DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

Prof.univ.dr. Bianca Maria Carmen PREDESCU

PRELEGEREA nr.4

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

PREZENTARE GENERALĂ

Teoria dreptului face de principiu distincţia între noţiunea de izvor de drept în sens material şi în
sens formal. De principiu este admis faptul că izvorul material al oricărei reglementări juridice îl
constituie viaţa, condiţiile materiale şi morale ale existenţei omului. Interesele indivizilor şi cele generale
ale societăţii, nevoile şi aspiraţiile oamenilor determină reglementarea juridică, dau sensul evoluţiei
acesteia. Istoria evoluţiei reglementărilor juridice este de fapt istoria condiţiilor materiale şi morale ale
societăţii umane.
Lucrările de drept internaţional privat, de obicei se preocupă numai de aspectul formal al noţiunii
de izvor de drept, nefăcându-se nici un fel de apreciere asupra noţiunii de izvor de drept în sens material.
Probabil că se consideră că o astfel de apreciere nu îşi mai are rostul, dat fiind necontestarea faptului că
realitatea, viaţa determină reglementarea juridică.
Cât priveşte izvoarele dreptului internaţional privat considerăm că îşi are rostul precizarea că
diversitatea şi complexitatea vieţii materiale, privită în ansamblul său, inclusiv sub aspectul raporturilor
internaţionale ce se pot stabili între indivizi, constituie izvorul material al tuturor reglementărilor ce sunt
izvoare formale ale dreptului internaţional privat. Această ramură juridică, ca de altfel şi ştiinţa dreptului
internaţional privat pun în lumină, mai mult parcă decât orice altă ramură a dreptului faptul că regula de
conduită stabilită de indivizi nu este o pură abstracţie, rezultatul voinţei unei elite politice şi economice ce
îşi asumă la un moment dat rolul de reprezentanţi ai poporului şi ca atare de forţă legiuitoare în stat ci este
expresia cea mai pură a nevoilor vieţii materiale şi spirituale ale oamenilor, prefigurarea dezvoltărilor
viitoare, inclusiv prin instrumentul dreptului.
Toate soluţiile conflictualiste decantate în istoria omenirii începând cu secolul al XIII-lea, dar şi
reglementările anterioare, contemporane cu primele forme de structurare a colectivităţilor umane şi
conturarea distincţiei dintre membru al comunităţii şi străin, au fost întotdeauna expresia gradului de
dezvoltare socială, economică şi politică, a posibilităţii de prefigurare şi propulsare a intereselor în viitor,
pe baze din ce în ce mai solide de obţinere a unor mecanisme din ce în ce mai eficiente de control şi
previziune a vieţii. Soluţiile conflictualiste nu sunt altceva decât haina juridică cea mai fericită găsită la
un moment dat de către fiecare legiuitor statal pentru a-şi putea asigura realizarea propriilor interese,
pentru a permite dezvoltarea pe termen lung. Chiar şi tendinţele actuale de reglementare într-o proporţie
crescută a raporturilor juridice cu element de extraneitate prin norme de aplicare imediată reprezintă tot o
expresie a capacităţii statului de a-şi exprima puterea şi interesele pe plan intern şi internaţional. Am făcut
această precizare pentru a sublinia faptul că studiul izvoarelor dreptului internaţional privat nu reprezintă
doar cercetarea surselor formale de reglementare juridică, ci înainte de toate presupune înţelegerea vieţii,
cunoaşterea sensului dezvoltării acesteia şi cerinţelor specifice fiecărei epoci. Aceasta ne permite să
înţelegem particularităţile soluţiilor conflictualiste pentru fiecare epocă istorică, să analizăm de pe poziţii
obiective particularităţile prezentului şi chiar să putem face aprecieri asupra sensului evoluţiei
reglementărilor în domeniu.
Izvoarele materiale ale dreptului internaţional privat au şi marele merit de a surprinde laolaltă
ansamblul condiţiilor materiale şi morale ale dezvoltării societăţii, întrucât ele nu se limitează doar la
cercetarea acestora în limitele statului, ale naţiunii cum o fac ramurile dreptului intern, ci are în vedere o
analiză globală atât a aspectelor de ordin intern, cât şi de ordin internaţional ce privesc progresul
societăţii. Interferenţele dreptului internaţional privat cu restul ramurilor juridice, condiţiile globale ale
dezvoltării omenirii, privite atât din perspectiva intereselor individului cât şi ale statului, ale societăţii
constituie izvoarele materiale ale reglementărilor de drept internaţional privat.
În sens formal, prin izvoare ale dreptului internaţional privat avem în vedere ansamblul formelor
de reglementare juridică. Alături de norma de drept ce poate fi conţinută în acte normative cu valoare
juridică diferită, ce emană de la diferite organe ale statului cu funcţii preponderent legislative sau
executive, constituie în egală măsură izvoare în sens formal pentru multe sisteme juridice naţionale:
obiceiul, cutuma, uzanţele şi practica judiciară.

1
 Particularismul dreptului internaţional privat şi vocaţia sa de a se constitui într-un limbaj comun
juridic tuturor sistemelor de drept ne obligă să distingem izvoarele de drept intern de cele internaţionale,
care au menirea de a reglementa atât raporturile de drept intern, cât şi cele de drept internaţional, sau
numai raporturile de drept internaţional.
Complexitatea dreptului internaţional privat face ca să distingem în cadrul izvoarelor interne două
categorii: cele specifice, ce conţin ansamblul reglementărilor conflictualiste şi a normelor de aplicare
imediată prin care se soluţionează situaţiile juridice internaţionale şi izvoare nespecifice, date de cele mai
diverse reglementări de drept intern din dreptul civil, familiei, muncii, comercial, procedură civilă, dar
uneori şi de drept administrativ, financiar, bancar, penal, procedură penală etc. ce conţin în mod
accidental reglementări cu privire la condiţia juridică a străinului şi legea aplicabilă unui raport juridic cu
element de extraneitate.
În cele ce urmează vom analiza distinct izvoarele formale din dreptul intern de cele din dreptul
internaţional.

IZVOARELE INTERNE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

În literatura de specialitate, cu privire la analiza izvoarelor interne, unii autori disting între
izvoarele specifice şi izvoarele nespecifice ale dreptului internaţional privat 1, sau se analizează în
ansamblu situaţia izvoarelor juridice formale, arătând în ce măsură acestea sunt şi izvor de drept în
sistemul nostru juridic2, în timp ce alţi autori, după ce fac distincţia între noţiunea de izvor de drept în
sens material şi în sens formal prezintă situaţia izvoarelor interne formale, după criteriul forţei lor
juridice3.
În sistemul nostru de drept actele normative sunt principalele izvoare juridice interne. Cutuma,
practica judiciară a instanţelor şi curţilor arbitrale, uzanţele comerciale sunt mai rar întâlnite ca izvor de
drept, iar doctrina de principiu nu este primită cu această valoare juridică. Ca atare, considerăm analiza
izvoarelor interne ale dreptului internaţional privat ea se face în principal cu privire la situaţia actelor
normative.
Întrucât prezentarea izvoarelor formale se realizează cu privire specială la ramura dreptului
internaţional privat, considerăm că se impune distincţia între izvoare specifice, adică acele acte normative
care conţin în marea majoritate norme conflictuale sau norme materiale, substanţiale sau procesuale cu
ajutorul cărora se reglementează raporturile juridice cu element de extraneitate şi izvoare nespecifice,
adică acele acte normative care interesează în primul rând alte ramuri de drept, dar conţin şi norme de
drept internaţional privat fie conflictuale, fie de aplicare imediată, ce privesc condiţia juridică a străinului
sau rezolvarea raporturilor cu element de extraneitate.
Acte normative. Izvoare specifice
Cel mai important izvor specific în sistemul nostru de drept l-a constituit mult timp Legea
nr.105/1992, intrată în vigoare la 30 noiembrie 1992 (legea a fost publicată în Monitorul Oficial la 1
octombrie 1992, iar în art.182 din lege se prevede că ea intră în vigoare la 60 de zile de la data publicării
în Monitorul Oficial al României). Acest izvor specific a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a
Noului Cod Civil, care este un izvor nespecific de drept internațional privat, dar în Cartea a VII –a
conține în prezent sediul materiei soluților conflictualiste din sistemul nostru de drept, după cun Cartea a
VII – a din Noul Cod de Procedură Civilă conține anasamblul normelor privind conflictul de jurisdicții,
astfel cum este el soluționat prin normele de drept procesual român.
Noul Cod Civil, în Cartea a VII-a, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat conţine o serie de dispoziţii generale ce privesc domeniul său de aplicare, problemele generale date
de calificare, retrimitere, invocarea ordinii publice şi frauda la lege în dreptul internaţional privat,
aplicarea legii străine şi dovada conţinutului acesteia, precum şi principalele norme conflictuale şi de
aplicare imediată prin care sunt soluţionate conflictele de legi în diferitele materii, conflictele de
1
A se vedea: Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., pp.44-46, care distinge în cadrul izvoarelor interne două mari categorii: acte
normative şi uzanţele internaţionale, practica judiciară şi arbitrală. Cât priveşte actele normative se face distincţia între izvoarele
specifice ale dreptului internaţional privat, arătându-se în acest sens principalele legi din sistemul nostru de drept ce conţin norme
conflictuale şi norme de aplicare imediată, aceste acte normative fiind destinate reglementării raporturilor juridice de drept
internaţional privat. Cât priveşte izvoarele nespecifice sunt prezentate actele normative ce conţin norme conflictuale, norme
materiale de drept substanţial şi procesual, cât şi dispoziţiile Constituţiei României.
2
A se vedea în acest sens Ion P.Filipescu, op.cit., pp.56-59. Analiza izvoarelor interne ale dreptului internaţional privat al
României se face cu privire la: 1-actele normative; 2-valoarea juridică a practicii judiciare; 3-valoarea juridică a practicii
arbitrale; 4-situaţia lacunelor în dreptul internaţional privat; 5-cazurile când legea internă nu se aplică.
3
A se vedea : Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op.cit., pp.17-20. Principalele izvoare interne ale dreptului internaţional privat
sunt: A-legile în sens restrâns; B-hotărârile Guvernului şi ordonanţele Guvernului; C-alte acte normative; D-practica
judecătorească şi practica arbitrală ca izvor de drept.

2
jurisdicţii, cât şi condiţia juridică a străinului. Până la adoptarea Legii nr.105/1992 sistemul de drept
român nu dispunea de o lege cadru care să reglementeze raporturile de drept internaţional privat. O parte
dintre normele conflictuale erau conţinute în Codul civil, cât şi în legi speciale, după cum normele
materiale substanţiale şi procesuale erau conţinute în legile ce reglementau diferite domenii ale dreptului
intern, existând multe dificultăţi semnalate de practica instanţelor judecătoreşti cu privire la stabilirea
legii aplicabile tocmai datorită lipsei unei legi speciale în materie.
În sistemul de drept român mai sunt şi alte acte normative ce se constituie în principal în izvoare
de drept internaţional privat:
- Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în
România, în formă consolidată, care a modificat și completat Legea nr.123/2001 privind regimul
străinilor în România - Legea nr.296/2001 privind extrădarea;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.121/2001 pentru suspendarea temporară a tuturor
procedurilor referitoare la adopţiile internaţionale;
- Legea nr.704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.105/2001 privind frontiera de stat a României;
- Hotărârea Guvernului nr.518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român
trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar; - Hotărârea Guvernului
nr.547/1990 privind drepturile cetăţenilor români care realizează venituri în valută la societăţile cu
participare românească în străinătate; - Hotărârea Guvernului nr.288/1993 privind şcolarizarea în
România a cetăţenilor din alte ţări; - Decretul lege nr.122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în
România a reprezentanţelor firmelor comerciale şi organizaţiilor economice străine.
Acte normative - Izvoare nespecifice
Izvoarele nespecifice de drept internaţional privat sunt acele acte normative care interesează în
primul rând alte ramuri de drept şi care conţin şi norme conflictuale sau norme de aplicare imediată cu
relevanţă în raporturile de drept internaţional privat. Principalul izvor nespecific în dreptul internațional
privat român este Noul Cod Civil, Cartea a VII-a fiind dedicată în exclusivitate acestui obiect de
reglementare, după cum Cartea a VII-a din Noul Cod de Procedură Civilă conține ansamblul normelor de
aplicare imediată ce privesc soluționarea conflictului de jurisdicții, din perspectiva forului român.
Numărul actelor normative care constituie izvoare nespecifice în dreptul internaţional privat este
foarte mare. Începând cu Constituţia României de la 8 decembrie 1991 şi până la diferitele regulamente
ale instituţiilor executive centrale putem întâlni norme ce privesc condiţia juridică a străinului, ce
reglementează drepturile şi obligaţiile românului aflat în străinătate, soluţionarea raportului juridic cu
element de extraneitate.
Dintre izvoarele nespecifice amintim:
- Constituţia României, deoarece reglementează principiile fundamentale ale politicii
internaţionale a statului român şi conţine norme cu relevanţă pe planul dreptului internaţional privat, cum
sunt: Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni (art.4); Cetăţenia (art.5); Românii din străinătate
(art.7); Dreptul internaţional şi dreptul intern (art.11); Cetăţenii români în străinătate (art.17); Cetăţenii
străini şi apatrizii (art.18); Extrădarea şi expulzarea (art.19); Libera circulaţie (art.25); Protecţia
proprietăţii private (art.41); Exercitarea drepturilor şi libertăţilor (art.54); Economia (art.134);
Proprietatea (art.135).
- Codul civil 1864, chiar dacă prin Legea nr.105/1992 a fost abrogat art.2 ce conţinea normele
conflictuale în materia stării civile şi capacităţii juridice, regimului bunurilor şi forma actelor juridice, s-
au aplicat în continuare dispoziţiile art.885 în materie de testamente, art.1773 şi art.1789 în materie de
ipoteci, ca norme de drept internațional privat .
- Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin O.U.G.nr.138/2000 privitor la normele
materiale cuprinse în Cartea IV- despre arbitraj, Capitolul X - Arbitrajul internaţional şi Capitolul XI -
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine, dar şi în ceea ce priveşte Disp.art.2 pct.1 litera j,
art.5 art.67, art.87, art.112, art.114¹, art.141, art.142, art.223.
- Codul aerian adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr.29/1997 republicată la 26 ianuarie 2001, ce
cuprinde normele aplicabile tuturor activităţilor aeronautice civile, precum şi tuturor persoanelor fizice
sau juridice care desfăşoară activităţi aeronautice civile în spaţiul aerian naţional şi pe teritoriul României
(art.1 alin.1).
- Codul vamal (M O. nr. 350 din 19/04/2006);
- Codul de procedură penală în Titlul IV - Proceduri speciale, Capitolul VI - Asistenţa judiciară
internaţională, Secţiunea III - Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine, art.522-
Executarea dispoziţiilor civile;

3
 - Legea 157 din 24 mai 2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă,
Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul
Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica
Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos,
Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă,
Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale
Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României
la Uniunea Europeană;
- Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată; - Legea nr.15/1990 privind
reorganizarea unităţilor comerciale de stat în regii autonome şi societăţi comerciale; - Legea nr.26/1990
privind registrul comerţului, republicată; - Decretul lege nr.139/1990 privind camerele de comerţ şi
industrie din România şi Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Curţii de arbitraj comercial
internaţional de pe lângă Camera de comerţ şi industrie a României;
- Legea nr.21/1991 privind cetăţenia română, modificată; - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.105/2001 privind frontiera de stat a României; - Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă,
modificată;
- Ordonanţa Guvernului nr.65/1997 privind regimul paşapoartelor în România modificată prin
O.U.G. nr.86/2001, aprobată prin Legea nr.737/2001; - Hotărârea Guvernului nr.1268 din 21 decembrie
2001 privind Decizia Consiliului Uniunii Europene referitoare la exceptarea cetăţenilor români de la
obligaţia de a obţine vize pentru statele din spaţiul Schengen;
- Legea nr.61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie; -
Legea nr.18/1991 privind fondul funciar. Modificată şi republicată; - Legea nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, modificată
şi republicată; - Legea nr.66/2002 privind aprobarea O.U.G. nr.226/2000 privind circulaţia juridică a
terenurilor cu destinaţie forestieră;
- Legea nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, republicată în 1993; - Legea nr.58/1991
privind privatizarea societăţilor comerciale; - Legea nr.84/1992 privind regimul zonelor libere în
România; - Legea nr.81/1992 modificată, privind protejarea patrimoniului cultural naţional; - Legea
nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice; - Legea nr.182/2000 privind protejarea
patrimoniului cultural naţional mobil;
- Regulament B.N.R. nr.4, Rep. (1) din 1.apr.2005, în vigoare de la 6.sep.2007, privind regimul
valutar; - Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România; - Legea nr.202/2000 privind
unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de
vămuire;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.25/1997 cu privire la adopţie; - Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.12/2001 privind înfiinţarea autorităţii naţionale pentru protecţia copilului şi adopţie;
- Legea nr.126/1995 modificată prin Legea nr.464/2001 privind regimul materiilor explozive; -
Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor; - Legea nr.104/2001 privind organizarea
şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române; - Legea nr.756/2001 asupra transferării persoanelor
condamnate în străinătate;
- Legea nr.703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare; - Legea nr.257/2001
privind modul de acţiune împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat spaţiul aerian al României;
- Legea nr.16/1996 privind Arhivele Naţionale; - Legea nr.62/2002 privind aprobarea Ordonanţei
Guvernului nr.60/1998 privind înfiinţarea de extensiuni universitare ale României în străinătate;
Dintre izvoarele nespecifice enunţate majoritatea conţin norme de drept material ce
reglementează condiţia juridică a străinului şi legea aplicabilă în raporturile juridice cu element de
extraneitate. Mai puţine sunt cele care conţin norme conflictuale, amintind Codul civil, Codul aerian,
Decretul lege nr.122/1990, Legea nr.119/1996, O.U.G. nr.25/1997.
Uzanţele internaţionale, practica judiciară şi arbitrală
Uzanţele internaţionale constituie de principiu izvor de drept în comerţul internaţional, iar în
sistemul nostru de drept sunt primite ca atare, în măsura în care completează şi interpretează normele de
drept internaţional privat, întocmai ca şi în dreptul comerţului internaţional. Uzanţele internaţionale pot
avea o natură normativă sau convenţională. În măsura în care ele au o natură normativă sunt de fapt legi
speciale care derogă de la dreptul comun, aplicându-se cu precădere. Uzanţele convenţionale, de principiu
nu pot deroga de la normele imperative onerative sau prohibitive, iar în concurs cu o lege aceasta are
întâietate4.
4
Cu privire la rolul uzanţelor internaţionale ca izvor de drept internaţional privat a se vedea Ion P.Filipescu, op.cit., p.58 şi
Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.46.
4
 Practica judiciară în sistemul nostru de drept nu are valoarea de izvor juridic. „Hotărârea se dă în
numele legii”, ceea ce înseamnă că la pronunţarea soluţiei judecătorii se bazează pe dispoziţiile legale şi
nu pe alte elemente, fie de ordin subiectiv (intima convingere), fie de ordin obiectiv (practică judiciară,
doctrină). Cu toate acestea, practica judiciară are rolul de a ajuta instanţele în pronunţarea soluţiilor,
oferind un mod de interpretare şi adaptare a normelor juridice la particularităţile situaţiilor de fapt deduse
soluţionării5.
Doctrina nu constituie izvor de drept în sistemul nostru juridic, ca de altfel în marea majoritate a
sistemelor de drept contemporane6. Ea are doar valoarea de formare, iar prin puterea de convingere a
teoriilor are rolul de a ajuta la interpretarea normelor de drept internaţional privat.
În cazul unui conflict dintre un izvor intern de drept şi unul internaţional, rezolvarea se va face
după regulile dreptului intern relative la conflictul legilor în timp, ţinându-se seama dacă legea sau tratatul
reprezintă actul intrat în vigoare ulterior. Această rezolvare se face în conformitate cu dispoziţiile art.11
din Constituţia României, conform căruia „statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună
credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, cât şi în conformitate cu dispoziţiile art.10
din Legea nr.105/1992 care prevăd: „dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile în măsura în care
convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare”.
Soluţia arătată nu se întemeiază pe superioritatea tratatului internaţional în raport cu o lege
internă, ci pe principiul respectării regulilor de drept intern şi internaţional. De altfel, în art.27 din
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, act internaţional la care şi România este
parte, se arată că statele nu pot invoca legislaţia internă spre a justifica neexecutarea unui tratat7.
Dreptul comparat ne demonstrează faptul că nu există o soluţie unitară în acest sens. În dreptul
francez şi olandez în concursul dintre o lege şi un tratat se dă prioritate tratatului; în dreptul german şi
austriac cele două acte sunt similare, ceea ce face ca să se dea întâietate celui mai recent; în dreptul englez
au prioritate legile şi jurisprudenţa internă în concurs cu tratatele. Această situaţie ridică deosebite
probleme în dreptul internaţional privat privind legea aplicabilă raportului juridic cu element de
extraneitate şi pune în lumină faptul că soluţiile conflictualiste au un caracter particular, în sensul că
diferă de la un sistem de drept la altul, ceea ce înseamnă că aceeaşi situaţie juridică va primi rezolvări
diferite după cum a fost sesizată o instanţă naţională sau alta.

IZVOARELE INTERNAŢIONALE
În dreptul internaţional privat au calitatea de izvor juridic tratatele, convenţiile, acordurile
internaţionale, cutuma şi uzanţele internaţionale ce cuprind norme conflictuale şi norme de aplicare
imediată cu ajutorul cărora se soluţionează raporturile juridice cu element de extraneitate.
Tratatele internaţionale
Tratatele internaţionale reprezintă acorduri juridice încheiate între două sau mai multe state părţi
ce conţin drepturi şi obligaţii pentru subiectele avute în vedere.

5
Cu privire la rolul practicii judiciare şi arbitrale, în literatura de specialitate s-a afirmat: „Dacă practica judiciară nu are valoare
de precedent şi nu este obligatorie din punct de vedere juridic, chiar în cazurile când dobândeşte o oarecare constanţă, ea are
totuşi importanţă în ceea ce priveşte interpretarea normelor de drept internaţional privat şi umplerea lacunelor din cuprinsul
acestor norme. În acest fel se poate cunoaşte mai bine însuşi dreptul internaţional privat. De aceea, în motivarea unor hotărâri nu
lipseşte referirea la această practică, având în vedere că instanţele române au stabilit în sensul că multe hotărâri au aplicat cel
puţin efectelor sau urmărilor legea aleasă de părţi”. Cât priveşte rolul practicii Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe
lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României se arată: „în faţa Curţii… vin spre soluţionare cele mai variate probleme ridicate
de relaţiile de comerţ exterior, de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Această curte are un rol deosebit în interpretarea
dispoziţiilor cuprinse în legislaţia destinată a servi relaţiilor economice internaţionale. De aceea, practica Curţii de Arbitraj
Comercial Internaţional ajută la cunoaşterea normelor noastre conflictuale în domeniul acestor relaţii”, Ion P.Filipescu, op.cit.,
p.57.
6
În literatura de specialitate s-a remarcat faptul că: „Fără a fi izvor de drept internaţional privat, prin ideile enunţate şi puterea lor
de convingere doctrina are un rol deosebit de important în interpretarea normelor de drept internaţional privat. Doctrina joacă un
rol capital în drept internaţional privat elveţian. Ea stă la originea Legii federale din 18 dec.1987 şi tot ei i se datorează
numeroase decizii ale Tribunalului federal elveţian. În Franţa doctrina este izvor intern distinct de drept internaţional privat în
condiţiile în care sunt puţine texte legale în materie. Ea are un dublu rol: elaborează principii ale dreptului internaţional privat
prin interpretarea deciziilor de speţă şi totodată ghidează jurisprudenţa”, Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op.cit., pp.19-20.
7
În literatura română de specialitate s-a arătat că soluţionarea conflictului dintre o lege internă şi un tratat se rezolvă potrivit
principiilor constituţionale române şi ţinându-se seama de interesele colaborării internaţionale. Potrivit art.11 alin.2 din
Constituţie „tratatele ratificate de Parlament, în condiţiile legii, fac parte din dreptul intern. De asemenea, art.20 alin.1 din
Constituţie prevede că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Art.20 alin.2
din Constituţie prevede că dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. Rezultă că, exceptând domeniul drepturilor
omului în care au prioritate reglementările internaţionale, Constituţia României acordă, în principiu , valoare egală tratatului
internaţional şi legii interne.
5
 Tratatul reprezintă un izvor principal al dreptului internaţional, iar în comparaţie cu cutuma
prezintă o însemnătate deosebită ce reiese şi din preambulul Cartei O.N.U. în care se vorbeşte despre
„respectarea obligaţiilor decurgând din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional”.
Din punct de vedere istoric, cutuma, ca izvor juridic în raporturile internaţionale are o vechime
considerabilă în raport cu tratatul care a devenit un izvor specific abia în secolul al XIX-lea. Începând cu
perioada interbelică relaţiile dintre state s-au desfăşurat în principal pe baza convenţiilor internaţionale,
chiar dacă în parte, dreptul diplomatic, consular, al mării şi-a păstrat un caracter cutumiar. După cel de-al
doilea Război mondial relaţiile internaţionale au căpătat un pronunţat caracter convenţional, instrumentul
ce a consemnat acordurile de voinţă interstatale fiind tratatul8
Ca noţiune putem spune că „tratatul este expresia acordului dintre două sau mai multe state cu
privire la normele juridice valabile şi obligatorii în raporturile de cooperare dintre ele” 9. În doctrina
naţională tratatul a fost definit ca fiind „un acord încheiat în scris între subiectele de drept internaţional (în
special între state, state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale) şi guvernat de
dreptul internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi consemnat într-un instrument unic
sau în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa”10.
Termenul de tratat, în sens larg presupune toate actele juridice din această categorie, fără a face
deosebire în raport de denumirile lor specifice. În relaţiile internaţionale putem întâlni mai multe categorii
de acte juridice ce intră în categoria tratatului: a)tratatul – o înţelegere cu caracter politic sau economic,
mai importantă şi mai solemnă; b)convenţia – o înţelegere prin care se reglementează relaţiile dintr-un
domeniu specific al raporturilor internaţionale; c)acordul – o înţelegere intervenită mai ales în domeniul
economic, comercial, financiar, cultural; d)pactul – o înţelegere încheiată într-un domeniu concret al
relaţiilor politice interstatale, fiind un act cu caracter solemn; e)protocolul – desemnează fie un act de
sine-stătător, dar şi accesoriu la un tratat preexistent, încheiat pentru modificarea sau interpretarea actului
de bază11.
Toate aceste acte internaţionale în măsura în care conţin norme de drept privat prin care se
reglementează raporturile de drept civil în sens larg cu element de extraneitate sunt izvoare ale dreptului
internaţional privat. Cu privire la natura juridică a tratatelor se face distincţie între raporturile dintre state
şi raporturile dintre acestea şi resortisanţi. Cât priveşte raporturile dintre statele părţi, tratatele
internaţionale sunt contracte ce exprimă acordul de voinţă al părţilor contractante. Fiecare stat semnatar se
obligă să respecte termenii convenţiei întocmai ca şi orice lege internă.
În raporturile dintre statul-parte la convenţie şi resortisanţii persoane fizice sau persoane juridice,
tratatul internaţional are valoarea juridică de lege. Conform art.11 alin.2 din Constituţia României
„Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii fac parte din dreptul intern”. În aceste condiţii normele
cuprinse în tratatul internaţional au valoare de normă de drept intern, impunându-se subiectelor de drept
întocmai ca şi legea.
Tratatele internaţionale în afara normelor de drept public pot să conţină şi norme conflictuale sau
norme materiale destinate să guverneze raporturile juridice de drept civil, astfel încât ele primesc valoarea
de izvoare de drept internaţional privat. Ca izvoare de drept internaţional privat, tratatele pot să cuprindă
fie norme conflictuale, fie norme materiale. Literatura de specialitate12 reţine ca acte ce cuprind exclusiv
norme conflictuale următoarele: Convenţia pentru reglementarea conflictului de lege în materie de
căsătorie şi Convenţia pentru reglementarea conflictului de lege şi jurisdicţie în materie de despărţenie şi
de separaţie de corp, act ratificat de România prin Decretul-lege nr.873/1904; Convenţia privitoare la
conflictele de legi relative la efectele căsătoriei asupra drepturilor şi datoriilor soţilor în raporturile lor
personale şi asupra averilor soţilor ratificată de ţara noastră prin Decretul-lege nr.1007/1912.
Majoritatea convenţiilor internaţionale conţin în mod izolat norme conflictuale, în principal
conţinutul lor fiind dat de norme materiale aplicabile domeniului de reglementare avut în vedere. Din
această categorie de acte amintim: Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare-cumpărare

8
Precizările făcute relativ la vechimea tratatului şi cutuma au în vedere preponderenţa acestor izvoare în relaţiile internaţionale.
Nu putem ignora faptul că tratatul ca act juridic încheiat între două formaţiuni statale diferite este deosebit de vechi, prima
mărturie rămasă în istorie fiind „tratatul sublim” încheiat între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului şi Hattusil al III-lea, regele
hitiţilor în 1296 î.C. A se vedea: Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan,
All Beck, Bucureşti, 2000, p. 23.
9
Gheorghe Moca, Drept internaţional public, vol.I, Bucureşti, 1989, p.30.
10
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.cit., p.23.
11
În dreptul internaţional în afară de actele enunţate mai sunt reţinute şi statutul, carta, actul general, schimbul de note sau de
scrisori, compromisul, modus vivendi, memorandumul, toate acestea, ca şi actele arătate în text fiind specifice raporturilor dintre
state în reglementarea relaţiilor internaţionale de drept public. A se vedea în acest sens Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase,
Bogdan Aurescu, op.cit., pp.24-25.
12
A se vedea: Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.47; Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op.cit., p.20.
6
internaţională de mărfuri (Viena, 1980) la care România a aderat prin Legea nr.24/1991; Convenţia de la
Geneva din 1930 privind cambia şi biletul la ordin, Convenţia de la Geneva din 1931 privind cecul,
Convenţia de la Haga din 1964 şi de la Viena din 1980 privind vânzarea internaţională de bunuri mobile
corporale.
Cele mai des întâlnite izvoare internaţionale sunt convenţiile bilaterale ce cuprind fie norme
conflictuale cum sunt acordurile bilaterale privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor,
tratatele de asistenţă juridică în materie civilă, raporturi de familie şi materie penală; fie convenţii
bilaterale ce cuprind norme materiale, cum ar fi convenţiile pentru evitarea dublei impuneri, privind
vizele de călătorie, privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti.
Norme materiale de aplicare imediată sunt conţinute în foarte multe convenţii multilaterale, la
care şi România este parte. Dintre acestea amintim: Convenţia privind reglementarea tutelei minorilor
(ratificată prin Decretul-lege nr.873/1904); Convenţia privitoare la interdicţie şi la măsurile de protecţie
analoge (ratificată prin Decretul-lege nr.1007/1912); Convenţia privind procedura civilă, Haga 1 martie
1954 (ratificată prin Decretul nr.81/1971); Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorită, New York 29
ianuarie 1957 (ratificată prin Decretul nr.339/1960); Convenţia cu privire la drepturile copilului (ratificată
prin Legea nr.18/1990); Convenţia privind statutul refugiaţilor şi Protocolul privind statutul (ratificată
prin Legea nr.46/1991); Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate(ratificată prin
Legea nr. 26/1991); Convenţia Europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei
(ratificată prin Legea nr.101/1992); Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii (ratificată prin
Legea nr.15/1993); Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale
(ratificată prin Legea nr.24/1994); Acordul European instituind o asociere între România pe de o parte şi
Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte (ratificat prin Legea nr.20/1993);
Tratatul dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania,
Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană,
Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica
Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica
Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit
al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi
România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, ratificat de ţara
noastră prin Legea 157/2005; ş.a.
Cu privire la tratatele internaţionale se pune problema regimului lor juridic, care este dat de
interpretarea tratatelor şi raportul lor cu legea. De principiu, interpretarea tratatului aparţine autorităţii la
nivelul căreia s-a încheiat tratatul, de regulă guvernul negociind tratatele internaţionale şi tot el fiind ţinut
responsabil. Soluţia este împărtăşită şi de dreptul european, pentru actele ce reglementează în materie
civilă.
În sistemul nostru de drept rezolvarea este de ordin constituţional, art.11 din Constituţie
dispunând: „(1)Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile care-i
revin din tratatele la care este parte. (2)Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern. (3)În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte conţine dispoziţii
contrare constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”. Prevederile
constituţionale citate se coroborează cu cele cuprinse în art.20 care arată : „(1)Dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. (2)Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Privind competenţele autorităţilor publice în domeniul legislativ, art.75 alin.1 din Constituţie
arată : „Se supun spre dezbatere şi aprobare, Camerei Deputaţilor, ca primă cameră sesizată, proiectele de
legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor
legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice”. Cu
privire la atribuţiile în domeniul politicii externe a şefului statului, Constituţia prin art.91 alin.1 dispune :
„Preşedintele încheie tratatele internaţionale în numele României, negociate de guvern şi le supune spre
ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se aprobă sau
se ratifică potrivit procedurii stabilită prin lege”. Cât priveşte rolul Guvernului, art.102 alin.1 din
Constituţie dispune: „Guvernul, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament, asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi execută conducerea generală a administraţiei publice”.
Conform prevederilor constituţionale, în negocierea şi încheierea tratatelor internaţionale,
Guvernul şi Preşedintele au atribuţii exprese, şi doar prin ratificarea de către Parlament acestea devin legi
7
interne. În aceste condiţii, dacă interpretarea se face de către Guvern în însuşi actul negociat, interpretarea
este autentică şi dacă se face de către Parlament, odată cu ratificarea sau ulterior, ea este o interpretare
legală.
Cât priveşte controlul de legalitate, pornind de la principiul conformităţii legii cu Constituţia, şi
văzând dispoziţiile cuprinse în art.146 lit. b) cu privire la atribuţiile Curţii Constituţionale, în sensul că
„aceasta se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25
senatori”, considerăm că interpretarea tratatelor este supusă unui control de legalitate ce est de
competenţa Curţii Constituţionale. Soluţia arătată de noi porneşte de la valoarea de lege a tratatului
ratificat şi astfel devenit parte a dreptului intern, actele guvernului fiind de natură administrativă şi au
astfel forţă juridică inferioară tratatului devenit lege.
Ipoteza controlului de constituţionalitate prevăzută de art. 146 lit. b) priveşte controlul a priori,
dar Curtea poate fi sesizată şi în condiţiile art. 146 lit. d) în exercitarea unui control a posteriori, când
„hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial…”. Din întreaga reglementare constituţională evocată,
observăm că în sistemul nostru de drept controlul de legalitate al actelor de interpretare a tratatelor
internaţionale este un veritabil control de constituţionalitate ce se poate exercita la sesizarea instanţei
române de către cel interesat în cauză.
Fără a mai intra în amănunte cu privire la procedura în faţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg,
este de amintit doar faptul că actele de implementare a directivelor, cât şi toate actele comunitare sunt
susceptibile de un control de conformitate cu Tratatele CE, realizat în procedura preliminară, la sesizarea
făcută de către o instanţă naţională cu privire la interpretarea actelor comunitare şi validitatea acestora, ca
în cauza C-33/07, prin care o instanţă română a cerut Curţii să se pronunţe asupra validităţii şi
interpretării date art. 18 CE şi art.27 din Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la
liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor
acestora.
Cât priveşte raportul tratatelor internaţionale cu legea, principiul de drept intern este cel al
preeminenţei tratatului, regulă recunoscută de majoritatea sistemelor de drept. Constituţia a consacrat
acest principiu în art.20, în înţelesul care rezultă din coroborarea cu art.11, doar pentru legile interne mai
favorabile în privinţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, legea având câştig în faţa
unui tratat internaţional. Principiul preeminenţei tratatelor decurge din consacrarea bunei credinţe în
relaţiile internaţionale şi respectarea obligaţiilor asumate în satisfacerea intereselor generale ale societăţii.
Unificarea regulilor dreptului internaţional privat
În relaţiile internaţionale contemporane se observă preocuparea crescută pentru unificarea
progresivă a regulilor dreptului internaţional privat, constituindu-se mai multe organizaţii internaţionale,
cele mai importante fiind : Consiliul Europei, Conferinţa de la Haga de drept internaţional privat
(HCCH), Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Internaţional Privat (UNIDROIT), Comisia
Internaţională de Stare Civilă (CIEC), Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional
(CNUDCI). Aceste organisme desfăşoară o activitate permanentă în scopul armonizării şi unificării
regulilor de conflict printr-o cooperare judiciară şi administrativă susţinută.
Adoptarea unor reguli uniforme de drept privat se realizează pe calea convenţiilor internaţionale,
remarcându-se rolul jucat de Conferinţa de la Haga de drept internaţional privat 13 (HCCH), la care
România este membră din 10 aprilie 1991 şi parte, prin ratificare la următoarele instrumente juridice :
Convenţia privind procedura civilă (01.03.1954), Convenţia privind eliminarea cerinţei legalizării actelor
publice străine14 (05.10.1961), Convenţia privind notificarea în străinătate a actelor judiciare şi
extrajudiciare în materie civilă sau comercială (15.11.1965), Convenţia privind obţinerea de probe în
străinătate în materie civilă sau comercială (18.03.1970), Convenţia privind răpirea internaţională de copii
(25.10.1980), Convenţia privind facilitarea accesului internaţional la justiţie (25.10.1980), Convenţia
privind protecţia copiilor şi cooperarea în materie de adopţie internaţională (29.05.1993), Convenţia
privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea în materie de răspundere
părintească şi măsuri de protecţie a copiilor (1910.1996). Prin depunerea instrumentelor de acceptare a
Statutului Conferinţei de la Haga, de la 3 aprilie 2007 a devenit membră şi Uniunea Europeană.

13
Conferinţa de la Haga de Drept Internaţional Privat are ca scop armonizarea regulilor de drept internaţional privat la nivel
mondial. Ea a produs până în prezent peste patruzeci de convenţii internaţionale, mai mult de 2/3 dintre acestea fiind deja în
vigoare, majoritatea tratând exclusiv normele conflictului în privinţa unor probleme precum obligaţii de întreţinere, accidente de
circulaţie, răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produsele defecte, regimuri de proprietate matrimonială sau
succesiuni.
14
Convenţie Cunoscută sub denumirea curentă „Apostile Haga”, la care sunt parte atât România, cât şi Uniunea Europeană.
8
 România este membră din anul 1993 a Consiliului Europei, fiind parte la actele de drept privat
privind protecţia juridică a drepturilor omului adoptate în acest cadru, jurisprudenţa CEDO fiind integrată
în sursele de drept intern. Convenţiile adoptate de acest organism se invocă frecvent ca izvoare de drept
primar în faţa instanţelor naţionale în litigiile de drept intern şi cu element de extraneitate. Ţara noastră
este membră UNIDROIT 15, organism la lucrările căruia profesorul Tudor Radu Popescu (1913-2004) a
participat în calitate de membru al Consiliului de Direcţie (din 1968) şi membru de onoare (din 1989).
Cea mai importantă este opera de unificare a regulilor comerţului internaţional, cunoscută sub denumirea
de Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaţionale16.
Multe dintre convenţiile adoptate în cadrul acestor organizaţii privesc norme conflictuale:
Convenţia cu privire la legea aplicabilă vânzărilor internaţionale de bunuri (15.06.1955, Conferinţa de la
Haga de Drept Internaţional Privat), Convenţia din cu privire la legea aplicabilă pentru obligaţiile de
întreţinere a copiilor (24.10.1956, HCCH), Convenţia cu privire la conflictele de legi referitoare la
formularul de dispoziţii testamentare (05.10. 1961, HCCH), Convenţia cu privire la legea aplicabilă
pentru accidentele de circulaţie (04.05.1971, HCCH), Convenţia cu privire la legea aplicabilă pentru
responsabilitatea pentru produse (02.10.1973, HCCH), Convenţia cu privire la legea aplicabilă pentru
obligaţiile de întreţinere (02.10.1973, HCCH), Convenţia cu privire la legea aplicabilă pentru regimurile
de proprietate matrimonială (14.03.1978, HCCH), Convenţia cu privire la legea aplicabilă pentru
mandatare (14.03.1978,HCCH), Convenţia din cu privire la legea aplicabilă pentru moştenirea proprie-
tăţilor persoanelor decedate (01.08. 1989, HCCH), Convenţia din cu privire la transferarea creanţelor în
comerţul internaţional(31.01.2002, UNCITRAL), Convenţia nr.12 de la Roma cu privire la legitimarea
prin căsătorie (10.09. 1970, Comisia Internaţională de Stare Civilă).
În ultimele decenii au fost adoptate norme uniforme în materie de competenţă de judecată şi
raporturi de familie, în special privind situaţia copiilor, convenţii ce conţin cu precădere norme de
aplicare imediată : Convenţia de la Haga din 18 martie 1970 privind obţinerea de probe în străinătate în
materie civilă sau comercială, Convenţia privind recunoaşterea divorţurilor şi separărilor legale (1970,
HCCH), Convenţia privind drepturile copilului (1989, CNUDCI), Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului (1950, Consiliul Europei), Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii (1967), Convenţia
Europeană privind statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei (1975) Convenţia Europeană
privind recunoaşterea şi aplicarea hotărârilor privind custodia copiilor şi restabilirea custodiei copiilor
(1980), Convenţia privind protecţia copilului şi cooperarea în materia adopţiei internaţionale (1993,
HCCH), Convenţia privind aspectele civile ale răpirii copiilor (1980, HCCH).
În cazul izvoarelor internaţionale se pune problema interpretării lor, căci orice aplicare a unui act
normativ pune în lumină nevoia lămuririi sensului aplicării sale. Ca regulă s-a desprins soluţia că
interpretarea autentică nu poate fi realizată decât de statele părţi la nivelul autorităţilor care au adoptat
actul internaţional17, în timp ce aplicarea în dreptul intern, inclusiv prin proceduri specifice se poate
realiza prin norme adoptate de legislativul naţional (Parlament, Guvern), căruia îi revine şi controlul de
legalitate al acestor acte.
Un loc aparte în procesul de unificare a soluţiilor de drept internaţional privat îl au normele
conţinute în actele adoptate de instituţiile Uniunii Europene. Dintre acestea, aşa cum am observat cu
ocazia analizei concursului dintre o normă de aplicare imediată internă şi un regulament, prin trăsăturile
juridice ale acestui act normativ, între statele membre se creează un drept uniform, o instanţă naţională
fiind obligată să aplice cu prioritate dispoziţiile din regulament în concurs cu orice normă din dreptul
intern, chiar dacă aceasta ar avea un caracter imperativ. Intră în această categorie Regulamentul CE
nr.1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială, precum şi Regulamentului CE nr.2201/2003 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, normele din cuprinsul
lor fiind de competenţă şi de procedură de judecată, astfel încât orice judecător dintr-un stat membru al
Uniunii va da o rezolvare după aceeaşi soluţie de drept în această materie.
Norme de aplicare imediată uniforme pentru statele membre şi resortisanţii comunitari sun
conţinute şi în Regulamentul CE nr. 1348/2000 privind notificarea şi comunicarea în statele membre a
actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială şi în Regulamentul CE nr.1206/2001

15
Printre ultimele acte de integrare în dreptul intern a normelor adoptate în acest cadru este Legea nr. 149 din 24 iulie 1997
pentru ratificarea Convenţiei UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal, adoptata la Roma la 24 iunie
1995.
16
A se vedea Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaţionale 2004, traducere de Marilena Ene, Minerva,
Bucureşti, 2006, după lucrarea omonimă apărută la Roma în 2004 sub coordonarea preşedintelui Bernardino Libonati.
17
A se vedea în acest sens Thierry Vignal, Droit international privé, Armand Colin, Psris, 2005, pp. 10-11.
9
privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau
comercială.
O altă categorie de norme este cea cuprinsă în convenţiile adoptate de statele membre ale Uniunii
Europene, cu scopul unificării soluţiilor conflictualiste, cum este cazul Convenţiei de la Roma 1980
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale18. Convenţia stabileşte principiul libertăţii de a alege
(art.3), prin care părţile sunt libere să aleagă dreptul aplicabil contractului, în sensul că pot alege orice
lege, chiar dacă nu are legătură cu elementele contractului, pot să schimbare oricând alegerea iniţială, iar
pe cale de interpretare pot alege cu titlul de lex voluntatis chiar mai multe legi, fiecare aplicabilă anumitor
probleme de drept ale contractului19. Dispoziţiile Convenţiei sunt criticate, tocmai datorită marii libertăţi
de opţiune pe care o au părţile, ca şi în cazul Regulamentul CE nr.44/2001 privind competenţa judiciară,
putând genera un adevărat forum shopping şi creează incertitudine asupra legii aplicabile, dând
posibilitatea de a eluda dreptul normal competent. Dispoziţiile Convenţiei de la Roma20 din 1980 au fost
preluate în integralitate de Regulamentul CE nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale (Regulamentul Roma I), act normativ aplicabil şi în ţara noastră în prezent.
Cutuma şi uzanţele internaţionale
În dreptul internaţional privat cutuma şi uzanţele internaţionale pot să fie izvor de drept. În
sistemul nostru juridic prin cutumă se înţelege o regulă de conduită stabilită în practică şi respectată un
timp îndelungat în virtutea obişnuinţei (deprinderii), ca o normă cu caracter obligatoriu. Pentru ca o
regulă de conduită stabilită de oameni să devină cutumă se cer a fi îndeplinite două condiţii: elementul
obiectiv, constând în conduita aplicată un timp îndelungat ca o deprindere, o obişnuinţă şi elementul
subiectiv, constând în convingerea că această conduită are caracter obligatoriu, are valoare juridică.
În sistemul nostru de drept cutuma este izvor juridic, dar nu de sine-stătător, întrucât Codul civil o
enumără printre izvoare şi ca atare temeiul reţinerii cutumei îl constituie art.970 alin.2 C.civ., care
referindu-se la convenţii arată că: „ele obligă nu numai la ceea ce este expres întrânsele, dar la toate
urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”. Codul civil în art.980, cu privire la
dispoziţiile îndoielnice cuprinse în convenţii arată că acestea „se interpretează după obiceiul locului unde
s-a încheiat contractul”. Ca atare, deşi mai rar întâlnită, datorită amplorii deosebite a procesului normativ
de reglementare a relaţiilor sociale, în raporturile de proprietate (servituţi), cât şi în materie de convenţii,
cutuma constituie şi astăzi un izvor de drept recunoscut în sistemul naţional.
Cât priveşte uzanţele comerciale, acestea reprezintă reguli de conduită stabilite ca atare în
practica raporturilor sociale, corespunzătoare unui domeniu de activitate. Ele conţin doar elementul
obiectiv de repetabilitate a conduitei şi sunt specifice unui anumit domeniu (bancar,porturi,navigaţie etc.).
În sistemul nostru de drept, în art.360 alin.1 din Codul de procedură civilă se arată că „Tribunalul arbitral
soluţionează litigiul în temeiul contractului principal şi al normelor de drept aplicabile, ţinând seama când
este cazul şi de uzanţele comerciale”, recunoscându-se caracterul de izvor de drept al uzanţelor
comerciale. Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României, în art.36 prevăd: „completul de arbitraj soluţionează litigiile în temeiul
contractului şi al normelor dreptului material aplicabil, ţinând seama şi de uzanţele comerciale”. Faţă de
dispoziţiile legale enunţate în literatura de specialitate din ţara noastră, ţinând cont şi de soluţiile
pronunţate şi de practica judiciară s-a conchis în sensul că, cutuma internaţională şi uzanţele comerciale
sunt izvor de drept, iar în măsura în care completează sau interpretează normele de drept internaţional
privat constituie izvoare distincte în această materie21.
Dat fiind rolul deosebit de important al raporturilor economice în contextul vieţii internaţionale,
uzanţele au dobândit o importanţă deosebită, ele fiind aplicate cu titlu de lex causae raporturilor dintre
părţi, ştiut fiind faptul că în materia contractelor părţile pot să îşi aleagă legea aplicabilă (lex voluntatis).
În măsura în care ele nu contravin normelor de ordine publică în dreptul internaţional privat vor guverna
raportul juridic cu element de extraneitate. În raporturile comerciale un rol deosebit îl au clauzele tip, cele
mai des cunoscute şi aplicate fiind cele reţinute şi explicate de Camera Internaţională de Comerţ de la
Paris în anul 1936, în publicaţia denumită Incoterms (International Commercial Terms). Uzanţele
comerciale, inclusiv clauzele tip sunt folosite pentru explicarea termenilor şi expresiilor din contractul de

18
Convenţia este în vigoare de la 01.04.1991 şi este aplicabilă în toate statele membre ale UE. România şi Bulgaria aplică
Convenţia Roma din 1980 începând cu 15.01.2008, în baza Deciziei Consiliului nr. 2008/856/CE din 08.11.2007.
19
Din anul 2004 CJCE este competentă să se pronunţe cu privire la Convenţia de la Roma, existând soluţia dată la 06.10.2009 în
cauza C-133/08 Intercontainer Interfrigo SC (ICF) împotriva Balkende Oosthuizen BV, MIC Operation BV, cu privire la art. 4
din Convenţia de la Roma.
20
Regatului Unit al Marii Britanii şi Regatului Danemarcei au formulat rezerve, neaplicând dispoziţiile Regulamentului, dar le
aplică pe cele ale Convenţiei Roma 1980. Regulamentul a intrat în vigoare la 17.12. 2009 în statele membre UE, cu excepţia
Marii Britanii şi Danemarcei.
21
A se vedea : Ion P.Filipescu, op.cit., p.61-79 şi Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op.cit., p.21.
10
bază, precum şi pentru completarea lui prin ceea ce obişnuit se înţelege că părţile au urmărit să
realizeze22. Importanţa uzanţelor comerciale în desfăşurarea raporturilor economice internaţionale a făcut
ca acestea să fie un important izvor de drept aplicat mai ales de tribunalele arbitrale, ca instanţe
specializate în raporturile comerciale internaţionale.
Particularismul şi internaţionalismul izvoarelor juridice
Privind comparativ rolul pe care îl au izvoarele interne şi cele internaţionale în soluţionarea
raporturilor juridice cu element de extraneitate observăm că sursele interne sunt mult mai numeroase,
aceasta susţinând odată în plus particularismul dreptului internaţional privat. Cu toate acestea nu putem
ignora tendinţa de realizare a unui drept uniform care să asigure reglementarea într-o manieră mai
eficientă a relaţiilor internaţionale, cel puţin la nivel regional. În secolul trecut doctrina europeană şi-a
asumat rolul de a iniţia acest proces.
Iniţiată de Mancini şi Asser, Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga, reunită pentru
prima dată în 1893, devenită din anul 1955 o organizaţie permanentă, a jucat rolul de elaborare a unor
studii de specialitate pe baza cărora au fost adoptate numeroase convenţii, cum ar fi cele privind
procedura civilă, vânzarea bunurilor mobile, obligaţia de întreţinere faţă de copii, forma testamentelor,
adopţia, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, regimul matrimonial, accidentele de
circulaţie23.
Institutul de drept internaţional de la Gand a reunit la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX personalităţile europene în ştiinţa dreptului internaţional privat. Institutul a publicat
periodice (Journal du droit international, Revue critique de droit international privé) care sunt, înainte de
toate colecţii de studii de drept comparat în materia dreptului internaţional privat24. Convenţiile
internaţionale arătate au rolul de a realiza un drept uniform în materie, ce susţine tendinţa unificării
soluţiilor conflictualiste în epoca contemporană.

22
Cu privire la clauzele tip, în literatura de specialitate se arată: „Există tendinţa ca asociaţiile comerciale internaţionale să
concretizeze uzanţele prin contracte-tip ori contracte-model sau formulare de contracte. Toate acestea cuprind reglementarea
raporturilor ce se stabilesc între părţi. Dacă părţile sunt de acord se pot aduce modificări sau completări reglementării date prin
contractele tip. Clauzele dactilografiate sau scrise de mână adăugate pe formularele de contracte, dar convenite de ambele părţi
prevalează asupra celor tipărite ori le completează. În unele cazuri, contractele tip exprimă contracte de adeziune, partea
puternică economiceşte impunându-le celeilalte. În cazurile în care nu există condiţii uniforme sau contracte tip, exportatorii de
mărfuri întocmesc condiţii generale, care fac parte integrantă din contractul încheiat. Ca şi contractele tip, uneori condiţiile
generale exprimă un contract de adeziune. Există condiţii generale care nu sunt elaborate de una din părţi, ci de instituţii neutre,
cum este Comisia Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În întocmirea condiţiilor generale şi contractelor
model Comisia Economică pentru Europa porneşte de la practica comercială internaţională şi se preocupă de îmbunătăţirea lor
calitativă. Aceste condiţii generale şi contracte model sunt rezultatul cooperării a numeroşi experţi, luând în considerare
interesele ambelor părţi: vânzători şi cumpărători, constructori sau furnizori şi clienţi. Ele tind să elimine din comerţul
internaţional contractele de adeziune. Atât condiţiile generale elaborate de asociaţiile comerciale internaţionale, cât şi cele
întocmite de Comisia Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite cuprind clauze cu caracter dispozitiv, părţile
putând fie să nu accepte, fie să deroge de la ele”. Ion P.Filipescu, op.cit., pp.67-68.
23
Armand Lainé în „Introduction au Droit international prive”, Tome Ier, Paris, Librairie Cotillon, 1888, remarcă faptul că alături
de lucrările individuale apar asociaţii de drept internaţional privat: -Societatea de legislaţie comparată, cu sediul la Paris, din
1872, care traduce şi adnotează legile cele mai importante ale ţărilor. Ea editează un Anuar de legislaţie străină şi publică
lucrările sale într-un Buletin lunar; - Institutul de drept internaţional public şi privat de la Gand, 1873, care a avut un rol
important în progresul studiului dreptului internaţional, formularea de principii generale ale ştiinţei, încercând să armonizeze
principiile dreptului cu nevoile societăţii moderne şi să determine ca principiile dreptului să stea la baza relaţiilor dintre popoare
şi naţiuni. Institutul ţine sesiuni anuale, iar lucrările sunt publicate într-un Anuar care a apărut din 1877; - Asociaţia pentru
reforma şi codificarea dreptului popoarelor de la Bruxelles, din 1873; - Jurnalul de drept internaţional privat şi de jurisprudenţă
comparată de la Paris, din 1874, fondat de M.Clunet. Aici au fost publicate studii importante precum: - M.M. Mancini – De
l’utilité de rendre obligatoires pour tous les Etats, sous la forme d’un ou de plusieurs traites internationaux, un certain nombre de
regles générales du Droit international privé (1874); - Renault – De la succesion ab intestat des etrangers en France et des
français a l’etranger (1875); - Labbe – Une femme mariée a un français et judiciairement separée de corps peut-elle se faire
naturaliser en pays etranger sans l’autorisations de son mari ou de justice? (1875 şi 1877); -Lyon-Caen – Etudes de droit
international privé maritime (1877 şi 1882); -Esperson – Le Droit international privé dans la legislation italienne (1879-1884); -
Harrison – Le droit international privé en Angleters (1880); - Duguit – Du conflict des lois en matière de filiation (1885-1886).
24
Studiile de drept comparat prezintă o deosebită importanţă în dreptul internaţional privat, întrucât pe de o parte ele au menirea
de a face cunoscute diversele sisteme naţionale de drept şi modurile în care acestea rezolvă în diferite materii raporturile juridice
de drept internaţional privat, iar pe de altă parte pe baza studiilor de drept comparat pot fi elaborate convenţii internaţionale prin
care se reglementează situaţiile specifice diferitelor materii juridice. „Drept comparat general a pus în lumină noţiunea esenţială
de sisteme sau familii de drept ce se definesc prin combinarea unor criterii legate între ele cu principiile fundamentale de
organizare a societăţii (locul religiei sau al tradiţiei, rolul ideologiei etc.)”, Bernard Audit, op.cit., p.26. Aceste studii de drept
comparat pun în evidenţă aspectele comune dar şi diferenţele ce există între sistemele juridice naţionale, studiu absolut necesar
soluţionării conflictelor de legi, iar pe de altă parte au menirea de a susţine caracterul preponderent tehnic şi repetabil al unora
dintre soluţiile conflictualiste (lex rei sitae, locus regit actum, lex loci) care demonstrează că soluţiile conflictualiste din diferitele
sisteme de drept, chiar dacă sunt particulare acestora, în esenţă sunt expresia unui principiu general ce corespunde organizării
social-economice a societăţii umane.
11
 Organizaţiile regionale apărute în a doua jumătate a secolului XX, preponderent în Europa, dar şi
în alte zone ale lumii, prin actele adoptate, asigură printre altele realizarea unui drept uniform. Când
facem această afirmaţie avem în vedere, pentru continentul nostru situaţia Comunităţilor Europene, actele
comunitare şi interpretarea obligatorie dată de Curtea de Justiţie de la Luxemburg creând un drept
uniform ce afectează în parte condiţia juridică a străinului în spaţiul comunitar, iar în parte soluţionarea
raportului juridic cu element de extraneitate în privinţa liberei circulaţii a produselor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor. Reglementările comunitare conţin norme de aplicare imediată care din punct de
vedere al dreptului comunitar sunt norme de drept intern ale Comunităţilor, integrate în sistemele
naţionale ale statelor membre, iar din punctul de vedere al dreptului internaţional privat sunt norme
uniforme de aplicare imediată raporturilor juridice cu element de extraneitate25.
Cât priveşte Consiliul Europei, apreciem că actele acestuia au rolul de izvoare de drept
internaţional privat, încadrându-se în această situaţie Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950),
Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii (1967), Convenţia europeană în domeniul informării
asupra dreptului străin (1968) şi Protocolul adiţional la aceasta (1978); Convenţia europeană asupra
imunităţii statelor (16 noiembrie 1972), Convenţia Europeană privind statutul juridic al copiilor născuţi în
afara căsătoriei (1975) Convenţia Europeană privind recunoaşterea şi aplicarea hotărârilor privind
custodia copiilor şi restabilirea custodiei copiilor (1980).
O situaţie particulară privind realizarea dreptului uniform este cea a statelor nord-europene.
Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia, formează grupul statelor nordice, care ca fond de
principii şi reglementări juridice reprezintă o îmbinare între dreptul german şi cel englez, adaptat
specificului cultural, de tradiţii, obiceiuri al acestor state. Încă din perioada interbelică statele nordice
(până în epoca modernă, chiar şi ulterior de multe ori ele au fost reunite sub forma uniunilor de state –
uniuni reale sau uniuni personale, având astfel în diverse perioade ale istoriei un sistem politic,
administrativ şi juridic unic) au iniţiat un proces de elaborare a unui drept uniform în raporturile bi şi
multilaterale dintre ele, pe cale convenţională. Acordurile încheiate astfel au dus la uniformizarea
reglementărilor juridice din diverse domenii, cum ar fi relaţii comerciale, raporturi de familie, regimul
bunurilor ş.a.26.

25
Reglementările conţinute în Tratatele constitutive privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (Paris, 1951),
Tratatul privind Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (Roma, 1957) şi Tratatul privind Comunitatea Economică
Europeană (Roma, 1957), cu modificările ulterioare aduse prin Actul Unic European (1986), Tratatul de la Maastricht (1993) şi
Tratatul de la Amsterdam (1997), Tratatul de la Nisa (2001) şi Tratatul de la Lisabona (2009), cât şi actele comunitare obligatorii,
cu caracter general şi aplicare directă (regulamente, decizii, directive) adoptate de către Consiliu şi Parlamentul European conţin
norme care din punctul de vedere al teoriei dreptului internaţional privat au caracterul de a fi norme de aplicare imediată întrucât
ele reglementează direct, pe fond un raport juridic cu element de extraneitate, înlăturând în mod absolut apariţia conflictelor de
legi. Cele mai frecvente norme de aplicare imediată vizează funcţionarea pieţei unice, iar aceasta implică reglementarea în mod
uniform a concurenţei comerciale, cât şi a liberei circulaţii a factorilor de producţie: libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a
serviciilor şi a capitalurilor. De aceea cele mai numeroase norme de aplicare imediată din sfera dreptului comunitar privesc
protecţia consumatorilor; concurenţa economică; dreptul societăţilor comerciale de a se stabili şi funcţiona în condiţii similare pe
întreg teritoriul comunitar; accesul la o muncă salariată sau la o profesie liberală, protecţia socială ş.a. Un alt izvor însemnat de
drept sunt hotărârile Curţii de Justiţie de la Luxemburg. Sunt hotărâri obligatorii opozabile erga omnes soluţiile pronunţate în
interpretarea dispoziţiilor tratatelor şi aprecieri asupra validităţii actelor comunitare. Sunt de asemenea izvoare juridice hotărârile
pronunţate la sesizarea Comisiei, când statele, care prin reglementările naţionale au adus atingere reglementărilor comunitare sunt
obligate să aducă modificări în dreptul intern. Aceste hotărâri ale Curţii conţin norme obligatorii pentru toate statele membre.
Spre exemplu cu privire la tratamentul acordat persoanelor juridice prestatoare de servicii, în temeiul dispoziţiilor art.7 CEE
privind libera circulaţie, statele membre trebuie să asigure agenţilor economici comunitari, o egalitate de tratament juridic, fără a
crea discriminări faţă de cei naţionali. În hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie s-a arătat că: „A trata de o manieră identică
situaţii diferite poate să însemne şi a trata de o manieră diferită situaţii similare. Tot ceea ce devine prea costisitor sau prea dificil
în activitatea comunitarului în raport cu naţionalul este suspect de o astfel de manieră” (Comisia c. Italia, CJCE, 17.07.1963,
Recquil, p.360). Comentariu la această soluţie în: Christian Gavalda, Gilbert Parléani, Droit communautaire des affaires, Litec,
Paris, 1988, p.190-191. În aceeaşi materie s-a precizat că: „Un stat membru nu va putea impune în anumite cazuri un mod diferit
de acces la activităţile de pe teritoriul propriu sau destinate resortisanţilor. El nu poate limita efectul util al articolelor 52 CEE, 59
şi 60 CEE” (Comisia c. Germania, CJCE, 4.12.1986, R.T.D.E., 1987, p.207). Hotărârea este comentată în: Christian Gavalda,
Gilbert Parléani, op.cit., p.193. În materia dreptului comunitar al afacerilor exemple de acest gen sunt nenumărate. O altă
categorie de hotărâri priveşte soluţiile pronunţate în litigiile dintre persoanele juridice comunitare, îndeosebi în materia
concurenţei comerciale. Pentru informaţii suplimentare privind rolul hotărârilor Curţii de Justiţie de la Luxemburg indicăm şi
lucrarea Jean Schapira, Georges le Tallec, Jean-Bernard Blaise, Droit européen des affaires, Themis, PUF, Paris, 1984, iar cu
privire la raportul dintre reglementările directe interne şi cele internaţionale a se vedea Dominique Carreau, Thiébaut Flory,
Patrick Juillard, Droit international économique, L.G.D.J., 1990, pp.578-591.
26
Cu privire la situaţia dreptului nordic, în lucrarea Fundamentele normelor conflictuale afirmam: „Poziţia particularistă nu este
însă exclusivistă, absolutistă. Pornind de la constatarea că alături de marele număr de izvoare interne, naţionale există şi un
număr mai limitat de izvoare internaţionale, cât şi de la faptul că din ce în ce mai des statele încheie tratate bi şi multilaterale ce
conţin norme conflictuale în domenii ce au un impact deosebit asupra vieţii cotidiene a oamenilor (raporturi de familie, ocrotirea
drepturilor minorilor, raporturi comerciale, vânzarea-cumpărarea internaţională de bunuri, raporturi de moştenire, accidente
rutiere ş.a.), de asemenea ţinând cont şi de eforturile dreptului comparat de a pune în evidenţă soluţii asemănătoare, chiar comune
12
 Uniunea panamericană ce cuprinde statele din America Centrală şi de Sud a adoptat în anul 1928
un cod de drept internaţional privat, ratificat de 15 state şi cunoscut sub denumirea de „Codul
Bustamante”. Exemplele enunţate demonstrează tendinţa unei simplificări a reglementării raporturilor
internaţionale prin elaborarea unor reguli uniforme în materie, în principal prin norme materiale. Această
tendinţă nu exclude însă realitatea particularismului izvoarelor dreptului internaţional privat.

NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

Cu privire la natura juridică a dreptului internaţional privat în ultimele două secole doctrina a
consacrat un lung discurs, pe de o parte delimitării dreptului internaţional privat de dreptul internaţional
public şi de dreptul civil, stabilirii dacă această disciplină are un caracter de sine-stătător în raport cu
precedentele şi pe de altă parte precizării naturii juridice, de a fi o ramură a dreptului intern sau a ramură a
dreptului internaţional, o ramură de drept privat sau o ramură de drept public. Toate aceste discuţii se
poartă urmare complexităţii deosebite pe care o vădeşte dreptul internaţional privat cât şi interferenţelor
sale cu restul ramurilor juridice.
Prima şi cea mai veche problemă legată de stabilirea naturii soluţiilor conflictualiste este aceea a
naturii de drept public sau de drept privat. Mult timp s-a considerat că reglementarea raporturilor juridice
stabilite între particulari în raporturile internaţionale sunt doar un aspect al dreptului internaţional public.
Pentru a înţelege importanţa acordată de doctrina europeană de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului XX în privinţa lămuririi naturii juridice a dreptului internaţional privat, vom reda
tezele expuse de autorii europeni pe care i-am reţinut în lucrarea noastră.
Friedrich Karl von Savigny în „System des heutigen Römischen Rechts” a fundamentat natura de
drept privat a teoriei conflictualiste şi a susţinut apartenenţa la dreptul intern al fiecărui stat. Acestea
decurg din particularismul soluţiilor conflictualiste, din judecarea litigiilor de către tribunale naţionale şi
reglementarea condiţiei juridice a străinului prin norme statale interne, expresie a suveranităţii de stat, cât
şi din calitatea subiectelor de drept, persoane fizice şi persoane juridice de drept privat.
Pasquale Fiore defineşte dreptul internaţional privat ca „ştiinţa care stabileşte principiile pentru
rezolvarea conflictelor de legi şi reglementarea raporturilor reciproce ale subiectelor aparţinând unor state
diferite”27. El s-a detaşat net de opinia majoritară a epocii, susţinând că această ştiinţă este distinctă de
dreptul civil, care reglementează raporturile de drept privat între indivizi în interiorul statului, cât şi de
dreptul internaţional public, care reglementează raporturile dintre state, considerând-o astfel ca o
disciplină de sine stătătoare.
F.Laurent îşi începe opera juridică28 cu interogaţia „există un drept internaţional privat?”.
Răspunzând acestei întrebări, capitolul introductiv este o lungă dizertaţie asupra existenţei dreptului
internaţional privat ca ramură juridică de sine stătătoare, distinctă de dreptul internaţional public şi dreptul
civil. Rămânând fidel concepţiei epocii consideră că, în ciuda diferenţelor dintre reglementările relative la
raporturile dintre state şi cele dintre indivizi în relaţiile internaţionale, de principiu dreptul internaţional
privat rămâne o ramură a dreptului internaţional public. Raportându-l la dreptul civil care rămâne
esenţialmente intern, în privinţa dreptului internaţional privat consideră că acesta are un caracter extern,
prin argumentele sale împărtăşind concepţia universalistă.
T.M.C.Asser şi Alphonse Rivier în tratatul „Éléments de droit international privé” îşi expun
concepţia asupra conflictului de legi. Studiul începe direct cu definiţia dreptului internaţional privat, privit
ca „ansamblul principiilor care determină legea aplicabilă fie relaţiilor juridice între persoane aparţinând
unor state sau teritorii diferite, fie actelor făcute în ţară străină, fie, în toate cazurile unde apare problema
aplicării legii altui stat pe teritoriul unui stat”. Observăm că juriştii din Ţările de Jos au afirmat natura de
drept privat a noii ramuri juridice.

pentru diferite situaţii juridice s-a ajuns la concluzia că este posibilă o oarecare coordonare a sistemelor de drept folosindu-se ca
mijloc tocmai cele amintite mai sus. Există chiar grupuri de state care în raport de interesele urmărite şi pe fondul unei afinităţi
pronunţate a reglementărilor interne au ajuns pe calea convenţiilor internaţionale, la elaborarea unui drept comun în materie.
Când facem această consideraţie avem în vedere situaţia ţărilor nordice din Europa Suedia, Finlanda, Norvegia, Danemarca şi
Islanda care au ajuns deja la o astfel de coordonare a legislaţiilor interne în anumite materii ale dreptului, pe calea adoptării unor
legi uniforme. Fără a ne situa pe poziţii universaliste trebuie să recunoaştem această realitate ce o putem caracteriza ca o unificare
parţială a regulilor conflictuale pe cale convenţională”, Bianca Maria Carmen Predescu, op.cit., p.40.
27
Pasquale Fiore, Droit international privé, Durand-Pedone Lauriel, Paris, 1875, p.3.
28
F.Laurent, profesor la Universitatea din Gand, cât şi la Paris şi-a expus concepţia în lucrarea monumentală „Droit civil
international”, apărută la Bruxelles-Paris în perioada 1880-1881.
13
 Armand Lainé precizând că „dreptul internaţional privat reglementează raporturile ce se încheie
între state privind interesele subiectelor private de drept, cu ocazia conflictului de legi” 29, a susţinut natura
de drept privat şi de drept intern a dreptului internaţional privat.
André Weiss30 considerând că dreptul internaţional privat reprezintă ansamblul regulilor
aplicabile soluţionării conflictelor ce pot să apară între suveranităţi datorită legilor interne şi intereselor
private ale naţionalilor, a împărtăşit astfel natura de drept public a ramurii juridice, chiar dacă a
considerat-o o ramură a dreptului intern.
Albéric Rolin distinge între un drept general, care cuprinde regulile cu care sunt de acord toate
statele, cum ar fi locus regit actum, iar pe de altă parte un drept internaţional local sau special ce cuprinde
soluţiile date de fiecare stat în privinţa raporturilor internaţionale dintre indivizi, remarcând faptul că
dreptul internaţional privat nu are un caracter universal, el limitându-se la dreptul pozitiv al fiecărui stat.
F.Surville şi F.Arthuys pornind de la ideea că dreptul internaţional privat reprezintă „ansamblul
principiilor care se aplică între popoare şi subiectele aparţinând diverselor popoare”31, au împărtăşit teza
integrării dreptului internaţional privat în dreptul internaţional public, considerând reglementările de drept
privat numai un aspect al celor de drept public. Ca atare, ei au împărtăşit concepţia de drept public, cât şi
aceea privind inexistenţa unei ramuri de sine-stătătoare.
Antoine Pillet32 a împărtăşit concepţia universalistă, de drept internaţional asupra soluţiilor
conflictualiste, distingând această ştiinţă de cea a dreptului internaţional public.
J.P.Niboyet, profesor de drept internaţional privat la Universitatea din Strasbourg şi la Institutul
de Înalte Studii Internaţionale de la Paris, membru al Institutului de Drept Internaţional rămâne şi în zilele
noastre una dintre personalităţile marcante, ce are meritul de a fi ridicat la rangul de problemă
fundamentală definirea naturii juridice a dreptului internaţional privat. Precizând că: „dreptul
internaţional privat este ramura dreptului public ce are ca obiect stabilirea naţionalităţii indivizilor,
determinarea drepturilor de care se bucură străinii, rezolvarea conflictelor de legi relative la naşterea sau
exerciţiul drepturilor şi asigurarea respectării acestor drepturi”33 a susţinut natura de drept public a acestei
ramuri juridice. Această considerare a făcut-o pornind de la calificarea conflictului de legi ca o problemă
de suveranitate. Cu privire la caracterizarea dreptului internaţional privat de a fi o ramură a dreptului
internaţional sau a dreptului intern, Niboyet a arătat că, în ciuda reglementărilor internaţionale, soluţiile
conflictualiste şi condiţia juridică a străinului rămân strict de drept naţional, ca atare suntem în prezenţa
unui drept intern al statelor.
Din cele expuse observăm că doctrina europeană afirmată până în a doua jumătate a secolului XX
a fost foarte divizată în privinţa naturii juridice a dreptului internaţional privat.
Dreptul internaţional privat – ramură de drept privat
Susţinerea naturii de drept public s-a datorat concepţiei împărtăşită vreme îndelungată că suntem
în prezenţa unui conflict de suveranităţi atunci când vorbim despre un conflict de legi. Supunerea
persoanelor legilor şi jurisdicţiei unui stat reprezintă un act de putere, ţine de suveranitatea statului.
Posibilitatea aplicării legii străine pe teritoriul propriu este tot o problemă de suveranitate. Conform
acestei teze, conflictul de legi exprima concesiile pe care statul le face, din diferite interese, îndeosebi cele
care ţin de curtoazia internaţională şi promovarea intereselor proprii în relaţiile internaţionale, de a da
posibilitatea, la un moment dat ca o lege străină, în temeiul propriei suveranităţi să se aplice pe teritoriul
naţional. Aplicarea legii străine era văzută ca o concesie în respectul suveranităţii statale, o adevărată
breşă pe care statul ce înţelegea să aplice legea străină o consimţea cu privire la propria autoritate.
Această teză este profund greşită din punct de vedere juridic, iar cel care a pus în evidenţă pentru
prima dată criticile ce pot fi aduse conflictului de legi ca şi conflict de suveranităţi a fost Savigny.
Reputatul jurist german a arătat că la stabilirea legii aplicabilă problema de rezolvat este determinarea
pentru fiecare raport juridic a domeniului de drept cel mai corespunzător cu natura proprie şi esenţială a
29
Armand Lainé, „Introduction au Droit international prive”, Tome Ier, Paris,Librairie Cotillon, 1888, p.1.
30
Profesor de drept internaţional public şi privat la Universitatea din Paris, vicepreşedinte al Institutului de Drept internaţional şi-
a expus concepţia asupra soluţiilor conflictualiste în mai multe lucrări: „Traité élémentaire de droit international privé”, (1890),
„Manuel de droit international privé” (1909), „Traité théorique et pratique de droit international privé”, în patru volume: La
nationalité (Tome I, 1907), Le droit de l’étranger (Tome II, 1908), Le conflit des lois (Tome III, 1911), Le conflit des lois (Tome
IV, 1911), ultima dintre lucrări având un caracter enciclopedic, ea tratând despre conflictele de legi în general, condiţia juridică a
străinului, cât şi soluţiile conflictualiste în toate materiile de drept privat.
31
F.Surville,F.Arthuys, „Cours Élémentaire de droit international privé”, Rousseau, Paris,1910, p.1.
32
Antoine Pillet, profesor la Facultatea de Drept din Paris, autor a numeroase lucrări de drept internaţional privat, dintre care
reţinem: „Traité de droit international privé”, Allier, Grenoble-Paris, 1924; „L’ordre public en droit international privé”, Allier,
Grenoble, 1890; „Le droit de la guerre”, Rousseau, Paris, 1892-1893; „Principes de droit international privé” Pedone, Paris,
1903; „Le conventions internationales relatives à la compétence et à l’exécution des jugements”, Sirey, Paris, 1913; „Les
personnes morales en droit international privé”, Sirey, Paris, 1914.
33
J.P.Niboyet, „Manuel de droit international privé”, Recueil Sirey, Paris, 1928, p.1.
14
acelui raport. Conflictul de legi este un conflict de interese, în sensul interesului statului de a reglementa
situaţiile juridice cu element de extraneitate ce au legătură cu propriul sistem de drept.
În susţinerea tezei conflictului de legi ca fiind un conflict de interese pot fi aduse argumente
importante, îndeosebi de ordin juridic. Neaplicarea legii proprii unui raport juridic nu aduce atingere
autorităţii proprii, atâta timp cât legiuitorul nu are voinţa şi interesul ca legea proprie să se aplice în mod
special acelui raport juridic. Interesul presupune ca acel raport juridic să privească în mod special statul,
ceea ce în raporturile de drept privat întâlnim mai rar. Atâta timp cât legea proprie este întotdeauna
aplicată raporturilor juridice interne, legiuitorul nu este prea mult afectat de neaplicarea legii proprii unui
raport internaţional, mai ales când acesta nu are o legătură prea puternică cu propriul sistem de drept, iar
pe de altă parte raporturile internaţionale sunt mult mai puţine decât cele interne.
Legiuitorul indică de regulă care sunt situaţiile în care lasă posibilitatea ca o lege străină să fie
aplicată în locul legii proprii sau o judecată realizată pe un teritoriu străin să îşi producă efecte pe
teritoriul propriu. În această situaţie legiuitorul are în vedere doar interese particulare, personale, care sunt
esenţiale pentru respectarea drepturilor subiective ale indivizilor, nu şi interese generale, naţionale,
situaţie în care nu permite aplicarea legii străine. Când instanţa aplică normele proprii de drept
internaţional privat şi constată că legea internă nu este aplicabilă, ea nu poate să vadă prin aceasta o
atingere adusă autorităţii proprii, ci faptul că în situaţia juridică respectivă drepturile subiective ale
părţilor sunt mai bine ocrotite dacă se aplică legea străină care are un interes mai mare de a reglementa
acel aspect al raportului juridic.
Întreaga literatură contemporană a admis că legea străină se aplică de for nu în temeiul autorităţii
proprii, ci în temeiul autorităţii conferite de normele conflictuale ale forului. În raport de acest argument
juridic conflictul de legi apare în mod evident a fi un conflict de interese, respectiv dintre interesul legii
proprii şi al unei legi străine de a rezolva anumite aspecte ale raportului juridic, pentru a fi cât mai bine
ocrotite drepturile subiective ale indivizilor, în condiţiile respectării ordinii publice în dreptul
internaţional privat.
Teza conflictului de legi ca fiind un conflict de interese este singura compatibilă cu natura
dreptului internaţional privat, orice altă calificare mutându-ne pe tărâmul dreptului public, ceea ce ar fi
evident fals, fiind în dezacord cu particularităţile raporturilor internaţionale de drept privat. Calitatea
subiectelor de drept – persoane fizice şi persoane juridice de drept privat, interesele avute în vedere de
acestea, situarea subiectelor de drept pe poziţie de egalitate juridică, rezolvarea conflictului de legi pe
temeiul interesului statului de reglementare juridică, tehnica specifică de reglementare a raportului juridic
cu element de extraneitate prin folosirea de norme conflictuale ce indică legea aplicabilă sau norme
materiale ce soluţionează pe fond raportul juridic susţin cu tărie soluţia naturii de drept privat a ramurii
juridice cercetată, excluzând calificarea acesteia ca fiind de drept public.
Cu privire la stabilirea naturii juridice a dreptului internaţional privat de a fi o ramură a dreptului
privat sau a dreptului public observăm că în literatura contemporană, considerându-se probabil o
chestiune tranşată definitiv se acordă mai puţină atenţie, în sensul că uneori nu mai face obiectul unui
studiu distinct, iar în măsura în care o face, studiul are un caracter enunţiativ34.
Dreptul internaţional privat – ramură a dreptului intern
Cât priveşte caracterul de a fi o ramură a dreptului intern a fiecărui stat sau o ramură a dreptului
internaţional, precizarea se impune şi este deosebit de importantă, atât în ceea ce priveşte stabilirea naturii
juridice cât şi în ceea ce priveşte definiţia dată dreptului internaţional privat. Doctrina ultimelor două
secole a fost preocupată de lămurirea controversei: soluţiile conflictualiste, în general regulile care se
aplică raporturilor internaţionale stabilite de subiectele de drept privat aparţinând diferitelor state sunt
reguli generale, cu caracter universal sau sunt reguli particulare, specifice fiecărui sistem de drept.
Controversa a fost tranşată în favoarea considerării reglementărilor de drept internaţional privat
ca fiind particulare fiecărui sistem juridic, iar ca atare ele formează obiectul unei ramuri interne,
componentă a sistemului juridic al fiecărui stat. Chiar dacă întâlnim unele soluţii conflictualiste comune

34
Cu privire la natura dreptului internaţional privat profesorul Ion P.Filipescu distinge discuţiile care se fac asupra celor două
aspecte, de a fi o ramură a dreptului intern sau a dreptului internaţional, de a fi o ramură de drept public sau de drept privat :
„Pentru soluţia că dreptul internaţional privat este un drept public se aduc următoarele argumente: 1)condiţia juridică a străinului
şi conflictul de jurisdicţii aparţin dreptului public; 2)sistemul de soluţionare a conflictelor de legi se apropie de dreptul public în
măsura în care se ţine seama de factorul politic. Pentru teza că dreptul internaţional privat este un drept privat se invocă
următoarele argumente: 1)obiectul său de reglementare îl constituie raportul de drept privat; 2)metoda de reglementare se apropie
de cea a dreptului privat; 3)condiţia juridică a străinului se referă şi la drepturile private ale străinului; 4)conflictul de jurisdicţii
constituie o proiectare în relaţiile internaţionale a dreptului judiciar intern, fiind discutabil dacă acesta din urmă aparţine dreptului
public”, Ion P.Filipescu, op.cit.,p p.51-52. Tudor R.Popescu, Dragoş-Alexandru Sitaru, Ovidiu Ungureanu şi Călina Jugastru nu
tratează despre natura dreptului internaţional privat. Cât priveşte literatura franceză, observăm această preocupare la Yvonne
Lousouarn şi Pierre Bourel, ceilalţi trecând sub tăcere analiza naturii juridice.
15
diferitelor sisteme de drept, ele nu sunt soluţii între state ca să dobândească un caracter internaţional, ci
sunt soluţii ale statului pentru rezolvarea raporturilor juridice stabilite de particulari în relaţiile
internaţionale ale acestora. Ca atare, judecând prin prisma propriilor interese de reglementare juridică,
legiuitorul naţional va stabili normele juridice, fie de aplicare imediată, fie norme conflictuale, prin care
va rezolva raporturile cu element de extraneitate.
Din analiza elementului de extraneitate şi a raportului juridic de drept civil în sens larg am
observat că elementele de extraneitate nu primesc o considerare generală, cu caracter universal, ci una
particulară, din perspectiva fiecărui sistem de drept. Acest argument susţine de asemenea teza de ramură a
dreptului intern.
Referindu-ne la izvoarele specifice, convenţiile internaţionale în materie constituie o parte infimă
a izvoarelor dreptului internaţional privat, acestea rămânând în principal cantonate la nivelul statului,
rodul în exclusivitate a voinţei legiuitorului naţional. Dreptul comparat afirmat în ultimele două secole a
oferit studii doctrinare ce nu au modificat trăsătura soluţiilor conflictualiste de a fi particulare fiecărui
sistem de drept, ci doar au pus în lumină dificultatea adoptării unor soluţii universale.
Sancţiunea raporturilor juridice de drept privat este acţiunea în justiţie, ori în materie observăm că
nu există o instanţă internaţională competentă să soluţioneze raporturile juridice cu element de
extraneitate, hotărârile fiind întotdeauna pronunţate de instanţele naţionale. Acest aspect întăreşte
caracterul de particularism al regulilor de drept internaţional privat, ceea ce duce la concluzia că suntem
în prezenţa unei ramuri a dreptului intern a fiecărui stat.
Cu privire la calificarea dreptului internaţional privat ca fiind o ramură a dreptului intern,
majoritatea autorilor tratează această problemă cu ocazia lămuririi noţiunii juridice avută în vedere şi mai
puţin sub aspectul precizării naturii juridice35.
În concluzie, dreptul internaţional privat este o ramură juridică de sine-stătătoare, cu un obiect
propriu şi o metodă specifică de reglementare juridică, distinctă de alte ramuri ale dreptului. Ca natură
este o ramură a dreptului intern al fiecărui stat, ce aparţine domeniului privat al dreptului. Aceasta este
singura teză compatibilă cu particularităţile dreptului internaţional privat date de calitatea subiectelor şi
interesele pe care le poartă acestea, temeiul soluţionării raportului juridic cu element de extraneitate,
sancţiunea specifică şi izvoarele proprii.

DENUMIREA ŞI IMPORTANŢA DISCIPLINEI

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea dreptul internaţional privat nu fusese recunoscut în majoritatea
sistemelor de drept ca o ramură distinctă şi nici această denumire nu fusese împărtăşită unanim. În lucrarea
„Commentaires on the conflict of laws” apărută în anul 1834, Story a folosit expresia de „Private International
Law”, ca de altfel şi Foelix în lucrarea „Droit international privé” apărută la Paris în anul 1834 şi Schaffner în
lucrarea „Entwiclung des internationalen Privatrechts”, apărută în anul 1851. Denumirea de drept internaţional
privat este folosită astăzi în toate sistemele de drept. Prin consacrarea acestei denumiri s-au părăsit de principiu alte
formulări, cum ar fi cea de „drept civil internaţional” utilizată de F.Laurent, sau de „conflictul legilor” conflict of
laws folosită de Story şi Graveson, ca de altfel şi alte expresii propuse de unii autori 36.
Considerăm că denumirea „drept internaţional privat” s-a impus pentru că sub aspect juridic este cea mai
corectă. Termenul de internaţional corespunde pe deplin specificului raporturilor juridice ce fac obiectul
reglementării. Ele sunt raporturi cu element de extraneitate, adică raporturi cu caracter internaţional stabilite între
persoanele fizice şi persoanele juridice. Reglementarea acestor raporturi juridice pune în discuţie determinarea legii
aplicabile, urmare conflictului dintre legea proprie şi legea străină, astfel încât problema de drept dedusă judecăţii
capătă un caracter internaţional.
Ramura de drept analizată aparţine domeniului privat, adică sunt avute în vedere raporturile de drept civil
în sens larg cu element de extraneitate, excluzându-se caracterul de autoritate în relaţiile dintre subiectele de drept.
Ca atare, considerăm că evidenţierea specificului „internaţional” şi ulterior de „drept privat” este cea mai potrivită
pentru formularea denumirii ştiinţei şi ramurii juridice. Iată de ce expresia „drept internaţional privat” este cea mai
potrivită, şi cea mai justificată sub aspect juridic.

35
Cu privire la natura dreptului internaţional privat în literatura naţională s-a arătat: „Pentru soluţia că este un drept intern se
invocă următoarele argumente: 1)izvoarele interne sunt preponderente faţă de cele internaţionale; 2)sistemul de soluţionare a
conflictelor de legi are caracter naţional. Acelaşi caracter îl are condiţia juridică a străinului şi conflictul de jurisdicţii. Pentru teza
că dreptul internaţional privat este un drept internaţional se aduc următoarele argumente: 1)caracterul naţional al sistemului de
soluţionare al conflictelor de legi nu exclude respectul voinţei altor state; 2)aplicarea legii străine nu înseamnă că aceasta face
parte din dreptul forului. Condiţia străinului prezintă particularitatea că ţine seama de reglementarea internaţională. În sfârşit se
consideră că dreptul internaţional privat este un drept intern prin izvoarele sale şi un drept internaţional prin obiectul său, adică
raporturile juridice cu element internaţional”, Ion P.Filipescu, op.cit., p.51.
36
În literatura de specialitate se mai întâlnesc şi expresiile: drept privat internaţional, drept internaţional, comity, recunoaşterea
extrateritorială a dreptului, drept interlegislativ.

16
 Cât priveşte importanţa sa, dreptul internaţional privat contribuie la întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor
politice, tehnico-ştiinţifice, culturale dintre ţări, atât din perspectiva sistemului nostru de drept cât şi a celorlalte
sisteme juridice reprezentând un mijloc de dezvoltare a relaţiilor internaţionale, în plan economic şi al raporturilor
interumane, fiind inclusiv un factor de dezvoltare a culturii şi civilizaţiei.
Studiul soluţiilor conflictualiste pune în evidenţă factorii şi mecanismele de dezvoltare a societăţii, iar
regulile de conflict evidenţiază ceea ce este de esenţa reglementării juridice, prin raportare la existenţa umană.
Dreptul internaţional privat este un factor de dialog între state şi de cunoaştere reciprocă sub aspectul reglementării
juridice, asigură premisele elaborării unui limbaj juridic universal.

DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT ŞI ALTE RAMURI JURIDICE

Ştiinţa dreptului îşi propune, printre altele, clasificarea reglementărilor juridice în ramuri de drept, oferind
drept criterii obiectul şi metoda de reglementare juridică, caracterul normelor, sancţiunile specifice. Natura
reglementărilor, de a fi de drept intern sau de drept internaţional, de drept public sau de drept privat a fost
fundamentată de romani. Ulpian în Instituţii arăta că dreptul roman cuprinde două ramuri: dreptul public – jus
publicum şi dreptul privat – jus privatum, deosebirea dintre cele două ramuri fiind dată de natura intereselor ocrotite.
Dreptul public ocroteşte interese obşteşti, publice – ad statum rei Romanae spectat, în timp ce dreptul privat
ocroteşte interesele private, interesele cetăţenilor priviţi în mod izolat – ad singulorum utilitatem37.
Normele dreptului public, referindu-se la organizarea de stat nu pot fi modificate de către particulari.
Papinian afirma că dreptul public nu poate fi schimbat prin convenţii încheiate între particulari – Publicum jus
privatorum pactis mutari non potest38.
Chiar dacă în decursul celor două milenii, sensul noţiunilor a primit noi precizări, tot romanii sunt cei care
au distins pentru prima dată între dreptul intern şi dreptul internaţional – jus civile şi jus gentium. În Instituţiuni,
Gaius arăta: „Toate popoarele care sunt conduse prin legi şi după obiceiuri se folosesc pe de o parte de un drept al
lor propriu, pe de altă parte de un drept comun tuturor oamenilor; în adevăr dreptul pe care şi l-a statornicit fiecare
popor sieşi, îi este propriu lui şi se cheamă jus civile, ca drept specific al statului - cetate; iar cel pe care raţiunea
naturală l-a rânduit între toţi oamenii, acela este păzit deopotrivă la toate popoarele şi se cheamă jus gentium,
întrucât de ele se folosesc toate popoarele. Poporul roman se foloseşte, pe de o parte de dreptul său propriu, iar pe de
alta de cel comun tuturor oamenilor”39.
Distincţiile făcute de Ulpian şi Gaius au marcat întreaga evoluţie a ştiinţei dreptului, din antichitate şi până
în prezent. Principiile, regulile, instituţiile şi conceptele juridice fundamentate în dreptul roman s-au perpetuat de-a
lungul mileniilor, ştiinţa dreptului încadrând diferitele situaţii juridice în reperele tehnico-juridice fixate de romani.
Analizând natura dreptului internaţional privat s-a putut observa că mai bine de două secole doctrina a fost
preocupată de lămurirea situaţiei acesteia de a fi o ramură a dreptului public sau a dreptului privat, o ramură de drept
intern sau de drept internaţional.
Pentru dreptul internaţional privat, stabilirea naturii de drept intern şi de drept privat părea să fi tranşat
disputa. Noile dezvoltări ale relaţiilor internaţionale de la sfârşitul secolului XX şi din zorii mileniului III au adus în
actualitate această temă.
Apariţia unor jurisdicţii sui generis, precum cea exercitată în domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg40, cât şi cea realizată în privinţa
respectării dreptului comunitar în statele membre, de către Curtea de Justiţie de la Luxemburg 41 arată cât de dificilă
este de realizat demarcaţia dintre dreptul public şi dreptul privat, dintre dreptul intern şi dreptul internaţional.

37
A se vedea : Vladimir Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.21.
38
Vladimir Hanga, op.cit., p.22.
39
Gaius, Instituţiunile, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982, p.64.
40
În literatura contemporană se remarcă faptul că din ce în ce mai mulţi autori consideră că individul devine în mod paradoxal
subiect de drept public în relaţiile internaţionale. Observăm în acest sens că există unele proceduri de drept internaţional public în
care individul poate declanşa, în favoarea sa funcţionarea regulilor specifice. În temeiul convenţiilor adoptate în cadrul
Consiliului Europei în privinţa protecţiei internaţionale a drepturilor omului, individul sau un grup de indivizi ori o organizaţie
neguvernamentală pot declanşa procedura specifică prin care statul este chemat în justiţie pentru nerespectarea drepturilor
subiective, ca drepturi fundamentale şi pot fi luate măsuri sancţionatorii faţă de statul care, în reglementările naţionale nu s-a
conformat dispoziţiilor Convenţiei Europene privind protecţia drepturilor omului. A se vedea: Pierre Mayer, op.cit., p.10.
41
În privinţa Uniunii Europene delimitarea dintre dreptul public şi dreptul privat, dreptul intern şi dreptul internaţional este foarte
dificilă. Ca natură juridică, dreptul comunitar este un drept internaţional pentru că se realizează între state, pe cale convenţională.
Datorită particularităţilor procesului de adoptare a normelor comunitare, a caracterului lor direct şi obligatoriu în raport cu statele
membre şi resortisanţii acestora, doctrina a calificat dreptul comunitar ca fiind un drept intern şi integrat sistemelor naţionale.
Astfel, dreptul comunitar, ca drept propriu al Uniunii Europene dar şi al tuturor statelor membre se deosebeşte de situaţia
dreptului internaţional public, ce rămâne ca natură un drept internaţional. Pentru a susţine finalitatea avută în vedere – integrarea
europeană şi perceperea noii realităţi economico-politice, sociale şi juridice ca o solidaritate din ce în ce mai accentuată, doctrina
comunitară se referă foarte rar la caracterul internaţional al normelor de drept stabilite de Instituţii. Cât priveşte distincţia dintre
dreptul public şi dreptul privat, din perspectiva specificului integrării europene, ea prezintă un interes prea mic şi de aceea i se
acordă o importanţă scăzută. De fapt, toate regulile juridice şi reglementările din textele comunitare cuprind în parte aspecte de
ordin public, în parte de ordin privat, o demarcaţie netă între acestea fiind greu de stabilit. Este adevărat că în funcţie de calitatea
subiectelor şi materia reglementată putem aprecia ca având un caracter preponderent de drept public sau de drept privat fiecare
dintre normele comunitare, numai că particularităţile fac dificilă încadrarea într-o categorie sau alta. Ne permitem să apreciem că
17
 Particularităţile dreptului internaţional contemporan au făcut ca unii autori să îl califice ca un drept
transnaţional în care nu mai interesează atât de mult distincţia între dreptul public şi dreptul privat, atâta timp cât, pe
cale convenţională statele stabilesc ansamblul relaţiilor dintre ele în domeniul economic, cât şi în alte domenii de
importanţă majoră42. Raportându-ne la situaţia ultimului deceniu, se apreciază că ordinea internă se caracterizează
din ce în ce mai mult ca un sistem juridic perfect şi complet, un sistem juridic uniform şi centralizat, ce dispune de
cele mai eficiente mijloace de reglementare şi sancţionare, în timp ce ordinea internaţională rămâne un sistem juridic
imperfect şi incomplet, în care forme atipice cum sunt cele furnizate de Comunităţile Europene pun din ce în ce mai
mult în lumină lacunele reglementărilor internaţionale şi lipsa unor sancţiuni eficiente 43.
Cooperarea regională, în plan economic şi tehnic creează mecanisme în care se întrepătrund din ce în ce
mai mult dreptul internaţional public şi privat, ca jurisdicţie recurgându-se în mod frecvent la procedura
arbitrajului44. Chiar dacă delimitarea absolută a dreptului internaţional privat de dreptul internaţional public, cât şi de
dreptul civil şi alte ramuri ale dreptului intern pare dificilă, din perspectiva statuărilor făcute asupra noţiunii juridice
cercetată înţelegem să prezentăm cele mai semnificative aspecte ale distincţiei dreptului internaţional privat în raport
cu restul ramurilor de drept.
Dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional public
În literatura de specialitate s-a afirmat că „Spre deosebire de dreptul intern care reglementează relaţiile
sociale în cadrul statelor, obiectul dreptului internaţional îl formează în principal relaţiile dintre state, reprezentând
domeniul cel mai cuprinzător al relaţiilor internaţionale. Ca atare sunt excluse din sfera de aplicare a dreptului
internaţional, raporturile juridice dintre persoanele fizice ori persoanele juridice din diferite state care cad sub
incidenţa normelor dreptului internaţional privat” 45. Pornind de la această noţiune profesorul Grigore Geamănu arată
că dreptul internaţional se deosebeşte de dreptul intern prin lipsa unei autorităţi legiuitoare unice, condiţii în care
ordinea juridică internaţională este un sistem orizontal, iar jurisdicţia internaţională are un rol limitat, neexistând o
jurisdicţie proprie, aplicarea dreptului internaţional revenind statelor, prin aceste particularităţi deosebindu-se în
mod fundamental de orice ramură a dreptului intern46.

reglementarea europeană prin norme materiale de aplicare imediată ce formează un drept uniform între statele membre s-a găsit
soluţia juridică prin care să se salveze situaţiile controversate, o reglementare destul de riguroasă, însoţită de o interpretare de
aceeaşi calitate dată de Curtea de Justiţie de la Luxemburg înlăturând de cele mai multe ori interpretările date de practica
judiciară a statelor membre, obligând şi doctrina să ia în considerare această interpretare, atâta timp cât ea este cea producătoare
de efecte juridice.
42
Juristul american C.I.J.Ph.Jessup defineşte dreptul internaţional ca „un drept transnaţional ce reglementează acţiunile sau
evenimentele ce transced frontierelor naţionale” (Transnational Law, Yale University Press, 1955, p.2), observând că din ce în ce
mai mult este caracterizată ca transnaţională orice legătură juridică apărută urmare unui contract încheiat între un stat sau un
agent economic străin cu cel naţional. Doctrina europeană împărtăşeşte oarecum această concepţie arătându-se că, “această
definiţie are meritul simplităţii, dar şi al realismului. Totodată trebuie să recunoaştem că sfera dreptului internaţional a fost mult
lărgită sub aspect material. În prezent pot fi înglobate o serie de aspecte care în mod tradiţional aparţineau dreptului privat, cum
ar fi situaţia contractelor internaţionale sau cea a relaţiilor dintre state şi persoane de drept privat”, Dominique Carreau, Droit
international, Pedone, Paris, 1999, p.34.
43
Ordinea internă reprezintă un sistem juridic perfect şi complet, fapt ce porneşte chiar de la nivelul reglementării juridice care
este un monopol al statului. La nivel naţional regulile juridice au un caracter pe cât posibil uniform, iar reglementarea este un
proces centralizat de instituire a normelor juridice obligatorii. Orice stat îşi asumă rolul de administrator în sensul executării şi
aplicării normelor edictate de legiuitor. Competenţa materială şi jurisdicţională este obligatorie şi definitiv tranşată prin normele
juridice. Judecătorul nu poate refuza judecarea unui litigiu sub pretextul că legea nu prevede sau este insuficientă ori obscură.
Ordinea internaţională reprezintă un sistem juridic imperfect şi incomplet. La nivelul edictării normelor nu există un legislativ
centralizat. Expresia folosită în mod uzual de legislaţia internaţională nu este cea mai adecvată, cel puţin în raport de
considerentul arătat. dreptul internaţional este prin excelenţă descentralizat. El se găseşte atât în norme scrise, dar şi în cutumă,
organizaţiilor internaţionale revenindu-le misiunea de a apropia din ce în ce mai mult legiuitorii naţionali pentru ca pe această
cale să se poată avansa în privinţa reglementării juridice. Cel mai evident exemplu, chiar dacă el este prin excelenţă atipic ni-l
oferă Comunităţile Europene. La nivelul executării normelor, dreptul internaţional este lipsit de mijloace eficiente întrucât nu
există un sistem internaţional de punere în aplicare, regulile dreptului internaţional rămânând la discreţia statelor. Lipsa unei
jurisdicţii internaţionale de competenţă generală şi obligatorie subliniază odată în plus caracterul imperfect şi incomplet al ordinii
juridice internaţionale. Singura excepţie notabilă, pe plan regional este dată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene de la
Luxemburg. Doar ea cunoaşte o competenţă exclusivă şi obligatorie în privinţa diferendelor comunitare, aplicând direct regulile
dreptului comunitar. În rest sancţiunea normelor de drept internaţional rămâne la aprecierea statelor, şi numai prin bunăvoinţa
acestora normele pot fi respectate. Dacă dreptul internaţional este atât de infirm să lăsăm totul pe seama practicii, să fim adepţii
politicii reale? Dacă admitem aceasta, foarte uşor regulile dreptului internaţional pot fi înfrânte şi se va pune în discuţie
recunoaşterea existenţei dreptului internaţional şi a caracterului său obligatoriu. (A se vedea : Dominique Carreau, Droit
international, Pedone, Paris, 1999, p.34-37). Am considerat deosebit de utilă prezentarea discursului filosofico-juridic a
profesorului francez de la Sorbona întrucât în finalul său întâlnim conceptul de politică reală, în numele căreia a fost legitimată
intervenţia Statelor Unite şi a trupelor NATO în Kosovo. S-a considerat la acea dată că protecţia juridică a drepturilor omului
primează în raport cu principiile dreptului internaţional public, acestea fiind depăşite de noile realităţi şi considerarea care trebuie
să o primească raportul dintre o stare de fapt şi o stare de drept, iar ca atare politica reală, adică ceea ce se consideră la un
moment dat că primează, ca interes general, va avea întâietate, legitimându-se orice acţiune internaţională în numele
pragmatismului.
44
A se vedea : Simone Dreyfus, Droit des relations internationales, Cujas, Paris, 1992, pp.44-45.
45
Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol.I, Tratat, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1981, p.51.
46
A se vedea : Grigore Geamănu, op.cit.,p p.53-60.
18
 Dreptul internaţional public a fost definit ca fiind „acea ramură a dreptului, acel ansamblu de norme
juridice, scrise sau nescrise, create în principal de către state, dar şi de către celelalte subiecte de drept internaţional,
având ca scop reglementarea relaţiilor internaţionale ce au loc între ele” 47. Dreptul internaţional privat, ca ramură a
dreptului intern a fiecărui stat, reprezintă ansamblul regulilor aplicabile persoanelor fizice şi persoanelor juridice ca
subiecte de drept privat în relaţiile internaţionale.
Comparând noţiunile, observăm că ramurile juridice se deosebesc prin următoarele: - dreptul internaţional
privat este o ramură a dreptului intern, în timp ce dreptul internaţional public este o ramură a dreptului internaţional;
- subiectele dreptului internaţional privat sunt particularii, persoane fizice sau persoane juridice de drept privat, în
timp ce subiectele specifice dreptului internaţional public sunt statul şi organizaţiile internaţionale, uneori popoarele
şi mişcările de eliberare naţională; - natura juridică a celor două ramuri este distinctă, prima fiind de drept privat,
secunda de drept public.
Demarcaţia dintre dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional public nu este absolută, între ele există
o legătură necesară dată de faptul că dreptul internaţional privat este o parte a sistemului naţional de drept al fiecărui
stat care se impune suveran tuturor celor care se găsesc în limitele frontierelor sale. De aceea ne permitem să
afirmăm că dreptul internaţional privat există în limitele pe care dreptul internaţional public şi în general dreptul
public le permite48. Când facem această afirmaţie avem în vedere o serie de aspecte, cum sunt: dreptul străin este
aplicabil doar sub aspectul normelor de fond, de drept substanţial, nu şi sub aspectul normelor de procedură în sens
larg, care ţinând de organizarea şi administrarea justiţiei într-un stat păstrează permanent un caracter strict teritorial.
Pentru ramuri juridice cu natură mixtă, în parte de drept public, în parte de drept privat, cum ar fi spre exemplu
dreptul muncii şi securităţii sociale, doar în cazul aspectelor de drept civil în sens larg poate interveni aplicarea legii
străine.
Conflictul de legi, privit drept un conflict de interese, respectiv interesul legii proprii şi cel al legii străine
de a reglementa o situaţie juridică porneşte tot de la actul de drept public al legiferării, reglementarea raporturilor
sociale făcându-se în limitele jurisdicţiei autorităţii suverane. Invocarea ordinii publice în dreptul internaţional privat
este un reflex al puterii suverane de a ocroti propria ordine de stat şi drept, adică acele norme fundamentale de
organizare ale statului care ar putea fi încălcate prin aplicarea legii străine.
Cu privire la interferenţele dintre dreptul internaţional public şi cel privat s-a evidenţiat şi situaţia
izvoarelor juridice comune, în sensul că majoritatea tratatelor internaţionale conţin atât norme de drept public, cât şi
de drept privat, considerându-se că dreptul internaţional public joacă rolul de sistem de referinţă pentru cel privat 49.
Aceleaşi considerente ce privesc deosebirile dar şi interferenţa ramurilor de drept pot fi făcute şi în ceea ce
priveşte raporturile dintre dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional umanitar definit ca „ansamblul
normelor de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special
problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional. Ca atare, el este o ramură a
dreptului internaţional public”50.
Dreptul internaţional privat şi dreptul civil
În secolul al XIX-lea, unii autori51, pentru a sublinia natura de drept privat chiar au folosit termenul de
„drept civil internaţional”, considerând de principiu că dreptul internaţional privat este o extensie a dreptului civil,
întrucât el are în vedere aspectele particulare ale soluţiilor de drept civil, în măsura în care intervine elementul de
extraneitate în raportul juridic civil.
În dreptul românesc întâlnim o asemenea abordare în opera ilustrului jurist Dimitrie Alexandresco, care a
editat între anii 1884-1886, la Iaşi, prima ediţie a volumelor I-IV, iar între anii 1898-1915 forma revăzută şi adăugită
a acestora, cât şi restul volumelor, “Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului Civil Român, în comparaţie cu
legiuirile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine” formând o operă în treisprezece volume, structurată pe
unsprezece tomuri, dintre care tomurile trei şi patru cu câte două părţi. Dimitrie Alexandresco tratează cu caracter
exhaustiv tot dreptul civil, aşa după cum era el conceput la acea dată, respectiv materii ce astăzi fac obiectul de
studiu al teoriei generale a dreptului, teoria actului juridic, statutul personal, statutul real, succesiuni, raporturi de
familie, obligaţii şi contracte. Întreaga analiză este făcută atât din perspectiva reglementării interne, cu statuările
instanţelor române, cât şi din cea a restului ţărilor europene, a practicii şi calificării dată de doctrina străină, cu
arătarea pentru fiecare materie a soluţiilor conflictualiste împărtăşite de dreptul românesc şi de alte sisteme de drept,

47
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.cit., p.8.
48
Cu privire la aceste consideraţii, Bianca Maria Carmen Predescu, Fundamentele…,p p.7-8.
49
Dreptul internaţional public este sistem de referinţă deoarece anumite noţiuni juridice proprii influenţează în mod direct o serie
de probleme de drept internaţional privat. De pildă, pentru ca o lege străină să poată fi aplicată în ţara forului trebuie să emane de
la o autoritate competentă. Ori, dreptul internaţional public este cel care fixează regulile de determinare a unei asemenea
autorităţi (Guvern în exil, autorii unei lovitori de stat ş.a.). Dreptul internaţional public este sursă de referinţă pentru dreptul
privat întrucât fixează punctele de plecare şi limitele teritoriale pentru exercitarea funcţiilor statului. Este admis că principiul
conform căruia cetăţenia persoanei este cârmuită de legea naţională îşi are fundamentul în dreptul internaţional cutumiar, iar
anumite reguli cuprinse în convenţiile internaţionale au la origine principii de drept internaţional public, cum ar fi pacta sunt
servanda. A se vedea în acest sens Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op.cit., p.6.
50
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Dreptul internaţional umanitar, „Şansa”, Bucureşti, 1972, p.11.
51
A se vedea în acest sens teoria expusă de F.Laurent şi conţinută în cele opt volume ale lucrării Droit civil internaţional, apărute
la Paris şi Bruxelles între anii 1880-1881.
19
a condiţiei juridice a străinului recunoscută în sistemele juridice contemporane 52. În considerarea întregii opere
juridice, apreciem că rămâne autorul de referinţă de la care începe abordarea modernă a soluţiilor conflictualiste în
dreptul internaţional privat român.
Chiar dacă doctrina secolului XX a distins între dreptul internaţional privat şi dreptul civil, considerându-le
ramuri juridice de sine-stătătoare, aceasta nu înseamnă că o abordare completă a problemelor de drept civil nu
implică şi arătarea soluţiilor conflictualiste şi a particularităţilor condiţiei juridice a străinului. O astfel de tratare a
marilor instituţii ale dreptului civil o întâlnim în opera profesorului Mihail Eliescu. Răspunderea civilă delictuală,
conflictul legilor în timp, moştenirea în dreptul românesc 53 sunt tratate nu numai din perspectiva reglementării
dreptului intern, dar şi din perspectiva soluţiilor conflictualiste şi a dreptului comparat.
Preocupându-se de stabilirea demarcaţiei dintre dreptul civil şi dreptul internaţional privat, civiliştii români
au arătat că sub aspectul obiectului de reglementare „dreptul internaţional privat se referă la aceleaşi raporturi ca şi
dreptul civil şi dreptul familiei, cu deosebirea că le priveşte sub aspectul lor internaţional, adică sub aspectul pe care
îl prezintă când ele conţin un element de extraneitate. Metoda de reglementare specifică dreptului internaţional
privat este aceea de indicare prin norma conflictuală ori de trimitere a legii aplicabile unui raport cu element străin.
Lato sensu, dreptul internaţional privat cuprinde şi dreptul comerţului internaţional” 54. Dreptul civil este definit ca
„acea ramură care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice şi
persoanele juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică”55.
Comparând noţiunile observăm că dreptul internaţional privat se deosebeşte de drept civil atât prin
obiectul, cât şi prin metoda de reglementare juridică. Obiectul de reglementare juridică al dreptului internaţional
privat este mult mai vast, cuprinzând raporturile de drept civil în sens larg cu element de extraneitate, adică atât
raporturile din dreptul civil propriu-zis, cât şi cele din dreptul familiei, dreptul procesual civil, dreptul muncii,
dreptul comercial ş.a. Pe de altă parte raporturile juridice reglementate de dreptul civil sunt strict de drept intern, în
timp ce raporturile de drept internaţional privat conţin întotdeauna un element de extraneitate, care face ca să fie
susceptibile de aplicare cel puţin două sisteme juridice.
Sub aspectul metodei de reglementare juridică, cele două ramuri se disting prin aceea că, în timp ce dreptul
civil ca metodă specifică prezintă poziţia de egalitate juridică a părţilor, metodă comună de altfel cu alte ramuri de
drept privat, dreptul internaţional privat se particularizează prin metoda folosirii normelor conflictuale şi a normelor
de aplicare imediată în soluţionarea raporturilor juridice cu element de extraneitate. Cu alte cuvinte dreptul
internaţional privat, fără a se confunda cu dreptul civil îl înglobează sub aspectul conţinutului, dar este mult mai
vast, conţinutul dreptului internaţional privat fiind dat şi de normele specifice altor ramuri ale dreptului intern din
domeniul privat al dreptului.
Sub aspectul determinării, apreciem că existenţa dreptului civil ca ramură a dreptului privat şi problema
aplicării legii civile a unuia sau altuia dintre sistemele de drept aflate în conflict au dus la apariţia dreptului
internaţional privat. Urmare specificului său, dreptul internaţional privat s-a desprins în timp atât de dreptul civil cât
şi de dreptul internaţional public.
Dreptul internaţional privat şi dreptul procesual civil
Dreptul procesual civil definit ca „ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată de
către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturile civile ori la interesele legitime care se pot realiza
numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii” 56
prezintă strânse legături cu dreptul internaţional privat întrucât o parte însemnată a acestuia, dată de soluţionarea
conflictului de jurisdicţii face apel la teoria şi practica judiciară în materie procesual-civilă. Dreptul procesual civil
reprezintă aspectul sancţionator al dreptului material. Obiectul de reglementare juridică al dreptului internaţional
privat îl constituie raporturile juridice de drept civil în sens larg. Dreptul material dat de ansamblul normelor de
drept civil, de dreptul familiei, de drept comercial, de dreptul muncii ş.a., îşi găseşte realizarea pe cale judiciară cu
ajutorul sistemului coercitiv al statului, tot astfel după cum procesul civil ar fi de neconceput fără existenţa unui
drept material pe care să îl apere şi să îl valorifice.
Procesul civil în sens larg sancţionează ansamblul normelor materiale, inclusiv cele care reglementează
raporturile juridice cu element de extraneitate. Ca atare, cadrul procesual civil oferit de fiecare stat reprezintă
mijlocul sancţionator specific nu numai al dreptului privat intern, dar şi al dreptului internaţional privat.

52
„Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului Civil Român, în comparaţie cu legiuirile vechi şi cu principalele legislaţiuni
străine” este cel mai valoros tratat de drept civil din literatura română contemporană, cât şi o valoroasă operă de drept
internaţional privat. În conţinutul său găsim cele mai valoroase consideraţii teoretice cu privire la distincţiile drept public şi drept
privat, drept intern şi drept internaţional, conflicte de legi şi conflicte de jurisdicţii, aplicarea legilor în timp, spaţiu şi cu privire la
persoane, legile de poliţie şi ordine publică, efectele în dreptul intern şi internaţional a cetăţeniei persoanei fizice şi naţionalităţii
persoanei juridice, condiţia juridică a străinului, localizarea raportului juridic cu element de extraneitate, soluţii conflictualiste în
diferite materii, cu indicarea în amănunt a reglementărilor şi practicii judiciare împărtăşită de diferitele sisteme de drept ale
epocii, adică profunde studii de drept comparat şi drept internaţional privat.
53
A se vedea în acest sens Mihail Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul R.S.R., Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti,
1966; Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul R.S.R., Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966; Răspunderea civilă
delictuală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972.
54
Gheorghe Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, „Şansa”, Bucureşti, 1992, p.39.
55
Gheorghe Beleiu, op.cit., p.25.
56
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I, Naţional, Bucureşti, 1996, p.158.
20
 Faţă de cele arătate se observă că există o strânsă interdependenţă între dreptul internaţional privat şi
dreptul procesual civil, delimitarea dintre acestea, stricto sensu făcând-o numai caracterul normelor şi prezenţa
elementului de extraneitate. Adică dreptul procesual civil rămâne un drept sancţionator în raport cu dreptul material,
iar dreptul internaţional privat se distinge de ramurile dreptului intern prin existenţa elementului de extraneitate în
cadrul raportului de drept civil în sens larg.
Dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional economic
Dezvoltarea fără precedent a relaţiilor economice pe plan internaţional a dus la apariţia unei ramuri
distincte, cunoscute sub denumirea de drept internaţional economic, care s-a desprins din dreptul internaţional.
Antoine Pillet remarca: „comerţul internaţional este un fapt în sine, dar un fapt ce a dat naştere unui veritabil drept
internaţional57.
Regimul juridic al schimburilor economice internaţionale a oscilat permanent între liberalism şi
intervenţionism. Conflagraţiile mondiale, au avut printre altele ca urmare şi transformarea radicală a cadrului
relaţiilor internaţionale, factorul economic devenind în zilele noastre principalul resort al dezvoltării. Relaţiile
economice dintre state şi agenţii economici îmbracă forma mondializării (globalizării), astfel încât regimul juridic
specific schimburilor economice internaţionale a dus la apariţia unui drept internaţional economic.
În sens larg, dreptul internaţional economic cuprinde ansamblul regulilor ce reglementează operaţiunile
economice de orice natură ce depăşesc graniţele statale. În sens restrâns, dreptul internaţional economic reprezintă
„acea ramură a dreptului care reglementează pe de o parte societăţile şi investiţiile internaţionale, iar pe de altă parte
circulaţia internaţională a produselor, serviciilor şi plăţilor”58. El prezintă strânse legături cu dreptul internaţional
privat şi cu dreptul internaţional public studiind reglementările de natură economică, indiferent dacă privesc
subiecte de drept privat sau de drept public.
Ca şi dreptul internaţional privat, prezintă izvoare juridice interne şi internaţionale, iar prin obiectul său de
reglementare vădeşte strânse legături şi cu dreptul comerţului internaţional, pe care unii autori contemporani îl
consideră ca fiind inclus în dreptul internaţional economic în faza actuală a dezvoltării omenirii.
Dreptul internaţional privat şi dreptul comerţului internaţional
Dreptul comerţului internaţional privit ca „ansamblul regulilor juridice ce reglementează operaţiile
comerciale realizate de persoane (agenţii economici) ale căror interese sunt situate în state diferite” 59, se
particularizează în raport cu dreptul internaţional privat prin caracterul său comercial, în sensul că priveşte
ansamblul operaţiilor ce implică acte şi fapte de comerţ, cât şi structura activităţii – statutul agenţilor economici şi
regulile aplicabile în raporturile dintre acestea privind vânzarea şi concurenţa, fiind în egală măsură strâns legat de
dreptul internaţional privat, întrucât implică folosirea tuturor mecanismelor juridice proprii acestuia ce ţin de
reglementarea conflictelor de legi şi aplicarea normelor materiale raporturilor juridice internaţionale.
Exigenţele comerţului internaţional contemporan relevă faptul că reglementarea juridică din acest domeniu
rămâne tributară sub mai multe aspecte: - pluralitatea jurisdicţiilor naţionale care se recunosc competente pentru a
reglementa un litigiu; - diversitatea regulilor conflictuale aplicabile de către jurisdicţiile naţionale; - diversitatea
regulilor materiale consacrate de sistemele naţionale juridice; - inadaptarea regulilor naţionale la specificul
raporturilor de comerţ internaţional; - dificultatea de a stabili conţinutul unui sistem de drept declarat competent de
către o jurisdicţie naţională; - dificultatea dată de executarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei sentinţe arbitrale
străine60.
Deşi tinde să îşi formeze propriile mecanisme care să corespundă nu numai exigenţei comerţului
internaţional, dar mai ales aspectelor particulare ale acestuia în contextul mondializării economiei61, sub aspect

57
Antoine Pillet, Revue Générale de Droit International Public, Paris, 1898, p.72, citat în Dominique Carreau, Thiébaut Flory,
Patrick Juillard, Droit International Énomique, L.G.D.J., Paris, 1990, p.44.
58
Dominique Carreau, Thiébaut Flory, Patrick Juillard, Droit International Économique, L.G.D.J., Paris, 1990, p.46.
59
Bernard Jadaud, Robert Plaisant, Droit du commerce international, Dalloz, Paris, 1976, p.1.
60
A se vedea : René David, Le droit du commerce international, Economica, Paris, 1987, pp.11-22.
61
Negocierile rundei Uruguay (1986-1994) privind liberalizarea schimburilor comerciale internaţionale se înscriu în contextul
mondializării economiei. Fenomenul globalizării ce afectează fizionomia economiei mondiale reprezintă evoluţia cea mai
caracteristică de la sfârşitul secolului XX. Aceste transformări sunt nu numai rezultatul liberalizării schimburilor economice şi
progresele făcute pe calea integrării regionale, ci şi a transformărilor politice date de prăbuşirea comunismului şi integrarea
acestor ţări în sistemul economic internaţional. Mondializarea, globalizarea este un fenomen complex şi multiplu care rezultă din
influenţa conjugată a progresului tehnic (explozia tehnicilor de informare şi telecomunicaţii, dezvoltarea mijloacelor de
transport), integrarea crescândă a economiilor naţionale (creşterea schimburilor internaţionale şi a investiţiilor directe în
străinătate, liberalizarea tranzacţiilor financiare internaţionale), cât şi dinamismul fără precedent al unor ţări (dragonii asiatici,
China, ţările din America Latină). Adâncirea formelor de integrare regională şi dinamismul schimburilor internaţionale au
accelerat acest fenomen. Globalizarea reprezintă o etapă fără precedent în dezvoltarea relaţiilor comerciale internaţionale. Ele
obligă agenţii economici şi pieţele să se organizeze în reţele organizate la scară mondială. Căderea zidului Berlinului care a
marcat sfârşitul Războiului rece şi bipolaritatea moştenită prin acordurile de la Yalta însoţesc fenomenul globalizării.
Globalizarea atrage după sine o limitare a suveranităţii statelor sub aspectul punerii în practică a politicii economice proprii.
Noile realităţi internaţionale obligă la analize profunde privind accentuarea interdependenţelor dintre state în contextul creării
unei economii mondiale şi întăririi cooperării, care devine o adevărată obligaţie a statelor. Această interdependenţă crescută nu
are un caracter uniform, prezentând particularităţi de la o regiune la alta, de la o activitate economică la alta. Noi aspecte ale
economiilor naţionale: moneda, comerţul exterior, dezvoltarea industrială şi tehnologică fac din ce în ce mai mult obiectul
concentrării şi cooperării internaţionale. Logica mondializării este aceea de a atenua diferenţele dintre particularităţile
reglementărilor şi orientărilor statelor, instituind o sferă economică la scară mondială. Ca efect direct al globalizării apar societăţi
21
tehnico-juridic comerţul internaţional face în continuare apel la mijloacele de reglementare puse la dispoziţie de
dreptul internaţional privat. Crearea în ultimele decenii a unor instituţii politice, comerciale, internaţionale, cum ar fi
GATT şi succesoarea sa OMC nu a dus la desprinderea în totalitate a dreptului comerţului internaţional de dreptul
internaţional privat, majoritatea autorilor considerând că reglementarea relaţiilor comerciale internaţionale
reprezintă doar un aspect al dreptului internaţional privat, şi ca atare se cuprinde în acesta.
În literatura naţională s-a precizat că „obiectul dreptului comerţului internaţional îl formează acele relaţii
juridice care au în acelaşi timp caracter comercial şi caracter internaţional”62.
Noţiunea implică precizări atât cu privire la caracterul comercial, cât şi cu privire la caracterul
internaţional. Cât priveşte caracterul comercial, profesorul Tudor R.Popescu arată că „Noţiunea de comercialitate
trebuie definită pornind de la anumite criterii… În relaţiile comerciale internaţionale, pentru a şti dacă un raport
juridic are caracter comercial trebuie cercetate normele sistemului de drept (naţional sau intern) care este aplicabil
(lex causae), potrivit normelor dreptului internaţional privat. Pentru caracterul civil sau comercial al unui contract se
va interoga lex contractus”63.
De principiu, convenţiile internaţionale şi legile uniforme al căror obiect îl formează raporturile juridice
comerciale cu caracter internaţional definesc ele înşele atât criteriile după care un raport juridic poate fi calificat
drept internaţional, cât şi natura acestuia de a fi comercial sau civil. Relaţiile ce fac obiect de reglementare al
comerţului internaţional, prin natura lor sunt relaţii de drept privat, şi au un caracter internaţional, în sensul reţinut
de această disciplină (spre exemplu transmiterea de bunuri sau valori dintr-o ţară în alta, adică mai mult decât simpla
existenţă a elementului de extraneitate într-un raport de drept privat).
Ca atare, se observă că dreptul comerţului internaţional studiază un aspect particular al raporturilor juridice
cu element de extraneitate sub un dublu aspect: al naturii raporturilor juridice de a privi acte şi fapte de comerţ, cât şi
al caracterului acestora de a fi internaţionale, internaţionalitatea fiind mai mult decât existenţa elementului de
extraneitate într-un raport juridic de drept privat, dar pornind în mod necesar de la această premisă. Se observă că
obiectul de reglementare juridică al dreptului comerţului internaţional îl constituie un aspect al dreptului
internaţional privat, iar ca atare se include în acesta din urmă. De fapt, literatura de specialitate reţine că, în sens larg
dreptul internaţional privat cuprinde şi dreptul comerţului internaţional. Toate studiile de drept internaţional privat
privesc stabilirea naţionalităţii şi a condiţiei juridice a străinului persoană juridică, soluţionarea conflictelor de legi
în privinţa persoanelor juridice cu scop patrimonial (agenţi economici ce primesc diferite denumiri: societăţi
comerciale, întreprinderi, trusturi etc.), cât şi determinarea legii aplicabile cu privire la raporturile juridice cu
element de extraneitate încheiate de aceste subiecte de drept64.
Cu privire la cuprinderea sau nu a dreptului comerţului internaţional în dreptul internaţional privat, în
literatura română de specialitate s-au formulat şi opinii mai nuanţate: „normele conflictuale în materia dreptului
comercial nu intră în conţinutul dreptului comerţului internaţional, care este în esenţă un drept material, ci în
conţinutul dreptului internaţional privat, în cadrul căruia formează o instituţie aparte, şi anume dreptul internaţional
privat comercial. Un argument peremptoriu în sprijinul acestui punct de vedere în constituie, credem, prevederile
art.1 alin.2 din Legea nr.105/1992, conform cărora în înţelesul acestei legi, raporturile de drept internaţional privat
sunt, printre altele şi cele comerciale, cu element de extraneitate, iar normele conflictuale în această materie sunt
reglementate în cuprinsul legii alături de celelalte norme conflictuale, fără nici un fel de distincţie” 65.
Este adevărat că din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, cu privire la societăţile comerciale
se studiază doar condiţia juridică a străinului persoană juridică, respectiv determinarea naţionalităţii acesteia şi
problema recunoaşterii extrateritoriale a persoanei juridice străine, cât şi determinarea legii aplicabile în materie cu
privire la diferitele acte şi fapte de comerţ, de o diversitate foarte mare, urmare specificului activităţii comerciale
(vânzare-cumpărare, intermediere, concesiune, report, garanţie, transport şi expediţii de mărfuri, asigurare, transfer
de tehnologie, antrepriză, turism, publicitate şi expoziţii internaţionale, titluri comerciale de valoare, leasing,
factoring, operaţii bancare, răspunderea pentru produse şi pentru concurenţă neloială), în timp ce dreptul comerţului
internaţional are ca obiect principal normele materiale aplicabile raporturilor comerciale internaţionale.
Din această perspectivă putem spune că, urmare specificului comerţului internaţional şi regimului de
reglementare al raporturilor juridice, dreptul comerţului internaţional s-a desprins, în timp, din dreptul internaţional
privat. El este o ramură juridică distinctă, dar în acelaşi timp rămâne strâns legat de dreptul comun, la care face apel

multinaţionale ce dezvoltă o activitate la scară mondială care scapă de sub controlul statelor. Întrucât aceste societăţi
transnaţionale au propria politică de cercetare, producţie şi desfacere pe care o aplică la scara întregii planete, iar ele urmăresc
permanent obţinerea de avantaje din potenţialul diferit pe care îl oferă statele se observă că societăţile transnaţionale pun în
situaţie de concurenţă statele între ele în ceea ce priveşte localizarea industrială făcută de către aceste societăţi. În acest context
statele sunt obligate să găsească un mecanism de regularizare a raporturilor economice pe plan mondial. Din această perspectivă
apar ca necesare instituţiile politice şi comerciale internaţionale fie cu vocaţie universală – OMC, fie cu vocaţie regională – UE,
MERCOSUR, NAFTA, ASEAN. Cu privire la rolul instituţiilor politice şi comerciale internaţionale în procesul globalizării a se
vedea Dominique Pantz, Institutions et politiques commerciales internationales: du GATT à l’OMC, Armand Colin, Paris, 1998.
62
Tudor R.Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.13.
63
Tudor R.Popescu, op.cit., pp.13-14.
64
Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit.,p p.963-987; Pierre Mayer, op.cit., p.605-634; Dominique Holleaux, Jacques Foyer,
Geraud de Geouffre de La Pradelle, op.cit., pp.131-157 şi p.491-503; Bernard Audit, op.cit., pp.904-925; Ion P.Filipescu, op.cit.,
p.223-271 şi p.519-533; Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., pp.306-386; Tudor R.Popescu, Dreptul comerţului internaţional,
pp.109-129; O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., pp.89-100.
65
Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.306.
22
permanent sub aspectul metodei de reglementare juridică a raporturilor cu element de extraneitate. Chiar dacă
raporturile comerciale au un caracter internaţional, adică mai mult decât simpla prezenţă a elementului de
extraneitate, în mod implicit le presupun pe primele, iar soluţionarea se face prin aplicarea normelor conflictuale şi a
normelor de aplicare imediată, ca şi în dreptul internaţional privat.
În concluzie apreciem că, în sens restrâns dreptul comerţului internaţional este o ramură juridică distinctă,
cu un obiect propriu de reglementare juridică, ce s-a desprins din dreptul internaţional privat datorită specificului
comercial şi internaţional al raporturilor juridice. În sens larg, dreptul comerţului internaţional se include în dreptul
internaţional privat, fiind o parte componentă a acestuia, cu o serie de particularităţi.
Dreptul internaţional privat şi dreptul material european (dreptul
comunitar al afacerilor)
Apărută după cel de-al doilea Război mondial, construcţia europeană bazată pe Tratatul de la Paris (semnat
la 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 25 iulie 1952), ce a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului,
Tratatele de la Roma (semnate la 25 martie 1957 şi intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958), ce au instituit Comunitatea
Economică Europeană şi Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică, cu aprofundările aduse prin Actul Unic
European (semnat în anul 1986 şi intrat în vigoare în anul 1987), Tratatul de la Maastricht (semnat la 10 decembrie
1991 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în
vigoare la 1 mai 1999), Tratatul de la Nisa (semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003),
Tratatul de la Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009) a pus bazele unei
integrări economice, politice şi juridice fără precedent. Ordinea juridică nou creată prin tratate şi actele adoptate de
Instituţiile comunitare au pus bazele unor noi ramuri juridice, cum sunt dreptul instituţional comunitar şi dreptul
comunitar al afacerilor.
Dreptul comunitar poate fi definit ca ansamblul regulilor juridice conţinute în tratate sau elaborate de
instituţii şi care au ca obiect Comunităţile şi competenţele atribuite acestora 66. El reprezintă un ansamblu vast de
reguli juridice, componentele sale având corespondent în majoritatea normelor materiale ale sistemelor naţionale de
drept. Putem spune că majoritatea disciplinelor sunt afectate de reglementarea comunitară, existând astfel un drept
comunitar vamal, comercial, bancar, fiscal, social, al concurenţei, al agriculturii, al transporturilor, privind brevetele
şi mărcile etc.
După natura lor, reglementările comunitare pot fi împărţite în două mari categorii. O primă categorie
conţine normele de drept substanţial, de fond din diferitele domenii (concurenţă, comerţ etc.) şi care formează
dreptul material comunitar, ce se prezintă sub forma unui ansamblu de mai multe ramuri de drept, respectiv
discipline de studiu. A doua categorie conţine dispoziţiile care guvernează constituirea Comunităţilor, funcţionarea
şi controlul lor, sistemul izvoarelor de drept şi jurisdicţiile proprii ce formează dreptul instituţional comunitar.
Grupând ansamblul normelor relative la constituirea şi funcţionarea Comunităţilor, dreptul instituţional comunitar
reprezintă un drept comunitar general în raport cu disciplinele de specialitate ce conţin normele materiale în diverse
domenii.
Ansamblul reglementărilor de drept economic, drept financiar, drept fiscal ş.a. ce privesc libera circulaţie a
factorilor de producţie, activităţile profesionale lucrative, principiile comunitare ce le guvernează formează
conţinutul dreptului european al afacerilor. Reglementările privind integrarea economică intracomunitară şi sistemul
juridic comunitar afectează progresiv conţinutul dreptului european al afacerilor.
Dreptul comunitar al afacerilor are un caracter economic şi un câmp de aplicare limitat sub mai multe
aspecte: ratione loci priveşte doar spaţiul Uniunii Europene; ratione temporis priveşte durata existenţei tratatelor
(C.E.C.O., C.E.E., C.E.E.A.); ratione materiae priveşte ansamblul activităţilor economice şi interpretarea dată de
jurisprudenţa comunitară; ratione personae priveşte resortisanţii statelor membre67.
Dreptul comunitar (european) al afacerilor studiază ansamblul condiţiilor de realizare a pieţei unice şi
interne, libera circulaţie a produselor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor în spaţiul comunitar, politicile
concurenţiale, regulile privind constituirea şi funcţionarea agenţilor economici, precum şi raporturile economice ale
subiectelor comunitare cu terţii, în cadrul schimburilor mondiale.
Regulile comunitare în această materie, din perspectiva categoriilor juridice cu care operează dreptul
internaţional privat sunt norme materiale de aplicare imediată, ce instituie un drept uniform între statele membre,
integrat în sistemele juridice naţionale şi care se aplică cu întâietate în raport cu normele interne. Aceste reguli
vizează atât condiţia juridică a străinului persoană fizică şi juridică în domeniile ce fac obiect al tratatelor, cât şi
soluţionarea raporturilor juridice dintre resortisanţii comunitari, naţionali ai diferitelor state membre. Din această
perspectivă raporturile juridice au trăsătura unor raporturi de drept civil în sens larg cu element de extraneitate, ceea
ce face ca, de fapt reglementarea comunitară să afecteze conflictul de legi, în sensul că îl înlătură prin existenţa
normelor materiale de aplicare imediată specifice Uniunii Europene.
Curtea de Justiţie de la Luxemburg dotată cu competenţă generală, atât în ceea ce priveşte interpretarea
tratatelor, cât şi soluţionarea litigiilor ce privesc aplicarea dreptului comunitar are caracterul de jurisdicţie
internaţională, recunoscută de jurisdicţiile naţionale ale statelor membre, competentă să judece relaţiile dintre
resortisanţii comunitari, care din punctul de vedere al dreptului internaţional privat sunt raporturi juridice cu element

66
Bianca Predescu, Drept instituţional comunitar, Universitaria, Craiova, 1999, p.78.
67
A se vedea în acest sens Jean Schapira, Georges Le Tallec, Jean-Bernard Blaise, Droit européen des affaires, ed.Themis PUF,
Paris, 1984, pp.74-75.

23
de extraneitate. Se poate aprecia că jurisdicţia comunitară este o încercare de instituire a unei jurisdicţii
internaţionale în sfera raporturilor de drept privat.
Izvoare juridice precum Convenţia de la Bruxelles din 27.09.1968 în materie de competenţă de judecată,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti (în vigoare din 01.02.1973), Regulamentul Bruxelles I din
22.12.2000 dat în aceeaşi materie (în vigoare din 01.03.2002), Convenţia de la Roma din 19.06.1980 privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale civile şi comerciale (în vigoare din 01.04.1991), Regulamentul Roma I din
17.06.2008 dat în aceeaşi materie (în vigoare din 17.12.2009), Regulamentul Roma II din 17.06.2008 privind legea
aplicabilă obligaţiilor necontractuale din 11.07.2007 (în vigoare din 17.12.2009) sunt doar câteva exemple de
reglementări comunitare, care ne fac să apreciem azi că avem o materie distincă – dreptul internaţional privat
european. De fapt, pentru orice instanţă a unui stat membru al Uniunii Europene, în prezent se pune mai întâi
problema determinării dacă se află în prezenţa unui litigiu intracomunitar, condiţii în care va face aplicarea cu
precădere a reglementărilor europene conţinute în regulamente, convenţii şi chiar în legile interne adoptate în
procesul de transpunere în dreptul intern a directivelor, şi doar dacă va constata că litigiul excede acestei sfere de
raporturi juridice cu element de extraneitate va face apel la soluţiile clasice de drept internaţional privat din propriul
sistem de drept.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că dreptul internaţional privat european este o parte componentă a
dreptului internaţional privat ca ramură de bază şi distinctă în fiecare sistem de drept, iar posibilul studiu distinct
este doar o problemă de ordin didactic, de evidenţiere a reglementărilor sale particulare, soluţie împărtăţită şi
jurisprudenţă. Succinta prezentare a specificului dreptului european şi a dreptului comunitar al afacerilor pune în
lumină interferenţele cu dreptul internaţional privat, asemănările şi deosebirile dintre cele două ramuri juridice.
Faţă de cele arătate putem aprecia că dreptul internaţional privat este o ramură juridică de sine-stătătoare,
cu o natură juridică proprie, de drept intern şi de drept privat ce se distinge prin obiectul de reglementare juridică,
metoda proprie de reglementare, cât şi specificul său de restul ramurilor de drept cum ar fi dreptul internaţional
public, dreptul civil şi procesual civil, dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional economic, dreptul
comunitar şi dreptul european al afacerilor.

TEORIA GENERALĂ A CONFLICTULUI DE LEGI

LECTURĂ
EVOLUŢIA ISTORICĂ A SOLUŢIILOR CONFLICTUALISTE

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Analizând apariţia şi evoluţia raporturilor de drept internaţional privat şi modul de soluţionare a conflictelor de legi de-
a lungul timpului observăm că reglementarea conflictului de legi a fost în excelenţă supusă unor interese de ordin economic,
politic, social şi istoric, soluţiile juridice fiind de regulă căutate pentru a susţine interesele în primul rând de natură politică şi
economică ale fiecărui stat dintr-o perioadă istorică dată.
Cercetând în ansamblu evoluţia concepţiilor şi soluţiilor din dreptul internaţional privat observăm că rezolvările
juridice specifice acestei ramuri juridice au fost în consonanţă cu sensul general de dezvoltare a societăţii, permiţând dezvoltarea
producţiei şi a schimbului, afirmarea noilor factori de producţie şi a claselor sociale care i-au promovat, întărirea puterii acestor
elemente de progres în raport cu cele conservatoare. Totodată au permis afirmarea statului naţiune şi a dialogului dintre aceste
state pe baze de egalitate, respect reciproc al suveranităţii statale. Ele au permis fluidizarea schimbului de informaţie în lume,
corespunzător nevoilor vitale ale individului de a-şi satisface într-o măsură cât mai mare nevoile materiale şi culturale de viaţă,
de a-şi pune în evidenţă personalitatea şi de a-şi îmbunătăţi condiţiile de trai.
Reglementările au avut în vedere menţinerea unui climat de securitate şi respect între popoare şi naţiuni, menţinerea
unui regim de siguranţă al circuitului civil în fiecare stat, de respectare a ordinii de stat şi drept în fiecare ţară, de respect al
legalităţii instituită de fiecare autoritate legiuitoare pentru realizarea unui spirit de concordie, de încredere şi respect reciproc între
state şi naţiuni. Acestea considerăm că sunt trăsăturile generale ale reglementărilor din dreptul internaţional privat în epoca
contemporană, iar în susţinerea opiniei pe care o formulăm învederăm şi numeroasele convenţii internaţionale intervenite în
secolul nostru pentru reglementarea unui sector cât mai vast de relaţii sociale ce îmbracă forma raporturilor juridice cu element
de extraneitate.
Reglementarea raporturilor de drept internaţional privat nu a cunoscut o creştere lineară, perfectă. Toate perioadele de
criză, cum sunt cele de confruntări armate au însemnat de regulă şi un regres în planul reglementării juridice, neîncrederea şi
nevoia de apărare şi promovare doar a intereselor generale ale fiecărui stat în confruntare cu celelalte s-au reflectat într-o limitare
a drepturilor acordate străinilor şi o limitare a schimburilor internaţionale la sfera strictă a promovării intereselor legate strâns de
victoria în război. De regulă, aceste perioade de confruntări armate şi cele imediat ulterioare au ridicat foarte multe probleme în
planul dreptului internaţional privat, legate mai ales de nerecunoaşterea unor drepturi create anterior războiului, suspendarea
exerciţiului drepturilor civile68.

68
Cu privire la efectele stării de beligeranţă asupra relaţiilor internaţionale, Edouard Clunet în articolul „De l’influence de la
guerre sur les contrats privés” publicat în Journal du Droit international privé et de la jurisprudence comparée, Tome 41, Paris,
1914, Marchal et Godde, p.6-18, arată că starea de război ridică o serie de probleme în raporturile private, cum ar fi faptul că pe
mare bunurile particularilor nu mai sunt asigurate. Pe de altă parte prin legi speciale sunt aduse restrângeri asupra capacităţii
juridice a străinilor, cel mai des sub forma interzicerii comerţului cu cetăţeni aparţinând statului duşman. Unele state adoptă
dispoziţii speciale cum ar fi declararea nulităţii contractelor încheiate cu particulari aparţinând statului beligerant sau aliaţilor săi,
ori faptul că acestea nu pot fi executate. Aceste dispoziţii au drept efect de cele mai multe ori practicarea unui comerţ ilegal.
Pentru epoca respectivă autorul mai remarcă şi alte reglementări restrictive de drepturi civile cum ar fi plata despăgubirilor pentru
bunurile asigurate doar dacă ele nu se situează pe teritoriul beligerant, suspendarea efectelor testamentelor şi a cursului
prescripţiei.
24
 Evoluţia soluţiilor conflictualiste ne arată într-o manieră mult mai cuprinzătoare legătura dintre viaţă şi reglementarea
juridică şi mai ales rolul pe care dreptul îl joacă în evoluţia societăţii.
Istoria dreptului internaţional privat ne demonstrează cât de vechi sunt demersurile gândirii juridice de a contura
instituţii, concepte şi noţiuni care să aibă un caracter de maximă generalitate şi de perenitate în timp, constituindu-se în adevărate
repere ale vieţii sociale. Studiul istoric al soluţiilor conflictualiste şi dreptul comparat ne arată că reglementările din anumite
domenii ale vieţii sociale au un caracter preponderent tehnic şi de aceea sunt foarte puţin diferite de la un sistem de drept la altul,
iar evoluţia în timp a societăţii omeneşti le-a adus prea puţine modificări, în timp ce altele diferă de la un sistem de drept la altul,
fiind vădit influenţate de religie, tradiţii, gradul de dezvoltare a vieţii materiale, de structurarea politică şi economică a societăţii,
securitatea socială ş.a.
Din prima categorie fac parte reglementările juridice din materia obligaţiilor contractuale şi extracontractuale, teoria
generală a obligaţiilor şi reglementarea contractelor civile şi comerciale cunoscând prea puţine variaţii în timp, pentru aceeaşi
epocă istorică reglementarea de principiu fiind aceeaşi în diferitele sisteme de drept. Din a doua categorie fac parte reglementările
din materia raporturilor de familie, raporturile de moştenire şi chiar de proprietate, ele fiind strâns legate de tradiţie, obiceiurile
poporului, istoria acestuia, religia dominantă şi chiar o anumită conjunctură social-politică. O serie de exemple susţin aceste
consideraţii.
În privinţa raporturilor de familie, mult timp, inclusiv după cel de-al doilea război mondial, o serie de state nu au
recunoscut desfacerea căsătoriei prin divorţ. Ţări europene precum Italia şi Spania, în care biserica catolică are o influenţă
deosebită nu au admis divorţul până în anii ’60, această reglementare fiind vădit influenţată de preceptele religioase69.
Dreptul succesoral al soţului supravieţuitor a fost reglementat în statele europene abia în timpul şi după cel de-al doilea
război mondial, o serie de state din Asia şi Africa necunoscându-l nici în prezent. Recunoaşterea drepturilor succesorale pentru
soţul supravieţuitor are menirea de a asigura stabilitate în raporturile de familie. Aşa după cum ficţiunea juridică infans conceptus
pro nato habetur quotiens de commodis ejus agitur fusese creată de romani pentru a nu mai fi înlăturaţi de la moştenire copiii
soldaţilor căzuţi în lungile campanii de cucerire purtate de Imperiul roman, tot astfel, în ţara noastră, mareşalul Ion Antonescu a
iniţiat adoptarea Legii nr.319 din 10.06.1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor cu scopul de a asigura o situaţie
de certitudine materială familiilor celor înrolaţi în armata română şi care au luptat pentru apărarea şi reîntregirea ţării.
Cercetarea paternităţii din afara căsătoriei, în multe sisteme de drept a fost interzisă în timp de război şi o perioadă
însemnată după aceea pentru a asigura sporul natural al populaţiei. Tot astfel, unele ţări care cunosc o diferenţă între proporţia
femeilor şi bărbaţilor în societate mai mare decât cea pe plan mondial (spre exemplu în Suedia numărul femeilor este sensibil mai
mare decât cel al bărbaţilor), tocmai pentru a asigura dezvoltarea echilibrată a populaţiei interzic cercetarea paternităţii din afara
căsătoriei şi asimilează regimul copilului din căsătorie cu al celui din afara ei.
În privinţa răspunderii civile delictuale, epoca modernă a dus la reglementarea formelor de răspundere indirectă. Din ce
în ce mai multe bunuri şi energii create urmare exploziei tehnologice din a doua parte a secolului al XIX-lea şi cu precădere din
secolul XX se încadrează în forma răspunderii obiective pentru fapta lucrului, repararea prejudiciului fiind din ce în ce mai mult
o soluţie adoptată pe baza unor mecanisme de prezumţii de culpă, cu înlăturarea cauzelor exoneratoare de răspundere (cum ar fi
în situaţia răspunderii pentru pagubele cauzate de energii atomice şi nucleare).
Proprietatea şi reglementarea juridică a acesteia reprezintă un element constitutiv fundamental al organizării societăţii
omeneşti. În aceste condiţii regimul juridic al dreptului de proprietate au cunoscut o serie de mutaţii în funcţie de evoluţia
factorilor sociali, politici şi economici. Periodizarea istoriei se realizează printre altele în funcţie de formele social-istorice
determinate de apropriere a bunurilor şi conceptualizarea acestora. De aceea se consideră că între forma de organizare politico-
economică a statului şi reglementarea juridică a dreptului de proprietate există o strânsă interdependenţă, mecanismele juridice
susţinându-le pe cele politice şi economice. Evoluţia istorică a omenirii reprezintă în acelaşi timp o evoluţie a reglementării
juridice a proprietăţii şi dreptului de proprietate, regimul juridic al acesteia având întotdeauna un caracter social-politic
determinat70.

Deşi conducătorii politici ai statului chinez opinează că „nu ne putem pronunţa asupra Revoluţiei franceze de la 1789 pentru că
este un eveniment prea recent”, afirmaţie ce ne îndeamnă la o profundă meditaţie ne permitem să ne raportăm totuşi şi la
evenimente recente ce implică restrângeri de drepturi subiective. Fără a fi în stare de război, atacul de la 11 sept.2001 asupra unor
obiective strategice militare şi economice din New York şi Washington a avut în mod cert efectul restrângerii prin legi speciale a
drepturilor persoanelor în raporturile internaţionale. Avem în vedere suspendarea accesului aeronavelor civile străine în spaţiul
aerian al S.U.A., invalidarea brevetelor de zbor pentru piloţii de altă naţionalitate decât cea americană pentru aparatele
comerciale aparţinând unor companii aeronautice americane. În ultimul deceniu al secolului XX zona Balcanilor a fost marcată
de mai multe conflicte în spaţiul iugoslav. Indiferent că ele au îmbrăcat forma unui conflict armat între diferitele comunităţi
etnice ce au format fosta R.S.F.Iugoslavia şi care au avut drept efect divizarea teritorială şi apariţia de noi state, fie că au luat
forma intervenţiei militare NATO în Kosovo, starea de embargo asupra spaţiului iugoslav a însoţit conflictul armat. Aceeaşi
restrângere de drepturi civile a însoţit şi războiul din Golf. Politica dusă de fostul regim rasist de la Pretoria fiind contrară
principiilor Cartei ONU a fost însoţită de măsura embargoului, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că şi cazurile de încălcare
gravă a drepturilor omului şi principiilor de drept internaţional public pot duce la restrângerea drepturilor subiective civile în
raporturile internaţionale.
69
Statele europene, deşi astăzi cunosc desfacerea căsătoriei prin divorţ, din punctul de vedere al bisericii catolice această
problemă nu este tranşată definitiv. Într-un mesaj urbis et orbis de la sfârşitul anului 2001, Papa Ioan Paul al II-lea a cerut
revenirea la reglementarea care interzicea divorţul, uniunea conjugală fiind realizată pe toată durata vieţii celor doi soţi. Reacţia
din statele catolice europene a fost imediată, dând naştere unor dezbateri aprinse în mass-media, invocându-se o serie de
argumente de ordin juridic, economic şi social prin care s-a cerut menţinerea reglementării în favoarea recunoaşterii desfacerii
căsătoriei prin divorţ.
70
Dezvoltarea factorilor de producţie a determinat întotdeauna situaţia bunurilor ce pot face obiectul dreptului de proprietate cât
şi regimul juridic acordat acestora. În orânduirea sclavagistă, în afară de lucrurile neînsufleţite şi sclavii erau obiect al dreptului
de proprietate, alături de terenuri şi animale, făcând parte din categoria res mancipii ce puteau fi înstrăinate cu respectarea unor
forme solemne. Evoluţia ulterioară a imperiului roman, apariţia colonatului a dus la înlăturarea acestui regim juridic, marcând
tranziţia spre epoca feudală şi apariţia unor forme corespunzătoare de proprietate şi reglementare juridică a acesteia. Baza
proprietăţii feudale o constituie monopolul pe care suveranul, seniorul feudal îl are asupra proprietăţii funciare. Suveranul este
proprietarul suprem al terenului, iar relaţiile politice şi economice în stat sunt rezultatul modului în care suveranul înţelege să
25
 Toate acestea dovedesc frumuseţea fără seamăn a dreptului internaţional privat.
Cât priveşte evoluţia soluţiilor conflictualiste, de principiu putem distinge patru mari perioade. O primă perioadă este
cea scursă până la începutul evului mediu şi se caracterizează prin lipsa unei doctrine şi practici în materia conflictelor de legi.
Din evul mediu timpuriu şi până în secolul al XII-lea inclusiv, raporturile cu caracter internaţional dintre particulari au fost
dominate de sistemul personalităţii şi teritorialităţii legilor, soluţii antagonice care se exclud reciproc. Din secolul al XIII-lea
putem vorbi despre apariţia teoriei conflictualiste, din această perioadă rămânându-ne şi cele mai vechi mărturii de rezolvare a
conflictelor de legi în nordul Italiei, această perioadă deschizând şi drumul conturării unei doctrine în materie.
Soluţionarea conflictului de legi în forma sa sistematică, bazându-se pe reguli de maximă generalitate, însoţite de o
riguroasă fundamentare juridică este caracteristică epocii moderne şi contemporane, în special începând cu cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. De fapt, în această perioadă se dezvoltă metoda de cercetare specifică teoriei conflictualiste, ea
constituind şi în zilele noastre nucleul oricărui studiu de drept internaţional privat.

ANTICHITATEA

În ceea ce priveşte situaţia conflictelor de legi şi jurisdicţii, în antichitate distingem două mari perioade. O primă
perioadă şi cea mai veche în timp, plasată după apariţia statelor, mai exact a statelor cetăţii se caracterizează prin lipsa
conflictelor de legi. Deşi schimburile de mărfuri şi contactele dintre persoane erau tot mai diverse, străinii nu se bucurau de nici o
protecţie juridică. Spre exemplu în Roma antică doar cetăţenii romani se bucurau de drepturi. Un străin putea fi omorât sau
transformat în sclav, el era considerat un duşman. Datorită acestui regim juridic cuvântul hostis desemna atât pe străin, cât şi pe
duşman. Dreptul roman se aplica numai cetăţenilor romani – jus proprium civum romanorum. Pe teritoriul Romei străinul nu
putea să facă nici o operaţie juridică, nu se bucura de nici o protecţie; era ca şi cum nu ar fi existat – tarnquam mortus inter vivos
ambulant. În rare cazuri, mai ales pentru a favoriza comerţul, un străin care se considera că desfăşoară o activitate necesară cetăţii
se bucura de unele instituţii de natură religioasă cum sunt hospitum şi clientela.
O a doua mare perioadă este legată de formarea imperiilor şi dominaţia unui popor asupra altuia. Ne vom referi la
situaţia Egiptului în perioada ptolemaică şi a Imperiului roman, cu observaţia generală că raporturile juridice dintre cetăţenii
aparţinând unor popoare diferite au fost rezolvate ca fiind conflicte de jurisdicţii şi nu conflicte de legi.
În Egiptul antic, în perioada ptolemaică de dominaţie greacă rezolvarea dată a fost la nivel de competenţă
jurisdicţională. S-au creat două tipuri de tribunale, unele compuse din greci şi care judecau litigiile privindu-i pe greci după legea
greacă şi altele compuse din egipteni şi care judecau litigiile privindu-i pe egipteni după legea egipteană. Dacă un contract a fost
încheiat între un egiptean şi un grec, în funcţie de limba utilizată la redactarea contractului se declara competent să judece fie
tribunalul grec, fie cel egiptean. Este interesant de remarcat că şi azi limba de redactare a contractului este folosită drept criteriu
de determinare a legii aplicabile contractului. În zilele noastre acest criteriu soluţionează un conflict de legi, în timp ce în
antichitate el soluţiona un conflict de jurisdicţii, deoarece în acea perioadă nici un organ jurisdicţional nu înţelegea să aplice legea
altui stat, autoritatea legii proprii întinzându-se asupra teritoriului şi persoanelor ce i se supuneau.
Imperiul Roman care şi-a impus dominaţia asupra întregului bazin mediteranean, sub aspect juridic a fost o federaţie de
state-cetăţi legate prin tratate bilaterale cu Roma.
Cetăţenilor romani li se aplica jus civile, în timp ce locuitorilor teritoriilor supuse peregrini li se aplica jus gentium. Jus
gentium reglementa raporturile dintre peregrini, dintre aceştia şi cetăţenii romani, aplicarea lui fiind făcută de pretor. Jus gentium
era dreptul aplicat şi chiar elaborat de pretor prin edicte având la bază dreptul roman, cât şi elemente de drept autohton. Dacă
litigiul era între peregrini aparţinând aceleiaşi cetăţi, pretorul aplica dreptul acelei cetăţi. Dacă litigiul se ivea între peregrini
aparţinând unor cetăţi diferite sau între un peregrin şi un cetăţean roman, pretorul peregrin emitea un edict prin care elabora
reguli particulare de rezolvare a litigiului.
Edictul dat de împăratul Caracalla în anul 212 e.n. prin care s-a acordat cetăţenia romană tuturor locuitorilor Imperiului
Roman -statutus civitatis-, dispariţia în timp a deosebirilor dintre jus civile şi jus gentium şi aplicarea celui din urmă cu caracter

atribuie în folosinţă o parte din teritoriu clasei politice conducătoare. Revoluţiile burgheze au dus la transformarea societăţii şi la
o nouă reglementare a dreptului de proprietate. Dezvoltarea industriei a adus cu sine diminuarea importanţei pământului ca
principal mijloc de producţie, iar în schimb a marcat creşterea importanţei economice şi juridice a bunurilor mobile corporale, dar
în special incorporale – titluri de valoare, capitaluri. Societatea socialistă instaurată îndeosebi după cel de-al doilea război
mondial în multe state ale lumii a însemnat apariţia unui nou concept, acela de proprietate socialistă şi o reglementare juridică
specifică. Ţinem să remarcăm faptul că dintre ţările care până în anul 1990 au cunoscut acest regim politic, economic şi social,
România a fost printre puţinele care nu a adus modificări la nivel de lege privind reglementarea proprietăţii socialiste. Spre
deosebire de fostul U.R.S.S., R.D.G., Cehoslovacia, Polonia ş.a. care după instaurarea regimului socialist au cunoscut elaborarea
unor noi coduri civile în care a fost reglementată prin norme juridice adecvate proprietatea socialistă şi regimul său juridic, în ţara
noastră regimul juridic al proprietăţii socialiste a fost de principiu rodul practicii judiciare, al soluţiilor date de fostul Tribunal
Suprem, cât şi statuările din doctrina naţională. Codul civil român, urmare atitudinii de mare responsabilitate manifestată de
jurişti de seamă, cum ar fi Mihail Eliescu şi Traian Ionaşcu nu a cunoscut modificări, în sensul unei noi reglementări, rămânând
acelaşi care fusese adoptat în anul 1864, în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Regimul juridic al circulaţiei unor bunuri
a configurat în parte regimul proprietăţii socialiste, de reţinut fiind faptul că în ceea ce priveşte circulaţia bunurilor imobile,
terenuri şi construcţii nu au fost scoase din circuitul civil, având doar o circulaţie limitată sau condiţionată în sensul limitării
suprafeţelor de teren cu privire la care se întocmeau actele juridice între vii de înstrăinare, cât şi întocmirea lor în formă autentică
ad validitatem. România nu a cunoscut trecerea obligatorie în proprietatea statului a terenurilor în forma naţionalizării sau
exproprierii, cu consecinţa dobândirii doar a dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată, cel mult viager de către persoanele
fizice, astfel cum au cunoscut state precum fosta Uniune Sovietică, Cehoslovacia, Polonia ş.a. Această reglementare din sistemul
de drept român dovedeşte că tradiţiile, obiceiul locului, importanţa pământului şi lupta pentru păstrarea sa în proprietate având un
caracter istoric la români au influenţat în mod determinant reglementarea juridică. În unele sisteme de drept din statele arabe,
proprietatea şi dreptul de proprietate au un caracter sacru, fiind bine cunoscut exemplul din dreptul Emiratelor Arabe Unite în
care s-a admis ca o autostradă, care deşi trecea prin deşert, a fost deviată pe o suprafaţă foarte mare întrucât dacă ar fi trecut în
linie dreaptă traversa o proprietate privată, iar această ţară nu cunoaşte exproprierea nici pentru cauze de utilitate publică cu o
justă despăgubire.
26
universal au dus la dispariţia conflictelor de legi. De remarcat că intensitatea conflictului de legi dintre jus gentium şi jus civile
este mult mai mică întrucât ne aflăm practic în cadrul aceleiaşi ordini de drept cu reguli diferite pentru categorii de persoane71.

PERSONALITATEA ŞI TERITORIALITATEA LEGILOR

Personalitatea legilor
Între secolele V şi X, specific Europei continentele este fenomenul istoric al invaziei popoarelor zise barbare, popoare
războinice care au reuşit să supună teritoriile fostului Imperiu Roman de Apus, instalându-se în acest spaţiu geografic.
Realităţile de ordin economic, politic, social şi cultural au dus la o anumită soluţionare a conflictului dintre legile
popoarelor romanizate şi cele ale popoarelor migratoare, dată de coexistenţa pe acelaşi teritoriu a două sau mai multe legi, fiecare
popor conducându-se după propria sa lege. Acest sistem este cunoscut în istoria dreptului ca sistemul personalităţii legilor şi el a
fost determinat de o serie de factori. În primul rând, popoarele migratoare care au supus prin puterea armelor popoarelor
romanizate erau numeric mult mai puţin numeroase. Fiind mai puţini, pentru a-şi menţine dominaţia politică au fost nevoiţi să
lase localnicilor propriile lor legi şi obiceiuri. Cuceritorii erau popoare migratoare care se aflau în faza de organizare statală,
singurul element stabil al organizării statale pentru ei fiind originea etnică, apartenenţa la acelaşi trib. Legile lor erau legile
tribului, cu un pronunţat caracter personal.
Asimilarea sistemelor de drept de pe un anumit teritoriu era imposibilă pentru că legea tribului era considerată ca un
privilegiu la care aveau acces doar membrii tribului. Această lege nu se putea impune în faţa legilor locale care erau legi
avansate, bazate pe sistemul de drept roman, cu principii şi instituţii riguroase de drept. Tendinţa firească era de impunere a
dreptului local şi cuceritorilor, de neacceptat pentru că ei şi-ar fi pierdut dominaţia politică. Sub aspect economic localnicii
cunoşteau un sistem mult mai dezvoltat, incompatibil cu cel al cuceritorilor barbari care se aflau în stadiul schimbului de produse
în natură (troc). Sub aspect cultural, popoarele romanizate, popoare creştine deţineau o cultură superioară cuceritorilor şi astfel
era imposibilă asimilarea lor. De fapt, în timp, fenomenul a fost de asimilare a popoarelor migratoare de către populaţiile
romanizate.
Factorii enunţaţi au făcut ca de-a lungul celor şase secole să domine sistemul personalităţii legilor, fiecare popor
conducându-se după propria sa lege. Romanii erau cârmuiţi de legea romană, francii de legea salică, burgunzii de legile burgunde
etc. Referindu-se la acest sistem, în secolul IX episcopul de Lyon-Acobardus – remarca cu multă justeţe: „diversitatea legilor se
manifestă nu numai în fiecare oraş, dar chiar în multe familii şi dintr-o adunare de cinci persoane luate la întâmplare nu sunt două
persoane care să fie guvernate de aceeaşi lege”72. Personalitatea legilor nu înlătura în mod absolut conflictele de legi în materii
cum sunt proprietatea imobiliară şi forma actelor juridice. Din păcate nu s-au consemnat mărturii cu privire la modul de
soluţionare a unor astfel de situaţii, astfel încât nu putem face aprecieri cu privire la regulile de rezolvare a conflictului de legi în
aceste materii.
Teritorialitatea legilor
Următoarele patru secole (sec.VI-sec.XIII) au fost dominate de sistemul teritorialităţii legilor. Procesul de fuziune a
populaţiilor autohtone cu cele migratoare a dus la formarea unor populaţii noi, omogene ca limbă, obiceiuri şi cultură pe un
anumit teritoriu. Statele prefeudale s-au destrămat şi au apărut mici formaţiuni statale aflate sub autoritatea unui senior.
Pe întreg teritoriul senioriei sale, seniorul – conducător politic şi militar – era unica autoritate legiuitoare şi
jurisdicţională. Fiecare seniorie există în deplină suveranitate în raport cu celelalte, iar din punct de vedere economic era un
sistem autarhic. Întreaga producţie necesară existenţei celor ce trăiau pe teritoriul senioriei era realizată în interiorul ei. Economia
de tip natural era dominantă în sensul că atât seniorul îşi producea pe feuda sa tot de ceea ce avea nevoie, cât şi gospodăriile
iobagilor produceau la rândul lor necesarul traiului zilnic. Nu existau schimburi economice între seniorii.Toate persoanele care

71
F.Laurent în Droit civil international, Maresq, Paris, Bruxelles, 1880, cercetând istoria dreptului internaţional privat, cu
privire la antichitate face o serie de remarci interesante. În primul rând subliniază faptul că este prin excelenţă
meritul şcolii istorice germane de a fi pus în lumină istoria dreptului internaţional privat cu raportare la cele mai
vechi perioade ale dezvoltării omenirii, întrucât până la afirmarea acestei şcoli juridice moderne în alte sisteme de
drept, referindu-se în acest sens la cel francez şi belgian nu se întâlnesc nici un fel de studii amănunţite, în general
doctrina limitându-se la arătarea faptului că antichitatea este dominată de dreptul roman şi reglementarea juridică
instaurată de imperiul roman pentru aproape toate popoarele contemporane lor. Laurent consideră că această
apreciere făcută în dreptul francez este destul de eronată, cel puţin pentru faptul că nesocoteşte soluţiile juridice
afirmate în Asia acelor timpuri, în cadrul unor civilizaţii străvechi cum ar fi cea chineză, cât şi soluţiile juridice ale
unor mari civilizaţii de pe continentul african cum sunt cea egipteană şi feniciană. Subliniind importanţa şcolii
istorice germane Laurent arată că juriştii germani au marele merit de a fi tratat deopotrivă studiul istoriei şi
dreptului, ca de altfel studiul filosofiei şi dreptului, atâta timp cât evoluţia omenirii este de fapt o analiză din
perspectiva diverselor concepţii asupra ei. Cu privire la antichitate Laurent apreciază că nu era cunoscută nici o
noţiune de drept internaţional privat, în sensul modern al termenului, iar această perioadă istorică este dominată de
războaiele de cuceriri. Laurent caracterizează această perioadă istorică ca fiind dominată de dreptul forţei. „Forţa
este specifică tuturor popoarelor din antichitate, oricare ar fi statutul lor social”, (Droit civil international, 1880,
p.106). Trecând de la conceptul şcolii istorice germane „dreptul este o parte a vieţii şi una dintre cele mai
importante. Trebuie prezentată istoria dreptului ca o parte a istoriei generale a umanităţii” la cel expus de
Montesquieu, conform căruia „istoria comerţului este cea a comunicării dintre popoare”, Laurent arată că nu trebuie
să ne facem iluzii în acest sens întrucât în antichitate „în realitate comerţul a fost de principiu un război şi chiar cel
mai rău dintre toate, o piraterie” op.cit., p.107). Citând istoricul grec Dionisos din Halicarnas, arată că destrămarea
imperiului roman, ca de altfel şi decăderea statului grec s-a datorat „dispreţului dreptului şi domniei forţei” (op.cit.,
p.108). Cu privire la antichitate Laurent remarcă „Izolarea este legea antichităţii. Dacă popoarele rămân izolate,
relaţiile între oameni erau numai în interiorul naţiunii, ca şi cum aceasta ar fi fost înconjurată de un zid chinezesc. Pe cale
de consecinţă legile diverselor ţări nu veneau niciodată în contact şi nici în conflict. Toate popoarele antichităţii au fost
războinice “ (op.cit., p.118).
72
Tudor R.Popescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, 1994, p.40.
27
trăiau pe teritoriul senioriei erau supuşii seniorului, care direct sau printr-un reprezentant aplica legea în rezolvarea tuturor
litigiilor apărute pe acest teritoriu.
În acea epocă nu putem vorbi de legi în sensul modern al termenului, ci de cutume. Toate cutumele erau teritoriale, în
sensul că erau valabile doar pentru un anumit teritoriu şi se aplicau tuturor persoanelor aflate în acest spaţiu omnes consuetudines
reales sunt. Străinilor li se aplica dispoziţia cutumei, cu precizarea că de regulă ei nu se bucurau de drepturi pe teritoriul străin.
Pentru a avea unele drepturi trebuiau să se bucure de statutul de „om al seniorului, al regelui”.
Persoanele care părăseau teritoriul unei seniorii se supuneau invariabil cutumei noului teritoriu pe care se aflau,
oamenii şi lucrurile fiind accesorii pământului. Acest principiu juridic justifica droit d’aubaine care exprima dreptul seniorului de
a culege averea unui străin la moartea acestuia şi jus naufragi în virtutea căruia în urma unui naufragiu oamenii şi lucrurile
reveneau stăpânului malului. Expresie a unui sistem economic şi politic închis, făcând aplicarea principiului accesoriului
oamenilor şi lucrurilor faţă de pământ şi al autorităţii depline a suveranului asupra feudei, sistemul teritorialităţii legilor, în
principiu nu a recunoscut drepturi străinilor şi ca urmare nu permitea conflicte de legi.
De pe poziţii diametral opuse, luând în considerare în mod absolut fie persoana, fie teritoriul, cele două mari sisteme au
exclus conflictul de legi, fără a putea să soluţioneze toate situaţiile juridice, tocmai datorită exclusivismului lor. Cu toate acestea
cele două mari principii au rămas dominante în istoria dreptului internaţional privat perpetuându-se până în zilele noastre73.

APARIŢIA CONFLICTELOR DE LEGI

Apariţia conflictelor de legi în nordul Italiei
Orânduirea feudală a dezvoltat un sistem pur tritorial care suprima orice conflict de legi. Cu toate acestea, tot în Evul
Mediu au apărut conflictele de legi, dar într-un spaţiu geografic caracterizat prin condiţii economice, politice şi juridice
deosebite, favorabile conflictului de legi. Prin tradiţie, urmare mărturiilor scrise ce ne-au parvenit, leagănul apariţiei primelor
soluţii conflictualiste la raporturile de drept privat cu caracter internaţional îl constituie nordul Italiei. Oraşele comerciale din
nordul Italiei au cunoscut un sistem feudal superficial, relaţii comerciale foarte dezvoltate, relaţii politice şi juridice
corespunzătoare vieţii economice, toţi aceşti factori permiţând ca nordul Italiei să devină leagănul apariţiei dreptului comercial şi
al dreptului internaţional privat.
Sub aspect economic şi politic reţinem ca fenomene dominante faptul că în această perioadă oraşul apare ca purtător al
producţiei de mărfuri, iar meşteşugarii se organizează în bresle pentru a evita concurenţa şi a exercita un monopol asupra
producţiei într-un sector dat. O mare producţie necesită depăşirea graniţelor pieţei locale, fapt ce duce la dezvoltarea comerţului
intern şi mai ales extern. Negustorii se organizează şi ei după modelul corporatist în ghilde, iar în aceste condiţii meşteşugarii şi
negustorii îmbogăţiţi luptă împotriva feudalilor pentru a scoate oraşul de sub autoritatea acestora.
Creşterea producţiei şi a comerţului a dus la pierderea controlului exercitat de arabi şi bizantini şi trecerea lui în mâinile
europenilor, mai precis exercitarea controlului asupra comerţului de către oraşele-sate port la Marea Mediterană. Acest proces nu
s-a realizat în mod paşnic, ci prin intermediul cruciadelor la care şi-au dat mâna capitalul comercial, feudalii şi biserica catolică,
fiecare urmărind să-şi întărească puterea şi să cucerească noi teritorii. Deţinători ai capitalului comercial, negustorii au dobândit
cu timpul privilegii importante care le-au înlăturat pe cele feudale, iar relaţiile băneşti le-au înlocuit pe cele personale specifice
raporturilor feudale74.
De pe urma cruciadelor şi comerţului au apărut marile oraşe Veneţia, Genova, Florenţa şi Pisa care au monopolizat
întregul comerţ între orient şi occident. Unite în diferite Ligi – Liga de Nord 1162, Liga Lombardă 1166, Liga de la Legnano
1176 – au luptat împotriva Sfântului Imperiu German condus de Frederic Barbarosa şi au obţinut la 25 iunie 1183 pacea de la
Constantz prin care s-a recunoscut independenţa acestor oraşe în raport cu Împăratul Germaniei care era şi rege al Italiei. Oraşele
Veneţia, Genova şi Florenţa s-au constituit în republici independente.
Factorii economici au avut o puternică înrâurire asupra evoluţiei dreptului. Dezvoltarea comerţului era incompatibilă cu
menţinerea exclusivismului teritorialităţii. Negustorii italieni au înţeles repede că era în interesul lor şi al comerţului pe care îl
promovau să recunoască şi negustorilor străini anumite drepturi fără de care dinamizarea relaţiilor de schimb nu era posibilă.
Astfel s-a născut ideea că şi legea străină poate produce efecte juridice. Pentru a-şi apăra interesele de clasă, negustorii asociaţi în
corporaţii şi-au creat norme proprii reunite în statute, care după ce erau aprobate de principele sau guvernatorul cetăţii deveneau
obligatorii pentru ghilda respectivă. Aceste statute erau diferite de cutumele teritoriale care apărau interesele feudalilor.
Oraşele devenite independente îşi elaborau o serie de reguli proprii numite tot statute. Noile relaţii comerciale nu mai
puteau avea la bază regulile cutumelor feudale şi de aceea au fost preluate din dreptul roman dispoziţiile referitoare la obligaţiile
contractuale, norme create în perioada clasică a dreptului roman. Aceste norme erau mult mai avansate decât cele din orânduirea
feudală şi ele au constituit premisa romană a dreptului burghez.
Dreptul roman desemnat prin formula „lex” constituie un drept comun în raport cu regulile cuprinse în statute şi
desemnate cu terenul „statuta”. Astfel au apărut premisele fundamentale de ordin juridic pentru existenţa unui conflict de legi

73
Cu privire la această perioadă istorică Pasquale Fiore, Droit international privé, Durand et Pedone-Lauriel, Paris, 1875, arată că
subiectul raportului juridic este subordonat autorităţii suverane şi legii ţării sale. Francii care se consideră moştenitori de drept ai
imperiului sunt legaţi prin jurământ de fidelitate suveranului, imitându-i astfel pe romani. Triburile germanice organizate pe o
structură militară cunosc o ierarhie riguroasă, toţi membrii comunităţii datorând fidelitate conducătorului militar. Carol cel Mare
pentru a lega mai direct indivizii de persoana şi puterea sa înlocuieşte aceste obiceiuri cu raportul direct între oamenii liberi şi
suveran. El a instituit întâietatea relaţiei dintre rege şi cetăţeni, dintre vasal şi senior, substituind ideii de fidelitate care era
considerată ca obligaţie personală a individului faţă de şeful său cu o obligaţie mult mai puternică. Carol cel Mare prin legile
edictate a reglementat obligaţia publică ce există în numele suveranităţii şi care incumbă tuturor persoanelor ce trăiesc sub
puterea publică a suveranului. Raporturile dintre suveran şi vasalii săi sunt raporturi publice bazate pe suveranitate şi ele sunt
raportate la întreg teritoriul faţă de care Carol cel Mare îşi exercită autoritatea. Raporturile suverane se limitează la teritoriul
feudal faţă de care seniorul îşi exercită autoritatea şi legile, statutele au un caracter teritorial leges non valent extra territorium
(op.cit., pp.38-45).
74
Cu privire la acest fenomen Acad.Tudor R.Popescu apreciază: „Pentru a-şi procura banii de care aveau nevoie, seniorii se
adresau cămătarilor, locuitori ai burgurilor, clasei burgheze în dezvoltare; negustorii le acordau bani în schimbul unor privilegii
care să permită dezvoltarea comerţului lor; pe măsură ce nevoile de bani ale seniorilor creşteau…privilegiile negustorilor creşteau
în aceeaşi măsură”, Tudor R.Popescu, op.cit., pp. 44-45.
28
date de existenţa unor legi diferite – temei al conflictului de legi – dar între care divergenţele nu sunt prea profunde, astfel încât
ele să antreneze o incompatibilitate totală care ar duce la refuzul absolut al unei ţări de a aplica pe propriul teritoriu o lege care
contravine fundamental ordinii sale de drept75. Divergenţele dintre statutele oraşelor şi cele ale corporaţiilor nu sunt fundamentale
şi prea profunde pentru că toate au o origine comună dată de dreptul roman. Aceste divergenţe constituie baza conflictului de
legi. Remarca profesorului Yvon Laussouarn o considerăm fundamentală pentru explicarea esenţei conflictului de legi în dreptul
internaţional privat, cât şi pentru evidenţierea fundamentelor juridice ale regulilor specifice acestei ramuri de drept. Istoria
dreptului şi dreptul comparat arătă că fără principiile, instituţiile, conceptele şi regulile juridice elaborate în dreptul roman şi
răspândite de popoarele europene în întreaga lume nu ar fi posibil un dialog între diferitele sisteme naţionale de drept.
Datorită factorilor enunţaţi, în nordul Italiei, pe planul dreptului a apărut un conflict între dreptul roman lex şi statutul
unui oraş, punându-se problema care dintre dispoziţii se vor aplica şi în ce temei, cât şi un conflict între statutele a două oraşe
unde se punea problema dacă se aplică dreptul roman ca drept comun, ori statutul unei cetăţi şi al căreia dintre ele şi pe ce
considerente. Acestor probleme le-au dat răspuns glosatorii şi postglosatorii (secolele XIII-XV), soluţiile formulate de ei fiind
cunoscute sub denumirea de teoria statutarilor italieni76.
Teoria statutarilor italieni
Cea mai veche şcoală de drept internaţional privat este cea reprezentată de glosatorii italieni (sec.XII-XIII) care au
întemeiat renumitele şcoli de drept de la Bologna şi Perugia. Ei sunt primii care au rezolvat problema conflictelor de legi, punând
în evidenţă diferite categorii de legături ale raporturilor cu element de extraneitate. Glosatorii, jurişti ai timpului, interpretând
textele din dreptul roman şi folosindu-se de prestigiul acestuia au formulat soluţii în diverse situaţii conflictuale pornind de la
necesitatea satisfacerii unor interese economice şi sprijinindu-se pe argumente din dreptul roman, chiar dacă uneori ele nu aveau
legătură cu cauza dedusă soluţionării.
Glosa dată de magister Aldriens în sec.XII (posibil cea mai veche dintre glose) îşi punea problema ce lege va aplica
judecătorul dacă într-un litigiu sunt persoane aparţinând unor provincii diferite, cârmuite de cutume, statute diferite. El arăta că
judecătorul va aplica acea cutumă care i se va părea mai utilă şi mai indicată de împrejurări77.
Cea mai cunoscută şi comentată este “Marea glosă” a lui Accursius de la 1228 scrisă pe marginea unei constituţii din
anul 380 – Codul Justinian,Titlul I, carte I, sub titlul „De summa Trinitate et de fide catolica” – care începe astfel „Cunctos
populos quos nostrae clementiae regit imperium”. Deşi textul citat arată că „voim ca toate popoarele, care se află sub blânda
noastră ocrotire, să se afle în credinţa pe care Sf.Apostol Petru a dat-o Romanilor”, Accursius l-a interpretat în sensul că legea
romană se aplică tuturor persoanelor pentru care ea a fost edictată. Pe baza acestui raţionament, la întrebarea dacă un cetăţean din
Bologna, în timp ce se află la Modena poate fi judecat după statutele cetăţii sale a dat răspunsul că statutul oraşului Modena nu i
se aplică, întrucât el nu face parte dintre supuşii acelei autorităţi, după cum spune legea „cunctos populos”. Textul din dreptul
roman a servit doar de pretext pentru o soluţie nouă impusă de intensele relaţii comerciale şi interesele negustorilor de a se
supune legii ţării lor în ceea ce priveşte capacitatea de a contracta, întrucât era împotriva intereselor comerţului ca ei să se supună
la atâtea legi străine, prin câte ţări au trecut, în exercitarea comerţului lor.
Glosa lui Carolus de Tacco a soluţionat situaţia juridică în care un cetăţean al oraşului Milano aflându-se la Veneţia şi-a
întocmit testamentul în acest oraş. Glosa a trebuit să răspundă problemei dacă actul este cârmuit de statutul milanez, ca lege
personală a testatorului sau de statutul veneţian lex loci actus.
Cei mai mari reprezentanţi ai şcolii de la Bologna au fost Bartole (1314-1357), Balde (1327-1400), Salicet (mort în
1400), Rochus Curtius (mort în 1495). Soluţiile lor nu erau dogmatice, ci cazuistice, găsind rezolvări care corespundeau
interesului comerţului şi pe care le sprijineau cu argumente din dreptul roman. Soluţiile date în rezolvarea conflictelor de legi au
creat o mare breşă în sistemul juridic feudal bazat pe principiile teritorialităţii.
Cu timpul soluţiile date de jurişti nu s-au mai sprijinit direct pe dreptul roman, ci pe interpretările date de glosatori, iar
aceşti jurişti comentatori ai gloselor s-au numit postglosatori. Postglosatorii nu au susţinut în mod absolut nici principiul
teritorialităţii, nici cel al personalităţii legilor, în soluţiile lor conducându-se după „natura lucrurilor” noţiune vagă şi variabilă
care servea interesele comerţului. Soluţiile lor erau cazuistice. În istoria dreptului internaţional privat soluţiile date de

75
Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, Droit international privé, Dalloz, Paris,1988, p. 97.
76
Armand Lainé în Droit international privé, Cotillon, Paris, 1888, analizând istoria conflictelor de legi, cu privire la faza
doctrinară îşi începe studiul cu interogaţia: „De ce şi cum s-a născut teoria statutelor în Italia?”. Răspunzând la această întrebare
arată că în secolele X şi XI observăm o absenţă totală a condiţiilor necesare existenţei conflictelor de legi, atâta timp cât statutele
au un caracter teritorial, iar locuitorii unei seniorii, în momentul în care ies de pe propriul teritoriu capătă statutul de străin, iar pe
teritoriul senioriei învecinate pot să se bucure în cel mai bun caz de droit d’aubain. Cum şi în următoarele două secole aceste
reguli au domnit fără nici un fel de piedici, iar raporturile culturale şi materiale dintre teritoriile feudale atât de fărâmiţate erau
rare nu au existat în nici un fel premisele apariţiei conflictului de legi (op.cit., p.94). În schimb în nordul Italiei la sfârşitul
secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea între oraşele Milano, Genova, Pisa, Florenţa, Modena, Parma, Ferrara,
Verona, Padova, Novara ş.a. a existat un comerţ înfloritor ce a dus la crearea unor veritabile oraşe-state ce au creat între ele
alianţe militare şi comerciale, controlând de departe relaţiile de schimb din acea perioadă. Puternica dezvoltare a comerţului a dus
şi la o înflorire a vieţii spirituale, nordul Italiei remarcându-se prin universităţile de la Bologna, Modena, Padova, Pisa, Ferrara şi
Perugia. Italia septentrională din evul mediu se bucura de o situaţie politică şi socială unică: oraşe-state numeroase, foarte
populate, situate la distanţe mici între ele, oraşe comerciale puternice, legate prin raporturi economice strânse au pus bazele unor
legi municipale care difereau de dreptul comun, aceste legi fiind întotdeauna folosite de comercianţi în raporturile de schimb
stabilite de ei. Înflorirea comerţului a dus şi la o intensificare a raporturilor cu conţinut social dintre indivizii aparţinând acestui
spaţiu. Desele situaţii de contracte comerciale sau civile, de testamente, căsătorii încheiate între cetăţeni ai acestor oraşe au pus
problema legii aplicabile şi ca atare au dus la apariţia conflictului de legi şi necesara soluţionare a acestuia. Spiritul echitabil al
dreptului roman ce a guvernat atât raporturile sociale cât şi cele economice a fost sursa juridică a soluţiilor conflictualiste, legea
cunctos populos din prima constituţie a titlului De summa Trinitate din Codul lui Justinian fiind considerată cea mai veche
mărturie istorică a soluţiilor conflictualiste (op.cit., p.93-104).
77
Fără a face o apreciere prea forţată, raportându-ne la distanţa în timp şi bazele relativ diferite ale celor două sisteme de drept pe
care le avem în vedere, ne permitem să afirmăm că această glosă conţine probabil cea mai veche soluţie proper law, adică dată pe
aceleaşi principii pe care le întâlnim şi în dreptul englez şi care dau specificitate metodei conflictualiste în acest sistem juridic.
Aprecierea se bazează şi pe aparenţă, atâta timp cât primele soluţii conflictualiste au fost cazuistice.

29
postglosatori sunt cunoscute sub denumirea de „teoria italiană a statutelor”. Deşi lipsită de sistematizare, doctrina şcolii statutelor
a elaborat o serie de soluţii, care sistematizate ulterior au constituit baza dreptului internaţional privat modern.
O serie de reguli le moştenim de la postglosatori. Ei au meritul de a fi făcut distincţia între statutele reale şi statutele
personale. Statutele reale reglementau situaţia bunurilor şi în special a imobilelor şi aveau un caracter strict teritorial. Statutele
personale reglementau situaţia persoanelor, aplicându-se doar cetăţenilor care se supuneau autorităţii care le-a edictat.
Postglosatorilor le datorăm şi distincţia între normele de procedură şi de fond. Postglosatorii rămân cei care au descoperit această
mare distincţie: rationes ad litem ordinandum judecătorul nu poate aplica decât propria sa lege lex fori şi rationes ad litem
decidendum judecătorul putând aplica şi o lege străină, dacă aceasta este legea locului întocmirii actului locus regit actum.
Esenţial este însă faptul că au făcut distincţia dintre normele de procedură şi de fond şi au enunţat principiul guvernării primelor
doar de lex fori şi, posibilitatea de aplicare pentru secundele a unei legi străine;
Cu privire la legea aplicabilă ei au făcut distincţia între delicte şi contracte. Delictele, atât penale cât şi civile erau
cârmuite de legea locului unde s-au produs lex loci delicti, iar contractele erau cârmuite de legea locului unde au fost încheiate lex
loci contractus. Mai târziu ei au făcut şi distincţia dintre cauzele de răspundere ce proveneau ex contractu şi care erau supuse tot
legii locului de încheiere a contractului şi cauzele accidentale pentru care aplicau lex loci executionis. Postglosatorii au formulat
regula locus regit actum, atribuind acestei reguli un domeniu mai vast de aplicare decât cel al formei exterioare a actului juridic,
considerând de principiu că locus regit actum cârmuieşte atât problemele de fond, cât şi de formă. Tot ei au formulat regula lex
rei sitae, potrivit căreia imobilele sunt cârmuite de legea locului unde se află.
În materie succesorală au formulat ideea unităţii succesiunii în sensul că deschiderea unei succesiuni şi dispoziţiile de
mortis causa trebuie cârmuite de statutul cetăţii căreia aparţinea defunctul (legea personală) indiferent dacă bunurile se aflau pe
teritoriul acesteia sau nu.
Pentru epoca respectivă postglosatorii au făcut distincţia între statutele favorabile şi odioase. Statutele favorabile erau
cele menite să protejeze persoanele şi se aplicau şi în afara teritoriului cetăţii. Statutele nefavorabile sau odioase erau cele date
dintr-un interes local şi cele care aduceau restrângeri drepturilor subiective. Judecătorul putea refuza aplicarea statutului unei alte
cetăţi pe considerentul că este odios, deci el contravenea propriei sale ordini juridice. Această clasificare nu s-a perpetuat, dar
putem considera că stă la baza teoriei moderne a ordinii publice în dreptul internaţional privat.
Şcoala franceză din secolul XVI
Din Nordul Italiei teoria statutelor formulată de postglosatori a trecut în sudul Franţei, în provinciile de drept scris şi
mai târziu în nordul Franţei,în teritorii de drept cutumiar. Nordul Italiei şi Sudul Franţei constituiau acelaşi mediu social, oraşele
comerciale Lyon şi Marsillia aveau o viaţă economic strâns legată de cea a Veneţiei şi Genovei. Rivale sau asociate în Evul
Mediu, ele au controlat Marea Mediterană, comerţul cu Indiile, au fost, fieful celor mai importante grupări de negustori şi
bancheri ai timpului, polarizând viaţa materială şi spirituală pentru multe secole.
Contemporani cu statutarii italieni se remarcă în Franţa jurişti precum Jacques de Revigny, Pierre de Belleperche, Cirus
de Pistoia, Jean Maseur, Chosseneaux, Tiragneau. Doctrina franceză din secolul XVI este dominată de două mari personalităţi:
Charles Dumoulin şi Bertrand d’Argentré. Chiar dacă ei sunt prezentaţi frecvent ca doi rivali ale căror idei se combat reciproc,
doctrinele lor în mare parte se completează armonios, constituind un pas important în evoluţia dreptului internaţional privat.
Charles Dumoulin (Carolus Molinoeus) (1500-1566) a fost mai întâi avocat la Parlamentul de Paris şi apoi profesor la
Universitatea din Tübingen – Germania. Pentru unii autori este un continuator al şcolii italiene, pentru alţii este întemeietorul
şcolii franceze de drept internaţional privat. Cu certitudine el rămâne un autor de tranziţie între aceste două şcoli. Dumoulin a pus
pentru prima oară problema calificării în dreptul internaţional privat şi cea a autonomiei de voinţă a părţilor. În dezvoltarea
teoriei sale a pornit de la recunoaşterea regulii locus regit actum fundamentată de statutarul italian Rochus Curtius. Acesta arăta
că atât forma exterioară a actului, cât şi condiţiile de fond trebuie cârmuite de legea locului încheierii actului, întrucât părţile
atunci când au convenit să încheie actul juridic într-un anumit loc au înţeles să se supună legii respective. Dumoulin merge mai
departe cu demersul logic şi arată că tot aşa cum părţile înţeleg să supună actul juridic legii locului încheierii lui, ele pot să
supună actul şi legii locului unde se află bunul sau unei alte legi pe care ele înţeleg să o aplice fondului actului juridic. Astfel s-a
născut ideea autonomiei de voinţă a părţilor, teorie dezvoltată ulterior în mod deosebit în secolul XIX.
Dumoulin a aplicat teoria autonomiei de voinţă a părţilor şi în celebra consultaţie dată la anul 1525 soţilor Ganey,
ocazie cu care pornind de la teoria arătată a pus în evidenţă importanţa calificării juridice în dreptul internaţional privat.
Doctrinarul francez a trebuit să stabilească legea aplicabilă regimului matrimonial pornind de la faptul că soţii Ganey şi-au
stabilit domiciliul la Paris. El a arătat că şi în privinţa regimului matrimonial soţii au înţeles să se supună cutumei Parisului,
considerând regimul matrimonial ca un contract tacit intervenit între soţi. Urmare calificării date regimului matrimonial, el a
aplicat ulterior regula autonomiei de voinţă a părţilor care cârmuia contractele sub aspectul condiţiilor de fond şi ale efectelor
juridice. În privinţa statutelor reale Dumoulin s-a pronunţat pentru limitarea domeniului acestora, opunându-le legea autonomiei
de voinţă. În cazul conflictului dintre cutumele locale sau dacă o cutumă era îndoielnică ori prezenta lacune el s-a pronunţat în
favoarea aplicării cutumei Parisului care favoriza dezvoltarea comerţului şi lupta împotriva principiilor feudale78.
Bertrand d’Argentré (1519-1590), magistrat la Parlamentul de Bretania a fost un dogmatic, esenţa soluţiilor sale în
materie conflictuală fiind conţinută în glosa “De statutis personalibus et realibus” scrisă pe marginea articolului 218 din Cutuma
Bretaniei. Pentru a înţelege mai bine ideile sale trebuie să amintim că la acea epocă în Bretania domina un regim feudal puternic,
care lupta împotriva regalităţii şi a tendinţei de unificare legislativă. În aceste împrejurări el a elaborat o doctrină de luptă care să
apere interesele cutumei bretane şi ale sistemului feudal. Astfel el a considerat conflictul dintre cutume ca un real conflict de legi

78
Cu privire la şcoala franceză din secolul al XVI-lea se apreciază că „Doctrina statutară nu constituie propriu-zis un sistem, ci
mai curând un ansamblu de soluţii particulare. Ele erau fragmentare, cazuistice şi de multe ori artificiale” (Bernard Audit, op.cit.,
p.62). „Metoda statutarilor purta în germeni ceea ce în secolul al XIX-lea va fi teoretizat cu titlul de reguli de conflict” (Bernard
Audit, op.cit., p.63). Această şcoală a făcut trecerea la doctrina teritorialistă pe care o putem considera ca fiind născută dintr-o
reacţie contra teoriei statutelor şi care se delimitează de aceasta prin caracterul său sistematic. „Ea a primit prima consacrare în
Franţa în cadrul conflictelor dintre cutume şi se va internaţionaliza în secolul al XVI-lea prin intermediul şcolii olandeze care a
fost o sursă de inspiraţie a ţărilor de common law. Pornind de la principiul că dreptul are o aplicare teritorială, diferitele teorii se
disting în principal prin locul pe care îl oferă aplicării cu titlu de excepţie a drepturilor străine sau cu privire la explicaţia pe care
o dau aplicării legii străine” (Bernard Audit, op.cit., p.63).

30
aparţinând unor state suverane şi nu ca un conflict interprovincial/ interregional, după cum considerau ceilalţi autori conflictul
dintre cutumele franceze.
Apărând interesele feudalilor a fundamentat principiul teritorialităţii legilor distingând două mari categorii de statute.
După obiectul lor statutele sunt fie reale şi reglementează regimul bunurilor imobile, dobândirea proprietăţii ş.a., fie personale
având ca obiect persoanele, capacitatea cerută pentru a încheia un act. După întinderea aplicării lor statutele sunt, fie teritoriale,
aplicându-se pe teritoriul autorităţii care le-a emis, fie extrateritoriale, un mod excepţional aplicându-se şi în afara teritoriului,
după cum este situaţia statutelor personale. El mai arată că de principiu toate statutele sunt reale şi teritoriale şi doar prin excepţie
pot avea efect extrateritorial statutele personale. D’Argentré a mai făcut marea distincţie între incapacităţile generale care ţin de
statutul personal şi incapacităţile speciale ce privesc un anumit act juridic şi care fiind supuse legii situării bunului care fac
obiectul actului juridic sunt reglementate de statutele reale.
Partizan al principiului teritorialismului, în cadrul statutului personal arată că legătura care atrage competenţa unei legi
este dată de domiciliul persoanei şi nu de naţionalitatea ei. A mai arătat că aplicarea extrateritorială a statutelor personale se face
în virtutea unei idei de drept. Pentru că acea epocă pe teritoriul actual al Franţei s-a promovat a politică de unificare a teritoriilor
sub o autoritate unică (s.n. – politică promovată în mod constant în Franţa de-a lungul istoriei, inclusiv în zilele noastre) doctrina
lui Bertrand d’Argentré a fost mai puţin împărtăşită de şcoala franceză. Ea a fost adoptată de alte ţări, adepte ale separatismului şi
independenţei, ideile lui d’Argentré fiind dezvoltate de şcoala flamandă şi olandeză de drept internaţional privat, chiar şi de
şcoala engleză.
Doctrina olandeză din secolul XVII
Până în secolul XVII Ţările de Jos au fost succesiv ocupate de burgunzi, spanioli şi austrieci. Burghezia olandeză a
purtat lupte grele pentru eliberarea de sub dominaţia spaniolă. În dorinţa sa de emancipare trebuia să se sprijine pe teorii care să-i
fundamenteze interesele de dezvoltare economică şi independenţă statală. Juriştii olandezi au găsit aceste argumente în teoria lui
Bertrand d’Argentré pe care au îmbogăţit-o cu elemente noi. Paul şi Jean Voet, Ulrich Huber sunt cei mai de seamă reprezentanţi
ai şcolii olandeze fundamentată pe principiul teritorialităţii legilor şi completată cu teoria drepturilor câştigate, aplicarea legii
străine în temeiul unei formule de politeţe, noţiunea de ordine juridică locală.
Cea mai importantă teorie elaborată de olandezi este cea privind titlul cu care se aplică legea străină. Juriştii olandezi au
arătat că judecătorul nu are nici o obligaţie de a aplica legea străină. El o face doar în numele unui principiu de curtoazie
internaţională. Întrucât şi-au dat seama că este un principiu foarte vag, ei au arătat că „politeţea”, comitas este diferită de bunul
plac al judecătorului, acesta fiind legat de interesele naţionale şi generale ale colectivităţii de a aplica legea străină. Acest
principiu reprezenta o formulă suplă de aplicare a legii străine sau de înlăturare a ei, în funcţie de interesele economice ce
trebuiau satisfăcute la un moment dat pentru un popor puţin numeros şi un regim politic destul de complex.
Statutarii olandezi au elaborat şi formula „drepturi câştigate” pentru a permite negustorilor olandezi să uzeze de
drepturile pe care statul lor le conferea în exercitarea comerţului lor şi pe teritoriul altor state. Ca un corelativ al principiului
comitas gentium olandezii au introdus noţiunea de ordine juridică locală în temeiul căreia judecătorul putea să refuze aplicarea
legii străine dacă aceasta periclita interesele societăţii proprii. Ordinea locală era o noţiune mai puternică decât cea de statut
odios, dar nici atât de puternică precum este în teoria modernă noţiunea de ordine publică în dreptul internaţional privat. În
dezvoltarea principiului teritorialităţii legilor şcoala olandeză a generalizat regula locus regit actum şi a evidenţiat categoriile de
legături relative la actele şi faptele juridice79.

EPOCA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ

Şcoala franceză în secolele XVIII-XIX
În secolele XVII şi XVIII autori ca Louis Boullenois, Jean Bauhier, Louis Froland, rămân puternic influenţaţi de
teritoriile consacrate de Dumoulin şi d’Argentré. În esenţă ei au fost partizani ai principiului teritorialităţii legilor, chiar dacă au
admis împărţirea statutelor în reale şi personale. În soluţiile lor teritorialiste au încercat să evidenţieze noi legături, dar aceste
soluţii fiind criticabile nu au fost reţinute de doctrină.
La începutul secolului XIX Franţa a cunoscut un important proces de unificare legislativă, fiind elaborate primele
coduri, printre care şi codul civil. Datorită polemicilor vii care au precedat adoptarea Codului civil şi care aveau la bază lupta
pentru atenuarea principiului teritorialităţii, cât şi datorită falsei reprezentări, că unificarea legislativă va duce la eliminarea
conflictelor de legi, codul civil francez a consacrat un singur articol conflictelor de legi. În art.3 din Codul civil se arată: „legile
de poliţie şi de siguranţă se aplică tuturor care locuiesc pe teritoriu (1). Imobilele, chiar dacă sunt posedate de străini, sunt supuse
legii franceze (2). Legile privind starea şi capacitatea persoanelor urmăresc francezi, chiar dacă au reşedinţa în ţară străină (3)”.
Textul de lege citat stipulează trei reguli conflictuale care în principiu arată că legile de poliţie şi siguranţă sunt
teritoriale, imobilelor li se aplică lex rei sitae iar persoanelor, în materie de stare şi capacitate li se aplică legea naţională lex
patriae.
Marea revoluţie în materie conflictuală adusă de codul civil o constituie consacrarea principiului lex patriae în locul
formei lex domicili în materie de stare şi capacitate. În acest mod tânărul stat burghez putea să îşi ocrotească cetăţenii aflaţi pe
teritoriu străin, majoritatea statelor din vestul Europei aplicând la acea epocă legea domiciliului ca lege personală.
Şcoala germană în secolul XIX
Cei mai de seamă reprezentanţi ai şcolii germane de drept internaţional privat din secolul trecut sunt Frederic Karl von
Savigny (1779-1861), Wächter şi Schaefner. Ei au reprezentat interesele burgheziei germane, aflată în faza capitalismului
premonopolist.
Cel mai important autor este Savigny, figură proeminentă a istoriei dreptului, unul dintre cei mai mari romanişti ai
epocii moderne şi teoretician al dreptului privat. Doctrina sa în domeniul dreptului internaţional privat o regăsim în tratatele de

79
Teritorialismul internaţionalist „Inspirată din ideea de independenţă politică a Ţărilor de Jos faţă de coroana spaniolă, soluţiile
teritorialiste în materia conflictelor de legi au primit pentru prima dată un caracter internaţional” (Bernard Audit, op.cit., p.64).
Importanţa deosebită a schimburilor comerciale pentru Ţările de Jos a făcut ca, în relaţiile internaţionale acestea să nu mai
împărtăşească un teritorialism absolut. Ideea de suveranitate chiar permite şi justifică luarea în considerare a drepturilor
dobândite după o lege străină, iar dacă se dovedeşte necesar sau oportun acestor drepturi le poate fi recunoscută o aplicare
extrateritorială, ex comitate, din curtoazie. Această soluţie are la bază concesii reciproce într-un spirit de înţelegeri internaţionale,
fiecare suveran fiind stăpân asupra limitelor şi sensului aplicării legii străine. În definitiv acestea nu sunt decât regulile speciale
după care forul determină aplicarea legii străine în fiecare caz dat (Bernard Audit, op.cit., p.65).
31
drept roman System des Hutigen Römischen Recht, şi îndeosebi în tomul VIII al Tratatului de drept roman care este consacrat
domeniului de aplicare a legilor în spaţiu şi timp (1848).
Pentru Savigny, dreptul roman nu era doar o sursă istorică a legislaţiilor moderne din Europa, ci dreptul în vigoare, care
se aplica cu titlu de drept comun în statele Germaniei, în domeniile nereglementate de legi particulare. Savigny a degajat doctrina
sa de principiul teritorialităţii şi a pornit de la un principiu nou, al comunităţii juridice internaţionale. El a remarcat că răspândirea
creştinismului şi a dreptului roman au făcut ca deosebirile dintre popoare să fie mai puţin stridente80. Această comunitate dată de
dreptul roman şi religia creştină permite aplicarea legilor străine, sub rezerva reciprocităţii.
Referitor la principiul teritorialităţii Savigny arată că legile nu se pot clasifica a priori în personale şi reale, teritoriale şi
extrateritoriale, întrucât fiecare clasificare are la bază criterii diferite: obiectul şi respectiv întinderea aplicării normei juridice.
Conflictele de legi nu pot fi rezolvate după principii apriorice, fiecare raport juridic urmând a fi cârmuit de acea lege care este
potrivită cu natura lucrurilor sau cu natura acelui raport juridic. Conceptul de natură a lucrurilor Naur des Sache introdus de
Savigny este foarte vag, permiţând interpretarea lui în funcţie de interesele germane din acea epocă. Judecătorului îi revenea rolul
principal de a stabili această „natură a lucrurilor”.
În doctrina sa, Savigny mai arată că pentru rezolvarea conflictului de legi judecătorul trebuie să găsească care este
sediul raportului juridic făcând localizarea lui. Determinarea sediului raportului juridic se va face folosindu-se două prezumţii: a)
prezumţia de localizare a raporturilor de drept, în sensul că orice raport juridic are o legătură materială în spaţiu, iar punctul de
unde pleacă această legătură determină legea aplicabilă; b) prezumţia de supunere voluntară a părţilor faţă de legea locului unde
raportul juridic îşi are sediul. În materie contractuală Savigny este favorabil aplicării principiului autonomiei de voinţă, iar numai
în lipsa manifestării de voinţă a părţilor vor fi aplicate prezumţiile de localizare81.
Cu toate că a fost împărtăşită de practica judecătorească şi doctrina altor ţări europene, doctrina lui Savigny nu a fost
împărtăşită de codul civil german elaborat ulterior, într-o perioadă în care Germania se afla în faza capitalismului monopolist şi
această teorie juridică nu mai susţinea noile interese economice.
Teoria italiană a personalităţii legilor
Pentru Italia secolul al XIX-lea a însemnat lupta pentru afirmarea identităţii naţionale, Revoluţia de la 1848, eliberarea
de sub dominaţia austriacă şi făurirea unităţii statale. Unul dintre instrumentele juridice care a servit la realizarea acestor scopuri
politice şi sociale a fost teoria profesorului Mancini (1817-1888). El a fundamentat doctrina personalităţii legilor, expusă în
lucrarea „Della nazionalita come fundamento del diritto delle genti” (Despre naţionalitate ca bază a dreptului internaţional).
Mancini arată că legile sunt personale şi nu teritoriale, întrucât ele au fost elaborate pentru oameni, în consideraţia şi folosul lor şi
de aceea legile trebuie să cârmuiască persoanele oriunde s-ar găsi. În lucrarea amintită a mai arătat că statul trebuie să fie o
comunitate de indivizi uniţi prin rasă, limbă, religie, tradiţii istorice şi nu o putere despotică care nu corespunde naţionalităţii
indivizilor. Tot aşa legile nu pot fi produsul arbitrar al unei suveranităţi teritoriale, ci ele trebuie făcute pentru oameni şi ca să le
servească oamenilor.
Principiul personalităţii legilor, fundamentat de Mancini cunoaşte trei excepţii: - legea străină nu se aplică ori de câte
ori contravine ordinii publice; - regula locus regit actum în sensul că forma exterioară a actelor juridice este cârmuită de legea
locului încheierii lor şi nu de legea personală; - principiul autonomiei de voinţă conform căruia în materie contractuală părţile
puteau deroga la legea personală. Teoria lui Mancini a făcut ca în materie de persoane (stare şi capacitate, raporturi de familie) şi
succesiuni mobiliare să se aplice principiul personalităţii legilor82.

80
Împărtăşim mult această idee. Observând istoria, evoluţia culturii şi civilizaţiei putem spune că, mai mult sau mai puţin, pentru
toate popoarele contemporane principiile şi marile instituţii juridice fundamentate de romani reprezintă o componentă comună a
sistemului de valori, iar sub aspect strict juridic, o premisă a înţelegerii reciproce, a dialogului, respectiv a reglementărilor de
drept internaţional privat. Din antichitate şi până în epoca modernă războaiele de cuceriri au avut, printre altele şi efectul unui
„export de reglementări juridice”. Romanii, prin vastul imperiu pe care l-au statornicit iniţial au impus, iar ulterior au fost
asimilate în toate teritoriile romanizate principiile de drept roman. Popoarele europene, indiferent că sunt sau nu latine, au o bază
juridică romanistă. Germanii au copiat cel mai mult modelul roman de organizare politică, juridică şi militară, iar englezii, prin
formalismul pronunţat ce caracterizează commun-law-ul se apropie cel mai mult de formula din dreptul roman. Multe popoare
europene au fost de-a lungul secolelor şi mari puteri coloniale, „exportând” în America, Asia şi Africa propriile reglementări
juridice, pe baze romaniste. În epoca modernă, inspirându-se din reglementări europene considerate avansate cum erau cele din
Franţa, Italia şi Germania, state situate la confluenţa Europei cu Asia – Rusia şi Turcia şi-au fundamentat sistemele naţionale de
drept pe baze romaniste. China, devenită în zilele noastre un gigant ce în viitor va influenţa mai mult sau mai puţin soarta
omenirii, sub aspectul reglementării juridice îşi propune o vastă reformă pornind de la codul lui Justinian. Pentru statele europene
bazele juridice romaniste comune şi religia creştină, deşi nu sunt cauze determinante, le putem considera premise esenţiale pentru
constituirea Uniunii Europene, întrucât în absenţa acestor factori de unitate orice model integraţionist ar fi fost sortit eşecului.
81
Doctrina fundamentată de Savigny se distinge în mod fundamental de precedentele prin metoda de soluţionare a conflictelor de
legi. El părăseşte în mod net ideea aplicării legii străine cu titlu excepţional, considerând că, dimpotrivă aplicarea legii străine
este un lucru normal şi uşor, cu atât mai mult cu cât între ţările europene există o comunitate de drept dată de dubla influenţă a
dreptului roman şi creştinismului. Aspectul fundamental al doctrinei fundamentată de Savigny este dat de localizarea raporturilor
juridice. Ca atare, baza soluţionării conflictului de legi o constituie găsirea domeniului de aplicare a regulii de drept. Fiecare tip
de raport juridic are propria sferă în cadrul căreia se va aplica „trebuie arătată legătura ce fixează un raport juridic de un loc
determinat după natura sa”. Cu privire la clasificarea raporturilor juridice Savigny, inspirat de dreptul roman a furnizat
clasificarea modernă, moştenită de contemporaneitate, având dreptul criterii subiectul raportului juridic, obiectul acestuia şi
izvoarele sale. De aceea se apreciază că opera juristului german rămâne în istorie nu neapărat prin soluţiile de drept pozitiv, ci
prin metoda propusă: clasificarea raporturilor juridice şi localizarea fiecăruia după element caracteristic. Astfel conflictul de legi
poate fi privit dintr-o perspectivă de drept privat, ceea ce corespunde cu natura sa juridică (Bernard Audit, op.cit., pp.71-72).
82
Cu privire la influenţa doctrinei personaliste fundamentată de Manici se apreciază că personalismul a fost larg împărtăşit de
legislaţie şi doctrină. El a inspirat în mod firesc Codul civil italian din 1865, în forma actuală datând din 1942, dispoziţiile cu
privire la aplicarea legii în general fiind de principiu aceleaşi cu cele din secolul trecut. A inspirat de asemenea Codul civil
spaniol din 1889 în privinţa conflictelor de legi, Codul civil german din 1900 în ceea ce priveşte partea sa introductivă cât şi în
America Latină Codul Bustamante din 1928. Mancini a iniţiat Conferinţa de la Haga ale cărei orientări doctrinale sunt evident
personaliste. În Franţa şi Belgia unele influenţe ale personalismului se simt în jurisprudenţa secolului al XIX-lea cu privire la
succesiunile mobiliare. Personalismul a fost împărtăşit într-o măsură sau alta în toată Europa Continentală, iar cum în secolul al
32
 Doctrina Mancini a fost îmbrăţişată de jurisprudenţa franceză, dar şi de Codul civil italian de la 1866 şi codul civil
spaniol de la 1889. Fundamentele teoriei italiene le regăsim şi în dreptul internaţional privat român.
Doctrina anglo-americană
Şcoala anglo-americană de drept internaţional privat a apărut abia în secolul al XIX-lea, mai întâi în Statele Unite şi
apoi în Anglia, care nu a cunoscut conflicte de legi decât după a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi acest fapt se datorează
specificului sistemului său de drept.
Dreptul comun englez common law s-a format foarte devreme; în secolul al XVIII-lea prin unificarea dreptului civil şi
centralizarea judecătorească, consecinţă a centralizării puterii politice. Încă din secolul al XV-lea a luat fiinţă Curtea regală de la
Westminster. Ea funcţiona ca o instanţă itinerantă care aplica dreptul comun în toate districtele, întărea obiceiurile care erau
favorabile dezvoltării statului feudal şi le lăsa în desuetudine pe celelalte. În acest mod se realiza o relativă uniformizare a
obiceiurilor locale şi pe cale de consecinţă nu existau conflicte între cutume.
Schimburile comerciale cu Europa continentală puteau însă ridica probleme conflictuale. Pentru soluţionarea lor, în
oraşele maritime s-au creat instanţe speciale comerciale care aplicau obiceiurile comerciale străine. Cu timpul aceste obiceiuri au
fost incluse în common law şi instanţele speciale au dispărut. Pe această cale au intrat în dreptul comun englez o serie de reguli
din dreptul comun aduse de cutumele italiene şi franceze. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea au apărut conflicte de legi între
dreptul englez – de common law şi dreptul scoţian – un drept de inspiraţie romanistă.
În Statele Unite ale Americii particularităţile formării statului şi economiei au determinat apariţia mult mai devreme a
conflictului de legi, dar şi îmbrăţişarea unei anumite doctrine, soluţionarea lui într-un mod diferit de Europa continentală. Sub
aspect politic Statele Unite au fost dintotdeauna o federaţie de state, fiecare stat păstrându-şi particularităţile vieţii sociale,
culturale, obiceiurile şi legile civile.
Relaţiile dintre indivizi în cadrul federaţiei au dus evident la apariţia unui conflict de legi între legile civile ale statelor.
Sub aspect economic, americanii, atât la nivelul fiecărui stat, cât şi la nivel federal au dus o politică de expansiune şi
protecţionistă, urmărindu-se dezvoltarea cât mai puternică a fiecărui stat în raport cu vecinii, respectiv a S.U.A. în raport cu alte
ţări şi de eliminare pe cât posibil a concurenţei străine pe propriul teritoriu.
Sub aspect juridic, acestei politici economice nu-i corespundea dintre doctrinele europene decât teoria statutarilor
olandezi, cu cele patru mari idei privind principiul teritorialismului, ordinea publică, drepturile câştigate şi curtoazia
internaţională. Aşa se face că doctrina americană s-a format pe baza teoriei olandeze, mai puţin răspândită în Europa83.
Întemeietorul doctrinei americane este Joseph Story şi întrucât a dezvoltat în principal formula comitas gentium, doctrina sa este
cunoscută sub numele de doctrina comity. Ulterior, în prima jumătate a secolului al XIX-lea această doctrină a fost împrumutată
şi de englezi, dintre reprezentanţii săi amintind pe Dicey şi Morris.
Doctrina anglo-americană dezvoltă următoarele idei: - dominaţia principiului teritorialităţii legilor, dreptul local fiind
aplicat tuturor raporturilor juridice; starea şi capacitatea sunt cârmuite de legea de domiciliu; - drepturile câştigate în virtutea unei
legi străine (vested right) sunt recunoscute în temeiul formulei comity. În consecinţă efectul extrateritorial se recunoaşte
drepturilor născute conform legii străine şi nu însăşi legii străine; - normele conflictuale sunt norme de drept intern; - principiul
autonomiei de voinţă în materie contractuală este aplicat cu mult succes de bănci, societăţi de asigurări, monopoluri etc., fiind un
mijloc de impunere a contractelor tip, a contractelor de adeziune; - regula calificării după lex fori în toate situaţiile juridice, chiar
dacă norma conflictuală ar impune luarea în considerare a dreptului străin; - calificarea unor instituţii şi categorii juridice diferit
de dreptul european: prescripţia extinctivă şi compensaţia obligaţiilor reciproce sunt considerate ca instituţii de procedură şi nu de
fond, ele atrăgând aplicarea legii forului.
În prezent drept internaţional privat englez studiază trei probleme: competenţa tribunalelor engleze; recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti străine şi alegerea legii aplicabile84.

CONFLICTUL DE LEGI

NOŢIUNE

Orice litigiu, intern sau internaţional se compune din una sau mai multe probleme de drept
substanţial. Pentru rezolvarea litigiului intern, judecătorul va trebui să aleagă din corpul de legi, acele
norme care au vocaţia de a cârmui problema de drept, astfel cum a fost formulată de părţi şi apoi să facă
aplicarea normelor respective.
Dacă litigiul este internaţional, o problemă prealabilă va trebui rezolvată: este aplicabilă
raportului juridic legea forului sau o lege străină? În această chestiune prealabilă, care este o problemă de
drept internaţional privat, judecătorul va trebui să aleagă dintre legile care au legătură cu raportul juridic
prin intermediul elementului de extraneitate, pronunţându-se dacă, în temeiul normelor conflictuale ale
forului, legea proprie are vocaţia de a se aplica unui aspect al raportului juridic sau legea unui alt stat. El
va tranşa concursul dintre ordinea juridică proprie şi ordinea juridică a altui stat, care se declară
competentă în soluţionarea raportului juridic, sau a unui aspect al acestuia.
Aşadar, prin conflict de legi înţelegem situaţia în care, privitor la un raport juridic cu element de
extraneitate, sunt susceptibile de a fi aplicate două sau mai multe legi aparţinând unor state diferite, cu

XIX-lea unitatea politică se realizase deja, acest principiu s-a manifestat cu intensităţi variate în diferitele state europene (Bernard
Audit, op.cit., p.69).
83
Această situaţie exemplifică în mod strălucit teza lui Savigny relativ la rolul dreptul roman de element comun diferitelor
sisteme naţionale de drept, teză pe care am susţinut-o şi noi.
84
Droit anglais, J.A.Jolowicz – Précis Dalloz, Paris, 1992, pp.453-461.

33
care raportul juridic are legătură prin elementul străin. În literatura română de specialitate observăm o
unitate de opinie în ceea ce priveşte noţiunea conflictului de legi. De principiu, „prin conflict de legi se
înţelege situaţia în care privitor la un raport cu element de extraneitate, sunt susceptibile de a se aplica
două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept diferite, cu care raportul prezintă legătură prin
elementul străin”85.
Cu privire la conflictul de legi se remarcă faptul că i se poate formula atât o definiţie juridică şi în
acest sens „conflictul de legi este situaţia care apare în cazul în care într-un raport juridic există un
element de extraneitate, şi care constă în aceea că acel raport juridic devine susceptibil de a i se aplica
două sau mai multe sisteme de drept aparţinând unor state diferite” dar şi o definiţie metaforică86 „anume
el este o îndoială, o întrebare care se pune în mintea judecătorului sau arbitrului competent pentru
soluţionarea litigiului: care dintre sistemele de drept în prezenţă se aplică raportului juridic respectiv?”
Ca atare „conflictul de legi presupune situaţia în care un raport juridic cu element de extraneitate
este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept diferite”87.
În doctrina europeană se arată că „Există un conflict de legi ori de câte ori o situaţie juridică are
legătură cu mai multe sisteme de drept şi trebuie aleasă, dintre legile diferitelor state cea care este
chemată să guverneze raportul juridic avut în vedere. În mod esenţial ea este o problemă de opţiune”88.
„Expresia conflict de legi desemnează în dreptul internaţional privat concurenţa dintre două sau
mai multe legi pentru a guverna o situaţie juridică dată; iar faţă de diversitatea frecventă a legilor modul
de a evita o contrarietate constă în rezolvarea acestui conflict prin supunerea situaţiei juridice, de
preferinţă uneia sau alteia dintre legile în prezenţă”89. „Conflictul de legi apare în situaţia în care
legislaţiile din două sau mai multe state au cumulativ vocaţia de a reglementa o problemă de drept privat
dată”90. Ceea ce este comun tuturor acestor definiţii este faptul că „în aceste situaţii se spune că legile
respective se află în conflict, cel puţin atâta timp cât nu s-a putut determina care dintre ele este
competentă de a se aplica raportului juridic respectiv. Iar judecătorul, pentru a soluţiona acest conflict de
legi trebuie să facă o alegere între legile aflate în conflict şi să decidă care dintre ele trebuie aplicată” 91.
Faţă de sensul dat noţiunii de conflict de legi rămânem la definiţia arătată iniţial, în sensul că prin conflict
de legi înţelegem situaţia în care, privitor la un raport juridic cu element de extraneitate, sunt susceptibile
de a fi aplicate două sau mai multe legi aparţinând unor state diferite, cu care raportul juridic are legătură
prin elementul străin.
Pentru a lămuri noţiunea de conflict de legi sunt necesare o serie de precizări. În primul rând,
conflictul de legi este o noţiune specifică dreptului internaţional privat şi care apare datorită existenţei
raporturilor juridice cu element de extraneitate şi necesităţii soluţionării acestora. Prezenţa elementului de
extraneitate face ca două sau mai multe legi cu care raportul juridic are legătură prin elementul de
extraneitate să fie susceptibile de a se aplica raportului juridic. Mai precis, oricare din aceste legi este
susceptibilă de a fi aplicată raportului juridic. De regulă conflictul apare între legea forului, a instanţei
sesizate cu soluţionarea litigiului şi legea străină cu care raportul are legătură prin elementul străin.
Uneori conflictul poate să apară între mai multe legi, dacă pentru diferite aspecte juridice sunt
aplicabile legi diferite. Spre exemplu, în cazul unui litigiu judecat în ţara noastră cu privire la vânzarea-
cumpărarea unui imobil situat în Italia, act intervenit în Spania între un cetăţean francez şi unul german
domiciliat în Marea Britanie, existenţa mai multor elemente de extraneitate va atrage competenţa mai
multor legi, fiecare cârmuind un anumit aspect al raportului juridic. Elementele de extraneitate sunt locul
situării imobilului care va atrage competenţa legii italiene ca lex rei sitae pentru aspectele ce ţin de
regimul juridic al imobilului şi drepturile reale ce se pot constitui asupra lui; locul încheierii actului care
va atrage competenţa legii spaniole ca locus regit actum pentru problemele ce privesc forma exterioară a
actului juridic; cetăţenia şi respectiv domiciliul părţilor care vor atrage competenţa legii franceze ca lege
naţională lex patriae a cetăţeanului francez pentru problemele ce ţin de capacitatea juridică a persoanei şi
respectiv competenţa legii engleze ca lex domicilii pentru cetăţeanul german în aceeaşi materie. Dată fiind
complexitatea situaţiei juridice, apare cu evidenţă ca element de extraneitate pentru for şi fondul actului
juridic, în măsura în care părţile nu au stipulat care să fie legea aplicabilă condiţiilor de fond şi efectelor
actului juridic ca lex voluntatis , instanţa română trebuind să determine lex contractus, ţinând cont de
particularităţile raportului juridic arătat.
85
Ion P.Filipescu, Drept internaţional privat, Actami, Bucureşti, 1999, p.28.
86
Dragoş-Alexandru Sitaru, Drept internaţional privat, Actami, Bucureşti, 1997, p.8.
87
O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept insternaţional privat, All Beck, Bucureşti, 1999, p.7.
88
Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, Droit international privé, Dalloz, Paris, 1988, p.5-6.
89
Bernard Audit, Droit international privé, Economica, 2000, p.55.
90
Pierre Mayer, Droit international privé, Montchrestien, Paris, 1991, p.61.
91
Tudor R.Popescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, 1994, p.11.

34
 În exemplul dat, raportul juridic are legătură, în afară de legea română ca lex fori, cu cel puţin alte
patru sau chiar cinci sisteme de drept, care pentru for sunt legi străine, între toate aceste ordini juridice
interne existând un conflict de legi. Ca atare, conflictul de legi nu exprimă situaţia în care două sau mai
multe legi se opun irevocabil una celeilalte, ci dimpotrivă el exprimă o situaţie de opţiune, de alegere
dintre legile în prezenţă, care pretind competenţa de aplicare raportului juridic sau unui aspect al
raportului juridic, pe cea care are interesul cel mai mare de a rezolva raportul juridic în ansamblul său sau
un aspect al raportului juridic.
Problema opţiunii dintre două sau mai multe sisteme de drept a legii aplicabile este de esenţa
conflictului de legi. Ca atare, conflictul de legi nu este un conflict de suveranităţi în sensul că două sau
mai multe sisteme de drept îşi dispută aplicarea cu excluderea celuilalt, ci este un conflict de interese, în
sensul reglementării unei situaţii juridice cu element de extraneitate, întrucât aceasta cade cu precădere în
sfera de reglementare a unui legiuitor naţional, acesta dovedind un interes mai mare de a o reglementa
juridic în timp ce restul legilor în prezenţă nu pretind această reglementare, vădind un interes mai scăzut,
legiuitorul naţional neavând în vedere acea situaţie juridică internaţională în momentul legiferării.
Conflictul de legi este un termen specific dreptului internaţional privat, cu un sens metaforic faţă
de vorbirea curentă, şi care exprimă o îndoială care stăruie în mintea judecătorului asupra competenţei
diferitelor legi de a se aplica raportului juridic. Ascultând de legea ţării sale, judecătorul va aplica legea
indicată de normele de drept internaţional privat din sistemul de drept al ţării sale.
Cu privire la noţiunea de conflict de legi s-a arătat că „ar putea fi redată mai bine prin sintagma
concurs de legi, deoarece esenţa acestei instituţii este că, în legătură cu unul şi acelaşi raport juridic sunt
în concurs două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept diferite. Noţiunea de conflict de legi
nu poate fi însă abandonată, deoarece ea este pe larg utilizată în legislaţia şi literatura română de
specialitate, fiind totodată concordantă şi cu cea din terminologia francofonă şi anglofonă (conflit de lois,
conflict of laws)”92. Cu privire la sensul metaforic al expresiei „conflict de legi” s-a subliniat şi aspectul
că el „exprimă o luptă pur psihologică între raţiunile ce militează în favoarea aplicării unei legi sau a
alteia. Iar această luptă este tranşată după indicaţiile pe care i le dă judecătorului legea ţării sale, prin
anumite norme”93. Trebuie subliniat că până la determinarea legii aplicabile va exista acest conflict de
legi. După alegerea legilor aflate în conflict, cu ajutorul normelor proprii de drept internaţional privat,
conflictul de legi va înceta să mai existe.
Raportul juridic cu element de extraneitate face ca două sau mai multe legi să fie doar
susceptibile de a se aplica situaţiei juridice avută în vedere, această posibilitate de aplicare a sistemelor de
drept aflate în concurs fiind de esenţa conflictului de legi.
Tot de esenţa conflictului de legi este faptul că pentru una şi aceeaşi situaţie juridică, deşi sunt
susceptibile de a se aplica două sau mai multe sisteme de drept, prin mecanismele de rezolvare specifice
doar o lege se va aplica efectiv, celelalte fiind înlăturate. Mecanismul prin care sistemul de drept al
forului face ca doar una dintre legile aflate în concurs să fie aplicată cu titlu de lex causae, aceasta fiind
ori legea proprie, ori o lege străină este metoda conflictualistă sau metoda aplicării normelor conflictuale.
Noţiunile de conflict de legi şi normă conflictuală sunt specifice dreptului internaţional privat, exprimă
situaţii particulare ce ţin de rezolvarea raporturilor juridice cu element de extraneitate şi studiul lor
formează domeniul principal al dreptului internaţional privat.
Cauza apariţiei conflictelor de legi şi premisa esenţială a acestora a fost fundamentată pentru
prima dată de Savigny şi ea constă în existenţa unor legi diferite între care divergenţele nu sunt atât de
profunde încât să antreneze incompatibilitatea totală a acestora, ceea ce ar duce la refuzul absolut al unei
ţări de a aplica pe propriul teritoriu legea străină, dar sunt substanţiale întrucât ele exprimă o politică
juridică diferită, expresie a suveranităţii unor entităţi statale diferite.
Savigny remarca faptul că existenţa unor state cu reglementări juridice diferite, dar şi comunitatea
dată de sorgintea juridică romană şi creştinismul sunt esenţa apariţiei şi dezvoltării conflictelor de legi
începând cu secolul al XIII-lea. De esenţa conflictului de legi, ca stare de fapt este şi împrejurarea reţinută
cu ocazia studiului evoluţiei istorice a soluţiilor conflictualiste şi împrejurarea că diferitele comunităţi
umane organizate politico-juridic în entităţi distincte nu pot trăi într-o totală autarhie, deplasarea
indivizilor de pe un teritoriu pe altul fiind inevitabilă şi ca atare intrarea în raporturi juridice a străinilor cu
autohtonii. Această stare de fapt unită cu starea de drept evidenţiată duc la existenţa conflictelor de legi,
iar problema determinării legii aplicabile situaţiei juridice apărută astfel a dus la apariţia şi conturarea ca
ramură juridică de sine stătătoare a dreptului internaţional privat.

92
Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.9.
93
Tudor R.Popescu, op.cit, p.12.

35
 Nu trebuie absolutizată ideea existenţei conflictului de legi doar între sistemele de drept
aparţinând unor state diferite. Uneori, chiar dacă sunt expresia aceleiaşi politici juridice statale,
deosebirile dintre reglementările interne ale statelor compuse sau cu reglementări regionale distincte pot
da naştere conflictului de legi, după cum şi reglementările interne ale statelor nerecunoscute pe plan
internaţional ca subiecte de drept de sine stătătoare pot da naştere conflictelor de legi.
Fenomenele contemporane, manifestate mai ales în Europa, de accentuare a integrării economice
a statelor nu duc, iar până în prezent nici nu au pus în discuţie dispariţia conflictului de legi. Statele
membre ale Uniunii Europene îşi păstrează caracterul de subiect de drept în relaţiile internaţionale, iar în
fiecare stat avem un sistem juridic naţional, ce prezintă o serie de particularităţi şi care se distinge prin
normele de drept substanţial şi procesual, de restul sistemelor juridice. Apariţia dreptului comunitar nu a
dus la unificarea legislaţiilor statelor membre şi ca atare nu a eliminat sursele conflictelor de legi94.
De esenţa conflictului de legi este metoda de rezolvare. De aceea se consideră că soluţionarea
conflictului de legi reprezintă materia principală a dreptului internaţional privat. Normele de drept
internaţional privat au drept scop să indice, cu privire la un raport juridic cu element de extraneitate, care
dintre legile în prezenţă să se aplice, fie în momentul naşterii raportului juridic, fie în momentul
soluţionării unui astfel de litigiu de către instanţă, fie în orice alt moment al existenţei unui raport juridic
internaţional. Aşadar, normele de drept internaţional privat nu au rolul de a soluţiona pe fond raportul
juridic, ci doar în mod indirect, întrucât desemnează dintre legile în prezenţă, care este competentă să
cârmuiască raportul juridic şi astfel să dea o soluţie conflictului de legi.
Metoda specifică de soluţionare a conflictului de legi subliniază natura acestuia de a fi o
problemă de opţiune, adică de a se alege dintre legile ce sunt susceptibile de aplicare, datorită prezenţei
elementului de extraneitate, a legii competente ce prezintă cel mai mare interes în reglementarea
raportului juridic. Metoda specifică soluţionării conflictului de legi pune problema localizării raportului
juridic, astfel după cum subliniase în urmă cu două secole Friedrich Karl von Savigny.
Localizarea nu înseamnă realizarea unei legături de natură teritorială, de fixare a raportului juridic
într-un anumit teritoriu, ci de realizare a unei legături substanţiale între situaţia de drept avută în vedere şi
un anumit sistem juridic, adică plasarea raportului juridic sau a unui aspect al său sub jurisdicţia unui
sistem de drept.
Metoda conflictualistă presupune înainte de toate localizarea raportului juridic, iar acest procedeu
este realizabil numai cu ajutorul normelor specifice dreptului internaţional privat, norme conflictuale.
Întrucât au drept scop localizarea raportului juridic în sfera de acţiune a unui sistem de drept, normele
conflictuale nu cârmuiesc propriu-zis raportul juridic, arătând drepturile şi obligaţiile părţilor, ci doar
desemnează legea competentă a se aplica raportului juridic cu element de extraneitate, soluţionând
conflictul de legi.
Cu privire la sfera lor de aplicare, normele conflictuale se deosebesc de normele substanţiale prin
aceea că, în timp ce secundele se preocupă de reglementarea directă a raporturilor juridice, fără să ia în

94
Statele membre ale Uniunii Europene consacră multiple cercetări juridice fenomenului integrării comunitare, unul dintre aceste
momente constituindu-l Congresul de la Torino din 4-5 decembrie 1989, având la bază studii de specialitate efectuate de
Universităţile din Torino şi Lyon. Cele mai importante lucrări şi concluziile acestui congres au fost reunite de către juriştii
Rodolfo Sacco şi Luca Castellani în lucrarea „Les multiples langues du droit europeén uniforme”, apărută în Editura
L’Harmattan, Italia, Torino, 1999. În preambulul studiului se remarcă faptul că unificarea dreptului este o preocupare atât a
Naţiunilor Unite, Uncitral, a Consiliului Europei, a Comunităţilor Europene cât şi a Camerei de Comerţ Internaţional, precum şi a
diferitelor congrese, mai ales de drept privat, civil şi comercial. Apariţia şi dezvoltarea Uniunii Europene ne obligă să precizăm
dacă există în continuare diferenţe între sistemele naţionale, dacă putem vorbi de un drept european uniform. În intervenţia sa
Marie-Jeanne Campana (op.cit.,pp.7-34) arată că dezideratul exprimat de Savigny rămâne o preocupare esenţială a şcolilor
europene de drept, nu numai a şcolii istorice germane, dar şi a celei franceze şi italiene. Problema unificării juridice trebuie
cercetată într-un context mai larg, aşa cum a propus şcoala istorică germană, ea fiind în acelaşi timp o problemă de drept, limbă şi
cultură. Apariţia Comunităţilor Europene chiar dacă a dus la formarea unui limbaj juridic comun nu a eliminat divergenţele
funcţionale şi conceptuale dintre sistemele juridice. Termenii equity şi trust nu au corespondent în dreptul francez, italian,
german ş.a. Regulamentele U.E., acte obligatorii cu aplicare generală şi imediată pe teritoriul comunitar ridică o serie de
probleme legate de interpretarea uniformă a termenilor juridici tocmai datorită divergenţelor dintre versiunile lingvistice a
textelor comunitare, ceea ce face ca un text unic să nu fie aplicat identic pe întreg spaţiul Uniunii. Directivele sunt doar
instrumente de armonizare a integrării europene şi nicidecum legi uniforme. Unificarea legislativă a cuprins doar aspectele vieţii
economice, în timp ce drepturile fundamentale şi civile au rămas neatinse, ele având un caracter naţional, reglementările fiind
distincte de la un stat la altul. Cât priveşte jurisprudenţa diferenţele sunt şi mai mari, întrucât sistemul de common law este foarte
diferit de cel continental. Curtea de Justiţie de la Luxemburg soluţionează litigii de natură economică, cele de natură civilă
neintrând în competenţa ei materială. Nicholas Kasirer (op.cit., pp.89-114) analizând diferenţele de reglementare juridică din
dreptul englez, partener prin tradiţie al sistemului juridic american, observă că acesta se deosebeşte foarte mult de sistemul juridic
francez, cât şi cel canadian, chiar dacă acesta din urmă are rădăcini în toate cele trei sisteme juridice analizate. Acest studiu ca şi
multe altele susţin teza enunţată de noi, conform căreia apariţiei Comunităţilor Europene nu a dus la dispariţia conflictelor de
legi, a cauzelor ce le determină.

36
considerare existenţa celorlalte sisteme de drept, primele determină câmpul de aplicare a dreptului intern
propriu şi al dreptului străin, ţinând seama de coexistenţa unor sisteme juridice de egală valoare, expresie
a unor suveranităţi de stat egale.
Fiecare sistem de drept are propriul sistem conflictualist, parte integrantă a sistemului juridic în
ansamblul său, fiind expresia aceleiaşi concepţii juridice, aceleiaşi ordini de stat şi drept. Localizarea
raportului juridic se explică prin structura normei conflictuale ce constă în conţinut şi legătură. Conţinutul
este acea parte a normei conflictuale care arată raporturile de drept la care se referă, iar legătura reprezintă
acea parte a normei care indică legea competentă a cârmui raportul juridic.
Prin intermediul legăturii normei conflictuale se asigură localizarea raporturilor de drept
internaţional privat întrucât ea oferă un criteriu de delimitare a câmpului de aplicare în spaţiu a legii
proprii de cel al legilor străine. Indicarea legii aplicabile se poate face fie în mod direct, prin precizarea
legii unei anumite ţări ca fiind competentă să se aplice raportului juridic, fie indirect, cu ajutorul unei
formule de fixare, cu caracter general, care determină implicit limitele aplicării legii proprii şi legii
străine. Indicarea directă dă un caracter unilateral soluţiilor conflictualiste, în timp ce indicarea generală
oferă caracterul bilateral acestor soluţii.
Caracterul bilateral sau unilateral al soluţiilor de conflict face obiectul studiului teoriei generale a
conflictelor de legi, constituind în acelaşi timp una dintre trăsăturile soluţiilor conflictualiste. Localizare
unilaterală/bilaterală a raportului juridic cu element de extraneitate, natura conflictului de legi de a fi un
conflict de interese sau un conflict de suveranităţi, trăsătura soluţiilor conflictualiste de a fi particulare
fiecărui sistem de drept sau universale, spiritul naţionalist sau internaţionalist în rezolvarea conflictului de
legi, precum şi substanţa legăturii dintre un raport juridic şi un sistem de drept de a fi teritorială sau
personală constituie principalele caractere ale conflictelor de legi.
Noţiunea de conflict de legi nu poate fi privită într-o manieră simplistă întrucât ea presupune
foarte multe situaţii de natură conflictuală: conflictul de calificări, conflictul normelor conflictuale,
conflictul mobil de legi, conflictul de legi în timp şi spaţiu, conflictul de legi în spaţiu, toate acestea
conturând sensul noţiunii de conflict de legi.

CARACTERELE REGULILOR DE CONFLICT

În epoca contemporană conflictele de legi devin conflicte internaţionale, între legi ale unor state
independente şi suverane, care îşi dezvoltă un sistem autonom de drept. Dreptul roman încetează să mai
fie un drept comun pentru diferitele teritorii situate geografic în Europa şi mai ales nu mai există autorităţi
politice cu atribuţii jurisdicţionale care să ordoneze soluţionarea conflictelor de legi dintre diferitele
regiuni, principate.
Dezvoltarea comunicaţiilor şi a comerţului, fenomenul colonizării pun faţă în faţă sisteme de
drept foarte diferite care cunosc o concepţie juridică atât de deosebită, încât aparent nu există elemente
comune între ele: sistemul normativist romano-german din Europa continentală, sistemul anglo-american
de common law, sistemele de drept religios din Nordul Africii, sistemele morale de drept din Asia sino-
japoneză exemplifică şi susţin această idee. Fiecare stat stabileşte norme proprii de drept internaţional
privat în funcţie de concepţia sa juridică şi de interesele economice, sociale, politice dintr-o anumită
epocă, fără să existe un proces de coordonare între diferitele state în acest domeniu.
În procesul de codificare şi în doctrină, observându-se câteva perechi de tendinţe contrarii s-a
impus clarificarea următoarelor probleme: - soluţiile conflictualiste sunt unilaterale, arătând în
exclusivitate competenţa legii proprii, sau sunt bilaterale precizând limitele aplicării legii proprii şi legii
străine; - soluţiile date conflictelor de legi trebuie să fie universale sau particulare fiecărui stat; - spiritul
lor trebuie să fie naţionalist sau internaţionalist; - legile civile sunt teritoriale sau personale; - conflictul de
legi este un conflict de suveranităţi sau un conflict de interese, natura sa este de drept privat sau de drept
public?
În literatura română nu întâlnim o tratare explicită a caracterelor conflictului de legi, ci doar o
putem subînţelege, mai ales cu privire la unilateralism şi bilateralism, ori cu privire la natura de drept
privat a teoriei conflictului de legi.
În literatura europeană unii autori fie se preocupă de acest aspect, evidenţiind unele caractere
reţinute şi de noi, fie nepreocupându-se explicit, o parte dintre caracterele reţinute de noi le prezintă drept
probleme controversate ale dreptului internaţional privat95.
95
Yvon Loussouarn şi Pierre Bourel consideră că analiza teoriei conflictualiste este susceptibilă de tratarea distinctă a
caracterelor regulilor de conflict şi reţin în acest sens, de principiu trei caractere principale: bilateral, internaţional şi de drept
privat, fiecare dintre aceste trei caractere analizându-l prin raportare la noţiunea antinomică de unilateralism, de drept intern şi de
37
 Reflectând asupra acestor aspecte ne-am format opinia că suntem în prezenţa unor adevărate
caractere ale teoriei conflictualiste, ce o explică şi susţin prin mijloace juridice argumentate. Considerăm
că bilateralismul, conflictul de interese, particularismul, internaţionalismul, teritorialismul atenuat şi
natura privată sunt principalele caractere ale teoriei conflictualiste, fără a exclude de plano
unilateralismul, personalismul, tendinţa de universalizare şi perspectiva naţionalistă de soluţionare a
conflictelor de legi.
Bilateralism şi unilateralism
În concepţia tradiţională, regulile de conflict au funcţia de a fixa o situaţie juridică în spaţiul de
acţiune al unui sistem de drept. Ele sunt reguli de repartizare a situaţiilor juridice de drept privat între
diferitele sisteme legislative naţionale, considerare ce porneşte de la structura soluţiei conflictualiste, prin
legătura ce o conţine alegându-se dintre sistemele de drept aflate în conflict, soluţia fiind bilaterală.
Soluţia conflictualistă are un caracter bilateral numai în măsura în care norma conflictuală prin
intermediul căreia se soluţionează conflictul de legi are în structura sa o legătură exprimată printr-o
formulă de fixare, printr-o indicare generală şi indirectă a legii aplicabile. Spre exemplu în norma
conflictuală „posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de
garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea se află sau sunt situate” (art.49 din Legea
nr.105/1992), legătura normei conflictuale prezintă o formulă de fixare exprimată în termenii „locul unde
acestea se află sau sunt situate”. Cu ajutorul acestei indicări, de maximă generalitate se alege dintre legile
în concurs, indicându-se ca fiind competentă legea locului situării bunului. Aceasta va fi legea proprie,
dacă bunurile se află pe teritoriul naţional sau o lege străină, respectiv legea acelei ţări pe teritoriul căreia
se află situat bunul.
Majoritatea soluţiilor conflictualiste împărtăşite de sistemele de drept de-a lungul timpului au un
caracter bilateral, întrucât prin intermediul lor se pot rezolva toate situaţiile avute în vedere, adică atât
cele care privesc competenţa legii proprii, cât şi cele care privesc competenţa legii străine. Lex rei sitae,
lex patriae, lex domicilii, locus regit actum, lex voluntatis, lex loci delicti commissi sunt soluţii
conflictualiste bilaterale, ceea ce denotă că în faza doctrinală, când au fost enunţate şi fundamentate
soluţiile conflictualiste s-a considerat că prin natura lor au un caracter bilateral.
Regula bilaterală de conflict conferă soluţionării raportului juridic cu element de extraneitate un
caracter neutru, întrucât prin intermediul unei formule generale, în care se are în vedere un criteriu
obiectiv (locul situării bunului, locul încheierii actului, cetăţenia persoanei, domiciliul acesteia, voinţa
părţilor, locul producerii delictului), cu ajutorul căruia se realizează localizarea raportului juridic cu
element de extraneitate se au în vedere, în egală măsură, atât situaţiile în care ar putea primi competenţa
de aplicare legea proprie, cât şi legea străină. Caracterul neutru al soluţiei de conflict înseamnă egala
recunoaştere pe plan internaţional a sistemelor de drept, ceea ce este în deplin acord cu regulile dreptului
internaţional public, conform cărora statele sunt suveranităţi egale, iar pe cale de consecinţă şi sistemele
lor juridice au aceeaşi valoare.
Caracterul bilateral al soluţiilor conflictualiste asigură funcţia acestora de atribuire a competenţei
legislative faţă de sistemele de drept aflate în concurs, ţinând cont de interesul fiecărei legi interne de a
reglementa sub un aspect sau altul situaţia juridică dedusă soluţionării.
Studii de drept comparat evidenţiază preocuparea legislaţiilor moderne de a acoperi în mod
corespunzător situaţiile conflictualiste, astfel încât regulile de conflict bilaterale îmbracă de multe ori
forma unor soluţii alternative, cumulative sau de ierarhizare. Şi în sistemul nostru de drept, prin Legea
nr.105/1992 observăm această preocupare. Art.71 alin.1 instituie regula conform căreia „condiţiile de
formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul”. Pentru a acoperi şi restul

drept public. A se vedea : Yvon Loussouarn, Pierre Bourel op.cit., pp.134-166. Bernard Audit, în cadrul studiului teoriei generale
a conflictelor de legi, după ce arată evoluţia istorică a ideilor precizează că soluţionarea conflictelor de legi este înainte de toate o
problemă de metodă, iar în acest context analizează caracterul regulilor de conflict de a fi bilaterale sau unilaterale, cu trimitere la
localizarea raportului juridic realizată printr-o metodă sau alta. A se vedea în acest sens Bernard Audit, op.cit., pp.81-112. Pierre
Mayer, când analizează specificul conflictul de legi în epoca contemporană se referă la situaţia acestuia de a fi un conflict de
suveranităţi sau un conflict de interese, de a fi o rezolvare cu caracter universalist sau particularist, naţionalist sau internaţionalist,
personalist sau teritorialist, scoţând în evidenţă concepţia împărtăşită de doctrina ultimelor decenii. A se vedea în acest sens
Pierre Mayer, op.cit.,p p.52-58. În literatura română se prezintă caracterele doctrinei moderne şi contemporane, enunţiativ în
condiţiile expunerii profilului istoric al dreptului internaţional privat. În acest sens se apreciază că doctrina contemporană
prezintă o serie de caractere cum sunt: “tratatele internaţionale dobândesc o importanţă tot mai mare în contextul intensificării
relaţiilor internaţionale între state; dispare clasica opoziţie între dreptul privat şi dreptul public; metoda utilizată este studiul
aprofundat al practicii judiciare din fiecare stat şi analiza comparativă a soluţiilor date în diferite state; se descoperă importanţa
unor probleme cum sunt: conflictul mobil de legi, conflictul de legi în timp, conflictele interpersonale, normele de aplicaţie
imediată; apar tot mai multe norme de drept internaţional privat, în special norme de aplicaţie imediată”, Ovidiu Ungureanu,
Călina Jugastru, op.cit., p.33.

38
situaţiilor ce pot să apară cu privire la diferite acte juridice, cât şi pentru a salva validitatea şi a uşura
desemnarea legii aplicabile cu privire la forma exterioară a actului, în alin.2 al aceluiaşi articol al legii se
precizează: „actul se consideră totuşi valabil încheiat din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte
condiţiile prevăzute de una dintre legile următoare: a) - legea locului unde a fost întocmit; b) - legea
naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a consimţit; c) - legea aplicabilă potrivit dreptului
internaţional al autorităţii care examinează validitatea actului juridic”.
Observăm că localizarea raportului juridic cu privire la forma exterioară a actului este multiplă şi
are un caracter de ierarhizare cu privire la raportul dintre soluţia de principiu şi cele prevăzute în subsidiar
în alin.2 al textului de lege, în timp ce pentru localizarea din teza subsidiară se foloseşte o formulă
alternativă, locul întocmirii actului, legea personală şi legea forului fiind criterii echivalente.
Legea nr.105/1992 ne oferă şi exemple de reglementare cu legătură bilaterală cumulativă. În
art.24 alin.2 se arată: „nulitatea unei căsătorii încheiată în străinătate cu încălcarea condiţiilor de formă
poate fi admisă în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută în legea română”. Pe cale de
consecinţă nulitatea căsătoriei va fi admisă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute în
cele două sisteme de drept, respectiv sistemul român şi cel străin. Soluţiile conflictualiste bilaterale
alternative şi cumulative ridică o serie de probleme ce privesc faptul acceptării de către un sistem de drept
străin a competenţei conferită astfel de legea forului.
Caracterul bilateral al soluţiilor conflictualiste, chiar dacă este de natura rezolvării conflictului de
legi, practica şi doctrina au evidenţiat faptul că ridică o serie de probleme, date pe de o parte de faptul că
în momentul în care forul atribuie competenţa de soluţionare fie legii proprii, fie legii străine, implicit
înseamnă că intervine în jurisdicţia legii străine, ceea ce s-a considerat că echivalează cu o atingere adusă
puterii de reglementare a statului străin, adică suveranităţii acestuia, iar pe de altă parte aspectele ce ţin de
însăşi complexitatea soluţionării conflictului de legi prin norme bilaterale ce fac trimitere la sistemul de
drept propriu sau la unul străin pot complica foarte mult rezolvarea litigiului.
Întrucât prin soluţiile conflictualiste bilaterale doar se conferă competenţa de soluţionare a
sistemului de drept străin, fără a se face o trimitere directă la legea materială străină, deoarece norma
conflictuală a forului trimiţând la întregul sistem de drept, format din norme materiale şi norme
conflictuale este posibil ca sistemul de drept la care s-a trimis, prin propriile norme conflictuale să nu
primească soluţionarea litigiului, desemnând la rândul său ca fiind competent un alt sistem de drept. În
condiţiile arătate, în dreptul internaţional privat suntem în prezenţa unui conflict negativ al normelor
conflictuale ale sistemelor de drept aflate în conflict de legi, situaţie particulară ce se soluţionează prin
procedeul tehnico-juridic cunoscut sub denumirea de retrimitere.
Uneori, retrimiterea duce la o complicare inutilă a modului de soluţionare a raportului juridic cu
element de extraneitate, întrucât în sistemele de drept care recunosc forma complexă a acesteia
(retrimiterea de gradul II) putem avea un şir neîntrerupt de retrimiteri, ceea ce echivalează pe fond cu
refuzul sistemelor de drept de a soluţiona litigiul. Pornindu-se de la aceste critici, în dreptul internaţional
privat s-a susţinut şi soluţia rezolvării unilaterale a conflictului de legi, prin desemnarea doar a
competenţei legii forului, trimiterea fiind făcută direct la normele materiale ale acestuia.
Reglementarea conflictului de legi prin norme unilaterale a fost o metodă specifică secolului al
XIX-lea, întâlnită şi în prezent. În sistemul de drept german, ca şi în cel francez, doctrina şi procesul de
codificare în materie civilă au manifestat un interes deosebit în soluţionarea conflictelor de legi într-o
formă unilaterală. Fundamentul acestei soluţii îl regăsim în respectul reciproc al suveranităţii statelor,
întrucât în momentul reglementării juridice orice legiuitor naţional, de principiu nu poate interveni cu
norme obligatorii decât în limitele sferei proprii de reglementare.
În măsura în care se soluţionează conflictul de legi într-o formă bilaterală, implicit forul care a
edictat această soluţie a avut în vedere atât situaţiile în care înţelege ca propriul sistem de drept să se
aplice, cât şi în situaţiile în care consideră că un alt sistem de drept are un interes mai mare în
reglementarea juridică şi ca atare îi conferă posibilitatea de a-şi aplica propria normă. Raţionând astfel,
legiuitorul naţional înseamnă că dispune şi cu privire la sfera şi interesul de reglementare al oricărui alt
legiuitor străin, ceea ce din punctul de vedere al dreptului internaţional public nu poate fi admis.
Chiar dacă secolul XX a adus calificarea conflictului de legi drept un conflict de interese,
înlăturând teza conflictului de suveranităţi, iar prin noua accepţiune se consideră că soluţiile
conflictualiste bilaterale doar fixează implicit câmpul de aplicare internaţională a legilor, în urma voinţei
exprimată de fiecare legiuitor naţional aceasta stabilindu-se efectiv, soluţia caracterului bilateral al
regulilor de conflict nu rămâne în totalitate la adăpostul criticilor.

39
 Toate aceste împrejurări, în secolul trecut288 ca şi în prezent au motivat fixarea soluţiilor
unilaterale date conflictelor de legi. Legiuitorul naţional, în momentul edictării soluţiei conflictualiste se
preocupă numai de situaţiile în care legea proprie primeşte aplicare, restul situaţiilor neprimind vreo
rezolvare juridică explicită.
În sistemul conflictualist al Codului civil român întâlnim mai multe exemple de soluţii
conflictualiste unilaterale, ceea ce denotă faptul că legiuitorul naţional a împărtăşit această teză în
momentul elaborării celei mai trainice legi de sinteză din dreptul românesc289.
Codul civil român în art.2 alin.1 dispune: „numai imobilele aflătoare în cuprinsul teritoriului
României sunt supuse legilor române, chiar când ele se posedă de străini”, iar în alin.2 al aceluiaşi articol
prevede: „legile relative la starea civilă şi la capacitatea persoanelor urmăresc pe român, chiar când ei îşi
au reşedinţa în străinătate”.O normă unilaterală întâlnim şi în art.885 din Codul civil, conform căruia
„românul ce s-ar afla în ţară străină va putea face testamentul său, sau în forma olografă, sau în forma
autentică întrebuinţată de locul unde se face testamentul”. De principiu, soluţiile conflictualiste unilaterale
au fost interpretate în sens bilateral, regula cuprinsă în art.2 alin.1 C. civ. fundamentând soluţia lex rei
sitae, iar art.2 alin.2 C. civ. fundamentând regula lex patriae în sistemul nostru de drept290.

288
Teza soluţionării conflictului de legi prin norme unilaterale a fost împărtăşită pentru prima dată de d’Argentré, în dreptul
german îmbrăcând caracterul unui adevărat curent al doctrinei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, astfel cum se observă în
operele lui Schnell „Uber die Zuständigkeit zum Erlass von gesetzlichen Vorschriften über die räumliche Herrschaft der
Rechtsnormen”, Böhms Zeitschrift, 1895 şi Nieder „Das Einführungsgesetz von 18.8.1896 (Kommentar)”, Berlin, 1899. La
începutul secolului XX în Franţa, Niboyet a fost sensibil partizanul unilateralismului, propunând această soluţie de lege ferenda.
În Italia, prin tradiţie un teritoriu al bilateralismului Quadri în „Lezioni di diritto internazionale privato”, Neapole, 1961, cu noi
argumente a susţinut teza unilateralismului, la fel cum a făcut în Franţa Gothot în lucrarea „La méthode unilatéraliste face au
Droit international privé”, Paris, 1975. Noile fundamentări ale concepţiei unilateraliste, în principal sunt date de următoarele idei:
1-Reglementarea conflictului de legi prin soluţii unilaterale respectă în mod riguros principiile dreptului internaţional public, în
sensul neimixtiunii în procesul de reglementare juridică iniţiat de alt stat. Normele de drept internaţional privat trebuie să ţină
cont de principiile generale ale raporturilor dintre state şi temeiul juridic al reglementării. 2-Reglementarea din ce în ce mai
frecventă a raporturilor juridice cu element de extraneitate prin norme de aplicare imediată susţine ideea ca şi soluţiile
conflictualiste să aibă un caracter unilateral. 3-Unilateralismul respectă caracterul particular al soluţiilor conflictualiste, în sensul
că ele sunt specifice fiecărui sistem de drept, întotdeauna forul reglementând raportul juridic cu element de extraneitate, conform
propriilor criterii. 4-Unilateralismul nu este în dezacord cu caracterul internaţional al soluţiilor conflictualiste, întrucât, pe cale de
interpretare soluţiile unilaterale pot fi aplicate şi în sens bilateral. Analizând această nouă teză Yvon Loussouarn arată că astfel
putem distinge între un unilateralism general şi altul limitat. În prima situaţie oferă ca exemplu reglementarea din art.3 alin.3 Cod
civil francez cu privire la starea şi capacitatea persoanei fizice, arătând că de această dată legiuitorul francez a exprimat în primul
rând voinţa de aplicare a legii cetăţeniei franceze cu privire la starea şi capacitatea persoanei fizice. De regulă, astfel de norme
sunt susceptibile de interpretare în sens bilateral, fundamentând reguli de drept internaţional privat în anumite materii. Dintre
toate materiile juridice singura care se pretează cel mai bine la o reglementare prin norme conflictuale unilaterale este cea privind
starea civilă şi capacitatea juridică a persoanei fizice, raporturile de familie. De multe ori o astfel de normă unilaterală poate fi
completată de o reglementare bilaterală, aplicarea complementară a celor două reguli de conflict determinând câmpul de aplicare
a legii proprii şi legii străine. Cât priveşte unilateralismul limitat, Loussouarn înţelege în acest sens să se refere la normele de
aplicare imediată. Chiar dacă ele nu sunt soluţii conflictuale în sensul propriu al termenului, ele reprezintă un mod de soluţionare
a raportului juridic cu element de extraneitate, în care se face întotdeauna trimitere directă şi exclusivă la legea forului, fapt care
implică în mod absolut înlăturarea posibilităţii aplicării unei legi străine. Normele de aplicare imediată nu sunt susceptibile de
interpretare în sens bilateral. Cu privire la aceste teze a se vedea Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, Droit international privé,
Dalloz, Paris, 1988, p.134-144.
289
Ne permitem să facem această afirmaţie, având în vedere faptul că din anul edictării sale, 1864 şi până în prezent legea cadru
ce reglementează raporturile juridice de drept civil în sens larg din sistemul nostru de drept, Codul civil român a rămas în
vigoare, fără a fi înlocuit cu o altă lege sau abrogat în totalitate. Abrogările parţiale intervenite de-a lungul timpului au privit doar
noua reglementare dată raporturilor de familie şi celor privind starea şi capacitatea persoanelor, urmare evoluţiei societăţii
omeneşti, privită nu numai la scară naţională, dar şi la scară mondială. Teoria actului civil, a obligaţiilor izvorând din acte sau
fapte juridice, regimul bunurilor şi succesiunilor a rămas acelaşi, legile speciale adoptate timp de două secole făcând doar o
completare şi precizare a cadrului general cuprins în Codul civil. Cât priveşte legea specială adoptată în anul 1992 privind
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat şi abrogarea, în aceste condiţii a art.2 din Codul civil are caracterul, în
ceea ce priveşte abrogarea, doar a unui act formal, cu scopul de a nu se crea confuzii şi interpretări inutile, iar pe de altă parte are
caracterul de continuitate în privinţa statuării şi dezvoltării regulilor lex patriae, locus regit actum, lex rei sitae. Chiar dacă art.2
din Codul civil român a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.105/1992, reglementarea dată de Codul civil îşi
păstrează importanţa deosebită pentru studiul dreptului internaţional privat, atât din perspectiva evoluţiei istorice a soluţiilor
conflictualiste în sistemul de drept român, cât şi datorită valorii sale de mărturie a calităţii Codului civil român de a fi una, dintre
cele mai înaintate legi de sinteză apărută la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Codul civil român este
ulterior numai celui francez, fiind anterior celui italian, german, spaniol etc., graţie eforturilor deosebite depuse de domnitorul
Alexandru Ioan Cuza, statul român în perioada sa modernă dispunând de una dintre cele mai clare şi profunde reglementări
juridice ale epocii. Valoarea incontestabilă a reglementărilor din Codul civil român a şi făcut ca el să-şi păstreze valabilitatea
timp de secole, situaţie rar întâlnită în epoca modernă şi contemporană în materie legislativă.
290
Această soluţie o găsim şi în alte sisteme juridice. Spre exemplu în sistemul francez român prin art.3 alin.3 „legile privind
starea şi capacitatea persoanei îi urmăresc pe francezi chiar dacă îşi au reşedinţa în ţară străină” a fundamentat soluţia lex patriae
care a primit o interpretare bilaterală, ca de altfel şi art.3 alin.2 din Codul civil francez „imobilele chiar şi acelea posedate de
străini sunt guvernate de legea franceză” care a fundamentate soluţia biliterală lex rei sitae.
40
 În trecut, ca şi în prezent legislaţiile nu au împărtăşit în mod exclusiv caracterul unilateral sau
bilateral al soluţiilor conflictualiste, în funcţie de situaţie, intervenind într-o manieră sau alta, după cum
soluţionarea unilaterală sau bilaterală a conflictului de legi era mai adecvată. Legea nr.105/1992 ne dă un
exemplu fericit de îmbinare a soluţiilor bilaterale cu cele unilaterale. Reglementând statutul persoanei
fizice, în art.11 se arată „starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de
legea sa naţională”, soluţia conflictuală bilaterală fiind completată de precizări cu privire la legea
personală în unele situaţii, fie prin norme bilaterale, fie prin norme unilaterale. În art.12 alin.2 se
precizează că „legea naţională a cetăţeanului care, potrivit legii străine este considerat că are o altă
cetăţenie, este legea română”, iar în alineatele următoare prin soluţii bilaterale se determină legea
aplicabilă apatridului şi a străinului cu multiplă cetăţenie: “legea naţională a străinului care are mai multe
cetăţenii este legea statului unde îşi are domiciliul sau, în lipsă reşedinţa” (art.12 alin.3), „dacă o persoană
nu are nici o cetăţenie, se aplică legea domiciliului său, în lipsă, legea reşedinţei” (art.12, alin.4).
Unilateralismul soluţiilor conflictuale exprimă interesul legiuitorului naţional de a se preocupa
numai de aplicarea legii proprii, implicit ignorând aplicarea legii străine. Acest mod de soluţionare a
conflictului de legi este vădit diferit de metoda de reglementare a raportului juridic cu element de
extraneitate prin norme de aplicare imediată, întrucât în cazul soluţiilor conflictualiste unilaterale ele lasă
întotdeauna posibilitatea interpretării şi aplicării lor în sens bilateral, astfel legiuitorul naţional exprimând
cu caracter de principiu că într-o anumită materie juridică înţelege să considere aplicabilă o anumită lege
(spre exemplu în materia statutului personal legea cetăţeniei persoanei fizice), spre deosebire de normele
de aplicare imediată care nu lasă niciodată posibilitatea interpretării lor în sens bilateral, întrucât ele
prevăd aplicarea directă a legii materiale a forului, cu excluderea legii străine. Ca atare, dacă în situaţia
unilateralismului soluţiilor conflictualiste, acesta este un caracter al conflictului de legi, în situaţia
aplicării directe a normelor materiale ale forului avem o excludere absolută a aplicării legii străine, adică
o înlăturare a conflictului de legi.
Unilateralismul şi bilateralismul soluţiilor conflictualiste nu reprezintă soluţii ce se exclud
reciproc, ci dimpotrivă se completează, atâta timp cât orice soluţie conflictualistă unilaterală este
susceptibilă de interpretare şi aplicare bilaterală. Pornind de la definiţia dată conflictului de legi ca fiind
de principiu o problemă de opţiune între aplicarea legii proprii sau a legii străine ca lege competentă să
soluţioneze un raport juridic cu element de extraneitate, de principiu el se caracterizează prin bilateralism,
fără a exclude unilateralismul.
Conflict de suveranitate şi conflict de interese
Până în secolul al XIX-lea şi chiar la începutul secolului XX, atât doctrina, cât şi legiuitorul şi
jurisprudenţa au considerat conflictul de legi ca fiind un conflict de suveranitate. Supunerea persoanelor
legilor şi jurisdicţiilor unui stat reprezintă un act de putere al statului, al unei autorităţi politice.
Tributari tezei naturii de drept public a soluţiilor conflictualiste şi faptului că nu se făcuse o
distincţie netă între dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat, doctrina a considerat de
cele mai multe ori că soluţionarea conflictului de legi nu poate fi altceva decât un conflict de suveranităţi.
La această soluţie s-a ajuns pornindu-se de la ideea că orice lege este edictată de către un legiuitor
suveran, iar norma juridică având caracter obligatoriu datorită faptului că este sancţionată de către puterea
coercitivă a statului, ea nu se poate aplica decât în virtutea puterii suverane atât pe teritoriu propriu cât şi
pe un teritoriu străin.
Considerând conflictul de legi drept un conflict de suveranităţi înseamnă că ori de câte ori o lege
străină se aplică de către for, aceasta se face în temeiul puterii suverane a legii străine care considerându-
se competentă va pretinde aplicarea înlăturând aplicarea legii forului. Cu alte cuvinte, în momentul în care
forul aplică legea străină suveranitatea statului forului se înclină în faţa suveranităţii statului străin. Dacă
luăm în considerare calificarea conflictului de legi drept un conflict de suveranităţi înseamnă să admitem
ideea că ori de câte ori se aplică o lege străină suveranitatea forului consimte o breşă pentru a face loc
suveranităţii statului străin să îşi aplice propria lege în temeiul puterii proprii .Această soluţie este de
neadmis din perspectiva regulilor dreptului internaţional public, pentru că suveranitatea care este o
noţiune absolută, devine discutabilă sub aspectul acestui caracter. Pe de altă parte, soluţia conflictului de
legi privit ca un conflict de suveranităţi plasează întreaga argumentare a naturii sale juridice pe tărâmul
dreptului internaţional public, ceea ce contrazice, până la anulare natura de drept privat a reglementării
raporturilor juridice stabilite între particulari în raporturile internaţionale.
În secolul al XIX-lea, chiar dacă în rezolvarea celorlalte probleme s-au situat pe poziţii
universaliste sau particulariste; internaţionaliste sau naţionaliste, teritorialiste sau personaliste, majoritatea
juriştilor au considerat conflictul de legi ca fiind un conflict de suveranitate.
O poziţie diferită a avut doar romanistul german Friedrich-Karl von Savigny, care în tomul VIII
al Tratatului de drept roman apărut în 1849 şi consacrat domeniului de aplicare a legii în spaţiu şi timp
41
arată că „punctul de vedere dominant al legislaţiilor şi al practicii moderne nu mai este cel al menţinerii
exclusive a propriei autorităţi”291. El a arătat că la stabilirea legii aplicabile, problema de rezolvat este de a
determina pentru fiecare raport juridic domeniul de drept cel mai corespunzător cu natura proprie şi
esenţială a acelui raport. Savigny, legislaţia, practica şi doctrina secolului XX au insistat asupra existenţei
unui interes al statului de a aplica propria lege.
În susţinerea soluţiei conflictului de legi drept un conflict de interese putem propune următoarele
argumente: - neaplicarea legii proprii unui raport juridic nu aduce atingere autorităţii proprii, atâta timp
cât legiuitorul nu are voinţa şi interesul ca legea proprie să se aplice în mod special acelui raport juridic; -
interesul presupune ca acel raport juridic să privească în mod special statul, ceea ce în raporturile de drept
privat întâlnim mai rar; - atâta timp cât legea proprie este întotdeauna aplicată raporturilor juridice
interne, legiuitorul nu este prea mult afectat de neaplicarea legii proprii unui raport internaţional, mai ales
când acesta nu are o legătură prea puternică cu propriul sistem de drept, iar pe de altă parte raporturile
internaţionale sunt mult mai puţine decât cele interne; - legiuitorul indică de regulă care sunt situaţiile în
care lasă posibilitatea ca o lege străină să fie aplicată în locul legii proprii sau o judecată realizată pe un
teritoriu străin să îşi producă efecte pe teritoriul propriu; - în această situaţie legiuitorul are în vedere doar
interese particulare, personale, care sunt esenţiale pentru respectarea drepturilor subiective ale indivizilor,
nu şi interese generale, naţionale, situaţie în care nu permite aplicarea legii străine; - când instanţa
aplicând normele proprii de drept internaţional privat constată că legea internă nu este aplicabilă, ea nu
poate să vadă prin aceasta o atingere adusă autorităţii proprii, ci faptul că în situaţia juridică respectivă
drepturile subiective ale părţilor sunt mai bine ocrotite dacă se aplică legea străină care are un interes mai
mare de a reglementa acel aspect al raportului juridic.
În susţinerea acestei teze evidenţiem şi faptul că întreaga literatură contemporană a admis că
legea străină se aplică de for nu în temeiul autorităţii proprii, ci în temeiul autorităţii conferite de normele
conflictuale ale forului şi în raport de acest argument juridic conflictul de legi apare în mod evident a fi un
conflict de interese, respectiv dintre interesul legii proprii sau al unei legi străine de a rezolva anumite
aspecte ale raportului juridic, pentru a fi cât mai bine ocrotite drepturile subiective ale indivizilor, în
condiţiile respectării ordinii publice în dreptul internaţional privat. Teza conflictului de legi ca fiind un
conflict de interese este singura compatibilă cu natura dreptului internaţional privat, orice altă calificare
mutându-ne pe tărâmul dreptului public, ceea ce ar fi evident fals. Ea corespunde pe deplin naturii
dreptului internaţional privat, specificului acestuia şi mai ales modului de reglementare de către orice
legiuitor naţional a raporturilor juridice cu element de extraneitate.
În momentul legiferării, legiuitorul naţional are în vedere raporturile sociale care prezintă
interesul de a fi reglementate juridic. Aceste raporturi sunt în mod covârşitor cele de drept intern,
indiferent că ele sunt de natură privată sau publică. Date fiind competenţele de reglementare prin norme
obligatorii a conduitei subiectelor de drept, sub autoritatea de reglementare juridică cad toate raporturile
petrecute în limitele teritoriului naţional. Raporturile juridice stabilite între particulari ce transced
graniţelor statului, în ciuda diversificării şi multiplicării lor în ultimul secol, privindu-le cantitativ sunt
mult mai puţin numeroase decât cele din dreptul intern ce formează principalul obiect de reglementare
juridică al oricărui legiuitor naţional. În situaţia raporturilor juridice cu element de extraneitate, legiuitorul
naţional va proceda la o analiză delicată, apreciind din perspectiva interesului său de reglementare
juridică ce situaţii juridice cad cu precădere în sfera sa de autoritate şi care dintre acestea prezintă o
legătură slabă cu propriul sistem de drept, astfel încât forul se va considera prea puţin interesat de
reglementarea lor, lăsându-le să fie reglementate de către un alt legiuitor.
Subliniem că acest demers logico-juridic evidenţiază caracterul soluţionării conflictului de legi de
a fi o problemă de opţiune, inclusiv din perspectiva exprimării interesului oricărui legiuitor naţional de a
situa un raport juridic cu element de extraneitate sub propria autoritate sau de a lăsa posibilitatea altui stat,
prin propria putere de reglementare juridică să procedeze de această manieră. Teza considerării
conflictului de legi drept un conflict de interese este singura compatibilă cu natura şi substanţa dreptului
internaţional privat, cât şi a conflictului de legi.
Teza conflictului de suveranităţi a fost specifică secolului al XIX-lea, fiind legată strâns de lipsa
unei demarcaţii între dreptul internaţional public şi privat şi considerarea acestuia din urmă ca o parte
componentă a dreptului internaţional public. Problemele conflictualiste erau cercetate în legătură cu
aplicarea legii civile în spaţiu, timp şi cu privire la persoane, sau în raport cu soluţionarea litigiilor
comerciale. Deşi se opera în principal cu instituţii, concepte şi principii de drept civil în sens larg, temeiul
aplicării legii străine era considerat a fi o problemă de drept public, atâta timp cât se fundamenta pe
principiul suveranităţii.

291
Pierre Mayer, op.cit., p.53-54.
42
 Doctrina contemporană a părăsit total această teorie. Calificarea conflictului de legi drept un
conflict de interese are în vedere un conflict de interese pe plan intern şi nu internaţional întrucât
problema reglementării juridice este o problemă de drept intern a oricărui stat, iar relaţiile internaţionale
se reglementează pe cale convenţională între state.
Chiar dacă, în literatura naţională observăm că se tratează mai puţin problema calificării
conflictului de legi drept un conflict de interese şi nu de suveranităţi, în ceea ce ne priveşte considerăm că
este esenţială prezentarea sa pentru lămurirea noţiunii de conflict de legi, ea explicând întregul mecanism
al soluţionării sale, iar pe de altă parte susţinând natura şi specificul dreptului internaţional privat.
Universalism şi particularism
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea aproape toţi autorii sunt universalişti, ei considerând că
regulile de rezolvare a conflictelor de legi trebuie să fie uniforme pentru toate ţările, ceea ce va asigura
conformitatea lor cu un model comun.
Pentru Savigny, comunitatea este asigurată de dubla moştenire romană şi creştină pentru ţările
europene şi care face posibilă o uniformitate în domeniul conflictual. În plus, a mai considerat că
dezvoltarea dreptului internaţional va fi un proces ştiinţific şi astfel va îmbrăca trăsătura de universalitate
ca orice ştiinţă292. El a insistat în opera sa în evidenţierea caracterului practic al uniformităţii, considerând
că hotărârea luată asupra unui raport internaţional va fi mereu aceeaşi, indiferent de ţara unde a avut loc
judecata. A observat totodată că această armonie de soluţii este greu de realizat pentru că nu există
obligaţia statelor de a se conforma unui model. În acest sens a propus realizarea unui acord tacit între
statele suverane, excluzând ideea unei simple curtoazii (comitas) sau a unui principiu superior preexistent.
Pentru cei care au văzut în conflictul de legi un conflict de suveranitate, universalismul constă în
obligaţia ce revine fiecărui stat de a respecta suveranitatea celorlalte. Această idee a fost împărtăşită de
Mancini şi Pillet.
Profesor universitar şi om politic italian, Mancini a afirmat că „fiecare suveranitate, dacă nu vrea
să eludeze obligaţiile ce îi revin şi să se facă vinovată de o violare a legilor internaţionale nu poate să
refuze în mod legitim aplicarea legilor străine pe teritoriul său şi să supună persoanele şi raporturile
juridice, care prin natura lor depind de aceste legi, acţiunii incompetente a legii teritoriale 293. Mancini a
mai remarcat că limitele în care se aplică legea străină sunt date de dreptul internaţional public. El a mai
observat că dreptul internaţional privat pozitiv este cel realizat de state prin legislaţie şi jurisprudenţă şi
nu de doctrină, iar statele adoptă legile în funcţie de interesele proprii, de aceea a propus încheierea de
tratate internaţionale pentru a se adopta pe această cale reguli conflictuale identice. Mancini şi-a dedicat o
bună parte din viaţă şi opera sa punerii în practică a acestor idei, înfiinţând în anul 1873 Institutul de drept
internaţional, iar în anul următor (1874) Jurnalul de drept internaţional privat, ideile sale regăsindu-se şi
în Tratatele încheiate în cadrul Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga din 1893.
Profesor la facultatea de drept din Paris, Pillet a alăturat dreptul internaţional privat dreptului
public, considerându-l ca o ramură desprinsă din cadrul dreptului internaţional public294 şi astfel a
considerat conflictul de legi ca fiind un conflict de suveranitate. Universalismul teoriei sale constă în
faptul că pornind de la caracterul general şi permanent al legilor a propus soluţionarea conflictului de legi
după regula de a da întâietate legii acelui stat care are cel mai mare interes în reglementarea raportului
juridic, în funcţie de scopul urmărit de legile în conflict.
Rolul din ce în ce mai scăzut al izvoarelor internaţionale de drept privat a permis la sfârşitul
secolului XIX afirmarea tezei particulariste. Autori ai epocii cum sunt Anzilotti în Italia, Etienne Bartin în
Franţa, Franz Kahn în Germania, susţinând ideea conflictelor de suveranitate au remarcat că fiecare stat
are propriul său sistem de soluţionare a conflictelor de legi. Ei au subliniat că regulile conflictuale sunt
reguli naţionale ale fiecărui stat, ca şi celelalte instituţii din dreptul intern de care sunt strâns legate.
Regulile conflictuale nu sunt decât proiecţia în dreptul internaţional a instituţiilor din dreptul intern. Ca
orice reacţie, teza susţinută de aceşti autori se caracterizează printr-un exces în susţinerea
particularismului.
Doctrina contemporană295 dă dovadă de realism. Ea constată că dreptul internaţional privat are în
mod esenţial izvoare naţionale, abandonând teza unui mare sistem dogmatic şi aprioric de soluţionare a
conflictului de legi. În acelaşi timp caută să coordoneze diferitele sisteme de legi, considerând că o
apropiere între ele este posibilă, fie prin acţiunea unilaterală a fiecărui stat, fie prin studii de drept
comparat.

292
Pierre Mayer, op.cit., pp.54-56.
293
Mancini, De l’utilité de rendre obligatoires les règles générales du droit international privé, Clunet, Paris, 1874, p.228.
294
Pillet, Traité pratique de droit international privé, Paris, Sirey, 1923, pp. 18-21.
295
Paul Lerebours-Pigeonnière, Henri Battifol, Paul Lagarde, Yvon Loussouran, Pierre Bourel, Pierre Mayer, Bernard Audit,
Dominique Holleaux, Jaques Foyer ş.a. – referindu-ne la lucrările citate în curs.
43
 Majoritatea autorilor au evidenţiat şi posibilitatea unificării convenţionale parţiale a regulilor
conflictuale pentru un număr destul de mare de state, observându-se tratatele bi şi multilaterale încheiate
de state în domenii care afectează viaţa cotidiană a indivizilor. Această teză este împărtăşită şi de dreptul
internaţional privat român, atât legislativ, cât şi în doctrină.
Particularismul soluţiilor conflictualiste este susţinut astăzi de o serie de argumente, dintre cele
mai importante amintind următoarele: - soluţiile conflictualiste le găsim în principal în diferitele sisteme
naţionale de drept, orice sistem juridic având propriul sistem conflictualist construit pe baza principiilor şi
instituţiilor juridice din dreptul intern; - sancţiunea specifică are tot un caracter particular, raporturile
juridice cu element de extraneitate fiind soluţionate întotdeauna de instanţe naţionale, care judecă după
propriile norme conflictuale şi cu aplicarea propriilor norme materiale de drept procesual şi de drept
substanţial, ceea ce face ca de multe ori soluţia dată asupra litigiului să fie diferită în funcţie de instanţa
naţională sesizată cu judecarea lui; - izvoarele dreptului internaţional privat, în ciuda adoptării unor
convenţii internaţionale în materie, în principal rămân de ordin intern, normele de drept internaţional
privat fiind cuprinse în izvoarele juridice interne din fiecare sistem de drept.
În ciuda vocaţiei universaliste, datorită caracterului internaţional al raporturilor juridice,
soluţionarea conflictului de legi rămâne în principal ca fiind caracterizată de particularism. Dezideratul
universalismului exprimat cu precădere de Savigny rămâne în continuare la acest stadiu, transformările
aduse în epoca contemporană şi mai ales în zilele noastre dată de mondializarea relaţiilor internaţionale de
natură economică, socială şi politică neaducând transformări de substanţă în privinţa soluţionării
conflictului de legi de pe poziţii particulariste.
Cu privire la caracterizarea conflictului de legi ca fiind universalist sau particularist, doctrina
contemporană o putem considera ca fiind particularistă şi fără un caracter exclusivist. Sistemele
contemporane de drept se situează pe poziţii particulariste, punând în evidenţă faptul că fiecare stat are
propriul său ansamblu de norme conflictuale, integrate dreptului intern, iar soluţiile date în anumite
materii diferă de la stat la stat, în funcţie de regulile şi normele proprii de drept internaţional privat. Între
normele materiale din dreptul intern şi normele conflictuale există o strânsă legătură, regulile conflictuale
depind de instituţiile juridice din dreptul intern privat şi împreună exprimă aceeaşi ordine juridică, au la
bază aceeaşi concepţie juridică. Îmbrăţişând aceeaşi poziţie, doctrina contemporană se situează pe tărâmul
unui particularism declarat, fără niciun echivoc.
Poziţia particularistă nu este însă exclusivistă, absolutistă. Pornind de la constatarea că alături de
marele număr de izvoare interne, naţionale există şi un număr mai limitat de izvoare internaţionale, cât şi
de la faptul că din ce în ce mai des statele încheie tratate internaţionale ce conţin norme conflictuale în
domenii ce au un impact deosebit asupra vieţii cotidiene a oamenilor (raporturi de familie, ocrotirea
drepturilor minorilor, raporturi comerciale, vânzarea-cumpărarea internaţională de bunuri, raporturi de
moştenire, accidente rutiere ş.a.), de asemenea ţinând cont şi de eforturile dreptului comparat de a pune în
evidenţă soluţii asemănătoare, chiar comune pentru diferite situaţii juridice s-a ajuns la concluzia că este
posibilă o oarecare coordonare a sistemelor de drept folosindu-se ca mijloc tocmai cele amintite mai sus.
Dreptul comparat ne demonstrează că în ultima vreme s-au constituit grupuri de state, care în
raport de interesele urmărite şi pe fondul unei afinităţi pronunţate a reglementărilor interne au ajuns pe
calea convenţiilor internaţionale, la elaborarea unui drept comun în materie. Când facem această
consideraţie avem în vedere situaţia ţărilor nordice din Europa, grup format din Suedia, Finlanda,
Norvegia, Danemarca şi Islanda. Aceste ţări au ajuns la o coordonare a legislaţiilor interne în anumite
materii ale dreptului, pe calea adoptării unor legi uniforme. Fără a ne situa pe poziţii universaliste trebuie
să recunoaştem această realitate ce o putem caracteriza ca o unificare parţială a regulilor conflictuale pe
cale convenţională.
Un alt exemplu de reglementare a relaţiilor internaţionale de drept privat prin norme uniforme
este cel dat de sistemul juridic al Uniunii Europene. Tratatele constitutive ale Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, Comunităţii Europene pentru Energie Atomică şi Comunităţii Economice
Europene, precum şi actele de modificare a acestora, convenţiile încheiate de statele membre, actele cu
caracter obligatoriu adoptate către organele comunitare în forma regulamentelor, deciziilor şi directivelor
conţin uneori şi norme de aplicare imediată ce privesc, din punctul de vedere al dreptului internaţional
privat o reglementare uniformă a unor raporturi juridice cu element de extraneitate.
Chiar dacă normele dreptului comunitar sunt şi de natură publică, privind instituirea
Comunităţilor, puterile de care se bucură acestea, raporturile dintre statele membre în interiorul Uniunii
ş.a., o parte din regulile comunitare sunt şi de drept privat, ele fiind strâns legate de libera circulaţie a
factorilor de producţie, respectiv libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, iar
normele comunitare prin care se instituie un regim juridic uniform în această materie în întreg spaţiul
comunitar sunt norme de aplicare imediată ce soluţionează raporturi juridice cu element de extraneitate.
44
 Accesul direct al resortisanţilor comunitari, persoane fizice şi persoane juridice la jurisdicţia
comunitară dată de un ansamblu de organe, în principal Curtea de Justiţie de la Luxemburg şi Tribunalul
de primă instanţă ce funcţionează pe lângă aceasta, fiind nu numai o jurisdicţie internă a Uniunii
Europene, dar şi o jurisdicţie internaţională, prin natura sa raportată la jurisdicţiile naţionale, reprezintă un
aspect de universalizare a rezolvării raporturilor internaţionale de drept privat. Existenţa jurisdicţiei
comunitare, aparte şi distinctă de jurisdicţia statelor membre nu înfrânge caracterul particularist, întrucât
norma comunitară, normă de aplicare imediată pentru toate statele membre ale Uniunii Europene este
aplicată şi de instanţele naţionale, astfel că soluţia dată raporturilor de drept privat are caracter particular.
Cum mult mai numeroase sunt cazurile de aplicare a dreptului comunitar de către instanţele
naţionale, dat fiind faptul că dreptul comunitar este un drept intern al statelor membre, integrat în
sistemele naţionale juridice. Ca atare, cantitativ sunt mai numeroase soluţiile particulariste, date de
instanţele naţionale, în raport de cele date de Curtea de Justiţie de la Luxemburg. Particularităţile date de
existenţa Uniunii Europene şi sistemul său juridic subliniază valabilitatea tezei particularismului soluţiilor
conflictualiste în epoca contemporană, fără a nega tendinţa de universalizare, ce rămâne totuşi firavă dacă
o privim prin raportare la restul statelor lumii şi ansamblul raporturilor juridice cu element de
extraneitate.
Naţionalism şi internaţionalism
În dreptul internaţional privat naţionalismul reprezintă preferarea legii proprii în concurs cu cea
străină. Unii autori au observat că mai ales după războaie se adoptă de state o poziţie naţionalistă, cu mare
greutate acceptându-se aplicarea unei legi străine. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori care a ilustrat
această teză a fost J. P. Niboyet (Franţa, prima jumătate a secolului XIX), de regulă autorii care au
îmbrăţişat teza particularismului au fost şi adepţi ai naţionalismului, în timp ce autorii care au împărtăşit
teza universalismului au fost şi adepţi ai internaţionalismului care postulează egalitatea între state296.
Opoziţia între naţionalism şi internaţionalism este mai puţin absolută decât o arată termenii, iar
dacă studiem cu atenţie opera diverşilor autori observăm că în susţinerea unor teze se situează pe poziţii
internaţionaliste, iar a altora dintre ele pe poziţii naţionaliste. Astfel, Mancini susţinând teza
universalismului s-a situat pe poziţii internaţionaliste, dar în momentul în care a fundamentat teza asupra
naţiunii şi rolul legii naţionale s-a situat evident pe poziţii naţionaliste. Niboyet a fost naţionalist când a
afirmat întâietatea ordinii de drept intern asupra celei internaţionale, dar s-a situat pe poziţii
internaţionaliste când a afirmat că forul trebuie să respecte competenţa pe care legea străină şi-o atribuie
prin norme proprii, în măsura în care nu aduce atingere legii forului.
Din perspectiva unui sistem de drept reglementarea raportului juridic prin norme materiale de
aplicare imediată înseamnă o împărtăşire a tezei naţionaliste, în timp ce soluţionarea prin folosirea
normelor conflictuale, astfel admiţându-se conflictul de legi are semnificaţia împărtăşirii
internaţionalismului. Cum în orice sistem de drept unele situaţii juridice sunt reglementate prin norme
materiale, iar altele prin norme conflictuale, cele două teze sunt împărtăşite deopotrivă.
Referindu-ne la raportul naţionalism-internaţionalism putem afirma că doctrina contemporană se
situează pe poziţii internaţionaliste, întrucât pornind de la recunoaşterea principiului suveranităţii se
pronunţă egala recunoaştere a legilor civile interne aparţinând diferitelor state ca legi aplicabile în
soluţionarea unui raport juridic cu element străin, dacă normele dreptului internaţional privat le
desemnează ca fiind competente.
În concepţia actuală, soluţionarea conflictului de legi înseamnă recunoaşterea posibilităţii
aplicării legii străine în situaţia în care normele conflictuale ale forului desemnează legea străină a fi
competentă în rezolvarea raportului juridic sau a unui aspect al acestuia. Prin lege străină înţelegem legea
internă a oricărui stat terţ faţă de for, chiar şi legea unui stat nerecunoscut în planul dreptului internaţional
sau legea unui stat, land membru al unei federaţii de state. Se observă cu evidenţă că în zilele noastre
concepţia cu privire la conflictele de legi este internaţionalistă. În zilele noastre, a fi naţionalist în acest
domeniu înseamnă a nu recunoaşte posibilitatea aplicării legii civile străine şi nici un stat civilizat nu se
mai situează pe astfel de poziţii.
Personalism şi teritorialism
Personalismul constă în recunoaşterea unui rol important legii naţionale a indivizilor ca lege
personală, luându-se în considerare ca punct de legătură cetăţenia persoanei. Teritorialismul acordă
întâietate teritoriului ca legătură a raportului juridic, luând în considerare locul situării bunurilor, locul
întocmirii actelor juridice, locul producerii delictului civil sau domiciliul persoanei în determinarea legii
sale personale, în locul cetăţeniei. Se observă că personalismul şi teritorialismul sunt două tendinţe opuse,
numai că punctele de plecare pentru fiecare dintre ele sunt doar diferite, fără a fi în nici un caz în opoziţie.

296
Pierre Mayer, op.cit., p.57.
45
 Teritorialismul răspunde cerinţei de a aplica cât mai des legea forului, în timp ce de multe ori o
lege străină este aplicată de for doar cu titlu de lege naţională. Astfel de consideraţii întâlnim în opera lui
Niboyet şi d’Argentré, pentru ei teritorialismul fiind un aspect al naţionalismului.
Personalismul fundamentat de Mancini porneşte de la ideea de bază că cetăţenia este temeiul
drepturilor indivizilor, persoanelor, iar fiecare stat trebuie să respecte suveranitatea celorlalte state. Sub
acest aspect teoria personalistă a lui Mancini este în acelaşi timp şi internaţionalistă. În fundamentarea
teoriei sale, pornind de la un principiu de drept public deduce importante consecinţe în dreptul
internaţional privat, arătând că dreptul privat (civil) este personal şi naţional şi trebuie ca atare să
însoţească persoana chiar şi în afara graniţelor statului, şi că în afara teritoriului ţării sale, orice individ are
dreptul să ceară autorităţilor străine, ca în calitatea sa de om şi în numele principiului naţionalismului să i
se recunoască şi respecte dreptul său privat naţional. Doar legile penale şi ordinea publică pot înlătura
aplicarea legii naţionale. Teoria personalistă a lui Mancini a fost împărtăşită de statele naţionale formate
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o regăsim în legislaţia italiană, română, spaniolă, franceză, fiind
cu succes invocată atât pe tărâmul dreptului public, cât şi al dreptului privat.
Observăm că în sistemele juridice naţionale teritorialismul are o aplicaţie mult mai mare, punctele
de legătură cu caracter teritorial fiind mult mai numeroase: locul situării bunurilor, locul încheierii actelor
juridice, locul producerii delictului, locul apariţiei prejudiciului, locul executării contractului, domiciliul,
sediul persoanei juridice, locul judecării litigiului. Considerentele de la care se pleacă în fundamentarea
acestor elemente de localizare sunt atât de drept public (teritoriu-suveranitate), cât şi de drept privat.
Cele două teorii asupra personalismului şi teritorialismului nu se confundă cu personalitatea şi
teritorialitatea legilor. Sistemul personalităţii legilor, apărut la începutul evului mediu constă în afirmarea
caracterului personal al legilor în toate materiile. Unui individ i se aplică legea tribului, grupului etnic din
care face parte în rezolvarea tuturor raporturilor juridice, indiferent de domeniu, unui străin neputându-i-
se aplica legea respectivă pentru că nu are aceeaşi origine etnică, şi deci nu-i este aplicabilă în nici o
situaţie. Legea proprie, indiferent de domeniu, îl urmăreşte pe individ oriunde s-ar afla, acest sistem
excluzând în mod evident conflictul de legi.
Sistemul teritorialităţii legilor, care a succedat în timp pe cel al personalităţii porneşte de la
afirmarea caracterului teritorial al cutumelor ce constă în faptul că pe un teritoriu dat se aplică legea
locală tuturor persoanelor, fără a distinge între naţionali şi străini şi tuturor situaţiilor juridice, autorităţile
cu atribuţii jurisdicţionale aplicând doar legea proprie tuturor raporturilor juridice. Şi acest sistem exclude
conflictul de legi, deosebindu-se de teritorialism care are ca punct de plecare natura punctului de legătură
într-un raport juridic internaţional. Sistemul teritorialităţii legilor aparţine şi el istoriei.
În epoca modernă putem vorbi doar de teoria personalismului şi cea a teritorialismului care sunt
strâns legate de localizarea raporturilor juridice cu element de extraneitate.
În epoca contemporană, în ceea ce priveşte raportul personalism - teritorialism putem afirma că în
toate sistemele de drept se recunoaşte că raportul juridic poate primi o localizare subiectivă atunci când se
are în vedere calitatea subiectului, ca în situaţia localizării în funcţie de cetăţenia persoanei fizice sau de
naţionalitatea capitalului ori a asociaţilor ce compun persoana juridică, după cum poate primi o localizare
obiectivă, ca în situaţia alegerii legii aplicabile în funcţie de domiciliul persoanei fizice, sediul persoanei
juridice, locul situării bunurilor, locul producerii delictului, locul apariţiei prejudiciului, locul încheierii
actului juridic, locul executării contractului, locul judecării litigiului, domiciliul comun al soţilor,
autoritatea competentă ş.a. Chiar dacă recunosc ambele teorii, unele sisteme de drept fac o aplicaţie mai
restrânsă teoriei personaliste, în măsura în care consideră ca lege personală legea de domiciliu. Alte
sisteme fac o aplicaţie mai restrânsă a teritorialismului dacă stabilesc ca lege personală legea naţională a
persoanei, astfel încât mari domenii cum sunt starea şi capacitatea persoanei, succesiunea bunurilor
mobile, raporturile de familie să fie cârmuite de legea cetăţeniei persoanei fizice.
De cele mai multe ori statele unitare au adoptat sistemul legii naţionale, în timp ce statele federale
sau cu reglementări juridice regionale distincte au adoptat soluţii teritorialiste în domeniul stării şi
capacităţii persoanei, raporturile de familie şi succesiuni mobiliare, din nevoia de a putea soluţiona
conflictele de legi întrucât cetăţenia nu le oferă un criteriu optim de localizare. Mai mult, unele state, în
materiile enunţate fac în egală măsură aplicarea personalismului şi teritorialismului pentru că stabilesc ca
punct de legătură pentru naţionali cetăţenia, iar pentru străini sau apatrizi aflaţi pe teritoriul unui astfel de
stat le aplică legea locală, legea forului. Uneori, observăm că un sistem de drept adoptă de principiu drept
criteriu de localizare cetăţenia, iar în subsidiar foloseşte domiciliul, ceea ce subliniază faptul că nu putem
realiza o demarcaţie strictă între personalism şi teritorialism, ambele soluţii caracterizând rezolvarea
conflictelor de legi.

46
 Spre deosebire de secolele trecute în care teritorialismul era o adevărată trăsătură a soluţionării
conflictelor de legi, în epoca contemporană îmbinarea armonioasă a persona- lismului cu teritorialismul
putem aprecia că reprezintă caracterul principal.
Natura de drept privat sau de drept public
Unii autori consideră că alături de analiza făcută anterior cu privire la caracterizarea conflictului
de legi ca fiind o problemă bilaterală sau unilaterală, un conflict de interese sau de suveranităţi,
universalistă sau particularistă, cu caracter naţionalist sau internaţionalist, personalist sau teritorialist se
impune şi precizarea drept caracter al conflictului de legi natura sa de a fi o problemă de drept privat 297.
Când se face această evidenţiere se tratează despre natura de drept privat a ramurii juridice, arătându-se
drumul parcurs de la calificarea în secolele trecute ca fiind o ramură de drept public, parte componentă a
dreptului internaţional public, iar pe de altă parte sunt arătate interferenţele pe care le prezintă dreptul
internaţional privat cu alte ramuri de drept, în special cu dreptul internaţional public ș.a.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că a fost în mod corespunzător tratată natura de drept privat a
dreptului internaţional privat în secţiunea dedicată acestei probleme în Titlul I, Capitolul V al cursului,
toate consideraţiile prezentate cu privire la natura juridică a ramurii de drept fiind valabile şi pentru
susţinerea naturii de drept privat a conflictului de legi. Considerarea conflictului de legi drept un conflict
de interese susţine natura de drept privat. Alte argumente esenţiale sunt metoda specifică de soluţionare a
conflictului de legi, întrucât metoda conflictualistă fiind o problemă de opţiune implică egala recunoaştere
a sistemelor de drept aflate în conflict, iar pe de altă parte priveşte interesele purtate de particulari
persoane fizice şi persoane juridice de drept privat. Conflictul de legi are drept obiect determinarea legii
aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate stabilit între persoane fizice şi persoane juridice
situate pe poziţie de egalitate juridică, elementul de autoritate fiind exclus sub aspectul raportului dintre
subiectele de drept internaţional privat.
Soluţionarea conflictului de legi reprezintă un act de drept public numai din perspectiva puterii de
reglementare a statului prin norme conflictuale a modului de rezolvare a concursului dintre două sau mai
multe legi ce pretind aplicarea faţă de o situaţie juridică dată. Interesul de reglementare juridică, problemă
de drept intern a fiecărui legiuitor naţional nu trebuie privită în mod simplist pentru că, prin natura sa
orice act de reglementare prin norme obligatorii este o problemă de autoritate întrucât ţine de puterea de
reglementare juridică a statului. Dintotdeauna doar statul a dispus şi dispune de puterea de reglementare
juridică sui juris, exercitând un monopol absolut în acest domeniu. Cele arătate ţin de fapt de o apreciere
făcută chiar de la începutul studiului, anume faptul că dreptul internaţional privat există în limitele pe care
dreptul public le permite. Numai că în privinţa stabilirii naturii soluţiilor conflictualiste de a fi o problemă
de drept public sau de drept privat, argumentele ce ţin strict de teoria conflictului de legi ne conduc la
caracterizarea sa ca fiind o problemă de drept privat, în acord cu natura juridică a dreptului internaţional
privat.

297
A se vedea în acest sens Yvon Loussouran, Pierre Bourel, op.cit., pp.159-166.
47