CURS nr.

I - Noţiunea de DREPT

Accepţiunile noţiunii de drept,

Diviziunile dreptului: drept public şi drept privat ;
Caracteristicile şi ramurile de drept public şi caracteristicile şi ramurile de drept privat,
Definiţia dreptului afacerilor

1. Accepţiunile noţiunii de drept

i) Drept obiectiv – reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul de a
reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii. În cadrul dreptului obiectiv distingem
dreptul pozitiv, adică totalitatea normelor juridice aflate în vigoare la un anumit moment dat şi
reprezintă componenta activă a dreptului obiectiv.
ii) Drept subiectiv – reprezintă posibilitatea (facultatea, prerogativa) unei persoane, recunoscută
şi ocrotită de dreptul obiectiv (de lege) de a avea o anumită conduită şi de a pretinde persoanei(lor)
obligate să aibă o comportare (conduită) corespunzătoare dreptului său, comportare care poate fi
impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
iii) Ştiinţa dreptului – reprezintă ştiinţa socială care are ca obiect de cercetare ansamblul
regulilor de conduită (normelor juridice) adoptate de stat (care formează dreptul obiectiv) precum
şi cerinţele sociale care au impus statului să reglementeze, să adopte norme juridice

2. Diviziunea şi ramurile dreptului

Sistemul de drept românesc cunoaşte două mari diviziuni în funcţie de tipul relaţiilor
sociale pe care le reglementează, anume: dreptul public şi dreptul privat.
a. Dreptul public cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului,
raporturile dintre stat şi particulari precum şi raporturile dintre diferitele organisme ale statului. În
raporturile cu cetăţenii săi, statul îşi exercită puterea suverană; acestea sunt, îndeobşte, raporturi
de subordonare.
b. Dreptul privat cuprinde normele care guvernează raporturile dintre paticulari.
Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate juridică, în sensul că nici una
dintre părţi nu îşi poate impune voinţa juridică celeilalte. Şi statul poate participa la asemenea
raporturi juridice, situaţie în care acţionează nu în virtutea puterii sale suverane, ci ca un simplu
particular (persoană juridică).
Fiecare diviziune a dreptului intern se subîmparte în ramuri de drept. Ramura de drept este
un ansamblu de norme juridice legate între ele prin obiectul de reglementare (grupul de relaţii
sociale pe care îl reglementează) şi metoda de reglementare.
În cadrul dreptului public regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul financiar şi fiscal, dreptul penal, dreptul procesual penal şi dreptul
internaţional public. În cadrul dreptului privat regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul civil,
dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul internaţional privat.
 Cu toate acestea, în ultima perioadă, în practică, se poate constata o întrepătrundere a
instituţiilor juridice1 care aparţin unor ramuri de drept diferite sau care se găsesc la intersecţia
dintre cele două diviziuni. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă dreptul afacerilor care
nu este o ramură de drept, în accepţiunea clasică a termenului, sus definit.
Dreptul afacerilor este o disciplină compozită, care reuneşte un ansamblu de norme şi de
instituţii juridice diverse, care în mod tradiţional se regăsesc în cuprinsul unor ramuri de drept
privat, cât şi al unor ramuri de drept public, unite prin aceea că slujesc aceluiaşi obiectiv:
reglementarea desfăşurării afacerilor.2
La baza întregului sistem de drept se află norma juridică, element fundamental ce se
concretizează într-un text concis realizat, fie sub forma unui articol de lege, fie a unui întreg act
normativ (denumit generic lege).

II - Norma juridică

Noţiunea şi trăsăturile normei juridice

Structura normei juridice
Clasificarea normei juridice
Interpretarea normei juridice
Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

1. Noţiunea şi trăsăturile normei juridice

Norma juridică (sau de drept) este o regulă socială, generală, impersonală şi obligatorie
care prescrie conduita oamenilor în raporturile dintre ei sau în raport cu societatea, având ca scop
asigurarea ordinii sociale; regulă care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
Normele juridice sunt o categorie de norme sociale, care se adresează în mod exclusiv
oamenilor şi se caracterizează prin:
- generalitate – prevede o conduită tip,
- impersonalitate – vizează pe toţi membrii societăţii,
- obligativitate – impune o conduită de la care nu se poate abate nimeni,
- coerciţie – respectarea conduitei este asigurată cu ajutorul mijloacelor de constrângere exercitate
de stat. Prin urmare, încălcarea normei juridice atrage răspunderea juridică a celui vinovat.

2. Structura normei juridice

i) Structura internă (logico-juridică) a normei juridice cuprinde:
a) Ipoteza arată condiţiile sau împrejurările în care se va aplica norma juridică;
b) Dispoziţia prescrie conduita părţilor adică acţiunea sau inacţiunea pe care subiectele
trebuie să o îndeplinească

1
Instituţia juridică reprezintă o grupare unitară, relativ distinctă de norme de drept, prin care se reglementează o
categorie de raporturi sociale; de ex. instituţia proprietăţii, instituţia răspunderii juridice, instituţia comerciantului etc.
2
De câte ori ne vom referi la „dreptul comun”, vom avea în vedere prevederile de drept civil, de la care vin să deroge
uneori prevederile aplicabile afacerii. Ori de câte ori nu există astfel de derogări, dispoziţiile de drept civil sunt pe
deplin aplicabile.
c) Sancţiunea reprezintă acea parte a normei juridice care stabileşte consecinţele
nerespectării conduitei prescrise de dispoziţie şi măsurile coercitive care se
pot lua de organele specializate ale statului.
ii) Structura externă (tehnico-legislativă) a normei juridice reprezintă forma de exprimare, de
exteriorizare a normei juridice în texte concise fie sub forma unui articol sau a mai multor articole
dintr-un act normativ (lege, hotărâre de Guvern etc.).

3. Clasificarea normelor juridice

 După tipul de conduită pe care o prescriu, distingem între:
a) norme imperative – conduita prescrisă de ele este obligatorie, părţile neputând deroga de la
aceasta. Sunt de două feluri:
onerative - care impun o anumită acţiune – de ex. vânzătorul are două obligaţii
principale: de a preda lucrul şi de a răspunde de dânsul (art. 1313 C. civ.) şi
prohibitive - care interzic o anumită acţiune.
b) norme dispozitive – recomandă o anumită conduită. Pot fi:
permisive - care nici nu obligă şi nici nu interzic o anumită conduită, lăsând la aprecierea
fiecărei persoane alegerea unei conduite - de ex. proprietarul unui teren poate
să facă orice lucrări asupra acestuia (să planteze sau să construiască) după
cum consideră de cuviinţă (art. 490 C.civ.) şi
supletive - reglementează o anumită conduită, care urmează să fie aplicată în mod
subsidiar, dacă persoanele nu şi-au determinat-o ele însele, adică suplinesc
voinţa părţilor.
 După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se clasifică în:
a) norme generale – au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-o ramură de drept;
b) norme speciale – se aplică unei sfere restrânse de relaţii, derogă de la dreptul comun şi au
prioritate faţă de normele generale;
c) norme de excepţie – reglementează situaţii deosebite care necesită derogări de la conduita
prescrisă de normele generale sau normele speciale, pe care le completează fără a aduce atingere
ordinii de drept.
Normele speciale şi normele de excepţie sunt de strictă interpretare şi aplicare, conţinutul
lor neputând fi extins prin analogie şi la alte situaţii de fapt.
 Din punct de vedere al tehnicii de alcătuire normele pot fi:
- determinate - conţinutul lor este exprimat clar în actul normativ şi
cuprind cele trei elemente ipoteza, dispozitie, sanctiune;
- de trimitere – care fac trimitere la un alt act normativ sau la alta normă de drept;
- în alb – care urmează a fi întregite printr-un act normativ ce va fi adoptat în
viitor, în vederea aplicarii lor.
 După criteriul forţei juridice a actului normativ în care normele juridice sunt cuprinse
deosebim între:
Constituţie, legi, decrete, ordonanţe de guvern, hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor, hotărâri
ale autorităţilor publice autonome centrale sau locale etc.

4. Interpretarea normelor juridice

Interpretarea normelor juridice constituie un proces logico-raţional de lămurire şi explicare a
conţinutului regulilor de drept, de determinare a sensului pe care l-a avut în vedere legiuitorul când
a elaborat şi adoptat legea, în vederea unei aplicări cât mai juste a acestora şi încadrarea cât mai
corectă a diferitelor situaţii concrete.
Scopul interpretării normelor de drept constă în identificarea voinţei reale a legiuitorului.
În practică distingem între:
a) interpretare oficială – este realizată de o autoritate publică competentă şi are forţă juridică, fiind
astfel obligatorie. Această interpretare poate fi:
- autentică (atunci când este realizată chiar de autoritatea care a edictat norma juridică) sau
- cazuală (realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei în procesul de aplicare
a normei)
b) interpretare neoficială – este realizată în doctrina juridică (literatura juridică) sau în pledoariile
avocaţilor şi este facultativă, neavând forţă juridică.
În activitatea de interpretare a normei juridice pot fi utilizate mai multe metode de
interpretare, anume: metoda gramaticală, metoda istorică, metoda logică, metoda teleologică etc.

5. Aplicarea (acţiunea) normei juridice (a legii) în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Normele juridice se aplică având în vedere trei aspecte: acţiunea lor într-un interval de
timp, pe un anumit teritoriu şi cu privire la anumite categorii de persoane:

i) Aplicarea (acţiunea) normei juridice în timp

Orice normă juridică se aplică atâta timp cât este în vigoare, adică din momentul în care intră
în vigoare şi până în momentul în care iese din vigoare.
Intrarea în vigoare a normei juridice reprezintă momentul iniţial, de la care începe să se aplice
aceasta asupra raporturilor juridice şi de regulă intervine la 3 zile de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, partea I-îi, dacă nu se prevede în mod expres o anumită dată în textul ei.
Actele normative ale Uniunii Europene (U.E.) intră în vigoare la data prevăzută în textul lor
sau, în absenţa acesteia, în a 20-a zi de la publicarea lor în Jurnalul Oficial al U.E.
Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de: principiul aplicării imediate a legii noi şi
de principiul potrivit cărui nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
De regulă, norma juridică acţionează numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că:
- norma juridică nu poate retroactiva, adică nu poate produce efecte asupra raporturilor juridice
încheiate înaintea de intrarea ei în vigoare şi
- norma juridică nu poate ultraactiva, adică nu îşi poate extinde efectele după momentul ieşirii sale
din vigoare.
Ieşirea din vigoare a unei legi se realizează prin: ajungerea la termen, căderea în desuetudine
şi, de regulă, prin abrogarea – norma juridică îşi încetează acţiunea ca urmare a intrării în vigoare
a unei norme noi.

ii) Aplicarea (acţiunea) normei juridice în spaţiu

 Regula: Norma juridică se aplică pe întreg teritoriul statului care a edictat-o (principiul
teritorialităţii), prin urmare raporturile juridice sunt guvernate de legea locului unde au fost
încheiate.
 Excepţii: Pe teritoriul unei misiuni diplomatice se aplică legea statului reprezentat de
misiune. La bordul navelor sau aeronavelor se aplică regulile statului al cărui pavilion îl
poartă.
 iii) Aplicarea (acţiunea) normelor juridice asupra persoanelor.
 Regula: Norma juridică română se aplică cetăţenilor români, apatrizilor cu domiciliul în
România şi cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României.
 Excepţii:- personalul diplomatic beneficiază de imunitate diplomatică având imunitate de
jurisdicţie. Statul acreditar poate cere retragerea diplomatului sau poate lua iniţiativa de a-
l declara persona non-grata şi de a-l expulza în cazul în care acesta comite fapte
incompatibile cu statutul său şi care lezează grav ordinea de drept.

III - Izvoarele dreptului afacerilor

Noţiunea de izvor de drept

Clasificarea izvoarelor de drept

1. Noţiune
Conceptul de izvor de drept cunoaşte două accepţiuni:
a) izvor de drept în sens material- reprezintă condiţiile materiale ale societăţii la un moment dat
care au stat la baza voinţei legiuitorului de a reglementa un anumit domeniu social; sunt acele
„dat”-uri ale dreptului şi societăţii care determină acţiunea legiuitorului.
b) izvor de drept în sens formal – reprezintă forma de exteriorizare a normei juridice (a manifestării
de voinţă a legiuitorului).

2. Clasificarea izvoarelor dreptului afacerilor

a. izvoare scrise - actele normative (de ex.: Legea, Hotărârea de Guvern, Ordonanţa de
Guvern, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului, Ordinele miniştrilor,
Regulamente, Circulare etc.) şi
- contractul normativ (de ex.:Contractul colectiv de muncă unic la nivel
naţional).
b. izvoare nescrise - obiceiul juridic (cutuma) – constă într-o practică generală, relativ
îndelungată, repetată, în raporturile dintre subiectele de drept, acceptată de
către acestea drept regulă obligatorie. Pentru ca obiceiul să fie izvor de drept
este necesar ca o normă juridică din cuprinsul unui act normativ să facă
trimitere expresă la respectivul obicei.
Nu constituie izvor de drept:
1. Doctrina – reprezintă literatura juridică.
2. Jurisprudenţa – reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti.
În mod excepţional constituie izvor de drept: deciziile Curţii Constituţionale; deciziile Înaltei
Curţi de Justiţie şi Casaţie în cazul recursului în interesul legii promovat de Procurorul General
atunci când se constată că în practica instanţelor de recurs o anumită reglementare este aplicată în
mod diferit, precum şi hotărârile Curţii Europene de Justiţie sau cele ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
 Întrebări şi grile

1. Analizaţi sub aspect structural următoarea normă juridică: “În vederea dobândirii personalităţii
juridice, asociaţii încheie actul constitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea
nulităţii absolute”(art. 6 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi
fundaţiile).

2. Calificaţi următoarele norme juridice, din punctul de vedere al conduitei prescrise:

“Toate donaţiunile se fac prin act autentic” (art. 813 din Codul civil);
“Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege” (art. 949 din Codul civil);
“Instanţa, dacă socoteşte necesar, poate cere părţilor, după încheierea dezbaterilor, să depună
concluzii scrise (art. 342 alin. (1) din Codul de procedură penală);
“Societatea pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu s-a
prevăzut un număr mai mare” (art. 154 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale).

3. Ce principii guvernează aplicarea legii în timp?

a) principiul neretroactivităţii;
b) principiul aplicării imediate a legii noi;
c) principiul retroactivităţii;
d) principiul ultraactivităţii.

4. Legile intră în vigoare:

a) la data adoptării;
b) după 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial;
c) la data promulgării.

Test de Autoevaluare:
1. Ce este dreptul subiectiv? Prin ce se particularizează dreptului public de dreptul privat? Prin ce
se caracterizează dreptul afacerilor?
2. Definiţi norma juridică şi arătaţi structura acesteia? Arătaţi raportul dintre normele generale,
speciale şi de excepţie. Clasificaţi normele juridice după caracterul conduitei prescrise.
3. Enumeraţi izvoarele dreptului afacerilor.
4. Prezentaţi principiile ce guvernează aplicarea/acţiunea legii în timp şi spaţiu.

Bibliografie
Constitutia României
 Raportul juridic

1. Noţiune şi caractere juridice.

Raporturile juridice sunt acele relaţii sociale personal-nepatrimoniale şi patrimoniale care
sunt reglementate de normele juridice.
Raportul juridic este un raport social şi are un caracter dublu voliţional, în sensul că pe de o
parte este expresia voinţei legiuitorului, (fiind reglementat de lege), iar pe de altă parte, se naşte
prin voinţa părţilor implicate.

2. Structură
Structura raportului juridic civil cuprinde trei elemente distincte, ce trebuie întrunite cumulativ:
A. Subiectele (părţile) raportului, adică persoanele între care se stabileşte raportul juridic;
B. Conţinutul raportului, adică drepturile şi obligatiile ce iau naştere între cele două părţi ale
raportului juridic;
C. Obiectul raportului, anume acţiunile sau inacţiunile (denumite generic prestaţii) la care este
îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
 Subiectele (părţile) raportului juridic

1. Noţiune
Subiecte sau părţile raportului juridic sunt oamenii în calitate de titulari ai drepturilor subiective şi
obligaţiilor corelative.

2. Clasificare

Părţile raportului juridic pot fi persoane fizice și/sau persoane juridice.

- persoana fizică este individul, ca parte a raporturilor sociale reglementate juridic;
- persoana juridică este colectivitatea de indivizi care participă la asemenea raporturi.

Părţile raportului juridic pot avea calitatea de

- subiect activ - dacă sunt titulare de drepturi;
- subiect pasiv -dacă le revin obligaţii.
În cazul raporturilor juridice în conţinutul cărora se găsesc drepturi de creanţă, subiectul activ
se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor.

Raportul juridic se ştabileşte, de regulă, între două persoane -raport juridic simplu-, care
presupune „determinarea” subiectelor raportului juridic de drept al afacerilor, adică presupune
cunoaşterea părţilor acestui raport. Determinarea se realizează diferit în funcţie de conţinutul
raportului juridic, anume dacă se referă la drepturi absolute sau drepturi relative.
În primul caz, în care raportul juridic cuprinde un drept absolut, este determinat sau
cunoscut numai subiectul activ, care este titularul dreptului subiectiv (spre ex. proprietarul unui
bun), în timp ce subiectul pasiv este nedeterminat, fiind format din toate celelalte subiecte de drept.
În al doilea caz , în care raportul juridic cuprinde un drept relativ, atât subiectul activ,
numit creditor, cât şi subiectul pasiv, numit debitor, sunt determinate (spre ex. în cazul raportului
juridic născut din contractul de vânzare-cumpărare, sunt determinate cele două părţi: vânzătorul şi
cumpărătorul).
Există situaţii în care raportul juridic se stabileşte între mai multe persoane: fie în calitate de
subiecte active - mai multi creditori (pluralitate activă), fie de subiecte pasive -mai mulţi debitori
(pluralitate pasivă), fie sub ambele aspecte - mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori (pluralitate
mixtă).
 Persoana fizică
1. Definiție
Persoana fizică reprezintă omul privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii.

2. Capacitate juridică
Participarea sa la viaţa juridică a societăţii, încheind raporturi juridice are loc în temeiul capacităţii
juridice, care cuprinde două elemente:
- capacitatea de folosinţă şi
- capacitatea de exerciţiu.

3. Capacitate de folosință
Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea fizice de a avea drepturi şi obligaţii.
 Începutul capacităţii de folosinţă coincide cu naşterea persoanei fizice. Din acel moment
ea va putea lua parte la raporturile juridice civile. 1
 Capacitatea de folosinţă încetează la moartea persoanei fizice, la data trecută în certificatul
de deces.
Dacă persoana a dispărut, astfel încât moartea sa nu poate fi constatată direct, legea prevede o
procedură specială de declarare judecătorească a morţii, care se desfăşoară în două etape, de regulă:
declararea judecătorească a dispariţiei şi declararea judecătorească a morţii.
Legea reglementează şi situaţia particulară în care mai multe persoane (care în temeiul legăturii
de rudenie și/sau prin căsătorie pot avea calitatea de moștenitori unii altora) au murit în aceeaşi
împrejurare fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, situaţie în care se consideră că
toți au vocaţie succesorală reciprocă, adică fiecare are calitatea de moştenitor al celorlalte. (un
accident de avion)

4. Capacitate de exercițiu
Capacitatea de exerciţiu se defineşte ca fiind aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturi
civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.
Potrivit art. 37 C.civ., Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură
acte juridice civile.
Pentru a avea capacitate de exerciţiu o persoană fizică trebuie să aibă discernământ2. Ca urmare
în viaţa fiecărei persoane fizice există următoarele etape de dobândire a capacității de exercițiu:

a) Perioada de vârstă cuprinsă între 0 şi 14 ani se caracterizează prin lipsa capacităţii de exerciţiu.
- Regula (R) : minorul nu poate încheia singur acte juridice civile. Pentru încheierea lor, el este
reprezentat de către reprezentantul său legal (părinți sau tutore).
- Prin excepţie (E) : el va putea încheia în mod valabil singur :
1. acte juridice de conservare = adică acte ce au ca rezultat preîntâmpinarea pierderii sau ieșirii
din patrimoniul PF a unui drept (cum ar fi: somaţia, inventarul bunurilor personale, înscrierea

1
Prin excepţie, în materie succesorală, Codul civil recunoaşte posibilitatea dobândirii anticipate a capacităţii de
folosinţă pentru copilul conceput dar încă nenăscut.
2
Din punct de vedere juridic, discernământul se defineşte ca fiind posibilitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi
reprezenta efectele actelor pe care le încheie.
 unei ipoteci în registrul de publicitate). Asemenea acte juridice de conservare NU prejudiciază
PF care, dimpotrivă, are tot interesul să fie încheiate de urgență.
2. acte juridice de dispoziție de mică valoare cu caracter curent și care se execută la
momentul încheierii lor (exemplu: cumpărearea unor alimente).

b) Perioada de vârstă cuprinsă intre 14 şi 18 ani se caracterizează prin capacitate de exerciţiu

restrânsă. În acest interval de vârstă
(R) minorul încheie actele juridice personal cu încuviințarea reprezentantului legal
(E) minorul încheie personal și singur anumite acte
1. actele juridice pe care le putea încheia valabil și până la împlinirea vârstei de 14 ani
2. acte juridice de administrare care NU îl prejudiciază

La împlinirea vârstei de 16 ani, minorul poate, fără încuviințarea reprezentantului său legal:
- să se angajeze,
- să se căsătorească.
Minorul de 16 ani dobândește capacitate deplină de exercițiu:
prin căsătorie,
prin recunoașterea în mod anticipat a capacității depline de exercițiu de instanța de tutelă
(emanciparea minorului).

c) Perioada de vârstă ce începe cu 18 ani se caracterizezază prin capacitate deplină de exerciţiu.

(R) : orice PF care a împlinit 18 ani (majoră) și care are discernământ are capacitate de exerciţiu
deplină, ceea ce înseamnă că poate încheia personal și singură orice act juridic, în limitele
prevăzute de lege.

În ipoteza în care din cauza unei dizabilități intelectuale sau psihosociale, PF majoră are nevoie de
sprijin pentru a se îngriji de persoana sa, a-și administra patrimoniul și pentru a-și exercita, în
general, drepturile și libertățile civile poate beneficia de o serie de măsuri de ocrotire cu ar fi:
instituirea măsurii consilierii judiciare sau a tutelei speciale ori a curatelei sau a unei alte măsuri
prevăzute de lege.
(E) : 1. Majorul care beneficiază de consiliere judiciară are capacitate de exercițiu restrânsă.
2. Majorul care beneficiază de măsura tutelei speciale este lipsit de capacitate de
exercițiu.

5. Identificarea persoanei fizice în cadrul raporturilor juridice

În cadrul raporturilor juridice persoana fizică se identifică prin anumite atribute sau mijloace de
identificare care reprezintă drepturi personal-nepatrimoniale ale acesteia.

Intră în categoria atributelor persoanelor fizice: numele, domiciliul, starea civilă, codul numeric
personal, cetăţenie.
 Numele reprezintă cuvintele prin care persoana fizică este individualizată în societate.
Numele cuprinde numele de familie şi prenume. O persoanî fizică se mai poate individualiza prin
pseudonim ori prin poreclă.
 Domiciliul reprezintă locuinţa statornică sau principală a persoanei fizice şi serveşte la
identificarea în spaţiu a acesteia.
Domiciliul poate fi : de drept comun, legal sau convenţional. Domiciliul nu se confundă cu
reşedinţa, adică locuinţa cu caracter vremelnic sau secundar a persoanei fizice.
 Starea civilă (statutul civil al persoanei) constă dintr-o serie de calităţi personale care au
semnificaţia de elemente de stare civilă.
Pentru ca o persoană fizică să aibă o anumită stare civilă este necesar să intervină anumite fapte
de stare civilă (naşterea sau decesul) sau acte de stare civilă (căsătoria, divorţul, adopţia, desfacerea
adopţiei, recunoaşterea copilului din afara căsătoriei etc.)
 Codul numeric personal – succesiune de cifre cu o semnificație bine precizată de lege.
 Cetățenia – apartenența juridică a unei persoane fizice la un stat și implicit la un sistem de
drept. Are importanță în cadrul raporturilor de drept internțional.
 PERSOANA JURIDICĂ (PJ)

1. Definitie
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege,
este titulară de drepturi și de obligații civile.
Cu alte cuvinte, persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile
cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii.
Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de indivizi (de
ex.societatea cu răspundere limitată cu asociat unic).
În concluzie, sunt persoane juridice entitățile prevăzute de lege, precum și orice alte
organizații legal înființate care, deși nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate
condițiile prevăzute de lege.

2. Elemente constitutive ale persoanei juridice

Personalitatea juridică este o abstracţiune creată de legiuitor pentru a desemna calitatea de
subiect de drept pe care o poate avea un colectiv de persoane care întruneşte trei elemente
constitutive (condiţii esenţiale):
1. are o organizare de sine stătătoare – acel element constitutiv al persoanei juridice care constă în
alcătuirea colectivului de oameni ca un tot unitar, ori structurarea, compartimentarea acestuia în
funcţie de activitatea desfăşurată şi desemnarea organelor de conducere, de gestiune şi de control;
precum şi precizarea persoanei sau persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile
cu terţii;
2. are un patrimoniu propriu1 - ce constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ce au
ca titular pe însăşi persoana juridică, fiind distinct de patrimoniile membrilor care o compun.
Existenţa patrimoniului permite persoanei juridice să aibă o răspundere patrimonială proprie în
raporturile cu terţii şi să participe în nume propriu la circuitul juridic.
3. are un scop propriu (un obiect de activitate). Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie
să fie licit şi moral în acord cu interesul general al societăţii.

3. Capacitatea juridică a pj
Persoana juridică participă în nume propriu la viața juridică (=la circuitul civil) prin
săvârșirea de acte juridice și fapte juridice care conduce la stabilirea de raporturi juridice.
Persoana juridică răspunde personal pentru obligațiile asumate cu bunurile proprii.
P.j. ca orice subiect de drept are capacitate juridică = aptitudinea de a avea drepturi și obligații
proprii, care implică : capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.
La momentul înfiinţării, persoana juridică dobândeşte atât capacitate de folosinţă, cât şi
capacitate de exerciţiu.
Data înfiinţării pj diferă în funcție de categoria pj : pj de drept public sau pj de drept privat.
- pj de drept public se înfiinţează prin act de dispoziţie al autorităţii publice (de ex. regiile
autonome, societăţile naţionale, dar şi ministerele);

1
Prezenţa patrimoniului constituie pentru terţii care contractează cu persoana juridică respectivă garanţia (mai
puternică sau mai slabă) a posibilităţii îndeplinirii de către persoana juridică a obligaţiilor contractuale.
- pj de drept privat se înfiinţează prin act de constituire semnat de fondatori care mai apoi este
autorizat de organul competent (de ex. societăţile cooperatiste, societăţile comerciale, asociaţiile
şi fundaţiile, partidele politice, societăţile agricole etc.);
- distinct de cele 2 categorii de mai sus sunt și pj care se înființează prin alt mod reglementat de
lege (de ex. înfiinţarea Statului, a asociaţiei de proprietari).

a. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobândeşte la

Regula : pj poate avea orice drepturi și obligații
Excepții:
 pj nu poate avea drepturile/obligațiile care, prin natura lor sau potrivit legii, aparțin numai
persoanei fizice (pf).
 pj fără scop lucrativ (non-profit) poate avea doar acele drepturi și obligații care sunt
necesare realizării scopului lor. Această regulă poartă de numirea de principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.
Prin urmare, capacitatea de folosinţă a pj non-profit este limitată la acele acte juridice
circumscrise obiectului său de activitate.
Orice act juridic încheiat de persoana juridică cu încălcarea excepțiilor de mai sus (adică fie
nu este conform cu obiectul său de activitate fie aparține unei pf), este lovit de nulitate absolută
(=nul).

b. Capacitatea de exerciţiu presupune în mod obligatoriu desemnarea organelor de

conducere ale persoanei juridice.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de
administrare, de la data constituirii lor.
Au calitatea de organe de administrare = pf sau pj desemnate să acționeze în numele și pe seama
pj în raporturile cu terții. Sunt terți acele pf sau pj care nu sunt implicate într-un raport juridic =
adică străinii de raportul juridic.
Organele de administrare (= administratorul) sunt desemnate prin actul constitutiv sau prin lege.
Între pj și administratorul ei se stabilește un raport de REPREZENTARE, denumit
MANDAT (=contract de mandat)
Reprezentarea este raportul juridic prin care o persoană, numită reprezentant (=administratorul),
încheie acte juridice cu terţii (=orice alte pf sau pj) în numele şi în contul unei alte persoane, numită
reprezentat (=pj), având drept consecinţă producerea directă în persoana reprezentatului a
efectului actelor juridice.
De regulă, actele juridice se încheie personal de către participantul la raportul juridic, care, de fapt
beneficiază de efectele lor. Ori de câte ori intră într-un raport juridic, partea semnatară trebuie să
fie prezentă în locul unde are loc semnarea sau executarea actului juridic.
În viaţa cotidiană sunt frecvente cazurile când subiectul raportului juridic nu poate fi prezent la
încheierea sau la executarea actului juridic. În astfel de condiţii apare necesitatea înlocuirii lui cu
o altă persoană. Viaţa juridică ar deveni extrem de complicată dacă actele juridice nu ar fi realizate
prin intermediul unor persoane.
Pf care au calitatea de administratori trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu sau care
nu au fost decăzuți din dreptul de a exercita funcția în cadrul organelor de administrare.
4. Funcționarea pj
Actele juridice făcute de organele de administrare ale pj, în limitele puterilor ce le-au fost conferite,
sunt actele persoanei juridice însăşi.
Actele juridice încheiate de către administrator cu depășirea puterilor conferite (=a limitelor
de reprezentare) angajează pj numai dacă terții nu cunosc aceste limite la data încheierii actului
juridic. În caz contrar, actul juridic nu este valabil pentru pj și îl angajează personal pe
administrator.
Membrii organelor de administrare ale unei pj
- trebuie să acționeze în interesul pj, cu prudența și diligența cerute de lege unui bun proprietar.
- au obligația să asigure și să mențină separația dintre patrimoniul pj și propriul lor patrimoniu.
- nu pot folosi bunurile pj sau informațiile pe care le obțin în virtutea funcției lor în interesul lor
propriu sau al unor terți.
Este anulabil actul juridic încheiat de administrator cu încălcarea intereselor pj.

5. Reorganizarea pj
Pe parcursul existenţei unei persoane juridice poate să apară necesitatea reorganizării
acesteia care poate avea trei categorii de efecte:
 efectul înfiinţării de noi persoane juridice,
 efectul modificării unor persoane juridice existente sau
 efectul extinctiv - al încetării unor persoane juridice.
Reorganizarea unei persoanei juridice se poate realiza în trei modalităţi:
- fuziune care poate fi:
 absorbţie constă în încorporarea unei persoane juridice ce îşi încetează astfel existenţa într-
o altă persoană juridică ce îşi păstrează fiinţa.
 contopire, ca modalitate de reorganizare a persoanelor juridice constă în unirea a două sau
mai multe persoane juridice care îşi încetează astfel existenţa constituind o nouă persoană
juridică.
- divizarea este de două feluri:
 divizarea totală constă în împarţirea patrimoniului persoanei juridice între două sau mai
multe persoane juridice preexistente sau care iau astfel fiinţă.
 divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice
şi transmiterea acesteia către una sau mai multe persoane juridice preexistente sau care iau
astfel fiinţă. În urma divizării parţiale, persoana juridică iniţială îşi continuă existenţa.
- transformarea pj
= intervine în cazurile prvăzute de lege, atunci câd o pj își încetează existența, concomitent cu
înființarea, în locul ei, a unei alte pj.

6. Încetarea pj
Persoana juridică poate lua sfârşit fie printr-una din modalităţile de reorganizare cu efect
extinctiv fie prin dizolvare.
Cauzele cele mai frecvente de dizolvare sunt următoarele:
a) termenul pentru care s-a constituit a expirat;
b) scopul pentru care s-a înfiinţat a fost realizat sau nu mai poate fi îndeplinit;
c) scopul pe care persoana juridică îl urmăreşte ori mijloacele pe care le foloseşte pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii ori bunelor moravuri;
d) persoana juridică urmăreşte un alt scop decât cel declarat;
e) numărul membrilor persoanei juridice a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau
statut;
f) persoana juridică a fost declarată nulă (ca efect al declarării nulităţii actelor constitutive);
g) adunarea generală (când acesta este organul de conducere al persoanei juridice) a hotărât
dizolvarea;
h) insolvabilitatea persoanei juridice în cazul unor categorii de persoane (cum sunt organizaţiile
non-profit) sau falimentul în cazul altora (cum sunt societăţile comerciale);
i) moartea, incapacitatea, excluderea, retragerea sau falimentul unor asociaţi în cazul anumitor
societăţi (cum sunt societăţile în nume colectiv-SNC, societăţile cu răspundere limitată SRL şi
societăţile în comandită: fie SCS fie SCA).

Dizolvarea poate fi:

- voluntară atunci când este rezultatul voinţei membrilor persoanei juridice, sau
- silită atunci când are caracter de sancţiune civilă şi intervine pentru motive ca: urmărirea altui
scop decât cel declarat sau a unui scop ilicit, utilizarea unor mijloace ilicite etc.

Lichidarea pj
Efectul esenţial al dizolvării constă în intrarea persoanei juridice în lichidare în vederea realizării
activului şi plăţii pasivului.
Prin lichidarea persoanei juridice se înţelege efectuarea tuturor operaţiunilor juridice de
realizare a activului şi de plată a pasivului subiectului de drept civil. Efectul lichidării acesteia este
încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, a calităţii acesteia de subiect de drept civil
şi, finalmente, a personalităţii juridice.

7. Identificarea pj
În cadrul raporturilor juridice persoana juridică se identifică prin anumite atribute sau
mijloace de identificare care reprezintă drepturi personal-nepatrimoniale ale acesteia. Intră în
categoria atributelor de identificare ale persoanelor juridice: denumirea, sediul, numărul de
înregistrare în registrele autorităţilor competente, inclusiv ANAF, codul persoanei juridice contul
bancar, naţionalitatea.
 Denumirea persoanei juridice reprezintă mijlocul de identificare care constă în cuvinte
stabilite cu această semnificaţie, în condiţiile legii. În cazul comercianţilor este
reglementată firma cu semnificaţia de mijloc de identificare în raporturile comerciale.
 Sediul constituie mijlocul de identificare în spaţiu a persoanei juridice, prin indicarea unui
loc stabilit, în condiţiile legii cu această semnificaţie.
 Naţionalitatea reprezintă legătura juridică dintre persoana juridică şi un anumit stat,
criteriul de determinare a naţionalităţii fiind potrivit dreptului român locul situării sediului
persoanei juridice.
 Codul unic de înregistrare (CUI) sau codul fiscal reprezintă mijlocul de individualizare
printr-un simbol cifric, numit cod unic de înregistrare.
 REPREZENTAREA

1. Noțiune
Reprezentarea este raportul juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie acte
juridice cu terții în numele şi în contul unei alte persoane, numită reprezentat, având drept
consecință producerea directă în persoana și patrimoniul reprezentatului a efectului actelor juridice
(adică a drepturilor și obligaților).

Reglementare
Sediul materiei (= regulile generale sau dreptul comun) – articolele 1295-1314 C.civ.
Regulile speciale :
 reprezentarea legală
- tutela – articolele 110- 177 C.civ.
- curatela – articolele 178-186 C.civ.
- administrarea persoanei juridice – articolele 212-224 C.civ
- administrarea societății simple – articolele 1913-1919 C.civ
- administrarea bunurilor altuia - articolele 792-794 C.civ.
- fiducia – articolele 773-791 C.civ.
 reprezentarea convențională
- mandatul cu reprezentare – articolele 2013-2038 C.civ.
- contractul de agenție – articolele 2017-2095 C.civ.
- mandatul între soți – art.314 C.civ.
 reprezentarea judiciară
- mandatul între soți – art.315 C.civ.
- sechestrul juridiciar – art.2143 C.civ.

2. Temeiul reprezentării
Posibilitatea substituirii unei persoane de către o altă persoană, substituire pe care legea fie
o impune (în cazul reprezentării legale) fie o îngăduire (în cazul reprezentării convenționale și a
celei judiciare) și datorită căreia actul săvârșit de o persoană își produce efectele direct în persoana
și patrimoniul altuia.
Numirea reprezentantului se face ținându-se seama de calitățile personale ale acestuia (ale
reprezentantului), - reprezentarea este intuitu personae (= în considerarea calităților persoanei).
Rezultă de aici faptul că,
Regula - reprezentantul trebuie să-și îndeplinească sarcina personal, el nu-și poate substitui altă
persoană.
Excepția - reprezentantul își substituie altă persoană, căreia îi transmite împuternicirile, numai
dacă este învestit cu acest drept de către reprezentat sau dacă o cer interesele reprezentatului.
Reprezentantul care a cedat unui terț împuternicirile este obligat să aducă imediat la
cunoștința reprezentatului cesiunea împuternicirilor, precum și informația despre substituitor. În
cazul în care nu îndeplinește această obligație, reprezentantul poartă răspundere pentru acțiunile
substituitorului ca pentru acțiuni proprii.
3. Domeniul de aplicare
Există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele și
pe seama unei alte persoane, în asemenea condiții încât efectele active și pasive ale actului se
produc direct în patrimoniul acesteia din urmă.
Reprezentarea este utilă în următoarele situații:
- persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu,
- persoanelor fizice cu capacitate deplină de exercițiu care:
- din diferite motive nu pot sau nu vor să participe personal la încheierea anumitor acte
juridice,
- se află la mare distanță unele de altele,
- nu mai pot, datorită vârstei, să aibă grijă de bunurile proprii etc.,
- permite apelarea la profesioniști cu pregătire de specialitate într-un anumit domeniu,
- permite participarea concomitentă la încheierea mai multor acte juridice,
- gestiunea de afaceri (= reprezentare fără împuternicire)
- raporturilor stabilite de persoanele juridice, reprezentate de organele lor.

4. Elementele definitorii ale reprezentării

- care conferă acestei instituții individualitate, sunt:
 "în numele"
Atunci când se menționează că reprezentantul operează în numele reprezentatului, înseamnă
că reprezentantul acționează numai fizic, însă exprimă voinţa reprezentatului şi îl angajează
într-un raport juridic fără ca acesta să fie prezent.
Altfel spus, reprezentantul este şi rămâne purtătorul de nume şi de voinţă proprie, însă, prin
cumul, devine şi purtătorul de nume şi de voinţă al reprezentatului şi numai voinţa acesteia
din urmă o exteriorizează la încheierea contractului.
După cum afirmă Paul Vasilescu, o "convenţie de reprezentare are drept consecinţă - în plan strict
intelectual - «diviziunea» juridică a personalităţii reprezentatului - concretizată în ubicuitatea sa,
cât şi un « cumul» juridic de personalitate în persoana reprezentantului - cumul limitat la
dimensiunea voinţei juridice şi exprimat de cauza convenţiei de reprezentare".
 "pe seama"
Semnificaţia expresiei "pe seama" sugerează ideea că reprezentatul este cel care suportă
consecinţele pozitive şi negative ale actului juridic, în sensul că plăteşte preţul şi dobândeşte
bunul sau, invers, primeşte preţul şi are obligaţia de a preda bunul. Această sintagmă sugerează
legătura dintre reprezentant şi patrimoniul reprezentatului.
De esența reprezentării rămâne participarea a reprezentantului la circuitul civil în numele
altuia (nomine alieno), efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se față de
reprezentat, și nu față de reprezentant, deși acesta din urmă este cel care-l încheie.
Prin aceasta, instituția reprezentării ar putea fi analizată ca o excepție de la principiul
relativității efectelor contractului.

5. Felurile reprezentării
a. după modul de stabilire:
- reprezentarea voluntară = se întemeiază pe voința reprezentatului (concretizată prin acordarea
împuternicirii sau prin ratificare),
- reprezentarea obligatorie sau necesară = nu necesită voința reprezentatului (este independentă de
voința )
b. după obiectul reprezentării (al actelor juridice sau al bunurilor la care se referă):
- reprezentare generală = privește toate actele juridice sau toate bunurile reprezentatului
- reprezentare specială = se referă la un anumit act (vânzarea terenului) sau la o anumită categorie
de acte juridice (acte de administrare) ori la un bun singurlar sau la unele bunuri din patrimoniul
reprezentatului.
a. în funcție de sursa împuternicirii:
- reprezentare legală = reprezentantul este împuternicit de lege
- reprezentare judiciară = reprezentantul este împuternicit de instanța de judecată
- reprezentare convențională = reprezentantul este împuternicit de reprezentat prin contract
Sursa puterilor de reprezentare poate fi legea, actul juridic sau hotărârea judecătorească
(art.1295C. civ.).
În cazul reprezentării legale, raportul de reprezentare se naște ex lege, independent de voința
părților, cum este cazul reprezentării minorului lipsit de capacitate de exercițiu (art.43 alin.(2)
C.civ.)
Reprezentarea judiciară presupune desemnarea reprezentantului de instanța de judecată, în
situațiile expres prevăzute de lege, cum ar fi numirea curatorului de către instanța de tutelă în
condițiile art.182 alin.(3) C.civ.
Reprezentarea convențională este aceea în care puterea de reprezentare izvorăște dintr-un
contract, contractul de mandat. Reprezentarea convențională lasă reprezentatului exercițiul
drepturilor sale, în timp ce reprezentarea legală sau judiciară îl deposedează pe reprezentat de
exercițiul drepturilor conferite reprezentantului. Precizăm însă că similare mandatului (expresia
cea mai complexă a reprezentării convenționale) sunt și fiducia sau administrarea bunurilor altuia,
instituții reglementate deopotrivă de Codul civil.

6. Subiectele reprezentării
- pot fi reprezentate atât persoanele fizice cât și persoanele juridice,
- pot fi reprezentanți atât persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu cât și persoanele
juridice.

7. Obiectul reprezentării
- Regulă - cele mai multe acte juridice pot fi săvârșite prin reprezentare (inclusiv celor unilaterale).
- Excepția - nu pot fi încheiate prin reprezentare actele care sunt personale - de ex. actele de stare
civilă (= căsătoria, adopția, recunoașterea copilului din afara căsătoriei etc.), testamentul.
Reprezentarea se aplică și faptelor juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată,
îmbogățirea fără justă cauză).

8. Condițiile reprezentării :
Reprezentarea implică întrunirea cumulativă a 3 condiții:
8.i. - să existe împuternicirea de a reprezenta,
8.ii. - reprezentantul să-și exprime intenția de a reprezenta
8.iii. - reprezentantul să-și manifeste voința proprie cu prilejul încheierii actului
 8.i. Împuternicirea de a reprezenta
Reprezentantul trebuie să aibă împuternicire de a încheia acte juridice în numele și pe seama
lui care să provină din partea reprezentatului, din partea legii sau din partea instanței de judecată.
Procura
= actul juridic unilateral supus comunicării prin care reprezentantul este împuternicit de
reprezentat să încheie unul sau mai multe acte juridice cu terțe persoane.
= înscrisul în care se consemnează împuternicirea conferită de reprezentat
N.B. - Procura se dă, de regulă, în temeiul unui contract de mandat dar nu se confundă cu
mandatul, ea fiind un act juridic distinct.
Ea poate fi emisă și în baza unui contract de muncă sau act constitutiv al unei persoane juridice.

Forma împuternicirii
Art.1301 C.civ. prevede că "împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu
respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care
reprezentantul urmează să-l încheie".
Textul susmenționat reprezintă sediul principiului simetriei formelor în materie de mandat
adică, dacă actul juridic ce urmează a fi încheiat cu terțul legea prevede încheierea lui în formă
autentică, procura emisă în vederea încheierii acelui act trebuie să aibă aceeași formă autentică.
În cazul în care împuternicirea nu este dată în forma cerută de lege pentru validitatea actului
respectiv, actul va fi lovit de nulitate absolută. Dacă avem în vedere faptul că împuternicirea
formează un tot indivizibil cu actul în vederea încheierii căruia a fost dată, apreciem că sancțiunea
prevăzută de lege pentru lipsa de formă a actului trebuie să fie aceeași cu sancțiunea ce devine
aplicabilă în cazul lipsei de formă a împuternicirii, prin urmare, nulitatea absolută.
În doctrină se arată că:
- împuternicirea, privită ca negotium, este legată de validitatea actului cu care formează un "tot
indivizibil", fiind o problemă de fond al actului juridic, și nu o simplă chestiune de formă, la fel
cum, pentru anumite acte juridice, forma acestora vizează fondul actului.
- împuternicirea, privită ca instrumentum, trebuie să îmbrace forma juridică cerută de lege pentru
validitatea actului pe care îl determină și cu care se contopește într-un tot unitar.
Astfel, dacă pentru validitatea unui act legea cere forma autentică, împuternicirea dată pentru
încheierea acelui act trebuie să fie tot autentică.
Exigența legii se explică nu numai prin rațiuni formal-juridice, de identitate a formei
împuternicirii cu a actului pe care îl determină, ci și prin rațiuni ce vizează fondul actului, prin
necesitatea asigurării valabilității consimțământului exprimat, prin necesitatea protejării voinței
celui care se obligă. În general, orice condiție de formă este menită să protejeze voința juridică,
în special a părții care se obligă. În speță, necesitatea încheierii mandatului în formă autentică are
menirea de a i se atrage atenția mandantului cu privire la importanța actului ce urmează a se
încheia, cu ocazia autentificării.
De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, prin împuternicire vânzătorul nu își
exprimă consimțământul cu privire la înstrăinarea bunului său, ci conferă puteri unei mandatarului
său pentru ca aceasta să exprime un consimțământ valabil la încheierea contractului de vânzare. 2

2
Desigur, s-ar putea discuta asupra faptului dacă actul încheiat de mandatarul (vânzătorului) a cărui împuternicire nu
este valabilă ar putea fi valabil ca o vânzare a bunului altuia (mandatarul exprimând la vânzare exclusiv propriul său
consimțământ), vânzare rezolubilă (și nu nulă), ori actul ar putea fi ratificat în temeiul art.1311 și urm. C.civ. Oricum,
indiferent de traiectoria pe care o poate avea un act, raportat la momentul încheierii lui, actul nu este lipsit de
Lipsa sau depășirea puterii de reprezentare
Dacă reprezentantul încheie acte juridice fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor
conferite, actele respective nu produc efecte între reprezentat și terț.
Când mandatarul depășește limitele mandatului, el exprimă propriul lui consimțământ, actul
devenind inopozabil față de mandant.

Răspunderea reprezentantului
Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depășind limitele
puterilor care i-au fost încredințate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terțului contractant care
s-a încrezut, cu bună-credință, în încheierea valabilă a contractului. (art.1310 C.civ.).

Ratificarea (art.1311-1314 C.civ.).

Ratificarea este actul juridic unilateral prin care reprezentatul înlătură ineficacitatea
actului juridic încheiat, în numele și pe seama sa, în lipsa sau sau cu depășirea împuternicirii
necesare, cu respectarea formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
N.B. – Ratificarea nu se confundă cu confirmarea
Confirmarea constă în renunțarea la dreptul de a invoca pe cale de acțiune sau de a opune pe
cale de excepție nulitatea relativă a unui act juridic.
Fiind un act unilateral, reatificarea nu necesită pentru a-și produce efectele nici acordul
reprezentantului și nici acordul terțului contractant.
Cu toate acestea, terțul contractant poate, printr-o notificare, să acorde un termen rezonabil
pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat.
Mai mult, terțul contractant și cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant pot
conveni desființarea contractului cât timp acesta nu a fost ratificat.
În principiu, ratificarea poate fi expresă sau tacită, însă dacă actul ce se ratifică este încheiat
în formă autentică și ratificarea trebuie să îmbrace aceeași formă.
Dacă reprezentatul refuză ratificarea, actul devine caduc și este lipsit de efectele sale
juridice.
Fără a afecta însă drepturile dobândite de terți între timp, actul ratificat își produce efectele
de la data încheierii lui (efect retroactiv) iar nu de la data ratificării.
Dreptul de a ratifica se transmite moștenitorilor.

8.ii. Intenția de a reprezenta

Reprezentantul trebuie să exprime fără echivoc intenția de a încheia actul juridic în numele și pe
seama reprezentatului, pentru ca terțul să aibă certitudinea că tratează cu un reprezentant și nu cu
însăși partea interesată
Prin urmare, reprezentantul trebuie să aducă la cunoștința terțului contractant faptul că el
acționează în numele reprezentatului nomine alieno, și nu în nume propriu.
În cazul în care reprezentantul nu aduce la cunoștința terțului faptul că acționează în numele
unei alte persoane și nici terțul cu care contractează nu are motive să creadă că cel cu care
contractează acționează în numele unei alte persoane, reprezentantul devine parte în contract,
care-și va produce toate efectele în persoana sa
De asemenea, și terțul contractant trebuie să acționeze cu intenția ca actul pe care îl încheie
să-și producă efectele în persoana și în patrimoniul reprezentatului.

consimțământul vânzătorului, care, în cazul în care mandatul este valabil, este exprimat în mod valabil de mandatar,
iar în cazul în care mandatul nu este valabil, consimțământul exprimat de "mandatar" este rezolubil.
Reprezentarea aparentă3
Dacă prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să creadă în
mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor
conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a
reprezenta.
Atât reprezentantul, cât și reprezentatul trebuie să fie de bună-credință la încheierea actelor.
Buna sau reaua-credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se apreciază în
persoana reprezentantului.
Reprezentatul de rea-credință nu poate invoca niciodată buna-credință a reprezentantului
(art.1300 C.civ.).

8.iii. Manifestarea de voință a reprezentantului

Cu toate că actul juridic este încheiat în numele și pe seama reprezentatului, reprezentantul nu este
un simplu executant pasiv; dimpotrivă, voința reprezentantului este esențială pentru încheierea
actului juridic pentru care a fost împuternicit, manifestând o inițiativă certă.
Întrucât reprezentantul își exprimă propriul lui consimțământ la încheierea actului, în cazul
în care eventualele vicii de consimțământ îi afecteze voința, el va putea invoca viciile de
consimțământ pentru anulare a actului. În acest sens, art.1299 C.civ. stabilește că "contractul este
anulabil atunci când consimțământul reprezentantului este viciat. Dacă însă viciul de
consimțământ privește elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă
voința acestuia din urmă a fost viciată".
Întrucât actul încheiat prin intermediul reprezentantului va produce efecte numai în
patrimoniul reprezentatului, în cazul reprezentării convenționale atât reprezentatul, cât și
reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată.
Ca atare:
- reprezentatul = trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul ce urmează a fi încheiat în baza
mandatului, (considerat doar un contract intermediar). Capacitatea trebuie să existe cel puțin la
data împuternicirii, chiar dacă ulterior această capacitate deplină a fost afectată.
- reprezentantul = trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu atât la data împuternicirii, cât și
la data încheierii actului ce are la bază mandatul respectiv.
Rezultă din cele ce precedă că pentru încheierea actului avut în vedere, reprezentatul exprimă
un consimțământ dat prin reprezentare, în temeiul contractului de mandat, și conferă
reprezentantului puterea de a exprima un consimțământ valabil la încheierea acelui act juridic.
 prima valență a consimțământului este fixată de mandant (=reprezentat) prin contractul de
mandat (este consimțământul necesar încheierii contractului de mandat),
 iar cea de-a doua valență se referă la puterile conferite mandatarului (=reprezentantului) ca
acesta să exprime un consimțământ valabil la încheierea actului preconizat.

9. Efectele reprezentării
Reprezentarea creează 2 raporturi juridice:
i. între reprezentat și reprezentant
ii. între reprezentat și terțul – parte în actul juridic care a fost încheiat în temeiul reprezentării

3
Aparența de drept rezidă într-o stare de fapt care nu corespunde unei stări de drept, căreia legea îi atribuie totuși
efecte juridice pentru a ocroti pe terții care, cu bună-credință și fără a li se imputa vreo culpă, s-au încrezut în ea, fiind
victimele unei erori comună și invincibilă (error communis facit jus).
- de regulă, nu se stabilește nici un raport juridic între reprezentant și terț

i. față de reprezentat
- actul juridic încheiat de reprezentant își produce efectele (=adică drepturi și obligații) față de
părțile lui: reprezentantul și terțul contractant
- rezultă că actul juridic își produce efectele direct în persoana și patrimoniul reprezentantului, ca
și când ar fi fost încheiat personal de acesta, de la data încheierii lui.
- fiind parte în actul încheiat astfel, reprezentatul răspunde față de terț pentru prejudiciile cauzate
de reprezentant cu ocazia încheierii actului.

ii. față de reprezentant

- întrucât nu este parte din actul juridic, reprezentantul nu beneficiază de efectele acestui act

iii. față de terț

- actul produce efecte juridice față de terț, el poate să-și valorifice drepturile derivate din act și
fiind obligat numai față de reprezentat.

10. Încetarea reprezentării

Reprezentarea începe să-și producă efectele din momentul când reprezentantul ia cunoștință de
împuternicirea primită.
În chip simetric reprezentarea ia sfârșit din clipa în care reprezentantul:
- aduce la îndeplinire împuternicirea primită sau
- află că i-a încetat împuternicirea, prin notificare.
Notificarea privind încetarea mandatului trebuie trimisă nu numai reprezentantului ci și
terțului.
Reprezentatul poate să îl constrângă pe reprezentant să îi restituire procura.
Regula – după ce mandatul a încetat, reprezentantul nu mai poate încheia actul juridic în numele
și pe seama reprezentatului
Excepția – în continuare reprezentantul poate încheia valabil acte juridice urgente și utile, necesare
salvgardării intereselor legitime ale persoanelor care temporar sunt împiedicate să se ocupe de
gestiunea patrimoniului lor.
Terțul de bună-credință care au încheiat acte juridice cu reprezentantul căruia i-a încetat
împuternicirea beneficiază de actele respective, care produc efecte față de reprezentat.

11. Proba reprezentării

Reprezentarea convențională (mandatul)
Trebuie să facem deosebirea între dovedirea reprezentării între părți (reprezentat și reprezentant)
și probarea reprezentării în raporturile cu terții, inclusiv terțul contractant
între părți:
- cu orice mijloc de probă dacă valoarea actului juridic este sub 250 lei
- cu înscrisuri (procura) dacă valoarea e mai mare de 250 lei
- reprezentarea poate rezulta și din faptul executării ei.
față de terți
- reprezentatul care nu participă direct la încheierea actului – poate dovedi reprezentarea prin orice
mijloc de probă
- terțul contractant – dovedește cu înscrisuri
- orice alt terț – poate dovedi reprezentarea prin orice mijloc de probă
Reprezentarea legală
- părinții dovedesc cu actele de stare civilă,
- tutorele dovedește cu hotărârea instanței de prin care a fost desemnat
Reprezentarea judiciară
- se probează cu hotărârea judecătoreasca de numire în această calitate
Sarcina probei revine aceluia care invocă reprezentarea.
 Introducere

1.1. Noțiunile de profesionist și de întreprindere; diversele categorii de profesioniști

Potrivit art.3 din Codului civil (C.civ.) profesionistul este orice persoană fizică sau
persoană juridică care exploatează o întreprindere.
Din formularea cu valoare de principiu a textului din C.civ. se desprinde ideea potrivit
căreia pot dobândi calitatea de profesionist acele persoane fizice şi persoane juridice care
exploatează o întreprindere fie în mod individual, fie în asociere, prin structuri colective cu sau
fără personalitate juridică, în toate formele juridice permise de lege.
Pentru a înțelege conceptul de profesionist trebuie să ne raportăm la noțiunea de de
întreprindere, definită drept orice formă de organizare a unei activități economice, autonomă
patrimonial și autorizată potrivit legilor în vigoare să desfășoare operațiuni economice
(activități de producție, comerț sau prestări de servicii), în scopul obținerii de profit, în condiții
de concurență, respectiv: societăți sau persoane fizice care desfășoară activități economice în
mod independent și autorizate potrivit legii.
Această accepțiune trebuie coroborată cu noțiunea de întreprindere economică ce
constă în activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic,
combinând resurse financiare, forţa de muncă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie,
pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. 1
Iar prin activitate economică se înțelege acea activitate desfășurată cu scop lucrativ,
constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii.
După cum se poate observa, cele două definiții normative ale noțiunii de întreprindere
surprind trăsăturile caracteristice ale unei asemenea forme de organizare a activității constituită
de către întreprinzător prin reunirea, pe riscul său, a resurselor financiare, materiale și de
muncă, în scopul producerii de bunuri şi servicii destinate valorificării, în vederea obţinerii de
profit – finalitatea oricărei activităţi economice.
Spre deosebire de textele precizate mai sus, reglementarea din C.civ. este integratoare și
de maximă generalitate atât prin abandonarea finalității lucrative a activității (anume de a se
obține profit), cât și prin scoaterea în evidență a ideii de exploatare a întreprinderii definită
drept exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate
de producere, administrare ori înstrăinare de bunuri sau în prestare de servicii, indiferent dacă
are sau nu un scop lucrativ.
Din textul art.3, alin.(3) din C.civ. de mai sus desprindem cele trei elemente pe baza
cărora se poate stabili în ce constă exploatarea unei întreprinderi, temei al determinării
categoriei de profesionist, anume o activitate sistematică, organizată și care constă fie în
producerea administrare sau înstrăinare de bunuri, fie în prestare de servicii.
1. Caracterul sistematic al desfăşurării activităţii presupune:
- un mod continuu şi constant de realizare a activităţii,
- desfășurarea repetată și cu eficiență a acesteia, în vederea atingerii scopului pentru care este
realizată (fără a lua în calcul obţinerea de profit).
Prin urmare, operaţiunile întâmplătoare, activităţile care nu necesită planificare, investiţii
şi nici nu sunt urmărite şi controlate exced cadrului conceptual al exploatării unei întrepinderii.

1 Pct.3 din Legea nr.182/2016 pentru aprobarea OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, M. Of. nr.828 din 19 octombrie 2016, care
modifică art.2, lit.f din OUG nr.44/2008

1
 2. Exploatarea unei întreprinderi este o activitate organizată.
Prin organizarea unei activităţi se poate înţelege ansamblul coerent de operaţiuni prin care
o persoană fizică sau juridică ordonează un ansamblu de elemente componente în aşa fel încât
să atingă un anumit scop bine precizat.
Din corelarea textelor legale putem stabili faptul că noțiune de profesionist este genul
proxim și include orice persoană fizică și juridică autorizată să exploateze o întreprindere
indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
De altfel, în art.8(1) din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a codului civil se
precizează că „noțiunea de profesionist include categoriile de: comerciant, întreprinzător,
operatorul economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi
economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în
vigoare a Codului civil.”
Putem distinge între o întreprindere economică și o întreprindere profesională, pe baza
căreia se conturează mai multe categorii de profesioniști:
- profesioniştii economici, persoanele fizice și persoanele juridice care desfăşoară
activităţi economice (exploatează o întreprindere economică) și care sunt „supuse
înregistrării în registrul comerțului” și anume „persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, societăţile (cu personalitate
juridică), guvernate de Legea nr.31/1990, companiile naţionale şi societăţile naţionale,
regiile autonome, grupurile de interes economic, societățile cooperative, organizațiile
coopertiste, societățile europene, societățile cooperative europene și grupurile europene
de interes economic cu sediul principal în România, precum și alte persoane fizice și
juridice prevăzute de lege”, (art.6,(1) din Legea nr.71/2011 coroborat cu art.1 din Legea
nr. 26/1990).
- liber profesioniştii, persoanele fizice și juridice care desfăşoară activități profesionale
(exploatează o întreprindere profesională), în mod independent, în baza unei autorizații
emisă de o structură profesională abilitată, (de exemplu: experţii contabili şi contabilii
autorizaţi sunt autorizați de Corpul expreţilor contabili şi contabililor autorizaţi,
farmaciştii sunt autorizați de Colegiul farmaciştilor, medicii sunt autorizați de Colegiul
medicilor, executorii judecătoreşti de Corpul executorilor judecătoreşti etc.)
- alte categorii de profesioniști: cei care exploateză o întreprindere civilă, cum ar fi:
societățile simple și societățile în participație guvernate de C.civ., asociaţiile şi
fundaţiile (de ex.cluburile sportive, spitale, universităţi, teatre, organizațiile non-profit),
cultele religioase, societățile agricole, meseriaşii şi ţăranii care îşi desfac produsele din
gospodăria proprie etc.; sau anumite instituții și autoritățile publice (de ex.Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor – C.S.A, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare –
C.N.V.M.; Banca Naţională a României – B.N.R).

1.2. Statutul juridic al profesioniștilor – obligațiile profesionale

Exploatarea unei întreprinderi, indiferent de natura ei, conferă titularului ei un statut

juridic bine determinat, format dintr-un ansamblul de drepturi, precum și de îndatoriri specifice,
(denumite generic obligații profesionale).
Obligaţiile profesionale sunt de natură diversă, unele având caracter permanent și
izvorăsc din principiile generale care guvernează desfășurarea activității, altele fiind de
sorginte pur administrativă prin care sunt impuse anumite restricții și condiționări.
Însă prin impunerea acestor obligații profesionale, legiuitorul a urmărit cu precădere
ocrotirea intereselor tuturor persoanelor participante la viața economică, fie în calitate de
profesioniști, fie de consumatori, inclusiv protejarea interesului general al societății.

2
 1. Obligaţia de publicitate
Obligaţia de publicitate constă în a aduce la cunoștința terților constituirea întreprinderii și
a informațiilor interesând activitatea desfășurată, indiferent de natura ei – economică,
profesională etc.
Orice profesionist are obligația de a solicita autorizarea activității sale de către corpul
profesional căruia îi aparține, precum și de a publica orice modificare intervenită pe parcursul
desfășurării activității, inclusiv încetarea acesteia. În acest mod sunt aduse la cunoștința terților
(publicului) cele mai importante informații cu privire la profesionist și la activitatea sa, care în
acest mod le devin opozabile, adică terții trebuie să țină cont de ele.
Mai mult, înregistrarea în evidențele corpului profesional are un rol constitutiv, astfel
persoana fizică sau juridică dobândește calitatea de profesionist în domeniul vizat, independent
dacă acesta exercită efectiv activitatea profesională.
Întrucât calitatea de profesionist se dobândește prin înregistrare, în mod simetric, aceasta
se pierde prin radierea profesionistului din evidențele corpului profesional.
De asemenea, profesioniștii trebuie să menţioneze elementele de indidualizare a propriei
întreprinderi (denumire sau firmă, sediu social/profesional, cod unic de înregistrare, sau CNP
etc.) pe toate actele și documentele pe care le întocmesc și le întrebuințează (facturi, oferte,
comenzi, tarife, prospecte şi orice alte documente întrebuinţate în activitate sa). De la această
cerinţă sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat electronice care cuprind
elementele prevăzute de legea în domeniu.
În ceea ce privește profesioniștii care desfășoară activități economice, obligațiile de
publicitate sunt prevăzute de Legea nr.265/2022 privind registrul comerţului şi pentru
modificarea şi completarea altor acte normative cu incidenţă asupra înregistrării în registrul
comerţului2. Potrivit dispozițiilor imperative ale acestui act normativ, profesioniștii care
exploatează o întreprindere economică trebuie să solicite:
A. înmatricularea în registrul comerţului înainte de începerea activităţii;
B. înscrierea menţiunilor în registrul comerţului cu privire la operaţiuni (acte și fapte)
intervenite în cursul exercitării activităţii;
C. radierea din registrul comerţului la încetarea activităţii.

A. Înainte de începerea activității economice, profesionisul va solicita înmatricularea în

registrul comerțului, formulând o cerere în acest sens, care trebuie să conțină anumite
mențiuni, în funcție de categoria din care face parte, astfel:
i) cererea persoanei fizice autorizate (PFA), sau a titularului unei întreprinderi individuale,
care cuprinde:
► nume, prenume, codul numeric personal, domiciliul, cetăţenia, data şi locul naşterii,
starea civilă, activitatea comercială anterioară;
► firma sub care urmează să își desfășoare activitate şi sediul profesional;
► obiectul de activitate, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale, aşa cum sunt
prevăzute în Codul CAEN;
ii) cererea întreprinderii familiale trebuie să cuprindă:
► elementele de identificare ale fiecărui membru al întreprinderii familiale (numele,
domiciliul, starea civilă, codul numeric personal, cetăţenia, data şi locul naşterii),
► calitatea de membru al familiei;
► activitatea economică desfășurată anterior cererii;
► datele de identificare ale persoanei care reprezintă întreprinderea familială, care este fie
reprezentantul întreprinderii familiale (membrul de familie din iniţiativa căruia se

2 LEGE Nr. 265/2022 din 22 iulie 2022 privind registrul comerţului şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative
cu incidenţă asupra înregistrării în registrul comerţului, a fost publicată în M.Of. nr.750 din 26 iulie 2022.

3
 constituie aceasta), fie împuternicitul acestuia;
► firma sub care urmează să își desfășoare activitate şi sediul profesional;
► obiectul de activitate, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale aşa cum sunt
prevăzute în Codul CAEN;
Cererile de înmatriculare formulate de persoanele fizice trebuie să fie însoţite de acte ce
probează datele pe care le menționează. Oficiul va înscrie în registrul comerţului toate datele
din cerere, inclusiv codul unic de înregistrare atribuit întreprinderii familiale conform legii.
Totodată, este necesară dovedirea specimenului de semnătură a PFA, titularului întreprinderii
individuale, respectiv, reprezentantului întreprinderii familiale. În acest sens, aceste persoane
semnează la Oficiul registrului comerţului, în prezenţa judecătorului delegat sau a directorului
oficiului sau a înlocuitorului acestuia, care va certifica semnătura. PFA, respectiv
reprezentantul întreprinderii familiale, poate depune specimenul de semnătură legalizat de
notarul public.
Cererea de înmatriculare a PFA sau a întreprinzătorului persoană fizică, titular de
întreprindere individuală, va fi făcută personal sau prin împuternicit cu procură specială şi
autentică.
Cererea de înmatriculare a întreprinderii familiale se face de către membrul de familie din
iniţiativa căruia se constituie întreprinderea familială sau de împuternicitul acestuia, cu procură
specială şi autentică.
iii) cererea de înmatriculare a unei societăţi cooperative și înmatricularea acesteia în
registrul comerţului se realizează cu respectarea dispozițiilor Legii nr.1/2005, coroborate
cu cele ale Legii nr.265/2022.
iv) cererea de înmatriculare a unei regii autonome, companii naţionale sau societăţi
naţionale, ce va cuprinde:
► actul de înfiinţare, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema acesteia;
► obiectul de activitate, cu precizarea domeniului şi activităţii principale;
► unităţile componente ce pot intra în relaţii contractuale cu terţii, persoanele
împuternicite să le reprezinte, precum şi limitele împuternicirii acordate;
► elementele de identificare ale persoanelor împuternicite să le reprezinte, (nume,
domiciliul, CNP, cetăţenia, data şi locul naşterii) cu precizarea limitelor împuternicirii
conferite.
Oficiul va înscrie în registrul comerţului toate datele din cerere, inclusiv codul unic de
înregistrare atribuit conform legii.
Cererea de înmatriculare a regiei autonome, companiei naţionale, societăţii naţionale sau
societăţii cooperative va fi semnată de către persoanele împuternicite să le reprezinte.
v) cererea formulată în numele unei societăţii cu personalitate juridică, guvernată de Legea
nr.31/1990, va cuprinde toate datele precizate în mod obligatoriu în actul constitutiv şi
va fi însoţită de documentele doveditoare.
Cererea de înmatriculare în registrul comerţului a unei societăţi guvernate de Legea
nr.31/1990 va fi semnată de oricare dintre fondatori, de administrator sau, după caz, de
reprezentantul acestuia.
Orice cerere de înmatriculare va fi însoţită de acte doveditoare, cu menţionarea numărului
şi a datei încheierii judecătorului delegat. Pentru dovedirea specimenului de semnătură a
persoanei împuternicite să reprezinte entitățile economice sus precizate, aceasta fie semnează
la Oficiul registrului comerţului în prezenţa judecătorului delegat sau a directorului oficiului
sau a înlocuitorului acestuia care va certifica semnătura, fie va depune specimenul de
semnătură legalizat de notarul public.
În toate cazurile, înmatricularea în registru se face în termen de 3 zile, care începe să curgă:
► de la data autorizării – pentru persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale și
familiale;

4
 ► de la data încheierii actului constitutiv – pentru societăţile;
► de la data actului de înfiinţare – pentru regiile autonome, companiile naţionale, societăţile
naţionale sau societăţile cooperative.

B. Pe parcursul desfășurării activității economice, profesioniștii sunt obligați să înregistreze

orice menţiuni privitoare la:
 donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului de
comerţ, precum şi orice act prin care se aduc modificări înregistrărilor în registrul
comerţului sau care determină dispariția firmei ori a fondului de comerţ;
 numele, prenumele, cetăţenia şi codul numeric personal pentru cetăţenii români, seria
şi paşaportul pentru cetăţenii străini, data şi locul naşterii împuternicitului sau a
reprezentantului fiscal (dacă este cazul) al profesionistului. Dacă dreptul de
reprezentare este limitat la o anumită sucursală, menţiunea se va face numai în registrul
unde va fi înscrisă sucursala;
 brevetele de invenţie, mărcile de febrică, de comerţ, denumirile de origine, indicaţiile
de provenienţă, firma emblemă şi alte semne distinctive asupra cărora profesionistul are
un drept;
 convenția matrimonială a profesionistului persoană fizică și orice modificare a acesteia,
hotărârea privind modificarea regimului matrimonial, hotărârea privind nulitatea
căsătoriei sau a convenției matrimoniale, hotărârea de divorţ, precum şi cea de privind
partajul bunurilor comune obţinute în cursul exercitării comerţului (dacă este cazul);
 hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a
curatelei acestuia, precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
 deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz, precum și
înscrierea menţiunilor corespunzătoare procedurilor de insolvență;
 hotărârea judecătorească de condamnare a profesionistului, administratorului sau
cenzorului pentru fapte penale care-l fac nedemn sau incompatibil să exercite această
activitate;
 orice modificare cu privire la actele, faptele şi menţiunile înregistrate.

Cererea de înregistrare a menţiunilor prevăzute mai sus trebuie să fie depusă în cel mult
15 zile de la data modificării intervenite. De asemenea, orice persoană interesată poate cere
înregistrarea acestor menţiuni în termen de cel mult 30 de zile de la data când au cunoscut actul
sau faptul supus înregistrării. Menţiunile se vor înregistra din oficiu în termen de 15 zile de la
primirea copiei legalizate de pe hotărârea irevocabilă, în situația în care mențiunile se modifică
în temeiul unei hotărâri judecătorești.
Comerciantul care dorește deschiderea unei sucursale sau a unei filiale trebuie să ceară
înmatricularea acesteia la Oficiul registrului comerţului în a cărei rază teritorială se află sediul
sucursalei sau al filialei. În acest sens va preciza și oficiul în a cărei rază teritorială se află
sediului social (principal). Oficiul registrului comerţului unde se află sediul sucursalei sau al
filialei va transmite Oficiului registrului comerţului de la sediul principal un extras de pe
înregistrarea efectuată pentru a fi menţionată în registrul respectiv.
Înfiinţarea în România a unei sucursale sau filiale de către un profesionist cu sediul
principal în străinătate este supusă tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea,
menţionarea şi publicarea operațiunilor economice cerute pentru profesioniștii români. În acest
caz, cererile de înmatriculare vor indica şi:
► numele sau denumirea, forma juridică şi sediul social al profesionistului din străinătate,
inclusiv denumirea sucursalei dacă este diferită;
► registrul în care este inmatriculat profesionistului din străinătate, numărul de
înmatriculare și identificatorul unic la nivel european, după caz;

5
 ► numele şi calitatea persoanelor care pot să-l reprezinte pe profesionistul din străinătate în
raporturile cu terții, precum şi al celor care se ocupă nemijlocit de activitatea sucursalei;
► ultima situaţie financiară a profesionistului din străinătate aprobată, verificată sau
publicată potrivit legislaţiei statului în care acesta îşi are domiciliul sau sediul etc.

De asemenea, se înregistrează și menţiunile referitoare la:

► deschiderea unei proceduri judiciare sau extrajudiciare de insolvenţă cu privire la
profesionistul din străinătate;
► dizolvarea societăţii din străinătate, numele şi prenumele lichidatorilor;
► închiderea sucursalei.

Toate formalităţile de înregistrare a menţiunilor se vor face la Oficiului registrului

comerţului de la sediul sucursalei. Dacă o societate cu sediul în străinătate înfiinţează mai multe
sucursale în ţară, documentele de constituire și celelalte documente privind societatea necesare
pentru înmatricularea unei sucursale se depun o singură dată numai pentru una dintre sucursale.

C. Radierea înregistrărilor
De regulă radierea profesionistului din registrul comerțului intervine în momentul în care
acesta încetează să mai desfășoare activitatea, după ce au fost finalizate operațiunilor de
lichidare. Radierea se face la cererea lichidatorului sau din oficiu, dacă în termen de 3 luni de
la expirării termenului de un an de la data deciziei de dizolvare nu s-a solicitat radierea. În acest
caz, radierea se dispune în temeiul hotărârii judecătorești, pronunțată la cererea Oficiului
Național al Registrului Comerțului.
La data îndeplinirii formalităților de radiere profesionistul încetează să existe.
În mod excepțional, orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei
înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea
înregistrării păgubitoare în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia. Radierea
se cere în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în
parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea
dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului.
Cererea de radiere se depune şi se menţionează în registrul comerţului în care s-a făcut
înmatricularea profesionistului. Oficiul registrului comerţului în termen de 3 zile de la data
depunerii cererii o înaintează tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul solicitantului,
iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, tribunalului din acest judeţ. Tribunalul
soluționează cererea cu citarea profesionistului și a Oficiului registrului comerţului. Hotărârea
judecătorească de soluţionare a cererii poate fi atacată numai cu recurs, în termenul de 15 zile
de la pronunţare pentru părţile prezente şi de la comunicare pentru părţile lipsă.
Radierea va fi efectuată de Oficiul registrului comerţului care va publica hotărârea
judecătorească irevocabilă în Monitorul Oficial al României pe cheltuiala părţii care a introdus
cererea.
Nerespectarea obligațiilor privind înregistrările ce trebuie efectuate în registrul comerțului
atrage aplicarea sancțiunilor de natură civilă, contravențională sau chiar penală, expres prevăzute
de lege. Persoana vinovată poate fi obligată fie la plata unor sume de bani, cu titlul de amenzi
civile sau amenzi contravenționale sau penale, sau poate fi supusă unei pedepse privative de
libertate (în cazul în care sunt întrunite elementele infracțiunilor de fals, uz de fals, înșelăciune
etc.)

2. Obligația de întocmire și ţinere a anumitor registre

Registrele pe care profesioniștii trebuie să le țină sunt prevăzute expres de lege.

6
Profesioniștii care exploatează întreprinderi economice trebuie să dețină următoarele categorii
de registre:
 cele prevăzute de Legea nr.31/1990: registrul asociaților, registrul acționarilor,
registrul de părți sociale etc.;
 cele stabilite de Legea contabilităţii nr.82/1991, anume:
 Registrul jurnal, în care sunt înregistrate zilnic și în ordine cronologică operaţiile
privind activitatea curentă;
 Registrul cartea mare, destinat înregistrărilor contabile în „partidă dublă”;
 Registrul inventar, în care sunt înregistrate procesele-verbale de inventariere a
patrimoniului profesionistului, întocmite atât la începutul activității cât și la
încheierea fiecărui an de activitate.
Potrivit dispozițiilor legale, registrele, actele şi documentele financiar-contabilitate care
au stat la baza înregistrărilor se păstrează timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii
exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite. De asemenea, profesionistul are și
obligația de întocmire a unei serii de documente contabile de sinteză, cum sunt bilanţul contabil
(care conţine imaginea fidelă a patrimoniului comerciantului).
 cele prevăzute de alte legi speciale, cum ar fi Legea nr.242/2003 privind Registrul unic
de control.

3. Obligația de a desfăşura activitatea economică cu bună credință și cu respectarea

normelor concurenţei loiale și a uzanțelor cinstite.
Principiul liberei concurenţe constituie o componentă esențială a economiei de piaţă şi este
consacrat în art.135 lit.a) din Constituţie.
În principal, legea apără libera concurenţă pe două direcţii de acţiune: prin interzicerea
practicilor anticoncurenţiale de tip monopolist (Legea concurenţei nr.21/1996) şi prin
interzicerea concurenţei neloiale (Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale).
În principiu, orice faptă de natură a crea confuzie în percepția clientelei cu privire la bunurile
sau serviciile unui profesionist sau cu privire la activitatea și identitatea acestuia săvârșită de un
concurent se înscrie în sfera practicilor neloiale. De asemenea sunt sancționate și răspândirea de
informații false, adesea denigratoare la adresa altor competitori, în exercitarea activității
economice de natură a crea un avantaj nejustificat pe piață. Mai mult, deturnarea clientelei unui
profesionit prin orice mijloc, cum ar fi publicitatea înșelătoare, inclusiv prin recompensarea
salariaților acestuia constituie de asemenea o practică de concurență neloială, sancționată ca atare
de lege.

4. Alte obligații vizează:

- plata obligaţiilor fiscale (impozite, taxe şi alte contribuţii legale);
- protecţia consumatorilor;
Consumatorul este orice persoană fizică (sau grup de persoane fizice constituite în
asociații) care acționează în scopuri ce exced (din afara) activității sale comerciale, industriale
sau de producție, artizanale ori liberale (adică în scop personal).
Cu alte cuvinte, consumatorii sunt persoane fizice care utilizează sau consumă produse
sau servicii pe care nu le obțin din activitatea lor profesională, și care se bucură de o serie de
drepturi specifice, anume:
► de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un
serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze
drepturile și interesele legitime;
► de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor
și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă
cât mai bine nevoilor lor;

7
 ► de a avea acces la piețe care le asigură o gamă variată de produse și servicii de calitate,
► de a fi despăgubiți pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor
și serviciilor etc.
► protecţia mediului, mai ales în contextul actual al necesității asigurării unei dezvoltări
durabile și al respectării normelor de guvernanță corporativă etc.
Având în vedere importanța activității profesioniștilor pentru bunul mers al societății,
respectarea obligațiilor profesionale se impune cu necesitate pentru asigurarea protecției
intereselor generale. Din acest motiv, legea prevede o serie de sancțiuni specifice statutului
profesioniștilor, anume:
► dizolvarea profesionistului constituit în scopul săvârșirii de infracțiuni sau în ipoteza în
care obiectul de activitate a fost deturnat.
► suspendarea activității profesionistului care a săvârși fapte sancționate de lege.
► interzicerea de a participa la procedurile de achizițiile publice sau interzicerea accesului
la finanțare din fonduri publice.
► publicarea hotărârii de condamnare a profesistului condamnat pentru săvârșirea unor
fapte penale.

1.3. Fondul de comerț

În vederea desfășurării activității economice profesioniştii, atât persoane fizice, cât şi

persoane juridice, alocă o serie de mijloace materiale şi financiare în acest scop, constituind
astfel un fond de comerţ.
Fondul de comerţ constă dintr-un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi
incorporale pe care un profesionist le afectează desfăşurării activităţii sale economice sau
profesionale.
Încă de la început trebuie subliniat faptul că fondul de comerț nu trebuie confundat cu fondul
comercial –concept contabil-, ci dimpotrivă este un element ce intră în componența acestuia
din urmă.
Fondul de comerţ nu poate fi confundat cu patrimoniul. Spre deosebire de fondul de comerţ,
considerat o universalitate de fapt 3, care are ca izvor voinţa persoanei, patrimoniul 4 este o
universalitate de drept. Dacă patrimoniul este alcătuit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
cu un conținut economic, fondul de comerț nu cuprinde obligațiile titularului său (ale
profesionistului) și, în principal, nici drepturile de creanță.
De asemenea, fondul de comerț, care este alcătuit doar din resurse materiale și financiare,
se deosebește și de întreprindere care cuprinde forța de muncă.

Fondul de comerţ cuprinde:

i. elemente corporale alcătuite din:
- bunuri imobile – clădiri, instalaţii, utilaje, maşini etc.;
- bunuri mobile – materii prime, materiale, mărfuri etc.
ii. elemente incorporale: firma, emblema, clientela, vadul comercial, drepturi de proprietate
intelectuală (drepturi de autor și drepturi conexe), drepturi de proprietate industrială (brevete
de invenţii, mărci de: fabrică, comerţ, servicii, desene și modele industriale etc.).

3 Art.541, alin. (1) C.civ. „Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane
și au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege”.
4 Art.31, alin.(1) C.civ. „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care
include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia.”

8
 a. Firma
Firma este un element de individualizare a profesionistului – titular al fondului de comerţ
– şi constă în numele sau denumirea sub care acesta îşi exercită activitatea economică şi sub
care semnează.
Prin urmare, firma care constă exclusiv din cuvinte (în limba română), deosebește un
profesionist de toți ceilalți profesioniști dintr-un județ sau chiar din țară. Pentru a se evita orice
confuzie, firma trebuie să prezinte un grad ridicat de noutate, să se deosebească de cele
existente. În situația în care o firmă nouă este asemănătoare cu o firmă existentă, trebuie să se
adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a
persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt mod.
De asemenea, firma trebuie să fie licită, legea interzice orice utilizarea anumitor cuvinte:
„științific, academic, universitate, școală” etc.; sau unei denumiri folosită de persoanele fizice
sau juridice din sectorul public.
Firma are un conținut diferit în funcție de categoria de profesioniști din care face parte
titularul ei, astfel:
 firma persoanei fizice se compune din numele ei, scris în întregime, sau din numele
şi iniţiala prenumelui ei, deci firma acestuia corespunde cu numele său civil;
 firma unei întreprinderi familiale trebuie să cuprindă numele reprezentantului ei la
care se adaugă menţiunea ,,întreprindere familială” scrisă în întregime;
 firma societăţii în nume colectiv se compune din numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi plus menţiunea „societate în nume colectiv” scrisă în întregime;
 firma societăţii în comandită simplă este alcătuită din numele a cel puţin unuia
dintre asociaţii comanditaţi plus menţiunea ,,societate în comandită,” scrisă în
întregime;
 firma societăţii pe acţiuni sau a societăţii în comandită pe acţiuni este compusă
dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, la care se
adaugă menţiunea „societate pe acţiuni” sau „societate în comandită pe acţiuni” scrisă
în întregime sau abreviat;
 firma societăţii cu răspundere limitată este alcătuită dintr-o denumire proprie, la
care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, plus menţiunea „societate
cu răspundere limitată” scrisă în întregime sau prescurtat;
 firma sucursalei din România a unei societăţi străine va trebui să cuprindă şi
menţiunea sediului principal din străinătate.
Prin înregistrarea firmei la registrul comerţului, titularul dobândeşte un drept de folosinţă
exclusivă asupra firmei, care poate fi înstrăinată numai împreună cu fondul de comerţ. Dacă se
înstrăinează fondul de comerţ, cu orice titlu, se înstrăinează și firma, astfel dobânditorul
acestuia va putea să continue activitatea sub firmă anterioară, care cuprinde numele unui
comerciant persoană fizică, sau al unui asociat al unei întreprinderi familiale, societăţi în nume
colectiv ori comandită simplă, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi
în drepturi şi cu obligaţia de menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor.
Păstrarea firmei precedente este permisă societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau
societăţii cu răspundere limitată, fără menţionarea raportului de succesiune.
Firma radiată din registrul comerţului este indisponibilă, în principiu, pentru o perioadă
de doi ani de la data radierii.

b. Emblema
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un profesionist de altul de acelaşi
gen, (care desfăşoară aceeaşi activitate).
Dacă firma are caracter obligatoriu, emblema are caracter facultativ, ea conferă un plus
de individualizare a titularului fondului de comerţ. De asemenea, se deosebire de firmă, care

9
conține doar cuvinte, emblema poate fi alcătuită din atât din forme grafice cât și din cuvinte
scrise în limba română.
Emblema se caracterizează prin noutate. Astfel, orice emblemă va trebui să se
deosebească de emblemele înscrise în acelaşi registru al comerţului, pentru acelaţi fel de
comerţ, precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară
activitatea
Emblema va putea fi folosită pe: panouri de reclamă, facturi, scrisori, tarife, afişe,
publicaţii şi în orice alt mod, cu condiţia să fie însoţită în mod vizibil de firma.
Prin înregistrarea emblemei la registrul comerţului, titularul dobândeşte un drept de
folosinţă exclusivă asupra acesteia.
Emblema se înstrăinează şi separat de fondul de comerţ. Dobânditorul va putea folosi
emblema numai cu consimţământul transmiţătorului. Emblemele radiate din registrul
comerţului sunt indisponibile, în principiu, pentru o perioadă de doi ani de la data radierii.

c. Clientela
Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit
la profesionist pentru procurarea de mărfuri şi/sau servicii. Clientela reprezintă ansamblul de
persoane care intră în relații cu profesionistul, încheind acte juridice.
Dintr-o altă perspectivă, clientela este constituită din persoanele care se aprovizionează
în mod constant de la un anumit magazin, sau beneficiază permanent de serviciile prestate,
fiind atrasă de toate elementele fondului de comerț.
Deși nu se poate admite existența unui drept asupra clientelei, aceasta generează o valoare
economică cuantificabilă (suma de bani încasată de la clientelă), care poate fi exprimată cifric
în contabilitatea profesionistului.
Clientela trebuie să fie reală, certă (iar nu potențială) și să se adreseze exclusiv unui
profesionist (să existe o legătură personală între clientelă și profesionist).
Clientela este cel mai important element al fondului de comerț, fără de care acesta nu
există. Iată de ce clientela poate fi înstrăinată numai împreună cu fondul de comerț.

d. Vadul comercial
Vadul comercial reprezintă aptitudinea fondului de comerț de a atrage clientela.
Vadul comercial constă într-o serie de factori obiectivi și subiectivi prin care se realizează
atragerea unui număr cât mai mare de clienți cum ar fi: locul unde se află amplasat locul unde
se desfășoară activitatea, calitatea mărfurilor, serviciile, preţuri practicate, comportamentul
personalului profesionistului cu clienții, publicitatea etc.
Vadul comercial, unul dintre elementele obligatorii ale fondului de comerț poate fi
transmis numai împreună cu acest fond.

e. Drepturile de proprietate intelectuală şi industrială

În această categorie eterogenă, regăsim: mărcile de fabrică de comerţ şi de servicii,
brevete de învenţie, desene şi modele ale produselor, dar și, drepturile de autor (ce rezultă din
creaţia ştiinţifică literară şi artistică), inclusiv programele de operare din domeniul informaticii;
fiecare drept fiind reglementat prin legi speciale.
Cele mai uzitate drepturi din această categorie sunt:
 Mărcile de fabrică, de comerţ, sau de servicii
Marca reprezintă semnul distinctiv susceptibil de reprezentare grafică care
individualizează produsele sau serviciile unui profesionist de cele identice sau similare care
aparțin altor profesioniști.

10
 Pentru a individualiza un produs sau serviciu, marca trebuie să fie nouă, originală în
raport de toate celelalte mărci deja existente și folosite în aceeaşi ramură de comerţ sau
industrie, precum și să distingă provenienţa mărfurilor sau produselor unui anumit comerciant.
Pentru constituirea dreptului exclusiv asupra unei mărci, aceasta trebuie înregistrată la
O.S.I.M. (Oficiul de stat pentru învenţii şi mărci). Protecţia juridică produce efecte timp de 10
ani .Marca poate fi înstrăinată împreună cu fondul de comerț dar şi separat de acesta, în temeiul
unor acte juridice, cum ar fi: vînzare – cumpărare, donaţie, testament etc.

 Brevetele de invenţie
Brevetul de invenție este mijlocul juridic prin care sunt consacrate și protejate drepturile
inventatorului asupra invenției sale, având ca obiect un produs sau un procedeu din orice
domeniu tehnologic, susceptibil de aplicare industrială.
Invenția trebuie să prezinte noutate absolută și originalitate, care depășește stadiul actual al
tehnicii. Pentru a fi protejat dreptul asupra invenției, aceasta trebuie să fie înregistrat la
O.S.I.M. Protecţia asupra invenţiei opereză timp de 20 de ani.
Drepturile de proprietate intelectuală și industrială se transmit atât împreună cât şi separat
de fondul de comerţ.

Natura juridică a fondului de comerț

În exploatarea întreprinderii sale profesionistul este nevoit să aloce o serie de bunuri,
resurse materiale și bănești care împreună alcătuiesc fondul de comerț al acestuia. Fondul de
comerț este prezent încă din momentul de început al afacerii, fiind un element al activului
patrimoniului de profesionistului.
Fondul de comerț este o universalitate de fapt.
După cum am arătat mai sus, în componența fondului de comerț se regăsesc elemente
extrem de variate, fiecare cu propriul lor regim juridic, dar care au ca numitor comun pe lângă
titularul lor și faptul că au o destinație comună, anume să servească exercitării activității
acestuia.
Ca urmare, reunirea într-un tot unitar a tuturor bunurilor profesionistului care sunt
afectate exploatării întreprinderii, constituie o universalitea de fapt. În această calitate de
universalitate de fapt, fondul de comerț capătă o existență proprie, de sine stătătoare, care nu
se confundă și nici nu se reduce la elementele sale componente. Ca atare, fondul de comerț în
integralitate poate face, el însuși, obiectul unor operațiuni juridice.
Trebuie subliniat faptul că bunurile din cadrul universalității de fapt își păstrează
individualitatea și astfel pot să facă obiectul unor acte juridice distincte. 5

Fondul de comerț este un bun mobil incorporal.

Cu toate că în componența fondului de comerț intră și bunuri imobile, privit ca întreg
fondul de comerț este calificat drept un bun mobil incorporal (unitatea fondului de comerț este
pur ideatică, doar în plan juridic).
Ca atare, în principiu, fondul de comerț este supus regimului juridic ce caracterizează
bunurile mobile, ceea ce capătă importanță în momentul în care sunt încheiate anumite acte
juridice cu privire la acesta.
i. Prin urmare, fondul de comerț poate fi vândut în conformitate cu normele de drept
comun ce guvernează vânzarea-cumpărea oricărui bun mobil. În mod particular, dacă
în componența fondului de comerț se află un imobil, vânzarea fondului de comerț
trebuie înscrisă în Cartea funciară. În practică, în contractul de vânzare-cumpărare a
fondului de comerț este inclusă și o clauză de neconcurență prin care vânzătorul

5 Art.541, alin.(2) C.civ.

11
 fondului se obligă față de noul titular al acestuia să nu exercite în apropiere (în
vecinătate) același fel de activitate pentru a nu îl priva pe cumpărător de clientela ce i-
a fost transmisă o dată cu fondul comerț.
ii. Fondul de comerț poate fi transmis ca aport în natură la constituirea capitalului social
al unei societăți, potrivit Legii nr.31/1990 pentru care titularul său, în calitate de asociat
sau acționar va primi părți sociale sau acțiuni.
iii. O altă operațiune poate fi închirierea (locaţiunea) fondului de comerţ, în baza căreia
locatarul este obligat să respecte destinaţia economică şi funcţională a fondului de
comerţ; și nici nu poate aduce schimbări în organizarea şi structura fondului de comerț
decât cu acordul locatorului. De asemenea, locatarul trebuie să nu facă niciun act de
concurență față de locatorul său.
iv. Fondul de comerț poate face obiectul unei garanţii reale mobiliară – ipoteci mobiliare.
(art.2.350, alin.(2), coroborat cu art.2.357 și cu art.2.368 și urm. C.civ.) Legea cere
înscrierea avizului de garanţie ipotecară la Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare, precum și în registrul comerţului. În cazul în care în fondul de comerț se află
și un imobil, contractul de ipotecă va fi înscris și în Cartea funciară.
v. Fondul de comerț poate fi transmis și prin moștenire sau în baza unui testament.
Succesorul va putea să continue activitatea sub firma profesionistului decedar cu
acordul celorlalți succesori și cu condiția de a preciza calitatea de succesor. De la
această regulă fac excepție societățile pe acțiuni, în comandită pe acțiuni și cu
răspundere limitată.
Subliniem că, indiferent de modalitatea de transmitere a fondului de comerț, actul în baza
căruia se realizează această operațiune trebuie publicat în registrul comerțului, în vederea
asigurării opozbilității operațiunii față de terți.

12
 Curs 2
Profesionistul economic - persoană fizică
O categorie bine determinată de profesioniști, este reprezentată de persoanele fizice care
exploatează o întreprindere economică și care se bucură de un regim juridic propriu stabilit de
prevederile O.U.G. nr.44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele
fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, aprobată prin Legea
nr.182/2016.6
Potrivit legii, o persoană fizică poate desfășura o activitate economică organizată sub formă
de:
1. persoană fizică autorizată = întreprinderea economică, fără personalitate juridică,
organizată de o persoană fizică care folosește, în principal, forța sa de muncă;
2. întreprindere individuală = întreprinderea economică, fără personalitate juridică,
organizată de un întreprinzător persoană fizică;
3. întreprindere familială = întreprinderea economică, fără personalitate juridică,
organizată de membrii unei familii. (potrivit OUG nr.44/2008, din familie fac parte:
soţul, soţia, copii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani la data autorizării
întreprinderii familiale, rudele şi afinii până la gradul al patrulea, inclusiv).
În principiu, profesioniștii persoane fizice pot exercita orice activitate prevăzută în Codul
CAEN, permisă de lege liberei inițiative private. Sunt excluse activitățile ce constituie monopol
de stat (de ex.extracția și exploatarea resurselor naturale), cele care pot fi desfășurate doar de
persoane juridice (de ex. activitatea bancară sau de asigurare), precum și serviciile prestate pe
teritoriul altor state (transfrontaliere așa cum sunt prevăzute de legislația Uniunii Europene).
De asemenea exced cadrul stabilit de OUG nr.44/2008 atât activitățile economice cât și
profesiile liberale care sunt reglementate prin legi speciale.
Încă de la început trebuie subliniat faptul că profesionistul persoană fizică exploatează
întreprinderea economică pe riscul său; garantând cu întregul său patrimoniu executarea
obligațiilor asumate în desfășurarea activității. Cu alte cuvinte, profesionsitul persoană fizică,
indiferent de modul de organizare ales – persoană fizică autorizată, întreprinzător tiular al
întreprinderii individuale, reprezentant sau membru al întreprinderii familiale – răspunde
nelimitat, cu întregul său patrimoniu, și anume cu toate bunurile sale mobile şi imobile,
prezente şi viitoare, pentru datoriile și daunele ce rezultă din activitatea sa economică.
În vederea diminuării riscului pe care îl implică orice afacere, profesionistul trebuie să
acționeze cu diligență și prudență și să își ia măsurile adecvate de diminuare sau înlăturare a
pierderilor. În acest sens, poate să constituie un patrimoniul de afectațiune.
Patrimoniul de afectaţiune reprezintă masa patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin declarație
scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un un act adițional la acesta,
exercitării unei activități economice.
Din definiţia de mai sus reiese că, în cazul constituirii patrimoniului de afectaţiune,
creditorii, care sunt titularii creanţelor ce rezultă din activitatea economică, vor executa cu
prioritate activul patrimoniului de afectaţiune şi numai în cazul în care obligaţiile economice
nu sunt integral stinse, vor putea executa şi activul patrimoniului personal. În schimb, creditorii
personali ai profesionistului, ale căror creanțe nu rezultă din activitatea economică desfășurată
de acesta nu pot urmări activul patrimoniului de afectațiune.

6Legea nr.182/2016 pentru aprobarea OUG 44/2008 privind desfasurarea activitatilor economice de catre
persoanele fizice autorizate, intreprinderile individuale si intreprinderile familiale, publicată în M.Of. nr.828 din
19. Octombrie 2016.

13
 Patrimoniul de afectațiune se constituie prin înregistrarea la registrul comerțului a
declarației profesionsitului dată sub semnătură privată prin care drepturile și bunurile sale sunt
afectate exploatării întreprinderii economice.

2.1. Condițiile necesare desfășurării activității de către profesionistul persoană fizică

Pentru a desfăşura activităţi economice, în oricare din cele trei forme de organizare
precizate mai sus, persoanele fizice trebuie să întrunească o serie de condiții instituite de lege
cu scopul de a se asigura protejarea intereselor generale dar și interesele profesioniștilor.

2.1.1. Condiţii impuse persoanei întreprinzătorului

1. Persoana fizică trebuie să aibă capacitatea juridică necesară încheierii actelor juridice
care stau la baza operațiunilor economice, anume capacitate deplină de exercițiu.
Raţiunea impunerii capacităţii depline de exerciţiu se întemeiază pe gravitatea efectelor pe
care operațiunile economice le pot avea asupra patrimoniului persoanei fizice care le realizează
(cum ar fi falimentul).
Prin urmare, orice persoană fizică majoră (care a împlinit vârsta de 18 ani şi care are
discernământ) poate desfăşura afaceri în nume și pe cont propriu, în calitate de profesionist.
Aşadar, nu au capacitatea necesară realizării afacerilor: minorii şi persoanele puse sub
interdicţie. În ceea ce priveşte minorii, se impun anumite precizări.
De regulă, până la vârsta de 18 ani, persoanele fizice nu pot începe o activitate economică
în nume propriu, cu titlu de profesiune. Nici în ipoteza în care minorii se căsătoresc și capătă
în acest mod capacitate deplină de exercițiu, nu pot să desfășoare operațiuni economice în nume
și pe cont propriu. Capacitatea deplină recunoscută minorilor ca efect al căsătoriei este
subsumată numai încheierii actelor juridice de natură strict civilă (de pildă pentru a putea să
reprezinte interesele copilului născut din căsătorie). În schimb, dacă minorul moștenește un
fond de comerț, reprezentanţii săi legali pot continua să desfășoare activitatea economică în
numele minorului.
În mod excepţional, persoanele fizice care au împlinit 16 ani pot să desfăşoare activităţi
economice, însă numai în calitate de membrii ai întreprinderilor familiale (fiind exclusă
calitatea de reprezentanţi ai acestor structuri) și fără a dobândi calitatea de profesioniști. Mai
mult, este posibil ca pentru motive temeinice instanţa de tutelă să recunoască o capacitate
deplină de exerciţiu anticipată minorului care a împlinit 16 ani. În aceste condiții apreciem că
este posibil ca un minor de 16 ani să dobândească totuși calitatea de profesionist în temeiul
hotărârii instanței de tutelă.
În privinţa persoanelor puse sub interdicţie de instanța de judecată ca urmare a constatării
faptului că acestea sunt lipsite de discernământ din cauza stării de alienaţie sau de debilitate
mentală (denumite și interzişii judecătoreşti). Aşadar, această categorie de persoane nu poate
începe o activitate economică în calitate de profesionist şi nici nu poate să continue
desfășurarea ei prin reprezentant legal.
O situaţie specială o au persoanele cu privire la care s-a instituit curatela, care deşi au
discernământ nu pot să-şi apere singure interesele, datorită stării de sănătate precare, infirmităţi
sau din cauza bătrâneţii. În acest caz, instanța de tutelă va numi un curator care va reprezenta
interesele persoanei aflată în imposibilitate pentru unul din motivele arătate. Cu toate că legea
nu împiedică persoanele aflate sub curatelă de aibă o activitate economică, în practică acest
lucru se poate dovedi dificil.
Prin urmare, în principiu, orice persoană fizică are vocaţia de a fi întreprinzător, prerogativă
care izvorăşte din principiul constituțional al libertăţii de desfășurare a activităților economice.
Pe cale de excepție, legea prevede expres împrejurările în care persoanele fizice nu pot

14
dobândi calitatea de profesionist; situații care în funcție de specificul lor pot fi calificate drept:
incompatibilităţi, decăderi sau interdicţii (legale, de regulă, dar şi convenţionale).
 Incompatibilități
Activitatea economică, datorită caracterului său speculativ, este incompatibilă cu anumite
funcţii sau profesii deținute de o serie de persoane fizice.
Astfel, nu pot desfășura activități economice:
- datorită funcţiei pe care o deţin: parlamentarii, funcţionarii publici, magistraţii (judecătorii,
procurorii), militarii etc., sau
- datorită profesiei exercitate: liber profesioniștii (experți contabili, contabili autorizați,
auditori, evaluatori, arhitecți, avocaţi, notari, medici, stomatologi, medici veterinari etc.). În
acest ultim caz, se apreciază că deși se obține un venit ca urmare a exercitării unei profesii
liberale, aceasta nu are un caracter mercantil ci se înscrie în sfera riguroasă a operațiunilor de
natură civilă.
 Decăderea din dreptul de a exercita o activitate economică
În acest context, decăderea reprezintă o sancțiune complementară dispusă de instanță
împotriva persoanelor care au fost condamnate definitiv pentru săvârșirea unor fapte
sancţionate de legile fiscale, contabile, vamale și de cele care privesc disciplina financiar-
fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal.
Decăderea constă în pierderea dreptului de a avea calitatea de profesionist economic de
către aceste persoane care s-au dovedit nedemne prin săvârșirea unor infracțiuni care direct sau
indirect au legătură cu activitatea economică. Decăderea trebuie să rezulte dintr-o hotărâre
judecătorească prin care se interzice persoanei inculpate exercitarea activității economice în
calitate de profesionist.
 Interdicții
În practică, sunt situații în care desfășurarea unei anumite activități economice să fie
interzis fie prin lege, fie în temeiul unui contract.
Interdicţiile stipulate de lege se referă la anumite activităţi care nu pot fi desfășurate de
persoane particulare întrucât constituie monopol de stat sau prezintă un pericol social
(fabricarea sau comercializarea unor materiale periculoase sau a drogurilor).
Interdicţiile pot fi prevăzute și în contracte fie sub forma unor clauze de exclusivitate sau a
unor clauze de neconcurență. În toate cazurile, dacă interdicțiile legale se aplică oricărui
profesionist, interdicțiile convenționale afectează exclusiv părțile contractante.

2. Pot desfășura activități economice profesioniștii persoane fizice care au cetățenia română
sau sunt cetăţeni europeni, aparținând de un stat membru al Uniunii Europene, precum și
cetăţeni ai unui stat care face parte din Spaţiul Economic European (Norvegia, Islanda,
Lichtenstein).
De asemenea, pot desfășura activități economice pe teritoriul României și cetățeni ai altor
state decât cele menționate mai sus, în temeiul diverselor tratate sau convenții internaționale la
care statul român și statul lor de proveniență sunt părți semnatare. Un exemplu în acest sens îl
reprezintă Confederația Elvețiană care a semnat un Acord privind libera circulație a
persoanelor cu Uniunea Europeană (care se aplică și României în calitate de stat membru al
U.E.).

3. Persoanele fizice, indiferent de forma de organizare a activităţii economice pentru care

optează (persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale)
trebuie să aibă un sediu profesional, pe care îl precizează în cererea de înregistrare în
registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării, în condiţiile prevăzute de lege.
Prin sediul profesional se înțelege sediul principal/locația declarată la registrul comertului, în
vederea înregistrării și autorizării funcționării persoanei fizice autorizate, întreprinderii

15
individuale sau familiale, reprezentand elementul de identificare al acesteia în raporturile
juridice la care participă.
În acest sens, profesionistul-persoană fizică trebuie să aibă un drept real (fie drept de
proprietate, drept de folosință) asupra imobilului declarat sediu profesional, dobândit în temeiul
unui act juridic care îi conferă un asemenea drept și/sau atestă afectațiunea(destinația) specială
a spatiului (contract de vânzare-cumpărare, contract de închiriere, contract de comodat sau
chiar în baza unui testament sau moștenire, după caz).
Persoanele fizice care nu sunt cetăţeni români pot să desfăşoare activităţi economice numai
după ce îşi stabilesc un sediu permanent pe teritoriul României, cu respectarea reglementărilor
privind sediul permanent.

4. Persoana fizică trebuie să aibă fie calificarea profesională (pregătirea profesională) fie
experienţa profesională necesară pentru a desfășura activitatea economică care urmează
să fie înregistrată și autorizată.
Calificarea profesională poate fi probată cu documente, după cum urmează:
 diploma, certificatul sau adeverinţa de absolvire a unei instituții de învățământ
acreditată,
 certificat de calificare profesională sau de atestare a unei forme de pregătire
profesională, organizată în condiţiile legii, în vigoare la data eliberării acestuia,
 certificat de competență profesională,
 carte de meşteşugar,
 carnet de muncă al profesionistului,
 declarația de notorietate cu privire la abilitatea de a desfăşura activitatea pentru care
se solicită autorizarea, eliberată de primarul localităţii respective în mod gratuit în
cazul meseriilor tradiţionale artizanale,
 atestatul de recunoaştere a calificării şi/sau de echivalare pentru persoanele fizice care
au dobândit calificarea în străinătate,
 atestatul de recunoaştere a calificării dobândite în străinătate, în afara sistemului de
învăţământ,
 orice alte dovezi care să ateste experienţa profesională.

2.1.2. Condiţii ce vizează modul de desfășurare a activităţii economice

Indiferent de forma de organizare pentru care optează, activitatea desfășurată de

profesionistul persoană fizică fie în sfera producției, comerțului sau a prestării de servicii
trebuie să aibă un caracter organizat, permanent și sistematic.
Având caracter economic, activitatea exercitată de profesionistul persoană fizică în temeiul
prevederilor OUG nr.44/2008 are întotdeauna un scop lucrativ, urmărindu-se obținerea unor
câștiguri materiale (unui venit).
Înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării activităţii
Pentru desfăşurarea activităţii economice persoana fizică autorizată, reprezentantul
întreprinderii individuale, sau a întreprinderii familiale au obligaţia să solicite înregistrarea în
registrul comerţului şi autorizarea funcţionării acestor forme de organizare a activității, care se
realizează în baza rezoluţiei motivate a directorului oficiului comerţului de pe lângă tribunalul
în a cărei rază teritorială este situat sediul profesional sau permanent.
În acest sens, profesionistul va depune o cererea de înregistrare şi de autorizare a
funcţionării la registrul comerțului de pe lângă tribunalul în a cărei rază teritorială se află sediul
profesional. La cererea trebuie anexate și o serie de acte, și anume:
A. documente depuse de persoana fizică autorizată sau de titularul întreprinderii individuale:

16
  cartea de identitate sau paşaportul persoanei fizice solicitante, (în fotocopie certificată
olograf de către titular privind conformitatea cu originalul);
 înscrisul care atesta dreptul de folosință asupra sediului profesional/punctului de lucru,
adică orice act juridic care conferă dreptul de folosință și/sau atestă afectațiunea
(destinația) specială a spațiului, (în fotocopie certificată olograf de către titular privind
conformitatea cu originalul);
 declarație pe proprie răspundere, sub semnatură privată, prin care se atestă faptul că la
sediul profesional, imobil cu destinație de locuință, nu se desfășoară nicio activitate
economică;
 declaraţie pe proprie răspundere olografă privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru
desfășurarea activităților în calitate de profesionist-persoană fizică -PFA, întreprindere
individuală, întreprindere familială;
 declarație-tip pe proprie răspundere privind îndeplinirea condițiilor de funcţionare
prevăzute de legislaţia specială din domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei muncii,
protecţiei mediului etc. (în original);
 documente care certifică pregătirea profesională cerută potrivit unor prevederi speciale,
(în fotocopii certificate olograf);
 documente care atestă experienţa profesională, dacă este cazul (în fotocopii certificate
olograf).
B. documente depuse de reprezentantul întreprinderii familiale, în plus față de cele de mai sus:
 acordul de constituire a întreprinderii familiale, încheiat de membrii familiei în formă
scrisă, ca o conditie de validitate;
 procura specială prin care reprezentantul întreprinderii familiale este desemnat să
gestioneze interesele întreprinderii, semnată de toți membrii de familie, care au capacitate
de exercițiu deplină și de reprezentanții legali ai celor cu capacitate de exercițiu restrânsă;
 cartea de identitate sau paşaportul fiecărui membru al întreprinderii familiale – (în
fotocopie certificată olograf de către titular privind conformitatea cu originalul);

Dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru desfășurarea activității, inclusiv
cele referitoare la cuprinsul cererii și la documentaţia anexată acesteia, registratorul de la
registrul comerţului va dispune prin încheiere constituirea şi înregistrarea în registrul
comerţului şi autorizarea funcţionării persoanei fizice autorizate, a întreprinderii individuale
sau a întreprinderii familiale, după caz.
Încheierile registratorului oficiului registrului comerţului competent cu privire la
constituirea, înregistrarea și autorizarea funcționării profesionistului-persoană fizică şi orice
alte înregistrări în registrul comerţului, se execută de îndată, în baza lor efectuându-se
înregistrările dispuse prin acestea, fără nicio altă formalitate.
Împotriva încheierii registratorului oficiului registrului comerţului se poate formula
plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al solicitantului în
termen de 10 zile de la pronunţare sau de la comunicare, după caz. Cererile adresate instanțelor
judecătorești conform prezentei OUG sunt scutite de taxa judiciară de timbru.
Oficiul registrului comerţului va elibera certificatul de înregistrare, conţinând numărul de
ordine din registrul comerţului, codul unic de înregistrare fiscală, EUID și certificatul
constatator emis în baza declaraţiei pe propria răspundere, precum şi alte acte prevăzute de
lege, după caz.
Certificatul de înregistrare este documentul care atestă înregistrarea în registrul comerţului,
autorizarea funcţionării, precum şi luarea în evidenţă de către autoritatea fiscală competentă.
Un profesionist-persoană fizică (persoană fizică autorizată, întreprindere individuală sau
întreprindere familială) poate avea un singur certificat de înregistrare.

17
 Orice modificare intervenită în modul de exploatare a întreprinderii –schimbarea sediului
profesional, deschiderea unor puncte de lucru, desfășurarea unei noi activități – trebuie
înregistrate în registrul comerțului, care va elibera un certificat de înscriere de mențiuni sau un
nou certificat de înregistrare, după caz.
Înregistrarea la oficiul registrul comerţului este elementul definitoriu pentru profesioniștii
care exploatează o întreprindere economică în temeiul OUG nr.44/2008, aprobată prin Legea
nr.182/2016.

2.1.3. Condiţii de funcţionare

În principiu, persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale şi reprezentantul

întreprinderii familiale vor ţine contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor privind
organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care
au calitatea de contribuabil, în conformitate cu prevederile Codului fiscal (Legea nr.227/2015),
cu modificările şi completările ulterioare.
Persoana fizică autorizată, întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii
individuale şi membrii întreprinderii familiale sunt asiguraţi în sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale şi au dreptul de a fi asiguraţi în sistemul asigurărilor sociale de
sănătate şi al asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile prevăzute de lege.
Fiecare formă de organizare a activităţii economice de către persoanele fizice este
guvernată de un anumit regim juridic.

2.2. Regimul juridic al persoanei fizice autorizată (PFA )

Așa cum am arătat deja, profesionistul care își organizeaza activitatea sub formă de
persoană fizică autorizată (pe scurt PFA), poate desfăşoară orice activitate economică permisă
de lege, folosind în principal forţa sa de muncă şi aptitudinile sale profesionale. Înainte de
începerea activităţii, PFA este obligată să solicite înregistrarea în registrul comerţului şi
autorizarea funcţionării.
În exploatarea întreprinderii sale economice, PFA:
- poate avea în obiectul său de activitate cel mult 5 clase de activități prevăzute de codul
CAEN;
- poate stabili relații contractuale cu orice persoane fizice și juridice, cu alte PFA,
întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale, pentru desfășurarea activităţilor
economice pentru care a fost autorizată, fără ca aceasta să îi schimbe statutul său juridic
de PFA;
- poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează
în acelaşi domeniu de activitate sau într-un alt domeniu de activitate economică decât
cel pentru care PFA este autorizată;
- poate angaja cel mult 3 persoane pentru desfăşurarea activităţii pentru care a fost
autorizată, încheind cu acestea contracte individuale de muncă, pe care le înregistrează
în condițiile legii;
- își poate schimba statutul juridic, solicitând în acest sens înregistrarea în registrul
comerțului și autorizarea sa în calitate de întreprinzător titular al unei întreprinderi
individuale.
Este interzisă cumularea calității de PFA cu cea de de întreprinzător persoană fizică
titular al unei întreprinderi individuale.

18
 Titularul PFA răspunde pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii economice
(obligații profesionale) cu bunurile din patrimoniul de afectațiune. 7
Patrimoniul de afectaţiune reprezintă aceea masă patrimonială din cadrul patrimoniului
(personal) al întreprinzătorului, alcătuită din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor afectate
exercitării unei activităţi economice.
Patrimoniul de afectațiune se stabilește prin declaraţia scrisă a titularului PFA ori a
titularului întreprinderii individuale sau, după caz, prin acordul de constituire al întreprinderii
familiale sau printr-un un act adiţional la acesta, înregistrate în Registrul comerțului.
Prin urmare, creditorii profesionali ale căror creanţe s-au născut în legătură cu exploatarea
PFA, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul activului patrimoniului de
afectațiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor profesionale, pot fi
urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului (titularul PFA). Astfel, în cazul în care titularul PFA
nu își execută obligațiile profesionale, creditorii profesionali vor executa silit activul
patrimoniului de afectaţiune şi, în completare, întregul activ al patrimoniului său personal,
venind în concurs cu ceilalți creditori „personali” ai titularului PFA.
În cazul în care PFA se află în incapacitate de plată, va fi supusă procedurilor prevăzute de
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei și de insolvență.
PFA îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în următoarele cazuri:
a) prin decesul titularului PFA;
b) prin vointa titularului PFA; sau
c) la cererea unei persoane fizice sau juridice prejudiciată prin înmatricularea PFA sau prin
înregistrarea unei menţiuni în registrul comerţului. În acest caz, cererea de radiere a
înregistrării păgubitoare, privește întreaga activitate sau numai anumite elemente ale
acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau
în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită
radierea, (dacă prin hotărâre judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul
comerţului).

Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul actelor

doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerţului de către orice persoană
interesată.

2.3. Regimul juridic al întreprinderii individuale

Încă de la început, trebuie să precizăm faptul că regimul juridic specific PFA poate fi
aplicabil și profesionistului titular al unei întreprinderi individuale cu anumite particularități,
ce vor fi precizate în continuare.
Întreprinderea individuală este aceea întreprindere economică, organizată de un
profesionist-persoană fizică (denumit întreprinzător) și care prin înregistrare în registrul
comerţului nu dobândeşte personalitate juridică.
În exploatarea întreprinderii individuale, titularul ei, în calitate de profesionist
întreprinzător:
► poate avea în obiectul său de activitate cel mult 10 clase de activități prevăzute de
codul CAEN,
► poate angaja cel mult 8 salariați, terţe persoane cu contract individual de muncă,
încheiat și înregistrat în condițiile legii,

7 Art.2, lit.j din OUG nr.44/2008, modificat prin Legea nr.182/2016, coroborat cu art.33 alin.(1) și art.31 alin.(3)
din C.civ.

19
 ► poate stabili relații contractuale cu orice persoane fizice și juridice, cu alte întreprinderi
individuale, cu PFA sau întreprinderi familiale, pentru efectuarea unei activități
economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit potrivit prezentei
OUG,
► poate cumula şi calitatea de salariat al unor terţi care activează atât în acelaşi domeniu
de activitate în care şi-a organizat întreprinderea individuală, dar și în alte domenii de
activitate.
Profesionistul- persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale, răspunde pentru
obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de
afectaţiune. Prin urmare, creditorii profesionali, ale căror creanţe s-au născut în legătură cu
exploatarea întreprinderii individuale, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul
activului patrimoniului de afectațiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea
creanţelor profesionale, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului (titularul al
întreprinderii individuale). Astfel, în cazul în care titularul întreprinderii individuale nu își
execută obligațiile profesionale, creditorii profesionali vor executa silit activul patrimoniului
de afectaţiune şi, în completare, întregul activ al patrimoniului său personal, venind în concurs
cu ceilalți creditori „personali” ai titularului întreprinderii individuale.
În situația în care întreprinderea individuală se confruntă cu insolvenţa, întreprinzătorul
va fi supus procedurii simplificate prevăzute de Legea nr.85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenței și insolvență.
Activitatea întreprinderii individuale și radierea ei din registrul comerțului intervine:
a) la cererea întreprinzătorului;
b) la cererea persoanei fizice sau juridice prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-
o menţiune în registrul comerţului. Cererea de radiere a înregistrării păgubitoare, privește
întreaga activitate sau numai anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri
judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care au
stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, (dacă prin hotărâre
judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului);
c) prin decesul întreprinzătorului. În acest caz, moştenitorii întreprinzătorului pot continua să
desfășoare activitatea sub forma întreprinderii individuale, dacă îşi manifestă voinţa, printr-
o declaraţie autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii. Când sunt mai
mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activităţii
economice ca întreprindere familială. Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi firmă,
cu obligaţia de menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor.

2.4. Regimul juridic al întreprinderii familiale

Întreprinderea familială este întreprinderea economică organizată de profesionsitul-

persoană fizică (întreprinzător) împreună cu familia sa.
Întreprinderea familială este singura formă asociativă de organizare a activității
economice a profesionistului-persoană fizică, fiind constituită din 2 sau mai mulţi membri ai
unei familii. Din acest punct de vedere, familia este compusă din soţul, soţia, copii acestora
care au împlinit vârsta de 16 ani la data autorizării întreprinderii familiale, rudele şi afinii până
la gradul al patrulea inclusiv.
Pentru a înființa o întreprindere familială, membrii unei familii trebuie să încheie un
acord de constituire în formă scrisă, ca o condiție de validitate (sub sancţiunea nulităţii
absolute).
Acordul de constituire trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele mențiuni:
 datele de identificare ale membrilor întreprinderii familiale (nume, domiciliu, stare
civilă, CNP etc.),

20
  desemnarea reprezentantului întreprinderii familiale din rândul familiei,
 condiţiile participării fiecărui membru la întreprindere,
 cota procentuală a fiecărui membru la beneficiile și pierderile întreprinderii familiale,
 raporturile dintre membrii întreprinderii familiale,
 condiţiile de retragere ale membrilor din întreprinderea familială,
 data întocmirii acordului de constituire.
Omiterea oricăreia dintre mențiunile precizate anterior, determină nulitatea absolută a
acordului de constituire.
Ca regulă generală, întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu, însă prin acordul
de constituire a întreprinderii familiale, fiecare membru al acesteia poate stipula constituirea,
în cadrul patrimoniului personal, unui patrimoniu de afectaţiune, pentru exercitarea activității
economice a întreprinderii familiale.
De asemenea, prin acordul de constituire sau, ulterior, printr-un act adiţional la acesta,
membrii de familie stabilesc cotele în care participă la constituirea patrimoniului de afectaţiune,
care pot avea o valoare egală cu cea a cotelor procentuale în care acești participă la beneficiile
sau la pierderile întreprinderii, dar pot avea și o valoare diferită dacă toți membrii întreprinderii
decid acest lucru (în unanimitate).
În consecință, membrii întreprinderii familiale răspund solidar și indivizibil pentru
datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectațiune
și, în completare, cu întreg patrimoniul personal, corespunzător cotelor de participare stabilite
în acordul de constituire.
Prin urmare, în ipoteza în care obligațiile întreprinderii familiale nu sunt executate,
creditorii acesteia vor executa silit activul patrimoniului de afectaţiune, dacă acesta a fost
constituit. Dacă nu există patrimoniu de afectațiune sau activul acestuia este insuficient, fiecare
membru al întreprinderii familiale răspunde cu propriul lui patrimoniu corespunzător cotelor
de participare prevăzute în acordul de constituire.
Membrii întreprinderii familiale decid cu majoritate simplă încheierea actelor de
dispoziţie privitoare la bunurile care sunt afectate activităţii întreprinderii familiale, cu condiţia
ca din această majoritate să facă parte şi proprietarului bunului care va face obiectul actului.
Însă, actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se
încheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu
privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea bunurilor care au fost afectate
întreprinderii şi a sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului. Bunurile
dobândite în acest mod sunt dobândite în coproprietate de membrii întreprinderii familiale, în
cotele de participare la beneficii prevăzute în acordul de constituire, fiind incluse în patrimoniul
de afectațiune, dacă acesta a fost constituit.
Întrucât reprezentantul întreprinderii familiale este cel care ia deciziile privind
administrarea curentă a întreprinderii familiale trebuie să fi împlinit vârsta de 18 ani la data
constituirii întreprinderii familiale, implicit să aibă capacitate deplină de exercițiu.
Reprezentantul, desemnat prin acordul de constituire, este împuternicit să gestioneze
interesele întreprinderii familiale printr-o procură specială semnată de fiecare membru al
întreprinderii cu capacitate de exerciţiu şi de reprezentanţii legali ai celor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
Prin reprezentantul său, întreprinderea familială poate colabora cu alte persoane fizice
autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau
reprezentanţi ai altor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, în vederea
desfășurării de activității economice pentru care întreprinderea familială a fost autorizată, fără
ca aceasta să-i schimbe statutul dobândit.
Întreprinderea familială nu are dreptul să angajeze terţe persoane cu contract de muncă,
activitatea economică fiind realizată exclusiv de membrii familiei.

21
 Pe de altă parte, în scopul exercitării activității pentru care a fost autorizată,
întreprinderea familială poate stabili relații contractuale cu orice persoane fizice si juridice, cu
alte întreprinderi familiale, cu întreprinderi individuale sau cu PFA, pentru efectuarea unei
activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit.
Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în
următoarele cazuri:
a) mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;
b) mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se retrag din
întreprindere;
c) la cererea unei persoane fizice sau juridice prejudiciată ca efect al înmatriculării
întreprinderii familiale ori printr-o menţiune făcută de reprezentatul acesteia în registrul
comerţului. Radierea înregistrării păgubitoare, se cere în tot sau numai cu privire la anumite
elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate
în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se
solicită radierea, dacă prin hotărâre judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul
comerţului.
În cazul în care membrii întreprinderii familiale au constituit un patrimoniu de afectaţiune
sau au dobândit bunuri acestea se împart conform cotelor de participare prevăzute în acordul
de constituire sau în actul adițional.
Cererea de radiere, însoţită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a actelor
doveditoare, după caz, se depune la registrului comerţului de orice persoană interesată.

22
 Curs 3
Profesionistul economic - Persoana juridică

Implicarea în activitatea economică a societății contemporane necesită un efort susținut și

un volum de muncă ce depășește cu mult posibilitățile profesionistului care acționează
individual, indiferent sub ce formă (PFA, întreprindere individuală sau întreprindere familială).
Mai mult, riscurile inerente desfășurării afacerii împovărează peste măsură viața oricărui
individ și cu atât mai mult pe cea a familiei sale.
Din aceste rațiuni de ordin practic, a fost reglementată o nouă categorie de subiecte de drept
– persoanele juridice, entități juridice abstracte menită să servească scopurilor tot mai diverse
ale celor care le constituie.
Potrivit dispozițiilor C.civ. persoana juridică este aceea entitate prevăzută de lege, aceea
formă de organizare, care întrunind condițiile stabilite de lege, anume: are o organizare de sine
stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord
cu interesul general, devine titulară de drepturi și de obligații,.
i. Organizare se sine stătătoare a persoanei juridice se referă la structura sa internă,
alcătuită dintr-un ansamblu de organe, fiecare cu atribuțiile lui bine stabilite, care asigură
funcționarea acestui subiect de drept, independent de persoana sau persoanele care au înființat-
o, precum și manifestarea voinței juridice proprii, anume:
- organe de conducere în cadrul cărora se formează voinţa persoanei juridice, exprimată în
hotărârile sau deciziile adoptate de persoana juridică,
- organe de administare a patrimoniului persoanei juridice și, de regulă, reprezintă această
entitate juridică abstractă în raporturile cu terții,
- organe de control cu privire la modul de desfășurare a activității și de administrare a persoanei
juridice.
ii. Orice persoană juridică are propriul său patrimoniu care include toate drepturile și
obligațiile ce pot fi evaluate în bani. Drepturile patrimoniale ce formează activul patrimonial
sunt materializate în creanțele și bunurile ce aparțin persoanei juridice în prezent dar și în viitor,
cu care titularul răspunde pentru obligaţiile pe care și le asumă în cadrul raporturilor juridice.
Patrimoniul persoanei juridice nu trebuie confundat cu:
► patrimoniile proprii ce aparțin persoanei sau persoanelor fizice sau juridice care au
înființat persoana juridică, în cauză;
► capitalul social al profesionistului – persoană juridică, alcătuit din totalitatea
aporturilor asociaţilor persoanei sau a persoanelor care au înființat-o,
► fondul de comerţ al profesionistului – persoană juridică care este format din bunurile
corporale (mobile şi imobile) şi incorporale afectate desfăşurării activităţii economice.
3. Scopul persoanei juridice se referă la finalitatea urmărită de persoana sau persoanelor
care o constituie și este reprezentat de activitatea ce urmează să fie exercitată de această
persoană juridică. Scopul, bine precizat în actul de constituire, trebuie să fie în conformitate cu
legea, bunele moravuri și interesul general al societății.

Profesioniștii persoane juridice sunt subiecte de drept de sine stătătoare, care însă nu au
o existenţă concretă, materială şi nici posibilitatea de a-şi exercita personal drepturile şi
obligaţiile, ci numai prin intermediul reprezentaților lor legali. De aceea, voinţa juridică a a
acestor profesioniști se formează și se manifestă prin intermediul organelor sale.
În mod concret, persoana juridică își exercită drepturile și își asumă obligațiile prin
intermediul reprezentanților săi, de regulă prin organele sale de administrare, de la data
constituirii lor. Reprezentanții sunt acele persoanele fizice sau persoanele juridice, care prin

23
lege sau prin actul de constituire, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual
sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice. Relația juridică dintre persoana juridică
şi cei ce o reprezintă este guvernată de regulile contractului de mandat, dacă nu s-a prevăzut
altfel prin lege sau prin actul de constituire.
De regulă, persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii, afară de acelea care
prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
În temeiul personalităţii juridice, entitățile
► răspund pentru obligaţiile asumate cu activul lor patrimonial,
► încheie în nume și pe cont propriu acte juridice sau săvârșesc fapte juridice, în temeiul
cărora dobândesc drepturi și obligații.

Categorii de profesioniști persoane juridice cu activității economice

După cum am detaliat anterior, sunt profesioniști toate persoanele fizice și persoanele
juridice care exploatează o întreprindere. Exploatarea unei întreprinderi constă în desfășurarea
în mod organzat și sistematic a unei activități indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea de
profit.
Ca urmare, distingem între:
 profesioniștii fără scop patrimonial (organizaţii non-profit - asociații și fundații, unele
instituţii publice: spitale, universităţi, teatre, autorităţi publice de reglementare,
supraveghere şi control, etc.)
 profesioniștii cu scop patrimonial, care la rândul lor, pot fi:
- cei care exploatează o întreprindere economică (profesioniști economici) și
- cei care exploatează o întreprindere liberală, de natură civilă (societatea civilă
medicală, societatea civilă profesională de practicieni în insolvenţă, societăţile
simple, asocierile în participațiune etc.)
Obiectul cursului de față îl formează profesioniștii care exploatează întreprinderi
economice, cei care trebuie să se înregistreze la registrul comerțului. Din categoria
profesioniştilor – persoane juridice fac parte: societăţile, regiile autonome, companiile
naţionale, societăţile naţionale, societăţi cooperative, organizaţii cooperatiste, grupurile de
interes economic, societăţile europene, grupurile europene de interes economic.
Întrucât celui mai important tip de profesionist-persoană juridică, anume societatea, îi
vom dedica capitolul 4, în continuare vom face o prezentarea a celorlalte tipuri de entități
economice.

3.1. Regiile autonome (RA), societățile naționale (SN) și companii naționale (CN)

A. Regia autonomă
Fostele unități socialiste, indiferent de autoritatea publică în subordinea căreia și-a
desfășurat activitatea sunt organizate și funcționează sub formă de regii autonome sau de
societăți naționale sau companii naționale.
Statul își poate rezerva activități economice pe care să le desfășoare în mod exclusiv cu
titlu de monopoluri de stat. Asemenea monopoluri, precum și modul lor de administrare, se
stabilesc prin legi speciale (H.G. nr.266/1993, privind ramurile şi domeniile în care
funcţionează regii autonome de interes naţional). În aceste domenii strategice ale economiei
naționale (industria de armament, energetică, exploatarea resurselor naturale, precum și în alte
domenii stabilite de guvern) operează regiile autonome, profesioniști-persoane juridice cu
capital integral de stat, în temeiul Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice
de stat ca regii autonome și societăți comerciale. Regiile autonome de interes național sunt

24
înființate prin hotărâre a guvernului, iar cele de interes local prin hotărâre a autorității publice
locale.
Prin actul de înființare a regiei autonome se stabilesc: denumirea, sediul principal,
obiectul de activitate, patrimoniul, organizarea și funcționarea acesteia.
În funcție de necesitățile impuse de realizarea obiecului de activitate, orice regie
autonomă poate constitui o serie de subunități, cum ar fi: uzine, fabrici, ateliere, servicii,
sucursale etc., în conformitate cu propriul său regulament de organizare și funcționare, elaborat
de consiliul de administratie și aprobat de organul care a înființat regia respectivă.
Regiile autonome funcționează pe baza normelor de gestiune economică și autonomie
financiară, fiind obligate să întocmească anual buget de venituri și cheltuieli, bilanț contabil și
cont de profit și pierderi, conform legislației în vigoare.
Conducerea regiei autonome revine consiliului de administratie, compus din 5-7
persoane, desemnat fie prin ordin al ministrului de resort fie, după caz, prin hotărâre a autorității
administrației publice locale. Din consiliul de administrație fac parte în mod obligatoriu:
directorul sau directorul general al regiei, un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice,
un reprezentant al autorității publice tutelare (instituția care exploatează întreprinderea
publică). Ceilalți membri ai consiliului de administratie trebuie să fie persoane cu experiență
în administrarea regiilor autonome sau managementul unor societăți profitabile din domeniul
de activitate al regiei. Membrii consiliului de administrație sunt numiți pentru o perioadă de
timp stabilită prin actul de înființare, care nu poate fi mai mare de 4 ani; aceștia pot fi revocați
oricând. Mandatul membrilor consiliului de administrație poate fi reînnoit, dacă nu se prevede
altfel prin actul de înființare.
Membrii consiliului de administrație:
- nu pot face parte din mai mult de 2 consilii de administrație și nici nu pot participa în
cadrul societăților cu care regie autonoma are relații de afaceri ori interese contrare;
- nu pot fi selectați din rândul funcționarilor publici sau al altor categorii de personal din
cadrul autorității publice tutelare sau al altor instituții publice, cu excepția celor 2
membri ce reprezintă autoritatea tutelară, respectiv Ministerul Finanțelor Publice;
- au dreptul la o indemnizație stabilită prin ordin al ministrului de resort sau prin hotărâre
a consiliului județean sau local, după caz.
Structura organizatorică și funcțională a regiilor autonome se stabilesc de organele de
conducere ale acestora. De asemenea, personalul regiilor autonome este angajat de directorul
general, respectiv director.
Activitatea regiilor autonome și a societăților sau companiile naționale poate fi
influențată de stat prin pârghii economice cum sunt: credite cu dobânzi preferențiale, comenzi
de stat, subvenții etc. Subvenții de la bugetul de stat sau de la bugetele locale se acordă și se
administrează de autoritatea publică în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora, fiind
utilizate numai potrivit scopurilor pentru care au fost acordate.

B. Societățile naționale și companii naționale

Ulterior, regiile autonome, cu anumite excepții (cum este de exemplu RA „Monetăria
Statului”, RA „Imprimeria Națională” etc. ) au fost supuse unui proces de reorganizare în
societăți pe acțiuni la care statul sau unitatea administrativ-teritorială reprezentat(ă) de
autoritatea publică tutelară deține capitalul social integral, într-o cotă majoritară sau care îi
asigură controlul.
În domeniile de interes public național, aceste societăți pe acțiuni sunt denumite companii
naționale sau societăți naționale. Toate aceste societăți rezultate în urma reorganizării se
constituie în temeiul actelor administrative individuale de reorganizare, care stabilesc și modul
în care acestea preiau drepturile și obligațiile regiilor autonome, realizate în temeiul OUG
nr.30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome (cu modificările ulterioare).

25
 3.2. Societățile cooperative, organizațiile cooperatiste și societățile cooperative
europene

Legea nr.1/2005 reglementează organizarea şi funcţionarea cooperaţiei (sector specific

al economiei naționale) prin intermediul societăţilor cooperative şi al altor forme de asociere
la nivel teritorial şi naţional, cu excepția cooperativelor de credit şi a caselor centrale ale
cooperativelor de credit. Legea cadru se completează cu prevederile unor legi speciale în
domeniul cooperației, anume: Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei meşteşugăreşti, O.U.G. nr.97/2000 privind cooperaţia de credit, Legea nr.566/2004
privind cooperaţia agricolă etc.

A. Societățile cooperative europene

Legea creează cadrul necesar aplicării Regulamentului Consiliului (CE) nr.1435/2003
privind societatea cooperativă europeană. Scopul acestui regulament este de a organiza
societăți cooperative adaptate pieţei unice şi de a favoriza cooperarea transnaţională între
cooperative. Societatea cooperativă europeană este aceea societate cooperativă constituită pe
teritoriul Uniunii Europene, al cărei capital este divizat în părți sociale și al cărei obiectiv
principal este satisfacerea intereselor membrilor ei și/sau desfășurarea activităților economice
și sociale ale membrilor cooperatori, îndeosebi prin încheierea de contracte cu aceștia, în baza
cărora se asigură furnizarea de bunuri și/sau servicii sau executarea de lucrări.

B. Societățile cooperative
Potrivit legii, societatea cooperativă este o asociație autonomă de persoane fizice și/sau
juridice, (denumite membri cooperatori), care se constituie pe baza consimțământului liber
exprimat de membrii săi în conformitate cu principiul asocierii voluntare și deschise, la care
poate adera orice persoană capabilă să utilizeze serviciile acesteia și care este de acord să își
asume responsabilitatea ce decurge din această calitate de membru cooperator.
Societatea cooperativă este o persoană juridică cu capital integral privat care desfăşoară
activități economice în beneficiul exclusiv al membrilor cooperatori. Aceași idee a subsumării
scopului societății cooperative intereselor membrilor cooperatori se regăsește și în textul legii
franceze privind statutul cooperaţiei, în care se prevede cu claritate faptul că obiectul de
activitate al societăţilor cooperative constă în:
- reducerea, în beneficiul membrilor săi, a preţului de intrare sau de vânzare a anumitor
produse ori servicii,
- îmbunătăţirea calităţii produselor furnizate membrilor săi sau livrate consumatorilor.
Legea prevede două categorii de societăți cooperative:
- societatea cooperativă de gradul 1 ai cărui membrii cooperatori sunt exclusiv persoane
fizice şi
- societatea cooperativă de gradul 2, constituită din societăți cooperative de gradul 1, care
dețin cel puțin 67% din capitalul social al acesteia, și ale persoane fizice sau persoane
juridice, în scopul integrării pe orizontală sau pe verticală a activității economice
realizată de membrii săi cooperatori.
Societatea cooperativă poate fi constituită de minim 5 persoane, inclusiv persoane fizice
care au împlinit 16 ani, în temeiul unui act constitutiv alcătuit din contract de societate și statut.
Membrii cooperatori contribuie la constituirea capitalului social, al societății cooperative al
cărui cuantum este de minim 500 de lei, cu aporturi în numerar (obligatorii) și cu aporturi în
natură, fiind excluse aporturile în creanțe.
În schimbul aporturilor, membrii cooperatori primesc părți sociale; valoarea nominală a
fiecăreia fiind de minim 10 lei. Un membru nu poate deţine părţi sociale care să depăşească
20% din capitalul social. Părţile sociale sunt titluri de valoare care pot fi transmise numai

26
membrilor cooperatori din aceeași societate cooperativă și sunt emise în forma materială, pe
suport de hârtie, şi trebuie să cuprindă: denumirea, sediul şi durata societăţii, data actului
constitutiv şi codul unic de înregistrare, valoarea nominală, elementele de identificare a
titularului, semnăturile a cel puţin 2 membri ai consiliului de administraţie.
Societatea cooperativă poate emite și obligațiuni cooperatiste nominative, în formă
materială, pe suport de hârtie, pentru o sumă care nu depășește 33% din capitalul social.
Regulamentul european oferă şi o altă posibilitate de a beneficia de rezultatele economice ale
cooperativei, nepreluată în legea română, şi anume emiterea de titluri, altele decât obligaţiunile,
ai căror titulari nu au drept de vot.
Calitatea de membru cooperator conferă titularului aceleași drepturi ca și calitatea de
asociat cu precizarea că în acest caz este aplicabil principiul controlului democratic în temeiul
căruia societățile cooperative sunt controlate de membrii săi care participă la stabilirea
politicilor și adoptarea deciziilor. În acest sens, fiecare membru cooperator are dreptul la un
singur vot în adunările generale, indiferent de numărul părților sociale deținute, sau, pe cale de
excepție, are dreptul la un vot multiplu limitat, proporțional cu cota de participare la capitalul
social în cazul societăților cooperative de gradul 2. În cazul societăților cooperative europene,
regulamentul prevede că numărul de voturi deținut de membrii cooperatori se determină în
raport cu gradul fiecăruia de participare la activităţile societății.
În cadrul societăților cooperative, adunarea generală ordinară se întrunește cel puțin o
dată pe an, în cel mult 4 luni de la încheierea exercițiului financiar, iar adunarea generală
extraordinară ori de câte ori trebuie să fie luată o hotărâre care implică modificarea actului
constitutiv. Pentru a fi opozabile terților hotărțrile adunării generale se înregistrează la registrul
comerțului și se publică în Monitorul Oficial.
Gestionarea societății cooperative este asigurată de administratorul unic sau de consiliul
de administrație, alcătuit dintr-un număr impar de membrii care nu poate fi mai mare de 11,
aleși numai dintre membrii cooperatori. Membrii consiliului de administraţie nu pot fi asociaţi,
acţionari, administratori, directori executivi sau cenzori în societăţi comerciale care au acelaşi
obiect de activitate cu cel al societăţii cooperative. Administratorul unic sau membrii
consiliului de administraţie sunt desemnați pe o perioadă de 4 ani, încheind un contract de
administrare unde sunt prevăzute criteriile de performanţă. Administratorii trebuie să depună
o garanţie care nu poate să fie ca valoare mai mică de 10 părţi.
Societatea cooperativă are un președinte care asigură conducerea activității curente a
societății, îndeplinirea hotărârilor adunării generale și a deciziilor consiliului de administrație,
al cărui președinte este de asemenea.Conducerea societății cooperative poate fi încredințată
unui director executiv în temeiul hotărârii adunării generale, încheindu-se un contract de
management în care sunt prevăzute criterii de performanță, de asemenea. Administratorii nu
pot avea funcția de director executiv.
Adunarea generală a membrilor cooperatori numesc o comisie de cenzori formată din
minim 3 cenzori și tot atâția supleanți. Dacă societatea are mai puțin de 50 de membri
cooperatori, poate fi ales numai 1 cenzor și un supleant. Cel puțin un cenzor trebuie să fie
expert contabil sau contabil autorizat.
Patrimoniul societății cooperative se compune din 2 părți:
 o parte divizibilă – care cuprinde valoarea părților sociale emise și a dividendelor
cuvenite membrilor cooperatori
 o parte indivizibilă – este aceea parte a patrimoniului care este acumulată de societate
în decursul activității și care nu poate face obiectul distribuirii membrilor cooperatori.
Din profitul brut al societății cooperative se preia anual o cotă de minimum 5% pentru
constituirea rezervei legale până la concurența a minim a cincea parte din capitalul social.
Societatea cooperativă încetează prin dizolvarea care intervine pentru cauzele generale
de dizolvare, aplicabile oricărei persoane juridică, urmată de lichidarea patrimoniului societății.

27
 C. Organizaţiile cooperatiste
Distinct de societățile cooperative, în domeniul agriculturii sau al creditului se constituie
organizaţiile cooperatiste, în temeiul Legii nr.566/2004, privind cooperaţia agricolă sau al
O.U.G. nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Organizațiile cooperatiste – cooperativele agricole, cooperativele de credit, casele
centrale ale cooperativelor de credit etc. – sunt persoane juridice constituite prin asocierea
voluntară a persoanelor fizice și/sau juridice, în scopul promovării intereselor comune ale
membrilor cooperatori, în conformitate cu anumite principii cooperatiste, cum este cel al
întrajutorării reciproce. Organizaţiile cooperatiste îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor
gestiunii economice. Ca și societățile cooperative, organizațiile cooperatiste pot fi de gradul 1
– constituite numai de persoane fizice, și de gradul 2 – constituite de cooperativele de gradul 1
pentru se realiza o integrare pe orizontală sau pe verticală a activităților desfășurate de acestea.

3.3. Grupurile de interes economic (GIE) și gruparea europeană de interes

economic (GEIE)

A. Grupul de interes economic (GIE)

Grupul de interes economic (GIE) reprezintă o asociere între două sau mai multe
persoane fizice și/sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau
dezvoltării activității economice a membrilor săi, precum și al îmbunătățirii rezultatelor
activității acestora, reglementată de Legea nr. 161/2003.
GIE are următoarele caracteristici juridice:
- este persoană juridică cu scop patrimonial,
- poate avea maximum 20 membrii,
- nu poate avea mai mult de 500 de angajaţi,
- nu poate emite acțiuni, obligațiuni sau alte titluri negociabile.
Membrii grupului de interes economic răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile
grupului, în lipsa unei stipulații contrare cu terții co-contractanți. Creditorii grupului se vor
îndrepta mai întâi împotriva GIE pentru obligațiile sale și, numai dacă acesta nu le plătește în
termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva
membrilor grupului. Dacă actul constitutiv o permite, un membru nou al grupului poate fi
exonerat de obligațiile acestuia, născute anterior aderării sale; hotărârea de exonerare este
opozabilă terților de la data menționării în registrul comerțului și a publicării în Monitorul
Oficial.
Activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor săi și să
aibă doar un caracter accesoriu față de aceasta.
Grupul de interes economic se constituie în temeiul actului constitutiv încheiat de
membrii săi în formă autentică, în care se stabilește modul de organizare a GIE.
Grupul de interes economic se poate constitui cu sau fără capital. În cazul în care membrii
grupului decid afectarea unui anume capital pentru desfășurarea activității grupului, aporturile
membrilor nu trebuie să aibă o valoare minimă și pot avea orice natură. Membrii grupului
primesc părţi de interes, care nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile; orice clauză contrară
se consideră nulă. Cesiunea sau constituirea unei garanții asupra părții de interes către membri
sau terți este posibilă în temeiul actul constitutiv al grupului sau al hotărârii AGA luată cu
unanimitate. Cesiunea nu liberează pe membrul cedent de ceea ce mai datorează grupului din
aportul său de capital.
Grupul nu poate avea drept scop obținerea de profituri pentru sine. Dacă din activitatea
grupului rezultă un profit potrivit situației financiare anuale, acesta va fi distribuit în totalitate,
în mod obligatoriu, între membrii grupului, cu titlu de dividende, în cotele prevăzute în actul
constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părți egale. În cazul în care cheltuielile

28
depășesc veniturile grupului, diferența va fi acoperită de membrii acestuia în cotele prevăzute
în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părți egale. Nu este obligatorie
constituirea unor fonduri de rezervă.
Sediul grupului trebuie stabilit fie la locul în care se află administrația centrală a grupului,
fie la locul în care se află administrația centrală a unuia dintre membrii grupului sau, în cazul
unei persoane fizice activitatea principală a acesteia, dacă grupul exercită o activitate în locul
menționat. Sediul grupului de interes economic poate fi mutat într-un stat străin, prin decizia
membrilor grupului, luată în unanimitate.
În termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv, fondatorii sau
administratorii grupului ori un împuternicit al acestora vor cere înmatricularea grupului în
registrul comerțului în a cărui rază teritorială își va avea sediul grupul şi publicarea în M.Of.
Grupul de interes economic dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării sale în
registrul comerțului.
În raporturile cu terții, grupul este angajat prin actele organelor sale, chiar dacă aceste
acte depășesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care el dovedește că terții cunoșteau
sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia. Dreptul de a reprezenta
grupul aparține fiecărui administrator, în afară de cazul în care se prevede altfel în actul
constitutiv.
GIE este condus de adunarea generală care poate adopta orice hotărâre, inclusiv
dizolvarea anticipată sau prelungirea duratei grupului, în condițiile stipulate prin actul
constitutiv. Hotărârile AGA se adoptă cu votul unanim al membrilor, dacă nu se prevede prin
actul constitutiv adoptarea hotărârilor în anumite condiții privind cvorumul și majoritatea
necesară. Este obligatoriu votul unanim în următoarele cazuri:
 modificarea obiectului grupului;
 modificarea numărului de voturi repartizat fiecărui membru;
 modificarea condițiilor prevăzute pentru adoptarea hotărârilor;
 modificarea aportului membrilor la capitalul grupului;
 modificarea oricărei alte obligații a membrilor, în cazul în care prin actul constitutiv nu
se prevede altfel;
 prelungirea duratei grupului dincolo de perioada stabilită în actul constitutiv;
 orice altă modificare a actului constitutiv, în cazul în care prin actul constitutiv nu se
prevede altfel.
În cadrul AGA, fiecare membru dispune de câte un vot, însă prin actul constitutiv se
poate stabili ca anumiți membri să dispună de un număr de voturi diferit de al celorlalți, dar
fără ca prin aceasta un membru să dețină majoritatea voturilor.
Administratorii GIE sunt numiţi de adunarea generală dintre membrii GIE, care le fixează
atribuțiile, durata însărcinării și eventuala lor remunerație. Poate fi administrator şi o persoană
juridică în temeiul unui un contract de administrare, prin care se desemnează un reprezentant
persoană fizică. Administratorii îndeplinesc toate operațiunile cerute pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului de activitate al grupului, în afară de restricțiile arătate în actul
constitutiv. Înainte de preluarea funcției, administratorii trebui să depună o garanție pentru
activitatea de gestiune pe care o realizează, care nu poate fi mai mică decât dublul remunerației
lunare.
Situația financiară anuală a grupului de interes economic va fi întocmită după normele
prevăzute pentru societatea în nume colectiv. După aprobarea de către adunarea generală,
situația financiară va fi depusă de administratori, în termen de 15 zile, la administrația
finanțelor publice.
Grupul de interes economic se dizolvă prin:
a) expirarea timpului stabilit pentru durata grupului
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al grupului sau realizarea acestuia;

29
 c) declararea nulității grupului;
d) hotărârea adunării membrilor, adoptată cu votul unanim al acestora, cu excepția
cazului în care actul constitutiv dispune altfel;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui membru, pentru motive temeinice, precum
neînțelegerile grave dintre membri, care împiedică funcționarea grupului, precum și
la cererea oricărei autorități publice competente;
f) declararea falimentului grupului;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al grupului.
Dizolvarea grupului trebuie să fie înscrisă în registrul comerțului și publicată în M.Of.
De regulă, dizolvarea grupului are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc
fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a grupului sau în alte cazuri prevăzute de
lege.
Lichidarea grupului trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării. Pentru motive
temeinice tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult 2 ani. Grupul își păstrează
personalitatea juridică pentru operațiunile lichidării, până la terminarea acesteia. Lichidatorii
au aceeași răspundere ca și administratorii. Lichidatorii își îndeplinesc mandatul lor sub
controlul persoanelor care îndeplinesc atribuția de cenzor. În termen de 15 zile de la terminarea
lichidării, lichidatorii vor cere radierea grupului din registrul comerțului. Grupul de interes
economic, aflat în stare de insolvență, va fi supus procedurii reorganizării judiciare și
falimentului, în condițiile stabilite de Legea nr.85/2014.

B. Gruparea europeană de interes economic (GEIE)

În Preambulul Regulamentului Consiliului (CE) nr.2137/1985 privind Gruparea
europeană de interes economic (GEIE) se arată că, pentru persoane fizice, societăţi comerciale
sau alte entităţi juridice, s-a creat un cadru juridic care să faciliteze adaptarea activităţilor lor
la condiţiile economice ale Uniunii Europene, precum şi cooperarea eficientă a acestora la nivel
transfrontalier.
Conform dispoziţiilor Regulamentului CE nr.2137/85 (art.4 alin.1), pot avea calitatea de
membrii ai GEIE:
- societăţile, precum şi alte entităţi de drept public sau privat, constituite potrivit
legislaţiei unui stat membru şi care au sediul statutar sau legal şi administraţia centrală
în cadrul Uniunii Europene;
- persoane fizice care exercită în UE o activitate industrială, comercială,
meşteşugărească, agricolă, sau care oferă servicii profesionale ori de altă natură în
Uniunea Europeană.
Potrivit art.4 alin.2 din Regulamentul CE nr.2137/85, GEIE trebuie să fie alcătuit din cel
puţin:
- două societăţi sau alte entităţi juridice care au administraţia centrală în state membre
diferite sau
- două persoane fizice care îşi desfăşoară activităţile principale în state membre diferite
sau
- o societate sau altă entitate juridică şi o persoană fizică, dintre care prima are
administraţia centrală într-un stat membru, iar cea de-a doua îşi desfăşoară activitatea
principală în alt stat membru.

30
 Curs 4
Societățile
Societățile reprezintă cea mai importantă categorie de profesioniști-persoane juridice
care exploatează o întreprindere economică, privită în principal prin prisma impactului pe care
activitatea acestora îl are asupra vieții societății contemporane. Alături de proprietate,
societatea este o instituție juridică care străbate veacurile influențând profund sfera economică
și cea socială a umanității.
În acest context societar, relațiile interumane au evoluat de la o simplă coexistență,
animate de interese individuale, la cooperarea în vederea atingerii unor scopuri comune tuturor.
De asemenea, prin intermediul societății pot accede la bunăstare și persoane care nu dispun de
suficiente resurse pentru a-și asigura un nivel trai rezonabil prin mijloace proprii. În sfârșit,
participarea la exploatarea unei întreprinderi, îndeosebi de natură economică, nu mai necesită
cunoștiințe de specialitate și nici calități adecvate activității desfășurate, societatea având forța
financiară necesară să își asigure tot suportul de care are nevoie. Mai mult, existența de sine-
stătătoare a societății, detașată de cea a membrilor ei, îi permite acesteia să supraviețuiască
fondatorilor, neavând o limită naturală în plan temporal.
Schimbarea de paradigmă realizată prin intrarea în vigoare a noului cod civil în anul 2011
a determinat și o modificare a cadrului juridic referitor la societăți. Pornind de la o nouă
abordarea a persoanei juridice, privită ca o formă de organizare, ca o entitate juridică, codul
civil oferă un cadru unitar de reglementare a exploatării întreprinderii prin estomparea
diferenţelor dintre diversele entități – asociaţii, fundaţii, societăţi, pe care le reunește în
categoria cadru de profesionsit (de fapt, profesioniști-persoane juridice). Pe e altă parte, sunt
uzitate noi elemente de diferențiere între diverse structuri societare, între societățile
reglementate strict de codul civil și cele guvernate, în principal de legi speciale, care se
completează cu dispozițiile codului civil.
Prevederile Codului civil (în special art.1881– art.1954) capătă valoare de normă cadru
în domeniu, statuează principiile generale în materia societăților. Aceste dispoziții se
completează cu prevederi cuprinse în legi speciale, cum este Legea societăților nr. 31/1990.

4.1. Noțiunea de societate

Societatea este definită prin dispozițiile art.1881 C.civ. astfel:
(1) Prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să
coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi
băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi
beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.
(2) Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporţional cu participarea la
distribuţia beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel.
(3) Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică.
Din textul legal sus menționat, care surprinde complexitatea instituţiei juridice, societatea
este privită ca o specie de contract (contractul de societate) prin care două sau mai multe
persoane stabilesc să îşi unească eforturile şi resursele pentru a desfăşura împreună, pe riscul
lor, anumite activităţi, în vederea atingerii unui scop comun, acela de a obţine anumite
beneficii, inclusiv sub formă unor economii, și de a suporta împreună pierderile înregistrate.
Prin urmare putem decela anumite trăsăturile definitorii pentru orice structură societară, care
trebuie să fie reunite cumulativ pentru existenţa sa valabilă:
i. încheierea contractului de societate, denumit şi pact societar, care reflectă voinţa liberă
şi neechivocă a părţilor semnatare de a conlucra pentru atingerea unui scop comun tuturor co-
contractanților, denumiți asociați;

31
 ii. obligaţia asumată de toți asociații (membri ai societăţii) de a contribui la constituirea
patrimoniului social cu anumite valori (constând în sume de bani sau alte bunuri mobile şi/sau
imobile, corporale şi/sau necorporale -cunoştinţe specifice inclusiv prestaţii-) aduse sub formă
de aporturi la capitalul social;
iii. scopul asocierii are o natură lucrativă și constă în participarea tuturor asociaţilor atât
la împărţirea de beneficii sau la folosirea în comun a economiei rezultată din activitatea
desfăşurată, cât și la suportarea în aceeaşi măsură a pierderilor suferite. Acest scop reprezintă
liantul comunităţii de interese a asociaților şi trebuie să existe pe toată durata de funcţionare a
societăţilor, (denumite în doctrina germană şi uniuni sau comunităţi de scop).
În consecință, societatea se delimitează net de asociații și fundații, pe de-o parte prin
natura scopului urmărit care este patrimonial în cazul societăților și non-profit în cazul
asociaților și fundațiilor, iar pe de altă parte prin faptul că asociațiile și fundațiile sunt
întotdeauna subiecte de drept de sine stătătoare, în timp ce pot exista societăți având o natură
pur contractuală, lipsite de subiectivitate juridică.

4.2. Natura juridică a societății

Încă de la început, în articolul care definește instituția juridică, legiuitorul precizează
faptul că societate poate fi o persoană juridică distinctă de asociații săi sau poate fi un simplu
acord de voință care intervine între asociați.
În esență, societatea ia naștere prin manifestării de voință a uneia sau a mai multor
persoane, având ca temei juridic contractul de societate încheiat de asociații care doresc să își
unească resursele pentru a întreprinde o activitate care în final să le aducă beneficii. În mod
excepțional, societatea ia naștere și prin act juridic unilateral, aspect omis de legiuitorul român.
Ca orice act juridic, contractul de societate și decizia asociatului unic se supun condițiilor
generale de fond și de formă ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru înființarea valabilă a
societății, la care se adaugă o serie de clauze specifice, după cum vom arăta pe larg în a treia
unitate de învățare. În timp, cadrul contractual s-a dovedit insuficient pentru potențialul pe care
îl are o societate, privită ca o formă de exploatare a întreprinderii, punerea în executare a
contractului de societate necesitând o mare flexibilitate, incompatibilă cu rigurozitatea regimul
contractual. În practică, funcționarea societății implică crearea unei rețele de contracte cu
proprii asociați și organele sale de gestiune și control, precum și cu salariații, furnizorii, clienții
și alți terți, subsumate unei singure finalități – desfășurarea activității cât mai profitabile. Ca
atare, din totalitate structurilor societare, numai societatea simplă și asocierea (societatea) în
participație au exclusiv o natură contractuală.
Toate celelalte forme societare au căpătat și o natură instituțională prin dobândirea
personalității juridice, conferită de legea specială la care face trimitere codul civil. În acest fel
societăţile devin persoane juridice de sine stătătoare - subiecte de drept înzestrate cu voință
proprie, independente de membrii care le formează, exercitându-și propriile drepturi și
asumându-şi propriile obligaţii pe care le garantează cu patrimoniul lor, în vederea îndeplinirii
funcţiei de a realiza scopul stabilit prin pactul societar.
Pornind de la definiția legală, putem concluziona că în principiu, societatea are o natură
duală, îmbinând în mod indisolubil o dimensiune voliţională, concretizată în contractul de
societate şi o dimensiune instituţională ope legis.
Dar și această abordare se dovedește a fi restrictivă în opinia membrilor școlii de la
Rennes, formată în jurul profesorului Jean Pailluseau, care privește societățile ca tehnici
juridice de organizare și exploatare a întreprinderii. Ca atare, personalitatea juridică a societății
conferă întreprinderii temeiul juridic de a participa direct și nemijlocit la ansamblul complex
de raporturi juridice necesar organizării resurselor materiale, financiare și umane, pe riscul său,
în vederea obţinerii de profit. Ceea ce rezultă este tocmai conceptul juridic de profesionist-
societate axat pe noțiunea de întreprindere, de activitate sistematic organizată întreprinsă cu un

32
anumit scop, fără a mai fi relevantă natura civilă, liberală, economică a acesteia. Această
viziune este îmbrățișată și de alte sisteme moderne de drept care pun accentul pe caracterul
lucrativ și organizat al activității, abandonând dihotomia clasică civil versus comercial.

4.3. Clasificarea societăților

Potrivit art.1888 C.civ. societăţile pot îmbrăca mai multe forme și anume: societăţi
simple, societăți în participaţie, societăți în nume colectiv, societăți în comandită simplă şi în
comandită pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, societăţi cooperative
şi orice alt tip de societate prevăzută de lege.
Comparând acest text cu dispozițiile art.2 din Legea nr.31/1990, care enumeră cinci
structuri societare, anume: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă,
societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societate cu răspundere limitată,
conchidem că nu intră în categoria societăţilor reglementate de Legea nr.31/1990, fiind
exclusiv reglementate de codul civil două forme de societate: societatea simplă şi societatea în
participaţie, denumită şi asociere în participaţie.

4.3.1 Clasificarea societăților în lumina dispozițiilor codului civil

Pornind de la această comparaţie între diversele texte normative putem să distingem între
categoria societăţilor reglementate exclusiv de codul civil şi cea a societăţilor reglementate de
legea specială nr.31/1990, cele două categorii prezentând anumite asemănări şi deosebiri:
 elemente de asemănare:
- ambele se constituie în temeiul unui act de voinţă al membrilor lor (sau membrului
unic), anume contract de societate, respectiv act constitutiv care, în principiu,
prezintă aceleaşi trăsături caracteristice (sunt acte juridice consensuale, cu titlu
oneros, comutative, cu executarea succesivă, bilaterale sau multilaterale etc).
- în ambele categorii societare, asociaţii convin să contribuie cu anumite valori
patrimoniale, cu titlu de aport la constituirea capitalului social; capital ce se divide în
părţi de valoare egală (părți sociale sau acțiuni) care sunt distribuite asociaţilor
proporţional cu aporturile fiecăruia, dacă nu s-a stabilit altfel prin actul constitutiv.
- toate societăţile au un scop lucrativ, asociaţii urmăresc desfăşurarea în comun a unei
activităţi în scopul obţinerii de beneficii pe care să le împartă între ei sau de a folosi
împreună economia ce rezultă. Totodată, asociaţii se obligă să suporte pierderile
înregistrate, proporţional cu cota de participare la beneficii, de regulă.
 elemente de deosebire privitoare îndeosebi la modul de organizare și funcționare a celor
două categorii de societăți:
- în categoria societăților reglementate de C.civ. se găsesc 2 forme societare: societatea
simplă și cea în participație, iar în categoria societăților guvernate de Legea 31/1990
sunt enumerate alte 5 forme societare, fiecare având propriul său regim juridic:
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea în comandită
pe acţiuni, societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitatată.
- o deosebire esențială între cele două categorii societare se referă la natura
întreprinderii exploatate reflecată în obiectul de activitate al societăților. Societăţile
reglementate de codul civil au ca obiect realizarea unor activităţi de natură civilă, iar
cele reglementate de Legea nr.31/1990 desfăşoară activităţi economice, precizate în
conformitate cu codul CAEN. Întrucât caracterul activității desfășurate nu mai este
considerat de legiuitor un criteriu eficient, s-a înlocuit cu un alt criteriu de demarcație
între cele două categorii anume societățile guvernate de Legea nr.31/1990 sunt
supuse înregistrării în registrul comerțului. În acest fel, operațiunea de înmatricularea
în registrul comerțului a capătă o importanță convârșitoare având un efect constitutiv,
ca urmare societatea devine subiect de drept din momentul înregistrării sale.

33
 - cea mai semnificativă distincţie între cele două categorii societare o constituie
prezența sau lipsa personalității juridice. În timp ce societățile guvernate de C.civ. nu
au personalitate juridică, ci doar contracte încheiate de asociați, societățile guvernate
de Legea nr.31/1990 au personalitate juridică, adică sunt persoane juridice- subiecte
de drept de sine stătătoare, având un patrimoniu propriu, care le permite să aibă
drepturi și obligaţii şi să răspundă pentru îndeplinirea lor. În ipoteza în care asociaţii
doresc să investească societatea cu personalitate juridică, aceasta se va transforma în
forma societară cu personalitate juridică dorită.
În cazul societăților reglementate de Legea nr.31/1990, aporturile se transmit în
patrimoniul acestora (persoane juridice), în timp ce societățile guvernate de C.civ.
neavând personalitate juridică, ele nu au o existență proprie, ca urmare aporturile fie
sunt deținute de asociați în coproprietate, sub forma unei indiviziuni societare, fie
sunt în folosinţa comună a asociaților, dacă se prevede expres acest lucru în
contractul de societate.
- numai societăţilor reglementate de Legea nr.31/1990 în calitate de profesionist-
persoană juridică le revin anumite obligaţii specifice: de a ţine registre de
contabilitate, de a desfăşura activități cu scop lucrativ cu respectarea normelor
concurenţei licite, etc.; și pot intra în insolvenţă potrivit Legii nr.85/2014.
Așa cum se precizează în literatura de specialitate, societățile prevăzute de C.civ.
reprezintă dreptul comun pentru toate categorii de societăți, inclusiv pentru cele guvernate de
Legea nr.31/1990. Prin urmare, toate aspectele care nu sunt reglementate de legea specială vor
fi soluționate în conformitate cu dispozițiile cuprinse în codul civil privind societatea simplă.
Astfel, până la data dobândirii personalităţii juridice, raporturile dintre asociaţi sunt guvernate
de regulile aplicabile societăţii simple.

4.3.2. Clasificarea societăților prevăzute de Legea nr.31/1990

Indiferent de obiectul de activitate, societățile cu personalitate juridică se vor constitui
numai în forma şi condiţiile prevăzute de legea specială care îi conferă personalitate juridică.
Așa cum am precizat analiza noastră vizeaza societățile guvernate de Legea nr.31/1990.
Societăţile reglementate de Legea nr.31/1990 sunt acele persoane juridice înmatriculate
în registrul comerţului, care exploatează o întreprindere economică pe riscul lor şi, eventual și
în subsidiar pe riscul asociaților, în vederea obţinerii de profit.
Potrivit Legii nr.31/1990, societăţile pot fi constituite în una din următoarele forme:
societatea în nume colectiv (SNC); societatea în comandită simplă (SCS); societatea pe acţiuni
(SA); societatea în comandită pe acţiuni (SCA); societatea cu răspundere limitată (SRL).
i. Un prim criteriu de clasificare al acestor 5 forme societare este stipulat de lege și se
referă ,,întinderea obligaţiilor pe care asociaţii şi le asumă pentru datoriile contractate de
societate în cursul activităţii” distingem între:
 societăţi cu răspundere nelimitată, în care asociații răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societății:
 asociaţii din SNC
 societăţi cu răspundere limitată, în care asociații răspund numai până la concurenţa
aportului la capitalului social subscris:
 acţionarii din SA
 asociaţii din SRL
 societăți cu răspundere mixtă, în care există două categorii de asociați:
 asociaţii comanditaţi din SCS și SCA - răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societății
 asociaţii comanditari din SCS și SCA – răspund în limita aportului la capitalul
social.

34
 Trebuie să subliniem faptul că toate societățile, indiferent de forma lor, sunt obligate să
își execute obligațiile asumate în ontextul activităților desfășurate. În caz de neexecutare,
creditorii se vor îndrepta împotriva societăţii debitoare executând silit activul ei patrimonial.
Numai dacă societatea nu are bunuri sau resurse care pot fi executate silit, creditorii societății
se vor putea îndrepta împotriva asociaţiilor/acționarilor în limitele sus precizate. Cu alte cuvinte
nu societatea răspunde limitat sau nelimitat ci asociații sunt ținuți responsabili pentru obligațiile
neexecutate ale societății fie în limita aportului lor la capitalul social, fie nelimitat (cu întreaga
lor avere) și în solidar (fiecare asociat poate fi obligat de creditor să achite întreaga datorie a
societății și nu doar cota parte ce îi revine în conformitate cu contribuția lui la capitalul social).
În toate cazurile răspunderea asociaţilor este subsidiară în sensul în care creditorii trebuie să
urmărească în principal societatea debitoare și numai în cazul în care nu obțin executarea
obligațiilor de către societate se pot îndrepta împotriva asociaților.
ii. în funcţie de posibilitatea emiterii unor valori mobiliare (acțiuni, obligațiuni) distingem între:
 societăţi emitente de valori mobiliare: SA şi SCA
 societăţi care nu emit asemenea titluri de valoare: SNC, SCS, SRL.
iii. în raport de natura societăților, avem:
 societăți de persoane: SNC și SCS în care este definitoriu elementul personal-subiectiv
 societăți de capitaluri: SA și SCA în care este definitoriu elementul patrimonial-obiectiv
 societatea care îmbină avantajele fiecărei de categorii de mai sus: SRL.
Această din urmă clasificare a societăților este consacrată de Legea nr.31/1990, așa încât o vom
detalia în continuare.

A. Societățile de persoane – SNC și SCS

Ceea ce definește categoria societăților de persoane este încrederea reciprocă a asociaților
în capacitatea fiecăruia de a organiza și conduce o asemenea entitate economico-juridică. Altfel
spus, organizarea, funcționarea dar și dizolvarea societăților de persoane au la bază un element
personal, intuitu personae, concretizat în calitățile personale ale fiecărui asociat.
Având în vedere fundamentul intuitu personae, manifestat în prezența încrederii
determină caracterul închis al societății concretizat în numărul extrem de mic de asociați
(minim 2 persoane) și în emiterea de părți sociale.
Părțile sociale reprezină fracțiuni ale capitalului social care revin asociaților în schimbul
aporturilor acestora la capiatul social; sunt titluri de valoare care nu pot fi negociabile și sunt,
în principiu netransmisibile. În mod excepțional, transmiterea părților sociale se poate realiza
prin cesiune, dacă toți ceilalți asociați sunt de acord, sau prin moștenire dacă se prevede expres
acest lucru în actul constitutiv. Astfel, prin substituirea asociatului cu o altă persoană se aduce
atingere caracterului intuitu personae al societăţii.
Preponderența elementului personal face ca pentru constituirea acestor societăți să fie
suficientă încheierea actului constitutiv ce cuprinde numai contractul de societate, urmând ca
organizarea și funcționarea lor (stabilite prin statut) să fie lăsată la latitudinea asociaților, care
datorită riscului major pe care îl implică pierderile societății asupra propriei averi vor fi cei mai
în măsură să adopte deciziile care se impun pentru bunul mers al societății.
 Prototipul societăţilor de persoane îl constituie societatea în nume colectiv, (SNC) care
se caracterizează prin anumite trăsături specifice:
- prezintă creditorilor săi cea mai extinsă formă de garanție (o garanție personală),
constând în răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociaților săi pentru executarea
obligațiilor societății. Astfel, fiecare asociat răspunde pentru toate datoriile societății cu
întreaga lui avere, pe care trebuie să o declare la momentul constituirii societății. Deșii
răspund nelimitat, asociații se pot apăra în raport cu creditorii societății prin invocarea
beneficiului de discuțiune, în baza căruia pot solicita instanței să îi oblige pe creditori
să urmărească mai întâi societatea și numai dacă aceasta nu plătește să fie executate

35
 bunurile lor proprii. După cum am precizat mai sus, solidaritatea pasivă a asociaților
debitori constă în posibilitatea creditorilor de a obliga pe oricare dintre asociați să achite
întreaga datorie a societății. Însă asociatul care a plătit integral datoria trebuia să achite
numai o cotă parte din această obligație, corespuzătoare cotei în care participă la
beneficii și pierderi, stabilită în actul constitutiv; sau proporţional cu cota de participare
la capitalul social, în cazul în care nu s-a stabilit o asemena cotă. Prin urmare, acest
asociat se va îndrepta împotriva celorlalți co-asociați care trebuie să achite cotele din
obligație ce le revin proporțional cu cotele de participare stabilite sau cu cotele la
constituirea capitalului social.
- își desfășoară activitatea sub o firmă (denumire) care cuprinde numele a cel puțin unuia
dintre asociați, la care se adaugă mențiunea „societate în nume colectiv” scrisă în
întregime.
- legea nu prevede o valoare minimă a capitalului social, întrucât funcția esențială a
acestuia de a constitui o garanție (reală) a executării obligațiilor societății este
îndeplinită de averile personale ale asociaților care răspund nelimitat pentru pierderile
societății (garanție personală); totuși societatea trebuie să aibă un capital social, fără să
fie importantă valoarea sau componența acestuia.
- asociații pot aduce cu titlul de aport orice tip de valori economice: bani (aport în
numerar), bunuri (aport în natură), creanțe. Însă cunoștințele sau prestațiile în muncă
(aporturi în muncă sau în industrie) nu pot constitui aport la formarea sau la majorarea
capitalului social. În schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul să participe la
împărţirea beneficiilor şi a activului social, precum și la pierderi, potrivit actului
constitutiv.
- toți asociații au dreptul să se implice în conducerea societății, dacă nu se prevede altfel
în actul constitutiv. Astfel, de regulă, adunarea generală a asociaților adoptă cu
unanimitate de voturi orice hotărâre cu privire la viața societății. În mod excepțional,
numirea și revocarea administratorilor, stabilirea puterilor lor de reprezentare, inclusiv
situațiile financiare anuale se decid cu voturile reprezentând majoritatea absolută a
capitalului social, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel. Societatea este
administrată și reprezentată în raporturile cu terții de unul sau mai mulți administratori,
care sunt de regulă și asociați, dar pot fi desemnați în această calitate și terțe persoane.
În principiu, controlul activității economico-financiare se realizează de asociații care
nu au calitatea de administratori, nefiind necesară numirea cenzorilor, însă numirea
unuia sau a mai multor cenzori nu poate fi exclusă.
- asociaţii au obligația de a nu face concurență societății, ei nu pot avea calitatea de
asociaţi cu răspundere nelimitată în cadrul altor societăţi concurente sau având acelaşi
obiect de activitate și nici nu pot să facă operaţiuni pe contul lor sau al altora în același
domeniu de activitate sau asemănător cu cel al societății.
- dizolvarea societăţii în nume colectiv se face atât pentru cauze generale, comune tuturor
societăţilor cât şi pentru cauze specifice, care privesc exclusiv persoana asociatului, şi
anume: decesul, incapacitatea, dizolvarea, excluderea sau retragerea unuia dintre
asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
 Cea de-a doua formă societară din categoria societăților de persoane este societatea în
comandită simplă, (SCS) care se caracterizează prin prezența a două categorii de
asociați, fiecare categorie având o poziţie specifică în organizarea și funcţionarea
societăţii (trăsătura definitorie a SCS), astfel:
 asociaţii comanditaţi:
- răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societății,
- administrează efectiv societatea
De asemenea, firma societăţii se compune din numele a cel puţin unuia dintre

36
 asociaţii comanditaţi (tocmai pentru că ei răspund nelimitat).
 asociaţii comanditari:
- răspund în limita aportului la capitalul social,
- se bucură de controlul necesar obținerii beneficiilor cuvenite aporturilor la capitalul
social,
- nu pot administra societatea și, de regulă, nici nu o pot reprezenta în raporturile cu
terții. În mod excepțional și numai în baza unei procuri speciale, ei pot face acte de
administrare internă (nu în raporturile cu terţii), acte de supraveghere şi să participe
la numirea şi revocarea administratorilor.
În consecință, în cazurile în care încheie operaţiuni în contul societăţii fără să aibă
împuternicire specială să administreze societatea, sau când numele lor este trecut în firma
societăţii, asociaţii comanditari răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi, devenind automat
comanditaţi, sau sunt excluşi din societate.

Societatea în comandită simplă este valabil constituită dacă are cel puţin 2 asociaţi, dintre
care unul comanditat şi altul comanditar. Societatea se dizolvă pentru aceleaşi cauze specifice
ca şi societatea în nume colectiv (faliment, incapacitate, retragere, excludere sau decesul unuia
dintre asociaţi) dacă acele cauze privesc pe singurul asociat comanditat sau comanditar.
În concluzie, societățile de persoane prezintă următoarele
 avantaje:
- absența unui prag valoric minim obligatoriu pentru capitalul social, posibilitatea
contribuirii la constituirea capitalului social cu orice tip de aport prevăzut de lege,
sintetizarea actului constitutiv care nu conține decât contractul de societate încheiat
între un număr extrem de mic de asociat sunt premizele unei constituir extrem de
facile a acestei categorii societare;
- asociații au o mare libertate în stabilirea modului de organizare și de funcționare a
societății, majoritatea normelor aplicabile acestor societăți fiind supletive,
- asociații se implică nemijlocit atât în viața societății cât și în activitatea desfășurată,
având în vedere riscul înregistrării unor pierderi de către societate,
- legea nu impune numirea cenzorilor,
- hotărârile adunărilor generale ale asociaţilor care nu vizează modificarea actului
constitutiv nu trebuie înregistrate la registrul comerțului ceea ce contribuie la
păstrarea secretului asupra bunului mers al afacerilor,
- asociații își unesc forțele pentru obținerea unor beneficii și suportă împreună
pierderile înregistrate în exploatarea întreprinderii, situație net superioară
profesionsistului persoană fizică.
 dezavantaje:
- asociații răspund nelimitat și în solidar pentru obligațiile sociale;
- asociații au obligaţia de a nu face concurenţă societății;
- părțile sociale nu pot fi negociate și sunt, în principiu netransmisibile,
- caracterul intuitu personae constituie o barieră în retragerea asociatului din societate,
ceea ce face ca acestea să fie societăți închise,
- adoptarea unor hotărâri în cadrul adunărilor generale cu unanimitate de voturi poate
conduce la blocare activităţii societăţii,
- situaţiile personale ale asociaţilor (decesul, retragerea, excluderea, neparticiparea la
adunările asociaţilor etc.) influenţează activitatea şi implicit însăşi existenţa
societăţii.
B. Societățile de capitaluri – SA și SCA
În cazul acestor societăți, o importanță deosebită o capătă valoarea patrimonială cu care
fiecare membru al societății (acționari, asociați) contribuie la constituirea capitalului social,

37
adică elementul material (bănesc) „intuitu pecuniae” pe care societățile de capitaluri se
întemeiază și funcționează în defavoarea elementului personal al cărui loc este luat de capital.
Complexitatea societăţilor de capitaluri determină constituirea lor în temeiul unui act
juridic alcătuit din contract de societate şi statut privitor la organizarea, funcționarea,
reorganizarea și desființare acestor societăți. Totodată prevederile actului constitutiv se
completează cu numeroasele norme imperative care guvernează acestă categorie de societăți,
caracterizată de un grad ridicat de rigurozitate.
În acest context, legiuitorul acordă o atenție deosebită capitalului social, expresia valorică
a tuturor aporturilor subscrise și vărsate de membrii societății la constituirea acesteia a cărei
principala funcție este aceea de garantare a executării obligațiilor asumate de societate,
constituind gajul general al creditorilor societăţii (fiind o garanție reală). Din aceste
considerente, capitalul social este intangibil, menținându-și constantă valoare pe toată durata
de viață a societăţii și nu poate fi folosit pentru distribuirea dividendelor către asociaţi. Având
rol de gaj general al creditorilor, capitalul social trebuie să fie real (iar nu fictiv), ceea ce implică
transmiterea efectivă a valorilor patrimoniale aportate către societate. Legea prevede expres
faptul că societățile de capitaluri trebuie să aibă un capital social în cuantum de minim 90.000
lei (ceea ce ar trebui să fie echivalentul a 25.000 de euro). Valoarea capitalului social va putea
fi modificată în sensul măririi sau diminuării ei, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin
modificarea actului constitutiv. În cazul în care valoarea capitalului social se diminuează sub
nivelul minim obligatoriu, legea prevede obligaţia reîntregirii sau reducerii capitalului social,
mai înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii. În raport de capitalul
social se determină beneficiile membrilor societății şi se calculează rezervele acesteia.
Capitalul social al societăților de capitaluri este divizat în acţiuni, reprezentate prin titluri
de valoare negociabile şi transmisibile, titularii lor putând să le întrăineze liber, fără să fie
necesară aprobarea celorlalți membrii ai societății, în principiu. Acţiunile se pot transmite
numai dacă au fost în întregime liberate, adică atunci când aporturile au fost vărsate integral.
Acţiunile trebuie să fie de o egală valoare, conferind titularilor drepturi egale și sunt
indivizibile, ele nu pot fi transmise fracţionat. În cazul transmiterii proprietăţii acţiunii către
mai multe persoane (de exemplu prin succesiune), legea cere coproprietarilor să îşi desemneze
un reprezentant dintre ei. Potrivit legii, valoarea nominal minima a unei acțiuni este de 0,1 lei.
Cu toate că aceste societăți sunt destinate desfășurării unor activități de anvergură, pentru
care este necesar un capital considerabil, pentru constituire lor nu este nevoie decât de 2
persoane, cel puțin.
 De această dată, prototipul societăţilor de capitaluri este reprezentat de societatea pe
acţiuni (SA), care se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice:
- în esență, este o societate cu răspundere limitată; toți membrii ei, denumiți acționari,
răspund pentru obligațiile societății în limita valorică a aportului lor la capitalul social,
fiind implicit eliminată și orice fel de garanție personală a acționarilor pentru datoriile
societății.
- importanța covârșitoare a capitalului și eliminarea elementului personal determină
posibilitatea contribuirii cu aporturi în numerar și aporturi în natură la constituirea
capitalului social, urmând ca aporturile în creanțe să fie premise doar în cazul
societăților constituite prin subscripție simultană, iar aporturile în muncă să fie
interzise.
- este singura societate care poate emite valori mobiliare – acțiuni și obligațiuni – şi care
poate atrage economiile băneşti ale publicului larg fie pentru a se constitui (prin
subscripție publică), fie ulterior pentru refinanțare (prin lansarea emisiunilor de
obligațiuni). Prin urmare, SA se poate constitui fie prin subscriere integrală și simultană
a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv fie prin subscriție publică. În
cazul în care societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică, se întocmeşte

38
 un prospect de emisiune.
- absența elementului personal și a garanțiilor personale oferite de asociați creditorilor
societății, firma societății se compune dintr-o denumire aleasă de acționari, cu
respectarea anumitor condiții prevăzute de Legea nr.26/1990 privind Registrul
comerțului.
- este prin definiție o societate deschisă, ale cărei titluri de valoare pot fi cotate pe o piaţă
reglementată (bursă de valori):
 Acţiunile reprezintă fracţiuni ale capitalului social al SA concretizate în titluri
transmisibile și negociabile, având o valoare nominală, care poate să difere de
valoarea la care circulă.
 Obligaţiunile sunt titluri de credit emise de societate în schimbul sumelor de bani
împrumutate de la terți și încorporează obligația societăţii de a restitui aceste sume
şi de a plăti dobânzile aferente. Ca şi acţiunile, obligațiunile sunt reprezentate prin
titluri de valoare, negociabile, şi transmisibile.
- natura juridică a acțiunilor constând în transmisibilitate și negociabilitate, se repercutează
semnificativ asupra depersonalizării relațiilor dintre societate și membrii săi. În cadrul
societății acționarii pot participa:
 fie în calitate de întreprinzători care se implică activ în viața societății, participă la
gestionarea și controlul activităţii;
 fie în calitate de simpli investitori, care urmăresc doar să-şi plaseze capitalurile în
acţiuni, în vederea rentabilizării lor, fie prin creşterea cursului acţiunilor, fie prin
încasarea dividendelor; sunt interesaţi numai de valoarea acţiunilor lor, fapt care poate
veni în conflict cu interesului social și poate genera o presiune considerabilă asupra
conducerii societății prin exercitarea drepturilor specifice acţionarilor minoritari şi prin
riscul destabilizării societăţii datorită modificărilor frecvente în structura
acţionariatului.
- este considerată forma cea mai democratică, societatea fiind guvernată pe baza
principiului majorității, care se manifestă atât în conducerea dar și în gestionarea și
controlul societății realizate prin ansamblul organelor SA. Organul de conducere este
adunarea generală a acționarilor care, în funcție de atribuțiile îndeplinite, poate fi ordinară
și extraordinară. Gestiunea societății poate fi realizată:
 fie în sistem unitar, de un singur organ de administrare, care poate fi unipersonal
(administratorul unic) sau pluripersonal (consiliu de administraţie);
 fie în sistem dualist, prin două organe de administrare pluripersonale: directoratul şi
consiliu de supraveghere. Managementul societății revine în exclusivitate
directoratului, care îşi exercită atribuţiile sub controlul consiliului de supraveghere.
Membrii directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii iar consiliul de
supraveghere reprezintă societatea în raport cu directoratul.
Activitatea societății se află obligatoriu sub controlul unei comisii de cenzori, formată
din minim trei cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un
număr mai mare, întotdeauna impar de cenzori. În anumite situații, cenzorii sunt înlocuiți
de către auditori financiari, cum este cazul societăților care optează pentru sistemul
dualist de administrare.
- dizolvarea societăţii pe acțiuni intervine atât pentru cauze generale, comune tuturor
societăţilor cât şi pentru cauze speciale, în care nu mai sunt îndeplinite condițiile
imperative prevăzute de lege pentru existența societății, anume:
- valoarea capitalului social s-a diminuat sub pragul minim obligatoriu de 90.000 lei iar
situația durează mai mult de 9 luni;
- numărul acționarilor scade sub cel de 2 persoane iar în termen de 9 luni nu sunt cooptați
alți acționari,

39
 - în urma unor pierderi, valoarea activului net s-a diminuat și reprezintă mai puţin de
jumătate din valoarea capitalului social subscris, iar situația durează mai mult de 9 luni.
 Cea de-a doua formă societară din categoria societăților de capitaluri este societatea în
comandită pe acţiuni (SCA) care îmbină o serie de caracteristici, anume:
- și SCA cunoaște cele două categorii de asociați: asociați comanditați și asociați
comanditari, care se bucură de același regim juridic pe care îl acești asociați îl au în
societatea în comandită simplă.
- administrarea SCA se realizează numai în sistem unitar și revine exclusiv asociaților
comanditați, numiți și revocați de adunarea generală extraordinară și aprobați de ceilalți
administratori.
- cu excepția regulilor aplicabile asociaților, SCA este guvernată de dispozițiile privind
societățile pe acțiuni.

În consecință, societățile de capitaluri prezintă următoarele:

 avantaje
- acționarii răspund pentru obligațiile societății numai în limita acțiunilor lor,
- acțiunile sunt titluri de valoare negociabile și transmisibile, ceea ce face ca viața
societății să nu mai fie influenţată de viața personală a acţionarilor săi,
- transmiterea acţiunilor permite compensarea în orice moment a riscului investiţiei, prin
transformarea în bani lichizi a aportului în urma vânzării titlurilor;
- negocierea titlurilor în cadrul bursei de valori sau a altei pieţe reglementate conferă
vizibilitate și onorabilitate societăţii emitente, care are obligaţia de a asigura un grad
ridicat de transparenţă asupra modului de organizare și desfășurare a activităţii în raport
cu investitorii săi;
- existența unei garanții reale bine reprezentată de un capital social considerabil
facilitează accesarea diverselor surse de finanțare prin oferte publice de acţiuni care
conduc la majorarea capitalui, sau a emisiunilor de obligațiuni, dar şi prin obținerea de
credite bancare;
- aplicarea principiului majorității în conducerea și gestionarea societății determină o
eficientizare a procesului decizional și a exploatării întreprinderii economice;
- dizolvarea societății nu se răsfrânge asupra patrimoniului acționarilor.
 dezavantaje
- obligativitatea unui cuantum minim al capitalului social care este considerabil, în
valoare de 90.000 lei (care ar trebui să exprime în lei echivalentul a 25.000 euro),
- majoritatea normelor aplicabile societăților de capitaluri sunt de ordine publică, membrii
societății fiind privați de libertatea statutară de reglementare a raporturilor ce se
stabilesc în cadrul societății: atât între aceasta și acţionari, precum şi între acţionari şi
cei care asigură managementul și controlul societății;
- obligativitatea existenței unei structuri interne complexe, organizată piramidal dintr-un
număr mare de persoane, necesită un efort financiar considerabil și periclitează secretul
afacerilor desfășurate,
- modul de organizare internă poate determina discrepanțe majore între gradul de
informare al administratorilor și cel al acţionarilor sau asociaţilor, de natură a genera un
conflict de interese între management și capital;
- adoptarea deciziilor pe baza majorității voturilor poate constitui o premiză a abuzurilor
la care pot fi supuși acționarii minoritari de către acționarii majoritari, dar și o premiză
a abuzurilor venite din partea minorităţii de blocaj;
- fiind societăți deschise există riscul ca puterea de decizie să nu mai poată fi controlată
de fondatori.

40
C. Societatea cu răspundere limitată - SRL
Societatea cu răspudere limitată a fost creată pentru a oferi un cadru juridic cât mai
adecvat simbiozei dintre muncă și capital mic sau mijlociu, de a răspunge exigențelor
exploatării întreprinderilor mici și mijlocii (IMM). Echilibrarea ponderii elementului personal
și cu a celui patrimonial a condus la apariția acestei forme de societate mixtă care îmbină
avantajele societăţilor de persoane şi cele ale societăților de capitaluri.
- în cadrul SRL, asociații răspund în limita aporturilor lor la capitalul social pentru
obligațiile societății.
- SRL se înființează în temeiul actului constitutiv alcătuit din contract de societate și
statut.
- cum relația dintre asociați are la bază încrederea lor reciprocă, numărul acestora este
mic, de regulă 2 persoane, însă limitat de lege la maximum 50 de persoane.
- dimensiunea personală a societății impune fracționarea capitalului acesteia în părți
sociale, titluri de valoare care nu pot fi negociate și în principiu nici nu pot fi transmise.
Valoarea nominală a unei părți sociale este de minim 10 lei și nu este divizibilă. În mod
excepţional părţile sociale pot fi transmise terţilor, în temeiul hotărârii AGA adoptată
cu votul a trei pătrimi (3/4) din capitalul social; precum şi pe cale succesorală, dacă în
actul constitutiv este inserată clauza de continuare a activității cu moștenitorii.
- în schimbul părților sociale, asociații contribuie la constituirea capitalului social numai
cu aporturi în numerar și aporturi în natură. În mod obligatoriu, valoarea minimă a
capitalului social este de 200 de lei care trebuie integral vărsat la constituirea SRL.
- întrucât este o societate închisă, cu un număr relativ mic de asociați, între care există
deplină încredere, întreaga organizare internă a societății este lăsată la latitudinea
asociaților, în principiu, fiind aplicabile puține norme imperative, în acest caz. Adunarea
generală a asociaților decide cu privire la întreaga viață a societății, adoptând hotărâri
pe baza principiului majorității. SRL este gestionată de unul sau mai mulți administratori
desemnați din rândul asociaților sau al terților. În principiu, societatea nu este obligată
să numească cenzori, activitatea de control fiind asigurată de asociații care nu cumulează
și calitatea de administratori. Pe cale de excepție, dacă societatea are cel puțin 15
asociați, numirea cenzorilor devine obligatorie.
- dizolvarea SRL poate să intervină fie în situații generale care produc acest efect asupra
societății dar și pentru cauze speciale care conduc la dizolvarea societăților de persoane
și la dizolvarea societăților de capitaluri.

C.bis. Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic (SRL unipersonală)

SRL este singura structură societară care poate fi constituită şi prin actul de voinţă al unei
singure persoane, situație în care prezintă următoarele particularități:
- actul constitutiv este format exclusiv din statut, act juridic unilateral.
- o persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură
SRL; iar o SRL nu poate avea ca asociat unic o altă SRL cu asociat unic.
- dacă se contribuie la constituirea capitalului social cu aporturi în natură, acestea
obligatoriu sunt supuse unei expertize de specialitate pentru a se asigura o evaluare
obiectivă a bunurilor.
- asociatul unic deține toate prerogativele de conducere a societății, voinţa societară
concretizându-se în decizia asociatului unic, care trebuie consemnată în scris de îndată.
- asociatul unic poate cumula şi calitatea de salariat al SRL, beneficiind în această
calitate de ansamblul drepturilor salariale și de asigurări sociale.
- sub sancțiunea nulității absolute, toate contractele dintre asociatul unic și societate trebuie
să fie încheiate în formă scrisă.
Putem sintetiza următoarele:

41
 Asemănări cu societăţile de persoane
- un număr foarte redus de asociaţi: minim 2 persoane (sau chiar 1 persoană) şi maxim
50 asociaţi;
- capitalul social se divide în părţi sociale, egale ca valoare și care, în principiu, nu sunt
transmisibile şi nici negociabile;
- nu poate emite valori mobiliare – acţiuni sau obligaţiuni;
- firma poate conţine numele unuia sau mai multor asociaţi;
- administrarea societăţii poate fi făcută de asociaţi sau de terţi;
- nu este obligatorie numirea cenzorilor, în principiu; asociatul, care nu are calitate de
administrator, poate exercita dreptul de control, asemănător dreptului ce-l au asociaţii
din SNC;
- decesul, incapacitatea, excluderea sau retragerea, ori dizolvarea unuia dintre asociați
conduce la dizolvarea SRL, dacă societatea rămâne cu un singur asociat, iar în actul
constitutiv nu există clauză de continuare a activităţii societăţii cu moştenitorii, sau dacă
nu se hotărăşte transformarea în SRL cu asociat unic.
 Asemănări cu societăţile de capital
- asociaţii răspund în limita aporturilor lor la capitalul social;
- actul constitutiv cuprinde un contract de societate şi un statut, de regulă;
- firma constă, de regulă într-o denumire stabilită potrivit prevederilor legii;
- legea prevede în mod obligatoriu un capital social minim;
- sunt admise numai aporturi în numerar și aporturi în natură; fiind interzise aporturile în
creanţe şi în industrie;
- principiul majorității stă la baza formării voinţei societăţii în cadrul adunărilor generale
ale asociaţilor;
- numirea obligatorie a cenzorilor în cazul în care SRL are un număr mai mare de 15
asociaţi;
- diminuarea capitalului social sub pragul minim obligatoriu de 200 lei determină
dizolvarea SRL.

În consecință, SRL prezintă următoarele:

 Avantaje:
- răspunderea limitată a asociaților pentru obligațiile societății,
- asociații au o mare libertate în stabilirea modului de organizare și de funcționare a
societății, majoritatea normelor aplicabile acestor societăți fiind supletive,
- asociații au posibilitatea de a se implica direct și nemijlocit în controlul activității
societății
- în anumite condiții, asociatul se poate retrage din societate,
 Dezavantaje:
- părțile sociale nu sunt titluri negociabile și nici transmisibile, în principiu,
- este o societate închisă care nu poate apela la economiile publicului și nici nu are un
acces facil la surse externe de finanțare,
- excluderea asociaților poate să intervină și pentru motive neîntemeiate, chiar abuzive.

42
 I. Înființarea societăților

5.1. Considerații generale

Așa cum am precizat în unitatea de învățare precedentă, societăţile reglementate de Legea
nr.31/1990 sunt acele persoane juridice înregistrate la registrul comerţului, care exploatează o
întreprindere economică pe riscul lor şi, eventual și în subsidiar pe riscul asociaților, în vederea
obţinerii de profit.
Din definiția de mai sus putem desprinde elementele esenţiale ale acestei categorii de
societăţi:
- sunt persoane juridice, ceea ce implică o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui scop statutar,
- trebuie să fie înregistrate la registrul comerțului,
- are ca obiect exploatarea unei întreprinderii economice, să desfăşoară în mod sistematic
şi organizat o activitate economică, ce constă fie în producerea şi/sau comercializarea
de mărfuri, fie în prestarea de servicii, în scop lucrativ;
- ca regulă generală societatea suportă pierderile înregistrate în contextul desfășurării
activității și, în mod excepțional, riscurile sunt suportate împreună cu asociații,
- au un scop lucrativ, urmărindu-se obținerea de profit sub formă de beneficii sau de
economii,

În ceea ce privește terminologia utilizată, Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a

Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede înlocuirea denumirii de „societate
comercială”, cu cea de societate și eliminarea cuvântului „comercial”, astfel Legea nr.31/1990
care devine „Legea societăţilor”. În lumina acestor modificări legislative vom denumi categoria
societăţilor care desfăşoară activităţi economice şi se înregistrează în registrul comerţului –
societăţi reglementate de Legea nr.31/1990.
Aceste societăţi pot fi constituite numai în formele şi condiţiile prevăzute de această lege
specială, care le conferă personalitate juridică de la data înmatriculării lor în registrul
comerţului.
Din ansamblul normelor care le guvernează, rezultă că societățile reglementate de Legea
nr.31/1990 au o dublă natură juridică, îmbinând în mod indisolubil o dimensiune voliţională,
concretizată în actul constitutiv încheiat între membrii societăților şi o dimensiune
instituţională ope legis, care se reflectă în modul lor de înființare.
Distingem două etape bine precizate normativ:
1.2. întocmirea actului constitutiv în conformitate cu condiţiile impuse de lege,
1.3. înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii.

5.2. Actul constitutiv

În funcţie de forma societară, actul constitutiv poate să fie alcătuit:
- numai din contract de societate, în cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită
simplă;
- din contract de societate şi statut, în cazul societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită
pe acţiuni şi societăţii cu răspundere limitată pluripersonale (doi sau mai mulţi asociaţi);
- numai din statut, în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic
(unipersonală).
Potrivit Legii nr.31/1990, actul constitutiv reprezintă denumirea generică a actelor
juridice în temeiul căruia ia ființă oricare dintre cele 5 forme societare reglementate de această
lege specială, anume: contractul de societate şi/sau statutul care pot fi încheiate fie separat, fie
sub forma unui înscris unic.

43
 În principiu, contractul de societate se referă la raporturile dintre asociați și dintre aceștia
și societate, iar statutul stipulează modul de organizare, de funcționare și de desfășurare a
activității societății, inclusiv de încetare a acestei entități juridicico-economice. Cum în practică
cele două acte juridice sunt contopite într-un înscris unic, în continuare vom discuta despre
actul constitutiv fără să facem alte diferențieri.

5.2.1. Caracterele juridice ale actului constitutiv:

- act juridic cu titlu oneros, întrucât fiecare parte urmărește să obțină un avantaj
patrimonial fie sub forma beneficiilor încasate, fie a economiilor realizate, în schimbul
obligațiilor asumate;
- este comutativ, asociaţii cunoscând încă din momentul întocmirii acestuia întinderea
obligaţiilor lor, care nu depind de evenimente viitoare şi incerte;
- are, în principiu un caracter plurilateral, iar pe care de excepție este un act juridic
unilateral, după cum este expresia voinței de a se obliga a mai multor persoane sau doar
a unei singure persoană;
- act juridic cu executare succesivă, obligațiile asumate se execută pe toată durata de
existenţă a societăţii;
- act juridic formal, legea impune încheierea sa valabilă în formă scrisă, precum și
îndeplinirea anumitor formalități de publicitate,
- în mod excepțional, în cazul societăţilor de persoane actul constitutiv este încheiat
intuitu personae, în considerarea calităților personale ale asociaților, care răspund
nelimitat pentru obligațiile sociale.

5.2.2. Condiţiile de fond şi de formă ale actului constitutiv

Având în vedere particularitățile actului constitutiv guvernat deopotrivă de codul civil și
de Legea nr.31/1990, încheierea sa valabilă implică îndeplinirea atât a condițiilor generale de
fond și de formă, cerute pentru orice tip de act juridic, dar și a anumitor condiții speciale acestui
tip particular de act juridic.

A. Condiții de fond
Actul juridic trebuie să cumuleze următoarele condiții de fond care, în acest context,
prezintă anumite trăsături specifice: capacitatea membrilor societății de a contracta,
consimţământul valabil al acestora, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită şi morală.
Specificitatea actului constitutiv vizează pe de-o parte consimțământul părților care are
o nouă valență exprimată sintetic prin sintagma din limba latină affectio societatis,
reprezentând intenția fondatorilor de a constitui o societate, în cadrul căreia să exploateze
întreprinderea lor economică. Pe de altă parte cauza acestui act este deosebit de complexă,
fondatorii urmărind să constituie un capital social prin aporturile la care se obligă, care să le
permită obținerea de beneficii pe care să le împartă între ei.
a. Capacitatea fondatorilor (părțile semnatare ale actului constitutiv)
În principiu, orice persoană fizică și persoană juridică poate încheia actul juridic al unei
societăți, în calitate de fondatori. În ceea ce privește persoana fizică, pot fi fondatori toți cei
care au capacitate de a contracta, adică au capacitatea deplină de exerciţiu. De asemenea,
potrivit art.6 alin.(2) din legea societăţilor nu pot fi fondatori persoanele care au fost
condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune,
delapidare, mărturie mincinoasa, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni
prevăzute de lege.
De asemenea, în temeiul codului civil, orice persoană juridică, indiferent de obiectul său de
activitate, poate avea calitatea de fondator al unei societăți, inclusiv persoanele juridice non-
profit.

44
b. Consimţământul fondatorilor
Actul constitutiv reprezintă manifestarea de voință fondatorilor de a coopera în vederea
exploatării unei întreprinderi economice în cadrul unei societăți. Prin urmare, actul
constitutiv trebuie să aibă ca temei consimțământul serios, exprimat liber şi neechivoc de
fondatori, de a înființa societatea prin intermediul căreia vor desfășura activităţi economice
în vederea obţinerii și împărțirii câştigurilor şi implicit de suportare în comun a pierderilor.
Ținând cont de specificitatea actului constitutiv, în temeiul căruia se înființează o societate,
consimțământul fondatorilor trebuie să întrunească atât condițiile generale de valabilitate –
de a fi serios, liber și neviciat, exprimat în cunoștință de cauză – cât și condiția specială –
affectio societatis, care exprimă voința fondatorilor de a înființa societatea și de a se implica
în întreaga viață a acestei entități juridico-economice.
c. Obiectul actului constitutiv
Obiectul actului constitutiv trebuie înțeles sub două aspecte: pe de-o parte se referă la
operațiunea juridică convenită a fi desfășurată, iar pe de altă parte vizează ansamblul
prestațiilor la care se obligă fondatorii. În toate cazurile, obiectul trebuie să fie determinat și
licit.
În primul caz, obiectul constă în ansamblul activităților de producere şi comercializare a
mărfurilor, de executare de lucrări ori prestare de servicii, pe care urmează să le desfăşoare
societatea. Potrivit art.7 şi art.8 din Legea nr.31/1990 în actul constitutiv trebuie să se
precizeze „obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale”.
În al doilea rând, obiectul actului constitutiv se concretizează în capitalul social (denumit și
capital nominal) format din ansamblul aporturilor cu care fiecare asociat s-a obligat să
contribuie. De fapt, capitalul social este expresia valorică a totalităţii aporturilor la care
fondatorii se obligă să participle în efortul comun de înființare a societății. De remarcat este
faptul că ceea ce determină formarea capitalului social nu este transmiterea efectivă a
aporturilor către societate, adică vărsarea lor, ci subscrierea acestor aporturi, adică obligația
pe care fiecare asociat și-a asumat la momentul încheierii actului constitutiv de a contribui
efectiv cu anumite valori la capitalul social al viitoarei entități. Ca urmare, subscrierea și
vărsarea aportului reprezintă cele două fațete ale prestației principale la care asociații se
obligă prin actul constitutiv, de a contribui la formarea capitalului social. Astfel, subscrierea
reprezintă asumarea obligației de aport iar transmiterea lor către societate constituie
executarea acestei obligații de fondatori. De regulă, cele două operațiuni juridice care dau
consistență obligației de aport – subscriere și vărsare – sunt concomitente. Pe cale de
execepție legea permite o succesiune în timp a celor două acte juridice în cazul constituirii
societăților pe acțiuni sau în comandită pe acţiuni. Dacă societatea pe acțiuni se constituie
prin subscriere integrală și simultană, fiecare acţionar va putea vărsa cel puțin 30% din
aportul subscris, la momentul încheierii actului constitutiv, urmând ca diferența de 70% din
aportul subscris să fie efectiv transmisă societății fie în termen de 12 luni de la înmatriculare,
dacă aportul constă în numerar și în termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării
societății. Ca atare, putem distinge între:
 capitalul subscris, ce reprezintă valoarea totală a aporturilor la care fondatorii s-au
obligat prin actul constitutiv și pe care au precizat-o expres în scris (reprezintă de fapt
capitalul social);
 capitalul vărsat, alcătuit din totalitatea aporturilor efectiv transmise societății, la un
anumit moment dat.
Capitalul social joacă un rol deosebit de important în viața societății, el constituie
fundamentul economic pe care se întemeiază această entitate juridico-economică, dar mai ales
formează gajul general al creditorilor societăţii, adică valorea patrimonială (miza socială) pe
care aceștia o vor executa silit, dacă societatea se află în imposibilitate să își achite datoriile.

45
Pentru aceste considerente capitalul social trebuie să fie real, astfel societatea trebuie să fie
titulara valorilor patrimoniale ce i-au fost transmise cu valoare de aporturi, pe care le va păstra
pe toată durata ei de existent. Ca o consecinţă a funcției sale, capitalul social este intangibil,
are o valoare fixă care nu va putea fi diminuată prin săvârșirea niciunei operațiuni, cum ar fi
de exemplu distribuirea de dividende. Cum în componența capitalului social intră atât numerar
sau creanțe, dar și bunuri, orice înstrăinare a acestora din urmă nu modifică valoric ci doar
structural capitalul, prețul exprimat bănește luând locul bunului. Pe de altă parte, valoarea
capitalului social poate fi modificată, în sensul majorării sau diminuării acestui cuantum, în
condiţiile prevăzute imperativ de lege. Întrucât miza socială prezintă o importanță deosebită
pentru creditorii sociali, constituind singura garanție de care aceștia beneficiază din partea
societăților cu răspundere limitată, în care lipsesc garanțiile personale oferite de asociați, legea
stabilește o valoare minimă obligatorie a capitalului social de 90.000 lei în cazul societăţii pe
acţiuni și în comandită pe acţiuni. În cazurile excepționale în care se înregistrează o diminuare
a capitalului social sub valoarea minimă stabilită imperativ de lege, adunarea generală
extraordinară va trebuie să decidă, în termen de 9 luni de la momentul constatării acestei
situații, fie reîntregirea capitalului social, fie reducerea acestuia, inclusiv modificarea formei
societare. Cu toate că valorile patrimoniale ce alcătuiesc miza socială intră în activul
patrimoniului societății, capitalul social, exprimat cifric, se înscrie în pasivul bilanțier, întrucât
reprezintă obligația societății de a restitui asociaților aporturile efectuate la momentul lichidării
societății.
Capitalul social este alcătuit dintr-un ansamblul divers de aporturi, de valorilor
patrimoniale subscrise de fondatori prin actul constitutiv și transmise societății, care pot fi
constituite din sume de bani, bunuri și creanţe. Prin urmare, distingem între:
- Aportul în numerar – constă în sumele de bani pe care fondatorul înțelege să le remită
societății. Numerarul este vital pentru demararea unei activități, ca urmare legea
prevede obligativitatea existenței aceste categorii de aporturi pentru constituirea
societății.
- Aportul în natură – implică transmiterea proprietății sau numai a folosinței anumitor
bunuri corporale -imobile (clădiri, instalaţii etc.) sau mobile (materiale, mărfuri etc.),
bunuri incorporale (fond de comerţ, părți sociale și acțiuni emise de o altă societate etc.)
și predarea lor efectivă societății. Cum obiectul actului constitutiv trebuie bine
determinat, bunurile aportate trebuie evaluate bănește. De regulă, evaluarea este făcută
de fondatori, însă în anumite situații expres prevăzute (SRL cu asociat unic, SA
constituită prin subscripție publică) legea impune efectuarea unei expertize de către
experţi autorizaţi, care vor întocmi un raport în care este detaliat modul de evaluare a
fiecărui bun aportat. Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate.
- Aportul în creanţe – se realizează prin cesionarea către societate a dreptului de creanță
al fondatorului-cedent. Datorită naturii sale, creanța poate fi privită și ca un bun
incorporal, ea trebuie să fie evaluată ca orice aport în natură. Însă, spre deosebire de
aportul în natură, aportul în creanțe este posibil numai în cazul SNC, SCS și SA care se
constituie prin subsripție simultană. Asociatul care a depus ca aport una sau mai multe
creanţe va fi considerat liberat de îndeplinirea obligației sale de aport în momentul în
care societatea a primit efectiv sumele de bani încorporate de acele creanțe. Dacă
societatea nu obține încasarea sumelor de bani aportate, asociatul va fi obligat să achite
societății sumele de bani datorate, la care se vor adăuga atât dobânda legală, calculată
de la data scadenței acestor creanțe, cât și alte daune-interese.
- Aportul în muncă sau în industrie NU poate constitui aport la formarea capitalului
social. Numai asociații cu răspundere nelimitată se pot obliga să desfășoare anumite
activități în beneficiul societății cu titlul de aport social, însă acest aport nu intră în

46
 cuantumul capitalului social ci conferă asociatului dreptul de a participa la împărțirea
beneficiilor și a activului social și la suportarea pierderilor.
Indiferent de natura lui, aportul la capitalul social nu este purtător de dobânzi; fondatorii
putând avea contribuții diferite din punct de vedere valoric la capital, pe care trebuie să le
efectueze întocmai și la timp. Dacă asociatul întârzie să depună aportul social datorează
societății daune-interese, iar dacă aportul este în numerar va fi obligat și la plata dobânzilor
legale calculate din ziua în care trebuia să facă vărsământul. Mai mult, asociatul din SNC, SCS
și SRL, care deși a fost pus în întârziere nu aduce aportul la care s-a obligat, va putea fi exclus
din societate. În cazul SA se va opta pentru una dintre următoarele acțiuni, fie acționarii care
nu efectuează vărsămintele vor fi urmăriți silit pentru executarea aporturilor datorate iar
drepturile le vor fi suspendate, fie acțiunile aferente vărsămintelor neefectuate vor fi anulate.
d. Cauza actului constitutiv
Cu valoare de principiu, cauza oricărui act juridic, adică motivul care determină fiecare
parte să încheie contractul, trebuie să existe, să fie licită și morală.
Transpusă în planul societăților, cauza prezintă anumite particularități. Ceea ce este
definitoriu, este motivul comun tuturor fondatorilor de a obține beneficii, pe care le vor împărți
între ei, după cum au convenit în actul constitutiv. În situația în care societatea înregistrează
pierderi, scopul fondatorilor este de a suporta împreună aceste pierderi, fiecăruia revenindu-i
doar o cotă parte din pierderi. Trebuie să înțelegem prin beneficii nu numai câștigul constând
într-o plus valoare dar și în economia înregistrată, care contribuie la sporirea averii personale
a fondatorilor. Beneficiile revin fondatorilor sub forma dividendelor, a acelor cote-părți din
profitul net care se plătește fiecăruia. Ca regulă, fiecare fondator are dreptul la încasarea
dividendelor proporțional cu valoarea aporturilor lor la capitalul social, dacă nu au stabilit alte
cote prin actul constitutiv (art.67, alin.2 din Legea nr.31/1990). În mod obligatoriu, în actul
constitutiv trebuie să se precizeze cota-parte ce revine ,, fiecărui asociat la profit şi pierderi,,
(art.7, lit.f, din Legea nr.31/1990) precum și ,,modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare
a pierderilor,, (art.8, lit.k din lege).
În mod obligatoriu, dividendele se distribuie din profitul efectiv realizat la data stabilită
de adunarea generală a asociaților sau acționarilor, fără a se depăși 6 luni de la data aprobării
situațiilor financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat.

B. Condiții de formă
Condițiile de formă prescrise de lege pentru încheierea valabilă a actului constitutiv se
referă pe de-o parte la modalitatea concretă în este întocmit, iar pe de altă parte la formalitățile
de publicitate prin care conținutul actului constitutiv sunt aduse la cunoștința terților.
Sub sancțiunea nulității absolute, legea prevede încheierea actului constitutiv în scris sub
semnătura privată a fondatorilor. Actul constitutiv trebuie să primească și dată certă fie prin
depunere la registrul comerțului, fie pe baza încheierii notarului public sau a avocatului. Pe
cale de excepție, actul constitutiv trebuie să fie autentificat, atunci când: se aduce un imobil ca
aport la capitalul social, sau se înființețază o SNC, o SCS, ori o SA prin subscripţie publică. La
momentul autentificării sau al primirii de dată certă, trebuie să se prezinte dovada eliberată de
registrul comerțului privind disponibilitatea firmei societății, la care de adaugă în cazul SRL
cu asociat unic o declarație pe proprie răspundere dată de acestă privind deținerea calității de
asociat unic doar în cadrul societății pe care o constituie.
Mai mult, ținând cont de complexitatea actului constitutiv și de rolul pe care acest act îl
are în viața viitoarei societăți, legea prevede expres clauzele pe care acesta trebuie să le
cuprindă, unele fiind stipulate chiar sub sancțiunea nulității absolute, după cum se precizează
mai jos.
Menţiunile cuprinse de actul constitutiv se referă la:
 datele de identificare a fondatorilor;

47
  forma, denumirea și sediul societății, (eventual sediile secundare sau a condiţiilor
pentru înfiinţarea lor ulterioară).
În principiu, la același sediu nu pot funcționa mai multe societăți. Pe cale de excepție, la acelaşi
sediu vor putea funcţona mai multe societăţi, numai dacă imobilul, prin structura lui și suprafața
sa utilă, permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi diferite sau în spații distinct
partajate. Deci, numărul societăților ce pot avea sediul înregistrat în același imobil nu poate
depăși numărul încăperilor sau ale spațiilor distincte obținute prin partajare.
 obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale (în
conformitate cu dispozițiile HG nr.656/1997 privind clasificarea activităților din
economia națională CAEN)
 capitalul social, (cu precizarea capitalul social subscris şi cel vărsat, sau a cuantumului
capitalului autorizat, după caz);
 valoarea aportului fiecărui fondator, natura aporturilor, valoarea bunurilor ce constituie
aport în natură şi modul evaluării acestora;
 numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale sau a acţiunilor, precum şi numărul
acestora atribuite fiecărui fondator pentru aportul său;
În actul constitutiv al societăților de persoane se va specifica și:
- categoria de acţiuni emise, numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de
acţiuni,
- orice restricţie cu privire la transferul de acţiuni.
Societățile de capitaluri pot emite mai multe categorii de acțiuni, care pot fi clasificate în funcție de drepturile
conferite titularilor lor (acționari), pot fi:
- acțiuni nominative - conferă titularului toate drepturile specifice calității de acționar, anume:
dreptul de a participa și vota în cadrul AGA, de a alege sau de a fi ales în organele de conducere ale
societăţii, de a încasa dividende etc.
- la rândul lor pot fi emise în formă materială (singulară; sau cumulate în
certificate de acțiuni) sau în formă dematerializată (înscrise în registrul independent privat al
acționarilor),
- acțiuni preferenţiale – conferă doar dreptul la un dividend prioritar ce se plăteşte din beneficiul
distribuibil, la sfârşitul exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări. Această categorie de acţiuni
nu poate depăşiun un sfert (1/4) din capitalul social, iar valoarea lor nominală trebuie să fie egală cu cea
a acţiunilor ordinare. Reprezentanţii, administratorii şi cenzorii societăţii nu pot fi titulari de acţiuni cu
dividend prioritar.
Acţiunile preferenţiale pot fi convertite în acţiuni ordinare şi invers.

Acţiunile nominative indică persoana acționarului prin precizarea elementelor de identitate ale acestuia fie
pe acțiunea materializată pe un suport fizic (de regulă pe hârtie) fie în registrul de acţiuni al societăţii. Astfel se
menționează numele, prenumele şi domiciliul acţionarului-persoană fizică sau denumirea şi sediul acţionarului-
persoană juridică.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se transmite printr-o declaraţie făcută în registrul de
acţiuni al societăţii eminente, semnată de acţionarul-cedent şi dobânditorul-cesionar sau mandatarii lor şi
menţiunea înscrisă pe acţiune.
 clauze privind conducerea, administrarea, funcționarea şi controlul gestiunii societăţii
de către organele statutare;
În actul constitutiv se vor detalia modul de organizare și funcționare a fiecărui organ social, în
principal adunarea generală a asociaților/acționarilor, consiliul de administrație sau consiliul
de supraveghere și directorat, după caz, comisia de cenzori sau de auditori. În mod expres,
legea prevede ca în actul constitutiv să se desemneze membrii organelor de administrare și
control, precizându-se puterile ce le sunt conferite (puteri depline de reprezentare şi
administrare, sau limitate la o anumită valoare ori la anumite activităţi), inclusiv modalitate în
care aceștia urmează să exercite puterile conferite –separat sau împreună-. Dacă administratorii
sunt persoane juridice, se va preciza persoana sau persoanele fizice care asigură în concret
exercitarea atribuţiilor de gestiune şi de reprezentare a societăţii.

48
  modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
 durata societăţii (stabilită fie pe o durată limitată în timp sau pe o durată nedeterminată);
 modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
În actul constitutiv se vor detalia cauzele de dizolvare și procedura de lichidare a patrimoniului
societății.
 cuantumul total sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire;
 orice avantaj special acordat, în momentul înfiinţării societăţii sau până în momentul în
care societatea este autorizată să îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a
participat la constituirea societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei
în cauză, precum şi identitatea beneficiarilor unor astfel de avantaje.

Elaborarea și încheierea actului constitutiv, cu respectarea tuturor condițiilor de fond și

de formă prevăzute imperativ de lege, reprezintă prima etapă a procedurii de înființare a
societăților guvernate de Legea nr.31/1990.
Cea de a doua etapă constă în ansamblul formalităților necesare pentru înmatricularea
societății în registrul comerțului, desfășurate și cu respectarea prevederilor Legii nr.26/1990
privind registrul comerțului, cu modificările și completările ulterioare, publicarea în Monitorul
Oficial, precum și înregistrarea acestui contribuabil în evidențele agenției finațelor publice. La
acestea se adaugă îndeplinirea operațiunilor privind autorizarea funcționării viitoarei societăți,
care se realizează, în principiu prin asumarea răspunderii de către fondatori de a desfășura orice
activitate cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente.

5.3. Procedura înmatriculării societăților

În termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, fondatorii sau primii
administrori (primii membri ai directoratului) formulează cererea tip de înmatriculare pe care
o înregistrează la oficiului registrului comerţului în a cărei rază teritorială se află sediul
societăţii. La cerere se anexează:
- actul constitutiv al societăţii,
- dovada sediului declarat,
- dovada disponibilităţii firmei,
- dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv; în cazul aporturilor în
natură subscrise şi vărsate la constituire, actele privind proprietatea, iar în cazul în care
printre ele figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
- actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de
fondatori;
- declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori şi, după caz, a
primilor directori, respectiv a primilor membri ai directoratului şi ai consiliului de
supraveghere şi, dacă este cazul, a primilor cenzori, că îndeplinesc condiţiile prevăzute
de lege;
- specimele de semnătură ale reprezentanţilor societăţii,
- alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii.
Controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul
comerţului se exercită de justiţie printr-un judecător delegat.
Judecătorul delegat, prin încheiere motivată, pronunţată în termen de 5 zile de la
îndeplinirea cerinţelor legale, va autoriza constituirea societăţii şi va dispune înmatricularea ei
în registrul comerţului.
În cazul în care la înființarea unei SA:
 sunt subscrise aporturi în natură,
 se stabilesc anumite avantaje rezervate oricărei persoane care a participat la constituirea
societăţii sau la tranzacţii conducând la autorizarea acesteia,

49
  fondatorii au încheiat anumite operaţiuni pe seama societăţii ce se constituie şi pe care
aceasta urmează să le ia asupra sa.
judecătorul delegat va putea dispune, prin încheiere motivată, efectuarea unei expertize, pe
contul părţilor, în care se pot administra și alte dovezi, în termen de 5 zile de la înregistrarea
cererii, unul sau mai mulţi experţi din lista experţilor autorizaţi în cazul SA. Fondatorii vor
depune raportul în termen de 15 zile de la data aprobării sale la oficiul registrului comerţului,
urmând să fie publicat pe cheltuiala societăţii în M.Of.
Înmatricularea, luarea societății în evidența registrului comerțului, se efectuează în
termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii judecătorului delegat prin care se
autorizează înmatricularea.
Încheierea registratorului de la registrul comerțului şi actul constitutiv se publică în
Monitorul Oficial. Totodată Ministerul Finanţelor Publice emite codul unic de înregistrarea
societății în calitate de contribuabil.
Societățile reglementate de Legea nr.31/1990 sune persoane juridice de la data
înmatriculării lor în registrul comerţului.
Procedura de înmatriculare se finalizează prin eliberarea certificatului de înregistrare a
societății care cuprinde numărul de ordine din registrul comerţului, codul unic de înregistrare
fiscală, EUID, precum și alte date prevăzute de lege, inclusiv toate avizele, autorizaţiile
necesare funcţionării, ce se vor alătura certificatului unic de înregistrare.

5.3.1. Aspecte specifice privind constituirea societății pe acțiuni prin subscripție

publică
O societate pe acțiuni se poate înființa în două modalități:
- prin subscriere integrală și simultană a capitalului social de către fondatori (semnatarii
actului constitutiv) sau
- prin subscripție publică, (specifică societăților pe acțiuni deschise).
Dacă la înființarea SA prin subscrierea integrală și simultană a capitalului social trebuie
respectată procedura stabilită de lege pentru orice formă societară, pentru înființarea SA prin
subscripție publică legea prevede o procedură specială.
În esență, înființarea SA prin subscripţie publică se bazează pe economiile publicului
pentru constituirea capitalul social; astfel, pe lângă fondatori subscriu aporturi şi terţe persoane,
(denumite subscriitori) care, completând prospectele de emisiune, îşi manifestă voinţa de a
deveni acţionari ai societăţii pe acțiuni, în cauză. Prin urmare, prima etapă a procedurii de
constituire a SA prin subscripție publică o reprezintă întocmirea prospectului de emisiune de
către fondatorii societății.
Prospectul de emisiune este înscrisul autentificat care cuprinde aceleași clauze prevăzute
de lege pentru actul constitutiv al societăţii pe acţiuni, cu excepţia clauzelor privind
administratorii, directorii, membrii directoratului şi ai consiliului de supraveghere, precum şi
cenzorii sau auditorii financiari. De asemenea, în prospectul de emisiune se precizează data
închiderii subscripţiei şi se consemnează sumele cu care subscriitorii înţeleg să contribuie la
formarea capitalului social. Prospectul de emisiune, semnat de fondatori și autentificat de
notarul public, se depune la registrului comerţului din judeţul în a cărei rază teritorială va avea
sediul viitoarea SA spre a fi autorizat de către judecătorul delegat, după care va fi publicat în
Monitorul Oficial, în principiu.
Subscrierea de acţiuni se face pe unul sau mai multe exemplare ale prospectului de
emisiune întocmit de fondatori și vizate de judecătorul delegate. Prin subscrierea de acțiuni,
subscriitorul acceptă oferta fondatorilor de a deveni acționar al SA și se obligă să contribuie la
capitalul social al acesteia cu aporturi a căror valoare este cel puțin egală cu valoarea nominală
a unei acțiuni al cărei titular va deveni. Subscrierea de acțiuni implică precizarea următoarelor:
elementele de identificare ale subscriitorului, numărul acțiunilor subscrise, data subscrierii și

50
declarația expresă a subscriitorului prin care acesta arată că a luat la cunoștință de cuprinsul
prospectului de emisiune și că îl acceptă.
SA se poate constitui în mod valabil numai dacă întregul său capital social a fost subscris
şi fiecare subscriitor-acceptant carte contribuie cu aporturi în numerar a vărsat jumătate (50%)
din valoarea acţiunilor subscrise; urmând ca diferenţa de 50% să fie vărsată în termen de 12
luni de la înmatricularea societății. Dacă subscrierea se face prin aporturi în natură, bunurile
trebuie evaluate de experți și predate integral la momentul constituirii societății. Dacă valoarea
subscrierile publice nu corespunde cu valoarea capitalului social prevăzută în prospectul de
emisiune, adunarea constitutivă va decide majorarea sau reducerea capitalului social la nivelul
subcripțiilor.
În termen de 15 zile de la data închiderii subscrierii, fondatorii convoacă Adunarea
constitutivă la care trebuie să participe cel puțin jumătate plus unu din numărul tuturor
subscriitorilor-acceptanți pentru ca hotărârea adoptată să fie valabilă. Fiecare subscriitor-
acceptant are dreptul la un vot, indiferent de numărul acțiunilor subscrise. Adunarea
constitutivă adoptă hotărâri cu votul majorității simple a celor prezenți. Adunarea constitutivă
are anumite atribuții, stipulate de lege: verifică existența vărsămintelor, examinează și
validează raportul experților de evaluare a aporturilor în natură, aprobă participările la profit
ale fondatorilor și operațiunile încheiate în contul societății, discută și aprobă actul constitutiv
al SA, numește primii membri ai consiliului de administrație, sau ai consiliului de supraveghere
și primii cenzori, sau primul auditor financiar.
O dată ce actul constitutiv a fost aprobat și reprezentanții legali ai SA desemnați,
demersurile pentru înființarea societății vor continua cu înmatricularea acestei entități la
registrul comerțului, înregistrarea sa fiscală și autorizarea funcționării activității ce va fi
desfășurată

5.3.2. Aspecte specifice privind înființarea filialelor, precum și a sucursalelor și a altor

sedii secundare
Prefacerile continue ale mediului de afaceri determină societățile să se adapteze continuu,
să își schimbe strategia de realizare a activității. Una din modalitățile de adaptare o constituie
extinderea activităţii societăţii în teritoriu prin înființarea, în alte localităţi sau în locuri diferite
din aceeaşi localitate unde îşi are sediul societatea, de dezmembrăminte societare, părți
componente (unități funcționale) ale societății, integral controlate economic de aceasta, care
vor avea același obiect de activitate cu societatea care le constituie, denumită societate mamă.
Potrivit legii, dezmembrămintele societare pot fi:
- filiale, adică dezmembrăminte cu personalitate juridică și
- sucursale, agenții, pucte de lucru, reprezentanțe etc. – dezmembrăminte fără
personalitate juridică, denumite sedii secundare.
Constituirea acestor dezmembrăminte se poate realiza concomitent cu înființarea
societății mame, fie poate fi realizată ulterior, scop în care se menţionează în actul constitutiv
posibilitatea înfiinţării lor.
Filiala, potrivit art.42 din Legea 31/1990, este o societate cu personalitate juridică,
constituită de societatea societatea mamă, care deţine totalitatea sau majoritatea părților sociale
sau acțiunilor emise de filială. Din această cauză, deşi este subiect de drept distinct, filiala este
totuşi dependentă economic și funcțional, aflându-se sub controlul societăţii mame. Având
personalitate juridică, filiala participă la raporturile juridice în nume propriu; încheind propriile
sale actele juridice cu angajarea răspunderi proprii. Filiala se constituie într-una dintre formele
de societate reglementate de Legea nr.31/1990 şi va avea regimul juridic al formei de societate
în care s-a constituit, care poate fi diferită de cea a societății mame. Cu toate că este o structură
exogenă societății mamă, care încorporează în voința sa proprie voința societății mame, filiala
NU reprezintă un sediu secundar al acesteia.

51
 Constituie sedii secundare ale societății, sucursala, agenția, punctul de lucru etc.
Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii, dependentă
juridic și economic de societatea căreia îi aparține. Această subunitate nu are patrimoniu
propriu, societatea fiind cea care îi furnizează toate mijloacele materiale și resursele financiare,
în scopul de a desfăşura o activitate economică din cadrul obiectului de activitate al societăţii-
mamă. Bunurile sunt încredințate sucursale numai spre folosință, ele rămân în proprietatea
societății mame.
Fiind un sediu secundar, exogen societății mamă, sucursala are propria sa structură
organizatorică și se bucură de autonomie funcțională, dar NU are personalitate juridică, nu
poate participa în nume propriu la circuitul juridic. Societatea mamă desemnează prin mandat
general unul sau mai mulți reprezentanți care vor organiza și conduce sucursala, care vor
încheia actele juridice pe care desfăşurarea activităţii sucursalei le reclamă. Înainte de începerea
activităţii, sucursala este înregistrată ei la registrul comerţului din judeţul în care va funcţiona.
Dacă sucursala se înfiinţează într-o localitate din acelaşi judeţ sau din aceeaşi localitate cu
societatea mamă, ea va fi înregistrată la acelaşi registru al comerţului, însă distinct, ca
înregistrare separată. Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la registrul
comerţului, în condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentanţii societăţii. Firma sucursalei va
conține denumirea și localitatea sediului societății mame, împreună cu mențiunea „sucursală”
și cu precizarea localității unde este situată.
Celelalte sedii secundare – agenţii, puncte de lucru etc. – se menţionează numai în cadrul
înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal.
Dispoziţiile Legii nr.31/1990 republicată, privind sucursalele şi filialele se aplică şi
dezmembrămintelor constituite de societăţile străine pe teritoriul României. Potrivit legii, o
societate este străină, adică nu are naționalitate română, dacă sediul său social se află situat pe
teritoriul altui stat. Societatea străină este reglementată de legea sa națională, a statului pe
teritoriul căruia și-a stabilit sediul social. Aceste societăţi pot înfiinţa filiale şi sucursale pe
teritoriul României, dacă acest drept le este recunoscut de legile lor naționale. Deosebim între
filiale care fiind societăți distincte de societatea mamă străină, sunt societăți românești întrucât
își au sediul social pe teritoriul României; și sucursalele care deși sunt situate în România
continuă să aibă naţionalitatea străină, a societăţii-mamă constituită pe teritoriul altui stat,
pentru că NU au personalitate juridică proprie.

5.4. Consecințele nerespectării dispozițiilor legale privind înființarea

societăților
Înființarea unui nou subiect de drept, ce urmează să se implice în complexa viață
economico-socială prin exploatarea unei întreprinderi economice, trebuie să fie în conformitate
cu dispozițiile legale aplicabile, în mare majoritate de ordine publică. Subliniem faptul că
societatea nu este legal constituită dacă nu este îndeplinit complexul de formalități stipulat de
lege, însă fără ca lipsa acestor formalități să fie opozabilă terților.
În consecință, Legea nr.31/1990 stabilește un set de sancțiuni specifice diverselor etape
ale procedurii de constituire a oricărui tip de societate.

i. Neregularităţi constatate în timpul procedurii de înmatriculare:

1. În ipoteza în care:
 fie actul constitutiv: - nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege, ori
- cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a
legii,
 fie nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea societăţii,
şi atunci, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea oricăror persoane care formulează o
cerere de intervenţie, va respinge, prin încheiere motivată, cererea de înmatriculare.

52
Asociații vor putea să înlăture asemenea neregularităţi, de care judecătorul delegat va lua act
în încheiere.
2. De asemenea, în cazul în care fondatorii sau reprezentanţii societăţii NU au cerut
înmatricularea societăţii în termen legal (de 15 zile de la încheierea actului constitutiv), deşi au
fost puşi în întârziere de oricare dintre asociaţi însă aceştia nu s-au conformat în cel mult 8 zile
de la primirea notificării:
 oricare asociat poate cere registrului comerțului efectuarea înmatriculării; sau
 asociaţii sunt eliberaţi de obligaţiile ce decurg din subscripţiile lor, după trecerea a 3
luni de la data autentificării actului constitutiv, în afară de cazul în care acesta prevede
altfel.

ii. Neregularităţi constatate după înmatricularea societăţii

Orice neregularitate constatată după înmatriculare, trebuie înlăturată în cel mult 8 zile de
la data constatării acesteia. Dacă societatea nu se conformează, orice persoană interesată
(asociat sau terț) poate cere instanței de judecată să oblige organele societăţii, sub sancţiunea
plăţii de daune-interese, să le regularizeze. Dreptul la acţiunea de regularizare a societății se
prescrie prin trecerea unui termen de un an de la data înmatriculării acesteia.
 Fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi primii membri ai organelor de
conducere, de administrare şi de control ale societăţii răspund nelimitat şi solidar pentru
prejudiciul cauzat prin neregularităţile constatate în timpul sau după înmatricularea
societăţii.
 Fondatorii, reprezentanţii şi orice altă persoană, care au acționat în numele societății în
curs de constituire, răspund nelimitat şi solidar față de terți pentru actele încheiate cu
aceștia în contul societății. Aceștia nu vor răspunde pentru operațiunile efectuate în
numele și pe contul societății în curs de constituire, dacă societatea după ce a dobâdit
personalitate juridică le preia asupra sa. Actele astfel recunoscute sunt considerate a fi
încheiate de societate încă de la data încheierii lor.

iii. Nulitatea societăţii înmatriculate în registrul comerţului

Ținându-se cont de impactul pe care dispariția societății îl poate avea asupra mediului de
afaceri, nulitatea acesteia se bucură de un regim special, diferit de cel statuat în dreptul comun.
Nulitatea intervine în următoarele situații (cauze de nulitate):
 actul constitutiv lipseşte sau nu a fost încheiat în formă autentică;
 toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii;
 obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
 lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii;
 lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii;
 actul constitutiv NU prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile
asociaţilor sau capitalul social subscris;
 s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;
 nu s-a respectat numărul minim de asociaţi, prevăzut de lege.

Nulitatea societăților este remediabilă, adică dacă împrejurarea care a condus la nulitate
este înlăturată înainte de a se pronunţa instanţa, societatea nu va fi declarată nulă.
Ca efect al nulităţii, societatea încetează să existe fără efect retroactiv, urmând să se
dizolve şi intre în lichidare.
Prin hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii se vor numi şi lichidatorii societăţii.
Hotărârea prin care se constată nulitatea societății se comunică registrului comerţului, care,
după menţionare, o va trimite Monitorului Oficial, în extras, pentru a fi publicată.

53
 Întrucât nulitatea societății nu are efect retroactiv, declararea nulităţii nu aduce atingere
actelor încheiate în numele societății până la acel moment. Nici societatea şi nici asociaţii nu
pot opune terţilor de bună-credinţă nulitatea societăţii. Asociaţii răspund pentru obligaţiile
sociale până la acoperirea acestora în conformitate cu prevederile legii, fie nelimitat și solidar,
fie în limita aporturilor lor la capitalul social.

54
 II. Funcționarea societăților

Potrivit dispozițiilor Legii nr.31/1990, din momentul înmatriculării în registrul

comerțului, orice societate dobândește personalitate juridică, devine subiect de drept de sine
stătătoare.
De asemenea, fondatorii devin asociați sau acționari, după caz, calitate care le conferă un
anumit statut juridic, un set de drepturi și obligații specifice în raport cu societatea, cu organele
acesteia, dar și cu creditorii societății, în anumite situații, expres prevăzute de lege. În funcție
de natura drepturilor distingem între:
i. Drepturi de natură patrimonială
1. dreptul la dividende,
Dividendele sunt cote-părți din profit ce se plătește fiecărui asociat/actionar proporțional
cu numărul părților sociale/acțiunilor pe care le deține acesta, de regulă.
Dividendele se distribuie numai din profitul net, determinat potrivit legii, în caz contrar
asociații/acționarii sunt obligați să le restituie. Spre deosebire de dreptul francez, legea română
nu permite plata anticipată a dividendelor, prin avans stabilit şi achitat în baza unui bilanţ
contabil parţial, în cursul unui exerciţiu financiar, certificat de cenzor sau auditor (expert
contabil).
 dreptul special al acționarilor care dețin acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar
(fără drept de vot).
Deţinătorii acestor titluri au dreptul la încasarea cu prioritate a dividendelor prelevate din
beneficiul distribuibil al exercițiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări. Adunarea nu
poate decide nedistribuirea beneficiilor existente, către acţionarii prioritari, o atare hotărâre
nefiindu-le opozabilă acestora. Mai mult, deși acești acționari nu au drept de vot în AGA, în
cazul în care plata dividendelor întârzie, aceștia dobândesc dreptul de vot și astfel vor putea
avea un control direct asupra distribuirii dividendelor.Acţiunile purtătoare de dividend prioritar
nu pot depăşi 25% din capitalul social. Pe de altă parte, administratorii și cenzorii societăţii nu
pot fi titulari de acţiuni cu dividend prioritar.
2. dreptul la rezerve
Întrucât rezervele legale nu pot fi distribuite până la dizolvarea societaţii, numai rezervele
prevăzute în actul constitutive (denumite rezerve statutare sau convenţionale) pot fi distribuite
asociaților/acționarilor sub formă de dividende conform hotărârilor asociaţilor/acționarilor.
Ambele categorii nu constituie altceva decât beneficii acumulate în vederea protecţiei
trezoreriei societăţii faţă de creanţele neîncasate sau datorii viitoare.
3. dreptul la împărţirea soldului rezultat în urma lichidării (dacă, după ce datoriile societăţii
au fost onorate, aporturile asociaţilor restituite, mai rămân bani în casa societăţii).
4. dreptul de dispoziţie asupra părţilor sociale sau acțiunilor (care decurge din exercitarea
dreptului de proprietate asupra acestor titluri de valoare).
a) Cesiunea părţilor sociale este tratată – pe bună dreptate – ca o modalitate formală de
transmitere a obligaţiilor, supusă acordului co-asociaţilor și care implică întocmirea unui
act adiţional care consacră noua structură a societăţi, ce urmează să fie înregistrat la
registril comerțului şi publicat în Monitorul Oficial. În cazul refuzului asociaților de a
aproba cesiunea părților sociale către terțul cesionar, asociatul cedent care nu poate
rămâne prizonier al titlurilor sale își va exercita dreptul de a se retrage din societate
pentru motive temeinice. Spre deosebire de părțile sociale, libera transferabilitate a
acţiunilor determină continua schimbare a structurii acționariatului, care nu trebuie
menţionată la registrul comerțului, fiind doar menționată în registrul acționarilor, în baza
convenției dintre actualul acționar și viitorul acționar.

55
 b) În ce priveşte constituirea de garanții reale mobiliare asupra acțiunilor (art.99 1 din Legea
nr.31/1990), aceasta se face printr-un înscris sub semnătură privată care cuprinde:
cuantumul datoriei, valoarea și categoria acțiunilor cu care se garantează. În cazul
acțiunilor la purtător și acțiunilor nominative emise în formă materială se va menționa pe
titlu faptul că acestea formează obiect al garanției reale mobiliale, sub semnăturile
creditorului și a debitorului acționar sau ale mandatarilor acestora. Garanția se
înregistrează în registrul acționarilor ținut de administratori sau, după caz, de societatea
independentă care ține registrul acționarilor. Garanția devine opozabilă terților și
dobândește rangul în ordinea de preferință a creditorilor de la data înregistrării în Arhiva
Electronica de Garanții Reale Mobiliare. Pe de altă parte, având în vedere natura părților
sociale, constituirea unei garanţii reale asupra acestora este controversată. Astfel,
majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei prezintă părţile sociale ca fiind insesizabile, prin
urmare, ca neputând face obiectul unei garanţii reale. Aprecierea se fundamentează şi pe
caracterul personal al asocierii, identitatea asociaţilor contând mai mult decât capitalul.
Prin urmare, dacă legea impune un prag de 3/4 din capitalul social pentru aprobarea
cesiunii faţă de terţi – tocmai în virtutea recunoaşterii caracterului personal al raporturilor
de asociere – nu aste admisibil ca un creditor personal al asociatului (care şi-ar gaja părţile
sociale) să-şi poată realiza creanţa prin vânzarea silită a părţilor sociale. Cu toate acestea,
Legea nr.99/1999 nu face disctincţie între acţiuni şi părţi sociale, precizând expres că
acestea din urmă pot face obiectul constituirii unei astfel de garanţii. Dacă constituirea
garanției este posibilă, totuși executarea acesteia prin vânzarea silită sau aproprierea
părţilor de către creditor ar fi imposibilă, întrucât ar încălca prevederile imperative ale
Legii nr.31/1990 potrivit cu care parţile pot fi transmise terţilor numai cu acordul
asociaților reprezentând 3/4 din capitalul social. Prin urmare, întrucât executarea
garanţiei este echivalentă cu transmiterea proprietăţii asupra părţilor sociale, realizarea
dreptului de creanţă prin executarea garanţiei nu se poate face decât cu acordul asociaţilor
ceea ce constituie un veritabil obstacol în punerea în executare a garanției.

ii. Drepturi de natură nepatrimonială

1. dreptul de vot în Adunarea generală a asociaților sau acționarilor (AGA)
Potrivit legii fiecare acţiune plătită dă dreptul la un vot, dacă prin actul constitutiv nu este
prevăzut altfel. De asemenea, fiecare parte socială deținută de asociații unei SRL dă dreptul
la un vot. Legea instituie principiul universalităţii accesului la adunările generale a fiecărei
persoane care deţine acţiuni sau părţi sociale la data convocării AGA. De la acest principiu
există anumite excepții întemeiate pe ideea de sancțiune sau prin care se evită un conflict de
interese. Astfel, exercițiul dreptului de vot este suspendat pentru acționarii care nu și-au
îndeplinit obligația de a vărsa aporturile la capitalul social și în acest mod dețin acțiuni care
nu sunt plătite încă. De asemenea asociații nu pot vota în AGA care deliberează cu privire
la aporturile lor în natură sau privitor la actele juridice încheiate între ei și SRL. Prin actul
constitutiv se poate limita numărul voturilor aparţinând acţionarilor ce posedă mai mult de
o acţiune. Cum atribuirea unui număr de voturi diferit de numărul acţiunilor deţinute poate
conduce la blocarea activităţii societăţii, în practică se admite doar limitarea numărului de
voturi aferente acţionarilor ce dețin un număr mare de acţiuni, nu şi atribuirea unui număr
mai mare de voturi decât numărul acţiunilor deţinute. O altă problemă o constituie modul de
exercitare colectivă a dreptului de vot, prin stabilirea unei convenţii de vot, care potrivit legii
este nulă. În principiu, prin încheierea unei convenții cu privire la exprimarea votului în
AGA nu se aduce atingere principiului „o acțiune – un vot”, nu suprimă dreptul de votul, ci
reglementează pe cale convenţională exercitarea votului, în vederea creării de grupuri de
acţionari cu interese comune faţă de societate.

56
2. dreptul de supraveghere şi control asupra modului de administrare a societății se exercită
astfel:
- asociaţii care nu cumulează și calitatea de administrator în societaţile de persoane şi SRL
exercită drepturile de control şi supraveghere a gestiunii, operațiuni care de regulă sunt de
competența cenzorilor;
- comanditarii au dreptul de a supraveghea gestiunea prin solicitarea bilanţului şi a tuturor
documentelor contabile justificative;
- orice acţionar poate reclama cenzorilor actele de gestiune pe care le consideră că trebuie
verificate. Dacă reclamația este făcută de acționarii ce reprezintă cel puțin o pătrime din
capitalul social (sau o cotă mai mică dacă actul constitutiv prevede astfel), cenzorii sunt
obligați să prezinte observațiile și propunerile lor asupra faptelor reclamate. Dacă cenzorii
consideră reclamația formulată de acești acționari întemeiată și urgentă sunt obligați să
convoace imediat AGA.
- dreptul acţionarilor, care deţin cel puţin 10% din capitalul social (25% la SRL), de a solicita
administratorilor să convoace AGA, sau de a obţine convocarea pe cale de ordonanţă
preşedinţială în cazul în care administratorii nu dau curs solicitării;
- dreptul acționarilor deținând cel puțin 10% din capitalul social de a cere instanței să
numească unul sau mai mulți experți, care să analizeze anumite operațiuni privind
gestiunea societății (aşa-numita „expertiză de gestiune”).
3. dreptul asociaților/acționarilor de a fi informați cu privire la mersul societății se referă la:
- rezultatele financiare obţinute de societate, prin posibilitatea de a consulta bilanţul, contul
de profit şi pierderi şi rapoartele administratorilor şi cenzorilor, care le sunt puse la
dispoziție cu 15 zile înainte de AGA;
- consultarea documentelor societăţii de cel mult două ori într-un an fiscal şi posibilitatea de
a adresa administratorilor în scris întrebări asupra operaţiunilor de gestiune, la care trebuie
să primească răspuns în termen de 15 zile, sub sancţiunea plății de daune pentru fiecare zi
de întârziere.
4. dreptul de a ataca hotărârile AGA și deciziile Consiliului de administraţie;
5. dreptul de a solicita dizolvarea anticipată a societăţii pentru motive temeinice (cum ar fi
neînţelegerile grave între asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii);
6. dreptul de retragere din societate; etc.

Societăţile reglementate de Legea nr.31/1990 sunt persoane juridice, adică subiecte de

drept de sine stătătoare, care însă nu au o existenţă concretă, materială şi nici posibilitatea de
a-şi exercita personal drepturile şi obligaţiile, ci numai prin intermediul reprezentaților lor
legali. De aceea, voinţa juridică a societăților (denumită voință societară) se formează și se
manifestă prin intermediul organelor sale, respectiv: organele de conducere, de execuţie şi de
control a gestiunii societăţi. În mod concret, voinţa societară implică încheierea de acte juridice
de către administratorul sau administratorii societății (organul executiv) în numele și pe seama
societății.
Fiind subiecte de drept, societățile au un patrimoniu propriu, distinct de cel al
asociaților/acționarilor lor. Patrimoniul societăţii constă în totalitatea drepturilor patrimoniale
şi a obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin societăţii. Pe de-o parte, distingem activul
patrimonial, care cuprinde atât drepturile reale asupra bunurilor și sumelor de bani vărsate ca
aporturi de asociați/acțiuni, precum și bunurile dobândite de societate în decursul timpului,
inclusiv beneficiile nedistribuite, cât și drepturile de creanță. Pe de altă parte există un pasiv
patrimonial în care sunt înregistrate obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor.
Bunurile ce aparțin societății pot forma obiectul diverselor acte de administrare sau de
dipoziţie încheiate de reprezentanţii societăţii în temeiul puterilor conferite prin lege, actul

57
constitutiv, sau prin hotărârile adunărilor generale, fără să fie necesare procuri speciale, în
formă autentică.
Personalitatea juridică implică o organizare internă de sine stătătoare, care asigură
funcționarea societății și cuprinde:
- un organ deliberativ reprezentat de adunarea generală a asociaților/acționarilor,
- un organ executiv care asigură gestiunea societății reprezentat de administratori;
- un organ de control reprezentat de cenzori sau de auditori, după caz.
În funcţie de forma societară, distingem anumite trăsături caracteristice a organizării
interne a societăţilor:
- legea reglementează cu rigurozitate toate cele trei categorii de organe ale societăţilor de
capitaluri – SA și SCA –, anume: organul de conducere (Adunarea generală a
Acţionarilor), organul de execuţie (strucutrat în sistem unitar sau dualist) și cel de
control (cenzori sau auditori);
- legea reglementează succint organizarea internă a societăților de persoane – SNC și SCS
–, având în vedere specificitatea acestora datorată răspunderii nelimitate a asociaților,
foarte puțini ca număr; se acordă o atenție deosebită administrării societăților, dar nu se
precizează expres faptul că adoptarea deciziilor se face în cadrul Adunării Generale a
Asociaților, iar controlul gestiunii societăţii se realizează de către asociaţi, nefiind
necesară numirea cenzorilor.

6.1. Conducerea societăților – Adunarea generală

Voința societății, esențială pentru acest subiect de drept, nu trebuie confundată cu
voințele asociaților sau acționarilor, nu reprezintă suma acestor voințe individuale. Dimpotrivă,
unul sau mai mulți asociați/acționari pot avea chiar interese contrare intereselor societății.
Voința societății, animată de interesul social, se formează în timpul dezbaterilor ce au loc în
cadrul adunărilor generale ale asociaților/acționarilor și se concretizează în hotărârile adoptate
cu această ocazie. Ca urmare, Adunarea Generală a Asociaților/Acționarilor (AGA) reprezintă
organul de decizie care adoptă hotărâri cu privire la organizarea societății, precum și referitoare
la modul de funcționare a societăţii, având abilitatea de a desemna membrii celorlalte organe
societare: de administrare și control.
Legea prevede procedura de organizare și desfășurare a AGA, inclusiv atribuțiile acestui
organ în funcție de care distingem între AGA ordinară și AGA extraordinară. Pe lângă cele
două tipuri de AGA, specifice tuturor societăților, distingem și anumite adunări generale
speciale, reunite în cadrul SA, la care participă anumite categorii de titulari de titluri de valoare:
fie deținătorii acțiunilor cu dividend prioritar, fie deținătorii obligațiunilor.
În principiu, AGA este convocată de administratori la sediul societății, sau în locul
indicat în convocator, cu cel puţin 30 zile înainte de data întrunirii în cazul SA/SCA și 10 zile
în cazul SRL. Asociații/acționarii primesc ordinea de zi anexată convocării, la care se atașează
și alte documente ce urmează a fi supuse votului în AGA. Convocarea se va publica în M.Of.,
partea a IV-a, şi într-unul dintre ziarele de largă răspândire națională sau locală. Dacă se
prevede în actul constitutiv, convocarea AGA se poate face și prin corespondență: prin
scrisoare recomandată, sau prin e-mail având încorporată, ataşată sau logic asociată semnătura
electronică. În cazul SA, această modalitate de convocare este admisă dacă societatea a emis
doar acțiuni nominative. În ipoteza în care administratorii nu convoacă AGA,
asociații/acționarii pot solicita instanței să autorizeze convocarea adunării generale de cei care
au formulat cererea ce chemare în judecată.
Indiferent de tipul adunării generale, ședințele sunt conduse de preşedintele de ședință
(președintele consiliului de administrație sau al directoratului sau administratorul unic), care
alături de secretarul (sau secretarii) de ședință care întocmește procesul-verbal de ședință, va
semna acest document în care se consemnează: data şi locul AGA, îndeplinirea formalităţilor

58
de convocare, numărul acţionarilor prezenţi sau reprezentați și numărul acţiunilor deținute de
aceștia, dezbaterile în rezumat, rezultatul procesului de votare și hotărârile adoptate, inclusive
declaraţiile făcute de acţionari în şedinţă, la cererea acestora.
La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum şi listele de
prezenţă a asociaților/acţionarilor. Procesul-verbal de ședință va fi înregistrat în registrul
adunărilor generale. Trebuie subliniat faptul că pentru a fi opozabile terților, hotărârile AGA
trebuie depuse în 15 zile la registrul comerțului pentru a fi menționate în registru și publicate
în M.Of. De asemenea, rezultatele votului sunt communicate tuturor asociaților/acționarilor și
vor fi publicate pe pagina de internet proprie, dacă societatea deține o asemenea pagină.
Au dreptul să participe la AGA asociații/acționarii personal sau reprezentați de alte
persoane asociați/acționari sau terți, în temeiul unei procuri speciale. Fiecare acțiune sau parte
socială este un titlu indivizibil, coproprietarii trebuind să un reprezentant unic pentru
exercitarea drepturilor rezultând din acţiune, inclusive de a vota în AGA. Asociații/acţionarii
persoane fizice care nu au capacitate deplină de exercițiu, precum și persoanele juridice
participă la AGA prin reprezentanţii lor legali, care la rândul lor, pot da procură specială altor
asociați/acţionari.

În principiu, asociații/acționarii exercită dreptul de vot în AGA, proporțional cu cota din

capitalul social deținută, adică proporțional cu numărul părților sociale/acțiunilor. O parte
socială/acțiune dă dreptul la un vot. În actul constitutiv al unei SA/SCA se poate stabili o
limitare a numărului de voturi ce poate fi exercitat de acţionarii care au mai mult de o acţiune.
Asociații/acţionării care au drept de vot în AGA sunt cei menționați în evidențele
societății – registrul asociaților în cazul SRL sau al acționarilor în SA – sau în registrul
indepedent privat al acţionarilor, la data de referinţă, stabilită de aministratori, care nu va depăşi
60 de zile înainte de data menționată pentru prima convocare a AGA. Acționarii cu acţiuni la
purtător au dreptul de vot numai dacă au predat acțiunile deținute societății cu cel puţin 5 zile
înainte de AGA. Acționarul care personal sau ca mandatar al unei alte persoane are interese
contrare interesului societăţii nu poate să își exercite dreptul de vot, în caz contrar fiind obligat
să suporte acoperirea prejudiciului cauzat societății dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut
majoritatea cerută. De asemenea, asociatul unei SRL nu poate vota în cadrul AGA în care se
decide cu privire la aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate cu societatea. Legea
instituie o interdicţie și în privinţa exercitării dreptului de vot de către acționarul/asociat care
cumulează și calitatea de administrator al societății cu privire la descărcarea gestiunii lor sau o
problemă în care persoana sau administraţia lor ar fi în discuţie. Pot vota însă situaţia financiară
anuală, dacă, deţinând cel puţin jumătate din participarea la capitalul social, nu se poate forma
majoritatea legală fără votul lor. Subliniem faptul că, dreptul de vot nu poate fi cedat, fiind nulă
orice convenţie care priveşte exercitarea dreptului de vot.

i. AGA ordinară:
Se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului
financiar și pe lângă problemele înscrise pe ordinea de zi, este obligată:
- să discute, să aprobe, sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor
prezentate de administratori (consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de
consiliul de supraveghere), de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, şi să fixeze
dividendul;
- să aleagă şi să revoce administratorii (membrii consiliului de administraţie, respectiv ai
consiliului de supraveghere), şi cenzorii;
- în cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate, să numească sau să demită
auditorii financiari şi să fixeze durata minimă a contractului de audit financiar;
- să fixeze remuneraţia cuvenită administratorilor (membrilor consiliului de

59
 administraţie, respectiv membrilor consiliului de supraveghere), şi cenzorilor pentru
exerciţiul în curs, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv;
- să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor (consiliului de administraţie, respectiv
a directoratului);
- să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe
exerciţiul financiar următor;
- să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale
societăţii.
AGA ordinară adoptă hotărâri valabile astfel:
 la societățile de capitaluri:
- la prima convocare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin 1/4
din numărul total de drepturi de vot, iar hotărârile se iau cu majoritatea voturilor
exprimate,
- la a doua convocare, (care se organizează dacă nu sunt întrunite cerințele de cvorum și
de majoritate) se va putea delibera indiferent de cvorumul întrunit (indiferent de
numărul celor prezenţi), cu majoritatea voturilor exprimate.
 la societăţile de persoane:
- administratorii sunt aleși pentru o anumită durată, le sunt stabilite puterile și
remunerația cu majoritatea absolută a capitalului social,
- situațiile financiare anuale și decizia de a-i chema în judecată pe administratori se
aprobă cu majoritatea capitalului social.
 la societatea cu răspundere limitată,
- adunarea ordinară decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a
părţilor sociale (cumulativ, procentul de 50% plus unu din numărul asociaţilor, cât şi
condiţia ca ei să reprezinte jumătate plus unu din totalul părţilor sociale).
Prin actul constitutiv pot fi stabilite alte cerințe de cvorum și de majoritate mai mari decât
cele prevăzute de lege. Dacă AGA ordinară nu poate delibera în mod valabil întrucât nu sunt
îndeplinite condiţiile de cvorum și de majoritate, se va face o a doua convocare, fiind menținute
punctele de pe ordinea de zi a celei dintâi convocări. Pentru a doua convocare, actul constitutiv
nu poate prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată.

ii. AGA extraordinară:

Se întruneşte ori de câte ori este necesar a se lua o hotărâre pentru:
- schimbarea formei juridice a societăţii,
- schimbarea obiectului de activitate al societăţii,
- mutarea sediului societăţii; înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare,
- prelungirea duratei societăţii,
- reorganizarea societății ( fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii),
- dizolvarea anticipată a societăţii,
- orice altă modificare a actului constitutiv sau hotărâre pentru care este cerută aprobarea
AGA extraordinare.

În cazul societăților de capitaluri, AGA extraordinară trebuie să decidă și cu privire la:

- majorarea capitalului social, reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin
emisiune de noi acţiuni,
- conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă (inclusiv conversia acţiunilor
nominative în acţiuni la purtător şi invers),
- emisiunea de obligaţiuni;
- conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni.

60
 Iar în cazul SRL, AGA ordinară hotărește și referitor la:
- majorarea capitalului social, reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin
emisiune de noi acţiuni,
- aprobarea transmiterii părților sociale către persoane din afara societății, cu votul
asociaților reprezentând 3/4 din capitalul social.
Prin actul constitutiv, AGA extraordinară poate delega administratorilor (consiliului de
administraţie, sau directoratui) decizia cu privire la:
- mutarea sediului,
- schimbarea obiectului de activitate, cu excepția domeniului de activitate și a activității
principale a societății,
- majorarea capitalului social.
Vizând probleme grave pentru viaţa societăţii comerciale, condiţiile de cvorum şi
majoritate ale AGA extraordinare sunt mai riguroase, astfel:
 la societățile de capitaluri:
- la prima convocare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin 1/4
din numărul total de drepturi de vot, iar hotărârile se iau cu majoritatea voturilor
exprimate,
- la a doua convocare, este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin 1/5
din numărul total de drepturi de vot, iar hotărârile se iau cu majoritatea voturilor
exprimate,
- hotărârile privind: schimbarea formei juridice, modificarea obiectului principal de
activitate, majorarea sau reducerea capitalului social, reorganizarea sau dizolvarea
societăţii se adoptă cu o majoritate de cel puţin 2/3 din drepturile de vot deţinute de
acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.
 la societăţile de persoane, legea nu prevede nimic în acest sens. Ca urmare, vom aplica
principiul simetriei actelor juridice, în temeiul căruia modificarea actului constitutiv
necesită acordul tuturor asociaților.
 la societatea cu răspundere limitată, este necesar votul tuturor asociaților.
Și cu privire la AGA extraordinară, actul constitutiv poate să prevadă cerinţe de cvorum
şi de majoritate mai mari.

iii. Adunări speciale:

Legea prevede posibilitatea întrunirii unor adunări speciale exclusiv în cazul societăților
de capitaluri la care participă titularii unor categorii speciale de titluri de valoare, anume
acționari care dețin acțiuni preferențiale cu dividend prioritar și persoanele care dețin
obligațiuni, în condițiile stabilite în actul constitutiv.
Condițiile privind convocarea AGA, precum și cerințele de cvorum și de majoritate
statuate de lege pentru AGA se vor aplica și în cazul întrunirii adunărilor speciale. Hotărârile
adoptate de adunările speciale sunt supuse aprobării AGA corespunzătoare. Dacă AGA decice
modificarea drepturilor sau obligaţiilor referitoare la o categorie de acţiuni nu produce efecte
decât în urma aprobării acestei hotărâri de adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni din acea
categorie.

6.2. Administrarea societăților

Administrarea societății implică o complexitate de operațiuni aduse la îndeplinire de unul
sau mai multe organe executive, specializate, reglementate în detaliu de lege pentru fiecare
formă de societate. Administratorii formează singurul organ societar care acționează atât în
interiorul societății, având atribuții de gestionare a societății, cât și în afara societății, pe care o
reprezintă în raporturile cu terții. În principiu, dreptul de reprezentare a societății nu poate fi

61
transmis altor persoane decât dacă s-a acordat expres această facultate prin actul constitutiv sau
prin hotărârea AGA. Administratorul care fără drept își substituie o altă persoană răspunde
solidar cu aceasta pentru pagubele produse societății; mai mult societatea poate pretinde de la
cel care l-a înlocuit pe administrator toate beneficiile rezultate din operațiunea pentru care a
primit procură de la administrator.
În îndeplinirea atribuțiilor ce le sunt încredințate administratorii pot face toate
operaţiunile necesare aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, în limitele
precizate în actul constitutive. Ei sunt obligaţi să ia parte la toate adunările societății, la
consiliile de administraţie şi la organele de conducere similare acestora. Raportul dintre
societate și administratori este guvernat de dispozițiile Codului civil care reglementează
contractul de mandat care se completează cu normele speciale cuprinse în Legea 31/1990.
Persoanele care sunt desemnate în calitate de administratori trebuie să îndeplinească
aceleași condiții ca și fondatorii. Persoanele care îndeplinesc funcția de administratori ai
societății trebuie să fie înregistrate în registrul comerțului și să depună la registru specimene
de semnătură. Pot fi administratori atât persoanele fizice dar și persoanele juridice, situație în
care persoana juridică va desemna un reprezentant permanent, persoană fizică. Mandatul
administratorilor este temporar, fiind de regulă de 4 ani, cu excepția primilor administratori al
căror mandat poate fi de 2 ani. În cazul în care nu se precizează durata mandatului, aceasta este
de 3 ani, cu posibilitatea de prelungire. Administratorii care într-o anumită operațiune au direct
sau indirect interese contrare intereselor societăţii trebuie să înştiinţeze despre acestea pe
ceilalţi administratori, cenzori sau auditori interni şi să nu participe la deliberări legate de
această operaţiune. Persoanele care îndeplinesc funcția de administrator vor trebui să încheie o
asigurare de răspundere profesională. În cazul pluralității de administratori, fiecare
administrator are dreptul de a reprezenta societatea, dacă nu se precizează altfel în actul
constitutiv.
În principiu, administratorii sunt desemnați de AGA ordinară care le stabilește atribuțiile
și puterile de reprezentare, determină durata mandatului și remuneraţia ce li se cuvine. De
asemenea, același organ de decizie poate cu aceeaşi majoritate revoca administratorii sau
limita, cu excepţia cazului în care au fost numiţi prin actul constitutiv, situație în care va fi
convocată AGA extraordinară.
Indiferent de forma societară, administratorii răspund solidar faţă de societate pentru:
- realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
- existenţa reală a dividentelor plătite;
- existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
- exacta îndeplinire a hotărârilor adunării generale ;
- stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutive le impun.

Particularitățile administrării diferitelor tipuri de societate:

 SNC
Administratorii sunt aleși dintre asociați. În cazul în care un administrator are iniţiativa
unei operaţiuni ce depăşeşte limitele obiectului de activitate al societății, înainte de a o încheia
trebuie să înştiinţeze pe ceilalţi administratori; în caz contrar va răspunde pentru pierderile ce
rezultă din această operaţiune. În situația în care unul sau mai mulți administratori se opun
operațiunii, asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social vor decide dacă
totuși se va încheia. Operaţiunea încheiată în contra opoziţiei făcute este valabilă faţă de terţii
care nu au știut de existența unei opoziții.
 SCS și SCA
Aceste societăți sunt administrate de unul sau mai mulți asociați comanditați. Asociații
comanditari pot face operațiuni ce țin de administrația internă a societății, pot face acte de
supraveghere dar în principiu nu pot reprezenta societatea în raporturile cu terții. În mod

62
excepțional și în baza unei procuri speciale, înscrisă în registrul comerțului, comanditarii pot
încheia anumite operațiuni determinate. În caz contrar, comanditarii devin răspunzători față de
terți nelimitat și solidar pentru toate obligațiunile societății contractate de la data operațiunii
încheiate de ei.
 SRL
Societatea este administrată de unul sau mai mulţi administratori -asociaţi sau terți-,
numiţi prin actul constitutiv sau de AGA. În absența încuviințări AGA, administratorii nu pot
avea calitatea de administrator și în alte societăţi concurente sau avînd acelaşi obiect de
activitate. De asemenea, administratorii nu pot să desfășoare aceeași activitate ca societatea și
nici să facă concurență societății pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice
sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune. Administratorii trebuie să ţină un registru
al asociaţilor, în care se vor înscrie, elementele de identificare ale fiecărui asociat, partea
acestuia din capitalul social, transferul părţilor sociale, sau orice altă modificare cu privire la
acestea. Orice daună pricinuită prin nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea
personală şi solidară a administratorilor.
 SA
Complexitatea acestui tip de societate este reflectată și de posibilitatea organizării
administrării în două sisteme:
- sistemul unitar, caracterizat printr-un singur organ de administrare, care la rândul lui,
poate fi:
► unipersonal – administratorul unic, sau
► pluripersonal – consiliul de administrare (CA), alcătuit dintr-un număr impar de
persoane.
- sistemul dualist, care cunoaște două organe de administrare:
► consiliul de supraveghere format din minim 3 și maxim 11 membri și
► directoratul, format din una (director general unic) sau mai multe persoane fizice.
O persoană fizică poate exercita concomitent cel mult 5 mandate de administrator în
societăţi pe acţiuni al căror sediu se află pe teritoriul României, cu excepția celei care este
proprietar a cel puţin o pătrime din totalul acţiunilor societăţii sau este membru în CA ori în
CS al unei SA ce deţine pătrimea arătată.
Pentru validitatea deciziilor organelor pluripersonale de administrare (CA, ale CS sau ale
directoratului) este necesară prezenţa a cel puţin jumătate din numărul membrilor fiecăruia
dintre aceste organe, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. Deciziile se
iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Actul constitutiv poate dispune că, în cazuri
excepţionale, justificate prin urgenţa situaţiei şi prin interesul societăţii, deciziile CA sau ale
directoratului pot fi luate prin votul unanim exprimat în scris al membrilor, fără a mai fi
necesară o întrunire a respectivului organ. Nu se poate recurge la unanimitate în cazul deciziilor
referitoare la situaţiile financiare anuale ori la capitalul autorizat.
CA, respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele şi în contul
societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să
schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare
depăşeşte 1/2 din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic,
numai cu aprobarea AGA.
Directorii şi membrii CA, respectiv membrii directoratului şi cei ai CS, sunt obligaţi să
participe la AGA.

i. Sistemul unitar.
- administratorii sunt desemnați și revocați de AGA ordinară.
- în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei
obligaţii legale de auditare, vor fi numiți cel puțin 3 administratori.

63
 Consiliul de Administrație (CA) trebuie:
- să îndeplinească toate operațiunile necesare realizării obiectului de activitate al societății,
- să stabilească direcţiile principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;
- să stabilească politicile contabile şi sistemul de control financiar, precum şi să aprobe
planificările financiare;
- să pregătească raportul anual, să organizeze AGA şi să implementeze hotărârile acestora,
- să introducă cererea pentru deschiderea procedurii de insolvență a societății.
CA reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie, prin preşedintele său, în lipsa unei
stipulaţii contrare în actul constitutiv.
Membrii CA nu pot avea calitatea de salariați ai societății, ci încheie cu societatea un
contract de administrație. Aceștia trebuie să îşi îndeplinească mandatul cu prudenţa şi diligenţa
unui bun administrator, precum și cu loialitate, în interesul societăţii. Ei nu vor divulga
informaţiile confidenţiale şi secretele comerciale ale societăţii, la care au acces în calitatea lor
de administratori. Această obligaţie le revine şi după încetarea mandatului de administrator. În
îndeplinirea mandatului, administratorii iau o serie de decizii de afaceri, privitor la luarea
anumitor măsuri cu privire la administrarea societăţii, pe baza unor informaţii adecvate,
exclusiv în interesul societăţii.
CA poate să numească și să revoce directorii societății (dintre administratori sau terți), le
stabilește remunerația, le supraveghează activitatea și le delegă anumite atribuții de conducere
operativă a societății, cu excepția celor enumerate mai sus. În cazul numirii directorilor,
majoritatea membrilor CA va fi formată din administratori neexecutivi (adică cei care nu au
fost numiţi directori). Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente
conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea
competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie
şi adunării generale a acţionarilor. Modul de organizare a activităţii directorilor poate fi stabilit
prin actul constitutiv sau prin decizie a CA.
Prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor se poate
prevedea că unul sau mai mulţi membri ai consiliului de administraţie trebuie să fie
independenți, adică să nu aibă niciun fel de raporturi cu societatea altele decât mandatul
încredințat, ceea ce le permite să aibă o viziune obiectivă asupra mersului societății, să
acționeze strict în interesul acesteia, independent de interesele vreunui acţionar semnificativ,
celorlalți administratori sau al salariaților.
CA poate crea comitete consultative formate din cel puţin 2 membri ai săi, care
desfăşoară investigaţii şi elaborează recomandări pentru consiliu, în domenii precum auditul,
remunerarea administratorilor, directorilor, cenzorilor şi personalului sau nominalizarea de
candidaţi pentru diferitele posturi de conducere. Comitetele vor înainta consiliului, în mod
regulat, rapoarte asupra activităţii lor.

ii. Sistemul dualist

 Consiliul de supraveghere (CS)
- membrii CS sunt numiţi de AGA, cu excepţia primilor membri, care sunt numiţi prin
actul constitutiv; și pot fi revocaţi oricând de AGA cu o majoritate de cel puţin 2/3 din
numărul voturilor acţionarilor prezenţi;
- membrii CS nu pot fi concomitent membri ai directoratului; și nici nu pot cumula calitatea
de salariați ai societăţii;
Prin actul constitutiv sau prin hotărâre AGA se pot stabili condiţii specifice de
profesionalism şi independenţă pentru membrii CS.
CS are următoarele atribuţii:
- exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;
- numeşte şi revocă membrii directoratului;

64
 - verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile AGA a operaţiunilor
de conducere a societăţii;
- raportează cel puţin o dată pe an AGA cu privire la activitatea de supraveghere
desfăşurată;
- poate crea comitete consultative;
- poate convoca AGA, în cazuri excepţionale, când interesul societăţii o cere.
CS nu îi pot fi transferate atribuţii de conducere a societăţii. Cu toate acestea, în actul
constitutiv se poate prevedea că anumite tipuri de operaţiuni nu pot fi efectuate decât cu acordul
consiliului.
Consiliul de supraveghere reprezintă societatea în raporturile cu directoratul.

 Directoratul (D)
- membrii D sunt numiți de CS; ei pot fi revocaţi oricând de CS sau de AGA dacă se
prevede acest lucru în actul constitutiv;
- membrii D nu pot fi concomitent membri ai CS.
Directoratul :
 îşi exercită atribuţiile sub controlul CS, căruia îi revine în exclusivitate conducerea
societăţii.
 îndeplineşte actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al
societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege în sarcina CS şi a AGA.
 reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie.
 prezintă un raport scris CS cu privire la conducerea societăţii, la activitatea acesteia şi
la posibila sa evoluţie, cel puţin o dată la 3 luni.
 comunică în timp util CS orice informaţie cu privire la evenimentele ce ar putea avea o
influenţă semnificativă asupra situaţiei societăţii.
 înaintează CS situaţiile financiare anuale şi raportul său anual, imediat după elaborarea
acestora, precum și propunerea sa detaliată cu privire la distribuirea profitului rezultat
din bilanţul exerciţiului financiar, pe care intenţionează să o prezinte AGA.
Consiliul de supraveghere poate solicita directoratului orice informaţii pe care le
consideră necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale de control şi poate efectua verificări şi
investigaţii corespunzătoare.
Acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a
membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau auditorilor
financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de
societate, aparţine AGA.
Administratorii sunt obligaţi să prezinte cenzorilor sau auditorilor financiari, cu cel puţin
o lună înainte de ziua stabilită pentru şedinţa adunării generale, situaţia financiară anuală
pentru exerciţiul financiar precedent, însoţită de raportul lor şi de documentele justificative.

6.3. Controlul societăților

Funcţionarea socităţilor necesită un control atent şi riguros a modului în care este
gestionat patrimoniul acestora. Legea impune existenţa unui organ de control numai în cazul
SA, SCA şi al SRL în care numărul asociaţilor este de minim 15 persoane. În situaţia în care
numirea cenzorilor nu este obligatorie, oricare dintre asociaţi, care nu este și administrator al
societăţii, va putea exercita un drept de control asupra activității administratorilor și
supraveghea modul în care este gestionată societatea.
În cadrul SA, AGA ordinară numește 3 cenzori şi un supleant, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede un număr mai mare; iar în cazul SRL se desemnează unul sau mai mulți cenzori
sau un auditor financiar. În toate cazurile, numărul cenzorilor trebuie să fie impar. AGA poate

65
desemna cenzorii dintre acționari, cu excepţia cenzorului expert contabil, care poate fi terţ ce
exercită profesia individual ori în forme asociative, urmând să le stabilească și o indemnizație
fixă. La SA cu capital majoritar de stat, unul dintre cenzori este, în mod obligatoriu, un
reprezentant al Ministerului Finanţelor. Revocarea cenzorilor se va putea face numai de AGA
extraordinară.

NU pot fi cenzori:
- rudele sau afinii până la gradul al patrulea grad inclusiv, sau soţii administratorilor;
- salariaţii societăţii, ai administratorilor sau ai unor angajatori aflaţi în raporturi
contractuale sau în concurenţă cu societate;
- persoanele cărora le este interzisă deținerea unei funcţii în administrarea societăţii;
- persoanele cu au atribuţii de control în cadrul Ministerului Finanţelor Publice sau al
altor instituţii publice, cu excepţia situaţiilor prevăzute expres de lege.
Între societate și cenzori se stabilește un raport de mandat, având o durată de 3 ani, care
poate fi prelungit. Cenzorii trebuie să desfășoare personal activitatea pentru care au fost
desemnați, acționând fie împreună sau separate.
Cenzorii sunt obligaţi:
- să supravegheze gestiunea societăţii,
- să verifice dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele,
- să verifice dacă registrele societății sunt ţinute regulat şi
- să stabilească dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor
stabilite pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare,
- să aducă la cunoștința administratorilor neregulile în administrație și încălcarea legii pe
care le constată,
- să prezinte AGA un raport amănunțit cu privire la activitatea de gestionare a societății,
care cuprinde și propunerile referitoare la situaţiile financiare şi repartizarea profitului.
Adunarea generală poate aproba situaţiile financiare anuale numai dacă acestea sunt
însoţite de raportul cenzorilor sau, după caz, al auditorilor financiari.
Cenzorii au dreptul să obţină în fiecare lună de la administratori o situaţie despre mersul
operaţiunilor. Este interzis cenzorilor să comunice acţionarilor în particular sau terţilor datele
referitoare la operaţiunile societăţii, constatate cu ocazia exercitării mandatului lor. Acţionarii
au dreptul să reclame cenzorilor/auditorilor faptele despre care cred că trebuie cenzurate, iar
aceştia le vor avea în vedere la întocmirea raportului către AGA.
De regulă, cenzorii pot să lucreze separat cu excepția întocmirii raportului pe care îl
prezintă AGA care trebuie să fie elaborat de toți cenzorii împreună.
Cenzorii trebuie să țină un registru în care vor consemna toate deliberările și constatările
realizate în cursul mandatului lor.
În locul cenzorilor sunt numiți auditori financiari persoane fizice sau persoane juridice,
în SA:
- ale cărei situații financiare sunt supuse obligației legale de auditare (intră sub incidenţa
reglemetărilor contabile armonizate cu directivele europene şi standardele
internaţionale de contabilitate) sau
- care optează pentru sistemul dualist de administrare, în care AGA ordinară a decis
contractarea auditului financiar.
SA supuse auditului financiar vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de
Camera Auditorilor Financiari din România, care prevăd și modalitatea și procedura de
raportare a auditorilor interni.
Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, înregistrează la registrul comerţului
orice schimbare a cenzorilor, respectiv a auditorilor financiari.

66
 III. Modificarea, reorganizarea și desființarea societăților

Schimbarea condiţiilor economico-sociale în care îşi desfăşoară activitatea impune

adaptarea constantă a societății și poate determina chiar modificarea structurii interne sau a
altor elemente esențiale ale acesteia. În acest sens, asociaţii pot considera utilă mărirea sau
reducerea capitalului social, schimbarea obiectului societăţii sau a formei ei juridice etc.
Deoarece elementele structurale sau identitare, ce urmează a fi modificate, au fost stabilite prin
actul constitutiv al societăţii, modificarea acestora impune practic modificarea actului
constitutiv.

1. Modificări intervenite în structura societăților

Schimbările ce intervin în viața societății implică modificarea actul constitutiv, realizată
fie prin hotărâre AGA ori decizie a Consiliului de administraţie, respectiv a directoratului, sau
prin hotărâre a instanţei judecătoreşti.
În temeiul principiului simetriei actelor juridice, actul modificator (denumit act adițional)
trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de formă cerută de lege pentru actul constitutiv. Ca
urmare, forma autentică a actului modificator adoptat de asociaţi este obligatorie atunci când
are ca obiect:
- majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui imobil;
- modificarea formei juridice a SNC sau SCS;
- majorarea capitalului social prin subscripţie publică.
Orice modificare a actului constitutiv trebuie să respecte procedura de înregistrare în
registrul comerțului și de publicitate în M.Of. În acest sens, administratorii vor depune la
registrul comerţului actul adiţional şi textul complet al actului constitutiv, actualizat cu toate
modificările, care vor fi înregistrate în temeiul hotărârii judecătorului-delegat, cu excepţia
situaţiilor când înregistrarea va fi efectuată pe baza hotărârii judecătorești irevocabile de
excludere sau de retragere a asociaților. Registrului comerţului va înainta din oficiu actul
modificator astfel înregistrat şi o notificare asupra depunerii textului actualizat al actului
constitutiv către Monitorul Oficial, spre a fi publicate pe cheltuiala societăţii. În mod
excepțional, actele modificatoare ale actului constitutiv al unei SNC sau SCS, nu se trimit spre
publicare în M.Of.
Dacă societatea există de mai mult de 5 ani, din cuprinsul actului constitutiv în forma
actualizată pot să lipsească: datele de identificare ale fondatorilor şi ale primilor membri ai
organelor societăţii.
Schimbările care intervin în viața societății, modificarea elementelor ei de identificare,
inclusiv deschiderea de noi sedii secundare, prelungirea duratei ei sau alte modificări ale actului
constitutiv al societăţii nu atrag crearea unei persoane juridice noi.

1.1. Modificarea componenței asociaților/acționarilor prin excludere sau retragere

Excluderea asociaților din societate constituie o măsură sancționatorie îndreptată cu
precădere împotriva asociaților din SNC, SCS și SRL, în condițiile stabilite imperativ de Legea
nr.31/1990. Dispoziţiile se aplică şi comanditaţilor în SCA.
 Poate fi exclus:
- asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat,
- asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de
semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora,
- asociatul urmărit de creditori care se opun la prelungirea duratei societății,
- asociatul cu răspundere nelimitată:
 în stare de faliment sau care a devenit legalmente incapabil;
 care se amestecă fără drept în administraţie;

67
  care întrebuințează capitalul, bunurile sau creditul societății în scopuri personale,
fără consimțământul scris al celorlalți asociați;
 care este asociat cu răspundere nelimitată în societăți concurente sau care face
desfășoară aceleași activități ca cele realizate de societate.
Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească, la cererea societăţii sau a oricărui
asociat; prin hotărâre se stabileşte şi structura participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi.
În termen de 15 zile, hotărârea irevocabilă de excludere se va depune la registrul comerţului şi
va fi publicată în M.Of. (numai dispozitivul hotărârii)
Asociatul exclus:
- răspunde de pierderi şi are dreptul la beneficii până în ziua excluderii sale, însă nu va
putea cere lichidarea lor până ce acestea nu sunt repartizate conform prevederilor
actului constitutiv.
- nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de
bani care să reprezinte valoarea acesteia.
- rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute de societate, până în ziua
rămânerii definitive a hotărârii de excludere. Dacă, în momentul excluderii, sunt
operaţiuni în curs de executare, asociatul este obligat să suporte consecinţele şi nu-şi va
putea retrage partea ce i se cuvine decât după terminarea acelor operaţiuni.
 Asociatul în SNC, SCS sau SRL se poate retrage din societate:
- în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
- cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
- în baza hotărârii instanţei de judecată, pentru motive temeinice - în lipsa unor prevederi
în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim asociatul. Temeinicia
motivelor invocate de asociat trebuie probate, urmând ca instanța să le aprecieze având
în vedere interesele asociatului. Instanţa judecătorească va dispune, prin aceeaşi
hotărâre, şi cu privire la structura participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi.
Dreptul de retragere poate fi exercitat, în primele 2 cazurile, în termen de 30 de zile de la
data publicării hotărârii AGA în Monitorul Oficial.
Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părţile sale sociale, se stabilesc fie:
- prin acordul asociaţilor,
- de un expert desemnat de asociaţi,
- de tribunal, în caz de neînţelegere.
 În cazul SA,
au dreptul de a se retrage din societate şi de a solicita cumpărarea acţiunilor lor de către
societate, acţionarii care nu au votat în favoarea unei hotărâri AGA care are ca obiect:
- schimbarea obiectului principal de activitate;
- mutarea sediului societăţii în străinătate;
- schimbarea formei societăţii;
- fuziunea sau divizarea societăţii.
Acţionarii vor depune la sediul societăţii, alături de declaraţia scrisă de retragere,
acţiunile pe care le posedă sau, după caz, certificatele de acţionar. Preţul plătit de societate
pentru acţiunile celui care exercită dreptul de retragere va fi stabilit de un expert autorizat
independent, ca valoare medie ce rezultă din aplicarea a cel puţin două metode de evaluare
recunoscute de legislaţia în vigoare la data evaluării. În toate cazurile, costurile de evaluare vor
fi suportate de societate.

1.2. Modificarea capitalului social: reducerea sau majorarea capitalului social

Întrucât valoarea capitalului social este menționată în actul constitutiv, reducerea sau
majorarea capitalului social necesită parcurgerea procedurii de modificare a actului constitutiv.
 Capitalul social poate fi redus prin:

68
 - micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale;
- reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale;
- dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor.
Dacă reducerea nu este motivată de pierderi, această operațiune poate fi realizată și prin:
- scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate;
- restituirea către acţionari/asociaţi a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu
reducerea capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială;
- alte procedee prevăzute de lege (cum ar fi excluderea sau retragerea asociaților).
Reducerea capitalului social se realizează în temeiul hotărârii AGA, care trebuie să
cuprindă:
 cuantumul reducerii care nu poate aduce atingere nivelului minim de capital prevăzut
de lege,
 motivele pentru care se face reducerea şi
 procedeul ce va fi utilizat pentru efectuarea ei.
Hotărârea AGA prin care s-a decis reducerea capitalului social trebuie publicată în M.Of.
și urmează să fie pusă în practică numai după trecerea a 2 luni de la data publicării.
Creditorii societăţii, ale căror creanţe sunt anterioare publicării hotărârii, au dreptul :
- să obţină garanţii adecvate pentru creanţele care nu au devenit scadente până la data
publicării;
- de a face opoziţie împotriva hotărârii AGA de reducere a capitalului.
Reducerea capitalului social nu are efect şi nu se fac plăţi în beneficiul
acţionarilor/asociaţilor:
- până când creditorii nu vor fi obţinut realizarea creanţelor lor ori garanţii adecvate sau
- până la data la care hotărârea instanţei prin care a fost respinsă cererea creditorilor a
devenit irevocabilă.
Când societatea a emis obligaţiuni, nu se va putea proceda la reducerea capitalului social
prin restituiri făcute acţionarilor din sumele rambursate în contul acţiunilor, decât în proporţie
cu valoarea obligaţiunilor rambursate.
 Capitalul social se poate mări prin:
- emisiunea de acţiuni/părţi sociale noi,
- majorarea valorii nominale a acţiunilor/părţilor sociale existente.
Resursele majorării capitalului social constau în:
- noi aporturi în numerar și/sau în natură (nu sunt admise aporturi în creanțe),
- încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale,
- încorporarea beneficiilor sau a primelor de emisiune,
- compensarea unor creanţe lichide şi exigibile ale societăţii debitoare cu acţiuni ale
acesteia.
Diferențele favorabile rezultate din reevaluarea patrimoniului sunt incluse în rezerve, fără
a majora capitalul social.
Legea prevede expres numai procedura majorării capitalului social al unei societăți pe
acţiuni, care trebuie să se realizeze cu respectarea dispoziţiilor prevăzute pentru constituirea
societăţii. Hotărârea AGA privind majorarea capitalului social produce efecte numai în măsura
în care este adusă la îndeplinire în termen de un an de la data adoptării.
Mărirea capitalului social prin majorarea valorii nominale a acţiunilor poate fi hotărâtă
numai cu votul tuturor acţionarilor, în afară de cazul când este realizată prin încorporarea
rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune.
Acţiunile emise în schimbul aporturilor în numerar sau a aporturilor în natură vor trebui
plătite, la data subscrierii, în proporţie de cel puţin 30% din valoarea lor nominală şi, integral,
în termen de cel mult 3 ani de la data publicării hotărârii de majorare în M.Of. Când s-a prevăzut
o primă de emisiune, aceasta trebuie integral plătită la data subscrierii. Dacă majorarea de

69
capital propusă nu este subscrisă integral, capitalul va fi majorat în cuantumul subscrierilor
primite doar dacă condiţiile de emisiune prevăd această posibilitate.
În ipoteza majorării capitalului social prin aporturi în natură, AGA care a hotărât această
operațiune propune judecătorului-delegat numirea unuia sau mai multor experţi pentru
evaluarea acestor aporturi. După efectuarea expertizei noilor aporturile în natură, se convoacă
o nouă AGA extraordinară care decide majorarea capitalului social pe baza raportului de
expertizălor trebuie să cuprindă: descrierea aporturilor în natură, numele persoanelor ce le
efectuează şi numărul acţiunilor ce se vor emite în schimb.
Majorarea capitalului social al unei societăţi prin ofertă publică de valori mobiliare şi/sau
prin acordarea posibilităţii acţionarilor de a-şi tranzacţiona drepturile de preferinţă pe piaţa de
capital este supusă prevederilor legislaţiei specifice pieţei de capital. În cazul subscripției
publice se va respecta procedura specifică, la fel ca în situația constituirii prin subsripție
publică.
Acționarii existenți au un drept de preferință asupra noilor acțiuni emise pentru majorarea
capitalului social, care le sunt oferite spre subcriere cu prioritate, proporţional cu numărul
acţiunilor pe care le posedă. Exercitarea dreptului de preferinţă se va putea realiza în termenul
hotărât de AGA sau de CA, respectiv directorat, dacă actul constitutiv nu prevede alt termen;
şi nu poate fi mai mic de o lună de la data publicării hotărârii în M.Of. După expirarea acestui
termen, acţiunile vor putea fi oferite spre subscriere publicului. Orice majorare a capitalului
social efectuată cu încălcarea dreptului de preferință al acționarilor existenți este anulabilă.
Acţionarii au un drept de preferinţă şi atunci când societatea emite obligaţiuni convertibile în
acţiuni. Dreptul de preferinţă al acţionarilor poate fi limitat sau ridicat numai prin hotărârea
AGA extraordinară luată în prezenţa acţionarilor reprezentând 3/4 din capitalul social subscris,
cu majoritatea voturilor acţionarilor prezenţi. Hotărârea va fi depusă la registrul comerţului şi
publicată în M.Of.
Capitalul autorizat rezultă în urma majorării capitalului social subscris până la o valoare
nominală determinată, care nu poate depăşi jumătate din capitalul social subscris, existent în
momentul autorizării, prin emiterea de noi acţiuni în schimbul aporturilor.
În acest sens, CA, respectiv directoratul este autorizat fie prin actul constitutiv, fie ulterior
de AGA prin act modificator ca, într-o anumită perioadă, ce nu poate depăşi 5 ani de la data
înmatriculării societăţii/înregistrării modificării, să majoreze capitalul social subscris (capital
autorizat). Actul constitutiv poate majora cerinţele de cvorum pentru o astfel de modificare.
Prin autorizarea acordată CA, respectiv directoratului, îi poate fi conferită şi competenţa
de a decide restrângerea sau ridicarea dreptului de preferinţă al acţionarilor existenţi, decizie
care se va depune la registrul comerţului şi se va publica în M.Of.

1.3. Modificarea elementelor de identificare a societăţii

Orice modificare a elementelor de identificare a societății, anume: schimbarea firmei, a
sediului social sau deschiderea unor sedii secundare, modificarea formei societare sau a duratei
societății, necesită modificarea actului constitutiv al societății.
În cazul schimbării firmei, este necesară îndeplinirea procedurii privind disponibilitatea
noii firme.
În ipoteza prelungirii duratei SNC, a SCS sau SRL, creditorii personali ai asociaţilor pot
face opoziţie împotriva hotărârii AGA de prelungire a duratei, dacă au drepturi stabilite printr-
un titlu executoriu anterior hotărârii. Dacă opoziţia a fost admisă, asociaţii trebuie să decidă, în
termen de o lună de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă, dacă înţeleg să renunţe la
prelungire sau să excludă din societate pe asociatul debitor al oponentului. În acest din urmă
caz, drepturile cuvenite asociatului debitor vor fi calculate pe baza ultimului bilanţ contabil
aprobat.

70
 2. Reorganizarea societăților
Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau
mai multe societăți şi care are ca efecte
- înfiinţarea,
- modificarea ori
- desființarea acestor societăți.

Reorganizarea societăților se realizează prin una din următoarele operațiuni:

 fuziune,
 divizare,
 transformare.
Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea
personalităţii juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se
dispune altfel.

2.1. Fuziunea
Concentrarea societăților rezultate prin fuziune se realizează prin:
- absorbţia uneia sau mai multor societăți, care se dizolvă fără a intra în lichidare, de către o
altă societate, denumită societate absorbantă. Patrimoniile societăților absorbite sunt
transferate societății absorbante în schimbul repartizării către acționarii societăţilor absorbite
de acţiuni emise de societatea absorbantă şi, eventual, a unei plăţi în numerar de maximum
10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate; sau
- contopirea mai multor societăți care se dizolvă fără a intra în lichidare pentru a constitui o
nouă societate. Patrimoniile societăților contopite sunt transferate societății nou-constituite în
schimbul repartizării către acționarii societăţilor contopite de acţiuni emise de noua societate
şi, eventual, a unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate.
Fuziunea transfrontalieră intervine în una din următorele situații:
- una sau mai multe societăţi, dintre care cel puţin două sunt guvernate de legislaţia a
două state membre diferite, sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei alte societăţi în schimbul repartizării către acţionarii/asociaţii
societăţii sau societăţilor absorbite de acţiuni/părţi sociale la societatea absorbantă şi,
eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor/părţilor sociale astfel repartizate; sau
- mai multe societăţi, dintre care cel puţin două sunt guvernate de legislaţia a două state
membre diferite, sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării către
acţionarii/asociaţii lor de acţiuni/părţi sociale la societatea nou-înfiinţată şi, eventual, al
unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor/părţilor
sociale astfel repartizate;
- o societate este dizolvată fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului
său unei alte societăţi care deţine totalitatea acţiunilor sale/părţilor sociale sau a altor
titluri conferind drepturi de vot în adunarea generală.

2.2. Divizarea
Patrimoniul unei societăți se poate diviza integral (divizare totală) sau poate pierde
anumite mase patrimoniale (divizare parţială).
Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăți, care se
dizolvă fără a intra în lichidare, între două sau mai multe societăți care există deja sau care se
înfiinţează în urma acestei operațiuni de divizare (societăți beneficiare). Societatea divizată își

71
transferă totalitatea patrimoniului său societăţilor beneficiare în schimbul repartizării către
acționarii societății divizate de acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în
numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei societăți, care
continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi ca întreg către una sau mai multe societăți
care există sau care se înfiinţează în acest mod, în schimbul alocării de acţiuni/părţi sociale ale
societăţilor beneficiare către:
- acţionarii sau asociaţii societăţii care transferă activele (desprindere în interesul
acţionarilor ori asociaţilor); sau
- societatea care transferă activele (desprindere în interesul societăţii).
 Procedura fiziunii sau a divizării
Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile stabilite
pentru modificarea actului constitutiv al societăţii şi se realizează în următoarele etape:
- administratorii societăţilor implicate întocmesc proiectul de fuziune sau de divizare,
care se depune la registrul comerţului şi după ce este vizat de judecătorul delegat, se
publică în M.Of. şi se transmite la ANAF.
- în termen de 30 de zile de la publicarea proiectului de fuziune sau de divizare, creditorii
societăților care dețin creanțe certe lichide, anterioare datei publicării și nescadente pot
face opoziție în vederea garantării satisfacerii creanțelor lor.
- administratorii societăţilor implicate întocmesc un raport scris detaliat în care este
explicat proiectul de fuziune sau de divizare, se precizează temeiul juridic şi
fundamentul economic al operaţiunii şi se arată modul de determinare a ratei de schimb
a acţiunilor.
- sunt numiţi experţi pentru examinarea proiectului de fuziune sau de divizare, care vor
întocmi un raport scris către acţionari (nu este necesară numirea experţilor dacă toţi
acţionarii/asociaţii decid în acest sens).
- în max. 3 luni de la publicarea proiectului de fuziune/divizare se întruneşte AGA a
fiecărei societăţi pentru a decide cu privire la fuziune sau divizare.
- se înregistrează în registrul comerţului şi se publică în M.Of.: actul modificator al
societăţii absorbante sau al societăţii divizate parţial și actul constitutiv al societăţilor
nou înfiinţate prin fuziune sau divizare.

Fuziunea/divizarea devine efectivă :

- în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, de la data înmatriculării în
registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;
- în alte cazuri, de la data înregistrării hotărârii ultimei AGA care a aprobat operaţiunea,
cu excepţia cazului în care, prin acordul părţilor, se stipulează că operaţiunea va avea
efect la o altă dată, care nu poate fi însă ulterioară încheierii exerciţiului financiar curent
al societăţii absorbante sau societăţilor beneficiare, nici anterioară încheierii ultimului
exerciţiu financiar încheiat al societăţii sau societăţilor ce îşi transferă patrimoniul.

 Efectele fuziunii sau divizării sunt:

a) transferul tuturor activelor şi pasivelor societăţii absorbite /divizate către societatea
absorbantă sau către fiecare dintre societăţile beneficiare în conformitate cu regulile
de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
b) acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite sau divizate devin acţionari, respectiv
asociaţi ai societăţii absorbante, respectiv ai societăţilor beneficiare, în conformitate
cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
c) societatea absorbită sau divizată încetează să existe.
 Trebuie reţinute următoarele interdicţii:

72
I. Nici o acţiune sau parte socială la societatea absorbantă nu poate fi schimbată pentru
acţiuni/părţi sociale emise de societatea absorbită şi care sunt deţinute:
a) de către societatea absorbantă, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în nume
propriu, dar în contul societăţii; sau
b) de către societatea absorbită, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în nume
propriu, dar în contul societăţii.
II. Nici o acţiune sau parte socială la una dintre societăţile beneficiare nu poate fi schimbată
pentru acţiuni la societatea divizată, deţinute:
a) de către societatea beneficiară în cauză, direct sau prin intermediul unei persoane
acţionând în nume propriu, dar pe seama societăţii; sau
b) de către societatea divizată, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în nume
propriu, dar pe seama societăţii.

Nulitatea unei fuziuni sau divizări poate fi declarată numai prin hotărâre judecătorească.

2.3. Transformarea societăţilor

Transformarea într-o altă formă de societate intervine în cazurile prevăzute de lege,
atunci când o societate îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte
societăţi.
În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile societăţii care şi-a încetat existenţa se
transferă în patrimoniul societăţii nou înfiinţate, cu excepţia cazului în care prin actul adițional
prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel.

73
 IV. Desființarea societăților
O societate încetează, după caz, prin: constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune,
divizare totală, transformare, dizolvare, ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau
de lege.

1. Dizolvarea
Dizolvarea reprezintă prima etapă în procesul de desființare a societăţilor și marchează
momentul în care încetează capacitatea juridică deplină de exercițiu a acestor entități
economice, fiind înlocuită cu o capacitate limitată la încheierea actelor juridice necesare
lichidării.
Dizolvarea intervine:
 pe baza hotărârii AGA (denumită dizolvare voluntară),
 în temeiul hotărârii tribunalului, (denumită dizolvare silită) pronunțată la cererea
oricărui asociat pentru motive temeinice, cum ar fi:
- neînţelegeri grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii,
- falimentul societăţii,
- declararea nulităţii societăţii, ca efect al nerespectării condiţiilor de fond şi formă
impuse de lege,
- lipsa organelor statutare sau imposibilitatea întrunirii acestora,
- societatea nu a mai depus la registrul comerțului, în cel mult 6 luni de la expirarea
termenelor legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte,
- societatea şi-a încheiat activitatea,
- lipsa unui sediu cunoscut,
- asociaţii au dispărut sau nu au domiciliul sau reşedinţa cunoscute (cu excepţia
inactivităţii temporare);
 în temeiul legii (dizolvarea de drept) în cazurile următoare:
- trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii,
- imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia.
Cazuri speciale de dizolvare specifice anumitor tipuri de societăţi:
i. SNC și SRL se dizolvă în cazul decesului, incapacității, excluderii sau retragerii,
falimentului unui dintre asociați dacă numărul acestora se reduce la o singură persoană și
nu există clauză de continuitate cu succesorii asociatului (nici nu se decide transformarea
SRL în societate unipersonală).
ii. SA și SRL se dizolvă în cazul diminuării activului net al societății la mai puțin de
jumătate din valoarea capitalului social subscris, ca urmare a unor pierderi stabilite prin
situațiile financiare anuale aprobate conform legii.
iii. SA, SCA și SRL se dizolvă în cazul reducerii capitalului social sub minimum legal.
iv. SA se dizolvă în cazul reducerii numărului de acționari la o singură persoană.
v. SCS și SCA se dizolvă când prin retragerea sau decesul unuia (unora) din asociaţi
dispare categoria de asociaţi comanditaţi sau comanditari.
În cazul decesului asociatului cu răspundere nelimitată societatea trebuie să plătească
moştenitorilor partea ce li se cuvine, după ultimul bilanţ contabil aprobat (în termen de 3 luni
de la notificarea decesului asociatului).

 Efectele dizolvării
Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără
lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege.
Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la
terminarea acesteia. Din momentul dizolvării (adică din ziua expirării termenului fixat pentru

74
durata societăţii ori de la data la care dizolvarea a fost hotărâtă de AGA sau declarată prin
sentinţă judecătorească), directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu mai pot
întreprinde noi operaţiuni. În caz contrar, aceştia sunt personal şi solidar răspunzători pentru
acţiunile întreprinse.
Dizolvarea societăţilor comerciale trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi
publicată în M.Of.

2. Lichidarea societăţilor
Lichidarea constă într-o serie de operaţiuni prin care activul patrimonial este valorificat
şi transformat în lichidităţi cu ajutorul cărora este stins pasivul patrimoniului societăţilor în
dizolvare.
i. Lichidarea şi repartizarea patrimoniului social sunt guvernate de următoarele reguli:
- administratorii societății îşi continuă activitatea până la preluarea funcţiei de către
lichidatori,
- în termen de 30 de zile de la dizolvare sunt numiţi lichidatorii şi li se stabilesc puterile
ce le sunt conferite; actul de numire (hotărârea AGA sau hotărârea instanţei de judecată)
este depus de lichidatori la registrul comerţului şi publicat în M.Of.,
- lichidatorii vor depune semnătura lor în registrul comerţului.
- toate actele emanând de la societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare.
- lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a
societăţii.
- lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult un an de la data dizolvării. Pentru
motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu perioade de câte 6 luni, dar
nu cu mai mult de 24 de luni cumulat.
ii. Numirea, atribuții și obligațiile lichidatorilor:
Pot fi lichidatori persoanele fizice sau persoane juridice ai căror reprezentanţi permanenţi
au calitatea de lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii. Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca
şi administratorii sau membrii ai directoratului.
Lichidatorii sunt obligaţi:
- să facă un inventar și să încheie un bilanț care să constate situația exactă a patrimoniului
societății,
- să primească şi să păstreze:
 patrimoniul societăţii,
 registrele şi actele societăţii, încredinţate de administratori/de membrii
directoratului.
- să ţină un registru cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor.
Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor, sau al consiliului de
supraveghere (în cazul SA).

Atribuţiile lichidatorilor:
- să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;
- să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii;
- să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii.;
- să stea în judecată în numele societăţii;
- să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare, să facă tranzacţii şi
să îndeplinească orice alte acte necesare;
- orice alte atribuții conferite de AGA.
Lichidatorii care întreprind noi operaţiuni comerciale, ce nu sunt necesare scopului
lichidării, sunt răspunzători personal şi solidar de executarea lor.

75
 Regula: Lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nicio sumă în contul părţilor ce li s-ar cuveni
din lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii.
Excepţia: Asociaţii vor putea cere însă ca sumele reţinute să fie depuse la o bancă şi să
se facă repartizarea asupra acţiunilor sau părţilor sociale, chiar în timpul lichidării, dacă, în
afară de ceea ce este necesar pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii, scadente sau care
vor ajunge la scadenţă, mai rămâne un disponibil de cel puţin 10% din cuantumul lor.
Împotriva deciziilor lichidatorilor, creditorii societăţii pot face opoziţie sau pot formula
acţiuni în temeiul creanţelor scadente, în condiţiile legii.

iii. Procedura lichidării – etape:

- imediat după preluarea funcţiei, lichidatorii sunt obligaţi să facă şi să semneze un
inventar şi să încheie un bilanţ, care să constate situaţia exactă a activului şi pasivului
societăţii, împreună cu directorii şi administratorii, respectiv cu membrii directoratului
societăţii.
- în 60 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să depună la registrul comerţului un raport
privind situaţia economică a societăţii. Dacă societatea îndeplineşte condiţiile pentru
deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, lichidatorul are obligaţia de a solicita
deschiderea acestei proceduri în termen de 15 zile de la data depunerii raportului.
- la împlinirea unui termen de 6 luni de la numire, lichidatorul trebuie să depună la
registrul comerţului un raport privind stadiul operaţiunilor de lichidare.
- la împlinirea termenului de un an de la data dizolvării lichidatorul trebuie să depună la
registrul comerţului un nou raport, însoţit, dacă este cazul, şi de hotărârea instanţei de
prelungire a termenului de lichidare.
- în 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii vor depune la registrul comerţului
cererea de radiere a societăţii din registrul comerţului, sub sancţiunea unei amenzi
judiciare de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere.

După terminarea lichidării unei SNC sau SCS ori SRL, lichidatorii întocmesc situaţia
financiară de lichidare şi repartizare şi propun repartizarea activului între asociaţi, pe care o
înregistrează la registrul comerţului. Aprobarea situaţiei financiare de lichidare şi repartizare
liberează pe lichidatori. Şi în cazul SA şi SCA lichidarea se finalizează prin aprobarea situaţiei
financiare finale prin care se arată partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din repartizarea activului
societăţii, la care se anexează raportul organului de control (cenzori sau auditori fiscali),
înregistrată la registrul comerţului. Aprobarea situaţiei financiare finale liberează pe lichidatori,
sub rezerva repartizării activului societăţii.
După aprobarea socotelilor şi terminarea repartiţiei, registrele şi actele societăţii se depun
- la asociatul desemnat de majoritate, în cazul SNC, SCS, SRL,
- la registrul comerţului (registrele prevăzute de lege) şi la Arhivele Naţionale, în cazul
SA şi SCA.

3. Radierea societăţilor
După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din registrul
comerţului (dată de la care încetează personalitatea juridică a societăţii).
Radierea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de 200 ei pentru fiecare zi de întârziere,
trebuie cerută de lichidatori în termen de 15 zile de la terminarea lichidării. Amenda va fi
aplicată de judecătorul delegat.
Radierea se poate face şi din oficiu prin sentinţă a tribunalului, dacă în termen de 3 luni
de la expirarea termenului de un an prevăzut pentru lichidare, prelungit de tribunal după caz,
registrul comerţului nu a fost sesizat cu nicio cerere de radiere sau cu nicio cerere de numire a

76
lichidatorului. Hotărârea judecătorească de radiere se comunică societăţii, autorităţilor fiscale,
registrului comerţului şi se afişează pe pagina de internet şi la sediul registrului comerţului.
Bunurile rămase din patrimoniul societăţii radiate din registrul comerţului revin
acţionarilor/asociaţilor, care răspund în limita valorii acestora pentru acoperirea creanţelor,
conform prevederilor Codului de procedură civilă.
Registrele şi actele societăţii trebuie păstrate 5 ani după data depunerii lor la Oficiul
Registrului Comerţului.
***

77
 Obiectul raportului juridic
Bunurile

Noţiune
Definiţia bunului
Clasificarea bunurilor

Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile (conduita) la care este îndreptăţit
subiectul activ (creditorul) şi de care este ţinut subiectul pasiv (debitorul).
În cadrul anumitor raporturi juridice patrimoniale conduita părţilor priveşte anumite lucruri,
care pot fi considerare obiecte exterioare ale acţiunii sau inacţiunii părţilor (adică lucrurile sunt
obiecte ale obiectului raportului juridic, fără a fi incluse în structura acelui raport juridic).

Bunurile

Noţiunea de bun poate fi folosită intr-un dublu sens.

 În sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la
acestea.
 În sens restrâns, se desemnează numai lucrurile = adică acele valori economice necesare
persoanelor şi susceptibile a fi însușite prin intermediul drepturilor patrimoniale.

„Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept
patrimonial”. (art.535 C.civ.)

2. Clasificarea bunurilor
Clasificarea bunurilor permite stabilirea regimului juridic aplicabil fiecărei categorii de bunuri.

2.1. în funcţie de natura bunurilor şi calificarea dată de lege, distingem între bunuri imobile şi
bunuri mobile
 bunurile imobile sunt de trei feluri:
- imobile prin natura lor;
- imobile prin destinaţie;
- imobile prin determinarea legii.
Bunurile imobile prin natura lor sunt terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile
prinse in rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate in pămant cu caracter permanent,
platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental,
precum şi tot ceea ce, in mod natural sau artificial, este incorporat in acestea cu caracter permanent
(art.537 C.civ.).
Bunurile imobile prin destinaţie sunt acele bunuri care prin natura lor sunt lucruri mobile
însă, dată fiind destinaţia lor, stabilită de proprietar, legea le consideră imobile.
Astfel, sunt bunuri imobile prin destinație materialele separate în mod provizoriu de un imobil,
pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile
integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi
reintegrate. Mai mult, și materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri
imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie. (art.538C.civ.)
Bunurile imobile prin determinarea legii sunt drepturile reale imobiliare, precum şi acţiunile
în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui lucru imobil. (art.542 C.civ.)

 bunurile mobile sunt şi ele de trei feluri:

- mobile prin natura lor;
- mobile prin anticipaţie;
- mobile prin determinarea legii.
Bunurile mobile prin natura lor sunt acele lucruri pe care legea nu le consideră imobile,
această calitate fiind stabilită şi pentru undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi
pentru energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi
puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora. (art.539
C.civ.)
Bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe
care părţile unui act juridic le privesc ca mobile in considerarea a ceea ce vor deveni in viitor.
Prin urmare, bunurile mobile prin anticipaţie sunt, spre exemplu, bogăţiile de orice natură ale
solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin
mobile prin anticipaţie, atunci cand, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în
vederea detaşării lor - adică sunt instrăinate cu anticipaţie prin act juridic-.(art.540 C.civ.)
Se poate observa că mobilele prin anticipaţie au un caracter mobiliar relativ, în sensul că aceste
bunuri sunt mobile numai în raporturile dintre părţile actului juridic respectiv. Faţă de terţi insă,
ele devin mobile numai după desprinderea efectivă de fond.
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt: drepturile reale asupra unui lucru mobil; toate
drepturile de creanţă; drepturile intelectuale (numite şi drepturi de proprietate intelectuală sau
drepturi de creaţie intelectuală, categorie ce cuprinde drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor şi drepturile conexe acestora); acţiunile in justiţie referitoare la un drept
mobiliar.

 importanța clasificării:
- în ceea ce priveşte efectele posesiei:
pentru bunurile imobile posesia poate conduce la uzucapiune, în condiţiile art.930 şi urm.
C.civ.,
iar pentru bunurile mobile posesia valorează, în condiţiile care rezultă din art.935 C.civ., o
prezumţie absolută şi irefragabilă de proprietate sau poate conduce la dobândirea proprietăţii prin
uzucapiune în condiţiile art.939 C.civ.;
- publicitatea înstrăinărilor se aplică, în principal, în materia bunurilor imobile;
- înstrăinarea anumitor bunuri imobile este supusă, uneori, unor cerinţe mai riguroase;
- în cazul bunurilor comune ale soţilor,
înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu poate fi făcută de către unul dintre soţi decât cu
consimţămantul expres al celuilalt soţ,
în schimb, pentru instrăinarea bunurilor mobile, se prezumă existenţa consimţămantului
celuilalt soţ (prezumţia de mandat tacit reciproc);
- executarea silită este supusă unor reguli diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil sau un bun
imobil;
- competenţa teritorială
în pricinile privitoare la imobile aparţine, de regulă, instanţei în a cărei circumscripţie
teritorială se află situat imobilul,
însă, în pricinile referitoare la bunuri mobile, este competentă, în principiu, instanţa de la
domiciliul pârâtului;
- în dreptul internaţional privat,
imobilele sunt cârmuite de legea locului imobilului (lex rei sitae),
iar mobilele sunt cârmuite de legea personal a titularului (lex personalis), care poate fi:
legea naţională (lex patriae) sau
legea domiciliului (lex domicilii).

2.2. după cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile, distingem
între : bunurile fungibile şi bunuri nefungibile.
 bunurile fungibile
= sunt acele bunuri determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite
unele prin altele în executarea unei obligaţii (art.543 alin.(2) C.civ.).
 bunurile nefungibile
= sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii, aşa încât debitorul nu
este liberat decât prin predarea bunului datorat.
Însă caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci
poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca două
bunuri fungibile să fie considerate nefungibile. 1 (art.543 alin.(3) C.civ.)

2.2. bis. după modul de individualizare distingem între: bunuri individual determinate și bunuri
individualizate generic
 bunuri a individual determinate (denumite și bunuri certe = res certa)
= bunuri care, este individualizat prin însuşirile sale proprii, specifice 2 fie potrivit naturii lor, fie
de părţile actului juridic.
 bunuri individualizate generic (denumite și bunuri de gen = res genera)
= bunuri care sunt individualizate pe baza însușirile speciei sau categoriei din care fac parte
(ulterior, acestea trebuie individualizate prin indicarea numărului, sau a greutăţii, ori a măsurii
etc.).
În ciuda faptului că în Codul civil din 2009 nu mai figurează această clasificare, totuși
numeroase dispoziții legale se referă fie la bunuri certe3, fie la bunuri de gen4.
Subliniem că bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile determinate
individual sunt bunuri nefungibile.

1
De exemplu, A împrumută lui B un pix cu condiția să-i fie restituit exact acel pix, pe care l-a primit cadou de la
prietenul lui, înainte să plece din țară.
2
De exemplu, un tablou se individualizează prin indicarea titlului și numelui pictorului.
3
De exemplu, art.1273 alin.(1) C.civ., art.1482 C.civ., art.1494 alin.(1) lit.b) C.civ. etc
4
Spre exemplu, art.1273 alin.(1) C.civ., art.1486 C.civ., art.1678 C.civ. etc.
  importanța clasificării:
- în ceea ce privește valabilitatea plății5
numai bunurile certe pot forma obiectul plății, întrucât numai acestea pot fi transmise de
debitor.
- compensaţia, ca modalitate de stingere a obligaţiilor, poate interveni numai în cazul bunurilor
fungibile.
- în ceea ce privește momentul transmiterii (constituirii) dreptului real asupra bunurilor în temeiul
actelor juridice între vii translative (constitutive) de drepturi reale:
- art.1273 alin.(1) C.civ. prevede că „drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul
de voință al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor
bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de
gen”. Astfel, în ipoteza în care contractul de vânzare privește un bun cert (individual determinat),
dreptul real se transmite, ca regulă generală, în momentul încheierii actului juridic, chiar dacă nu
s-a predat bunul respectiv, dacă părțile nu au prevăzut altfel. (art.1674 C.civ.).
- însă, în cazul în care actul juridic privește bunuri de gen, dreptul real se transmite numai
după ce acestea au fost individualizate prin numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod
convenit sau impus de natura bunului, care se realizează la data predării, afară de cazul în care este
vorba despre o vânzare în bloc a bunurilor, ipoteză în care proprietatea se strămută cumpărătorului
de la încheierea contractului.
Având în vedere faptul că debitorul obligației de predare a bunurilor de gen (vânzătorul) are
posibilitatea de a face rost de bunuri de același gen pe care să le predea cumpărătorului, în cazul
bunurilor de gen se aplică regula: bunurile de gen nu pier niciodată (genera non pereunt).
- locul de executare a obligaţiei de predare :
bunul cert trebuie predat acolo unde se află bunul în momentul încheierii contractului
(art.1494 alin.(1) lit. b) C.civ.),
bunurile de gen trebuie predate la domiciliul sau sediul debitorului din momentul încheierii
contractului (art.1494 alin.(1) lit. c) C.civ.).6

2.3. după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanței ori înstrăinarea lor,
distingem între bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
 bunul consumptibil
= bunul pentru care prima lui întrebuințare implică consumarea substanței sau înstrăinarea lui
(art.544 alin.(2) C.civ.(
- de ex.: banii, alimentele etc.
 bunul neconsumptibil
= bunul care poate fi folosit în mod repetat, fără consumarea substanței sau înstrăinarea lui.
- de ex. : un apartament, un autoturism etc.
Precizăm că părțile pot prin actul juridic pe care îl încheie între ele să schimbe modul de
întrebuințare a unui bun consumptibil prin natura sa (art.544 alin.(3) C.civ.).

 importanţa clasificării
- în cazul uzufructului

5
Precizăm că, în dreptul civil, prin plată se înţelege executarea oricărei obligaţii, indiferent de obiectul ei, iar nu
numai remiterea unei sume de bani.
6
Executarea obligațiilor constând în predarea bunurilor, adică plata este cherabilă, iar nu portabilă.
 dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumptibil, uzufructuarul va trebui să
restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligația conservării substanței lui,
în cazul în care este vorba de un bun consumptibil7, uzufructuarului nu îi mai incumbă
obligația de a conserva substanța bunului pentru a-l restitui nudului proprietar ci, potrivit art.712
C.civ., el are obligaţia de a restitui un bun de aceeaşi calitate şi valoare (inclusiv cantitate) cu cel
primit sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lui la data stingerii uzufructului.
- în cazul contractului de împrumut
bunurile consumptibile pot forma numai obiectul împrumutului de consumație (numit şi
mutuum),
bunurile neconsumptibile pot forma obiectul împrumutului de folosință (numit şi comodat).

Precizăm că, deşi în majoritatea cazurilor bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele
neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci consumptibilitatea nu
trebuie confundată cu fungibilitatea. 8

2.4. după cum produc alte bunuri, fără a li se consuma sau diminua substanța, bunurile se împart
în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.
 bunurile frugifere
= în mod periodic şi fără să-și consume substanța, dau naștere altor bunuri, numite fructe.
 bunurile nefrugifere
=nu produc alte bunuri - fructe.

Distinge trei categorii de fructe: (art. 548 C.civ.)

 fructe naturale = sunt obținute fără intervenția omului, (pe care pămantul le produce de
la sine)9;
 fructe industriale = sunt obținute ca rezultat al intervenției omului (recoltele de orice
fel)10;
 fructe civile = sunt desemnate veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, (de ex.:chiriile, arenzile, dobanzile, venitul rentelor şi
dividendele)11

 importanța clasificării fructelor

- în ceea ce priveşte modul lor de dobândire:
fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), la data separării
de bunul care le-a produs (art.550 alin.(2) C.civ.,
iar fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului) )art.550 alin.(3)
C.civ.).

7
De fapt, în acest caz suntem în prezența unui cvasiuzufruct, deoarece uzufructuarului nu i se transmit doar folosința
bunului şi dreptul de a-i culege fructele, ci însuși dreptul de proprietate
8
De ex. o sticlă de vin foarte valoroasă este un bun consumptibil dar nefungibil; iar un roman polițist este un bun
neconsumptibil, dar poate fi considerat fungibil.
9
art.548 alin. (2) C.civ.
10
art. 548 alin. (3) C.civ.
11
art. 548 alin. (4) C.civ.
 De exemplu, în temeiul unui contract de uzufruct, uzufructuarul are dreptul să primească
fructele naturale şi industrial percepute după constituirea uzufructului, iar cele percepute după
stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fără a putea pretinde unul altuia despăgubiri pentru
cheltuielile ocazionate de producerea lor (art.710 C.civ.).
În schimb, fructele civile se cuvin uzufructuarului proporțional cu durata uzufructului,
dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi (art.711 C.civ.), deci chiriile, arenzile etc. scadente
anterior nașterii dreptului de uzufruct se cuvin nudului proprietar, chiar dacă acestea vor fi încasate
după această dată, iar cele care devin scadente în cursul exercitării dreptului de uzufruct se cuvin
uzufructuarului, chiar dacă vor fi percepute după încetarea dreptului de uzufruct.

N.B. Fructele nu trebuie confundate cu productele.

Productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței
acestuia. (art.549 C.civ.) – de ex. cheresteaua se obține prin prelucrarea unui copac
Distincția dintre fructe şi producte prezintă importanță practică sub mai multe aspecte, de
exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului
proprietar; posesorul de bună-credință dobândește numai fructele (art.948 C.civ.), nu şi productele.

2.5. după cum pot fi sau nu împărțite fără să își schimbe destinația economică, bunurile se clasifică
în divizibile şi indivizibile (art.545 alin.(2) C.civ.).
 bunul divizibil
= este acela care poate fi împărțit fără să își schimbe, prin aceasta, destinația sa economică. (de ex.
o pâine)
 bunul indivizibil
= este acela care, prin împărțire, își schimbă destinația economică (de ex. un computer)
Părțile, prin act juridic, pot considera că un bun divizibil prin natura lui este indivizibil
(art.545 alin.(3) C.civ.).

 importanţa clasificării
- în materia partajului
întrucât bunul indivizibil nu poate fi fracționat, el va fi atribuit unuia dintre copărtași sau va
fi scos la vânzare prin licitație, iar prețul obținut va fi împărțit intre copărtași.
= în cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte
bunul indivizibil care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte determină o
indivizibilitate naturală, așa încât, după caz, fiecare creditor poate cere întreaga prestație sau
fiecare debitor este ţinut să execute întreaga prestație. (de ex. un singur vânzător trebuie să predea
apartamentul mai multor cumpărători, sau mai multe persoane moștenesc un apartament.)

2.6. în funcție de corelația dintre ele, distingem între bunuri principale şi bunuri accesorii
 bunul principal
= este acela care poate fi folosit de sine-stătător, în mod independent, fără să fie destinat a servi la
întrebuințarea altui bun.
 bunul accesoriu
= este acela care a fost destinat, in mod stabil şi exclusiv, întrebuințării economice a altui bun, atât
timp cat satisface această utilizare (art.546 alin.(1) C.civ).12
N.B. - caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însușirile fizice ale bunului,
cât mai ales din voința omului, numai proprietarul ambelor bunuri putând stabili destinația comună
a acestora. (art.546 alin.(2) C.civ.). Pe de altă parte, separarea temporară a unui bun accesoriu de
bunul principal nu îi schimbă caracterul de bun accesoriu. (art.546 alin.(5) C.civ.).
Însă prin transformarea unui bun principal într-un bun accesoriu nu trebuie să se aducă
atingere drepturilor unui terț cu privire la acesta (art.546 alin.(6) C.civ.])

 importanţa clasificării
proprietarul bunului principal este și proprietarul bunului accesoriu,
bunul accesoriu urmează soarta bunului principal, 13 dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres
în cadrul actului juridic, inclusiv în cazul înstrăinării sau grevării bunului principal (art.546 alin.(3)
C.civ.).

Subliniem că nu există suprapunere între clasificarea drepturilor reale în principale şi

accesorii şi clasificarea bunurilor în principale şi accesorii, deoarece aceasta din urmă privește
bunurile în materialitatea lor. Ca urmare, asupra unui bun principal poate să existe un drept real
accesoriu (spre exemplu, un autoturism este dat în gaj), după cum asupra unui bun accesoriu există
şi un drept real principal (cheile unui lacăt pot fi în proprietatea mai multor persoane).

2.7. după modul lor de percepere sunt bunuri corporale şi bunuri incorporale 14
 bunurile corporale
= sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind ușor perceptibile simțurilor omului.
 bunurile incorporale
= sunt valorile economice care au o existență ideală, abstractă.
În doctrină se precizează că împărțirea bunurilor în corporale şi incorporale echivalează cu
opunerea dreptului de proprietate, pe de o parte, celorlalte drepturi reale şi drepturilor de creanţă,
pe de altă parte. Aceasta, deoarece, dreptul de proprietate este încorporat în obiectul asupra căruia
poartă.
Sunt bunuri incorporale:
- drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate,
- drepturile de creanță,
- creațiile intelectuale = drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile
conexe acestora;
- titlurile de valoare = valorile mobiliare (acțiunile, obligațiunile, instrumentele financiare
derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare în
această categorie), precum şi efectele de comerț (cambia, biletul la ordin şi cecul);

12
Sunt bunuri accesorii, de ex. cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, încărcătorul pentru telefonul mobil etc.
13
accesorium sequitur principale
14
Corporales hac sunt quae tangi possunt, velut fundus, vestis, aurum. Incorporales sunt quae tangi non possunt,
qualia sunt quae in iure consistunt, sicut hereditas, usufructus, obligationes.
  importanța clasificării:
- proprietatea poate fi dobândită ca efect al posesiei de bună-credință (art.935 C.civ.), asupra
bunurilor mobile corporale, iar numai în mod excepțional şi numai asupra unei anumite categorii
de bunuri mobile incorporale, anume titlurile la purtător (art.940 C.civ.);
- dobândirea proprietății prin simpla tradițiune (=remitere materială) se aplică numai cu privire la
bunurile mobile corporale şi, prin excepției, la titlurile la purtător;

2.8. în funcție de regimul circulaţiei lor juridice distingem între bunuri aflate în circuitul civil şi
bunuri scoase din circuitul civil
 bunurile aflate în circuitul civil
= sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice.
Regula : bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepțiile prevăzute expres de lege.
distinge între:
- bunurile care pot circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte,
- bunurile care pot fi dobândite, deținute sau înstrăinate numai cu respectarea anumitor condiții
restrictive (de exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi substanţele
toxice, obiecte de cult etc.).
 bunurile scoase din circuitul civil
= sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi
reale (art.1229 C.civ.).
Sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a
forma obiectul dreptului de proprietate şi, pe cale de consecință, obiect (derivat) al actelor juridice,
adică așa-numitele lucruri comune (= aerul, razele soarelui, apa mării etc.), care nu pot aparține
nimănui și care sunt folosite de toți, în condițiile și limitele prevăzute de lege.
Noțiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circuitul civil, în
realitate, vizează
- fie numai inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar care pot forma obiectul
unor acte juridice netranslative de proprietate),
- fie numai regimul juridic restrictiv al circulației anumitor bunuri.

 importanţa clasificări
- se manifestă în ceea ce privește valabilitatea actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor.

2.9. Alte clasificări ale bunurilor

i) Bunuri din domeniul public 15 şi bunuri din domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale16
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulari:

15
Potrivit art.136 alin.(2) din Constituţie, „proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale”.
16
Unităţile administrativ-teritoriale sunt enumerate de art.3 alin.(3) din Constituţie, astfel: comunele, oraşele, inclusiv
municipiile, precum şi judeţele.
- ai dreptului de proprietate publică, după cum bunurile intră fie in „domeniul public de interes
național” (dreptul de proprietate publică aparține statului) sau in „domeniul public de interes local
sau județean” (dreptul de proprietate publică aparține comunelor, orașelor, municipiilor sau
județelor),
- ai dreptului de proprietate privată, denumit „domeniul privat”.
Fac parte din domeniul public nu numai bunurile declarate ca atare, în mod expres, de lege,
dar şi bunurile din patrimonial statului sau unităților administrativ-teritoriale care, prin natura lor,
sunt de uz sau de interes public.
Apartenența unui bun la domeniul public sau la domeniul privat se stabilește în funcție de
două criterii, anume fie prevederile legii, fie criteriul afectațiunii bunului la uzul public (bunurile
care sunt afectate folosinței publice directe) sau la interesul public (bunurile care sunt afectate
serviciilor publice).

 importanța clasificării
- numai bunurile din domeniul public (al statului sau al unităților administrativ-teritoriale) sunt
inalienabile (art.136 alin.(4) din Constituție) şi, pe cale de consecință, insesizabile şi
imprescriptibile.
Pe de altă parte, art.861 alin.(1) C.civ. dispune că „bunurile proprietate publică sunt
inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”; iar alin.(2) prevede că „proprietatea publică poate fi
de domeniul public sau de domeniul privat”. Și art.4 din Legea nr.213/1998 prevede expres că
statul şi unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată asupra bunurilor din
domeniul privat.
- în schimb, art.553 alin.(4) C.civ. stabileşte că „bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent
de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel"; asemenea bunuri
„pot fi instrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobandite prin orice mod prevăzut
de lege”.

ii) după cum pot fi urmărite silit sau nu pot forma obiectul executării silite distingem între bunuri
sesizabile şi bunuri insesizabile
Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanță având ca obiect remiterea unei
sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plătește de bunăvoie, el va putea să treacă
la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-și creanța din sumele obținute prin
valorificarea acestora. Trebuie retinut insă că nu toate bunurile debitorului pot forma obiect al
executării silite.
În consecinţă, vom deosebi:
 bunurile sesizabile
= acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite,
 bunurile insesizabile
= acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanţe băneşti.
intrucat această clasificare prezintă

 importanţa clasificării
- Regula o reprezintă caracterul sesizabil (urmăribil) al bunurilor debitorului,
- Excepția : numai în cazurile expres prevăzute de lege bunurile sunt insesizabile (neurmăribile).
iii) Bunuri comune ale soţilor şi bunuri proprii în cadrul regimului comunităţii legale:
Bunurile comune sunt acele bunuri dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți, cu
excepția cazurilor prevăzute de art.340 C.civ.
Bunurile proprii ale fiecărui soţ sunt:
- bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
- bunurile de uz personal;
- bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de
comerț care face parte din comunitatea de bunuri;
- drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor
distinctive pe care le-a înregistrat;
- bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare,
schițele şi proiectele artistice, proiectele de invenții şi alte asemenea bunuri;
- indemnizația de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia
dintre soți;
- bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit
in schimbul acestora;
- fructele bunurilor proprii.

Prin convenție matrimonială poate fi ales un alt regim matrimonial decât cel al comunității legale,
anume regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale.

PATRIMONIUL

1. Terminologie.
Doctrina a definit patrimoniul într-un înțeles tehnic ca fiind un ansamblu de drepturi si obligații
cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept.
Deși, privit în sens strict juridic, conceptul de patrimoniu a fost și rămâne legat de ideea de
proprietate (privată), fiind asociat, încă de la început, cu idea de „avuție”, nu numai materială, ci
și spirituală, nu numai a unui singur individ sau a familiei acestuia asupra averii lor, ci și a unui
popor, a unei națiuni sau chiar a speciei umane în ansamblul său, asupra realității mediate sau
imediate, cu tot caracterul de generalitate al acestor noțiuni - patrimoniul comun al umanității,
patrimoniul cultural național etc.
Legiuitorul folosește alte noțiuni pentru a desemna un ansamblu de bunuri:
- „fond” (terenurile alcătuiesc fondul funciar pădurile fondul forestier) sau
- „domeniu” (domeniul public si domeniul privat al statului și al unităților administrative-
teritoriale).

N.B. Patrimoniul este un element fundamental al personalității juridice, este dimensiunea

economică a subiectului de drept, persoană fizică sau persoană juridică.
2. Reglementare.
Codul civil reglementează pe larg conceptul de patrimoniu, astfel:
„Art.31. Patrimoniul. Mase patrimoniale și patrimonii de afectațiune
(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și
datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia.
(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni17 numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
(3) Patrimoniile de afectațiune sunt
- masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a III-a,
- cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și
- alte patrimonii determinate potrivit legii.
Art.32. Transferul intrapatrimonial
(1) În caz de diviziune sau afectațiune, transferul drepturilor și obligațiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în
cadrul aceluiași patrimoniu, se face cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și fără a prejudicia drepturile
creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.
(2) În toate cazurile prevăzute la alin.(1), transferul drepturilor și obligațiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu
constituie o înstrăinare.
Art.33. Patrimoniul profesional individual
(1) Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabilește prin
actul încheiat de titular, cu respectarea condițiilor de formă și de publicitate prevăzute de lege.
(2) Dispozițiile alin.(1) se aplică în mod corespunzător și în cazul măririi sau micșorării patrimoniului profesional
individual.
(3) Lichidarea patrimoniului profesional individual se face în conformitate cu dispozițiile art.1.941-1.948, dacă prin
lege nu se dispune altfel.”

Noțiunea de patrimoniu se mai regăsește, printre altele, în următoarele texte legale: art.143, 158
alin.1, 205 alin.3, 230, 233, 235 din Legea nr.31/1990 privind societățile; art.119, art.121 din
Legea nr.215/2001 a administrației publice locale etc.
3. Definiție
Potrivit art.31, alin.(1) C. civ.: Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui
patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia.
Art.121 din Legea nr.215/2001 prevede: „Constituie patrimoniul unității administrativ teritoriale
bunurile mobile si imobile care aparțin domeniului public al acesteia, domeniului ei privat,
precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial."

4. Conținut
Există o asemănare între patrimoniu și un registru contabil, întrucât, întocmai ca într-un astfel
de registru, într-o rubrică sunt înscrise veniturile, iar în alta datoriile; o altă analogie plasează
patrimonial în raport cu un cont bancar curent, în care drepturile sunt înscrise la „credit”, adică la
rubrica sumelor depuse, iar obligațiile la „debit”, adică la rubrica sumelor retrase, așa încât
patrimoniul poate fi definit ca expresie contabilă a tuturor puterilor economice aparținând unui
subiect de drept.18

17
a afecta un bun sau un patrimoniu = a stabili un scop, o utilizare acelui bun sau patrimoniu, adică a-i da o anumită
destinație; patrimoniul de afectațiune=masa patrimonială constituită pentru un anumit scop, cum ar fi desfășurarea
unei activități.
18
G.N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale
principale, București, 1947, p. 21.
 Patrimoniul, fiind o sumă de valori, este distinct de bunurile care îl compun la un moment
dat; el există indiferent de schimbările și modificările care se produc în legătură cu drepturile
și obligațiile care-i alcătuiesc conținutul.
Pe lângă obligațiile cu conținut economic, în cuprinsul patrimoniului intră numai drepturile
cu conținut economic, evaluabile în bani, adică drepturile patrimoniale, nu și cele personal-
nepatrimoniale.
Bunurile, în materialitatea lor, intră în patrimoniul unei persoane numai prin intermediul
dreptului care poarta asupra lor, ca obiect al acestui drept; în absența dreptului, simpla stăpânire
în fapt a bunului nu determină apartenența acestuia la patrimoniul celui care îl stăpânește.
Patrimoniul este alcătuit din drepturi și obligații. Drepturile alcătuiesc activul patrimonial,
iar obligațiile formează pasivul patrimonial.
Când activul patrimonial depășește pasivul, titularul patrimoniului este solvabil; dimpotrivă,
când pasivul este mai mare ca activul, titularul patrimoniului este insolvabil.

5. Teorii cu privire la patrimoniu.

5.1. Teoria personalistă a patrimoniului (teoria clasică), ai cărei promotori au fost Aubry și Rau. Ideile de
bază ale teoriei clasice sunt următoarele:
- numai persoanele pot avea un patrimoniu;
- orice persoană are un patrimoniu ;
- o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu care este unitar și indivizibil;
- patrimoniul nu poate fi separat de persoana care îl deține.
5.2. Teoria patrimoniului de afectațiune ai cărei promotori au fost Bekker, Brinz și Uger. Ideile de bază
sunt următoarele:
- patrimoniul nu mai este legat de personalitatea subiectului de drept;
- unitatea elementelor patrimoniului este data de ideea de scop, de afectațiune;
- o persoana poate fi titulară mai multor patrimonii, în funcție de scopul, de afectațiunea pe care a dat-o
unei anumite mase din bunurile sale.
5.3. Teoria modernă a patrimoniului este o sinteză a celor două teorii: cea personalistă și ce a afectațiunii.
Ideile care conturează într-un mod foarte general concepția contemporană asupra patrimoniului sunt cele
care ilustrează caracterele patrimoniului, fiind preluate din ambele teorii "clasice".
6. Caracterele patrimoniului.
6.1. Patrimoniul este o universalitate19 juridică (de drept), cu următoarele particularități:
- drepturile și obligațiile -componente ale patrimoniului-, sunt legate între ele prin apartenența la
același subiect de drept, formând un ansamblu, un tot;
- drepturile și obligațiile sunt distincte și relativ independente de universalitate, în sensul că
existența sau inexistența lor nu pune în discuție însăși universalitatea (patrimoniul există, indiferent
dacă titularul său este bogat sau sărac).
Patrimoniul, înteles ca universalitate de drept, se deosebește de universalitatea de fapt =
înţeleasă ca un ansamblu de bunuri ce aparțin unei persoane, fără să fie incluse și obligații (de ex.
fondul de comerț etc.).
Distingem următoarele:
- universalitatea de drept există indiferent de voința titularului, este alcătuită din drepturi și
obligații, este inalienabilă și independentă de elementele care o compun;

19
universalitate = tot, ansamblu
- universalitatea de fapt se formează ca urmare a manifestării de voință a subiectului de drept, este
alcătuită numai din drepturi (care poartă asupra unor bunuri), este alienabilă și nu există în mod
separat de elementele sale (dispariția bunurilor duce la dispariția "universalității").
„Art.541 C.civ. Universalitatea de fapt
(1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună
stabilită prin voința acesteia sau prin lege.
(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi
juridice distincte.”
6.2. Orice persoană are un patrimoniu.
Patrimoniul însoțește subiectul de drept pe întreaga sa existență, de la naștere/înființare,
până la moarte/desființare.
6.3. Patrimoniul este inalienabil (=nu poate fi înstrăinat) în timpul vieții persoanei fizice sau
al existentei persoanei juridice.
- În primul caz, el nu se poate transmite prin acte juridice încheiate de persoane care există, sunt
vii (acte juridice inter vivos), ci numai în baza actelor juridice care își produc efectele după moartea
titularului patrimoniului (acte mortis causa, de ex.prin succesiune legală sau testamentară).
- În cel de-al doilea caz, exista o singură situație în care o parte din patrimoniu se transmite de la
o persoană juridică la alta, fără ca prima sa își înceteze existenta; este vorba despre divizarea
parțială.
6.4. Orice persoană are un singur patrimoniu.
6.5. Patrimoniul este divizibil în mai multe mase patrimoniale (art.31, alin.(2) C.civ.), fiecare
având un regim juridic20 distinct (de ex. soții au bunuri comune și bunuri proprii- art.352-353
C.civ).

7. Functiile patrimoniului
7.1. Patrimoniul permite și explică gajul general al creditorilor chirografari
Art.2324 C. civ. Garanția comună a creditorilor
(1) Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc
drept garanție comună a creditorilor săi.
(2) Nu pot face obiectul garanției prevăzute la alin.(1) bunurile insesizabile.
(3) Creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege,
trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente
pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului.
(4) Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege pot
fi urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Acești creditori nu
vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.
Rezultă din textul de lege:
- că bunurile imobile sau mobile, prezente și viitoare, care aparțin unei persoane, formează un tot,
un ansamblu, care constituie o garanție a executării obligațiilor asumate de titularul lor față de alte
persoane;
- în momentul asumării obligațiilor, persoana răspunde pentru executarea acestor obligații cu acest
tot, cu întregul ansamblu;
- acest ansamblu formează un gaj, o garanție, generală adică de care beneficiază toți creditorii
titularului patrimoniului,

20
regim juridic = ansamblul de reguli
- creditorii beneficiari ai gajului general sunt îndeosebi creditorii chirografari, adică aceia care NU
beneficiază de garanții speciale cum sunt gajul (amanetul), ipoteca, privilegiu, fideiusiunea etc.
Cu alte cuvinte, creditorii chirografari nu beneficiază, pentru creanța lor, de nicio preferință
(adică de garanții) 21, fiind în situație de egalitate cu toți ceilalți asemenea lor, afată de creditorii
privilegiați sau garantați.
Principiul este stabilit de art.2326 C.civ. care prevede că:
(1) Prețul bunurilor debitorului se împarte între creditori proporțional cu valoarea creanței fiecăruia, afară de cazul
în care există între ei cauze de preferință ori convenții cu privire la ordinea îndestulării lor.
(2) Creditorii care au același rang au deopotrivă drept la plată, proporțional cu valoarea creanței fiecăruia dintre
ei.
Denumirea de gaj general evocă, în realitate, puterea pe care o are orice creditor asupra
patrimoniului debitorului și sugerează faptul că nu este vorba de un gaj propriu-zis, ci despre
dreptul creditorilor de a urmări bunurile ce se află în patrimoniul debitorului pentru realizarea
creanțelor, fără însă a-l opri să le înstrăineze. În concluzie, asupra patrimoniului se exercită nu doar
puterea titularului său care este debitorul dar și, mai puțin evident, puterea conferită de lege
creditorilor săi pentru ca aceștia să își realizeze drepturile patrimoniale.
Patrimoniul debitorului are funcția esențială de a constitui garanția generală, comună și
proporțională a tuturor creditorilor săi.
Proporțional înseamnă că, dacă există un creditor ce are o creanță de 1000 de lei și altul de 100
de lei, dacă din vânzarea bunurilor debitorului nu a rezultat un preț suficient pentru a achita toți
creditorii, ci în raport cu pasivul general, activul nu reprezintă decât 40% din datorii, atunci cel cu
creanța de 1000 de lei va lua 400 de lei, iar cel cu creanța de 100 de lei va lua 40 de lei.
Acest principiu este reluat și în textele speciale care detaliază modul de distribuire între
diferitele categorii de creditori (regula de bază a proporționalității aplicându-se de fapt între
creditorii din aceeași categorie), cum ar fi: art.779 alin.(2), art.865 și art.867 C. proc. civ., art.161-
163 din Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și art.258
din C. proc. fiscal.

7.2. Patrimoniul permite și explică subrogația22 reală cu titlu universal

- aceasta funcție este în strânsă legătură cu caracterul patrimoniului de a fi divizibil în mai multe
mase de bunuri.
Subrogația reală cu titlu universal este mecanismul juridic prin care locul oricărui bun
înstrăinat din patrimoniu (sau dintr-o masa de bunuri din cadrul patrimoniului) este luat de prețul
încasat sau de bunul primit în schimb; aceasta înlocuire se produce „automat”, iar bunul care intră
în patrimoniu dobândește regimul juridic al patrimoniului sau al masei de bunuri, în ansamblul
său.
Subrogația reală cu titlu particular este tot o înlocuire a unui bun cu altul în cadrul unui
patrimoniu sau al unei mase patrimoniale, numai că în acest caz bunul care intră în patrimoniul
dobândește nu numai regimul juridic al patrimoniului sau al masei de bunuri, în ansamblul său, ci
și regimul juridic specific numai bunului care a ieșit din patrimoniu (de aceea se spune ca ea are
loc numai în legătură cu bunuri privite individual = ut singuli). Subrogația reală cu titlu particular
se produce numai când legea o prevede în mod expres

21
Art.2327 C.civ. - Cauzele de preferință sunt privilegiile, ipotecile și gajul.
22
subrogație = înlocuire
7.3. Patrimoniul permite și explică transmisiunea universală sau transmiterea cu titlu universal în
situația decesului unei persoane fizice sau a reorganizării unei persoane juridice.
 Conținutul raportului juridic

I. Drepturile subiective

1. Definiție
Dreptul subiectiv este posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor juridice civile, de
a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar;
în caz de nevoie, de a solicita concursul forței coercitive a statului.
Aşadar, se observă,
 în primul rând, că dreptul este o posibilitate (facultate, putere), desigur recunoscută de
lege subiectului activ (titularului).
 în al doilea rând, dreptul presupune trei componente, anume:
- posibilitatea subiectului activ (titularul dreptului) de a avea el însuși o anumită conduită, în
limitele prevăzute de lege;
- posibilitatea subiectului activ (titularul dreptului) de a pretinde, în limitele stabilite de lege,
subiectului pasiv (titularul obligației) să aibă o conduită corespunzătoare (să dea, să facă ori să nu
facă ceva);
- posibilitatea subiectului activ de a recurge la concursul forței de constrângere a statului, dacă
dreptul său este nesocotit sau încălcat.
N.B. Este important de reținut că existența dreptului subiectiv nu trebuie confundată cu exercițiul
acestuia, deci posibilitatea juridică nu este același lucru cu posibilitatea materializată (cu efectiva
punere în valoare a posibilității juridice).

2. Clasificarea drepturilor subiective civile

2.1. după gradul lor de opozabilitate, adică după cum titularul dreptului poate să îl exercite fără
sau cu concursul altei persoane, distingem între drepturi absolute şi drepturi relative
 dreptul absolut
= este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a avea nevoie
de concursul altuia pentru a şi-l exercita.
de ex. drepturile nepatrimoniale (dreptul la nume) și drepturile reale (dreptul de proprietate).
Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:
- numai titularul său este determinat, ca subiect activ al raportului juridic în al cărui conținut intră,
titularul obligației corelative fiind format din toate celelalte persoane, ca subiect pasiv
nedeterminat;
- îi corespunde obligația generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;
- obligația de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil (sau, cum se spune in
doctrină, dreptul absolut este opozabil erga omnes).
 dreptul relativ
= este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită,
fără de care dreptul nu se poate realiza.
de ex. drepturile de creanţă (dreptul studentului de a primi notele de curs).
Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:
- este cunoscut nu numai subiectul activ (=titularul dreptului), ci şi subiectul pasiv (=titularul
obligației);
- îi corespunde o obligație corelativă ce nu are întotdeauna același conținut, în sensul că aceasta
poate consta fie într-o acțiune (a da sau a face), fie într-o abținere (a nu face);
- obligația corelativă incumbă numai subiectului pasiv (sau, așa cum se spune în doctrină, este
opozabil numai subiectului pasiv).

2.2. în funcție de natura conținutului lor, distingem între drepturi nepatrimoniale şi drepturi
patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanță)
 dreptul nepatrimonial (numit şi drept personal-nepatrimonial)
= este acel drept al cărui conținut nu poate fi exprimat în bani.
Drepturile nepatrimoniale pot fi împărțite în patru categorii:
- drepturi care privesc existența şi integritatea fizică sau morală ale persoanei (dreptul la viață,
dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputație, dreptul la demnitate etc.);
- drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la
domiciliu, dreptul la reședință, dreptul la stare civilă - pentru persoana fizică; dreptul la denumire,
dreptul la sediu, dreptul la naționalitate, dreptul la cont bancar etc. - pentru persoana juridică);
- drepturi decurgând din creația intelectuală (dreptul de autor, în măsura în care nu sunt
patrimoniale);
- drepturile (neevaluabile pecuniar) ce formează conținutul raporturilor de familie.
 dreptul patrimonial
= este acela al cărui conţinut are o valoare care poate fi exprimată bănește (pecuniară).
 La rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale și
drepturi de creanță.1
Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul său
își poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei
persoane. (de ex. dreptul de proprietate)
Dreptul de creanță (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia
subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori
să nu facă ceva, sub sancțiunea constrângerii de către stat. (dreptul cumpărătorului de a primi bunul
cumpărat)
Așadar, creditorul nu își poate exercita dreptul său fără concursul altei persoane (debitorul),
concurs care, dacă este cazul, va fi obținut prin intermediul forței coercitive a statului (prin acțiune
în instanța de judecată).
În ceea ce privește acțiunile în justiție referitoare la drepturile subiective patrimoniale,
 dacă acțiunile prin care se urmărește recunoașterea sau realizarea unui drept real sunt
denumite acțiuni reale, în schimb,

1
Fără a intra in amănunte, menționăm că sunt şi autori care folosesc o clasificare tripartită a drepturilor patrimoniale,
anume: drepturi reale, drepturi de creanță şi drepturi intelectuale (această din urmă categorie ar include, pe de o parte,
drepturile patrimoniale ce izvorăsc din creația intelectuală, fiind vorba, deci, despre dreptul de folosință exclusivă a
unei creații intelectuale, iar, pe de altă parte, drepturile referitoare la clientelă). Se subliniază că aceste drepturi nu ar
putea fi încadrate in categoria drepturilor reale, deoarece nu privesc un obiect material (bun corporal), dar nici in
categoria drepturilor de creanță, deoarece nu se exercită împotriva unor persoane determinate. Dacă am admite, însă,
că dreptul real poate avea ca obiect nu numai un lucru, ci şi idei sau activități (desigur cu valoare pecuniară), atunci
ar urma să includem aceste drepturi in categoria drepturilor reale. (A se vedea şi G. Boroi, Les attributes de la personne
physique, în A.U.B., 1996, p. 86-87.)
  acțiunile prin care se urmărește recunoașterea sau realizarea unui drept de creanță sunt
denumite acțiuni personale.
Drepturile de creanță izvorăsc din acte juridice (contracte sau acte juridice unilaterale),
precum şi din fapte juridice (fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, gestiunea de afaceri2 plata
nedatorată3 şi îmbogățirea fără justă cauză4).
Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanță (ambele sunt
drepturi patrimoniale; ambele au cunoscuți titularii lor, ca subiecte active etc.), între ele există
importante deosebiri:
- în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul dreptului de creanță
este cunoscut cel căruia îi revine obligația corelativă (debitorul);
- dreptului real îi corespunde obligația generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, în timp ce
dreptului de creanță îi corespunde fie o obligație de a da, fie o obligație de a face, fie o obligație
de a nu face, care însă înseamnă obligația debitorului de a se abține de la ceva ce ar fi putut face
dacă nu s-ar fi obligat la abstențiune;
- drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanță sunt nelimitate;
- numai dreptul real este însoțit de prerogativa urmăririi5 şi de prerogativa preferinței, nu şi
dreptul de creanță.
Prerogativa urmăririi constă in posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde
restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deține. Spre exemplu: proprietarul își poate
revendica imobilul de la orice persoană care îl deține; uzufructuarul poate cere lucrul spre a-l folosi
şi a-i culege fructele de la orice proprietar al acestuia, inclusiv de la persoana care a dobândit lucrul
de la nudul proprietar; titularul unei servituți își poate exercita dreptul chiar dacă fondul aservit a
fost înstrăinat de proprietarul originar; in cazul dreptului real de ipotecă, dacă debitorul care a
garantat restituirea unei sume de bani împrumutate printr-o ipotecă ar înstrăina bunul ipotecat şi
nu şi-ar executa de bunăvoie obligația de restituire a sumei împrumutate, atunci creditorul ipotecar
poate urmări bunul afectat garanției şi in mâinile noului proprietar, solicitând scoaterea bunului la
vânzare silită, pentru ca din prețul obținut la licitație să își satisfacă dreptul său de creanță față de
debitor.
Prerogativa preferinței constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza
dreptul respectiv cu prioritate față de titularii altor drepturi. De exemplu, din prețul bunului
ipotecat, scos la vânzare silită prin licitație, mai întâi își va satisface creanța creditorul ipotecar, ca
titular al dreptului real de ipotecă, iar numai eventualul rest va fi distribuit creditorilor chirografari
ai debitorului urmărit.

2.3. în funcție de corelația dintre ele distingem între drepturi principale şi drepturi accesorii
 dreptul principal

2
Gestiunea de afaceri este operaţia în care, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod
voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau, cunoscând
gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. Cu alte cuvinte,
gerantul intervine, în temeiul propriei sale decizii unilaterale, săvârșind acte materiale sau juridice în interesul altei
persoane, fără să fi fost împuternicit de acesta din urmă. (art.1330-art.1340 C.civ.)
3
Plata nedatorată constă în executarea de către o persoană a unei obligații de care nu era ținută şi pe care a făcut-o
fără intenția de a plăti datoria altei persoane. (art.1341-art.1344 C.civ.)
4
Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă fapta juridică prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama
micșorării patrimoniului altei persoane, fără a exista un temei juridic pentru aceasta. (art.1345-art.1348 C.civ.)
5
În sensul că dreptul de urmărire este de esența dreptului real, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.1973/1973, în
C.D. 1973, p. 217.
= este acel drept care are o existență de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt
drept.(dreptul de proprietate)
 dreptul accesoriu
= este acel drept care nu are o existență de sine stătătoare, în sensul că el ființează pe lângă un alt
drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept principal. (garanțiile: dreptul de gaj,
dreptul de ipotecă, privilegiile, fideiusiunea etc.)
 importanța clasificării:
- soarta juridică a dreptului accesoriu depinde (este determinată) de cea a dreptului principal –
accesorium sequitur principale.
Întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi
principale, aşa încât clasificarea în discuție vizează doar drepturile patrimoniale.
N.B. Sfera de aplicare a împărțirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la
categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanță accesorii, acestea izvorând că
drepturi corelative obligațiilor născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract
accesoriu (contract de ipotecă, de ex.) izvorăsc nu numai obligații accesorii, ci şi drepturi corelative
acestora, raportul juridic obligațional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură
pasivă (obligația, datoria debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanță al creditorului de a
cere debitorului îndeplinirea acelei obligații).
În categoria drepturilor de creanță accesorii includem:
- dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanței principale;
- dreptul născut din convenția accesorie numită clauză penală;6
- dreptul subiectiv care izvorăște din fideiusiune;7
- dreptul de a pretinde arvuna.8
 importanța clasificării:
Principala aplicație a acestei clasificări se întâlnește, totuși, în materia drepturilor reale,
deosebindu-se drepturile reale principale și drepturile reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt următoarele:
- dreptul de proprietate conferă titularului său (proprietarul) următoarele prerogative care pot fi
exercitate asupra unuia sa a mai multor bunuri: posibilitatea de a stăpâni, de a avea contactul
nemijlocit cu bunul sau bunurile, posibilitatea de a culege fructele și posibilitatea de a dispune de
bun sau bunuri. Legea prevede două forme de proprietate:
- dreptul de proprietate publică (titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul
şi unitățile administrativ-teritoriale) şi
- dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată: persoanele
fizice, persoanele juridice, inclusiv statul şi unitățile administrativ-teritoriale);

6
Clauza penală este acea convenție accesorie prin care pârțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație
în cazul neexecutării obligației principale (art.1538 alin.(1) C.civ.). Clauza penală poate consta în obligația debitorului
de a presta creditorului fie o sumă de bani, fie o altă valoare patrimonială.
7
Fideiusiunea (denumită şi cauțiune) este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte,
care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau in schimbul unei remunerații,
obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (art.2280 C.civ.).
8
Arvuna reprezintă o sumă de bani pe care una dintre părți o dă celeilalte părți cu ocazia încheierii unei convenții,
urmând ca, in ipoteza denunțării sau a neexecutării convenției respective, partea care a denunțat unilateral sau nu şi-a
executat culpabil obligația asumată să piardă suma dată sau, după caz, să restituie dublul sumei primite (art.1544-1545
C.civ.).
- dezmembrămintele dreptului de proprietate privată, (numite şi drepturile reale principale
asupra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de superficie, dreptul de uzufruct,
dreptul de uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de servitute;
Dreptul de superficie este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra
ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință (art.693 alin.(1)
C.civ.). Așadar, dreptul de superficie este acel drept real ce rezultă din dreptul de proprietate pe care îl are
o persoană (denumită superficiar) asupra construcțiilor, plantațiilor sau a altor lucrări ce se află pe suprafața
sau în subsolul unui teren care aparține unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul dobândește un
drept de folosință.
Potrivit art.703 C.civ., „uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele
acestuia, intocmai ca proprietarul, insă cu îndatorirea de a-i conserva substanța”. Așadar, dreptul de
uzufruct implică segmentarea dreptului de proprietate, în sensul că uzufructuarului (titularul dreptului de
uzufruct) ii revin prerogativa de a folosi lucrul şi prerogativa de a-i culege fructele, iar proprietarului (numit
nud proprietar) îi rămâne prerogativa dispoziției.
Dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct, deosebirea faţă de acesta constând in aceea că
titularul dreptului de uz nu are dreptul de a culege fructele decât pentru nevoile sale şi ale familiei sale.
Dreptul de uz este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele naturale şi
industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale (art. 749 C.civ.).
Dreptul de abitaţie este un drept de uz ce are ca obiect o locuință, titularul dreptului de abitație având
dreptul de a locui în locuința nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit
sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitația, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate in
întreținere (art.750 C.civ.).
Articolul 755 alin.(1) C.civ. definește servitutea ca „sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau
utilitatea imobilului unui alt proprietar”.
- dreptul de administrare (de folosință) al regiilor autonome sau, după caz, autorităților
administrației publice centrale sau locale şi altor instituții publice de interes național, județean ori
local, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică (reglementat de art.867-art.870
C.civ.);
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosință ce izvorăște din contractul de concesiune;9
- dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică10 sau privată11 a statului sau a
unităților administrativ-teritoriale, conferit, în condițiile legii, instituțiilor de utilitate publică
(art.874 şi art.875 C.civ.), sau unor persoane juridice.

Drepturile reale accesorii sunt următoarele:

- dreptul de ipotecă - reglementat de art.2343 - art.2479 C.civ.;
- dreptul de gaj (amanetul) - reglementat de art.2480 - art.2494 C.civ.;
- privilegiile - reglementate de art.2333 - art.2342 C.civ.;
- dreptul de retenţie - reglementat de art.2495 - art.2499 C.civ.
Potrivit art.2343 C.civ., „ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate
executării unei obligații”. Așadar, dreptul de ipotecă este acel drept real accesoriu ce reprezintă o garanție

9
Contractul de concesiune este reglementat de art.136 alin.(4) din Constituție, de O.U.G. nr.54/2006 privind regimul
contractelor de concesiune de bunuri publice, precum şi de art.871-art.873 C. civ. etc.
10
De exemplu, potrivit art. 124 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, „consiliile locale şi consiliile județene pot da în folosință gratuită, pe termen limitat, bunuri
mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală ori județeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ,
care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice”.
11
Avem in vedere, spre exemplu: dreptul de folosință a unor terenuri din domeniul privat al comunei, orașului sau
municipiului, atribuit în condițiile prevăzute in art.19 alin.(3) din Legea nr.18/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
imobiliară sau mobiliară, după caz, ce însoțește obligația pe care o are debitorul față de creditor și care nu
presupune deposedarea celui care o constituie.
Dreptul de gaj este acel drept real născut din contractul accesoriu prin care debitorul remite
creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei.
În cazul în care debitorul nu își achită datoria, creditorul gajist are dreptul
- fie de a cere instanței să ii aprobe reținerea lucrului în contul creanței, pe baza unei expertize judiciare de
estimare a valorii lucrului,
- fie de a solicita vânzarea la licitație publică a lucrului gajat, cu dreptul de a fi plătit cu preferință din suma
obținută față de alți creditori ai aceluiași debitor.
Privilegiul este preferința acordată de lege unui creditor in considerarea creanței sale (art.2333
alin.(1) C.civ.).
Dreptul de retenție este acel drept real de garanție imperfect, ce constă în posibilitatea deținătorului
unui lucru mobil sau imobil al altuia de a refuza remiterea sau restituirea acelui lucru către creditor pană
când acesta nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atâta timp cât
creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru
prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat (art.2495 alin.(1) C.civ.).
Ca aplicații legale ale dreptului de retenție, menționăm:
- art.352 alin. (2) C.civ. potrivit căruia „soțul care a plătit datoria comună (din bunurile proprii) are
un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț pană la acoperirea integrală a creanțelor pe care acesta
i le datorează”;
- art.566 alin.(6) C.civ. potrivit căruia, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, „pârâtul are un drept
de retenție asupra produselor pană la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea
acestora, cu excepția cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanție îndestulătoare”;
- art.2029 C.civ., potrivit căruia, pentru garantarea tuturor creanțelor sale împotriva mandantului
izvorâte din mandat, „mandatarul are un drept de retenție asupra bunurilor primite cu ocazia executării
mandatului de la mandant ori pe seama acestuia”;
- art.2053 alin.(1) C.civ., potrivit căruia, „pentru creanțele sale asupra comitentului, comisionarul
are un drept de retenție asupra bunurilor acestuia, aflate în detenția sa".
Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de creanță.

2.4. după gradul de certitudine conferit titularilor avem drepturi pure şi simple şi drepturi
afectate de modalităţi.
 drept pur şi simplu
= este acela care conferă maximă certitudine titularului său, deoarece nici existența şi nici
exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare.
Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiționat.
 drept afectat de modalități
= este acela care nu mai oferă deplină siguranță titularului, în sensul că exercitarea dreptului
sau chiar existența lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.
Sunt modalități ale drepturilor : termenul şi condiția.
 termenul = constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare
 condiția = este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare
- Dreptul afectat de termen este apropiat, ca siguranță, de dreptul pur şi simplu, deoarece termenul
nu afectează existența dreptului subiectiv, ci afectează numai exercițiul acestuia, în sensul că
amână sau, după caz, pune capăt exercițiului dreptului subiectiv respectiv.
- Dreptul afectat de condiție este nesigur în ceea ce privește existența sa, așa încât există
nesiguranță în privința nașterii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.
2.5. Menționăm că, în doctrină, uneori, se vorbește şi despre existența altor categorii de drepturi,
respectiv drepturile eventuale şi drepturile viitoare, 12 existând şi dispoziții legale care fac
referire la acestea, spre exemplu,
- art.956 C.civ., care vorbeşte despre „drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise”,
- art.2370 C.civ., care are ca denumire marginală „obligațiile viitoare sau eventuale" şi care, în
conținut, se referă la rangul ipotecii care garantează îndeplinirea unei obligații viitoare, ceea ce
înseamnă că drepturile corelative unor asemenea obligații sunt drepturi viitoare sau eventuale etc.

3. Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept

Așa cum am subliniat deja, dreptul subiectiv civil nu trebuie confundat cu exercițiul lui.
Regula este că exercitarea unui drept subiectiv civil nu este obligatorie, fiind lăsată la
latitudinea titularului acestuia.
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele principii:
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi a moralei (art.14 alin.(1) C.civ.);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de ordin material (de
exemplu, proprietarul unui teren nu poate să construiască dincolo de linia vecinătății), cât și de
ordin juridic (spre exemplu, creditorul nu poate pretinde debitorului său mai mult decât acesta îi
datorează);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului
economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege, iar nu în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe (art.15 C.civ.);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credință (art.57 din Constituţie, art.14 alin.(1)
C.civ.).
Aceste patru principii sunt cumulative, în exercitarea drepturilor subiective civile nefiind
suficientă respectarea numai a unuia sau a unora dintre ele. Numai dacă dreptul subiectiv civil este
exercitat cu respectarea celor patru principii menționate mai sus nu vatămă pe nimeni. 13

În legătură cu exercitarea drepturilor subiective civile se pune şi problema abuzului de drept.

Abuzul de drept vizează numai ultimele două principii dintre cele patru enumerate mai sus,
deci se poate vorbi de un abuz de drept atunci când titularul acestuia, cu rea-credință, îl deturnează
de la finalitatea lui, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art.15 C.civ.
Se observă că abuzul de drept nu înseamnă depășirea limitelor externe, de ordin material
sau juridic, ale dreptului respectiv, ipoteză în care am fi în prezența unui fapt juridic săvârșit fără
drept, ci numai depășirea limitelor interne ale dreptului subiectiv civil. Deci, existența dreptului
subiectiv civil nu trebuie confundată cu modul in care este exercitat un drept subiectiv civil care
există.
Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive, şi anume:
- un element subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credintă a dreptului subiectiv civil;
- un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care a fost
recunoscut, de la finalitatea sa legală, faptul săvârșit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.
Pentru a caracteriza exercițiul unui drept subiectiv civil ca abuziv, este necesar să fie
îndeplinite următoarele cerințe:

12
Pentru dezvoltări referitoare la drepturile eventuale şi la drepturile viitoare, a se vedea G. Boroi, Drept civil. Partea
generală. Persoanele, ed. a-4-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 68-69.
13
Qui suo iure utitur, neminem laedit = cine işi exercită dreptul său nu vatămă pe nimeni
- să existe un drept subiectiv civil, ceea ce presupune, printre altele, respectarea limitelor externe
ale dreptului;
- autorul abuzului să fie titularul dreptului subiectiv civil în cauză și să fie capabil să îl exercite.
Această condiție este ușor de justificat, având in vedere că, prin ipoteză, abuzul de drept presupune
folosirea (exercițiul) dreptului respectiv, ceea ce înseamnă că persoana despre care se afirmă că a
săvârșit un abuz de drept trebuie, în primul rând, să aibă acel drept, iar, în al doilea rând, să fie în
măsură să îl exercite;
- dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege,
adică titularul să își exercite dreptul subiectiv civil în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori
într-un mod excesiv și nerezonabil etc.;
- dreptul să fie exercitat cu rea-credință.
Sancționarea abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului, dacă este cazul, la
plata despăgubirilor pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea
abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală. Alte
sancțiuni, cu caracter special, ar putea să intervină numai dacă ar fi prevăzute în mod expres de o
normă specială.
 II. Obligațiile civile

1. Noțiune
Obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație
creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată. (art.1164 C. civ.)
Astfel, prin obligație înțelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic (titularul
obligației) de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care
poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin
forța coercitivă a statului.
Din definiție rezultă că obligația presupune, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv
(iar nu o posibilitate, o opțiune), care prezintă următoarele trăsături.
- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;
- îndatorirea subiectului pasiv poate consta într-o acțiune sau, după caz, într-o abținere;
- în caz de nevoie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forța coercitivă a statului.

Sub aspect terminologic, trebuie reținut că, pe lângă sensul de mai sus, cuvântul „obligație” are și
un sens mai larg anume raportul obligațional adică un raport juridic în cadrul căruia subiectul
activ (numit creditor) poate pretinde subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă ori să nu facă
ceva.

2. Clasificarea obligațiilor

2.1. în funcție de obiectul lor sunt: obligații de a da, obligații de a face şi obligații de a nu face

 obligația de a da = îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real.

N.B. „a da” nu înseamnă „a preda”.
de exemplu:
- obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut cumpărătorului
este o obligație de a da, care nu trebuie confundată cu obligația de a preda în materialitatea sa
lucrul vândut, aceasta din urmă fiind o obligație de a face.
- obligația de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani de a
constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de
creanță al acestuia din urmă.14

 obligația de a face = îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a

preda un lucru (orice prestație pozitivă)
de exemplu, sunt obligații de a face:
- obligația locatorului de a pune la dispoziția locatarului lucrul închiriat,
- obligația de a preda lucrul donat,

14
Regula : transmiterea dreptului real prin contract se realizează în chiar momentul încheierii contractului,
Excepții : există obligații de a da ce se mențin şi după încheierea contractului, cum ar fi:
- ipoteza în care părțile convin ca transferul proprietății asupra unui bun individual determinat (nefungibil) să opereze
la un moment ulterior celui realizării acordului de voință;
- cazul vânzării unor bunuri de gen (fungibile) etc.
- obligația de a presta întreținere în temeiul contractului de întreținere etc.

 obligația de a nu face = îndatorirea subiectului pasiv de a se abține de la o acțiune sau de

la anumite acțiuni.
Conținutul obligației de a nu face diferă după cum obligaţia este corelativă unui drept absolut sau
unui drept relativ.
- obligația de a nu face corelativă unui drept absolut = îndatorirea generală de a nu face nimic de
natură a aduce atingere acestui drept,
- obligația de a nu face corelativă unui drept relativ = este îndatorirea subiectului pasiv de a nu
face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abținere.
Ca exemple de obligații de a nu face corelative unui drept absolut, cităm:
- obligația ce revine oricărei persoane de a nu stânjeni exercițiul dreptului de proprietate al
titularului unui asemenea drept;
- obligația proprietarului fondului aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau îngreuna
exercițiul servituții;
Ca exemple de obligație de a nu face corelativă unui drept relativ (de creanță), menționăm:
- obligația pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun până când nu va
efectua plata către împrumutător,
- obligația depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat,
- obligația asumată de un comerciant fată de un alt comerciant de a nu exercita un comerț concurent
etc.

 importanța clasificării
- calificarea unor acte juridice,
- posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligațiilor.

2.2. în funcție de obiectul lor sunt și: obligații pozitive şi obligații negative

 obligațiile pozitive = implică o acțiune (obligația de a da şi obligația de a face).

 obligațiile negative = presupun o abținere (obligația de a nu face).

 importanța clasificării:
- punerea în întârziere a debitorului = una dintre condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea
acorda daune-interese creditorului ca urmare a neexecutării obligației ori a executării cu întârziere
sau necorespunzătoare a obligației:
- în cazul încălcării unei obligații de a nu face, debitorul este de drept în întârziere (art.1523
alin.(2) lit.b) teza finală C. civ.),
- pe când, în cazul încălcării unei obligații pozitive este necesară punerea în întârziere a
debitorului (art.1528 alin.(2) C. civ.).

2.3. în funcție de întinderea obligației distingem: obligații de rezultat şi obligații de mijloace

 obligațiile de rezultat (numite şi obligații determinate) = constau în îndatorirea debitorului

de a obține un rezultat determinat.
- obligațiile de rezultat se caracterizează prin faptul că obligația este strict precizată sub aspectul
obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-și îndatorirea ca, desfășurând o anumită
activitate, să atingă un rezultat bine stabilit.
Potrivit art.1481 alin.(1) C. civ., „în cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure
creditorului rezultatul promis”.

 obligațiile de mijloace (numite şi obligații de diligență sau obligații de prudență şi

diligență) constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruința pentru atingerea
unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuși rezultatul preconizat.
Art.1481 alin.(2) C. civ. precizează că „în cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să
folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”.
De exemplu, obligația medicului de a depune toate eforturile pentru vindecarea unui pacient, însă
neatingerea rezultatului urmărit nu reprezintă automat neîndeplinirea obligației.
Potrivit art.1481 alin.(3) C. civ., pentru a se stabili dacă o obligație este de mijloace sau de
rezultat, se va tine seama de:
- modul în care obligația este stipulată în contract;
- existența și natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului;
- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
- influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației.

 importanța clasificării :
sub aspect probatoriu,
- în cazul obligației de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăși, o prezumție
de vinovăție a debitorului,
- în cazul unei obligații de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o asemenea
prezumție, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus
toată stăruința pentru îndeplinirea obligației asumate.

2.4. în funcție de opozabilitatea lor: obligații obișnuite, obligații scriptae in rem și obligații propter
rem

 obligația obișnuită = incumbă (revine) debitorului față de care s-a născut;

= cu alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între părți”,

 obligația scriptae in rem (numită și obligație opozabilă și terților15) = este strâns legată
de un lucru, astfel încât creditorul își poate realiza dreptul său numai dacă titularul actual
al dreptului real asupra lucrului respectiv va fi obligat să îi respecte acest drept, deși nu a
participat direct și personal la formarea raportului obligațional.
= obligația scriptae in rem este acea obligație care se naște în legătură cu un lucru și care își
produce efectele și asupra unei terțe persoane care dobândește ulterior un drept real asupra lucrului
respectiv, chiar dacă această persoană nu a participat in vreun fel la nașterea raportului juridic ce
are în conținut acea obligație.
Un exemplu de o asemenea obligație ne este oferit de art.1811 C. civ. care, pentru ipoteza în
care, în contractul de locațiune (=închieriere) nu s-a stipulat încetarea acestuia în cazul înstrăinării
15
Terț=străin; de regulă un raport juridic se încheie între 2 persoane (primus și secundus), iar cea de a treia persoană
(tertius) este străin de raportul juridic, este un terț.
bunului (art.1812 alin.(1) şi (2) C. civ.), prevede că, dacă bunul dat în locațiune este înstrăinat,
dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:
a) în cazul imobilelor înscrise în Cartea funciară, dacă locațiunea a fost notată în Cartea funciară;
b) în cazul imobilelor neînscrise în Cartea funciară, dacă data certă a locațiunii este anterioară datei
certe a înstrăinării;
c) în cazul mobilelor supuse unor formalități de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste
formalități;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosința locatarului.

 obligația propter rem (numită și obligație reală 16) = incumbă, în temeiul legii sau chiar al
convenției părților, deținătorului unui lucru, pentru rațiuni precum: protecția unor lucruri
de importanță națională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calități ale unor
lucruri importante, existența unor raporturi de bună vecinătate etc.
Ca exemple de obligații propter rem menţionăm:
- îndatorirea deținătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecția solului (art.74
din Legea nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare);
- obligația de grănițuire (art.560 C. civ.);
- obligația proprietarului de conservare a clădirii constând în asigurarea întreținerii spațiului care
constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în stare bună (art.655 C. civ.) etc.

2.5. în funcție de existența sancțiunii: obligații perfecte și obligații imperfecte

 obligația perfectă = beneficiază integral de sancțiune juridică,

sancțiunea juridică = constă în situația în care dacă debitorul nu îndeplinește obligația, creditorul
poate obține concursul forței coercitive a statului pentru executarea ei (adică, îl dă în judecată pe
debitor, iar instanța îl obligă să execute obligația).

 obligația imperfectă = nu mai beneficiază de sancțiune, drept pentru care executarea

lor nu se poate obține pe calea executării silite,
Un exemplu de obligație civilă imperfectă este prevăzut de art.2264 alin.(1) C. civ., în cazul
contractului de joc sau prinsoare: „pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau
de pariu nu există drept la acțiune". De asemenea, art.2264 alin.(2) C. civ. prevede că cel care
pierde nu poate să ceară restituirea plății făcute de bunăvoie, cu excepția fraudei sau a cazului în
care acela care a plătit era lipsit de capacitate de exercițiu ori avea capacitate de exercițiu restrânsă.
Așadar, protecția juridică a obligației imperfecte nu poate fi obținută pe calea ofensivă a
acțiunii, însă dacă debitorul unei obligații imperfecte, deși nu putea fi constrâns prin intermediul
forței coercitive a statului să execute acea obligație, a executat-o totuși de bunăvoie, atunci el nu
va mai putea să îl acționeze in judecată pe fostul său creditor pentru a obține restituirea prestației
executate de bunăvoie. Astfel, art.2506 alin.(3) C.civ., prevede că „cel care a executat de bunăvoie
obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației,
chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit”.

16
N.B. denumirea de obligație reală nu trebuie să ducă la concluzia că ar fi vorba de obligația corelativă unui drept
real (printre altele, și datorită împrejurării că îndatorirea nu incumbă oricărei persoane, ci numai deținătorilor lucrurilor
respective).
2.6. în funcție de structura raportului obligațional deosebim: obligații pure și simple, obligații
simple şi obligații complexe.

 obligațiile pure și simple:

= obligațiile pure nu sunt susceptibile de modalități.

 obligațiile simple:
= obligațiile simple nu sunt afectate de modalități și pot fi executate imediat, din propria inițiativă
a debitorului.

 obligațiile complexe:
Sunt obligații complexe:
1. obligațiile cu pluralitate de părți (obligații divizibile, obligații solidare şi obligații indivizibile);
o obligații divizibile (sau conjuncte) = se stabilesc între mai mulți creditori sau mai mulți
debitori între care, după caz, fie creanța (dacă este pluralitate activă) fie datoria (dacă este
pluralitate pasivă) se divide de plin drept. Fiecare creditor poate pretinde numai partea sa
din creanță, iar fiecare debitor este obligat să execute numai partea sa de datorie. În dreptul
nostru, divizibilitatea obligațiilor constituie regula.
o obligații indivizibile = pot fi executate numai în întregime, fie datorită naturii obiectului ei,
fie datorită voinței pârților.
o obligațiile solidare =sunt acele obligații cu pluralitate de subiecte în cazul cărora:
- oricare creditor solidar poate cere debitorului comun întreaga datorie (solidaritate activă 17),
sau
- oricare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestației datorată
creditorului comun (solidaritate pasivă) 18.

2. obligațiile cu pluralitate de obiecte (obligații alternative şi obligații facultative):

o obligații alternative = obiectul lor constă în două sau mai multe prestații, dintre care, la
alegerea uneia dintre părți executarea unei singure prestații duce la stingerea obligației,
(art.1461-1467 C. civ.),
De exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer sau o tabletă. Fie că va preda
computerul, fie că va preda tableta, el va fi liberat prin executarea uneia dintre aceste două prestații.
o obligații facultative = debitorul se obligă la o singură prestație (iar creditorul poate
solicita numai executarea acesteia), cu facultatea pentru el de a se libera executând o
altă prestație determinată (art. 1468 C.civ.)
Spre exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer, stabilindu-se însă că se va
putea libera plătind suma de 2.000 de lei.

17
Solidaritatea activă se poate stabili numai printr-un act juridic – convenţie sau testament – niciodată prin lege. Spre
deosebire de solidaritatea activă, solidaritatea pasivă poate fi stabilită nu numai prin voinţa părţilor, dar şi prin lege
(denumită solidaritatea legală).
18
Creditorul comun poate pretinde plata în întregime a datoriei de la oricare dintre debitori, la alegera lui. Îl va alege,
fireşte, pe cel mai solvabil. Aceasta înseamna ca solidaritatea pasivă reprezintă un avantaj important pentru creditor:
el nu mai este supus riscului insolvabilităţii vreunuia dintre debitori, ci are posibilitatea de a-şi recupera întrega datorie
de la un singur debitor, cel care are posibilitatea de a executa datoria. Riscul insolvabilităţii celuilalt sau celorlalţi
debitori va fi suportat de codebitorul care a achitat datoria şi nu de creditor, ca în cazul obligaţiilor divizibile.
- obligațiile afectate de modalități (obligații afectate de termen şi obligații afectate de
condiție19):
 Termenul este acel eveniment viitor și sigur ca realizare, care fie amână executarea unei
obligații, fie determină stingerea acesteia;
 Condiția este un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde însăși existența
obligației.

2.7. Alte clasificări

i. După izvorul lor, se deosebesc:

- obligațiile stabilite prin acte juridice unilaterale;
- obligațiile ce sunt stabilite în contracte;
- obligațiile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii;
- obligațiile izvorâte din fapte licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă
cauză).

ii. după cum pot fi exprimate sau nu în bani, distingem:

- obligații pecuniare (patrimoniale);
- obligații de altă natură (nepatrimoniale).

Modalitățile obligațiilor

Termenul 20

Este evenimentul viitor și sigur care afectează executarea sau stingerea obligației.

Dacă un eveniment pe care părțile îl consideră ca fiind un termen nu se realizează, obligația devine
exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă.

Modalități de stabilire a termenului

 Termenul poate fi prevăzut de lege, ori stabilit de părți sau de instanță. 21
Instanța stabilește termenul la cererea uneia dintre părți, atunci când părțile convin să amâne
stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili și când, după o durată rezonabilă
de timp, termenul nu a fost încă stabilit.
Instanța poate să fixeze termenul ținând seama de natura obligației, de situația părților și de orice
alte împrejurări. Instanța poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa,
obligația presupune un termen și nu există nicio convenție prin care acesta să poată fi determinat.

19
denumite şi obligații condiționale.
20
Art.1.411- Art.1.420. C. civ.
21
Instanța nu poate impune un termen ori de câte ori, potrivit legii sau contractului, debitorul sau, după caz, titularul
unui drept ori facultăți trebuie să execute o obligație sau o prestație, să accepte ori să exercite un drept sau o facultate
ori, după caz, să adere la un contract, deși nici legea și nici contractul nu prevăd un termen în acest scop.
Categorii de termene:
a) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată executarea
(scadența) obligației.
 Acest termen are ca efect amânarea exercitării drepturilor şi executării obligațiilor într-un
anumit interval de timp. (de ex.: vânzarea pe credit).
b) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligația se stinge.
 Acest termen stabilește durata de timp în care există raportul obligațional.
 Creditorul nu poate cere debitorului să își execute obligația înainte de împlinirea
termenului, dar dacă debitorul a executat de bunăvoie și în cunoștință de cauză înainte de
împlinirea termenului acesta din urmă nu poate să ceară restituirea prestației executate
înainte de termen.

Beneficiarul termenului
În general, termenul este stabilit în beneficiul (în favoarea) debitorului, cu excepția situațiilor
în care termenul a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părți, potrivit dispozițiilor
legale sau celor stabilite de părți (creditor și debitor).
 Debitorul nu mai beneficiază de termen (=decade din beneficiul termenului) dacă:
- se află în stare de insolvabilitate22 sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii,
- precum și atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă:
- diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau
- nu constituie garanțiile promise.
- ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data
încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esențial al
condiției și posibilitatea sancțiunii decăderii, precum și să fi existat un interes legitim pentru
creditor să considere condiția respectivă drept esențială.

În cazul în care debitorul renunță la termen sau este decăzut din beneficiul termenului obligația se
transformă într-o obligație pură și simplă și trebuie să fie executată imediat, adică devine exigibilă
de îndată.

Dacă obligația trebuie executată de mai mulți debitori (chiar în solidar), faptul că unul dintre ei
este decăzut din beneficiul termenului nu este opozabilă celorlalți codebitori, (=nu îi afectează pe
ceilalți).

Calculul termenelor
Calculul termenelor, indiferent de durata și izvorul lor, se face în funcție de unitatea de timp
pentru care este stabilit, astfel:

1. Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani (art.2.552 C.civ._

 Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.

22
Starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării
silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de
instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului,
neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea.
- Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul
se împlinește în ultima zi a acestei luni.

Mijlocul lunii se socotește a cincisprezecea zi.

- Dacă termenul este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni și jumătate, cele 15 zile se
vor socoti la sfârșitul termenului.

2. Termenul stabilit pe zile (art.2.553 C.civ.)

 Când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului.
- Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.
- Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul
se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru.

3. Termenul stabilit pe ore (art.2.555 C.civ.)

 Când termenul se stabilește pe ore, nu se iau în calcul prima și ultima oră a termenului.

Amânarea (=prorogarea) termenului (art.2.554 C.civ.)

Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul
primei zile lucrătoare care îi urmează.

Efectuarea actelor în termenul stabilit art.2.556

Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate
oficiului poștal sau telegrafic, ori la un serviciu de curierat rapid sau la un serviciu specializat de
comunicare, înființate potrivit legii, cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora când
încetează în mod obișnuit activitatea la acel oficiu.

Condiția23
Este un eveniment viitor și nesigur care afectează eficacitatea unei obligații sau care
desființează o obligație.

Categorii de condiții:
a) Condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației.
 condiția suspensivă este acel eveniment de care depinde nașterea raportului obligațional.
(de ex.: îţi vând autoturismul meu dacă mă voi angaja.)
b) Condiția este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea obligației.
 condiția rezolutorie este acel eveniment a cărui realizare duce la stingerea raportului
obligațional. (de ex.: contractul se desființează cu efect retroactiv dacă vânzătorul va fi
eliberat din funcția pe care o deține.)

Condiția se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadența obligațiilor principale precedă
momentul la care condiția s-ar putea îndeplini.

23
Art.1.399- Art.1.410 C. civ.
Condiții care Nu sunt valabile:
- condițiile imposibile, ilicite sau imorale
- condițiile pur potestative adică condițiile ce depind depinde exclusiv de voința debitorului

Constatarea îndeplinirii condiției:

= îndeplinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea este
probabil să le fi avut în vedere după împrejurări.
Partea interesată poate cere oricând instanței să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiției.
De asemenea, partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiția este liberă să renunțe
unilateral la aceasta atât timp cât condiția nu s-a îndeplinit. Renunțarea la condiție face ca obligația
să fie simplă.

Efectele îndeplinirii condiției

Regula = Condiția îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, adică de la data
încheierii raportului juridic până la momentul împlinirii condiției (retroactiv=pentru trecut)
Excepția : În cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă (de ex. contractul de
închiriere) afectate de o condiție rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulații contrare,
nu are niciun efect asupra prestațiilor deja executate.

 Atunci când condiția suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul
este obligat la executare ca și cum obligația ar fi fost simplă. Actele încheiate de
proprietarul sub condiție suspensivă sunt valabile și, în cazul îndeplinirii condiției, produc
efecte de la data încheierii lor.
 Atunci când condiția rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare
dintre părți este obligată să restituie celeilalte prestațiile pe care le-a primit în temeiul
obligației ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată, și sunt obligate la restituirea
prestațiilor.

Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiției, să facă orice acte de conservare a dreptului
său.
În lipsă de stipulație sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii
condiției se cuvin proprietarului sub condiție rezolutorie.

Obligația afectată de condiție este transmisibilă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse
aceleiași condiții.
 Regimul general al obligațiilor

Indiferent de sursa lor concretă, obligațiile se supun unui regim juridic comun = format din
regulile care guvernează
(I) dinamica obligațiilor, concretizată prin:
 transformarea
 transmiterea
(II) executarea obligațiilor

(I) DINAMICA OBLIGAȚIILOR

Prin dinamica obligațiilor se înțeleg modificările care intervin în cadrul raportului obligațional
fără a avea ca efect stingerea lor în mod definitiv şi ireversibil.
Astfel, dinamica obligațiilor presupune:
i. transformarea obligațiilor se poate realiza prin
i.1. novație
i.2. delegație.
ii. transmiterea obligațiilor = se poate realiza prin:
ii.1. cesiunea de creanță,
ii.2. subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței,
ii.3. cesiunea indirectă a datoriei.

i. Transformarea obligațiilor

Transformarea obligațiilor implică ideea de ruptură, de discontinuitate în existența obligației.

Astfel, o obligație poate fi supusă unui mecanism convențional din care să rezulte o obligație
modificată, raportat la cea inițială.
Mecanisme clasice prin care se asigură transformarea obligațiilor sunt (i.1) novația și (i.2)
delegația.

(i.1.) Novația (art.1.609-1.614 C. civ)

Novația este un contract prin care părțile sale se angajează să stingă o obligație ce există deja
concomitent cu stabilirea unei noi obligații.
Esența novației constă în transformarea vechiului raport obligațional în unul nou, voit și diferit
de primul.
În toate cazurile, novația este un mecanism juridic de natură convențională, are la bază acordul
de voință între creditor și debitor, care este esențial pentru nașterea și caracterizarea novației.
„Novația are loc atunci când debitorul contactează față de creditor o obligație nouă, care
înlocuiește și stinge obligația inițială.” (art.1.609 alin.(1) C. Civ.)
De ex. se poate modifica cuantumul datoriei, se poate schimba obiectul prestației concrete sau
chiar persoana debitorului ori a creditorului; sau anumite elemente accidentale, cum ar fi
modalitățile obligației. Astfel, părțile acordului novator pot modifica scadența, pot introduce o
condiție nouă, care să afecteze existența obligației etc.

Tipuri
 novația obiectivă
= convenția prin care se modifică orice element al raportului obligațional inițial, cu excepția
părților lui.
Astfel, se poate considera novație obiectivă schimbarea cauzei, a obiectului, ori a condițiilor de
executare. În acest sens, stabilirea unui nou termen suspensiv determină stabilirea unei noi
obligații, care a fost novată obiectiv.
 novația subiectivă
= implică înlocuirea unuia sau a tuturor subiectelor raportului obligaționali. Prin urmarea dacă
părțile inițiale înțeleg să își substituie (a substitui = a înlocui) alte persoane în locul lor fie în calitate
de creditor fie de debitor, suntem în prezența unei novații subiective.

Condiții
- o precondiție a novației este tocmai preexistența unei obligații valabile.
- să existe intenția de a nova = adică intenția de a stinge obligația inițială prin transformarea ei
într-una nouă, diferită (măcar parțial) de cea veche. Cu alte cuvinte părțile acordului novator
trebuie să fie animate de intenția de a modifica juridic ceva într-un raport de obligație.

Efectele
Stingerea obligației inițiale și nașterea concomitentă a unei noi obligații constituie efectul juridic
specific al novației.
Efectul definitoriu al novației este discontinuitatea juridică între vechea și noua obligație; în sensul
că obligația inovată (=noua obligație), se deosebește de cea veche, care moare odată cu nașterea
noii obligații.
Deci, dacă părțile nu prevăd altfel, transformarea prin novație e un mijloc de stingere a obligației
fără executarea ei, care șterge orice urmă juridică a obligației inițiale și a garanțiilor care o însoțeau.

(i.2.) Delegația (art.1.132 și art. 1.133 C. civ.)

Delegația este contractul prin care debitorul inițial (delegantul) aduce creditorului său inițial
(delegatarului) angajamentul de plată al unei alte persoane, terț față de raportul inițial de obligație
(delegat).

Delegația implică acordul a trei persoane:

- delegantul = debitorul din raportul obligațional inițial
- delegatarul = creditorul din raportul obligațional inițial
- delegatul = terțul față de raportul obligațional inițial

Tipuri
 delegația perfectă
= executarea obligației este realizată de delegat (terț) în locul delegantului (debitor).
 Efectul esențial acestui tip de delegație e liberarea delegantului (debitorul) prin declarația
expresă a delegatarului (creditorul) care are ca efect stingerea tuturor accesoriilor obligației. (art.
1132 C. civ.),
Deci, delegația perfectă are un efect de discontinuitate, vechea obligație stingându-se, deoarece
delegatarul (creditorul) a ales să îl execute doar pe delegat (terț).
 delegația imperfectă
= delegatul (terțul) execută obligația împreună cu delegantul (debitorul inițial)
= creditorul (delegatarul) dobândește un nou debitor (terțul-delegat), care va fi ținut alături de
vechiul debitor (delegant).
În cazul în care nu se poate dovedi voința expresă a delegatarului (creditorului) de a-l descărca
total pe delegant (debitor), delegația se consideră imperfectă.

Efecte
- în cazul delegației perfecte, consecințele sale juridice se referă la faptul că vechiul debitor e
liberat, creditorul inițial va urmări pentru executarea obligației pe terțul-delegat, întrucât întregul
raport obligațional, preexistent delegației, s-a stins.
- în cazul delegației imperfecte, efectul esențial constă în faptul că delegatarul (creditorul) adaugă
un nou debitor la cel inițial, e vorba de terțul-delegat. În această ipoteză, delegația nu mai este o
tehnică contractuală prin care se asigură discontinuitatea juridică între vechea și noua obligație, ci
însumarea de mai mulți debitori.

Aplicație practică
Delegația este un mijloc de evitare a unei duble plăți, prin aceea că delegatul va plăti direct
delegatarului ceea ce datora delegantului.
Astfel, se realizează plata cu un card bancar de debit, când delegatul (banca) va plăti la ordinul
delegantului (clientul) direct delegatarului (operatorul economic), care a acceptat acest sistem de
plată; se va evita ca delegantul să ridice bani de la bancă pe care mai apoi să îi înmâneze
operatorului economic (vânzător).

ii. Transmiterea obligațiilor

Dacă transformarea obligațiilor presupune o discontinuitate obligațională, transmiterea
obligațiilor implică ideea de continuitate.
Astfel, o obligație poate fi supusă unor mecanisme convenționale prin care să i se asigure
trecerea ei de la o persoană la alta: (ii.1) subrogația personală, (ii.2) cesiunea de creanță (iii.3)
preluarea datoriei și (iv.4) cesiunea contractului.

ii.1. Subrogația personală (art.1.593-1.598 C. civ.)

Subrogația24 personală este un mecanism prin care se asigură transmiterea unei creanțe, ca urmare
a executării obligației corelative acesteia, de către un terț care devine astfel creditor preluând
obligația pe care a executat-o în locul debitorului.

24
subrogație = înlocuire,
(art.1.593 alin.(1) C.civ.).
Cel care execută obligația denumit solvens este un terț față raportul obligațional inițial, în
cadrul căruia se afla creanța transmisă, iar prin executare, el urmărește să se substituie în drepturile
creditorului inițial denumit accipiens, toate acestea fără concursul debitorului inițial.
Terțul solvens este denumit și subrogat, deoarece el îl înlocuiește pe creditorul inițial în
raportul obligațional în care creanța a fost executată.

Regula : cine plătește datoria altuia se poate substitui în locul juridic al creditorului care a primit
executarea creanței sale.
În acest fel, subrogația determină modificarea raportului obligațional prin înlocuirea
creditorului inițial (accipiens) cu un terț (solvens), care îi succede în drepturi și care dobândește
aceleași drepturi pe care le-a avut și creditorul inițial.

Tipuri
În funcție de sursă ei distingem:
 subrogația personală legală
= este stabilită prin legea
 subrogația personală convențională sau voluntară
= este un contract prin care creditorul inițial (accipiens) este înlocuit cu un terț (solvens-ul).
În funcție însă de rolul voinței unuia dintre subiectele raportului de obligație, subrogația
convențională poate fi
- consimțită de creditor, sau
- consimțită de debitor.
În funcție de modul cum este executată obligația:
 subrogația personală totală = executarea este integrală
 subrogația personală parțială = executarea este parțială

Efecte
Efectele subrogației se produc doar din momentul în care solvens-ul execută obligația
corelativă, iar nu ulterior.
Caracteristica generală a subrogației, indiferent de sursa ei legală sau voluntară, este de a
asigura continuitatea obligației, în sensul că executarea nu determină stingerea creanței, ci o
conservă și o transferă noului său titular, care va fi solvens-ul. Prin urmare, efectul de continuitate
produce consecințe împotriva debitorului principal și a celor care au garantat obligația. Aceștia din
urmă pot opune noului creditor (solvens) toate mijloacele de apărare pe care le aveau și împotriva
creditorului inițial (accipiens), deoarece solvens-ul dobândește nu numai creanța plătită de el, dar
și accesoriile și garanțiile care o însoțeau (art.1.597 C.civ.).

ii.2. Cesiunea de creanță (art.1.566-1.592 C. civ.)

Cesiunea de creanță este contractul prin care creditorul (cedent) transmite creanța sa unei alte
persoane (cesionar) fără concursul debitorului inițial (debitor cedat).
Ceea ce este specific acestui tip de cesiune -act translativ-, constă în obiectul ei care este un
drept de creanță, iar nu un drept real.
 Prin urmare creanța este o prestație patrimonială, este o valoare economică care poate fi
transmisă dintr-un patrimoniu în altul, aproape ca un drept real. (art.1.164 C.civ.).
Creditorul nu este proprietarul creanței, ci titularul ei, subiect al unei relații juridice care îi
permite să obțină o prestație determinată. Din acest unghi, cesiunea de creanță nu este decât
strămutarea valorii patrimoniale, concretizată în posibilitatea creditorului de a cere debitorului să
aibă o anumită conduită, adică să dea, sau să facă ceva ce a promis.

Tipuri
după criteriul funcțiilor sale:
- cesiunea de creanță = este un instrument, un mijloc de transmitere a creanței de la cedent la
cesionar;
- cesiunea de creanță = este un mijloc de garantare a executării unei alte obligații.

Regula : pot fi cesionate (= sunt cesibile) orice creanțe prezente ori viitoare (art..1572 C.civ.), dar
privite fiecare în parte, în mod singular (adică ut singuli), deoarece cesiunea de creanță este o
transmitere cu titlu particular.
Excepția : NU pot constitui obiectul unei cesiuni:
- creanțele „declarate prin lege netransmisibile” (art.1.569 alin.(1) C.civ.),
- creanțele care depind de caracterele personale ale creditorului (intuitu personae), ori
- creanțele indisponibilizate convențional.
Sunt creanțe care se transmit potrivit unor reguli speciale:
- cele constatate prin titluri negociabile,
- precum și drepturile intelectuale (de autor, mărci, brevete etc.)

Condiții
a) cesiunea de creanță trebuie să fie comunicată debitorului cedat, pentru a-i fi opozabilă acestuia.
Comunicarea este o înștiințare realizată în scris, care precizează:
- creanța cedatâ
- cesionarul, precum și
- invitația de a executa creanța în beneficiul cesionarului și nu cedentului (creditorului inițial).
În plus, comunicarea cesiunii trebuie să fie însoțită și de dovada scrisă a cesiunii, pentru ca ea să
își producă efectele caracteristice de înștiințare.
De la data comunicării, debitorul cedat datorează și daune-interese.
Comunicarea cesiunii poate fi făcută fie de cedent, fie de cesionar.
Același efect de opozabilitate îl produce și acceptarea cesiunii de debitorul cedat, făcută printr-un
act cu dată certă (art.1.578 alin. (1) lit. a) C.civ.)
Deși legea nu o cere, pentru a se evita orice neînțelegere cu privire la data comunicării sau a
acceptării cesiunii, practic ar fi important – dacă celeritatea afacerilor nu o împiedică-, ca aceste
formalități să se realizeze prin executorul judecătoresc.
a) pentru opozabilitatea față de terți, cesiunea de creanță trebuie să fie înscrisă în Arhiva
Electronică a Garanțiilor Reale Mobiliare (AEGRM)
comunicată debitorului cedat, pentru a-i fi opozabilă acestuia.

Efecte
Dacă părțile nu dispun altfel, efectul translativ al cesiunii se produce de la data încheierii acesteia,
iar nu de la data opozabilității ei față de terți.
(1) între părțile cesiunii – are loc transmiterea valorii reprezentate de creanță de la cedent la
cesionar, cel din urmă putând să facă deja și acte de conservare a creanței primite (art.1.575 C.civ.).
Odată cu creanța, se strămută cesionarului și „drepturile de garanție și toate celelalte accesorii
ale creanței cedate” (art.1.568 alin.(1), lit.b) C.civ.)/ Sunt accesorii, de ex., dobânzile produse deja
de creanța cedată (art.1.576 C.civ.). Cesionarul este noul creditor, care va putea să ceară executarea
creanței dobândite la valoarea ei nominală, indiferent dacă și cât a plătit pe ea, după cum se va
bucura de toate garanțiile inițial atașate creanței, pe care le va putea executa, dacă e cazul.
(2) față de terții specifici ai cesiunii:
 față de debitorul cedat :
- înainte de comunicarea sau acceptarea cesiunii, cesiunea de creanță nu produce niciun efect, deșii
creanța a fost deja transmisă cesionarului.
- după ce comunicarea sau acceptarea cesiunii au fost făcute, debitorul este ținut față de cesionar,
iar nu față de creditorul său inițial (cedentul). Din momentul transmiterii creanței, aceasta devine
opozabilă debitorului cedat, care trebuie să se comporte ca și cum un alt creditor nu ar fi existat
niciodată.

ii.3. Preluarea datoriei (art.1.599-1.608 C.civ.)

Preluarea de datorie este operațiune juridică prin care se schimbă debitorul inițial cu o altă
persoană, care va fi obligată (ținută) față de creditorul inițial, în cadrul aceluiași raport obligațional.
Preluarea de datorie, indiferent cum este tehnic făcută, va implica întotdeauna consimțământul
creditorului cedat.

Tipuri
preluarea de datorie inițiată de debitor
= operațiunea încheiată între debitorul inițial și un terț, care va fi noul debitor,
preluarea de datorie inițiată de creditor
= contractul încheiat între creditor inițial și un terț, care va fi noul debitor (art. 1.599 C.civ.).

Natura juridică
Preluarea de datorie inițiată de creditor se apropie foarte mult de o delegație imperfectă fiindcă
creanța și accesoriile sale inițiale supraviețuiesc preluării de datorie (art.1.602 C.civ.)
În schimb, preluarea de datorie inițiată de debitor este o operațiune juridică triunghiulară, în
care se întrunește consimțământul subiectelor obligației inițiale, la care se adaugă voința juridică
a terțului, care urmează să facă plata în locul debitorului inițial (art.1.605 C.civ.).

Conidiile juridice
Regula : orice obligație poate constitui obiectul acesteia (art.1.599 C.civ.), mai ales datoriile
bănești,
Excepția: obligațiile strict personale (denumite intuitu personae) nu intră în obiectul preluării de
datorie.

Dacă ne referim la preluarea de datorie inițiată de creditor, esențial este acordul dintre
creditorul inițial și noul debitor, în fapt un terț față de obligația pe care urmează să o preia la
plată. Intenția de a prelua datoria este de esența acordului.
 Pentru ipoteza preluării de datorie inițiată de debitor, elementul caracteristic al acestei
operațiuni nu este atât acordul dintre debitorul inițial și un terț, care îl va înlocui pe primul la plata
datoriei, ci consimțământul indispensabil al creditorului (art.1.605 C.civ.).

Efectele
- sunt identice, indiferent dacă aceasta e încheiată la inițiativă debitorului sau a creditorului.
Astfel, prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuiești pe cel vechi,
care, dacă nu s-a stipulat altfel, este și liberat (art.1.600 C.civ.)
Efectele preluării de datorie sunt de continuitate a raportului de obligație. Astfel se păstrează
și creanța veche, dar cu debitorul schimbat, după cum se păstrează și accesoriile ei.

ii.4. Cesiunea contractului (art.1.315-1.320 C.civ.)

Cesiunea contractului este operațiunea juridică prin care se înlocuiește cel puțin una dintre părțile
unui contract deja existent, cu un terț.
Astfel, convenția de cesiune contractuală se încheie între contractantul cedent și viitorul
contractant cesionar, fără implicarea celuilalt contractant inițial denumit contractantul cedat.

Prin această cesiune nu se transmite obligația propriu-zis, ci o substituire – în raporturile

născute dintr-un contract-, a unui contractant cu un terț (străin) (art.1.315 C.civ.). Prin urmare, nu
este vorba atât despre o cesiune, cât despre o substituire de persoane în raporturi juridice
preexistente.

Natura juridică
- este un contract de substituire de persoane, prin care se asigură continuitatea „vechiului” contract,
dar cu părți „noi”.

Condiții
- la cesiunea contractului consimțământul terțului cesionar la actul de cesiune este esențial
pentru ca acest act să își producă efectele juridice.
- Cedatul este în drept să consimtă, în mod anticipat, ca cealaltă parte să își poată substitui un terț
în raporturile născute din contractul cedat. Dar și în acest caz, cesiunea contractului va produce
efecte față de cedat doar din momentul în care substituirea îi este notificată ori, după caz, din
momentul în care o acceptă [art.1.317 alin. (1) C.civ.].

Regula: poate fi obiect de cesiune orice convenție, datorită libertății contractuale și a conținutului
patrimonial al contractului.
Excepția o vor constitui cazurile în care contractul are un caracter strict personal sau natura lui nu
permite o cesionare. Concret, dacă contractul a fost încheiat în considerarea calităților personale
ale celuilalt contractant sau drepturile și obligațiile generate de act sunt incesibile sau insesizabile,
contractul în discuție nu va putea fi cesionat. Pe aceste motive, poate fi considerat incesibil – în
principiu, contractul de donație. Alteori este chiar legea care exclude expressis verbis cesiunea
contractului. Astfel, drepturile creditorului întreținerii nu pot fi cedate sau supuse urmăririi
(art.2.258 C.civ.), deci contractul de întreținere nu poate suporta o substituire prin cesiune a
persoanei întreținutului.
Efectele
- cedentul este liberat de efectele contractului cesionat, liberare care se va face față de contractantul
cedat din momentul în care substituirea își produce efectele față de acesta.
- cedentul garantează validitatea contractului, ca obiect esențial al obligației sale de garanție față
de cesionar. În plus, cedentul poate să garantează și executarea contractului cesionat, caz în care
el va fi ținut ca un fideiusor pentru obligațiile contractantului cedat (art.1.320 C.civ.).
- cesiunea contractului asigură continuitatea juridică care se referă la excepțiile pe care le poate
ridica contractantul cedat. Astfel, acesta va putea opune cesionarului toate excepțiile ce rezultă din
contractul cedat. Contractantul cedat nu poate însă invoca față de cesionar viciile de consimțământ,
precum și orice alte apărări sau excepții născute în raporturile sale cu cedentul, decât dacă și-a
rezervat acest drept atunci când a consimțit la substituire (art.1.319 C.civ.).

Utilitatea practică a cesiunii contractului reiese din dinamica pe care această tehnică juridică o
poate asigura obligațiilor.
- de ex. cesiunea asigurării (art.2.212 C.civ.), cesiunea contractului de închiriere (art.1.833 C.civ.)
ori dreptul de a ceda contractul de locațiune (art.1.805 C.civ.).
 (II) EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR

Din momentul în care au fost asumate, obligațiile trebuie să fie stinse prin executarea. În acest
mod, creditorul obține prestația ce i-a fost promisă de debitor și la care este îndreptățit.
În funcție de ceea ce obține creditorul distingem între:
- executarea în natură = creditorul primește prestația promisă,
- executarea prin echivalent bănesc = creditorul primește o sumă de bani ce reprezintă
echivalentul bănesc al prestaţiei promise.
De asemenea, în funcție de atitudinea debitorului cu privire la executarea obligațiilor,
distingem între:
- executarea voluntară – debitorul execută obligația de bună voie.
- executarea silită – debitorul, în mod culpabil, nu își execută obligația, ceea ce îl determină pe
creditor să facă apel la puterea judecătorească, solicitând instanței de judecată sa îl oblige pe
debitor să-și îndeplinească obligațiile. În acest caz, debitorul datorează creditorului, pe lângă
prestația promisă, și anumite sume de bani ca urmare a faptului că i-a cauzat creditorului său un
prejudiciu ca urmarea a faptului că nu primește exact ceea ce i s-a promis. Aceste sume de bani
plătite cu scopul de a-l despăgubi pe creditor, poartă denumirea de daune-interese.
Important de subliniat este faptul că în practică executarea obligațiilor cumulează trăsăturile
clasificate mai sus.
Codul civil a reglementează expres, principiul după care obligațiile trebuie executate cu bună-
credință (art.1.170 C.civ.).

1. Executarea voluntară a obligațiilor

Debitorul își îndeplinește obligațiile de bună voie.
1.i. În cazul în care el execută întocmai prestația promisă el realizează o PLATĂ.
1.ii. Dar este posibil ca în anumite situații și cu acordul creditorului, el să execute o altă prestație
și în acest mod să stingă obligația asumată.

1.i. Plata (art.1.469-1.515 C. civ.)

Plata este executarea voluntară, în natură a obligației, indiferent de natura obiectului ei.
(art.1.469 C. civ.).
Trebuie să facem distincție între semnificația cuvântului plată:
- în limbajul obișnuit (comun), plata reprezintă predarea (=remiterea) unei sume de bani,
- în limbaj juridic plata constituie stingerea voluntară, în natură, a oricărui tip de obligație
(art.1.469 alin.(2) C. civ.).

Plata reprezintă modalitatea uzuală și firească de executare a obligațiilor; debitorul se liberează

și nu mai datorează nimic creditorului în timp ce creditorul primește prestația promisă.

Natura juridică a plății

- pe de-o parte plata este un fapt juridic prin care se execută efectiv prestația,
- pe de altă parte, plata implică intenția de a stinge o obligație, (=animus solvendi):
  debitorul face plata cu intenția de a stinge obligația,
 iar creditorul acceptă plata cu intenția de a primii prestația promisă, ca pe o satisfacere a
creanței sale.
Întrucât plata este un fapt juridic, „dovada plății se face cu orice mijloc de probă” (art.1.499 C.civ.)

Condițiile juridice ale plății

Pentru a efectua o plată valabilă trebuie să avem în vedere următoarele:

 De ce trebuie făcută plata?

Pentru că ea este datorată, adică orice plată presupune o datorie valabilă și exigibilă, (care a ajuns
la scadentă) (art.1.470 C. civ.)
În lipsa unei asemenea datorii valabile, plata trebuie restituită.
Cu toate acestea, obligațiile imperfecte (naturale) care au fost executate de bună voie nu dau drept
la restituire (art.1.471 C. civ.).
Plata unei datorii deja stinse nu este valabilă și dă drept la repetițiune, pe calea plății nedatorate
(art.1.341 alin. (1) C.civ.), adică la restituirea prestațiilor deja executate (art.1.635-1.649 C.civ.).

 Cine poate face plata?

Regula : Plata este făcută de debitor, persoana care și-a asumat în raport cu creditorul că va
executa prestația ce formează creanța acestuia din urmă.
Plata mai poate fi realizată de persoana împuternicită de debitor să o facă, situație în care se
consideră că plata a fost executată de debitor.
Excepția : Orice persoană interesată poate face plata, chiar dacă este străin de raportul
obligațional (art.1.472 C. civ.). Datorită faptului că datoria are o natură patrimonială, atâta timp
cât nu este vorba de o obligație intuitu personae sau dacă părțile ei nu se învoiesc altfel, oricine
poate executa prestația la care este îndreptății creditorul.
Creditorul poate refuza ca plata sâ fie fâcutâ de un terį, dar acest refuz este mai degrabâ o excepįie,
decât o regulă (art.1.474 alin.(1) și alin.(2) C. civ.).
Atât debitorul cât și terțul plătitor trebuie să fie civil capabili, altfel plata poate fi anulată.
trebuie să plătească cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor
sale, iar în cazul unor obligații profesionale, diligența se va aprecia ținând seama de natura
activității exercitate (art.1.480 C. civ.).

 Cui se plătește?

Regula: Plata se face în mod valabil numai creditorului (art.1.475 C. civ.). Oricine poate plăti,
dar nu oricine poate să primească plata.
Excepția: Plata se poate face și unui reprezentant al creditorului (fie convențional, legal sau
judiciar).
Plata trebuie făcută unui creditor „capabil de a o primi”. Cu toate acestea dacă plata profită
creditorului incapabil, plata va fi considerată valabilă (art.1.476 C. civ.).
Dacă creditorul refuză nejustificat să primească plata, „oferită în mod corespunzător”
creditorul poate fi pus în întârziere (art. 1510-1515 C. civ.), în baza unei somații emisă de debitor,
urmată de procedura ofertei de plată și a consemnațiunii.
 Punerea în întârziere a creditorului este o procedură prin care se face efectiv oferta reală, care
– dacă nu e acceptată de creditor – va fi urmată și de o consemnațiune a obiectului plății. Punerea
în întârziere a creditorului fiind un act de procedură – făcut la inițiativă debitorului și prin
mijlocirea unui executor judecătoresc, îmbracă forma unei somații, prin care creditorul este invitat
să primească prestația datorată. În somație se vor indica locul, data și ora când suma sau obiectul
oferit spre plată urmează să îi fie predat creditorului. Efectul esențial al punerii în întârziere a
creditorului este că debitorul se liberează de obligație, care se considera stinsă la data consemnării
plății, iar riscurile bunului trec la creditor (art.1.512 C.civ.).; creditorul aflat în întârziere este
obligat la repararea eventualelor prejudicii cauzate prin întârziere sa de a accepta plata, precum și
la acoperirea cheltuielilor de conservare cu bunul datorat (art.1.511 alin. (2) C.civ.).

 Ce se plătește?
Se execută ceea ce se datorează, prestația la care debitorul s-a obligat la data apariției raportului
de creanță.
Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație, chiar dacă aceasta ar fi mai valoroasă
patrimonial (art.1.492 alin.(1) C. civ.).
- În cazul obligație de a da care are ca obiect un bun cert, debitorul trebuie să fie – în principiu –
proprietarul acestuia și să aibă capacitatea de a le înstrăina.
- În cazul obligație de a da care are ca obiect un bun de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunul
ce va fi dat.
- În cazul obligație de a face, debitorul este în principiu ținut personal să o presteze, iar nu un terț
(art.1.474 alin. (2) C. civ.).
Distingem între: obligația de rezultat -debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis,
și obligația de mijloace - debitorul este ținut să depună toate diligentele posibile pentru atingerea
rezultatului promis creditorului.

 Unde se plătește?
Regula: Locul plății este stabilit de părțile raportului obligațional, dispozițiile legale aplicându-se
doar în ipoteza în care acestea nu prevăd nimic.
Astfel:
„a) obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data
plății;
b) obligația de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se
afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligații se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
contractului” (art.1.494 alin.(1) C. civ.).
Debitorul suportă și cheltuielile ocazionate de plată, (art.1.498 C. civ.).

 Când se plătește?
Data plății este data împlinirii termenului suspensiv, care determină ca obligația să fie exigibilă,
adică trebuie să fie executată, plătită.
Dacă nu este prevăzut un asemenea termen convențional, obligația trebuie executată de îndată
(art.1.495 C. civ.).
Dacă plata se face prin virament bancar, data plății va fi aceea la care contul creditorului este
creditat cu suma datorată, indiferent de ziua în care debitorul a făcut viramentul (art.1.497 C. civ.).
 Plata anticipată (art.1.496 C. civ.).
Dacă din natura contractului sau a obiectului prestației nu reiese contrariul, debitorul poate să
renunțe la termenul de plată, care era oricum în favoarea lui, și să execute obligația înainte de
scadență. Creditorul poate refuza însă o plată anticipată, dacă are un interes legitim ca aceasta să
fie făcută la termen; oricum cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de executarea anticipată
a obligației rămân în sarcina debitorului.

Proba
Codul civil dispune că dacă „prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc
de probă.” (art.1.499 C.civ.).
Pentru a stabili regimul concret probatoriu aplicabil plății, trebuie să avem în vedere natura
obligației achitate:

i. pentru obligațiile bănești

= dovada se face în mod curent cu chitanța liberatorie emisă de creditor la data plății, care poate
fi ținut să și remită înscrisul original al creanței; toate cheltuielile cu chitanța fiind în sarcina
datornicului (art.1.500 C.civ.). În cazul în care creditorul refuză să emită chitanța, debitorul va fi
în drept să suspende sau să refuze plata.
În raporturile dintre profesioniști sau între aceștia și particulari, dovada plății se face în mod
obișnuit cu bonuri de casă, facturi pe care se menționează că s-a făcut plata, ordine de plată care
poartă mențiunea că au fost acceptate de bancă sau confirmarea viramentului (art.1.504 C.civ.),
file cec, de asemenea acceptate etc.
Între particulari, care nu dispun de formulare tipizate și fac plata prin înmânarea unei sume de
bani, chitanțele liberatorii sunt înscrisuri olografe (scrise de mână), datate și semnate de creditor,
emise în schimbul banilor la momentul plății. Dovada plății poate să reiasă și dintr-o simplă
mențiune olografă făcută de creditor pe înscrisul creanței, chiar dacă nu este semnată. În fine, plata
se poate dovedi și cu registrele și hârtiile domestice, care fac dovada împotriva celui care le-a scris
în toate cazurile în care ele atestă neîndoielnic o plată primită (art.273 C. proc.civ.).

ii. plata unei obligații de a da un drept imobiliar de proprietate se va face cu actul autentic prin
care s-a transmis dreptul respectiv și extrasul de Carte funciară care atestă îndeplinirea
formalităților de publicitate imobiliară.

iii. plata obligațiilor de a face presupune desfășurarea unei activității care poate fi dovedită, în
principiu, cu orice mijloc de probă.
Și în acest caz profesioniștii utilizează în raporturile dintre ei sau în relațiile cu particularii
înscrisuri preconstituite în care se descriu activitățile desfășurate în îndeplinirea obligației. Aceste
înscrisuri sunt semnate de creditor, în semn că acceptă plata, adică sunt de acord cu modalitatea
de executare a obligației (proces-verbal de predare-primire a unui bun, fișă de recepție a unei
lucrări etc.).

iv. plata unei obligații de a nu face (abstențiunea pe care o presupune) nu se dovedește în sine, ci
doar încălcarea ei, când, fiind un fapt, se va admite orice mijloc legal de probă.
Legea prezumă că înmânarea (remiterea) înscrisului original al creanței către debitor semnifică
efectuarea plății (art.1.503 C. civ.), indiferent de obiectul prestației.
Cod civil prevede încă două prezumții legale:
- referitor la prestațiile accesorii, emiterea unei chitanțe liberatorii pentru primirea prestației
principale face să se prezume relativ că s-au executat și prestațiile accesorii (art.1.501 C. civ.).
- referitor la executarea prestațiilor periodice - chitanța eliberată pentru primirea uneia dintre
prestațiile periodice datorate face să se prezume relativ că toate prestațiile anterioare au fost
executate la scadență (art.1.502 C. civ.).

Principiile plății

1. principiul indivizibilității plății

= debitorul trebuie să plătească în întregime datoria, chiar dacă prestația este divizibilă (art.1.490
alin.(1) și art.1.427 C. civ.).
- plata parțială este o excepție, care trebuie fie încuviințată de creditor, fie ordonată de lege.
Pentru prestațiile periodice (rate, pensii, chirii etc.), fiecare plată trebuie să acopere în întregime
tranșa exigibilă la scadență, chiar dacă în ansamblu și raportat la suma întreagă datorată, fiecare
prestație ar părea o plată parțială.
Excepții de la principiul indivizibilității plății
= divizarea ulterioară a obligației inițiale, ce poate interveni în cazul:
- transmisiunii succesorale a datoriei,
- renunțării la solidaritatea pasivă sau la indivizibilitatea obligației,
- remiterii parțiale de datorie,
- termenelor de grație,
- în cazul în care plata e făcută de fideiusor, titular al unui beneficiu de diviziune,
- sau în cazul imputației plății.

2. principiul imputației plății (art.1.506-1.509 C. civ.).

Situația premisă: un debitor are față de același creditor mai multe datorii, cu același obiect, iar
debitorul nu dispune de mijloace pentru a stinge simultan toate debitele.
Întrebarea care se pune : Care datorie se plătește mai întâi?
Imputația plății se referă la regulile după care se determină ordinea succesivă de plată a datoriilor
cu același obiect, existente între aceiași subiecții ai plății.

Prima regulă - părțile stabilesc ordinea în care urmează să stingă obligațiile (art.1.506 C. civ.).
A doua regulă – în lipsa acordului părților, debitorul poate să stabilească ordinea plăților, acesta
alegând ce datorie va stinge, dar el nu poate să plătească decât debitele scadente, cu excepția
cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat (art.1.507 C. civ.).

Regula a treia – aplicabilă doar în lipsa primelor două, lasă dreptul de a alege creditorului. Acesta
va indica debitorului ce datorie urmează să îi fie plătită, fapt consemnat în chitanța liberatorie
(art.1.508 C. civ.).
A patra regulă devine operantă doar niciuna din regulile precedente nu au fost aplicate, caz în
care legea va arăta care obligații se consideră stinse prin plată. Astfel:
„a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadență;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are
cele mai purine garanții;
c) imputația se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum și, în egală măsură, garantate și
oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menționate la lit. a)-d), imputația se va face proporțional cu valoarea
datoriilor”. Când imputația se va face proporțional, ea va marca cert o derogare de la principiul
indivizibilității plății. Indiferent cum se face imputația, mai întâi se vor plăti cheltuielile de
judecată și executare, apoi ratele, dobânzile și penalitățile, în ordinea scadentei lor, iar în final se
va achita și capitalul.
În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și,
la urmă, asupra capitalului, adică a sumei de restituit. În chitanță sau în documentele bancare va
trebui să se indice exact care datorie s-a plătit.
Orice schimbare în ordinea de prioritate nu poate fi făcută decât prin lege ori prin înțelegerea
dintre creditor și debitor.

Efectele juridice
- Obligația plătită încetează, ea se stinge pe viitor, deoarece creditorul a obținut prestația la care
era îndreptății, iar debitorul este liberat.
- Plata stinge și accesoriile și garanțiile afectate la executarea ei.
În acest sens, „creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate
de garanțiile reale” (art.1.505 C. civ.). Se prezumă că acest este dat odată cu acceptarea plății,
Creditorul care deține bunul dat în gaj trebuie după plată să îl restituie proprietarului (art2.492 alin.
(1) C. civ.). iar garanțiile personale se sting întotdeauna ca urmare a plății (art.2.317 C. civ.).

Incidentele la plată pot temporar să împiedice ca efectele caracteristice plății să se producă.

Prin incidente la plată se desemnează unele obstacole survenite întâmplător în executarea plății,
cu efectul esențial al suspendării acesteia pe un termen provizoriu și în general redus.
Dacă suspendarea devine permanentă, ori plata nu mai poate fi reluată sau făcută, incidentul la
plată se transformă într-o imposibilitate de executare.
Nu este important
- dacă întâmplarea-obstacol este complet neprevăzută sau dacă este datorată în parte creditorului
sau unui terį.
- dacă obstacolul intervine în cursul executării sau împiedică de la început (ab initio), de la
scadență, plata.
- natura obligației, a prestației sau izvorul concret al creanței.
Ceea ce este important este că există un obstacol care fie împiedică, fie suspendă plata.
Sunt incidente la plată
- existența unei cauze de evicțiune, cumpărătorul este îndreptățit să suspende plata prețului până
la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanție corespunzătoare (art.1.722 C. civ.).
- imposibilitatea fortuită și temporară de executare a unei obligații (art.1.634 alin. (3) C. civ.).
- opoziția la executarea ipotecii (art.2.452 C. civ.).
- înființarea popririi duce la indisponibilizarea sumelor și bunurile poprite datorate de terțul poprit
creditorul său, care este debitorul urmărit al creditorului popritor, cu efectul că, până la achitarea
integrală a obligațiilor, terțul poprit nu va putea face nicio plată sau altă operațiune, în beneficiul
debitorul urmărit.
- orice indisponibilizare legitimă a bunurilor debitorului, survenită înainte de plată, poate fi
prezentată ca un incident la plată.