iar societatea este radiată din registrul
comerţului.
Art. 8 C. com. prevede că statul român, ca persoană juridică, precum şi unităţile administrativ-teritoriale nu
pot dobândi calitatea de comerciant, chiar dacă, în mod accidental, intră în raporturi juridice comerciale – supuse legii
comerciale. Aceasta deoarece scopul pentru care au fost create aceste persone juridice nu este comerţul, ci
desfăşurarea unor activităţi de interes public ale comunităţii respective.
Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2001, asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comerciant, scopul
înfiinţării lor fiind desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, în diverse domenii (cultural, artistic, sportiv etc
Obligaţiile profesionale ale comerciantului

Comerciantul beneficiază de drepturi şi are obligaţii, care, împreună, formează conţinutul statutului juridic al
comerciantului.
Principalele obligaţii profesionale ale unui comerciant sunt:
înregistrarea în Registrul comerţului la începutul activităţii sale, înscrierea de menţiuni în registrul comerţului privind
anumite acte şi fapte cerute de lege, pe parcursul desfăşurării activităţii, precum şi radierea din Registrul comerţului,
la încetarea activităţii comerciale (obligaţie ce este reglementată de Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerţului republicată),
întocmirea registrelor de contabilitate şi a bilanţului contabil (obligaţie reglementă de Codul comercial român şi de
Legea contabilităţii nr. 82/1991 cu modificările şi completările ulterioare),
respectarea regulilor concurenţei licite, pe parcursul desfăşurării activităţii (obligaţie reglementată, pe de o parte, de
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale modificată şi completată de Legea nr. 298/2001 şi, pe de altă
parte, de Legea concurenţei nr. 21/1996 modificată şi completată de Legea nr. 184/2004).

27
Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale

Această ordonanţă reglementează accesul la activitatea economică, procedura de înregistrare în registrul

comerţului şi de autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi
economice, precum şi al întreprinderilor individuale şi familiale.
O.U.G. nr. 44/2008 nu se aplică profesiilor liberale, precum şi acelor activităţi economice a căror desfăşurare
este organizată şi reglementată prin legi speciale. De asemenea, ordonanţa nu se aplică acelor activităţi economice
pentru care legea a instituit un regim juridic special, anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii. Prezenta
ordonanţă de urgenţă nu se aplică în cazul serviciilor prestate în contextul libertăţii de prestare transfrontalieră a
serviciilor, astfel cum este ea prevăzută la art. 49 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
întreprindere economică – activitatea economică desfăşu-rată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând
resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzăto-rului, în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege,
întreprindere individuală – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător
persoană fizică,
întreprindere familială – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător
persoană fizică împreună cu familia sa,
persoană fizică autorizată – persoana fizică autorizată să desfăşoare orice formă de activitate economică permisă de lege,
folosind în principal forţa sa de muncă,
patrimoniu de afectaţiune – totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului
întraprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi
economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii
individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor acestora.
Dacă până la O.U.G. 44/2008 reglementarea română în materia fondului decomerţ îmbrăţişa teoria existentă în
doctrina franceză, conform căreia fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi fiecare element îşi păstrează
individualitatea proprie (mărcile, licenţele de export, bunurile mobile corporale), putând fi transmise separat de fondul
de comerţ, după reglementarea cuprinsă în ordonanţa din 2008 se conturează o nouă concepţie.
Pornind de la teoria patrimoniului de afectaţiune asistăm la concentrarea unor bunuri într-un patrimoniu
comercial distinct, reprezentat prin fondul de comerţ.
Art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 instituie răspunderea titularului întreprinderii individuale cu patrimoniul de
afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi cu întreg patrimoniul, în completare.
Potrivit art. 3 din ordonanţă, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al
dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene ori
al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute
de lege. Activităţile economice pot fi desfăşurate în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care legea
nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă.
Persoanele fizice prevăzute la art.3 alin. 1 pot desfăşura activităţile economice după cum urmează:
individual şi independent, ca persoane fizice autorizate,
ca întreprizători titulari ai unei întreprinderi individuale,
ca membri ai unei întreprinderi familiale.

Regimul juridic al persoanei fizice autorizate (PFA)

Regimul juridic al PFA este reglementat în ordonanţă în
articolele 16-21.
Astfel, în scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, PFA poate colabora cu alte persoane fizice
autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor
întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca
aceasta să-i schimbe statutul juridic.

28
 PFA nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru desfăşurarea activităţii pentru care a fost
autorizată şi nici nu va fi considerată un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea
este exclusivă.
Cu toate acestea, o persoană poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei terţe persoane care
funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care PFA este
autorizată.
PFA îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă şi aptitudinile sale profesionale. Ea nu poate
cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale.
PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în
completare, cu întreg patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate, dacă are calitatea
de comerciant.
Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale:
Regimul juridic al întreprinderii individuale este reglementat de art. 22-27 din ordonanţă.
Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului.
Titularul întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul
comerţului.
Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale, întreprinzătorul persoană fizică, în calitate de angajator
persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă şi poate colabora cu alte PFA, cu alţi
întreprinzători persone fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale
ori cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic.
Întreprinzătorul personă fizică titular al unei întreprinderi individuale nu va fi considert un angajat al unor terţe
persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate cumula şi calitate de salariat al
unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât
cel în care şi-a organizat întreprinderea individuală.
Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu patrioniul de afectaţiune,
dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă va fi supusă procedurii
simplificate.
În cazul decesului titularului întreprinderii individuale, moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă îşi
manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de şase luni de la data dezbaterii succesiunii. Când sunt mai
mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activităţii economice ca
întreprindere familială. Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă, cu obligaţia de menţionare în cuprinsul
acelei firme a calităţii de succesor.
Regimul juridic al întreprinderii familiale:
Acesta este reglementat de articolele 28-34 din ordonanţă.
Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale. Ei pot
cumula calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu
de activitate aconomică decât cel în care şi-au organizat întreprinderea familială.
Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă.
Reprezentantul întreprinderii familiale desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele
întreprinderii familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, întreprinderea familială, prin reprezentantul său,
poate colabora cu PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai
altor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic
dobândit.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în
registrul comerţului.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării acesteia în registrul
comerţului şi răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu
patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor
de participare.
29
 Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul desemnat al
acesteia.

Fondul de comerţ

Noţiunea de fond de comerţ

În literatura de specialitate fondul de comerţ a fost definit ca ansamblul bunurilor pe care comerciantul le grupează,
afectându-le exercitării propriului comerţ, iar jurisprudenţa a definit fondul de comerţ drept o universalitate, de fapt de
bunuri corporale şi incorporale, active şi pasive.
În dreptul român, legiuitorul foloseşte în mod incidental termenul de fond de comerţ. Totuşi, în unele norme
juridice privind activitatea contabilă (Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii aprobat prin HG nr.
704/1993) se foloseşte expresia fond de comerţ, apreciindu-se că este o parte a fondului comercial.
Legiuitorul român a definit fondul de comerţ abia prin Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Potrivit art. 1 lit. c) din acest act normativ, constituie fond
de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de
invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale. Această definiţie include
printre elementele fondului de comerţ şi bunurile imobile, inspirându-se din sistemele de drept de common-law. În
literatura juridică a fost exprimată opinia potrivit căreia această definiţie a fondului de comerţ este incompletă.
Necesităţile de ordin practic care au impus instituţia fondului de comerţ sunt:
pe de o parte, comercianţii doreau să-şi protejeze clientela împotriva actualilor şi potenţialilor concurenţi,
pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost reclamată de către creditorii comercianţilor.

Delimitarea noţiunii fond de comerţ de alte noţiuni

Fondul de comerţ fiind greu de stabilit, de multe ori se confundă cu unele instituţii apropiate.
Fondul de comerţ nu se confundă cu magazinul în care îşi desfăşoară activitatea comerciantul.
Noţiunea de magazin este specifică comerţului en detail, în timp ce în fondul de comerţ se pot cuprinde uzine,
birouri, magazine amplasate pe spaţii întinse.
Fondul de comerţ nu trebuie confundat cu clientela.
Clientela este un element esenţial al fondului de comerţ deoarece fără clientelă comerciantul nu ar putea face
comerţ.
Totuşi, în regimul liberei concurenţe comerciantul nu are un drept propriu asupra clientelei deoarece clientela poate să
aparţină, în acelaşi timp, mai multor comercianţi. De aceea, clientela este considerată, mai degrabă, o componentă a
unei alte noţiuni, aceea de vad comercial.
Fondul de comerţ nu se confundă cu imobilul în care îşi desfăşoară activitatea. Imobilul respectiv este doar un
element al fondului de comerţ, indiferent dacă aparţine titularului fondului de comerţ sau acesta este doar locatar al
imobilului în cauză. Atât imobilul ce constituie sediul comerţului, cât şi fondul de comerţ care îl include sunt afectate
unui scop economic, lucrativ – desfăşurarea comerţului.
Fondul de comerţ trebuie delimitat de noţiunea de întreprindere.
În sensul dreptului comercial sau al dreptului afacerilor, întreprinderea a fost definită ca fiind o organizare
sistematică de către comerciant a factorilor de producţie, între care se află şi bunurile afectate desfăşurării activităţii
comerciale. Dar, organizarea priveşte nu numai aceste bunuri, ci şi capitalul şi munca – elemente care nu fac parte din
fondul de comerţ.
Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu.
Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale,
afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi
30
obligaţiilor comerciantului, care au o valoare economică. Deci, fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile
comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia. În doctrină, fondul de comerţ este denumit uneori
patrimoniu comercial.

Natura juridică a fondului de comerţ şi trăsăturile acestuia

În legătură cu această problemă au fost emise mai multe teorii în literatura de specialitate.
Aşa cum s-a spus, teoria personificării fondului de comerţ, ca subiect de drept autonom nu a fost reţinută deoarece
contravine principiului unităţii patrimoniului, a legăturii indisolubile a acestuia cu persoana fizică sau juridică. De altfel,
patrimoniul constituie obiectul dreptului de gaj general al creditorilor.
De asemenea, teoria universalităţii de drept a fondului de comerţ a fost respinsă deoarece efectele sale juridice
sunt aceleaşi cu cele ale personificării fondului de comerţ, cu excepţia faptului că fondul de comerţ ca universalitate
de fapt nu este consacrat prin lege în categoria universalităţilor juridice.
Nici teoria patrimoniului de afectaţiune (ce califică fondul de comerţ ca un patrimoniu afectat realizării unui
scop – exerciţiul comerţului) nu a fost reţinută, deoarece aceasta reprezintă o altă faţetă a teoriei universalităţii.
Majoritatea autorilor consideră fondul de comerţ ca fiind un drept de proprietate incorporală, ca şi dreptul de creaţie
intelectuală. Unii autori au mers mai departe considerând fondul de comerţ ca un drept de clientelă, iar organizarea
elementelor fondului de comerţ în vederea atragerii clientelei ca o creaţie intelectuală asemănătoare celei ştiinţifice, literare
sau artistice. De altfel, Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, prin prevederile sale (art. 5 pct. g): … alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior
al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea…) consacră
această concepţie privind fondul de comerţ.
Există opinii ce califică fondul de comerţ ca un bun mobil incorporal, întrucât în ansamblul elementelor
acestuia prevalează bunurile mobile, iar dintre ele, cele incorporale. Ne raliem opiniei acestor autori.
O dată stabilită natura juridică a fondului de comerţ, deducem următoarele caracteristici ale acestuia:
fondul de comerţ este un bun unitar, distinct de elementele care îl compun, astfel încât pot fi încheiate acte juridice
privind fondul de comerţ în ansamblu. Caracterul de bun unitar al fondului de comerţ nu înlătură individualitatea
elementelor componente, care îşi păstrează regimul lor juridic,
fondul de comerţ este un bun mobil, supus regimului juridic al bunurilor mobile. Executarea silită asupra fondului de
comerţ va urma regulile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru bunurile mobile, dar se admite că – în absenţa
unor dispoziţii legale – dacă fondul de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, urmărirea acestora în justiţie are loc în
condiţiile prevăzute de lege pentru executarea silită a bunurilor imobile,
fondul de comerţ este un bun mobil incorporal.
Ca atare, acestui bun nu îi este aplicabilă prescripţia instantanee reglementată de art. 1909 C. civ. (posesia de bună
credinţă valorează titlu de proprietate) deoarece această regulă se aplică numai bunurilor mobile corporale, dar fondul
de comerţ poate face obiectul unui drept de uzufruct şi i se aplică teoria accesiunii – deşi este un bun incorporal.

Elementele fondului de comerţ

Fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una variată, în funcţie de specificul activităţii comerciantului.
Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă în timp (elementele fondului de comerţ se pot
modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă fondul de comerţ continuă să subziste).
Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde două categorii de bunuri:
bunuri corporale şi bunuri incorporale. Fiecare categorie cuprinde anumite bunuri care au un regim juridic propriu.
Elementele corporale ale fondului de comerţ pot fi bunuri imobile sau bunuri mobile.
În privinţa bunurilor imobile, acestea sunt imobile prin natura lor, respectiv construcţii sau terenuri afectate
desfăşurării comerţului.
Potrivit Codului comercial, actele de vânzare-cumpărare privind bunurile imobile sunt de natură civilă şi nu
comercială. Privind bunurile imobile ca elemente ale fondului de comerţ, în literatura juridică s-a apreciat că
delimitarea tradiţională făcută de Codul civil, în bunuri mobile şi imobile pare a fi depăşită.
Opinia potrivit căreia operaţiunile comerciale asupra imobilelor făcând parte din fondul de comerţ sunt supuse
regimului juridic de drept comercial a căpătat girul instanţei supreme, deşi este lipsită de suport legal.
31
 Bunurile mobile corporale cuprind: mobilier, aparatură, materii prime, materiale etc. destinate a fi prelucrate,
precum şi produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială.
În ceea ce priveşte mărfurile rezultate din activitatea comerciantului ori achiziţionate de acesta pentru a fi
revândute, trebuie observat că ele au o legătură mai slabă cu fondul de comerţ, deoarece sunt destinate valorificării
prin vânzare către clientelă.
Întrucât fondul de comerţ este o universalitate şi, deci, cuprinde toate bunurile afectate activităţii comerciale,
mărfurile trebuie considerate elemente ale fondului de comerţ. În consecinţă, actele juridice privind fondul de comerţ
privesc şi mărfurile, afară de stipulaţie contrară.
Elementele incorporale ale fondului de comerţ au ponderea şi importanţa cea mai mare în cadrul acestuia.
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile care privesc: firma,
emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile, dreptul de autor etc.

Firma
Firma sau firma comercială este un atribut de identificare a unui comerciant faţă de alţi comercianţi. Sub o anumită
firmă comerciantul este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi semnează.
Noţiunea de firmă o regăsim doar în dreptul român şi în dreptul german.
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare conţine reglementări
diferite pentru stabilirea firmei, în funcţie de tipul de comerciant.
Astfel, în cazul comerciantului individual (persoană fizică), firma se compune din numele comerciantului,
respectiv numele de familie şi prenumele sau numele şi iniţiala prenumelui. Aplicarea acestei reguli consacră teoria
veracităţii în domeniul stabilirii firmei comerciantului persoană fizică, firma fiind compusă din numele său
patronimic. Deci, în dreptul român, firma comerciantului persoană fizică coincide, în principiu, cu numele civil al
comerciantului.
În cazul societăţilor comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii.
Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele cel puţin unuia dintre asociaţi, la care se adaugă
menţiunea societate în nume colectiv scrisă în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi,
însoţit de menţiunea societate în comandită scrisă în întregime.
În scopul protejării terţilor, Legea nr. 26/1990 cu modificările şi completările ulterioare prevede că dacă
numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în nume colectiv
sau în comandită simplă, această persoană devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii.
Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul asociatului comanditar al cărui nume figurează în firma unei societăţi comerciale
în comandită. Obsevăm că legea română consacră în privinţa stabilirii firmei societăţilor de persoane aceeaşi teorie a
veracităţii, adică a concordanţei firmei cu numele real.
Potrivit aceleiaşi legi, firma unei societăţi pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se
compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, denumire ce va fi însoţită de
menţiunea privind forma de societate, scrisă în întregime sau prescurtat. Deci, firma societăţilor de capitaluri şi a
societăţii cu răspundere limitată se stabileşte potrivit teoriei libertăţii, constând într-o denumire aleasă în mod liber de
comerciant.
Până în anul 1997, când Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 a modificat Legea Registrului comerţului în
sensul arătat mai sus, stabilirea firmei societăţii cu răspundere limitată se făcea potrivit teoriei realităţii, în sensul că
firma trebuia să constea într-o denumire care să arate obiectul de activitate, respectiv tipul de comerţ desfăşurat în
realitate.
Prin înmatricularea unei firme în Registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept exclusiv asupra ei.
Acest drept de proprietate incorporală dobândit de comerciant asupra firmei poate fi transmis în condiţiile legii.
Dată fiind legătura foarte strânsă între firmă şi fondul de comerţ din care face parte, Legea nr. 26/1990 cu
modificările şi completările ulterioare prevede că firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ la care este
întrebuinţată.
Aceeaşi lege prevede că, în cazul înstrăinării fondului de comerţ, cu orice titlu, dobânditorul va putea să
continue activitatea sub firma anterioară, dacă transmiţătorul (proprietarul sau moştenitorii săi) consimte la aceasta în
mod expres. În acest caz, se cere ca în conţinutul firmei să se adauge calitatea de succesor a dobânditorului fondului
de comerţ.
32
 În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea în registrul comerţului a unui comerciant cu
aceeaşi firmă, titularul dreptului se poate adresa instanţei judecătoreşti şi poate cere radierea înmatriculării în cauză.
Pentru eventualele prejudicii, titularul dreptului încălcat poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun.
Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu firma folosită legitim de alt
comerciant constituie obiectul unei infracţiuni de concurenţă neloială şi se sancţionează potrivit prevederilor Legii nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001.

Emblema
Emblema constituie un element de identificare, alături de firma comercială. Potrivit aceleiaşi legi privind registrul
comerţului, emblema este semnul sau denumirea ce deosebeşte un comerţ de alt comerţ de acelaşi gen sau de pe
aceeaşi piaţă.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca supliment de individualizare, între comercianţii care exercită activitatea
comercială în acelaşi domeniu.
Spre deosebire de firmă, care are un caracter obligatoriu, emblema este facultativă.
Potrivit legii, conţinutul emblemei poate fi un semn sau o denumire.
Semnul poate fi o figură grafică având orice obiect (un utilaj, un animal, o figură geometrică etc.), mai puţin
reproducerea obiectului unei activităţi comune.
Denumirea poate fi fantezistă sau un mune propriu, dar nu poate fi o denumire generică, fără niciun fel de
specificitate.

Emblema, ca şi firma, pentru a fi recunoscută şi ocrotită de lege, trebuie să aibă caracter de noutate.
Legea prevede în legătură cu mărimea emblemei că aceasta trebuie să fie de dublul literelor firmei, iar emblema va
putea fi folosită de comerciant pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, afişe,
publicaţii şi în orice alt mod, cu condiţia să fie însoţită în mod vizibil de firma comerciantului.
Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul dobândeşte un drept de proprietate incorporală
asupra acesteia, care poate fi exercitat în condiţiile legii.
Spre deosebire de firmă, emblema poate fi înstrăinată şi separat de fondul de comerţ din care face parte.
Şi folosirea fără drept a unei embleme constituie faptă de concurenţă neloială, Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale cu modificările şi completările ulterioare conţinând prevederi similare celor
referitoare la folosirea, fără drept, a unei firme.

Clientela şi vadul comercial

Aceste două noţiuni se află în strânsă legătură şi de aceea se studiază împreună.
Cu toată importanţa clientelei în activitatea comercială, nu există o definiţie legală a clientelei.
În doctrină, clientela a fost definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la
fondul de comerţ al unui comerciant, pentru procurarea de mărfuri şi/sau servicii.
Deşi clientela este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, ea constituie o valoare economică datorită
relaţiilor ce se stabilesc între comerciant şi clienţii săi.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o aptitudine a fondului de
comerţ de a atrage publicul.
Vadul comercial este rezultatul unor factori multipli, cum sunt:
locul unde este amplasat comerţul,
calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite,
preţurile practicate de comerciant,
comportarea personalului comerciantului în raporturile cu clienţii,
abilitatea în realizarea reclamei etc.
Prin natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ, ci numai împreună cu clientela.
În ceea ce priveşte relaţia dintre clientelă şi vadul comercial, în doctrină nu există un punct de vedere unitar.
În concepţia tradiţională, clientela şi vadul comercial erau considerate elemente identice, erau privite ca două
aspecte ale aceluiaşi fenomen, având aceleaşi cauze de formare.

33
 După o altă concepţie, clientela şi vadul comercial sunt două elemente distincte. Clientela este o consecinţă a
vadului comercial, ea reprezintă o manifestare a potenţialităţii vadului. În consecinţă, pentru dezvoltarea activităţii
comerciantului, prin mărirea clientelei, vadul comercial are un rol hotărâtor.
Această ultimă concepţie este exprimată şi în opinia potrivit căreia noţiunea de clientelă înglobează două
laturi, factorul personal, adică grupul uman fidel unui comerciant şi factorul obiectiv – vadul comercial, ce constă în
aptitudinea fondului de comerţ de a atrage publicul.
Întrucât clientela este strâns legată de fondul de comerţ, dreptul la clientelă nu poate fi transmis separat, ci
numai împreună cu fondul de comerţ.

Drepturile de proprietate industrială

Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi de proprietate industrială.
În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două categorii: creaţii noi şi semne noi.
Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale şi modelele de
utilitate.
Din categoria semnelor noi fac parte: mărcile, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul de invenţie, eliberat de Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci, potrivit Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile
lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici. Actul normativ aplicabil în materie este Legea nr.
84/11998 privind mărcile. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca
marcă, precum şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.
În ceea ce priveşte modelele şi desenele industriale se aplică Legea nr. 129/1992.

SOCIETĂŢI COMERCIALE

Societatea comercială poate fi definită drept o grupare de persoane constituită pe baza unui act constitutiv şi
beneficiind de personalitate juridică, în care societarii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea
unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Avem trei componente principale care ar trebui să fie reunite cumulativ pentru existenţa societăţii:
- un contract, denumit şi pact societar.
- constituirea unui fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor.
- scopul asociaţilor de a realiza câştiguri şi de a le împărţi între ei.

Între societatea civilă şi cea comercială există asemănări şi deosebiri.

Referitor la asemănări ambele au aceeaşi esenţă, reprezentând o grupare de persoane şi de bunuri (capitaluri) cu scop
lucrativ. Asociaţii urmăresc realizarea şi împărţirea beneficiilor.
Şi societatea civilă şi cea comercială iau naştere printr-un contract de societate, elementele esenţiale ale contractului
de societate civilă fiind aceleaşi cu cele ale contractului de societate comercială.
Referitor la deosebiri, prima este aceea a obiectului sau naturii operaţiilor realizate de societate.
O societate este considerată ca fiind comercială când are ca obiect efectuarea unor operaţiuni considerate de Codul
comercial ca fiind fapte de comerţ.
Atunci când societatea are ca obiect realizarea unor activităţi care nu sunt fapte de comerţ, ea este o societate civilă.
Acele persoane care exercită profesiuni liberale (medici, avocaţi, profesori, arhitecţi, contabili etc.) nu se pot asocia
când obiectul activităţii îl constituie exercitarea profesiunii respective (liberale) decât sub forma de societăţi civile.
O altă deosebire este aceea că societatea comercială are personalitate juridică.
Ultima deosebire se referă la condiţiile de constituire, funcţionare şi dizolvare.
Societatea comercială se poate constitui în 5 forme (în nume colectiv, în comandită simplă, în comandită pe acţiuni,
pe acţiuni şi cu răspundere limitată).

34
CLASIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Societăţi de persoane

Societăţile de persoane sunt caracterizate printr-un număr redus de membri, pentru că la baza asocierii stă cunoaşterea
reciprocă, onestitatea, priceperea profesională, spiritul de iniţiativă, conştiinciozitatea, puterea de muncă,
solvabilitatea, devotamentul fiecăruia.

Societatea în nume colectiv este cea mai veche formă de societate comercială.
- Răspunderea asociaţilor este nelimitată în sensul că, indiferent de contribuţia fiecărui asociat la constituirea societăţii
comerciale (aport) fiecare răspunde pentru datoriile societăţii comerciale cu întreaga avere personală, nu în limita
aportului. Răspunderea este şi solidară, în sensul că, în caz de neplată a datoriilor sociale, oricare dintre asociaţi poate
fi obligat să plătească întreaga datorie (nu doar în limita aportului său).
Această răspundere este subsidiară pentru că societatea comercială are personalitate juridică proprie şi trebuie întâi
urmărită la plata propriilor datorii, iar în cazul în care nu poate plăti creditorii societăţii se vor îndrepta împotriva
asociaţilor. Dreptul asociaţilor de a cere cu prioritate urmărirea bunurilor din patrimoniul societăţii şi numai după
aceea, subsidiar, bunurile din patrimoniul unuia dintre asociaţi, corespunde beneficiului în discuţiune ce aparţine
asociaţilor, în acest sens asemănarea cu fidejusorii fiind relevantă. Acest beneficiu conferă caracterul subsidiar al
răspunderii.
- Capitalul social este împărţit în părţi de interes, care nu sunt negociabile şi nu pot fi transmise, în principiu.
Transmiterea părţilor de interes sau transmiterea lor în caz de deces al unui asociat operează numai dacă în actele
constitutive se prevede, în mod expres, continuarea activităţii cu moştenitorii celui decedat sub forma clauzei de
continuitate cu succesorii. În reglementarea actuală societăţile de persoane au obligaţia să verse integral capitalul
social subscris chiar de la data constituirii.
- Nu este permisă emiterea de acţiuni sau obligaţiuni, motiv pentru care asociaţii nu sunt acţionari.
- Nu pot fi atraşi asociaţi pe baza subscripţiei publice.
- Puterile majorităţii societarilor sunt limitate, în sensul că, în afară de stipulaţie contrară, majoritatea asociaţiilor nu
poate decide să schimbe sau să modifice tipul de societate, contractul, obiectul activităţii, pentru că principiul de
decizie este al unanimităţii.
- Toţi asociaţii au dreptul de a administra societatea pe baza prezumţiei (presupunerii) că şi-au acordat reciproc
mandat în această privinţă (pot fi administratori asociaţii sau terţe persoane).
- Asociaţii nu pot fi asociaţi şi în alte societăţi concurente cu acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în
contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau unul asemănător ; totuşi, asociaţii pot îndeplini astfel de activităţi
dacă au consimţământul expres sau tacit al celorlalţi (se consideră tacit consimţământul dat când participarea la astfel
de activităţi a fost cunoscută de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor).
- Fiecare asociat răspunde cu averea personală, care va trebui să o declarată la constituire.
- Sunt admise aporturi de bunuri în natură, dar şi în creanţe.
- Controlul activităţii economico-financiare se realizează de regulă de către asociaţi, numirea cenzorilor fiind
facultativă.
- La societăţile de persoane, printre cauzele ce determină dizolvarea pot fi menţionate retragerea, excluderea,
incapacitatea, falimentul sau moartea unui asociat, dacă astfel colectivul se reduce la un singur membru, fără să existe
în actul constitutiv o clauză de continuitate cu succesorii sau o altă modalitate de a asigura pluralitatea de membri.
Numărul minim de asociaţi la societăţile de persoane este de doi membri.
- În cazul societăţilor de persoane nu este obligatoriu un capital social minim la constituire.
- Firma cuprinde numele asociaţilor, sau cel puţin a unuia din ei, cu menţiunea „şi alţii”.
- Actul constitutiv este contractul de societate, nefiind necesară redactarea unui statut ; actul constitutiv este
obligatoriu a fi încheiat în formă autentică la societăţile de persoane.
- Acesta trebuie să cuprindă date de identificare ale asociaţilor, care pot fi persoane fizice sau juridice, forma,
denumirea, sediul şi dacă este cazul emblema, obiectul de activitatea cu precizarea domeniului şi a activităţii
35
principale, capitalul social cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea lui şi modul
de evaluare, cine sunt asociaţii ce reprezintă societatea sau administratorii neasociaţi cu datele de identificare şi
puterile ce li s-au conferit ; partea asociaţilor la beneficii şi la pierderi ; sediile secundare, durata societăţii şi modul de
dizolvare şi lichidare.
- Fondatorii societăţii pot fi semnatarii actului constitutiv sau persoanele care au un rol determinant în constituirea
societăţii în schimb nu pot fi fondatori persoanele care sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune
frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luate de mită,
pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi
pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, precum şi pentru infracţiunile
prevăzute de Legea 31/1990 republicată ;
Societatea în comandită simplă are două categorii de asociaţi, comanditaţii şi comanditarii.
Comanditaţii, la fel ca şi asociaţii societăţii în nume colectiv, răspund nelimitat, solidar şi subsidiar pentru
îndeplinirea obligaţiilor sociale. Toţi comanditaţii, unii dintre ei, sau doar unul, pot fi şi administratorii societăţii
comerciale.
Comanditarii răspund numai în limita aportului lor la capitalul social. Drept urmare, ei nu pot încheia operaţiuni în
contul societăţii decât dacă au împuternicire să administreze societatea, printr-o procură specială.
Comanditarii devin automat comanditaţi în două modalităţi, atunci când fac acte de administrare externă (fără
împuternicire, moment din care răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi), sau când numele lor este trecut în firma
societăţii (de regulă firma cuprinzând numele comanditaţilor, pentru că ei răspund cu întreaga avere).
Toate celelalte caracteristici enumerate la societatea în nume colectiv sunt valabile şi pentru societatea în
comandită simplă.

Societăţi de capitaluri

- Societăţile de capitaluri se caracterizează printr-un număr mai mare de acţionari, calităţile personale ale
acţionarilor fiind fără relevanţă ;
- Este preponderent elementul obiectiv, esenţială fiind contribuţia financiară a fiecărui acţionar la capitalul social.
- Fiind societăţi mari, capitalul minim necesar pentru constituirea valabilă este de 90.000 lei, cu posibilitatea ca
Guvernul să poată modifica acest capital minim. Cel mult o dată la 2 ani, astfel încât acesta să reprezinte echivalentul
în lei a sumei de 25.000 Euro. Numărul acţionarilor nu poate fi mai mic de doi, existând un termen de graţie de 9 luni
în care se poate reconstitui numărul minim de acţionari ;
- Sunt constituite prin subscripţie simultană sau prin subscripţie publică.
- Răspunderea acţionarilor la societatea pe acţiuni se limitează la aportul social.
- Capitalul social se împarte în acţiuni care sunt negociabile şi transmisibile. Fiind negociabile pot fi vândute pe
pieţele financiare organizate, când sunt cotate la burse. În caz contrar, pot fi vândute pe pieţele neorganizate.
- Administrarea societăţii se realizează conform principiului votului majorităţii. Administratorii pot fi acţionari sau
terţi (neasociaţi), constituiţi de regulă într-un consiliu de administraţie. Acţionarii neadministratori nu pot conduce
interesele societăţii comerciale.
- Acţionarii pot fi comercianţi sau necomercianţi.
- Sunt admise aportul în numerar (lichidităţi) şi în natură (bunuri), nefiind permis aportul în creanţe şi în industrie.
- Controlul activităţii este exercitat de către comisia de cenzori (minim trei şi tot atâţia supleanţi) ;
- În firma societăţii pe acţiuni nu este folosit numele acţionarilor, ci o denumire proprie, fără legătură cu numele
acţionarilor ;
- Decesul, incapacitatea sau falimentul acţionarilor nu determină dizolvarea societăţii, ci scăderea capitalului social
sau a numărului de acţionari sub o anumită limită.
Trăsăturile societăţii în comandită pe acţiuni sunt aceleaşi cu cele ale societăţii în comandită simplă. Fiind
însă o societate de capitaluri, preia caracteristicile societăţii pe acţiuni.

Societăţi cu răspundere limitată

Fiind o formă intermediară între societăţile de persoane şi cele de capitaluri, societatea cu răspundere limitată poate fi
considerată ca societate de persoane cu elemente specifice societăţilor de capitaluri sau invers.
36
Ca asemănări cu societăţile de persoane pot fi menţionate următoarele
- Numărul relativ mic de asociaţi, adică maxim 50 asociaţi;
- Diviziunile capitalului social, numite părţi sociale, nu sunt, în principiu, transmisibile (ca excepţie pot fi transmise
asociaţilor; de exemplu: clauza de continuitate cu succesorii sau chiar terţilor, dar cu condiţia obţinerii acordului a ¾
din capitalul social pentru cesiunea părţilor sociale);
- Nu poate emite acţiuni sau obligaţiuni;
- Firma poate conţine numele unuia sau mai multor asociaţi.
- În lipsa de cenzorilor sau a auditorilor financiari, fiecare dintre asociaţi, care nu are calitate de administrator, poate
exercita dreptul de control, asemănător dreptului ce-l au asociaţii la societăţile în nume colectiv;

Există şi deosebiri faţă de societăţile de persoane

- Răspunderea limitată a asociaţilor care atrage obligativitatea îndeplinirii condiţiei unui capital minim, respectiv 200
lei, divizat în părţi sociale în valoare de cel puţin 10 lei;
- Hotărârile asociaţilor se iau în Adunarea generală, care decide, în lipsă de stipulaţie contrară, prin votul reprezentând
majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (când obiectul îl constituie modificarea actului constitutiv, e
necesar votul tuturor asociaţilor). Prin actul constitutiv se poate stabili ca votarea să se facă şi prin corespondenţă.
- Administrarea societăţii poate fi făcută de asociaţi sau de terţi;
- Controlul gestiunii se face de către înşişi asociaţii (ca la societăţile de persoane), dar, când numărul asociaţilor
depăşeşte cifra 15, este obligatorie numirea de cenzori;
- Nu sunt admise decât aporturile în natură şi numerar şi sunt interzise aporturile în creanţe şi în industrie;

S.R.L.-ul unipersonal

În cazul S.R.L.-ului unipersonal actul constitutiv, reprezentând voinţa unei singure persoane, îmbracă forma unui act
juridic unilateral, respectiv statutul.
Fiind vorba de un singur asociat, acesta îşi asumă prerogativele pe care Adunarea generală a asociaţilor le
exercită în cazul societăţilor pluripersonale.
Când aportul asociatului este în bunuri mobile sau imobile şi nu în numerar, este necesară expertiza de
specialitate a acestuia pentru a se asigura o evaluare obiectivă a bunurilor.
Unicul asociat poate fi şi administrator, caz în care, dacă a vărsat contribuţiile la asigurările sociale,
inclusiv pentru pensia suplimentară, poate beneficia de pensie de la asigurările sociale.

CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Etapele de constituire ale societăţilor comerciale

Pentru reducerea formalismului excesiv ce caracteriza procedura constituirii societăţilor comerciale

conform Legii nr. 31/1990 (ce includea: redactarea şi autentificarea actului constitutiv, autorizarea judecătorească
incluzând sau nu avizul consultativ al Camerei de Comerţ şi Industrie, înmatricularea la Registrul Comerţului,
publicarea în Monitorul Oficial şi înregistrarea la administraţia financiară) prin modificarea adusă de Legea nr.
99/1999 privind accelerarea reformei economice procedura constituirii s-a simplificat, comasându-se etapele acesteia
prin preluarea de către Oficiul Registrului Comerţului a unor atribuţii, până atunci aflate în sarcina altor instituţii. Prin
modificarea adusă de Legea nr. 99/1999, odată cu depunerea cererii de înmatriculare a societăţii comerciale la Oficiul
Registrului Comerţului competent, nu instanţa judecătorească, ci judecătorul delegat autorizează desfăşurarea
activităţii, după care, pe lângă sarcina înmatriculării, tot Oficiul Registrului Comerţului este obligat, dar pe cheltuiala
societăţii comerciale ce solicită înmatricularea, să obţină atât publicarea în Monitorul Oficial cât şi înregistrarea
fiscală a societăţii comerciale.
Potrivit Legii nr. 359/2004 (cu modificările aduse de O.U.G. 626/2006 şi Legea 360/2006) privind
simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţilor familiale şi
persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, se
crează servicii de asistenţă acordate solicitanţilor, la cererea şi pe cheltuiala solicitantului pentru efectuarea
37
procedurilor necesare înregistrării în registrul comerţului a actelor constitutive sau modificatoare. Activitatea acestor
servicii se desfăşoară în cadrul oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale, prin personal specializat din
cadrul oficiilor registrului comerţului.
Simplificarea procedurii rezidă din crearea în cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal a
unor Birouri Unice pentru obţinerea înregistrării şi autorizării funcţionării comercianţilor.
“Unicitatea” procedurii rezidă în aceea că în baza unei cereri de înregistrare se obţine de la aceeaşi
instituţie, Biroul Unic, certificatul de înregistrare comercială conţinând codul unic de înregistrare.

Actul constitutiv

Actul constitutiv poate fi:

- numai contract de societate, în cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă;
- contract de societate şi statut, în cazul societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe acţiuni şi societăţii cu
răspundere limitată pluripersonale (doi sau mai mulţi asociaţi);
- numai statut, în cazul societăţii cu răspundere limitată unipersonală.
Forma în care poate fi prezentat actul constitutiv este:
- autentificat în faţa notarului public, formă cerută în mod obligatoriu când:
- printre bunurile subscrise ca aport în natură la capitalul social se află un teren;
- forma juridică a societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată a asociaţilor sau a unora dintre ei (deci
este cazul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni);
- societatea comercială se constituie prin subscripţie publică.
- sub semnătură privată, dar cu dată certă.
Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Tot
act constitutiv poate fi denumit numai contractul sau numai statutul societăţii.
Semnatarii actului constitutiv precum şi persoanele care au un rol determinant la constituirea societăţii
sunt considerate fondatori.
Persoanele care nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori, membrii ai consiliului de
supraveghere şi ai directoratului, cenzori sau auditori financiari, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi.
Pentru constituirea valabilă, fondatorii trebuie să depună la Biroul Unic declaraţia, pe proprie răspundere,
că îndeplinesc condiţiile legale.
În cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în afara constituirii prin subscripţie simultană (în
sensul că acţionarii care au iniţiat societatea pot constitui, prin contribuţiile lor minimul de capital cerut de lege,
respectiv 90.000 lei, neapelând astfel la terţe persoane pentru a-l realiza), este posibilă şi constituirea prin subscripţie
publică (caz în care societăţile astfel constituite sunt considerate societăţi deschise, denumirea provenind de la faptul
că, pentru a-şi realiza capitalul social se apelează la banii publici, în sensul că alături de fondatori vor contribui şi terţe
persoane, numite subscriitori, care, completând prospectele de emisiune îşi manifestă voinţa de a deveni acţionari ai
societăţii comerciale ce a emis prospectele). Prospectul de emisiune conţine menţiunile prevăzute de lege pentru actul
constitutiv al societăţii pe acţiuni prin subscripţie simultană (pentru ca subscriitorul să cunoască societatea comercială
emitentă şi să decidă, în cunoştinţă de cauză, dacă să contribuie sau nu la constituirea ei), cu excepţia clauzelor
privind administratorii, cenzorii sau auditorii financiari, precum şi directorii, membrii directoratului şi ai consiliului
de supraveghere (care vor fi aleşi la prima adunare generală la care vor participa acţionarii-fondatori şi subscriitorii,
motiv pentru care adunarea poartă denumirea de constitutivă, punând temelia noii societăţi), dar va conţine în plus
data închiderii subscripţiei şi consemnarea sumei cu care subscriitorul înţelege să contribuie la formarea capitalului
social. Prospectul de emisiune, semnat de fondatori, se întocmeşte în formă autentică şi se depune la Oficiul
Registrului comerţului din judeţul în care va avea sediul spre a fi autorizat de către judecătorul delegat, după care va fi
publicat în Monitorul Oficial.
Subscrierea de acţiuni se face pe unul sau mai multe exemplare ale prospectului de emisiune al
fondatorilor, vizate de judecătorul delegat, constituirea societăţii putându-se face în mod valabil numai dacă întregul
capital a fost subscris şi fiecare subscriitor-acceptant a vărsat în numerar jumătate (50%) din valoarea acţiunilor
subscrise; diferenţa urmând a se vărsa în 12 luni de la înmatricularea societăţilor comerciale.
Dacă subscrierea se face cu bunuri în natură, acestea trebuie predate integral, încă de la început (nefiind
posibilă predarea în tranşe).
38
Aporturile asociaţilor

Aportul poate avea ca obiect orice bun, cu valoare economică, al asociatului, care prezintă interes pentru activitatea
societăţii.
Aportul poate fi în numerar, în natură sau în industrie.
- Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită societăţii.
Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale, aporturile în numerar sunt
obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent de forma ei.
Aportul la capitalul social nu este purtător de dobânzi.
- Aportul în natură are ca obiect anumite bunuri imobile (clădiri, instalaţii etc.), bunuri mobile corporale (materiale,
mărfuri etc.) sau incorporale (creanţe, fond de comerţ etc.).
Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste aporturi se realizează
prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a bunurilor către societate.
Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra bunului ori doar a
dreptului de folosinţă. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile devin proprietatea societăţii. Se înţelege că dacă s-a
convenit transmiterea dreptului de proprietate, bunul va intra în patrimoniul societăţii, asociatul nemaiavând vreun
drept asupra lui. În consecinţă, bunul nu va putea fi urmărit de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societăţii,
asociatul nu va avea dreptul la restituirea bunului, ci la contravaloarea sa.
În cazul în care aportul are ca obiect un bun imobil sau un bun mobil corporal, raporturile dintre asociat şi
societate sunt raporturi juridice asemănătoare celor dintre vânzător şi cumpărător.
Cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra bunului, Legea nr. 31/1190 modificată, prevede că
bunul devine proprietatea societăţii “din momentul înmatriculării ei în Registrul comerţului”.
Dacă bunul piere înainte de înmatricularea societăţii, riscul este suportat de către asociat; el va fi obligat
să aducă în societate un alt bun, ori un aport în numerar echivalent.
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili valoarea
părţilor de interes (părţilor sociale) sau acţiunilor cuvenite asociatului în schimbul aportului. Această evaluare se face
de către asociaţi sau, când este necesar, de către experţi. Din interpretarea reglementărilor recente, considerăm că
înţelesul ce trebuie desprins este că evaluarea convenţională nu mai este posibilă, fiind obligatorie evaluarea
experţilor. Această modificare se explică prin faptul că în unele cazuri, în practică au avut loc supraevaluări ale
bunurilor aportate, fapt ce diminua garanţia creditorilor sociali. În contractul de societate trebuie să se prevadă şi
valoarea bunului şi modul de evaluare.
În cazul în care bunul care face obiectul aportului în natură a fost adus în folosinţa societăţii, în doctrină se
consideră că raporturile dintre asociat şi societate sunt guvernate de regulile referitoare la uzufruct. Întrucât societatea
dobândeşte numai un drept de folosinţă, asociatul rămâne proprietarul bunului şi în această calitate, la dizolvarea
societăţii, are dreptul la restituirea bunului.
Aportul în natură poate avea ca obiect bunuri mobile incorporale, cum sunt creanţele, brevetele de
invenţie, mărcile, know-how-ul etc.
Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut plata sumei de bani care face
obiectul creanţei (executarea obligaţiei de vărsământ). Aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură.
Întrucât valorificarea de către societate a creanţelor dobândite poate crea dificultăţi, legea interzice
creanţele ca aport în societatea pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi în societatea cu răspundere
limitată. Pentru cazurile când creanţele sunt admise ca aport, raporturile dintre asociat şi societate sunt cârmuite de
regulile cesiunii de creanţă (din dreptul civil). Prin derogare de la dreptul comun, asociatul răspunde pentru
solvabilitatea debitorului.
- Aportul în industrie constă, în terminologia legii, în munca sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze în
societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa.
Aportul în prestaţii este permis numai asociaţilor din societatea în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi
din societatea în comandită simplă.
Un atare raport nu este cuprins în capitalul social, deoarece el nu poate constitui un element al gajului
general al creditorilor societăţii. Potrivit legii prestaţiile în muncă sau servicii nu pot constitui aport la formarea ori la
majorarea capitalului social. Totuşi, în schimbul aportului în prestaţii în muncă, asociatul are dreptul să participe la
39
împărţirea beneficiilor şi a activului şi, totodată are obligaţia să participe la pierderi. În acest scop, aportul în prestaţie
în muncă trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.
Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea patrimoniului societăţii.
De aceea, în actul constitutiv trebuie să se arate aportul fiecărui asociat.
Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare, sau ca ele să aibă acelaşi obiect şi nici ca
aportul unui asociat să aibă un obiect unitar.
Întrucât noţiunea de aport desemnează o obligaţie, trebuie făcută distincţie între naşterea obligaţiei şi
executarea ei; obligaţia se naşte la încheierea contractului de societate, pe când executarea ei poate fi îndeplinită la
constituirea societăţii sau ulterior, la termenele stabilite în actul constitutiv.
Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se naşte prin semnarea
contractului de societate sau, după caz, prin participarea la subscripţia publică.
Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului (vărsământ); asociaţii sunt obligaţi să-şi
îndeplinească obligaţia de aportare potrivit stipulaţiilor din contractul de societate şi cu respectarea dispoziţiilor legii.
Neefectuarea aportului are semnificaţia neexecutării de către asociat a obligaţiei asumate, cu consecinţele
prevăzute de lege.

Capitalul social

Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică.

Capitalul social al unei societăţi comerciale este expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la
constituirea societăţii. Capitalul social mai este denumit şi capital nominal.
Din punct de vedere contabil, capitalul social nu are o existenţă reală, concretă, ci reprezintă o cifră convenită de
asociaţi.
Din punct de vedere juridic, capitalul social constituie gajul general al creditorilor societăţii.
Datorită rolului său de gaj general al creditorilor societăţii, capitalul social este fix pe toată durata societăţii. El poate
fi modificat în sensul măririi sau micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului
constitutiv.
Legea stabileşte un plafon minim al capitalului social (90.000 lei în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe
acţiuni şi 200 lei în cazul societăţii cu răspundere limitată).
Întrucât capitalul social este fix pe întreaga durată a societăţii, în cazul în care el se diminuează într-o
anumită limită, datorită folosirii sale în desfăşurarea activităţii, legea prevede obligaţia reîntregirii sau reducerii
capitalului social, mai înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii.
Capitalul social prezintă interes şi sub alte aspecte. În raport de capitalul social se determină beneficiile şi
se calculează rezervele acesteia.
Ca o consecinţă a destinaţiei sale, capitalul social este intangibil şi nu poate fi folosit pentru distribuirea
dividendelor către asociaţi.
Capitalul social trebuie să fie real. Aceasta impune intrarea efectivă în patrimoniul societăţii a bunurilor
care constituie aporturile asociaţilor (nu aporturi fictive), precum şi păstrarea în permanenţă în patrimoniul societăţii a
unor bunuri a căror valoare să nu fie mai mică decât capitalul social.
Se distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat să contribuie la constituirea
societăţii; coincide cu capitalul social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul societăţii.
În anumite cazuri, legea stabileşte condiţii privind vărsarea capitalului (de exemplu: în cazul societăţii pe
acţiuni sau în comandită pe acţiuni, la constituirea societăţii, capitalul vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic
de 30% decât cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel; restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12
luni de la înmatricularea societăţii.
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite părţi de interes (în cazul societăţii
în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă), în părţi sociale (în cazul societăţii cu răspundere limitată), sau în
acţiuni (în cazul societăţii pe acţiuni sau societăţii în comandită pe acţiuni).
Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni,
corespunzător valorii aportului fiecăruia.
40
 Patrimoniul societăţii

Noţiunea de patrimoniu al societăţii, sau de patrimoniu social este distinctă de cea de capital social.
Patrimoniul societăţii cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în situaţia financiară
anuală (termen introdus prin legea nr. 161/2003), cu respectarea dispoziţiilor legii contabilităţii.
Activul social (denumit şi fond social) cuprinde bunurile constituite ca aport în societate şi cele dobândite în cursul
activităţii societăţii.
Pasivul social cuprinde obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor.
La momentul constituirii societăţii, capitalul social prevăzut în contractul de societate are aceeaşi valoare
cu patrimoniul societăţii. Ulterior însă, prin desfăşurarea activităţii comerciale, patrimoniul societăţii se poate mări
dacă societatea obţine profit (termen introdus prin legea 161/2003 în locul noţiunii de beneficiu), sau poate să
înregistreze o anumită micşorare a valorii, dacă societatea are pierderi.
Rolul capitalului social este acela de a constitui gajul general al creditorilor societăţii. În realitate,
veritabila garanţie a creditorilor societăţii o reprezintă patrimoniul societăţii: în cazul nerespectării obligaţiilor de
către societate, creditorii vor urmări bunurile aflate în patrimoniul societăţii; limita urmăririi este dată de capitalul
social, deoarece, prin publicitatea contractului de societate, terţii au luat cunoştinţă de capitalul social.

Beneficiile (profitul)

Scopul societăţii este acela de a realiza beneficii din activitatea comercială desfăşurată şi de a le împărţi
între asociaţi.
Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de dividend.
Scopul urmărit constituie criteriul de distincţie între societatea comercială şi asociaţie: pe când societatea
comercială se constituie pentru realizarea şi împărţirea unor beneficii, asociaţia urmăreşte un scop ideal, moral,
cultural, sportiv etc.
Întrucât activitatea comercială ar putea înregistra pierderi în loc de beneficii, datorită legăturii sociale care
îi uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la pierderi. Deci, desfăşurând activitate comercială în comun, asociaţii
participă împreună atât la profitul cât şi la pierderile societăţii.
În general, prin profit se înţelege un câştig evaluabil în bani. Multă vreme s-a considerat în doctrina
dreptului comercial că beneficiul constituie un câştig material care sporeşte patrimoniul asociaţilor. În consecinţă nu
erau recunoscute drept beneficiu avantajele, chiar evaluabile în bani, care nu contribuiau la creşterea averii asociaţilor,
ci le permiteau numai să facă economii ori să reducă cheltuielile. În această situaţie se aflau asigurările mutuale.
În perioada modernă această concepţie a evoluat, înregistrându-se o tendinţă de lărgire a noţiunii de
beneficiu: s-a considerat că reprezintă beneficiu şi serviciile sau bunurile procurate de societate în condiţii mai
avantajoase decât acelea care s-ar putea obţine individual. Tot astfel, s-au recunoscut ca societăţi comerciale
societăţile de asigurare mutuală în care beneficiul rezidă în evitarea unor cheltuieli.
Urmând această tendinţă, printr-o lege din 1978, în dreptul francez s-a consacrat concepţia potrivit căreia
o societate comercială poate avea ca scop nu numai realizarea şi împărţirea beneficiilor, ci şi realizarea de economii.
Codul comercial român a consacrat această concepţie largă privind noţiunea de beneficiu, prin
reglementarea asociaţiei de asigurare mutuală.
Legea interzice ca un asociat să perceapă toate câştigurile realizate şi să fie scutit de participare la pierderi
(clauză leonină); fiecare asociat participă la beneficiile şi pierderile societăţii în proporţie cu cota de participare la
capitalul social, (principiul proporţionalităţii).

Filiala şi sucursala

La constituirea societăţii comerciale asociaţii pot avea în vedere, încă din acest moment, perspectivele
dezvoltării activităţii societăţii; este vorba de posibilitatea extinderii activităţii societăţii în alte localităţi sau tot în
aceeaşi localitate unde îşi are sediul societatea, dar într-un alt stabiliment. O atare extindere se poate realiza prin
înfiinţarea unor sucursale şi filiale care să desfăşoare aceeaşi activitate comercială ca şi societatea care le constituie.

41
 Pentru asemenea cazuri Legea nr. 31/1990 republicată, prevede condiţiile care trebuie îndeplinite pentru
înfiinţarea acestor entităţi juridice.
Înfiinţarea de sucursale sau filiale ale societăţii poate fi hotărâtă de asociaţi fie la, fie după constituirea
societăţii în cursul existenţei acesteia; în acest ultim caz înfiinţarea sucursalelor şi/sau filialelor impune o modificare a
actelor constitutive ale societăţii care se realizează în condiţiile Legii nr. 31/1990, republicată.
Filiala este o societate comercială cu personalitate juridică, constituită de societatea primară (societatea mamă), care
deţine majoritatea capitalului său. Din această cauză, deşi este subiect de drept distinct, filiala este totuşi dependentă
şi se află sub controlul societăţii primare.
Ca persoană juridică, filiala participă la raporturile juridice în nume propriu. Prin actele juridice ale
reprezentanţilor săi, filiala dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii, cu angajarea unei răspunderi proprii.
Filiala se constituie într-una dintre formele de societate reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, şi
va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit.
Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii comerciale. Această subunitate este dotată
de societate cu anumite fonduri, în scopul de a desfăşura o activitate economică din cadrul obiectului de activitate al
societăţii-mamă. Sucursala dispune de o anumită autonomie, în limitele stabilite de societate.
Deoarece nu are personalitate juridică, sucursala nu poate participa în nume propriu la circuitul juridic; actele juridice
pe care le reclamă desfăşurarea activităţii sucursalei se încheie de către reprezentanţii (prepuşii) desemnaţi de
societatea comercială.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui (agenţie,
reprezentanţă etc.), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală.
Sucursala se înregistrează înainte de începerea activităţii ei la Registrul comerţului din judeţul în care va
funcţiona. Dacă sucursala se înfiinţează într-o localitate din acelaşi judeţ sau din aceeaşi localitate cu societatea
fondatoare, ea va fi înregistrată la acelaşi Registru al comerţului, însă distinct, ca înregistrare separată.
Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la Registrul comerţului, în condiţiile prevăzute
de lege pentru reprezentanţii societăţii.
Celelalte sedii secundare (agenţii, reprezentanţe şi alte asemenea sedii) se menţionează numai în cadrul
înregistrării societăţii principale la Registrul comerţului de la sediul principal.
Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată, privind sucursalele şi filialele se aplică şi sucursalelor şi
filialelor înfiinţate de societăţile comerciale străine în România. Aceste societăţi pot înfiinţa sucursale şi filiale dacă
acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic, dar în timp ce filialele vor avea naţionalitate străină (a
statului în care au fost constituite, pentru că au personalitate juridică proprie), sucursale vor avea naţionalitatea
societăţii-mamă (neavând personalitate juridică distinctă de a acesteia).

Acţiunile

Sunt titluri de valoare emise de o societate comercială de capital constituită în condiţiile Legii 31/1990
republicată (o societate pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni).
Se consideră că o acţiune reprezintă o fracţiune a capitalului social.
De asemenea, având în vedere faptul că acţiunea apare şi ca element determinant al raportului juridic ce se
naşte între societate şi asociatul acţionar, acţiunea desemnează un raport juridic specific, un raport societar.
Termenul de „acţiune” desemnează şi titlul negociabil exprimat în formă materializată sau dematerializată,
care conferă o serie de drepturi unui asociat dintr-o societate de capital.
În sfârşit, acţiunile pot fi considerate şi titluri de credit, cu un anumit specific, respectiv titluri de credit
societare. Astfel, acţiunile presupun o singură trăsătură specifică a titlurilor de credit, respectiv faptul că ele
încorporează dreptul în chiar cuprinsul titlului neîndeplinind condiţiile autonomiei (acţiunile îşi au izvorul în actul
constitutiv al societăţii emitente, când este transmisă acţiunea dobânditorului devine titularul unui drept derivat, nu
originar) şi literalităţi; (drepturile titularului sunt incomplet determinate prin acţiune, pentru a le cunoaşte, trebuie
cercetat actul constitutiv).
Conform art. 2 alin.1 nr.33 din Legea 297/2004 privind piaţa de capital acţiunile emise de societăţile
comerciale şi alte valori mobiliare echivalente ale acestora, negociate pe piaţa de capital constituie valori mobiliare.

Caracterele acţiunilor
42
- Orice acţiune are o valoare nominală, stabilită în actul constitutiv care reprezintă o fracţiune din capitalul social al
societăţii respective. Valoarea nominală minimă a unei acţiuni este de 0,1 lei.
- Acţiunile sunt indivizibile.
În cazul acţiunilor deţinute de mai mulţi coproprietari, caracterul indivizibil al acţiunii se menţine, deoarece
coproprietarii au obligaţia, prin lege, să desemneze un reprezentant care să exercite toate drepturile specifice
acţiunilor, indiferent dacă este vorba de acţiuni nominative sau acţiuni la purtător. Atunci când coproprietatea
intervine ca urmare a transmiterii unei acţiuni nominative către mai mulţi coproprietari, actul de transmitere va fi legal
înregistrat numai după ce coproprietarii şi-au desemnat reprezentantul unic ce va exercita drepturile rezultate din
acţiune. În situaţia în care coproprietarii nu se înţeleg cu privire la persoana care urmează să exercite drepturile
specifice acţionarilor, problema se rezolvă pe cale jurisdicţională.
Calitatea de coproprietar al acţiunilor naşte şi obligaţii, toţi coproprietarii fiind răspunzători în solidar pentru
efectuarea vărsămintelor datorate pentru acţiunea respectivă.
- Acţiunile au valoare egală, conferind titularilor lor drepturi egale.
Există şi acţiuni care conferă titularilor lor drepturi preferenţiale, respectiv acţiunile cu dividend prioritar.
- Ca titluri de valoare, acţiunile sunt titluri negociabile, ele încorporând valoare în conţinutul lor.
Prin esenţa lor, acţiunile se pot transmite de la un titular la altul, situaţiile în care negociabilitatea acţiunilor
este restrânsă fiind expres şi limitativ prevăzut de lege sau de actul constitutiv.

În funcţie de modul de transmitere, acţiunile pot fi acţiuni nominative (atunci când în cuprinsul titlurilor de
valoare se stabileşte titularul dreptului asupra acelei acţiuni) şi acţiuni la purtător (acele acţiuni pentru care simpla
deţinere materială conferă dreptul de proprietate asupra acţiunii).
Categoria de acţiuni ce urmează a fi emisă la nivelul societăţii se stabileşte prin intermediul actului constitutiv.
În măsura în care în actul constitutiv al unei societăţi nu se stabileşte expres tipul de acţiuni emise de societate,
automat, în temeiul legii, se consideră că acţiunile respective sunt acţiuni nominative.
De asemenea, indiferent de tipul de acţiune nominalizată de actul constitutiv, o acţiune neplătită în întregime
(în special în cazul subscriitorilor acceptanţi, la constituirea societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică) nu poate fi
decât o acţiune nominativă, soluţie de altfel perfect explicabilă, având în vedere răspunderea acţionarilor pentru
efectuarea vărsămintelor datorate.
Conform Legii 357/2005 privind bursele de mărfuri, acestea, ca societăţi comerciale pe acţiuni, nu pot emite
decât acţiuni nominative.
Se permite schimbarea naturii acţiunilor în baza unei hotărâri a adunării generale extraordinare, respectiv,
acţiunile nominative se pot transforma în acţiuni la purtător şi invers.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, sau dematerializate, situaţie în care, legea impune
înregistrarea acestora în registrul acţionarilor. Numai cele materializate pot fi singulare sau cumulative
În afara acestor acţiuni, considerate a fi acţiuni ordinare, există şi acţiuni specifice, respectiv acţiunile
preferenţiale sau prioritare.
Conform art. 180 din Legea 31/1990 societatea comercială poate contracta cu o societate de registru
independent privat ţinerea registrului acţionarilor în sistem computerizat.

Transmiterea acţiunilor
Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor nominative se face în baza unei declaraţii semnate de
cedent şi cesionar, declaraţie care se înregistrează în registrul acţionarilor.
În cazul în care acţiunile nominative se emit în formă materială (pe suport de hârtie), în vederea transmiterii
dreptului de proprietate, alături de declaraţia semnată de cedent sau cesionar (sau un mandatar al acestora), trebuie
realizată şi o menţiune cu privire la cesiune, direct pe titlu (deci în cuprinsul acţiunii), menţiune semnată de cedent şi
cesionar.
Pentru opozabilitate faţă de terţi această menţiune trebuie înscrisă în registrele de acţiuni al societăţii emitente,
faţă de aceasta cesionarul devenind titular din momentul înregistrării.
Dispoziţiile legale referitoare la modul de transmitere al dreptului de proprietate asupra acţiunilor nominative
au caracter dispozitiv, legea permiţând părţile să stabilească alte reguli prin actul lor constitutiv (de exemplu, ca
declaraţia să nu poată fi dată de către mandatari, ci numai în mod personal, de către cedent şi cesionar).

43
 Transmiterea acţiunilor emise în formă dematerializată şi care sunt şi care sunt tranzacţionate pe o piaţă de
capital, se supun regulilor specifice pieţei de capital stabilite conform Legii 297/2004.
Subscriitorii, cât şi cesionarii ulteriori răspund solidar pentru plata acţiunilor, dreptul la acţiune împotriva
acestora prescriindu-se într-un termen de 3 ani de la momentul când s-a făcut menţiunea referitoare la transmiterea
acţiunilor în registrul acţionarilor.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător, se transmite prin simpla tradiţiune, fără nici un fel de
formalitate suplimentară, reluându-se din dreptul civil regula valabilă pentru bunurile mobile corporale, posesia de
bună-credinţă valorează proprietate..
Acţiunile cu dividend prioritar nu pot depăşi 1 /4 din capitalul social, iar valoarea lor nominală va fi aceeaşi cu
cea stabilită pentru acţiunile ordinare.
Legea limitează şi titularii acţiunilor cu dividend prioritar în sensul că, se interzice deţinerea unor asemenea
acţiuni pentru cenzori, administratori, directori, respectiv membrii directoratului şi al consiliului de supraveghere,
orice alţi reprezentanţi ai societăţii, pentru că aceştia participă în organele executive şi de control ale societăţii şi pot
influenţa voinţa societăţii în sensul intereselor proprii determinate de obţinerea dividendului prioritar.
Ca o sancţiune pentru ipoteza întârzierii plăţii dividendelor, Legea 441/2006 instituie dobândirea dreptului de
vot pentru acţionarii cu acţiuni preferenţiale, începând de la data scadenţei obligaţiei de plată a dividendelor ce
urmează a fi distribuite în cursul anului următor sau, dacă în acel an AGA hotărăşte că nu se distribuie dividende,
începând de la data publicării hotărârii AGA. Dreptul de vot însoţeşte acţiunile preferenţiale până la plata efectivă a
dividendelor restante.
Şi în cazul acestor acţiuni speciale, legea permite ca prin hotărârea adunării generale extraordinare natura
acţiunilor să se modifice (acţiunile ordinare să fie convertite în acţiuni cu dividend prioritar şi invers).
Titularii de acţiuni cu dividend prioritar au posibilitatea de a se reuni în adunări proprii.
În baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii beneficiază în cadrul societăţii de anumite drepturi specifice,
astfel:
- dreptul la vot:
În baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii îşi pot exercita dreptul la vot în cadrul adunării generale. Conform
art. 101 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicată, orice acţiune plătită dă dreptul la un vot, dacă prin actul constitutiv
nu s-a prevăzut altfel. În aceste condiţii, nimic nu împiedică, de exemplu, ca dreptul la vot să fie exprimat prin
existenţa unui număr mai mare de acţiuni. Esenţial este însă faptul ca exerciţiul dreptului la vot să se realizeze
proporţional cu numărul acţiunilor.
- dreptul la dividende
Proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, acţionarii beneficiază de dividende în cuantumul
stabilit de adunarea generală a acţionarilor.
Când unul sau mai mulţi acţionari, deţinând cel puţin 10% din capitalul social, consideră că anumite operaţiuni
din gestiunea societăţii au condus la efecte dăunătoare, pot cere instanţei să desemneze, pe cheltuiala societăţii
comerciale, un expert care să întocmească un raport ce va fi analizat de cenzorii societăţii (conform art. 136 din Legea
nr.31/1990). Astfel, între şedinţele adunărilor generale, cel mult de două ori în cursul unui exerciţiu financiar,
acţionarii pot consulta, cerând copii legalizate pe propria cheltuială, documentele societăţii comerciale. Consultând
aceste documente, acţionarii îşi pot formula opinii pe care le pot comunica consiliul de administraţie care e obligat ca
în termen de 15 zile să răspundă în scris.
În sfârşit, în cazul lichidării societăţii, acţionarii au un anumit drept asupra părţi corespunzătoare acţiunilor ce
le deţin, în urma lichidării.

Ca regulă de principiu, o societate pe acţiuni nu-şi poate dobândi propriile sale acţiuni, fie în mod direct, fie
prin persoana care lucrează în nume propriu, dar pe seama societăţii. Se admite, în mod excepţional, dobândirea de
către o societate pe acţiuni a propriilor sale acţiuni, dacă există o hotărâre în acest sens a adunării generale
extraordinare şi cu condiţia ca acţiunile astfel dobândite, inclusiv cele deja aflate în portofoliul societăţii, să nu
depăşească 10% din capitalul social subscris.

44
Obligaţiunile

Obligaţiunile reprezintă bunuri incorporale şi apar ca titluri de valoare emise de societăţile de capital, în baza
cărora titularul dobândeşte un drept de creanţă faţă de societate, întrucât titularul lor are calitatea de împrumutător al
societăţii comerciale.
Ca şi acţiunile, conform art. 2 alin.1 nr.33 din Legea 297/2004 privind piaţa de capital, obligaţiunile
negociabile pe piaţa de capital sunt valori mobiliare
Ca şi în cazul acţiunilor, obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător.
Valoarea nominală a obligaţiunilor emise de o societate pe acţiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei.
În cazul în care se emit mai multe obligaţiuni într-o singură emisiune, se impune ca valoarea nominală a
acestora să fie egală şi să confere titularilor lor aceleaşi drepturi.
Obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător, şi pot fi emise fie pe suport de hârtie, fie prin înscriere în cont
(obligaţiuni dematerializate).
O societate pe acţiuni nu poate face emisiune de obligaţiuni pentru o sumă mai mare de 3 /4 din capitalul
vărsat şi existent conform ultimului bilanţ.
Obligaţiunile pot fi emise şi prin subscripţie publică, realizându-se o ofertă publică. În acest caz se va întocmi
un prospect de emisiune, ce trebuie publicat de administratorul societăţii.
Menţiunile pe care trebuie să le cuprindă prospectul de emisiune sunt:
- denumirea, obiectul de activitate, sediul şi durata societăţii;
- capitalul social şi rezervele;
- data publicării în Monitorul Oficial al României a încheierii de înregistrare şi modificările ce s-au adus actului
constitutiv;
- situaţia patrimoniului social după ultimul bilanţ contabil;
- categoriile de acţiuni emise de societate;
- suma totală a obligaţiunilor care au fost emise anterior şi a celor care urmează a fi emise, modul de rambursare,
valoarea nominală a obligaţiunilor, dobânda lor, indicarea dacă sunt nominative sau la purtător, precum şi
indicarea dacă sunt convertibile dintr-o categoria în alta, ori în acţiuni;
- sarcinile ce grevează imobilele societăţii;
- data la care a fost publicată hotărârea adunării generale extraordinare care a aprobat emiterea obligaţiunilor.
Subscrierea obligaţiunilor se face pe exemplarele prospectului de emisiune, iar pentru obligaţiunile astfel
subscrise, valoarea lor trebuie să fie de la început integral vărsată.
Deţinătorii de obligaţiuni au posibilitatea să-şi constituie, conform legii, o adunarea generală specială, care-şi
va desfăşura activitatea pe cheltuiala societăţii emitente. Societatea emitentă nu are dreptul să intervină în deliberările
adunării generale a obligatarilor, interzicându-se în acest sens participarea efectivă a administratorilor, directorilor,
membrilor directoratului, consiliului de administraţie, cenzorilor şi funcţionarilor societăţii.
Reprezentarea deţinătorilor de obligaţiuni este asigurată de reprezentantul numit în cadrul adunării
obligatarilor. Acesta reprezintă obligatarii atât în faţa societăţii, cât şi în justiţie, având totodată dreptul de a asista la
adunările generale ale societăţii comerciale respective. În schimb, nici reprezentantul şi nici supleanţii acestuia
(numiţi în aceleaşi condiţii), nu pot participa la administrarea societăţii.
Adunarea deţinătorilor de obligaţiuni poate să constituie un fond, de exemplu din dobânzile cuvenite
deţinătorilor de obligaţiuni, pentru a acoperi cheltuielile necesare apărării drepturilor obligatarilor. Tot această
adunare va decide regulile de gestionare a acestui fond.
Hotărârile adunării obligatarilor se adoptă cu o majoritate specifică reprezentând cel puţin 1/ 3 din titlurile
emise şi nerambursate. În situaţia în care se pune problema ca prin hotărâre adunarea obligatarilor să se pronunţe cu
privire la emiterea de noi obligaţiuni sau să se opună la modificare actului constitutiv sau a condiţiilor împrumutului,
cvorumul impus de lege este de minimum 4 /5 din titlurile reprezentate la adunare, iar adunarea se consideră valabil
constituită în măsura în care participă deţinători reprezentând cel puţin 2/ 3 din titlurile nerambursate.
Obligaţiunile se rambursează, de regulă, la scadenţă. Dacă se urmăreşte o rambursare anterioară scadenţei,
obligaţiunile din aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi valoare pot fi rambursate prin tragere la sorţi la o sumă superioară
valorii lor nominale şi în baza unei publicităţi, societatea emitentă având obligaţia să anunţe public tragerea la sorţi cu
cel puţin 15 zile înainte.

45
 FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Ca orice persoană juridică, societatea comercială nu are o existenţă organică şi, deci, nici o voinţă proprie,
naturală. De aceea, voinţa ei se manifestă prin organele alese, respectiv organele de conducere, de execuţie şi de
control al gestiunii societăţii comerciale.
Voinţa societăţii comerciale este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv (de gerare
a activităţii, de gestiune) care este administratorul (gerantul) sau administratorii.
Controlul activităţii administratorului se realizează de către asociaţi (în virtutea drepturilor de informare,
control şi expertiză) sau, în anumite cazuri, de un organ specializat, auditorii financiari şi cenzorii societăţii.
În funcţie de forma juridică a societăţii comerciale există:
- la societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni există toate cele trei categorii de organe de conducere
(respectiv Adunarea generală a acţionarilor), de execuţie (administratorii organizaţi sub forma consiliului de
administraţie, directori sau membrii directoratului şi consiliu de supraveghere), de control (respectiv cenzorii şi
auditorii financiari);
- la societăţile de persoane, respectiv: societatea în nume colectiv şi în comandită simplă, datorită numărului relativ
mic de societari, nu este instituţionalizată o adunare generală propriu-zisă; de asemenea, controlul gestiunii societăţii
se realizează de către asociaţi, nefiind necesari, de regulă cenzorii şi auditorii financiari.
- la societatea cu răspundere limitată există cele trei organe enumerate la societatea pe acţiuni, dar prezintă unele
particularităţi.

Adunarea generală

Ca organism de deliberare, adunarea generală este chemată să decidă, atât asupra unor probleme obişnuite
pentru viaţa societăţii, cât şi asupra unor probleme deosebite, care vizează elemente fundamentale ale societăţii
comerciale.
Pornind de la acest criteriu distingem între adunări ordinare şi extraordinare, iar în urma modificărilor
aduse Legii nr. 31/1990 republicată, şi adunările speciale. Legea reglementează adunarea ordinară şi extraordinară în
cazul societăţii pe acţiuni (cu varietatea adunării constitutive în cazul constituirii prin subscripţie publică), cu
precizarea atribuţiilor fiecăreia şi a condiţiilor de cvorum şi majoritate cerute pentru adoptarea hotărârilor; pentru
societatea cu răspundere limitată, deşi legea nu distinge între adunările ordinare şi extraordinare, stabileşte condiţii
speciale de cvorum şi majoritate.

Adunarea ordinară

Această adunarea se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului
financiar. Ea se ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în convocare.
Adunarea ordinară poate să discute şi să decidă asupra oricărei probleme înscrise în ordinea de zi.
Potrivit legii, ea are următoarele competenţe:
- să discute, să aprobe sau să modifice bilanţul contabil, după ascultarea raportului consiliului de administraţie,
directoratului, consiliului de supraveghere sau cenzorilor;
- să fixeze dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor);
- să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere şi
cenzorii;
- să fixeze durata minimă a contractului de audit financiar, să demită auditorul financiar, la societăţile auditate;
- să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs pentru membrii consiliilor (de administraţie/ de
supraveghere) sau a cenzorilor, dacă nu s-a stabilit prin actul constitutiv;
- să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie / de supraveghere;
- să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe exerciţiul financiar
următor;
- să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multor unităţi ale societăţii.
În societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării generale
ordinare, la prima convocare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin 1/ 4 din numărul de
46
 drepturi de vot, iar hotărârile se iau de către acţionarii care deţin majoritatea absolută (adică jumătate plus unu) din
capitalul social reprezentat în adunare (dacă actul constitutiv nu prevede altfel); dacă nu se realizează prezenţa
cerută sau majoritatea necesară luării hotărârii, adunarea se va întruni, la o a doua convocare, putând să delibereze
oricare ar fi partea de capital reprezentată de acţionarii prezenţi, iar hotărârile se iau cu majoritatea celor prezenţi.
Conform modificărilor aduse Legii 31/90 prin Legea 441/2006, au dreptul să ceară introducerea unor noi puncte
pe ordinea de zi unul sau mai mulţi acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul
social. Acelaşi procent sau chiar o cotă mai mică, dacă în actul constitutiv se prevede astfel, poate cere consiliului
de administraţie / directoratului convocarea adunării generale. Când consiliul de administraţie / directoratul nu
convoacă AGA, instanţa de la sediul societăţii va putea autoriza convocarea AGA. Costurile convocării şi
cheltuielile de judecată sunt suportate de societatea comercială.
La societatea cu răspundere limitată adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a
părţilor sociale (se cere deci, cumulativ, procentul de 50% plus unu din numărul asociaţilor, cât şi condiţia ca ei să
reprezinte jumătate plus unu din totalul părţilor sociale).
În cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă, hotărârile se iau prin votul asociaţilor ce reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social (de exemplu: pentru alegerea şi revocarea administratorilor), dar pentru
modificarea actului constitutiv se cere votul unanimităţii (de exemplu: pentru majorarea capitalului social).

Adunarea constitutivă

În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică (posibilă doar la societatea pe acţiuni şi societatea în
comandită pe acţiuni) prima adunare la care participă subscriitorii de acţiuni poartă denumirea de adunare constitutivă
(fiind menită a pune bazele desfăşurării activităţii în noile condiţii date de participarea noilor acţionari).
În termen de cel mult 15 zile de la data închiderii subscrierii, fondatorii trebuie să convoace adunarea
constitutivă, printr-o înştiinţare publicată în Monitorul Oficial.
Pentru a fi legal constituită, se cere prezenţa a jumătate plus unu din numărul subscriitorilor acceptanţi, iar
hotărârile se iau cu votul majorităţii simple a celor prezenţi.
La această adunare:
- nu au drept de vot acceptanţii care au constituit aporturi în natură (pentru deliberările privind aporturile lor);
- fiecare acceptant are dreptul doar la un vot (principiul proporţionalităţii nu este aplicat deoarece unul din
scopurile adunării este tocmai acela de a aproba subscrierile şi în funcţie de acestea se va decide numărul de
acţiuni ce revine fiecărui acceptant);
- reprezentarea acţionarilor este permisă, dar un acceptant nu poate să reprezinte mai mult de 5 subscriitori;
- se va citi raportul experţilor pentru evaluarea aporturilor în natură şi va avea loc avizarea avantajelor
fondatorilor şi a operaţiunilor ce urmează a fi preluate de societate;
- se va exercita dreptul acceptanţilor de a se retrage dacă valoarea aporturilor în natură stabilită de experţi este
mai mică cu 1/5 faţă de cea stabilită de fondatori în prospectul de emisiune.
În atribuţiile adunării constitutive intră verificarea existenţei vărsămintelor, examinarea şi validarea
rapoartelor experţilor, discutarea şi aprobarea actului constitutiv al societăţii, aprobarea participărilor la profit ale
fondatorilor şi operaţiunile încheiate în contul societăţii şi numirea primilor membri ai consiliului de administraţie,
respectiv ai consiliului de supraveghere şi primii cenzori sau auditori financiari;

Adunarea extraordinară

Această adunare se întruneşte ori de câte ori este nevoie pentru a se lua o hotărâre în probleme ce au
caracter deosebit, cum ar fi: prelungirea duratei societăţii, mărirea sau reducerea capitalului social; schimbarea
obiectului ori formei societăţii; mutarea sediului; fuziunea cu alte societăţi; dizolvarea etc. adică, aspecte ce privesc
modificarea actului constitutiv.
Vizând probleme grave pentru viaţa societăţii comerciale, condiţiile de cvorum şi majoritate sunt mai
riguroase, astfel:
- pentru societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării, este
necesară prezenţa acţionarilor reprezentând 3 /4 din capitalul social (dacă actul constitutiv nu prevede altfel), iar
hotărârile se iau cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social; la
47
convocarea a doua, prezenţa necesară este cea reprezentând jumătate din capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul
unui număr de acţionari reprezentând 1/3 din capitalul social. Potrivit noilor dispoziţii legale, Adunarea generală
extraordinară a acţionarilor poate delega consiliului de administraţie sau, după caz, administratorului unic, exerciţiul
atribuţiilor sale privind: mutarea sediului, schimbarea obiectului de activitate, majorarea capitalului social, reducerea
sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni şi conversia acţiunilor dintr-o categorie în alta;
- la societatea cu răspundere limitată este necesar votul tuturor asociaţilor (dacă actul constitutiv nu prevede altfel);
- la societăţile de persoane, în tăcerea legii, se impune tot principiul unanimităţii (cu atât mai mult cu cât societatea cu
răspundere limitată, ca formă mixtă, între societăţi de persoane şi cele de capital, are nevoie de votul tuturor
asociaţilor).

Adunările speciale

Valabile doar în cazul societăţilor de capitaluri (societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni)
sunt adunări ce cuprind gruparea acţionarilor ce deţin categorii aparte de acţiuni. Astfel, Legea nr. 31/1990
republicată, distinge între adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar şi fără drept
de vot, dar şi adunările speciale constituite din acei acţionari ce se adună în scopul de a-şi proteja interesele privind
modificarea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin în legătură cu acţiunile ce le deţin.

Administrarea societăţii

Voinţa oricărei societăţi comerciale este exprimată de adunarea generală, dar este adusă la îndeplinire prin
organele de execuţie, care realizează administrarea (gerarea) societăţii.
Conform Legii nr. 31/1990 republicată o societate comercială, indiferent de forma ei juridică poate fi
administrată de unul sau mai mulţi administratori. Pluralitatea de administratori nu este instituţionalizată în cazul
societăţilor de persoane şi a societăţii cu răspundere limitată, iar în cazul societăţilor de capitaluri este organizată sub
forma unor organe colegiale: consiliu de administraţie şi comitet de direcţie.
În societatea în nume colectiv, gestiunea este asigurată de unul sau mai mulţi administratori, de regulă ei înşişi
asociaţi; fiecare administrator având dreptul să reprezinte societatea (dacă actul constitutiv nu prevede altfel).
În societatea în comandită simplă, administrarea se încredinţează unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi (dacă un
comanditar ar face acte de administrare fără împuternicire, va deveni automat asociat comanditat, răspunzând solidar
şi nelimitat pentru obligaţiile sociale).
În societatea pe acţiuni administrarea poate fi făcută de un administrator sau de mai mulţi; când sunt mai mulţi se
constituie un consiliu de administraţie care poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcţie, compus din
membrii aleşi dintre administratori; preşedintele consiliului de administraţie este şi director general sau director al
societăţii, conducând şi comitetul de direcţie; consiliul de administraţie poate angaja, pentru executarea operaţiilor
societăţii, directori executivi, care sunt funcţionari ai societăţii, nefăcând parte nici din consiliul de administraţie, nici
din comitetul de direcţie.
În societatea în comandită pe acţiuni, administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor comanditaţi.
În societatea cu răspundere limitată administrarea este realizată de unul sau mai mulţi administratori (asociaţi sau
terţi).
Condiţii pentru desemnarea administratorilor
- administratorii sunt numiţi temporar şi sunt reeligibili; numărul lor fiind impar;
- primii administratori pot fi numiţi pe 2 ani, iar dacă nu s-a prevăzut durata mandatului, pentru cei ulteriori
mandatul este de maxim 4 ani;
- persoanele care nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanţi ai societăţii;
- poate fi administrator o persoană fizică sau o persoană juridică, dar în acest ultim caz, persoana juridică va
desemna un reprezentant – o persoană fizică; directorii la SA în sistemul unitar, respectiv membrii directoratului,
în sistemul dualist nu pot fi decât persoane fizice;
- administratorul va trebui să încheie o asigurare de răspundere profesională. Dacă activitatea sa va produce
prejudicii societăţii comerciale, aceasta se va putea despăgubi din poliţa de asigurare.

48
Calitatea de administrator.
Dispoziţii comune sistemului unitar de administrare cât şi celui dualist

Ca noutate, administratorul trebuie să accepte în mod expres calitatea de mandatar. Aceasta înseamnă că se
încheie un contract de mandat în formă scrisă (care va fi un contract de administrare în cazul funcţiilor executive, de
exemplu, pentru director sau membrii directoratului; sau o acceptare urmată de semnarea contractului pentru funcţiile
neexecutive). După unele opinii formulate în doctrină, semnarea acestui contract şi interdicţia cumulării calităţii de
administrator cu cea de salariat al societăţii comerciale ar muta competenţa litigiilor societate (angajator) –
administrator (salariat) din dreptul muncii, unde protecţia angajatului este deosebită, procedura desfacerii contractului
fiind mai complicată, în dreptul comercial, unde e suficientă decizia de revocare dată de AGA, consiliul de
administraţie sau consiliul de supraveghere care să conducă la încetarea contractului.
Acţiunea în răspundere pentru prejudiciile provocate de administrator aparţine AGA ordinară (valabilă dacă
sunt prezenţi acţionarii ce reprezintă 1/ 4 din numărul total de voturi, decizia se ia cu majoritatea voturilor exprimate).
Iniţiativa acţiunii în despăgubiri poate aparţine şi acţionarilor ce reprezintă 5% din capitalul social. Această
posibilitate corespunde reglementării OECD în materie, respectiv Cartei guvernării corporative, potrivit căreia
acţionarii, chiar minoritari, trebuie protejaţi.
Dintre obligaţiile specifice administratorilor enunţate în secţiunea III din Legea 441/2006 ce conţine dispoziţii
comune, enumerăm: interdicţia de a fi administratori pentru persoanele ce nu pot fi fondatori, interdicţia pentru
administratorul persoană fizică de a exercita concomitent mai mult de 5 mandate de administrator (cu excepţia
situaţiei deţinerii a o 1/4 din numărul de acţiuni), obligaţia de non-concurenţă, respectiv de a nu desfăşura, pe cont
propriu sau al altei persoane, activitate de administrator sau cenzor sau auditor intern într-o societate concurentă,
obligaţia înregistrării calităţii la Registrul Comerţului, posibilitatea de a încheia acte juridice în numele şi pe seama
societăţii, când acestea depăşesc 1/ 2 din valoarea contabilă a activelor, numai cu aprobarea AGA extraordinară,
posibilitatea stabilirii remuneraţiei prin actul constitutiv sau prin hotărârea AGA sau a remuneraţiei suplimentare a
directorilor sau membrilor directoratului prin hotărârile consiliului de administraţie, respectiv al celui de
supraveghere, precum şi posibilităţi noi de convocare sau de vot, prin mijloace de comunicare la distanţă sau
posibilitatea votului unanim în scris, fără a mai fi necesară o întrunire a organului competent, dacă actul constitutiv
prevede o astfel de posibilitate, justificată prin urgenţa situaţiei.

Printre dispoziţiile comune se regăseşte cea legată de posibilitatea dizolvării societăţii prin decizia AGA
extraordinară, dacă activul net (calculat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor societăţii comerciale) s-a
diminuat la mai puţin de 1/2 din valoarea capitalului social subscris; există şi posibilitatea ca instanţa să acorde un
răgaz (termen de graţie) de 6 luni pentru regularizarea situaţiei.

Sistemul unitar de administrare a societăţilor comerciale

Prin sistem unitar de administrare urmează să înţelegem că o societate comercială este administrată de un
consiliu de administraţie, în cadrul căruia se face diferenţa între administratori cu funcţii executive şi administratori cu
funcţii neexecutive.
Diferenţa dintre administratorii executivi şi cei neexecutivi este formulată prin Legea 441/2006 conform căreia
, când are loc o delegare a atribuţiilor de conducere către directori, aceştia vor îndeplini funcţiile executive, urmând ca
majoritatea membrilor consiliului de administraţie să fie formată din administratori neexecutivi (adică cei ce nu au
fost numiţi directori).

Administratori
Numirea se face fie prin actul constitutiv, fie de către AGA ordinară.
Primii administratori sunt numiţi prin actul constitutiv, iar cei numiţi ulterior, prin AGA ordinară.
Candidaţii pentru posturile de administrator sunt nominalizaţi de membrii ultimului consiliu de administraţie
sau de către acţionari.
În caz de vacanţă a unui fost administrator consiliul de administraţie numeşte administratori provizorii până la
convocarea AGA, dacă actul constitutiv nu prevede altfel.

49
 Dacă administratorii nu convoacă AGA, orice parte interesată se poate adresa instanţei judecătoreşti teritorial
competente care să desemneze persoane însărcinată cu convocarea AGA. Faptul că oricine poate apela la ajutorul
instanţei este explicabil mai ales în ipoteza în care vacanţa postului determină scăderea numărului de administratori
sub minimul legal.
Persoana care are atribuţia de a convoca AGA poate fi unicul administrator (când vrea să renunţe la mandat),
cenzorii (în caz de deces sau imposibilitate fizică de exercitare a funcţiei de către administratorul unic), sau când nu
există cenzori, oricare acţionar ce se adresează instanţei care-l poate desemna chiar pe acel acţionar sau pe altul în
vederea convocării AGA.
Poate fi administrator fie o persoană fizică, cu capacitate deplină de exerciţiu, pentru că cel ce gerează
afacerile altuia trebuie să depună maximum de diligenţă pentru bunul mers al societăţii comerciale, sau o persoană
juridică. În acest al doilea caz, conform Legii 441/2006, când o persoană juridică este numită administrator sau
membru al consiliului de administraţie, trebuie să desemneze o persoană fizică, ca reprezentant permanent. Actele
persoanei fizice nu exonerează de răspundere persoana juridică ce a desemnat-o, cu alte cuvinte, răspund în mod
solidar.
Administratorii pot fi acţionari sau nu la societatea pe care o gerează. Despre administratorul independent şi
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a fi independent s-a realizat o prezentare în secţiunea anterioară,
dedicată dispoziţiilor comune.
Mandatul administratorilor poate varia între 2 ani (primii administratori) şi maxim 4 ani (administratorii
ulteriori).
Administratorii sunt reeligibili, când prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
Mandatul trebuie acceptat în mod expres de către administrator, iar ca noutate, o persoană fizică poate exercita
concomitent 5 mandate în societăţi pe acţiuni cu sediul în România. Persoana ce depăşeşte numărul de mandate
prevăzut de lege, trebuie să demisioneze în termen de o lună de la data apariţiei situaţiei de incompatibilitate, din
ultima funcţie obţinută în ordinea cronologică a numirilor, fie că e vorba de calitatea de administrator, membru al
consiliului de administraţie sau al consiliului de supraveghere. Ca efect va trebui să restituie remuneraţiile şi
beneficiile primite de la societatea comercială respectivă.
Important este de reţinut faptul că deliberările şi deciziile la care a luat parte în exercitarea mandatului la care
trebuie să renunţe, rămân valabile, chiar dacă apăruse situaţia de incompatibilitate.
Societatea comercială pe acţiuni poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori, numărul lor trebuie să fie
impar.
În cazul pluralităţii administratorii formează un consiliu de administraţie.
Legea instituţie obligativitatea numărului minim de 3 administratori pentru societăţile comerciale care fac
obiectul obligaţiei legale de auditare. Sunt supuse acestei obligaţii societăţile comerciale ale căror situaţii financiare
intră sub incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene şi standardele internaţionale de
contabilitate.
Când un administrator are într-o anumită operaţiune, fie direct, fie indirect, interese contrare intereselor
societăţii comerciale, trebuie să înştiinţeze despre această situaţie pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau auditori
interni, pentru a nu lua parte la nicio deliberare legată de acea operaţiune.
Regimul juridic va fi identic în cazul în care într-o anumită operaţiune sunt interesate soţul/soţia sa, rudele sau
afinii săi până la gradul IV inclusiv.
Interdicţia nu funcţionează, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, pentru ipotezele în care obiectul
votului îl constituie fie oferirea spre subscriere către administratorul în cauză sau a persoanelor considerate rudele lui,
de acţiuni sau obligaţiuni ale societăţii, fie acordarea de către administratorul în cauză sau rudele sale, a unui
împrumut (sau constituirea unei garanţii) în folosul societăţii comerciale.

Este interzisă creditarea administratorilor de către societatea comercială când aceasta îmbracă forma acordării de
împrumuturi administratorilor; acordarea de avantaje financiare cu ocazia încheierii de către administratori cu
societatea comercială a unor operaţiuni de livrări de bunuri, prestări servicii sau executare de lucrări; garantarea
directă sau indirectă a unor împrumuturi acordate administratorilor; garantarea directă sau indirectă a executării unor
obligaţii personale ale administratorilor faţă de terţi; dobândirea cu titlu oneros, sau plăţii unei creanţe ce are ca obiect
un împrumut de care beneficiază administratorii sau altă prestaţie personală a acestora.

50
 Interdicţia se aplică şi când operaţiunile vizate sunt încheiate în interesul soţului/soţiei, rudelor sau afinilor
până la gradul IV ale administratorilor.
Acelaşi regim juridic de interdicţie se aplică în cazul operaţiunilor ce privesc o societate civilă sau comercială
la care una din persoanele enumerate mai înainte este administrator, ori deţine singură sau împreună cu una din
persoanele din lista de mai sus, o cotă de minim 20% din capitalul social subscris. Aşadar, când există o relaţie de
afiliere şi un procent de deţineri ce depăşeşte 20%, se consideră că de efectele operaţiunii va beneficia direct sau
indirect administratorul societăţii comerciale, ca urmare a îndeplinirii criteriului controlului.
Sunt două excepţii în care nu se aplică interdicţia (când operaţiunile vizate nu depăşesc echivalentul în lei al
sumei de 5.000 Euro, sau când când condiţiile în care se încheie operaţiunea nu sunt mai favorabile administratorilor
sau persoanelor apropiate lor, decât cele care, în mod obişnuit, societatea le oferă terţelor persoane).
Sunt supuse sancţiunii nulităţii absolute, actele administratorului, încheiate în nume propriu, prin care se
înstrăinează sau dobândesc bunuri către sau de la societatea comercială, a căror valoare depăşeşte procentul de 10%
din valoarea activelor nete ale societăţii, dacă nu există aprobarea AGA extraordinară. Este vorba de 10% din valoarea
activelor nete raportate în situaţia financiară a anului precedent sau din valoarea capitalului social subscris (când o
situaţie financiară nu a fost încă prezentată şi aprobată).
Aceste dispoziţii sunt valabile şi când este vorba de operaţiuni de închiriere sau leasing.
În general, când actul constitutiv nu dispune altfel, dobândirea sau înstrăinarea de bunuri, în nume propriu, de
la sau către societatea comercială trebuie mai întâi aprobate de AGA extraordinară, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Au fost abrogate dispoziţiile Legii 31/1990 privind sistemul de garanţii în cazul administratorilor, care în
reglementarea anterioară sugerau natura juridică de funcţionar a administratorului. Conform Legii 441/2006 sistemul
de garanţie este înlocuit cu obligaţia administratorului de a încheia o asigurare de răspundere profesională.
Acceptarea expresă a mandatului de administrare, non-concurenţa, diligenţă şi prudenţă, loialitatea,
confidenţialitatea, independenţa, sunt obligaţii ale administratorilor care au fost analizate în cadrul secţiunii privind
dispoziţiile comune.
Remuneraţia administratorilor se stabileşte prin act constitutiv sau prin hotărârea AGA. Aceeaşi este
competenţa şi pentru fixarea limitelor generale ale tuturor remuneraţiilor, inclusiv ale celor suplimentare, care vom
vedea, se acordă membrilor consiliilor de administraţie/ de supraveghere însărcinaţi cu funcţii speciale sau ale
directorilor/ membrilor directoratului.
Răspunderea este întemeiată pe regulile mandatului comercial, ca act conex unor acte/fapte obiective de
comerţ.
Răspunderea administratorilor este solidară pentru realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi, existenţa
registrelor legale şi corecta lor ţinere, exacta îndeplinire a hotărârilor AGA şi cta îndeplinire a îndatoririlor stabilite de
lege şi de actul constitutiv.
Creditorii societăţilor comerciale vor putea intenta acţiune în răspundere împotriva administratorilor doar în
caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea 85/2006 privind insolvenţa. Dacă potrivit acestei legi fapta
administratorului se încadrează între fapte penale, acesta este decăzut din dreptul de a mai deţine calitatea de
administrator pe o perioadă de 5 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de condamnare.
Administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile cauzate prin actele altor persoane : directori sau de
personalul încadrat, dacă dauna s-a produs ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de supraveghere de către
administratori.
Răspunderea administratorilor este solidară cu predecesorii lor imediaţi dacă, deşi aveau cunoştinţă de
neregulile acestora, nu le-au comunicat cenzorilor sau auditorilor.
Singura modalitatea de a înlătura solidaritatea pasivă apare în ipoteza în care administratorul a cerut
consemnarea împotrivirii lui, în registrul deciziilor consiliului de administraţie, care s-a comunicat în scris şi
cenzorilor sau auditorilor.
Acţiunea în răspundere contra administratorilor, pentru daunele produse societăţii comerciale, aparţine
adunării generale, moment din care mandatul administratorilor încetează de drept.
Dacă adunarea generală nu introduce acţiunea în răspundere, şi nici nu dă curs propunerii unuia sau mai
multor acţionari de a iniţia o astfel de acţiune, au dreptul să introducă acţiunea acţionarii reprezentând cel puţin 5%
din capitalul social, în nume propriu, dar în contul societăţii.

51
 Consiliul de administraţie

Numirea primilor membri ai consiliului de administraţie la societăţile constituite prin subscripţie publică, se
face de adunarea constitutivă. Deşi regula este cea a votului deschis în AGA, pentru alegerea membrilor
consiliului de administraţie este obligatoriu votul secret.
Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la trei luni.
Comunicarea se face, de regulă, de preşedintele consiliului, dar e posibilă şi convocarea la cererea motivată a
cel puţin 2 din membrii consiliului sau a directorului general.
Convocarea trebuie să fie făcută cu suficient timp înainte pentru ca administratorii să se informeze despre ea.
De aceea termenul de întâlnire se poate stabili prin decizie a consiliului. Convocarea va cuprinde : data, locul de
desfăşurare şi ordinea de zi (se admite că în situaţii de urgenţă se pot aborda şi alte probleme decât cele de la ordinea
de zi).
La fiecare şedinţă se redactează un proces-verbal cu numele participanţilor, ordinea deliberărilor, deciziile
luate, numărul de voturi întrunite şi opiniile separate.
Pentru a fi valabil procesul-verbal trebuie semnat de preşedintele de şedinţă şi încă cel puţin un administrator.
Pot participa la şedinţa consiliului, fără drept de vot : cenzorii/auditorii, directorii (dacă sunt şi administratori
atunci au drept de vot).
Pentru validitatea deciziilor consiliului e necesară prezenţa a cel puţin jumătate din numărul membrilor, dacă
prin actul constitutiv nu se prevede altfel, iar deciziile se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi (doar pentru
numirea sau revocarea preşedintelui se cere votul majorităţii membrilor consiliului, nu a celor prezenţi).
Este posibilă reprezentarea membrilor consiliului, dar un membru prezent nu poate reprezenta decât un singur
membru absent. Este posibilă participarea la şedinţele consiliului şi prin intermediul mijloacelor de comunicare la
distanţă, dar numai dacă, şi în condiţiile prevăzute de actul constitutiv.
Consiliul cuprinde un număr impar de membrii pentru a uşura procesul votului. În caz de paritate de voturi,
preşedintele consiliului are votul decisiv (cu excepţia cazului când acesta este şi directorul societăţii în acelaşi timp ;
în orice situaţie în care preşedintele în funcţie nu poate vota se va alege un preşedinte de şedinţă).
Dacă există paritate de voturi şi preşedintele nu poate beneficia de votul decisiv, propunerea se consideră
respinsă, pentru neîntrunirea voturilor.
Este posibil şi votul unanim exprimat în scris, fără a mai fi necesară întrunirea consiliului de administraţie,
dacă actul constitutiv prevede o astfel de posibilitate, justificată de urgenţa unor situaţii şi de protejarea intereselor
societăţii. Nu este admisă această procedură pentru aprobarea situaţiilor financiare anuale sau a capitalului autorizat.
Când are loc delegarea de competenţă în favoarea unor directori, majoritatea membrilor consiliului va fi formată din
administratori neexecutivi ; executivi fiind administratorii – directori.
Prin actul constitutiv se poate prevedea ca unul sau mai mulţi administratori să fie independenţi.
Preşedintele consiliului poate fi ales de membrii consiliului, sau, dacă actul constitutiv o prevede, numit de
AGA ordinară, aceeaşi AGA ce numeşte şi consiliul.
El este numit pentru o perioadă ce nu poate depăşi durata mandatului său de administrator (2, 4 ani). Poate fi
revocat oricând, dar de către organismul care l-a ales (consiliu), sau l-a numit (AGA ordinară).
El coordonează activitatea consiliului şi raportează AGA despre aceasta, veghind la buna funcţionare a
organelor societăţii (de exemplu votul decisiv în caz de paritate).
Consiliul de administraţie poate însărcina un alt administrator cu îndeplinirea funcţiei de preşedinte, doar în
caz de imposibilitate temporară în care s-ar afla preşedintele ales/numit.
Una dintre cele mai importante atribuţii ale consiliului este aceea de a supraveghea activitatea directorilor. În
acest sens, orice administrator poate solicita directorilor informaţii ce se referă la conducerea operativă a societăţii.
Despre toate operaţiunile întreprinse, directorul are obligaţia să informeze consiliul de administraţie, cu atât mai mult
cu cât revocarea directorilor poate fi decisă oricând de consiliu.
În cazul în care consiliul de administraţie deleagă directorilor atribuţiile de conducere a societăţii, puterea de a
reprezenta societatea aparţine directorului general. Consiliul de administraţie păstrează însă atribuţia de reprezentare a
societăţii în raporturile cu directorii.
Consiliul de administraţie înregistrează la registrul comerţului numele persoanelor împuternicite să reprezinte
societatea, menţionând dacă ele acţionează împreună sau separat. Acestea depun la registrul comerţului specimene de
semnătură.
52
 Consiliul de administraţie are unele competenţe de bază, care nu pot fi delegate directorilor (stabilirea
direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii, stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi
aprobarea planificării financiare, numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor, supravegherea
activităţii directorilor, pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi implementarea
hotărârilor acesteia, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, e obligat ca în 15 zile de la data aprobării
acestora, să depună la oficiul Registrului Comerţului copii ale situaţiilor financiare anuale consolidate, precum şi
introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei). De asemenea nu pot fi delegate directorilor atribuţiile primite de către consiliul de administraţie din
partea adunării generale a acţionarilor.
Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie, în lipsa unei stipulaţii contrare în
actul constitutiv, consiliul de administraţie reprezintă societatea prin preşedintele său.
Prin actul constitutiv, preşedintele şi unul sau mai mulţi administratori pot fi împuterniciţi să reprezinte
societatea, acţionând împreună sau separat. O astfel de clauză este opozabilă terţilor. Prin acordul lor unanim,
administratorii care reprezintă societatea doar acţionând împreună pot împuternici pe unul dintre ei să încheie anumite
operaţiuni sau tipuri de operaţiuni.
Consiliul de administraţie poate crea comitete consultative, formate din cel puţin doi membrii ai consiliului şi
însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de recomandări pentru consiliu în domenii precum auditul,
remunerarea administratorilor, directorilor, cenzorilor şi personalului, sau nominalizarea de candidaţi pentru diferitele
posturi de conducere. Comitetele vor înainta consiliului în mod regulat rapoarte asupra activităţii lor.
Cel puţin un membru al fiecărui comitet trebuie să fie administrator neexecutiv independent. Comitetul de
audit şi cel de remunerare sunt formate numai din administratori neexecutivi. Cel puţin un membru al comitetului de
audit trebuie să deţină experienţă în aplicarea principiilor contabile sau în audit financiar.
În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare
financiară, crearea unui comitet de audit în cadrul consiliului de administraţie este obligatorie.
Delegarea atribuţiilor executive şi de conducere către directori este facultativă (fiind posibil a fi consemnată în
actul constitutiv sau ca decizie a AGA) sau obligatorie (în cazul societăţilor a căror situaţii financiare anuale fac
obiectul unei obligaţii de auditare financiară).

Directorii
Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor directori, numind pe unul
dintre ei director general.
Directorii pot fi numiţi dintre administratori sau din afara consiliului de administraţie.
Dacă prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor se prevede acest lucru,
preşedintele consiliului de administraţie al societăţii poate fi numit şi director general.
Director al societăţii pe acţiuni este numai acea persoană căreia i-au fost delegate atribuţii de conducere a
societăţii. Orice altă persoană, indiferent de denumirea tehnică a postului ocupat în cadrul societăţii, este exclusă de la
aplicarea normelor Legii nr. 31/1990 cu privire la directorii societăţii pe acţiuni. Pot deţine calitatea de director numai
persoanele fizice.
Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de
activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului
de administraţie şi adunării generale a acţionarilor.
Modul de organizare a activităţii directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului
de administraţie.
Prin actul constitutiv, preşedintele şi unul sau mai mulţi administratori pot fi împuterniciţi să reprezinte
societatea, acţionând împreună sau separat. O astfel de clauză este opozabilă terţilor.
Prin acordul lor unanim, administratorii care reprezintă societatea doar acţionând împreună pot împuternici pe
unul dintre ei să încheie anumite operaţiuni sau tipuri de operaţiuni.
În cazul în care consiliul de administraţie deleagă directorilor atribuţiile de conducere a societăţii, puterea de a
reprezenta societatea aparţine directorului general.
Consiliul de administraţie păstrează însă atribuţia de reprezentare a societăţii în raporturile cu directorii.

53
 Consiliul de administraţie înregistrează la registrul comerţului numele persoanelor împuternicite să reprezinte
societatea, menţionând dacă ele acţionează împreună sau separat. Acestea depun la registrul comerţului specimene de
semnătură.
Directorul general şi/sau alţi directori (dacă aceştia deţin atribuţii delegate din partea consiliului de
administraţie) vor încheia cu societatea un contract de administrare (management), contract încheiat nu pentru că sunt
cumulate două atribuţii : de administrator şi de director general/director, ci pentru că funcţia de director
general/director implică delegarea unor atribuţii din partea consiliul de administraţie, care obligă la stabilirea unor
raporturi caracterizate de principiul revocabilităţii.
În ceea ce priveşte revocarea, atât în cazul administratorilor, cât şi în cazul directorilor, aceasta trebuie să se
facă cu justă cauză, în caz contrar existând dreptul la daune interese.
Acest aspect reprezintă o noutate deoarece în vechea reglementare, revocarea se putea face fără vreo motivare.
În ceea ce priveşte răspunderea, dispoziţiile Legii 441/2006 privind administratorii se aplică şi directorilor.
Remuneraţia directorilor este stabilită de consiliul de administraţie, în limitele stabilite de actul constitutiv sau
de AGA. Orice avantaje se pot acorda directorilor în aceleaşi condiţii, dacă se dovedesc a fi justificate în raport cu
îndatoririle specifice directorilor, dar şi cu situaţia economică a societăţii comerciale.
Remuneraţia directorilor, obţinută în temeiul contractului de mandat e asimilată, din punct de vedere fiscal, cu
veniturile din salarii şi se înregistrează ca atare.
Remuneraţia este asimilată cu salariul şi în aplicarea reglementărilor art. 5 din Legea 19/2000 privind sistemul
public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare. Aşadar în raportul
dintre director şi societatea comercială se nasc obligaţiile şi drepturile specifice, inclusiv dreptul de asigurare pentru
accidente de muncă şi boli profesionale, dar şi drepturile şi obligaţiile specifice legislaţiei privind sistemul asigurărilor
pentru şomaj, şi stimularea ocupării forţei de muncă, şi din legislaţia privind asigurările de sănătate.

Sistemul dualist de administrare

Prin actul constitutiv al unei S.A. se poate menţiona ca sistem de administrare: fie sistemul unitar (analizat
anterior), fie cel dualist. În acest ultim caz administrarea este realizată de un directorat şi de un consiliu de
supraveghere.
Se pot aduce modificări sistemului de administrare, pe durata funcţionării societăţii comerciale doar pe baza
hotărârii AGA extraordinare.
În cazul în care societatea comercială optează pentru sistemul dualist de administrare, prevederile privind
cenzorii (conform Legii 31/1990) nu sunt aplicabile.

Directorat
Conform Legii 441/2006 conducerea societăţii revine în exclusivitate directoratului, ce îndeplineşte actele
necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii comerciale.
Activitatea sa se desfăşoară sub controlul consiliului de supraveghere.
Directoratul este cel ce reprezintă societatea comercială în raport cu terţii, dar şi în justiţie. Regula funcţionării
directoratului este că membrii directoratului reprezintă societatea acţionând împreună, dar, ca excepţie, când sunt toţi
membrii de acord, pot împuternici pe unul din ei să încheie anumite operaţiuni.
Cei ce fac parte din acest organism poartă denumirea de membrii directoratului şi nu de directori.
Dintre membrii directoratului cei împuterniciţi să reprezinte societatea vor fi înregistraţi la Registrul
Comerţului, unde-şi depun şi specimenul de semnătură.
Desemnarea membrilor directoratului se face de către Consiliul de supraveghere, care numeşte dintre ei unul,
cu funcţia de preşedinte. Atât membrii cât şi preşedintele nu pot fi decât persoane fizice.
Din punctul de vedere al numărului, când este un singur membru, acesta poartă denumirea de director general
unic. Când sunt mai mulţi membri, numărul lor trebuie să fie impar.
Ca excepţie, numărul minim este de 3, când societatea comercială are obligaţia legală de auditare.
Durata mandatului este de maxim 4 ani.
Dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, pentru validitatea deciziilor e necesară prezenţa a cel puţin
jumătate din numărul membrilor directoratului, iar hotărârile se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
Reglementările sunt identice cu cele prevăzute pentru consiliul de administraţie şi în ceea ce priveşte
reprezentarea membrilor absenţi, utilizarea mijloacelor de comunicare la distanţă, şi votul decisiv în caz de paritate.
54
 Membrii directorului nu pot fi concomitent şi membrii ai Consiliului de Supraveghere.
Revocarea membrilor directoratului poate fi decisă tot de Consiliul de Supraveghere, sau, când actul
constitutiv prevede această posibilitate, chiar de către AGA ordinară.
Obligaţiile administratorilor se aplică şi membrilor directoratului, inclusiv rezolvarea cazului de vacanţă a
postului. Ca şi membrii consiliului de administraţie, membrii directoratului pot cere daune-interese în caz de revocare
fără justă cauză.
Cel puţin o dată la trei luni, directoratul prezintă un raport scris consiliului de supraveghere cu privire la
conducerea societăţii, la activitatea acestuia dar şi la posibila sa evoluţie.
Directoratul comunică în timp util consiliului de supraveghere orice informaţie cu privire la evenimentele ce ar
putea avea o influenţă semnificativă asupra situaţiei societăţii.
Consiliul de supraveghere poate solicita directoratului orice informaţii pe care le consideră necesare pentru
exercitarea atribuţiilor sale de control şi poate efectua verificări şi investigaţii corespunzătoare; fiecare membru al
consiliului de supraveghere având acces la informaţiile transmise consiliului.
Directoratul înaintează consiliului de supraveghere situaţiile financiare anuale şi raportul său anual, imediat
după elaborarea acestora.
Totodată, directoratul înaintează consiliului de supraveghere propunerea sa detaliată cu privire la distribuirea
profitului rezultat din bilanţul exerciţiului financiar, pe care intenţionează să o prezinte adunării generale.

Consiliul de supraveghere
Consiliul de supraveghere are ca atribuţii principale exercitarea controlului permanent asupra conducerii
societăţii de către directorat, numirea şi revocarea membrilor directoratului, verificarea conformitatăţii cu legea, cu
actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a operaţiunilor de conducere a societăţii, precum şi raportarea cel
puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la activitatea de supraveghere desfăşurată.
Pentru cazuri deosebite, consiliul poate convoca AGA.
Deşi nu poate exercita atribuţii de conducere (acestea aparţin doar directoratului), se poate întâmpla ca
anumite tipuri de operaţiuni să nu poate fi efectuate decât cu acordul consiliului de supraveghere, dacă actul
constitutiv conţine dispoziţii în acest sens.
Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative, formate de regulă din membrii săi (cel puţin 2) cu
rolul de a desfăşura investigaţii şi de a formula recomandări în domenii ca: auditul, remunerarea conducerii, a
consiliului şi a personalului sau nominalizarea de candidaţi pentru funcţii de conducere.
Preşedintele directoratului poate fi numit membru în comitetul de nominalizarea creat de consiliul de
supraveghere, fără ca prin această să dobândească calitatea de membru în consiliu.
Cel puţin un membru al fiecărui comitet creat facultativ trebuie să fie membru independent al consiliului de
supraveghere. Cel puţin un membru al comitetului de audit trebuie să deţină experienţă relevantă în aplicarea
principiilor contabile sau în audit financiar.
În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare
financiară, crearea unui comitet de audit în cadrul consiliului de supraveghere este obligatorie.
Consiliul de supraveghere reprezintă societatea comercială în raporturile acesteia cu directoratul, pe care-l
controlează, şi pe ai cărei membrii îi poate revoca.
Numirea membrilor consiliului se face fie prin actul constitutiv (primii membrii), fie de către AGA (cei
ulteriori). Revocarea lor este posibilă oricând, prin hotărâre AGA, când se obţine votul a cel puţin 2/3 din numărul
voturilor acţionarilor prezenţi.
Numărul membrilor consiliului se stabileşte prin act constitutiv, dar nu poate fi mai mic de 3 şi nici mai mare
de 11. Unul din membrii este ales preşedintele consiliului.
În cazul vacanţei vreunui post de membru în consiliu, acesta din urmă poate numi provizoriu un membru, până
la întrunirea AGA. Dispoziţiile privind vacanţa postului, cuprinse în Legea 441/2006 pentru consiliul de administraţie
sunt valabile şi în cazul consiliului de supraveghere.
Pentru membrii consiliului de supraveghere există un număr de restricţii (nu pot fi concomitent membri ai
directoratului, nu pot fi salariaţi ai societăţii şi obligatoriu să existe cel puţin un membru independent, în cazul
societăţilor obligate la auditare).
Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la trei luni.
Preşedintele convoacă consiliul de supraveghere şi prezidează întrunirea.
55
 De asemenea, consiliul de supraveghere este convocat în orice moment la cererea motivată a cel puţin doi
dintre membrii consiliului sau ai directoratului. Consiliul se va întruni în cel mult 15 zile de la convocare.
Dacă preşedintele nu dă curs cererii de convocare a consiliului, autorii cererii pot convoca ei înşişi consiliul,
stabilind ordinea de zi a şedinţei.
Membrii directoratului pot fi convocaţi la întrunirile consiliului de supraveghere, dar nu au drept de vot.
La fiecare şedinţă se va întocmi un proces-verbal, care va cuprinde numele participanţilor, ordinea de zi,
ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite şi opiniile separate.
Procesul-verbal este semnat de către preşedintele de şedinţă şi de către cel puţin un alt membru prezent al
consiliului.
În ceea ce priveşte valabilitatea deciziilor, cvorumul cerut la deliberări, reprezentarea membrilor absenţi,
utilizarea mijloacelor de comunicare la distanţă şi votul decisiv în caz de paritate, se aplică reglementările din Legea
31/1990, modificată prin Legea 441/2006, privitoare la consiliul de administraţie şi directorat.
Dispoziţiile comune privind drepturile şi obligaţiile administratorilor sunt valabile şi pentru membrii
consiliului de supraveghere.

Controlul gestiunii societăţii comerciale. Cenzorii. Auditorii

Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică asigurarea unui control desfăşurat în mod riguros
asupra activităţii administratorilor.
Controlul activităţii societăţilor pe acţiuni poate fi privit pe două paliere alternative (societăţi pe acţiuni
care, fiind supuse obligaţiei de auditare prin lege, nu pot opta între auditori sau cenzori, legea obligându-le să apeleze
la serviciile auditorilor financiari, care-şi organizează activitatea potrivit normelor Camerei Auditorilor Financiari din
România, precum şi societăţi pe acţiuni ale căror situaţii financiare nu sunt supuse în mod obligatoriu auditului
financiar, caz în care, adunarea generală a acţionarilor poate opta între alegerea de cenzori sau încheierea de contracte
cu auditorii financiari).
Fie că este vorba de auditori financiari a căror activitate este impusă de lege, sau hotărâtă de acţionari,
societatea comercială ce şi-a organizat controlul prin această variantă, va organiza auditul intern potrivit normelor
elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România.
Obligativitatea organizării controlului activităţii administratorilor de către auditorii financiari este
instituită prin Legea 31/90 şi pentru S.A.-urile care au ales sistemul dualist de administrare (a se vedea secţiunea
anterioară).
La S.R.L. numirea cenzorilor e obligatorie numai când numărul asociaţilor depăşeşte cifra de 15.

Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale

Contractul este acordul între doua sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânsii raporturi
juridice. În legislaţia noastră, termenul de contract este sinonim cu acela de convenţie.
Clasificarea contractelor
.
În literatura juridică au fost identificate mai multe criterii de clasificare a contractelor, printre care modul de
formare, conţinutul contractelor, scopul urmărit de părţi, efectele produse, modul de executare, nominalizarea în
legislaţia civilă etc.
Clasificarea contractelor după modul de formare
Sunt contracte consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care,
ca regulă, este forma autentică.
Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla manifestare a
voinţei părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului.
Clasificarea contractelor după conţinutul lor
56
 Când ne referim la conţinutul contractelor avem în vedere repartizarea obligaţiilor între părţile contractante.
Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin interdependeţa şi reciprocitatea obligaţiilor
părţilor. De exemplu, contractul de vânzare, de închiriere, de transport etc.
Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naştere la obligaţii în sarcina uneia din părţi, cealaltă parte
având numai calitatea de creditor.
Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral. Din punctul de vedere al formării lor,
toate contractele, inclusiv cele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice de formaţie bi- sau multilaterală.
Actele juridice unilaterale nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esenţială o constituie faptul că nu sunt rodul
unui acord de voinţe, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale, a unei singure voinţe (de exemplu, testamentul).
În categoria contractelor unilaterale menţionăm împrumutul, depozitul gratuit, gajul etc.
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi
Contractul cu titlu oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj patrimonial, iar
contractul cu titlu gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un
avantaj celeilalte.
Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative şi contracte aleatorii.
Se consideră contract comutativ acela în care întinderea obligaţiilor părţilor este cunoscută din momentul
încheierii contractului. Marea majoritate a contractelor sunt comutative.
Contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia dintre
ele depind de un eveniment incert, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi.
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi contracte dezinteresate.
În cazul liberalităţilor, o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul fără a se urmări un contraechivalent. Este
cazul contractului de donaţie.
Prin contractele dezinteresate se urmăreşte a se face un serviciu cuiva, fără a se micşora nici un patrimoniu. De
exemplu, mandatul gratuit sau împrumutul fără dobândă.
Clasificarea contractelor după efectele produse
Din acest punct de vedere există contracte constitutive sau translative de drepturi şi contracte declarative de
drepturi.
Contractele constitutive sau translative se caracterizează prin aceea că produc efecte din momentul încheierii
lor în viitor, întrucât creează între părţi o situaţie juridică nouă, necunoscută anterior. Majoritatea contractelor sunt
constitutive sau translative de drepturi.
Contractele declarative de drepturi se caracterizează prin aceea că recunosc, consfinţesc între părţi raporturi
juridice preexistente. Ele au nu numai efecte pentru viitor, dar şi efecte retroactive, deci anterioare încheierii lor. De
exemplu, tranzacţia, prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părţi, prin recunoaşterea unor drepturi
preexistente.
Clasificarea contractelor după modul de executare
La contractele cu executare imediată executarea se produce într-un singur moment, este instantanee.
Contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp, prin mai multe prestaţii din partea debitorului.
În cazul neexecutării sau al executării necorespunzătoare de către o parte a obligaţiei ce-i revine, sancţiunea va
fi rezoluţiunea – care desfiinţează contractul cu efect retroactiv – în cazul contractului cu executare imediată, în timp
ce în cazul contractului cu executare succesivă sancţiunea va fi rezilierea – care are ca efect desfacerea contractului
numai pentru viitor.
De asemenea, este cunoscut că nulităţile actelor juridice operează cu efect retroactiv. Dar, în ipoteza contractelor
cu executare suucesivă, atunci când executarea este ireversibilă, trebuie să remarcăm că şi efectele nulităţilor se aplică
numai pentru viitor.
În sfârşit, numai în ipoteza contractelor cu executare succesivă se poate pune problema unei suspendări a
executării, din motive de forţă majoră, pe toată durata imposibilităţii de executare.
Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt nominalizate în legislaţia civilă

57
 Sunt numite acele contracte care corespund unei operaţiuni juridice determinate şi care sunt nominalizate în
legislaţia civilă. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, de mandat, de locaţiune etc.
Sunt nenumite acele contracte care nu sunt nominalizate, ca figuri juridice distincte, în legislaţie. În virtutea
principiului libertăţii contractuale, părţile pot imagina între ele felurite tipuri de contracte, fără a fi ţinute să se
adapteze neapărat la vreunul din tipurile de contracte numite.
Importanţa acestei clasificări o regăsim în faptul că pentru prima categorie există o reglementare completă în
legislaţie, astfel încât părţile nu au nevoie întotdeauna să prevadă întregul conţinut al lor, toate clauzele şi implicaţiile, ci, în
măsura în care nu au derogat de la reglementarea legală, aceasta li se va aplica în mod automat şi complet. Alta este situaţia
în cazul contractelor numite. Părţile pot să-şi exprime voinţa ca acestor contracte să li se aplice, parţial sau total, singure
sau în mod combinat, normele unor contracte numite. În măsura în care din voinţa părţilor nu rezultă o astfel de indicaţie se
vor aplica principiile generale, care cârmuiesc contractele şi obligaţiile.
Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele
Această clasificare se face în contracte principale şi contracte accesorii.
Se numesc principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu este legată de
aceea a altor contracte încheiate de părţi.
Contractele accesorii însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind, potrivit principiului
accesoriul urmează soarta principalului.

Contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii

Această clasificare se face după modul în care se exprimă voinţa părţilor în contracte.
Contractele negociate sunt cele pe care le numim tradiţionale şi în cadrul cărora părţile discută, negociază toate
clauzele contractului, fără ca din exteriorul lor să li se impună ceva.
Contractele de adeziune sunt cele redactate în întregime sau aproape în întregime numai de către una din
părţile contractante. Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. El poate să le accepte şi să
semneze contractul (aderând la contract) sau să nu le accepte. Ca regulă generală, oferta de a încheia asemenea
contracte este unilaterală şi se adresează publicului, iar cel care o face are o poziţie economică privilegiată, puternică
sau chiar monopolul unor prestaţii.
Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai că, în timp ce în cazul contractelor de adeziune
condiţiile contractuale sunt impuse de una din părţile contractante, la contractele obligatorii (pe care unii autori le
numesc chiar contracte forţate), condiţiile încheierii lor sunt impuse, delimitate de lege.
De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, conform Legii nr. 136/1995.

Încheierea contractelor

Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prin întâlnirea ofertei cu acceptarea ei.
Mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea este foarte complex şi, de regulă, este precedat de negocieri.
Însă un număr considerabil de contracte sunt încheiate fără negociere prealabilă.
Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune. Ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Să
fie fermă, să fie precisă şi completă, să fie neechivocă şi să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă şi cu
intenţia de a angaja din punct de vedere juridic.
Oferta poate fi adresată publicului sau unei (unor) persoane determinate.
Oferta poate fi cu termen sau fără termen. Dacă oferta este cu termen, ea trebuie menţinută în limita
termenului respectiv. Termenul poate fi expres, dar el poate rezulta implicit din natura contractului şi din timpul
necesar de gândire şi de acceptare de către destinatar, termen numit termen rezonabil.
Acceptarea ofertei, acceptarea care provine de la destinatarul ofertei, este tot un act unilateral de voinţă, ca şi oferta.
Acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Să fie clară, pură şi simplă, liberă (neviciată), să fie expresă
(scrisă sau verbală) sau tacită.
Acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta să fi fost revocată sau să fi devenit caducă (perimată, învechită).

Momentul încheierii contractului

58
 Acest moment este acela în care acceptarea întâlneşte oferta.
Dacă părţile nu sunt prezente, contractul se poate încheia prin corespondenţă, existând un decalaj de timp între
cele două laturi ale formării acordului de voinţă (oferta şi acceptarea). Cunoaşterea momentului încheierii contractului
este foarte importantă şi pentru aceasta au fost expuse mai multe sisteme sau teorii.
Un prim sistem este acela al emisiunii (declaraţiunii), conform căruia acordul de voinţă al părţilor se formează
din momentul în care destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu privire la oferta primită, chiar dacă nu a expediat
încă acceptarea.
Cea de-a doua teorie este aceea a expediţiunii, potrivit căreia contractul se consideră încheiat din momentul în
care destinatarul ofertei a acceptat-o şi a expediat răspunsul său afirmativ.
A treia teorie este cea a recepţiunii, conform căreia contractul se consideră încheiat din momentul în care
acceptarea a fost primită de ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de conţinutul ei.
Cea de-a patra teorie este teoria informaţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. com., potrivit căruia
contractul se consideră încheiat dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Se impune o precizare, şi anume
contractul se consideră încheiat numai dacă acceptarea a ajuns la ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut în
ofertă.

Efectele contractului
Obligativitatea contractului
În conformitate cu art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare, desfacere ori desfiinţare a acestuia există o
simetrie. Art. 969 alin. 2 precizează, referindu-se la convenţii, că ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau
din cauze autorizate de lege.
Principiul relativităţii efectelor contractului
Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante. Acesta este principiul relativităţii efectelor contractului.
Semnificaţia lui este că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane. Delimitarea principiului relativităţii
efectelor contractului presupune precizarea noţiunilor de părţi, terţi şi avânzi-cauză.
Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct sau prin reprezentare, contractul.
Terţii – penitus extranei – sunt persoanele stăine de contract, care nu au participat, nici direct şi nici prin
reprezentare, la încheierea contractului.
Între aceste două categorii extreme, există o categorie intermediară de persoane, care, deşi nu au participat la
încheierea contractului, date fiind anumite raporturi în care se află cu părţile contractuale, suportă efectele contractului
asemenea părţilor. Aceste persoane se numesc avânzi-cauză sau succesori ai părţilor. În această a treia categorie de
persoane sunt cuprinşi succesorii universali şi succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii
particulari ai părţilor.
Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care au dobândit, în tot sau în parte,
patrimoniul – privit ca universalitate de drepturi şi obligaţii – al uneia dintre părţile contractante.
Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un drept anumit, care este privit de sine
stătător şi nu ca parte a patrimoniului.
Creditorii chirografari sunt creditorii care nu se bucură de o garanţie reală. Prin art. 1718 C. civ. este instituit
gajul general al creditorilor chirografari, conform căruia patrimoniul debitorului, privit ca universalitate, constituie
garanţie pentru satisfacerea creanţei.

Efectele specifice contractelor sialagmatice

Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor

părţilor. Fiecare dintre părţi are, concomitent, atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de creditor.
Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor decurg anumite efecte specifice, ce se afirmă în trei situaţii:

59
O primă situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să
şi-o execute pe a sa. Partea căreia i se pretinde executarea va putea să se opună, invocând excepţia de neexecutare a
contractului.
O a doua situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi este gata să-şi execute propria obligaţie sau chiar şi-a
executat-o, cealaltă parte refuză, în mod culpabil, să-şi execute obligaţia sa. Partea gata să-şi execute obligaţia sau
care şi-a executat-o va avea de ales între a pretinde executarea silită a contractului sau a cere desfiinţarea ori încetarea
contractului, în toate cazurile putând cere şi despăgubiri. Desfiinţarea contractului cu efect retroactiv poartă numele de
rezoluţiune. Încetarea contractului, care produce efecte numai pentru viitor, poartă denumirea de reziliere.
O a treia situaţie este aceea în care una dintre părţi se află în imposibilitate fortuită de a-şi executa obligaţia ce-i
revine. Va avea dreptul această parte să pretindă totuşi celeilalte să-şi execute obligaţia? Este aşa-numita problemă a
riscului contractului, adică problema de a şti care dintre părţi va suporta consecinţele imposibi-lităţii fortuite de
executare a uneia dintre cele două obligaţii reciproce. Regula este că riscul contractului este suportat de debitorul
obligaţiei imposibil de executat.

CONTRACTE SPECIALE

Contractul de vânzare-cumpărare comercială

Codul comercial nu dă o definiţie a contractului de vânzare-cumpărare comercială. De aceea, făcându-se aplicarea art.
1 C. Com. (conform căruia normele dreptului civil constituie un izvor de drept subsidiar pentru dreptul comercial şi,
implicit, pentru dreptul afacerilor), contractul de vânzare-cumpărare comercială poate fi definit pe baza dispoziţiilor
art. 1294 C. Civ.
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare comercială este contractul prin care o parte (vânzătorul) se obligă să
transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte (cumpărătorul), care se obligă să plătească o sumă
de bani drept preţ.
Ca şi în dreptul civil, contractul de vânzare-cumpărare comercială are următoarele caractere juridice:
este un contract bilateral sau sinalagmatic, deoarece este caracterizat prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor
părţilor,
este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi urmăresc realizarea unui folos patrimonial,
este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor sunt cunoscute din momentul
încheierii contractului,
este un contract consensual, de regulă, întrucât se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor,
de regulă, este un contract translativ de proprietate.
Vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare vânzării-cumpărării civile. În ambele cazuri este vorba de un
contract prin intermediul căruia se transmite proprietatea unui lucru, în schimbul unui preţ. Ceea ce le deosebeşte este
funcţia economică a vânzării-cumpărării comerciale şi anume, interpunerea în schimbul mărfurilor. Această funcţie
conferă vânzării-cumpărării caracter comercial. Trăsătura caracteristică a vânzării-cumpărării comerciale o constituie
intenţia de revânzare. Astfel, cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată
de o cumpărare făcută în scop de revânzare.

Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare comercială

Consimţământul
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială implică un acord de voinţă al părţilor – în sensul
transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în schimbul unui preţ.
Situaţia contractelor sinalagmatice încheiate între persoane aflate faţă în faţă este reglementată de regulile
dreptului civil, neexistând dificultăţi din punctul de vedere al momentului şi locului încheierii lor.
Totuşi, se impun câteva precizări în legătură cu viciile de consimţământ, mai precis în legătură cu dolul. Astfel,
potrivit uzanţelor comerciale, dolul în materie comercială nu se apreciază cu aceeaşi rigurozitate ca în dreptul civil

60
 Contractul de vânzare-cumpărare comercială este perfect din momentul în cre părţile au căzut de acord asupra
obiectului şi preţului, afară dacă, din interpretarea voinţei lor nu reiese că acestea au considerat perfect contractul din
momentul în care au reglementat toate modalităţile practice de execuţie.
În ceea ce priveşte încheierea contractului de vânzare-cumpărare între absenţi sau între persoane aflate la
distanţă, momentul realizării acordului de voinţă este mai dificil de stabilit din cauza distanţei dintre părţi, care
implică existenţa unui interval de timp pentru ca declaraţia de voinţă a unei părţi să ajungă la cealaltă parte. În această
materie, dispoziţiile Codului Civil se completează cu prevederile Codului Comercial (art. 35 C. Com.).
Oferta de a contracta este un act juridic unilateral destinat sa producă anumite efecte juridice. Ea trebuie sa fie
completă, precisă, neîndoielnică adică făcută intenţia de a se obliga juridic. Ea poate fi adresată unei persoane
determinate sau publicului. Oferta trebuie să aibă forma cerută de lege pentru existenţa sau probaţiunea operaţiunii
juridice pentru care este făcută, iar în situaţia când considerarea calitaţilor unei anumite persoane este determinantă,
acceptarea ofertei ce i-a fost adresată trebuie să provină de la acea persoană.
La rândul ei, acceptarea ofertei este tot un act juridic unilateral, ce trebuie să concorde cu oferta. În caz
contrar, nu ne aflăm în faţa unei acceptări propriu-zise, ci a unei contraoferte. Şi acceptarea trebuie să fie
neîndoielnică – făcută cu intenţia de a se obliga din punct de vedere juridic.
Tăcerea destinatarului ofertei, neînsoţită de alte manifestări, nu semnifică acceptare, cu excepţia cazului în
care oferta este făcută exclusiv în interesul destinatarului, ori dacă între părţi există uzanţa acceptării tacite a
facturilor.
La oferta cu termen, contractul se perfectează, dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului în termenul
stipulat, în timp ce la oferta fără termen de acceptare, contractul se perfectează dacă acceptarea ajunge la cunoştinţa
ofertantului într-un termen rezonabil, necesar schimbului ofertei şi acceptării, termen care variază după natura
contractului.

Capacitatea părţilor
Condiţiile de capacitate pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială sunt cele prevăzute de lege
pentru încheierea oricărui act juridic: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
De asemenea, Codul civil stabileşte anumite reguli specifice contractului de vânzare-cumpărare civilă, care sunt
deopotrivă aplicabile şi contractului de vânzare-cumpărare comercială.

Obiectul contractului
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract bilateral (sinalagmatic), ce dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor
părţi. Astfel vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul. Aceste două prestaţii
formează obiectul contractului. Bunul vândul şi suma de bani – preţul – constituie obiect derivat al contractului..

Preţul vânzării
Este elementul care diferenţiază contractul de vânzare-cumpărare de cel de schimb, atât în dreptul civil, cât şi
în dreptul comercial, deoarece constă într-o sumă de bani şi nu într-un alt bun.
Preţul reprezintă obiectul prestaţiei cumpărătorului.
Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţiisă fie determinat sau determinabil și să fie real.
Efectele contractului

Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială sunt obligaţiile vânzătorului şi obligaţiile cumpărătorului.

Pricipalele obligaţii ale vânzătorului sunt obligţia de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrurilor
vândute în patrimoniul cumpărătorului, obligaţia de a preda cumpărătorului bunurile vândute şi, eventual de a-i remite
documentele referitoare la acestea, precum şi obligaţia de a asigura comformitatea mărfurilor, ce include garanţia
pentru vicii şi garanţia pentru evicţiune.
Principala obligaţie ale cumpărătorului este cea de a plăti preţul, la care se pot adăuga şi alte obligaţii
suplimentare (de exemplu, obligaţia cumpărătorului de a prelua bunurile cumpărate).

CONTRACTUL DE MANDAT
61
 Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte
juridice pe seama celeilalte părţi numită mandant..
Mandatul comercial, asa um era numit de către fostul Cod comercial, prezintă următoarele caracteristici:
are ca obiect, spre deosebire de mandatul civil, afaceri comerciale şi nu se presupune a fi gratuit, art. 2010 al. (1) din
Codul civil, în teza a II-a precizând că mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă
a fi cu titlu oneros.;
este un act cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă fermă sau forfetară ori sub forma unui procent
calculat la cifra de afaceri. Chiar dacă părţile nu au prevăzut în contract plata sau modalităţile de plată, mandantul
datorează remuneraţie În absenţa unei stipulaţii contractuale, remuneraţia este stabilită de instanţa de judecată,
potrivit legii, uzanţelor ori în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.
Mandatul comercial, fiind cu titlu oneros, nu poate fi revocat în mod unilateral.

Condiţii de validitate
Condiţii de fond
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să respecte condiţiile prevăzute de articolul
1179 Cod civil: consimţământul, capacitatea părţilor, obiectul contractului şi cauza.

a) Consimţământul părţilor
Fiind un contract consensual, contractul de mandat se consideră perfectat în momentul acordului de voinţă al
mandatarului şi mandantului.

b) Capacitatea părţilor
Mandatul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuşi actele juridice care urmează să fie încheiate în
numele său de către mandatar.
Mandatarul trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu pentru a fi în măsură să încheie acte juridice personal, în
numele şi pe seama altuia, fără însă ca legea să-i ceară şi calitatea de comerciant.
Cât priveşte calitatea voinţei, buna sau reaua-credinţă la încheierea actului juridic, modalitatea şi locul
încheierii actului juridic, se raportează la persoana reprezentantului mandatar şi la terţ.

c) Obiectul contractului
În articolul 374 din fostul Cod comercial se menţiona că obiectul mandatului comercial este „tratarea de
afaceri comerciale”, deci obiectul contractului de mandat îl constituiau faptele de comerţ.
În actuala reglementre, Codul civil nu mai face vreo distincţie în acest sens, astfel că reglementarea
contractului de mandat include atât mandatul în materia actelor de comerţ, cât şi contractul de mandat în general.
În afara condiţiilor generale, comune tuturor contractelor (să fie determinat sau determinabil, să fie posibil,
licit, în circuitul civil etc.), în privinţa obiectului mandatului se impun următoarele precizări:
mandatul are ca obiect încheierea de acte juridice de către mandatar; dacă acesta îndeplineşte şi fapte materiale, ele
vor avea un caracter accesoriu (de exemplu: preluarea bunului care urmează a fi vândut de către mandatar, în numele
şi pe seama mandantului);
actele juridice cu caracter strict personal (de exemplu, testamentul) sau alte declaraţii strict personale nu pot fi
încheiate prin mandatar.

d) Cauza (scopul) contractului de mandat

Cauza, ca element de validitate a contractului de mandat, trebuie să îndeplinească acele condiţii comune
tuturor acelor acte juridice: să fie reală, licită, morală şi să nu contravină regulilor de convieţuire socială.
Forma contractului
Contractul de mandat se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), având de regulă
caracter consensual. Legea, respectiv Codul civil, nu impune o anumită formă, deoarece, potrivit articolului 2013 Cod
civil, mandatul poate fi acordat în formă scrisă, verbală sau poate fi chiar tacit.
În practică, mandatul este exteriorizat, de regulă, printr-un înscris numit procură.
Procura poate fi dată sub forma unui înscris sub semnătură private sau sub forma unui înscris autentic.
62
 În funcţie de întinderea puterilor conferite mandatarului, mandatul poate figeneral, în cazul în care mandatarul
est e împuternicit să încheie orice acte juridice (de exemplu, actele de administrare sau de conservare), cu excepţia
acelora pentru care legea impune existenţa unui mandat special sau special, dacă mandatarul este împuternicit să
încheie un anumit act juridic sau anumite operaţiuni determinate.

Obligaţiile mandatarului
să execute mandatul în limitele primite. Art. 2017 din Codul civil prevede ca mandatarul se poate abate de la
instructiunile primite numai dacă îi este imposibil să îl încunoştiinţeze pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi
aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. Mandatarul are în acest caz obligaţia înştiinţării
imediate a mandantului despre abateri.
să execute însărcinarea primită cu diligenţa unui bun comerciant, ca şi cum ar fi afacerile sale. Codul civil precizează
în art. 2018 al. (1) că dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui
bun proprietar, iar dacă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenţa pe care o
manifestă în propriile afaceri.
să arate terţilor împuternicirea sa
să încunoştiinţeze fără întârziere pe mandant despre executarea mandatului
să păstreze destinaţia sumelor primite pe socoteala mandantului
este ţinut să plătească dobânzi
să dea socoteală pentru gestiunea sa şi să înapoieze mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale,
chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului

Obligaţiile mandantului
să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului (articolul 20125 al. (1) din Codul
civil
este ţinut de obligaţia de plată a remuneraţiei convenite
să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului
Mandantul are obligaţii şi faţă de terţele persoane în baza actelor juridice încheiate de mandatar în limitele
împuternicirii sale.

Privilegiul mandatarului
Mandatarul beneficiază de un privilegiu special (drept de retenţie) pentru tot ce i se datorează din executarea
mandatului, el având un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori
pe seama acestuia.. Creanţele mandatarului au prioritate faţă de oricare alte creanţe pe care le are faţă de mandant.
Pentru a exercita acest privilegiu (garanţie), mandatarul trebuie să notifice sumele datorate mandantului, cu somaţia
de a plăti în 5 zile, cu precizarea că va trece la vânzarea bunurilor. Mandantul poate face opoziţie; dacă termenele de
formulare a opoziţiei expiră, mandatarul poate trece la vânzarea bunurilor.
Încetarea contractului de mandat
Contractul de mandat comercial încetează prin îndeplinirea funcţiei sale juridice. Există şi situaţii de natură
obiectivă sau subiectivă care duc la stingerea mandatului, respectiv:
revocarea mandatului în cazuri bine justificate, ştiut fiind că mandatul comercial este, de regulă, cu titlu oneros.
îndeplinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul;
renunţarea mandatarului este cauză de stingere a mandatului civil;
moartea mandatarului sau a mandantului;
incapacitatea, interdicţia, falimentul uneia din părţi. Totuşi, când are ca obiect încheierea unor acte succesive cu
caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfăşurare, cu respectarea
dreptului de revocare sau renunţare al părţilor ori al moştenitorilor acestora.

CONTRACTUL DE COMISION

Comisionul este un „mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii
pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii
numite comision”. Se constată aşadar că, spre deosebire de reglementarea anterioară din art. 405 Cod comercial, unde
63
contractul de comision era definit numai în sfera afacerilor comerciale, în prezenta reglementare, contractul de
comision este definit ca specie a contractului de mandat.
Contractul de comision, varietate a contractului de mandat, ca operaţie de sine stătătoare se caracterizează prin
faptul că intermediarul (comisionarul) are două categorii de obligaţii:
obligaţii care izvorăsc din relaţiile cu terţii;
obligaţii faţă de comitent.
În raporturile dintre comisionar şi comitent se aplică regula mandatului. Deşi de afacerea încheiată de
comisionar profită comitentul, totuşi acesta din urmă, neavând raporturi contractuale cu terţii, nu poate fi obligat să
execute îndatoririle asumate de comisionar.
Contractului de comision prezintă următoarele caractere juridice: este un contract bilateral, cu titlu oneros, el
neputând fi revocat pe cale unilaterală.
Comisionarul este plătit pentru serviciile făcute comitentului cu o sumă de bani, numită comision, care se
stabileşte fie sub forma unei sume fixe, fie procentual, calculat la cifra de afaceri pe care o realizează comisionarul în
raportul cu terţii (comisionarul beneficiază, ca şi mandatarul, de privilegiul special şi de dreptul de retenţie asupra
bunurilor comitentului până la încasarea sumelor de bani ce i se cuvin).

Efectele contractului de comision

Obligaţiile comisionarului
Comisionarul este obligat să respecte dispoziţiile date de comitent, în limita puterilor conferite
Pentru încheierea contractului între comisionar şi terţi nu se stabilesc raporturi juridice între comitent şi terţi,
astfel încât acţiunile comisionarului către terţi pot fi cedate comitentului. De regulă, comisionarul este răspunzător
faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cu terţii, nu şi pentru executarea lor, afară de convenţie contrară.
În mod excepţional în contractul de comision se poate stipula o obligaţie de garanţie a executării contractului
din partea comisionarului sub forma clauzei „star del credere” sau „ducroir” (garanţia solvabilităţii). Prin această
clauză comisionarul se obligă să răspundă faţă de comitent pentru ipoteza în care terţul refuză să-şi plătească
obligaţiile sau este insolvabil.
Comisionarul nu poate face operaţiuni de vânzare pe credit pe socoteala comitentului, fără autorizarea acestuia.
Comisionarul este obligat să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului primit
Acesta trebuie să-l informeze pe comitent asupra tuturor împrejurărilor şi operaţiunilor de natură să modifice
împuternicirea primită.
Comisionarul este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa unui profesionist
Comisionarul trebuie să depună o diligenţă sporită, cerută unui profesionist, acţionând cu bună-credinţă.

Obligaţiile comitentului
Comitentul are următoarele obligaţii:
să plătească comisionul cuvenit comisionarului;
Această obligaţie curge din momentul în care comisionarul a încheiat acte juridice cu terţi, chiar dacă nu au
fost executate încă obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate.
să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu îndeplinirea însărcinării primite;
În cazul în care comisionarul a efectuat anumite cheltuieli pentru ducerea la îndeplinire a mandatului,
comitentul trebuie să restituie aceste cheltuieli, pe baza unor dovezi, şi să ţină evidenţa lor în registrele contabile,
separat pentru fiecare operaţiune comercială.

Efectele contractului de comision încetează în următoarele cazuri:

revocarea împuternicirii de către comitent;
renunţare la împuternicirea primită de către comisionar;
moartea comitentului sau comisionarului;
interdicţia comitentului sau comisionarului;
insolvabilitatea sau falimentul părţilor
În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision, trebuie să se ţină seama de necesitatea
asigurării securităţii raporturilor comerciale.
64
CONTRACTUL DE CONSIGNAŢIE

Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision, cuprinzând însă şi elemente ale altor tipuri de
contracte (de exemplu, ale vânzării de mărfuri, ale depozitului).
Pentru serviciul său, consignatarul are dreptul la o remuneraţie sau numai la suprapreţul obţinut din vânzare.
Vânzarea se face întotdeauna la un preţ anticipat stabilit de consignant.
Consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obţinută ca preţ al vânzării sau să restituie
bunul în natură în cazul în care nu a fost vândut.

Caracterele juridice ale contractului de consignaţie

Contractul de consignaţie are următoarele caractere juridice este un contract bilateral (sinalagmatic), un
contract cu titlu oneros și un contract consensual.
Contractul de consignaţie se încheie în formă scrisă; existenţa acestuia, precum şi orice convenţie privitoare la
modificarea, transformarea sau desfiinţarea lui, se pot dovedi numai prin înscris (ad probationem) art. 2055 din Codul
civil.

Efectele contractului de consignaţie

Contractul de consignaţie dă naştere la anumite obligaţii între părţile contractante. Prin încheierea actelor de
vânzare-cumpărare, se nasc anumite obligaţii între consignatar şi terţi.

Obligaţiile consignantului
Să predea consignatarului bunurile mobile care urmează să fie vândute
Să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu ocazia îndeplinirii însărcinării primite
Prin cheltuieli trebuie înţelese sume de bani pentru conservarea, desfacerea, depozitarea bunului predat în
consignaţie, afară de stipulaţie contrară.
Este obligat la plata unei remuneraţii
În schimbul serviciilor prestate, consignatarul are dreptul la remuneraţie stabilită forfetar sau procentual; dacă
nu s-a stabilit acest lucru, consignantul are dreptul la suprapreţul ce se obţine din vânzări.

Obligaţiile consignatarului
Să ia toate măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite
În vederea identificării bunurilor date în consignaţie, acestea trebuie păstrate în ambalajele lor originale şi
conservate intacte etichetele, mărcile şi orice alte semne exterioare aşa cum au fost aplicate de consignant.
Consignatarul răspunde de orice lipsă, pierdere sau deteriorare provenite din culpa sa ori a agenţilor şi
prepuşilor săi.
Să asigure bunurile ce i-au fost încredinţate la o societate acceptată de consignant
Asigurarea se va face pentru o valoare cel puţin egală cu preţul bunurilor prevăzute în contract sau în notele şi
facturile care însoţesc bunurile, acoperindu-se astfel toate riscurile.
Să execute mandatul dat de consignant
Să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului său

Încetarea contractului de consignaţie

Contractul de consignaţie încetează prin:
revocarea de către consignant a împuternicirii;
renunţarea la mandat;
insolvabilitatea sau falimentul părţilor.

CONTRACTUL DE DEPOZIT

Depozitul este un contract prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil, cu obligaţia de a-l păstra
pentru o perioadă de timp şi de a-l restitui în natură. Cu alte cuvinte, o persoană, numită deponent, încredinţează unei
65
alte persoane, numită depozitar, o marfă cu obligaţia acestuia să o păstreze, să o conserve şi să o restituie la cerere în
schimbul unei sume de bani numită taxă de depozit.
Remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu excepţia cazului când
depozitarul deţine deja bunul cu alt titlu.
După cum rezultă din această definiţie, scopul principal urmărit prin încheierea contractului este păstrarea,
conservarea în vederea restituirii lui în natură la cererea deponentului. Dacă acest scop nu este urmărit în principal,
chiar dacă depozitarul are şi o asemenea obligaţie, raporturile dintre părţi nu mai pot fi calificate raporturi de depozit,
ci de vânzare-cumpărare, antrepriză etc.

Caracterele juridice ale contractului de depozit

Caracterul de depozit are următoarele caractere juridice:

este un contract real, el se consideră perfectat în momentul remiterii materiale a mărfii date în depozit;
este cu titlu oneros, depozitarul fiind plătit pentru serviciile sale, prin taxa de depozit, calculată în raport cu cantitatea
de marfă depozitată care ocupă un anumit spaţiu şi de durata depozitului. Fiind un contract cu titlu oneros al
contractului, depozitul comercial se deosebeşte de cel civil care poate fi şi cu titlu gratuit. Sechestrul judiciar este de
asemenea cu titlu oneros (art. 2143 Cod civil).
este un contract sinalagmatic, el dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi. Prin încheierea acestui contract nu se
transmite dreptul de proprietate.
depozitul comercial este, de regulă, voluntar, deponentul având posibilitatea să aleagă pe depozitar.

Dacă depozitarul este o întreprindere specializată în primirea de mărfuri (în magazii generale, antrepozite,
docuri) expres autorizate şi practicând tarife oficiale, deponentul primeşte în schimbul mărfii depuse trei înscrisuri: un
certificat de depozit (recipisa), talonul şi buletinul de gaj (warantul).
Toate înscrisurile au acelaşi conţinut cuprinzând obligatoriu denumirea şi sediul depozitarului, numărul curent din
registrul în care au fost înscrise mărfurile depozitate, data emiterii documentelor, numele şi sediul deponentului,
natura, cantitatea şi valoarea mărfii depozitate, plata taxelor de import, după caz, poliţa de asigurare și durata
depozitului.
Certificatul de depozit (recipisa) şi buletinul de gaj (warantul) sunt titluri de credit care încorporează marfa dată în
depozit şi care se remite deponentului. Ele pot fi titluri de credit la ordin sau la purtător, negociabile împreună sau
separat. Deponentul poate vinde marfa depozitată girând cu recipisa de depozit şi warantul. El poate doar gaja marfa
depozitată, girând numai warantul rămânând proprietarul mărfii atâta timp cât nu girează şi recipisa de depozit
(eventual altuia decât creditorului gajist). În acest caz cumpărătorului îi revine obligaţia de a lichida debitul
vânzătorului pentru a intra în posesia mărfii. Talonul rămâne în registrul administraţiei depozitului dovedind existenţa
contractului.

Obligaţiile depozitarului

Depozitarul este obligat să păstreze marfa ca un bun proprietar

Dacă depozitarul nu a păstrat marfa, pentru a răsturna prezumţia de culpă ce apasă asupra lui, trebuie să dovedească
că a depus aceeaşi grijă în păstrarea lucrului depozitat ca şi în privinţa mărfurilor proprii şi deci cauza străină care a
dus la pierderea, pieirea sau deteriorarea lucrului, nu-i este imputabilă.
Părţile pot stipula şi o clauză de neresponsabilitate sau de atenuare a răspunderii. Depozitarul nu răspunde însă
niciodată de stricăciunile provenite prin forţă majoră, afară de cazul când a fost pus în întârziere pentru restituirea
bunului depozitat.
Depozitarul este obligat să restituie marfa la cererea deponentului
Depozitarul trebuie să restituie la cererea deponentului mărfurile în natură. Dacă depozitarul refuză, fără temei să
restituie marfa, deşi se află în detenţia sa, deponentul poate obţine executarea în natură, potrivit regulilor aplicabile
obligaţiei de a face.

Obligaţiile deponentului

66
Deponentul este obligat să remită depozitarului marfa ambalată, etichetată în funcţie de natura acesteia;
b) Deponentul este obligat să achite depozitarului eventuale cheltuieli pentru păstrarea, conservarea mărfii sau când
acesta a suferit pagube pricinuite de marfa depozitată.
c) Deponentul este obligat să achite taxa de depozit, datorată conform contractului.

Executarea obligaţiilor depozitarului este garantată prin dreptul de retenţie prevăzut de lege, pe care depozitarul îl are
asupra lucrului depozitat. Fiind vorba de un "debitum cum se iunctum", el poate refuza restituirea lucrului până la
plata integrală a sumelor la care are dreptul din cauza depozitului.

Efectele contractului de depozit încetează prin îndeplinirea în avans, rezilierea unilaterală a contractului, precum țin
moartea, interdicţia, insolvabilitatea ori falimentul părţilor.

CONTRACTUL DE AGENŢIE

Contractul de agenţie este definit ca fiind contractul prin care comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent,
fie să negocieze afaceri pentru acesta, fie să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama acestuia, contra unei
remuneraţii, în una sau în mai multe regiuni determinate.
Agentul este un intermediar independent care acţionează cu titlu profesional. El nu poate fi în acelaşi timp
prepusul comitentului.
Contractul de agent este un contract sinalagmatic, oneros, consensual, intuitu personae, cu executare
succesivă, are caracter comercial şi comutativ.
Particularităţile contractului. Agentul permanent este împuternicit în mod statornit să efectueze anumite
operaţiuni juridice de natură comercială. Această trăsătură este de esenţa contractului, în absenţa acesteia contractul
dobândeşte natura juridică a contractului de mandat sau comision.
Agentul trebuie să fie un profesionist, persoană fizică sau juridică, ce acţionează în calitate de intermediar
independent. Agentul nu este prepusul comitentului, deci se află într-o poziţie de egalitate juridică cu acesta.
Împuternicirea agentului se poate exercita în una sau mai multe regiuni determinate, stabilite prin contract.
Agentul poate reprezenta în teritoriu şi alţi comitenţi, dar nu concurenţi, şi nu poate negocia/încheia în cont propriu
sau a altor comitenţi operaţiuni de comerţ concurente, privind bunuri sau servicii similare obiectului contractului de
agenţie.

Condiţiile de validitate ale contractului

A. Condiţii de fond. Capacitatea juridică cerută părţilor este aceea de a încheia acte de comerţ în mod valabil.
Clauza de neconcurenţă, reglementată de art. 2075 din Codul civil, trebuie redactată în scris, sub acţiunea
nulităţii, fiind definită ca „acea stipulaţie contractuală a cărei efect constă în restrângerea activităţii profesionale a
agentului pe perioada contractului de agenţie sau ulterior încetării sale, trebuie redactată în formă scrisă, sub
sancţiunea nulităţii. Se aplică numai pentru regiunea geografică sau grupul de persoane la care se referă contractul şi
doar peentru bunurile şi serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit.
Contractul de agent are o natură juridică complexă, agentul îmbină comportamentul mandatarului cu
reprezentarea (negociind şi încheind afaceri în numele şi pe seama comitentului), cât şi pe cea a mandatarului fără
reprezentare (negocierea afacerilor pentru comitent) prezentând elemente distincte şi din contractul de comision.

Efectele juridice ale contractului

Agentul are următoarele obligaţii:

- să respecte în mod corespunzător instrucţiunile rezonabile primite de la comitent;
- să desfăşoare activitatea numai pe teritoriul prevăzut în contract;
- să respecte prevederile clauzei de neconcurenţă;
- să asigure o evidenţă separată a operaţiunilor şi o depozitare distinctă a mărfurilor aparţinând fiecărui
comitent;
- să îndeplinească orice obligaţie care îi revine potrivit contractului;
67
 - să acţioneze cu bună-credinţă, ca un profesionist, şi să comunice toate datele către comitent.
Obligaţiile comitentului:
- să plătească agentului remuneraţia cuvenită. Aceasta trebuie să fie sub forma unei sume fixe sau într-un
comision, raportat la volumul sau valoarea operaţiunilor sau într-o formă combinată;
- să îndeplinească orice obligaţii care îi revin potrivit contractului sau a dispoziţiilor legale;
- trebuie să restituie toate cheltuielile făcute de agent cu ocazia contractului;
- să acţioneze cu diligenţa unui bun profesionist, comunicând toate informaţiile necesare executării
contractului de agent.

Contractul de leasing

Leasingul în România este reglementat de Legea nr.90/1998 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.
51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (textul legii este publicat în M. Of. nr. 170/
30 aprilie 1998 ).
Operaţiunile de leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator-finanţator, transmite pentru o
perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar-
utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing.
Contractul de leasing este un contract cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă, numit, având un
caracter bilateral (sinalagmatic). El este, totodată un contract complex, cuprinzând o locaţiune, o vânzare, un mandat
şi o promisiune unilaterală de vânzare.
Părţile contractante sunt societatea de leasing, în calitate de finanţator şi utilizatorul-beneficiar, în calitate de
locatar.
Rata de leasing (sau plata – în cazul contractului de leasing) constă într-o prestaţie succesivă, de natură
financiară sau patrimonială.
Cuantumul ratei de leasing nu poate fi modificat decât prin acordul părţilor.
Leasingul mobiliar sau al bunurilor de echipament se clasifică în leasing finaciar şi leasig operaţional.
Leasingul financiar este acea opearaţiune de leasing care îndeplineşte una sau mai multe din următoarele condiţii:
riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului
de leasing;
părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate supra
bunului;
utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de
intrare (de piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;
perioada de folosire a bunului în sistem leasing acoperă cel puţin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar
dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat.
Leasingul operaţional este acea operaţiune de leasing care nu îndeplineşte niciuna din condiţiile prevăzute
pentru leasingul financiar.
Rata de leasing reprezintă:
în cazul lesingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi a dobânzii de leasing, în condiţiile în care
dobânda de leasing reprezintă rata medie a dobânzii bancare pe piaţa românească;
în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare este calculată în conformitate cu actele normative în vigoare şi un
beneficiu stabilit de către părţile contractante.
Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală.
Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, la expirarea contractului de leasing, se face transferul dreptului
de proprietate asupra bunului către utilizator.
Contractul de leasing cuprinde mai multe acte juridice marcate de interdependenţa dintre ele: o vânzare, un
mandat, o locaţie şi o promisiune unilaterală de vânzare.
Contractul de vânzare-cumpărare se încheie între producătorul-vânzător şi finanţatorul-cumpărător, purtând asupra
bunului ales de către utilizator, care tratează cu vânzătorul toate elementele vânzării. Finanţatorul va plăti preţul pe baza
procesulului verbal de predare încheieat între vânzător şi utilizator. Acest contract prezintă unele particularităţi faţă de
vânzarea uzuală. Astfel, vânzătorul are obligaţia să livreze şi să instaleze bunul faţă de utilizator, cu alte cuvinte faţă de un
68
terţ în raport cu contractul de vânzare, terţ care suportă, el, cheltuielile de preluare. De asemenea, vânzătorul răspunde
pentru conformitatea bunului tot faţă de utilizator, care are acţiune directă contra vânzătorului pentru viciile ascunse sau
pentru neconcordanţa cu specificaţiile tehnice convenite anterior.
Contractul de mandat intervine între finanţator, ca mandant şi utilizator, ca mandatar. În calitatea arătată, finanţatorul
negociază şi încheie cumpărarea bunului de echipament, convenind cu vânzătorul asupra parametrilor tehnici ai
acestuia. Totuşi, mandatul intervenit între utilizator şi finanţator prezintă unele particulariltăţi faţă de dreptul comun,
utilizatorul acţionând în numele finanţatorului, dar neprimind indicaţii de la acesta şi având mandatul de a sta în justiţie şi
dispunând de o acţiune în garanţie împotriva vânzătorului.
Contractul de locaţie intervine între creditorul-locator şi utilizatorul-locatar şi reprezintă substanţa contractului de
leasing. Întocmai locaţiei clasice, locaţiunea din cadrul leasingului are caracter intuitu personae, finanţatorul
acceptând contractul numai după ce a verificat solvabilitatea şi capacitatea profesională a utilizatorului, care nu-şi
poate substitui un terţ în executarea contractului de leasing şi nici nu poate subânchiria echipamentul dat în folosinţă.
Contractul de leasing are şi caracter irevocabil, cel puţin în perioada fixă, care coincide cu durata amortizării fiscale a
bunului închiriat, perioadă în care nici finanţatorul şi nici utilizatorul nu pot revoca unilateral actul dintre ei.
Locaţiunea din cadrul leasingului a suferit alterări în raport de locaţia clasică şi în sensul că obligaţiile locatorului
privind predarea posesiei bunului şi privind asigurarea liniştitei şi utilei posesii sunt executate de vânzător, nu de
finanţator. Obigaţia de întreţinere a bunului închiriat este, de asemenea, în întregime pe seama locatarului, care
suportă şi prima de asigurare, iar nu pe seama locatorului.
Promisiunea unilaterală de vânzare fiinţează în seama finanţa-torului şi oprează la finele duratei contractului de
leasing. Astfel, utilizatorul are posibilitatea fie să restituie bunul, fie să ceară reînoirea locaţiei pentru o nouă perioadă
de timp contra unei chirii diminuate, fie să cumpere bunul la un preţ rezidual rezultat din diferenţa dintre preţul iniţial,
precizat în contract, şi chiria achitată. Dacă utilizatorul optează pentru această ultimă soluţie, creditorul-finanţator este
obligat să-i vândă echipamentul.

Contractul de franciză

Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privitoare la regimul juridic al francizei, aprobată şi completată prin Legea n.
79/1998 prevede că franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau
persoane juridice independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, numită francizor, acordă altei
persoane, numită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.
Este contractul care constă în acordarea de către un comerciant (francizor) producător, prestator de servicii, a
dreptului de a vinde anumite bunuri, de a presta anumite servicii şi de a beneficia de un sistem de relaţii ce conţine
marca, semnele, know-how-ul şi asistenţa sa unui alt comerciant (persoană fizică sau persoană juridică), numit
beneficiar, în schimbul unui preţ.
Contractul de franciză este un contract bilateral, consensual, cu titlu oneros, intuitu personae.
Legiuitorul a prevăzut obligativitatea ca în contractul de franciză să fie introduse următoarele clauze:
obiectul contractului;
drepturile şi obligaţiile părţilor;
condiţiile financiare;
durata contractului;
condiţii de modificare, prelungire şi reziliere.
În doctrina veche francizorul purta denumirea de franchiser, beneficiarul purta denumirea de franchisee, iar redevenţa
periodică inclusă în preţ se numea franchise-fee.
Astfel, plata cuprinde o sumă fixă – taxă de intrare în reţea, precum şi plata unei redevenţe pentru utilizarea
mărcii, know-how-ului (franchise-fee).

Efectele contractului de franchiză

Francizorul se obligă:
să furnizeze informaţii despre experienţa dobândită şi transerabilă, condiţiile financiare ale contractului, elementele
care permit beneficiarului să-şi întocmească planul financiar, obiectivele şi aria exclusivităţii acordate, durata
contractului şi condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii;
să deţină şi să exploateze o activitate comercială pe o anumită perioadă, anterior lansării reţelei de franciză;
69
să fie titularul drepturilor de proprietate industrială şi/sau intelectuală;
să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţă tehnică comercială şi/sau tehnică permanentă pe
toată durata existenţei drepturilor contractuale.
Beneficiarul se obligă:
să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi reputaţia acesteia;
să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza performanţelor şi a situaţiei real
financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza;
să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, nici durata contractului de franciză, nici
ulterior.

70