UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

IZVOARELE DREPTULUI NAȚIONAL ȘI

INTERNAȚIONAL

COORDONATOR:
Lect. Univ. Dr. Adriana Liliana Motoroiu

STUDENT:
FLAVIUS –EDUARD GRANCEA

2023
 Etimologic, termenul de „izvor” sau „izvoare”, în asociere cu termenul drept
sugerează ideea de sursă sau de origine a dreptului, ideea de factori care determină
originea şi existenţa dreptului, idea în dreptul intern normele juridice îşi au izvorul în
contituţiile statelor, în legile adoptate în baza acestora, precum şi în alte acte cu caracter
juridic emise de organele executive, prin care se stabilesc reguli obligatorii atât pentru
organele organismului statal, cât şi pentru cetăţeni.
În dreptul internaţional creatoarele normelor juridice sunt statele şi, în anumite limite, alte
entităţi internaţionale. de condiţii şi factori din care decurge dreptul.
În teoria dreptului se face distincţie între expresiile : „izvoare materiale”,
„sociale” sau „izvoare reale” şi expresia „izvoare formale” ale dreptului.
Prin „izvoare materiale” („sociale” sau „reale”) se exprimă un conţinut mai
apropiat celui etimologic, în care sunt cuprinşi, în mod generic, ansamblul factorilor şi
condiţiilor de configurare, de determinare a dreptului: social-politici, istorici, economici,
materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile, relaţiile interumane etc. În acest înţeles
generic, izvorul material al dreptului- în sens larg îl constituie însăşi existenţa social-
istorică.
Prin izvor formal al dreptului (sau, exprimat mai direct - „izvor de drept”) se
înţelege forma pe care o îmbracă norma juridică elaborată de un anumit factor competent
al puterii, respectiv, forma în care este exprimată norma juridică respectivă, ştiut fiind că
în elaborarea lor normele juridice nu apar ca acte normative sub o singură formă
(uniforme) ci sub forme diferite (poliforme sau multiforme), acestea fiind în funcţie de
mai mulţi factori, ca de exemplu: organul de stat care o emite şi competenţa acestuia,
domeniul pe care îl reglementează, ierarhia forţei juridice a actului normativ respectiv,
procedura sau tehnica legislativă prin care este elaborată etc.
Izvoarele formale ale dreptului se diferenţiază în funcţie de caracterul sursei
normative, după natura şi eficacitatea lor, în izvoare principale, directe sau propriu-zise şi
izvoare subsidiare sau indirecte.
 Izvoarele principale care sunt: actul normativ (legea) şi cutuma, reprezintă
forme de exprimare nemijlocită (imediată), independente şi principale.
Izvoarele subsidiare sau indirecte ori mediate, ca de exemplu, practica
judiciară, doctrina sau normele elaborate de organizaţii nestatale sunt cele care trebuie
să fie „validate” de lege pentru a deveni izvoare de drept. Ele sunt considerate, adesea, ca
fiind mijloace de interpretare a dreptului şi servesc ca un îndreptar pentru judecător şi
legiuitor. Ele sunt izvoare ale dreptului numai când legea o spune în mod expres.
Izvoarele dreptului se deosebesc şi după criteriul sursei de cunoaştere a
dreptului în: izvoare scrise- legea, doctrina, practica judecătorească şi izvoare
nescrise- cutuma, principiile generale de drept.
Se mai face distincţie între izvoare de drept oficiale şi izvoare neoficiale. De
exemplu, legea şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare oficiale, spre deosebire de
cutumă, doctrină care sunt considerate izvoare neoficiale.
Se mai vorbeşte de izvoare documentare, prin care se desemnează publicaţiile
oficiale care conţin textul autentic al actelor legislative. Izvor documentar oficial este
Monitorul Oficial al României
Categoriile izvoarelor formale ale dreptului intern şi internaţional.
În mod tradiţional, se deosebesc patru izvoare formale ale dreptului intern şi
anume: cutuma, legea, jurisprudenţa şi doctrina, dar, atunci când sunt examinate
izvoarele formale ale dreptului intern, trebuie avute în vedere şi ceea ce este denumit
„drept autonom” şi „actele norme” (contractul normativ), precum şi principiile generale
ale dreptului.
Obiceiul juridic (cutuma), care s-a numit în trecutul ţării noastre obiceiul
pământului, este o regulă de conduită nescrisă, care s-a format prin repetarea unei
practici, pe o îndelungată perioadă de timp (longa diuturna inveterata consuetudo), în
credinţa că se respectă o regulă de drept (opinio iuris sive necessitatis). Autoritatea
cutumei îşi află temei într-o „practică imemorială considerată ca lege din strămoşi”.
Astfel, condiţia cutumei este o constatare de fapt, inveterata consuetudo, care dă
conştiinţa ce este drept şi necesar, opinio necessitatis .
 Obiceiul juridic se bazează pe cazuri concrete care s-au soluţionat anterior în mod
repetat, a căror valoare trebuie să se recunoască juridic „întocmai cum se recunoaşte
valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru". În fiecare din aceste cazuri este analizat
complexul de relaţii juridice care-l compun, constatându-se că unele se repetă. Pe această
cale, se desprinde ce este comun într-o multitudine de cazuri concrete. Obiceiul juridic se
caracterizează prin mobilitate, dând, uneori, sentimentul de nesiguranţă, dar are şi
avantajul că regulile sale se adaptează cu uşurinţă „necesităţilor sociale”.
În optica romano-canonică trebuiau întrunite două condiţii pentru ca obiceiul să
devină drept:
1. O condiţie obiectivă (materială), ceea ce presupunea ca regula respectivă să fi
cunoscut o practică îndelungată;
2. O condiţie subiectivă (psihologică), potrivit căreia regula trebuia să aibă
caracter obligatoriu, adică să fie sancţionată juridic .
Legiuitorul are posibilitatea să consacre obiceiul în norme sau poate face trimitere
la obicei. În acelaşi timp, legiuitorul poate - la elaborarea unei legi noi -să elimine unele
obiceiuri, contestându-le în mod expres valabilitatea, aşa cum s-a întâmplat cu prilejul
adoptării Codului civil român. Pe de altă parte, legiuitorul nu este în măsură să împiedice
formarea unor noi cutume, uzuri etc.
O enumerare a izvoarelor dreptului internaţional a fost făcută pentru prima oară
în Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 1920, care a fost apoi preluată
de Statutul Curţii Internaţionale de Justioţie.Art.38 al statutului acesteia din urmă prevede
că în soluţionarea conform dreptului internaţional a diferendelor care îi sunt supuse
Curtea va aplica:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în
mod expres de statele aflate în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi în dreptul public al
diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept;
La acestea se adaugă şi echitatea (ex aequo et bono).
Rezultă, deci, că tratatele, cutuma şi principiile generale de drept sunt recunoscute ca
izvoare principale ale dreptului internaţional, iar jurisprudenţa şi doctrina, în anumite
limite şi echitatea, constituie izvoare auxiliare ale dreptului internaţional.

TRATATUL INTERNAŢIONAL

Este cel mai important izvor al dreptului internaţional contemporan, atât datorită
clarităţii cu care exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate şi precise folosite, cât şi
frecvenţei utilizării sale.
Tratatul poate fi definit ca forma expresă de manifestare a acordului de voinţă dintre două
sau mai multe state, încheiat în scopul de a crea, a modifica sau a abroga norme de drept
internaţional.
Tratatele internaţionale se împart, din punct de vedere al subiecţilor participanţi, în tratate
bilaterale sau multilaterale.Distincţia nu afectează, însă, forţa juridică a acestora.
Numărul tratatelor a crescut enorm în epoca modernă.Astfel, dacă în 1914 erau
considerate în vigoare aproximativ 8000 de tratate iar în perioada Societăţii Naţiunilor au
fost înregistrate 4.838 tratate, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost înregistrate
peste 20.000 tratate (unii autori apreciază numărul lor la 30.000-40.000).
Această realitate are explicaţii multiple.O primă cauză o constituie apariţia pe scena
internaţională de după al doilea război mondial a unui mare număr de state, cu deosebire
ca o consecinţă a decolonizării şi afirmării depline a dreptului popoarelor la
autodeterminare şi la constituirea de state noi.
O altă cauză rezidă în împrejurarea că în condiţiile vieţii contemporane, în care
contactele dintre state au devenit tot mai frecvente, iar problemele de interes comun tot
mai numeroase, tratatul internaţional a devenit principalul instrument juridic de
concretizare a colaborării internaţionale în variate domenii: politic, economic, cultural,
ştiinţific, protecţia mediului, reprimarea criminalităţii etc.
Un rol deosebit în promovarea legiferării internaţionale prin diverse forme de tratate
revine Organizaţiei Naţiunilor Unite a Cartă – act fundamental cu caracter constituţional
în relaţiile dintre statele membre, instrumentul juridic cel mai important în relaţiile dintre
state – promovează relaţii bazate pe cooperare între toate statele lumii, în cele mai variate
domenii de interes internaţional.

CUTUMA INTERNAŢIONALĂ

Este un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi izvor al dreptului
internaţional, ca şi al dreptului în general. Deşi în condiţiile vieţii contemporane marea
majoritate a reglementărilor internaţionale sunt consacrate prin tratate, cutuma continuă să
fie izvor de drept, în special în acele domenii în care iteresele divergente ale statelor nu au
făcut posibilă o codificare a regulilor cutumiare, precum şi în domenii ale practicii
relaţiilor dintre state în care nu s-a ajuns la acel stadiu care să impună o reglementare pe
cale convenţională.
În marea lor majoritate normele dreptului internaţional clasic s-au format pe cale
cutumiară ( dreptul mării, dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile războiului), ele
cunoscând ulterior o încorporare în tratate sau o codificare generală.
Cutuma internaţională este definită ca o practică generală, relativ îngustă şi uniformă,
considerată de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.
În trecut, crearea unei cutume necesita un timp foarte îndelungat.În condiţiile
vieţii contemporane, când ritmul evoluţiei relaţiilor internaţionale s-a accelerat iar nevoile
reglementării juridice devin adesea presante, elementul duratei este tot mai mult înlocuit
de frecvenţa practicii, durata scurtându-se de la secole la decenii sau chiar la ani, dacă se
probează că practica respectivă a fost constantă.
În acest fel s-a putut constata că în domenii mai noi ale relaţiilor internaţionale, cum sunt
dreptul aerian, dreptul cosmic sau dreptul mării, în ultimele decenii s-au format
numeroase cutume care în mare parte au fost codificate la scurt timp după apariţia lor.

JURISPRUDENŢA

Constituie un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional.De

principiu, instanţele de judecată nu sunt creatoare de norme juridice, rolul lor fiind acela
de a aplica la cazuri concrete prevederile actelor normative, dar hotărârile date de acestea
pot avea un rol important în stabilirea existenţei şi a conţinutului unei norme de drept, ca
şi în interpretarea acestora, iar prin argumentele pe care le aduc în motivarea hotărârilor
lor pot juca un rol important atât în determinarea, cât şi în dezvoltarea dreptului
internaţional.

DOCTRINA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Deşi nu este un izvor de drept în sens formal, instanţele judecătoreşti
internaţionale nefundamentându-şi deciziile pe opiniile juridice, ci pe dreptul pozitiv,
doctrina are un rol creator, putând să aducă o contribuţie importantă la dezvoltarea
dreptului internaţional prin analiza ştiinţifică a normelor sale în lumina principiilor şi a
finalităţii dreptului.
ECHITATEA
în lipsa unei norme de drept, instanţa poate să-şi întemeieze hotărârea pe
principii de echitate.Folosite în acest mod, normele echităţii nu devin ele însele norme de
drept, deci echitatea nu capătă caracter de izvor al dreptului, ci doar pe acela de temei al
unei hotărâri judecătoreşti în lipsa unei norme de drept.
Ea poate îndeplini, însă, un anumit rol în evitarea aplicării formale a unor principii sau
norme de drept internaţional care ar duce la rezultate contrare justiţiei.
Echitatea are, de aceea, dacă nu valoarea unui izvor de drept, cel puţin un important rol în
crearea şi aplicarea normelor de drept, care trebuie să se bazeze întotdeauna pe principiile
echităţii.
CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Diversitatea izvoarelor dreptului internaţional, imprecizia unor norme de sorginte

cutumiară, existenţa în anumite domenii a unor norme incomplete, ca şi nevoile de
reglementare în domenii noi ale colaborării internaţionale au impus necesitatea precizării
şi sistematizării normelor juridice de drept internaţional, deci a codificării acestora în
instrumente juridice clare şi fără echivoc.