DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

Prof.univ.dr. Bianca Maria Carmen PREDESCU

PRELEGEREA nr. 2

METODA DE REGLEMENTARE JURIDICĂ

Existenţa elementului de extraneitate în cadrul raportului juridic de drept privat care atrage
vocaţia cel puţin a două sisteme naţionale de drept de a se aplica în rezolvarea raportului juridic a dus în
mod necesar la găsirea unei metode specifice de reglementare, total distinctă de cea întâlnită în cazul altor
ramuri ale dreptului intern. Criteriul situaţiei reciproce a subiectelor, respectiv de a se afla pe poziţie de
egalitate juridică sau de subordonare pe care îl întâlnim în ramurile dreptului public şi privat intern nu pot
constitui un criteriu satisfăcător în reglementarea raportului de drept internaţional privat.
În vederea reglementării raporturilor internaţionale dintre particulari numai criteriul determinării
legii aplicabile situaţiei juridice avută în vedere poate constitui metoda specifică de reglementare juridică.
Ţinând cont de particularităţile procesului de legiferare raportate la interesul statului de a
reglementa prin norme obligatorii situaţiile juridice apărute sub autoritatea proprie s-a observat că uneori,
datorită unor interese de ordine publică, cum sunt aspectele ce ţin de organizarea şi administrarea justiţiei,
a altor organe ale statului, recunoaşterea drepturilor subiective străinilor, reglementarea unor probleme ce
ţin de organizarea socială, economică, politică a statului, legiuitorul naţional reglementează direct raportul
juridic cu element de extraneitate, norma proprie aplicându-se nemijlocit în soluţionarea situaţiilor avute
în vedere. În acest caz, legea străină, chiar dacă ar avea o vocaţie de principiu să se aplice, ea este
înlăturată prin voinţa legiuitorului naţional pe teritoriul căruia au apărut situaţiile reglementate astfel de
el. În măsura în care nu intervin considerentele arătate în precedent, legiuitorul naţional cântăreşte între
interesele generale şi cele particulare, instituind norme ce corespund raportului dintre aceste două
categorii de interese prin care determină în mod generic fie competenţa legii proprii, fie competenţa legii
străine, după cum una sau alta dintre ele prezintă un interes mai mare de soluţionare a situaţiei de drept.
Fie pentru a arăta în mod expres cazurile în care se aplică legea proprie, fie pentru a reglementa
concursul dintre mai multe legi, indicarea legii aplicabile va îmbrăca o formulă de exprimare cu caracter
general. Această metodă specifică de reglementare juridică a raporturilor de drept internaţional privat este
cunoscută ca fiind metoda conflictualistă întrucât prin intermediul ei se soluţionează conflictul de legi
(posibilitatea a două legi aparţinând unor state diferite să se aplice în reglementarea unui raport juridic cu
element de extraneitate).
Punându-se întrebarea dacă toate procedeele descrise anterior se încadrează în una şi aceeaşi
metodă, în timp s-a considerat că genul îl constituie metoda conflictualistă, adică soluţia juridică prin care
legiuitorul naţional alege dintre sistemele aflate în conflict legea competentă. Modul direct sau indirect de
desemnare a legii aplicabile ţine de caracterul localizării, şi nu de metoda aleasă. Cât priveşte situaţiile în
care legiuitorul naţional instituie norme cu aplicare directă în raportul juridic cu element de extraneitate
suntem în prezenţa unei specii sau varietăţi a metodei conflictualiste cunoscută sub denumirea metodei
aplicării normelor materiale, substanţiale de aplicare imediată.
Privind evoluţia istorică a raporturilor juridice cu element de extraneitate, observăm că problema
găsirii unui criteriu, nu numai cazuistic, dar şi general de a alege dintre legile aflate în conflict pe cea care
urmează să se aplice raportului sau unui aspect al raportului cu element de extraneitate a fost cea mai
veche, poate chiar prima problemă de drept internaţional privat. Dacă ne amintim doar de glosa „cunctos
populos.”1 cea mai veche mărturie scrisă a soluţiilor conflictualiste datată din secolul al XIII-lea priveşte
de fapt problema metodei de reglementare juridică specifică raportului cu element de extraneitate.

1
Cea mai cunoscută şi comentată este „Marea glosă” a lui Accursius de la 1228 scrisă pe marginea unei constituţii din anul 380
– Codul Justinian,Titlul I, carte I, sub titlul „De summa Trinitate et de fide catolica” – care începe astfel „Cunctos populos quos
nostrae clementiae regit imperium”… Deşi textul citat arată că „voim ca toate popoarele, care se află sub blânda noastră ocrotire,
să se afle în credinţa pe care Sf.Apostol Petru a dat-o Romanilor”, Accursius l-a interpretat în sensul că legea romană se aplică
tuturor persoanelor pentru care ea a fost edictată. Pe baza acestui raţionament, la întrebarea dacă un cetăţean din Bologna, în timp
ce se află la Modena poate fi judecat după statutele cetăţii sale a dat răspunsul că statutul oraşului Modena nu i se aplică, întrucât
el nu face parte dintre supuşii acelei autorităţi, după cum spune legea „cunctos populos”. Textul din dreptul roman a servit doar
de pretext pentru o soluţie nouă impusă de intensele relaţii comerciale şi interesele negustorilor de a se supune legii ţării lor în
ceea ce priveşte capacitatea de a contracta, întrucât era împotriva intereselor comerţului ca ei să se supună la atâtea legi străine,
1
 Pentru a pune în lumină problemele generale ce ţin de metoda specifică dreptului internaţional
privat Yvon Loussouarn şi Pierre Bourel arată: „Această disciplină ce are ca obiect reglementarea vieţii
private internaţionale nu se putea acomoda unei metode limitate particularismului dreptului civil sau
comercial intern, aplicabil vieţii private naţionale. Această metodă originală este metoda conflictuală,
conflictul de legi fiind în mod tradiţional, aşa după cum s-a demonstrat, nucleul dreptului internaţional
privat. De două zeci de ani încoace o controversă fundamentală agită şi divizează internaţionaliştii. Unii
autori pun în discuţie rolul principal al metodei conflictualiste ca procedeu de reglementare a raporturilor
internaţionale. O metodă concurentă ce constă în elaborarea de reguli materiale de drept internaţional ce
se dezvoltă în prezent se afirmă ca metodă ce îşi reclamă succesul”2.
Metoda conflictualistă
Metoda conflictualistă presupune următorul demers: în orice situaţie în care o instanţă sau un alt
organ jurisdicţional are de soluţionat un raport juridic cu element de extraneitate, observând că sunt
susceptibile de a se aplica atât legea proprie, cât şi legea străină cu care raportul juridic are legătură prin
elementul străin, pentru rezolvarea acestui raport juridic persoana chemată să aplice legea va consulta
reglementările din propriul sistem de drept pentru a determina legea aplicabilă. În orice situaţie de drept
există reguli după care se rezolvă astfel de structuri. Aceste reguli juridice se numesc conflictualiste
întrucât privesc soluţionarea conflictului de legi. Metoda astfel folosită poartă denumirea de metoda
conflictualistă şi putem considera că are un caracter universal, întâlnind-o în toate sistemele de drept.
Folosirea metodei conflictualiste presupune următoarele aspecte caracteristice:
1. Este o problemă de opţiune, de alegere între mai multe legi aplicabile, terminologia anglo-
americană choice of law exprimând în mod elocvent această trăsătură a metodei conflictualiste. Ea pune
în lumină şi caracterul normelor conflictuale, de a fi de regulă bilaterale, în sensul de a determina fie
competenţa legii proprii, fie competenţa legii străine, în funcţie de particularităţile litigiului.
2. Fiecare sistem de drept are propriul sistem conflictualist, adică propriile soluţii conflictualiste
cu caracter normativist, jurisprudenţial sau cutumiar, prin care se face alegerea legii aplicabile. S-a
considerat că aceasta nu exclude existenţa unor norme conflictuale stabilite pe calea convenţiilor
internaţionale3. Acest aspect ţine de izvoarele dreptului internaţional privat şi ale normelor conflictuale.
Existenţa unor norme conflictuale cuprinse în convenţiile încheiate de state nu înlătură acest caracter,
întrucât odată ratificate aceste convenţii internaţionale intră în dreptul intern al statelor semnatare şi ca
atare normele conflictuale conţinute în convenţii se includ în sistemul conflictualist intern.
3. Norma conflictuală desemnează legea aplicabilă fără a soluţiona direct raportul juridic cu
element de extraneitate. Regula de conflict are un caracter prejudicial, de trimitere, întrucât ea numai
alege, dintre legile aflate în concurs legea aplicabilă, aceasta putând fi legea proprie lex fori sau o lege
străină, ce se va aplica litigiului cu titlul de lex causae.
Deşi metoda conflictualistă ca metodă specifică de reglementare juridică în dreptul internaţional
privat are marele merit de a oferi o soluţionare corespunzătoare raportului juridic cu element de
extraneitate, ea nu a rămas la adăpostul criticilor. Dacă, de la afirmarea primelor soluţii conflictualiste şi
până în prima jumătate a secolului XX metoda conflictualistă a fost considerată principala metodă de
reglementare în dreptul internaţional privat, dezvoltarea comerţului internaţional şi rezolvarea acestor
raporturi juridice prin norme de aplicare imediată au pus în discuţie caracterul metodei conflictualiste de a
fi metoda principală, considerată de unii autori mai curând „un procedeu printre altele”4.
Ţinând cont de faptul că metoda conflictualistă prezintă o serie de inconveniente ce ţin de
complexitatea, incertitudinea şi chiar imprevizibilitatea soluţiei, în doctrina recentă s-a afirmat chiar
opinia reglementării cu precădere a raporturilor de drept internaţional privat prin norme de aplicare
imediată, soluţie ce prezintă avantajul unei simplităţi şi certitudini sporită5.
Principalele critici aduse metodei conflictualiste au fost complexitatea şi impreviziunea. S-a
considerat că această metodă este deosebit de complexă şi ca atare prezintă un grad mare de dificultate în

prin câte ţări au trecut, în exercitarea comerţului lor. Bianca Maria Carmen Predescu, Fundamentele normelor conflictuale,
Bucureşti, 2001, pp.15-16.
2
Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, Droit international privé, Dalloz, Paris, 1988, pp.67-68.
3
Ion P. Filipescu, Drept internaţional privat, Actami, Bucureşti, 1999, p.21.
4
Ph. Francescakis, Revue critique de droit international privé, 1966, p.1 şi Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, Droit international
privé, Dalloz, Paris,1988, p.70; Ion P. Filipescu, op.cit., p.22.
5
Yvon Loussouarn şi Pierre Bourel propun: „De lege lata metodei conflictuale i-au fost aduse deja atingeri în mod sensibil
datorită dezvoltării metodelor concurente, considerate ca preferabile. În unele domenii, cum ar fi în principal dreptul comerţului
internaţional ea nu mai este decât o tehnică de desemnare. De lege ferenda declinul său nu poate decât să se accentueze şi ar fi
benefic dacă acest lucru s-ar precipita. Această opinie ne-o exprimăm datorită inconvenientelor metodei conflictualiste, ce pot fi
grupate în trei idei: metoda conflictualistă prezintă o complexitate prea mare; ea presupune incertitudine şi imprevizibilitate”,
Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, Droit international privé, Dalloz, Paris, 1988, pp.70-71.
2
folosirea ei. Se reproşează că normele conflictuale prezintă o formulare abstractă, ceea ce ridică probleme
în aplicarea lor de către practicianul care nu este familiarizat cu specificul conflictului de legi, ţinând cont
de faptul că normele conflictuale sunt aplicate de judecătorii naţionali, care de regulă judecă litigii cu
caracter în exclusivitate intern.
Un alt aspect al complexităţii ţine de faptul că nu în toate sistemele de drept aceeaşi situaţie de
fapt este încadrată în aceeaşi situaţie juridică, iar diverselor situaţii juridice nu li se dă aceeaşi calificare
de a fi probleme de drept substanţial, respectiv de drept procesual. Spre exemplu în sistemele de drept
care consideră căsătoria ca fiind o instituţie juridică, ea se va încadra între problemele ce ţin de raporturile
de familie, şi se vor aplica anumite legi în privinţa încheierii şi efectelor căsătoriei, în timp ce în sistemele
de drept care o consideră convenţie, încheierea şi efectele căsătoriei vor ţine de condiţiile de fond şi
efectele actelor juridice. Dacă se pune problema prescripţiei dreptului material la acţiune, în sistemele
europene de drept această situaţie juridică este considerată o problemă de drept substanţial, ce ţine de
efectele actului juridic şi va fi susceptibilă de aplicarea normelor conflictuale pentru determinarea legii
aplicabile; în timp ce în dreptul american prescripţia dreptului material la acţiune este o problemă de
procedură de judecată şi ca atare raportul juridic cu element de extraneitate va fi soluţionat numai prin
aplicarea normelor procesuale ale forului, excluzându-se posibilitatea apariţiei conflictului de legi.
Se apreciază totodată că metoda conflictualistă face posibilă retrimiterea şi apariţia conflictului de
calificări, ceea ce complică mult demersul logico-juridic de determinare a aplicării legii competente.
Impreviziunea este dată de împrejurarea că nu în toate sistemele de drept normele conflictuale
sunt conţinute în acte normative existând astfel posibilitatea cunoaşterii ei de către persoanele interesate şi
ca atare posibilitatea estimării soluţiei litigiului. În unele sisteme de drept norme conflictuale sunt
desemnate de către instanţa sesizată, judecătorul alegând legea aplicabilă în funcţie de particularităţile
litigiului, elementele de extraneitate conţinute în raportul juridic dedus soluţionării şi interesul legilor în
conflict de a se aplica. Aceste criterii specifice metodei proper law din dreptul englez dau un sporit
caracter de impreviziune, şi chiar subiectivism, ţinând cont de faptul că alegerea legii aplicabile depinde
de judecător, persoana abilitată să facă acest demers juridic.
În doctrina contemporană6 s-a exprimat şi opinia că un alt inconvenient ar fi dat de concursul ce
poate să apară între o normă conflictuală şi o normă de aplicare imediată. Cum domeniul acestora nu este
în mod clar determinat, uneori aplicându-se norma conflictuală poate deveni competentă pe fond o lege
străină, chiar dacă forul conţinea norme imperative care prevedeau aplicarea legii proprii, cu excluderea
legii străine. Aspectul sesizat este de actualitate, în ultimii două zeci de ani observându-se tendinţa
sistemelor naţionale de drept de a reglementa raporturile juridice cu element de extraneitate prin norme de
aplicare imediată în diverse domenii, în principal statutul personal şi actele juridice.
Privind din perspectiva relaţiilor internaţionale, putem aprecia că normele conflictuale, mai ales
în forma lor bilaterală au meritul de a asigura egala recunoaştere a sistemelor de drept, fapt ce corespunde
principiilor vieţii internaţionale contemporane. Pe de altă parte datorită caracterului de generalitate, ele
prezintă inconvenientul incapacităţii de a reglementa corespunzător situaţiile complexe, de o varietate
crescută, urmare complicării şi diversificării relaţiilor internaţionale, mai ales a celor economice.
Trăsăturile metodei conflictualiste în zilele noastre evidenţiază o dată în plus particularismul
dreptului internaţional privat.
Metoda bazată pe aplicarea normelor materiale
În rezolvarea raportului juridic cu element de extraneitate legiuitorul naţional a fixat şi
modalitatea folosiri normelor materiale. Normele materiale substanţiale, cu aplicare imediată sau directă
există atât în izvoarele interne de drept ale fiecărui stat cât şi în convenţiile internaţionale. În măsura în
care aceste norme materiale reglementează raporturi juridice cu element de extraneitate, folosirea lor
reprezintă aplicarea unei a doua metode specifice dreptului internaţional privat, considerată de regulă o
varietate a metodei conflictualiste.
Se observă că în fiecare sistem de drept există norme juridice care, datorită interesului deosebit pe
care un anumit sector al relaţiilor sociale, în cazul raporturilor de drept internaţional privat legiuitorul nu
mai intervine cu norme conflictuale, ci reglementează direct conduita subiectelor de drept, înlăturând
posibilitatea apariţiei conflictului de legi. În majoritatea sistemelor de drept se observă că legiuitorul
naţional procedează de această manieră în privinţa regulilor procesuale7; în situaţia determinării condiţiei
6
Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., pp.72-73.
7
În prezent, dispozițiile cuprinse de la art. 1.069 la art.1.132 din Noul Cod de Procedură Civilă sunt sediul materiei cu privire la
procesul internațional din perspectiva sistemului român de drept. În trecut, Legea nr.105/1992 la art.148-art.157 arăta prin norme
de aplicare imediată competenţa instanţelor române în materie procesual civilă, atât sub aspectul competenţei materiale, cât şi cel
al competenţei teritoriale, privită atât ratione materiae cât şi ratione personae; la art.161 alin. ultim printr-o normă materială
indica invariabil competenţa legii române în administrarea probelor, iar la art.165-art.180 reglementa efectele hotărârilor străine.
3
juridice a străinului persoană fizică sau persoană juridică8; în privinţa raporturilor de familie9, a
operaţiunilor valutare10, chiar şi în materia contractelor11.
Din exemplele enunţate se observă că putem clasifica normele de aplicare imediată în norme de
drept material sau substanţial (civil, familiei, comercial) şi norme de drept procesual civil. Tuturor acestor
norme le este comun însă aspectul de a fi conţinute în acte normative interne ale fiecărui stat.
Aparte de acestea există şi norme materiale, de aplicare imediată conţinute în convenţii
internaţionale. Ele privesc fie reglementarea tuturor raporturilor juridice, adică atât a celor din dreptul
intern, cât şi din dreptul internaţional cum este situaţia Convenţiei de la Geneva din 1930 privind cambia
şi biletul la ordin, precum şi a Convenţiei de la Geneva din 1931 privind cecul, fie reglementează numai
raporturi cu element de extraneitate cum este situaţia Convenţiei de la Haga din 1964 şi de la Viena din
1980 privind vânzarea internaţională de bunuri mobile corporale. Convenţiile formează un drept material
uniform, a cărui aplicare directă înlătură conflictul de legi, în prezent remarcându-se tendinţa
reglementării relaţiilor cu element de extraneitate prin tratate internaţionale şi a soluţionării acestor
raporturi juridice prin norme de aplicare imediată12.
Pentru statele membre ale Uniunii Europene, în virtutea art. 114 TUE, reglementarea dată prin
regulamente a stabilit un drept material uniform cu caracter imperativ, ce înlătură de la aplicare inclusiv
normele substanţiale şi procesuale de aplicare imediată din dreptul intern. Regulamentul, ca act normativ
cu caracter general, cu aplicare directă resortisanţilor comunitari, persoane fizice şi juridice, arată direct
drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind un izvor de drept nemijlocit ca şi o lege. Caracterul de raporturi
juridice cu element de extraneitate se păstrează în situaţia relaţiilor stabilite de resortisanţii comunitari şi
din perspectiva categoriilor juridice cu care operează dreptul internaţional privat suntem în prezenţa unui
drept material uniform european dat de ansamblul normelor cuprinse în regulamentele adoptate la nivelul
instituţiilor Uniunii.
În raporturile de drept internaţional privat regulile materiale pot să aibă şi o origine
jurisprudenţială. Această soluţie o găsim în diferitele sisteme naţionale de drept13. Considerăm că
hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene îmbracă acelaşi caracter, întrucât ele joacă rolul de drept
material uniform ce reglementează libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor în
spaţiul comunitar, în raporturile dintre resortisanţi persoane fizice şi juridice. Toate aceste raporturi, ca
natură juridică sunt raporturi de drept internaţional privat, chiar dacă sunt raporturi interne ale Uniunii
Europene14.
8
Spre exemplu: 1.Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat nr.51/1995, cu modificările ulterioare conţine
norme de aplicare imediată în privinţa condiţiei juridice a străinului. În art.9, cu privire la condiţiile de înscriere în avocatură se
arătă: “Poate fi membru al barourilor din România cel care îndeplineşte următoarele condiţii: a)este cetăţean român şi are
exerciţiul drepturilor civile şi politice”. 2. Legea nr.18/1991, care în art.47 dispune: „Persoanele fizice care nu au cetăţenia
română şi domiciliul în România, precum şi persoanele juridice care nu au naţionalitatea română şi sediul în România, nu pot
dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii (1). Persoanele prevăzute în alineatul precedent care dobândesc în
proprietate terenuri prin moştenire sunt obligate să le înstrăineze în termen de 1 an de la data dobândirii, sub sancţiunea trecerii în
mod gratuit a acestora în proprietatea statului şi administrarea Agenţiei pentru Dezvoltare şi Amenajare Rurală (2)”. 3. Art.2 din
Legea nr.105/1992 în privinţa condiţiei juridice a străinului, art.43 privind procedura recunoaşterii persoanelor juridice străine,
cât şi art.44 cu privire la drepturile de care se bucură persoana juridică recunoscută. 4. Exemplele de norme de aplicare imediată
privind condiţia juridică a străinului sunt numeroase în sistemul nostru de drept, mai ales cu privire la regimul exercitării unor
activităţi şi circulaţiei bunurilor, astfel încât legile la care ne-am referit sunt date exempli gratia.
9
Art.13 din O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la adopţie prevede că este interzisă adopţia copiilor care nu se află în evidenţa
Comitetului Român pentru Adopţii.
10
Regulament B.N.R. nr. 4 , Rep. (1) din 1.apr.2005, M.O., Partea I 616 6.sep.2007, în vigoare de la 6.sep.2007, privind regimul
valutar, la art.3 arată că „(1) Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul
comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2
"Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută", care se pot efectua şi în valută. (2) Toate celelalte operaţiuni între
rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda naţională (leu), fie în
valută. (3) Operaţiunile prevăzute la alin. (2) şi în anexa nr. 2 la prezentul regulament se pot efectua şi în valută, numai pe baza
acordului de voinţă al părţilor”.
11
H.G. nr1.526 din 18 decembrie 2003 privind regimul general de export şi de import, în sensul că excepțiile cărora li se aplică
licențierea urmează procedura prevăzută de legea română, în fața autorităților competente.
12
Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op.cit., p.33; Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit.,p p.86-90.
13
A se vedea: Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit, p.77-79 care analizează regulile materiale stabilite de Curtea de casaţie
franceză, analizând cazul galakis soluţionat prin hotărârea din 2 mai 1966 de prima Cameră civilă a Curţii de casaţie de la Paris.
14
Avem în vedere în acest sens, hotărârile Curţii de Justiţie de la Luxemburg, prin care, la sesizarea Comisiei, statele care prin
reglementările naţionale au adus atingere reglementărilor comunitare sunt obligate să aducă modificări în dreptul intern. Aceste
hotărâri ale Curţii conţin norme obligatorii pentru toate statele membre. Spre exemplu cu privire la tratamentul acordat
persoanelor juridice prestatoare de servicii, în temeiul dispoziţiilor art.7 CEE privind libera circulaţie, statele membre trebuie să
asigure agenţilor economici comunitari, o egalitate de tratament juridic, fără a crea discriminări faţă de cei naţionali. În hotărârea
pronunţată de Curtea de Justiţie s-a arătat că „A trata de o manieră identică situaţii diferite poate să însemne şi a trata de o
manieră diferită situaţii similare. Tot ceea ce devine prea costisitor sau prea dificil în activitatea comunitarului în raport cu
4
 O altă categorie a regulilor materiale este cea dată de arbitrajul internaţional. Natura jurisdicţiei
arbitrale internaţionale pledează în favoarea acestei soluţii. Sub aspect practic se observă că sunt
înlăturate reglementările interne considerate ca inadaptate la exigenţele comerţului internaţional,
constatându-se în prezent tendinţa rezolvării prin soluţii cu caracter de reguli materiale a litigiilor
comerciale internaţionale15.
Doctrina în materie a afirmat ideea că folosirea normelor de aplicare imediată reprezintă o
varietate a metodei conflictualiste16 întrucât domeniul de aplicare în spaţiu a acestor legi se determină cu
ajutorul normelor conflictuale.
Folosirea metodei aplicării normelor materiale implică următoarele:
1. În fiecare sistem de drept există norme cu caracter imperativ, de o importanţă socială deosebită
şi cu caracter teritorial, ce reclamă aplicarea lor imediată raportului juridic cu element de extraneitate,
înlăturând astfel posibilitatea aplicării normelor conflictuale şi implicit a aplicării unei legi străine.
2. Normele materiale îşi determină domeniul de aplicare prin raportare la soluţiile conflictualiste.
Într-un raport juridic cu element de extraneitate, mai întâi va trebui să stabilim cu ajutorul conţinutului
normei conflictuale problema de drept ce este de soluţionat. După ce s-a lămurit acest aspect, persoana
chemată să aplice legea va cerceta dacă în propriul sistem de drept există norme de aplicare imediată în
materia respectivă. În măsura în care există normele materiale se vor aplica direct, rezolvând raportul pe
fondul său. Se înlătură astfel apariţia conflictului de legi şi posibilitatea aplicării unei legi străine17.
3. În multe privinţe aplicarea normelor materiale dă o rezolvare mai adecvată raporturilor juridice
cu element de extraneitate (de ex. situaţia adopţiei internaţionale, a regimului valutar etc.).
4. În măsura în care au un izvor internaţional, normele materiale reprezintă un mod eficient de
unificare a dreptului în unele materii. Tratatele ce cuprind legi uniforme, fie conţin reguli aplicabile
numai în relaţiile internaţionale (cum este situaţia Convenţiilor de la Haga şi Viena privind vânzarea
internaţională de bunuri mobile corporale), fie conţin reguli aplicabile atât în dreptul intern cât şi dreptul
internaţional (Convenţiile de la Geneva privind cecul, cambia şi biletul la ordin), acestea din urmă ducând
la o unificare accentuată a dreptului.
Specificul metodei i-a conferit în timp caracterul de a fi concurentă cu metoda conflictualistă. Ea
corespunde tendinţei de simplificare a metodei de reglementare juridică în dreptul internaţional privat.
Dacă avem în vedere normele materiale interne, sub aspectul politicii juridice a statului, ele sunt
expresia teritorialităţii puterii de reglementare a legiuitorului naţional, teritorialitatea fiind o soluţie pilon
în reglementarea raporturilor juridice cu element de extraneitate.
Cât priveşte normele materiale internaţionale, ele sunt expresia tendinţei actuale de elaborare a
unui drept uniform, mai ales în materie economică, satisfăcându-se astfel exigenţele comerţului
internaţional contemporan.
Metoda proper law
Dreptul comun englez common law prezintă o serie de particularităţi, inclusiv în ceea ce priveşte
metoda de reglementare juridică a raporturilor cu element de extraneitate.
Alături de folosirea regulilor conflictualiste ce pot avea o sorginte normativistă sau
jurisprudenţială, cât şi a normelor de aplicare imediată, sistemul englez de drept cunoaşte şi soluţia proper
law (legii proprii), ce primeşte o largă aplicare în materia actelor şi faptelor juridice. În această situaţie
judecătorul chemat să soluţioneze litigiul va determina legea aplicabilă, de la caz la caz, ţinând cont de
următoarele criterii: particularităţile litigiului, elementele de extraneitate şi punctele de legătură ce apar în
situaţia dedusă judecăţii, interesul legilor în prezenţă de a soluţiona raportul juridic. Apreciind în funcţie

naţionalul este suspect de o astfel de manieră” (Comisia c. Italia, C.J.C.E., 17.07.1963, Recquil, p.360). Comentariu la soluţie :
Christian Gavalda, Gilbert Parléani, Droit communautaire des affaires, Litec, Paris, 1988, p.190-191. În aceeaşi materie s-a
precizat că „Un stat membru nu va putea impune în anumite cazuri un mod diferit de acces la acitivităţile de pe teritoriul propriu
sau destinate resortisanţilor. El nu poate limita efectul util al articolelor 52 CEE, 59 şi 60 CEE” (Comisia c. Germania, C.J.C.E.,
4.12.1986, R.T.D.E., 1987, p.207). Hotărârea este comentată în Christian Gavalda, Gilbert Parléani, op.cit., p.193. În materia
dreptului comunitar al afacerilor exemple de acest gen sunt nenumărate. O altă categorie de hotărâri priveşte soluţiile pronunţate
în litigiile dintre persoanele juridice comunitare, îndeosebi în materia concurenţei comerciale. Pentru informaţii suplimentare
privind rolul hotărârilor Curţii de Justiţie de la Luxemburg indicăm şi lucrarea Jean Schapira, Georges le Tallec, Jean-Bernard
Blaise, Droit européen des affaires, Themis, PUF, Paris, 1984, iar cu privire la raportul dintre reglementările directe interne şi
cele internaţionale a se vedea Dominique Carreau, Thiébaut Flory, Patrick Juillard, Droit international économique, L.G.D.J.,
1990, pp.578-591.
15
Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., pp.82-83.
16
Ion P.Filipescu, op.cit., pp.24-25 şi Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., pp.74-75.
17
Datorită acestui demers specific metodei de reglementare juridică în dreptul internaţional privat s-a şi considerat că, în ciuda
importanţei crescândă a normelor materiale, în detrimentul normelor conflictuale, rolul acestora din urmă nu va înceta niciodată
întrucât aplicarea lor în spaţiu este condiţionată implicit de existenţa normelor conflictuale. Această opinie a fost subliniată în
literatura franceză (Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., p.75).
5
de aceste criterii, pentru fiecare caz în parte, judecătorul va determina legea aplicabilă, aceasta putând fi
diferită de la o speţă la alta.
Ca specie a metodei conflictualiste, metoda proper law prezintă un pronunţat caracter de
complexitate, incertitudine şi subiectivism. Alegerea legii aplicabile depinde de felul în care judecătorul
face această apreciere, raportându-se la particularităţile litigiului şi criteriile de stabilire a legii
competente, astfel încât metoda dobândeşte un caracter de subiectivism pronunat. Imprevizibilitatea
soluţiei este evident sporită, părţile neputând să cunoască legea aplicabilă decât după ce i-a fost
desemnată de judecător, şi cu atât mai mult neputând să prevadă soluţia pe fond a litigiului. Această
metodă este o aplicaţie a metodei conflictualiste ce prezintă particularităţile dreptului de common law.
Specificul metodei de reglementare juridică în dreptul internaţional privat a fost determinant
pentru doctrina ultimei jumătăţi a secolului XX de a defini această ramură juridică drept ansamblul
reglementărilor relative la raporturile stabilite de particulari în relaţiile internaţionale. Formularea actuală
corespunde pluralismului metodei de reglementare juridică. S-a părăsit astfel concepţia anterioară,
conform căreia în definiţia dreptului internaţional privat se făcea trimitere la conflictul de legi şi implicit
la metoda conflictualistă, ceea ce excludea din domeniul materiei studiul normelor de aplicare imediată
interne şi internaţionale.
Sub aspect sociologic, metoda de reglementare juridică specifică dreptului internaţional privat
pune în discuţie mediul înlăuntrul căruia se stabilesc relaţiile sociale şi nivelul de reglementare juridică a
acestora. S-a observat în timp că mediul economic internaţional a dus la afirmarea şi consolidarea unor
uzanţe ce au obligat participanţii la raporturile economice să aibă o conduită asemănătoare. Acest mediu
are un caracter internaţional şi tinde să fie reglementat prin norme de aplicare imediată internaţionale,
ceea ce a şi dus la desprinderea dreptului comerţului internaţional din dreptul internaţional privat.
Raporturile dintre particulari ce nu privesc viaţa economică rămân în continuare reglementate de
state conform intereselor acestora, soluţiile conflictualiste fiind particulariste. După interesul manifestat,
ele îmbracă fie forma normelor conflictuale, fie a normelor de aplicare imediată. Pluralismul metodelor
susţine şi explică odată în plus complexitatea dreptului internaţional privat. Problemele sale sunt nu
numai chestiuni de drept intern afectate de viaţa internaţională, dar şi de drept străin, în sensul că dreptul
internaţional privat utilizează atât soluţiile oferite de dreptul intern comparat, cât şi de dreptul
internaţional privat comparat.
Dualitatea metodelor folosite pentru reglementarea raportului juridic cu element de extraneitate
afectează şi structurarea materiei într-o parte ce priveşte analiza regulilor de conflict şi o alta ce are drept
obiect regulile materiale relative la condiţia juridică a străinului şi conflictul de jurisdicţii.

DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

PREZENTARE GENERALĂ

Doctrina europeană afirmată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX a

fost preocupată nu numai de definirea dreptului internaţional privat ci şi de stabilirea domeniului său.
Prezentare istorică a concepţiei domeniului dreptului internaţional privat
Friedrich Karl von Savigny, recunoscut de juriştii epocii drept personalitatea care a fundamentat teoria
conflictelor de legi şi a oferit un sistem clar de analiză a tuturor problemelor de drept internaţional privat, cu privire
la domeniul acestei materii s-a preocupat de studiul conflictului de legi şi a modului său de soluţionare, cât şi de
condiţia juridică a străinului, conturând astfel substanţa dreptului internaţional privat.
Pasquale Fiore, împărtăşind concepţia juristului german a considerat că studiul condiţiei juridice a străinilor
şi modul de soluţionare a conflictelor de legi formează domeniul dreptului internaţional privat.
F.Laurent, preocupându-se pe larg de istoria izvoarelor dreptului civil internaţional, ca atare de evoluţia
reglementării condiţiei juridice a străinului şi a conflictului de legi, a împărtăşit aceeaşi opinie. El consideră că
ştiinţa are un caracter practic, este un drept pozitiv care trebuie să răspundă realităţilor vieţii.
T.M.C.Asser şi Alphonse Rivier, intitulându-şi opera fundamentală „Element de droit international privé ou
du conflit des lois” au avut în vedere în domeniul dreptului internaţional privat în special problemele ce ţin de
soluţionarea conflictului de legi.
Obiectul dreptului internaţional privat este pentru Armand Lainé „dreptul care, după ce a determinat
naţionalitatea persoanelor, reglementează raporturile dintre state în ceea ce priveşte condiţia juridică a subiectelor
lor de drept, efectele hotărârilor date de tribunale şi ale actelor încheiate de oficialii acestora, în fine mai ales

6
conflictul de legi”18. Observăm că juristul francez propune lărgirea domeniului, concepţia sa fiind împărtăşită
ulterior şi de alţi autori.
André Weiss a considerat că domeniul dreptului internaţional privat este dat de conflictul de legi şi modul
de soluţionare a lui.
Albéric Rolin, în lucrarea „Principes du droit international privé”, ocupându-se de studiul conflictelor de
legi şi a condiţiei juridice a străinilor a limitat la aceste aspecte domeniul dreptului internaţional privat.
F.Surville şi F.Arthuys, ocupându-se de studiul conflictului de legi, condiţiei juridice a străinului şi
competenţei de judecată, observăm că a împărtăşit concepţia lărgită asupra domeniului dreptului internaţional privat.
Antoine Pillet împărtăşind concepţia lărgită asupra domeniului dreptului internaţional privat a considerat că
studiul conflictului de legi, a conflictului de jurisdicţii, a condiţiei juridice a străinilor şi determinarea naţionalităţii
conturează obiectul materiei.
J.P.Niboyet în lucrarea „Manuel de droit international privé”, tratând în mod explicit această problemă,
arată că “trei materii de importanţă inegală formează obiectul triplu al dreptului internaţional privat: naţionalitatea
persoanelor, condiţia juridică a străinilor, conflictul de legi şi respectarea drepturilor dobândite” 19, importanţa
inegală constând în faptul că dintre cele trei materii problema principală o constituie conflictul de legi şi modul său
de soluţionare.
Din această succintă prezentare observăm că nu există unanimitate în ceea ce priveşte concepţia asupra
domeniului dreptului internaţional privat, existând cel puţin trei variante. O parte dintre autori, chiar dacă s-au referit
explicit numai la conflictul de legi, analizându-l împreună cu aspectele ce ţin de determinarea condiţiei juridice a
străinului se observă că au considerat că acesta este domeniul dreptului internaţional privat.
În afară de această formulă restrânsă întâlnim şi variante ale unei formulări lărgite în care se consideră că
alături de conflictul de legi şi condiţia juridică a străinului, domeniul dreptului internaţional privat este dat şi de
conflictul de jurisdicţii, sau chiar mai mult de acesta şi determinarea naţionalităţii, în sensul de cetăţenie a persoanei
fizice. De fapt, opiniile prefigurate încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea le întâlnim şi în prezent, doctrina
contemporană îmbrăţişând una sau alta dintre concepţii.
Cât priveşte doctrina contemporană, putem aprecia că se conturează în principal două concepţii: una
denumită restrânsă, conform căreia domeniul este dat de conflictul de legi, conflictul de jurisdicţii şi condiţia
juridică a străinului, iar alta care adaugă la aceste trei probleme şi studiul cetăţeniei.
Doctrina naţională contemporană
În literatura de specialitate din ţara noastră, referindu-ne la lucrările autorilor pe care în mod
constant le analizăm ca fiind de referinţă pentru conturarea doctrinei româneşti de drept internaţional
privat observăm că nu există o unitate de concepţie cu privire la modul de expunere a problemei, dar
apreciem că există un consens în ceea ce priveşte conţinutul domeniului dreptului internaţional privat.
În ceea ce priveşte opera profesorului Ion P.Filipescu20, observăm că în capitolul privind noţiunea
dreptului internaţional privat, după ce se analizează metoda de reglementare a raportul juridic cu element
de extraneitate, în finalul secţiunii se apreciază că problemele ridicate de raportul cu element de
extraneitate sunt: - determinarea instanţei competente a soluţiona litigiul; - determinarea legii procedurale
aplicabile; - determinarea legii aplicabile raportului juridic respectiv; - determinarea efectelor
judecătoreşti străine ori a sentinţelor arbitrale străine. Primele două probleme şi ultima ţin de conflictul de
jurisdicţii, iar cea de-a treia ţine de conflictul de legi. Pe de altă parte, conflictul de legi poate ridica
următoarele probleme: calificarea; retrimiterea; ordinea publică; fraudarea legii în dreptul internaţional
privat; aplicarea legii proprii sau străine.
După aceste consideraţii introductive în secţiunea a II-a intitulată „Domeniul dreptului
internaţional privat” se analizează ca principale materii ce sunt studiate în acest sens: conflictul de legi,
conflictul de jurisdicţii, condiţia juridică a străinului, se formulează note critice cu privire la includerea
cetăţeniei şi dreptului special adaptat raporturilor cu element de extraneitate, iar în concluzie, cu privire la
cuprinsul dreptului internaţional privat se arată că această materie reprezintă „Totalitatea normelor care
soluţionează conflictul de legi ori conflictul de jurisdicţii, precum şi cele privind condiţia juridică a
străinului (…) Rezultă deci, că cele trei materii constituie domeniul dreptului internaţional privat. Dar,
dreptul internaţional privat se ocupă şi de normele materiale ori substanţiale, cu deosebire cele uniforme
care prezintă o mare importanţă pentru dreptul comerţului internaţional”21. Cu privire la denumirea de
„domeniu”, autorul arată că uneori se foloseşte şi termenul de obiect al dreptului internaţional privat, în
sensul de materie ce formează preocuparea acestei discipline.
Profesorul Tudor R. Popescu cu privire la domeniul dreptului internaţional privat22 apreciază că
materia specifică o constituie conflictul de legi, dar nu se limitează doar la aceasta, cuprinzând şi metoda

18
Armand Lainé, Introduction au droit international privé, Tome I, Paris, 1888, p.17.
19
J.P. J.P.Niboyet, Manuel de droit international privé, Recueil Sirey, Paris, 1928, p.1
20
Ion P.Filipescu, Drept internaţional privat, Actami, Bucureşti, 1999, p.27-32.
21
Ion P.Filipescu, op.cit., p.32.
22
Tudor R.Popescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, 1994, p.33-38.
7
adoptată pentru soluţionarea conflictelor de legi, conflictele de jurisdicţii, condiţia juridică a străinilor,
formulând note critice cu privire la includerea cetăţeniei. „Dreptul internaţional privat are ca obiect
conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii. El este format din totalitatea normelor conflictuale, fie că
acestea se referă la conflictele de legi, fie la conflictele de jurisdicţii”23.
Profesorul Dragoş Sitaru, studiind într-un capitol distinct „domeniul dreptului internaţional
privat” face următoarele consideraţii de ordin tehnico-juridic cu privire la înţelesul şi cuprinsul noţiunii.
Cât priveşte înţelesul noţiunii arată că „în domeniul dreptului internaţional privat intră grupele de norme
juridice (instituţii juridice) ce formează ramura dreptului internaţional privat şi care constituie, implicit,
principalele materii de studiu ale ştiinţei dreptului internaţional privat”24.
Cu privire la instituţiile ce formează domeniul dreptului internaţional privat, ţinând cont şi de
dispoziţiile Legii nr.105/1992, consideră că trebuie să avem în vedere normele pentru determinarea legii
aplicabile (normele conflictuale); normele de procedură, normele ce privesc condiţia juridică a străinului
persoană fizică sau juridică şi normele materiale române prin care se instituie aceasta; normele privind
regimul persoanelor fizice sau juridice române în raporturile de drept internaţional privat, în finalul
analizei formulând următoarea concluzie: „Privit prin prisma domeniului său de reglementare, dreptul
internaţional privat reprezintă totalitatea normelor juridice (conflictuale şi materiale) care reglementează:
- conflictul de legi; - procedura în litigiile de drept internaţional privat; - condiţia juridică a străinului în
România, inclusiv aspectele legate de dobândirea, pierderea, retragerea cetăţeniei române privite prin
prisma drepturilor şi obligaţiilor străinilor în această materie; - aspectele de drept internaţional privat
privind regimul persoanelor fizice şi juridice române în raporturile cu element de extraneitate” 25. În final
precizează că principalul element de conţinut al acestei ramuri de drept îl formează normele conflictuale,
în pofida normelor de drept material ce privesc condiţia juridică a străinului şi procedura de judecată.
În afara acestui mod de abordare a analizei domeniului dreptului internaţional privat, în literatura
de specialitate s-a împărtăşit şi varianta prezentării diferenţelor dintre concepţia restrânsă şi lărgită asupra
domeniului26, remarcând lipsa unei opinii unitare în literatura română şi străină.
Doctrina europeană contemporană
În literatura europeană contemporană diversitatea modului de abordare a acestei probleme este mult mai
mare decât cea întâlnită în literatura autohtonă, singurul element comun constituindu-l doar împrejurarea că despre
problemele generale ce pot forma obiect sau domeniu al dreptului internaţional privat se tratează în partea
introductivă a studiului. Interesul faţă de acest aspect al studiului este însă foarte diferit.
Putem întâlni o manieră de abordare evazivă 27, în care fără a se arăta precis ce se are în vedere prin obiectul
dreptului internaţional privat sunt enunţate problemele ce îl conturează: conflictul de legi, competenţa tribunalelor în
litigiile internaţionale, efectele hotărârilor judecătoreşti străine, condiţia juridică a străinilor, determinarea cetăţeniei,
considerându-se a fi un drept special aplicabil particularilor în relaţiile internaţionale.
Într-un alt mod de abordare28, tratându-se despre obiectul şi izvoarele dreptului internaţional privat se
apreciază că o serie de reguli destul de diverse şi între care nu există neapărat o legătură formează ansamblul
materiei dreptului internaţional privat. Aceste reguli au în vedere stabilirea cetăţeniei persoanei fizice, a condiţiei
juridice a străinului, determinarea legii aplicabile relaţiilor internaţionale stabilite între particulari, reguli prin care se
soluţionează conflictul de legi, legile de aplicare imediată ce rezolvă de asemenea raportul juridic cu element de
extraneitate, dreptul material uniform aplicabil uneori relaţiilor internaţionale, cât şi regulile ce ţin de conflictul de
jurisdicţii privind procedura civilă, competenţa de judecată şi recunoaşterea puterii executorii a unei hotărâri
judecătoreşti străine. Toate acestea formează obiectul dreptului internaţional privat, ale cărui izvoare juridice sunt la
fel de diverse.
Alţi autori29, chiar dacă structurează problemele sub genericul de “obiect al dreptului internaţional privat”,
folosesc expres termenul de “domeniu fundamental al dreptului internaţional privat” în care includ ansamblul
problemelor legate de relaţiile internaţionale stabilite între particulari, persoane de drept privat.
Cu privire la domeniul dreptului internaţional privat este expusă pe larg concepţia conform căreia conflictul
de legi şi conflictul de jurisdicţii formează principalul domeniu, tratându-se despre particularităţile soluţionării celor
două feluri de conflicte. În continuare se prezintă concepţia lărgită asupra domeniului, în care se consideră că intră
statutul persoanelor de drept privat în relaţiile internaţionale, adică determinarea condiţiei juridice a străinului
persoană fizică şi juridică, iar pe de altă parte aspectele ce ţin de determinarea naţionalităţii, a cetăţeniei persoanei
fizice. Spre deosebire de opiniile precedente, de această dată observăm o structurare a materiei în care se face
23
Tudor R.Popescu, op.cit., p.37.
24
Dragoş-Alexandru Sitaru, Drept internaţional privat, Actami, Bucureşti, 1997, p.32.
25
Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.34.
26
Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op.cit., p.7-12. Autorii au împărtăşit mod de prezentare a materiei regăsit în tratatele din
literatura franceză, de exemplu Yvon Loussouarn, Pierre Bourel.
27
Pierre Mayer, Droit international privé, Montchrestien, Paris, 1991, pp.9-12.
28
Dominique Holleaux, Jacques Foyer, Géraud de Geouffre de La Pradelle, Droit internaţional privé, Masson, Paris, 1987, pp.9-
12.
29
Bernard Audit, Droit international privé, Economica, 2000, p.4-20.
8
indirect distincţia între problemele conflictualiste ce formează domeniul principal şi cele privind statutul persoanei.
Cât priveşte termenii folosiţi, chiar dacă relativ la obiectul raportului juridic se vorbeşte în principal despre relaţiile
cu caracter internaţional stabilite de particulari, totuşi ca mod de tratare nu se face o distincţie între termenii de
obiect şi domeniu al dreptului internaţional privat.
În maniera clasică întâlnim tratarea distinctă a domeniului dreptului internaţional privat 30 în care sunt
incluse conflictul de legi, conflictul de jurisdicţii, condiţia juridică a străinului şi cetăţenia persoanei fizice, sau
acestea şi normele juridice prin care se soluţionează raporturile de drept internaţional privat 31. De această dată se
face distincţie între doctrina care a limitat dreptul internaţional privat la conflictele de legi, cea care a extins-o şi la
conflictele de jurisdicţii, doctrina care a extins domeniul şi cu privire la condiţia juridică a străinilor, în final
prezentându-se doctrina extensivă ce consideră că naţionalitatea intră în domeniul de reglementare. De regulă,
autorii citaţi împărtăşesc concepţia lărgită asupra domeniului dreptului internaţional privat, argumentând-o în mod
corespunzător.
Noţiunea de domeniu al dreptului internaţional privat
Specificul dreptului internaţional privat creează dificultăţi în privinţa definirii ramurii juridice şi a
ştiinţei cercetată, a obiectului şi metodei proprii de reglementare juridică, precum şi a domeniului propriu.
Suntem datori să nu creăm confuzii între noţiuni, pe cât posibil să surprindem ceea ce este specific
dreptului internaţional privat, dar prin raportare la conceptele oferite de teoria dreptului. Din această
perspectivă am definit disciplina studiată în termenii „dreptul internaţional privat ca ramură a dreptului
intern a fiecărui stat reprezintă ansamblul regulilor aplicabile persoanelor fizice şi persoanelor juridice ca
subiecte de drept privat în relaţiile internaţionale”.
Am distins obiectul de reglementare juridică dat de raporturile juridice cu element de extraneitate,
în sensul de raporturi de drept civil în sens larg cu element străin, de metoda proprie de reglementare
juridică constând în folosirea normelor conflictuale şi a normelor de aplicare imediată, cele două criterii
delimitând ramura dreptului internaţional privat de restul ramurilor din sistemul de drept al fiecărui stat.
Ca atare, dacă în privinţa obiectului de reglementare juridică am stabilit că acesta îl constituie raporturile
juridice de drept civil în sens larg cu element de extraneitate, nu putem crea confuzii între obiectul de
reglementare juridică dat întotdeauna de relaţiile sociale avute în vedere prin norma de drept şi domeniul
reglementării juridice, adică ansamblul problemelor de drept avute în vedere de legiuitor în momentul
reglementării juridice.
Dacă în dreptul intern, prin domeniul de reglementare juridică putem avea în vedere ansamblul
normelor juridice (instituţiilor juridice) ce formează ramura dreptului şi implicit principalele materii de
studiu ale ştiinţei dreptului corespunzătoare ramurii juridice avută în vedere în dreptul internaţional privat
specificul acestuia ne obligă să avem o viziune mai cuprinzătoare, prin raportare la obiectul de
reglementare juridică.
Raportul juridic de drept civil în sens larg cu element de extraneitate în soluţionarea sa ridică
următoarele probleme: - determinarea drepturilor ce îi sunt recunoscute străinului pe teritoriul unui stat,
întrucât numai în măsura în care străinului i se recunoaşte un drept subiectiv se va putea pune problema
aplicării unei legi străine; - stabilirea competenţei de soluţionare a raportului juridic cu element de
extraneitate de către instanţa sau autoritatea sesizată; - stabilirea normelor de procedură aplicabile de către
instanţa sau autoritatea sesizată; - stabilirea legii aplicabile raportului cu element de extraneitate; -
determinarea efectelor hotărârilor instanţelor străine.
Prima problemă evocată de noi priveşte condiţia juridică a străinului, următoarele două şi ultima
conflictul de jurisdicţii, iar cea de-a patra conflictul de legi. De regulă condiţia juridică a străinului şi
conflictul de jurisdicţii se determină prin norme de aplicare imediată, iar conflictul de legi se soluţionează
prin intermediul normelor conflictuale, ceea ce înseamnă că domeniul dreptului internaţional privat va fi
dat de studierea tuturor acestor probleme. Considerăm că domeniul dreptului internaţional privat este dat
de conflictul de legi, conflictul de jurisdicţii, condiţia juridică a străinului, normele conflictuale şi normele
de aplicare imediată.
Întrucât studiul conflictului de legi, conflictului de jurisdicţii şi condiţiei juridice a străinului
formează substanţa principală a dreptului internaţional privat, înţelegând să tratăm distinct aceste
probleme, în prezentarea domeniului dreptului internaţional privat ne vom preocupa îndeosebi de
lămurirea aspectelor ce ţin de normele conflictuale şi normele de aplicare imediată, adică ansamblul
normelor juridice ce soluţionează raportul juridic cu element de extraneitate, constituind în acelaşi timp
conţinutul dreptului internaţional privat.

30
Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., p.5-23, Henri Batiffol, Paul Lagarde, op.cit., pp.5-7.
31
Ph.Francescakis, Jurisprudence de droit international privé, Sirey, 1961, p.77.
9
 CONFLICTUL DE LEGI ŞI CONFLICTUL DE JURISDICŢII

Conflictul de legi
Iniţial domeniul dreptului internaţional privat a fost limitat la conflictul de legi. Această doctrină,
susţinută în principal în dreptul german se caracteriza prin considerarea conflictului de legi drept obiectul
exclusiv al materiei32.
Soluţionarea raporturilor juridice cu element de extraneitate ne arată că problemele ce se pun sunt
mult mai complexe întrucât o serie de alte aspecte ce ţin de condiţia juridică a străinului şi sancţiunea
drepturilor subiective complică situaţiile juridice distincte pe care trebuie să le avem în vedere şi care
alături de soluţionarea conflictului de legi conturează substanţa dreptului internaţional privat.
Orice litigiu, intern sau internaţional se compune din una sau mai multe probleme de drept
substanţial. Pentru rezolvarea litigiului intern, judecătorul va trebui să aleagă din corpul de legi, acele
norme care au vocaţia de a cârmui problema de drept, astfel cum a fost formulată de părţi şi apoi să facă
aplicarea normelor respective.
Dacă litigiul este internaţional, o problemă prealabilă va trebui rezolvată: este aplicabilă
raportului juridic legea forului sau o lege străină? În această chestiune prealabilă, care este o problemă de
drept internaţional privat, judecătorul va trebui să aleagă dintre legile care au legătură cu raportul juridic
prin intermediul elementului de extraneitate, pronunţându-se dacă, în temeiul normelor conflictuale ale
forului, legea proprie are vocaţia de a se aplica unui aspect al raportului juridic sau legea unui alt stat. El
va tranşa concursul dintre ordinea juridică proprie şi ordinea juridică a altui stat, care se declară
competentă în soluţionarea raportului juridic, sau a unui aspect al acestuia.
Aşadar, prin conflict de legi înţelegem situaţia în care, privitor la un raport juridic cu element de
extraneitate, sunt susceptibile de a fi aplicate două sau mai multe legi aparţinând unor state diferite, cu
care raportul juridic are legătură prin elementul străin33. Oricare din aceste legi este susceptibilă de a fi
aplicată raportului juridic. De regulă, conflictul apare între legea forului, a instanţei sesizate cu
soluţionarea litigiului şi legea străină cu care raportul are legătură prin elementul de extraneitate.
Uneori conflictul poate să apară între mai multe legi, dacă pentru diferite aspecte juridice sunt
aplicabile legi diferite. Spre exemplu, în cazul unui litigiu judecat în ţara noastră cu privire la vânzarea-
cumpărarea unui imobil situat în Italia, act intervenit în Spania între un cetăţean francez şi unul german
domiciliat în Marea Britanie, existenţa mai multor elemente de extraneitate atrage competenţa mai multor
legi, fiecare cârmuind un anumit aspect al raportului juridic. Elementele de extraneitate sunt locul situării
imobilului care va atrage competenţa legii italiene ca lex rei sitae pentru aspectele ce ţin de regimul
juridic al imobilului şi drepturile reale ce se pot constitui asupra lui; locul încheierii actului care va atrage
competenţa legii spaniole ca locus regit actum pentru problemele ce privesc forma exterioară a actului
juridic; cetăţenia şi respectiv domiciliul părţilor care vor atrage competenţa legii franceze ca lege
naţională lex patriae a cetăţeanului francez pentru capacitatea juridică a persoanei şi respectiv competenţa
legii engleze ca lex domicilii pentru cetăţeanul german în aceeaşi materie. O altă problemă de drept ţine
de condiţiile de fond şi efectele actului juridic, în măsura în care părţile nu au stipulat legea aplicabilă ca
lex voluntatis, instanţa română va trebui să determine legea contractului lex contractus, ţinând cont de

32
Cu privire la particularităţile doctrinei ce a limitat domeniul dreptului internaţional privat la conflictul de legi a se vedea Yvon
Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., pp.5-11 şi Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op.cit., pp.7-8. Această teorie reţine că :
limitarea se fundamentează pe particularismul teoriei conflictualiste. Izvoarele se observă că au o sorginte cutumiară şi doar
după epoca napoleoniană de codificare a legilor soluţiile conflictualiste îmbrăcă formă normativă. Chiar dacă normativismul este
împărtăşit de majoritatea sistemelor de drept, reglementarea are un caracter fragmentar, multe sisteme păstrând soluţiile
cutumiare; particularismul ţine şi de natura regulilor de conflict care doar au rolul de a alege dintre sistemele de drept.
Particularismul rezidă şi în metoda adoptată în sensul că la determinarea legii aplicabile, regulile de conflict folosesc elemente de
legătură pentru fiecare situaţie de drept avută în vedere, presupunând calificarea categoriilor de drept folosite pentru a stabili
implicit şi categoriile de localizări, de elemente de legătură. Toate categoriile de elemente de legătură au un corespondent în
dreptul civil intern, ceea ce duce la natura juridică de drept intern a soluţiilor conflictualiste. Spre exemplu prescripţia (extinctivă)
este un mod de stingere a unei obligaţii contractuale care aparţine de contracte cărora li se aplică legea autonomiei de voinţă. În
acest sens prin regulile de conflict stabilite în fiecare sistem de drept putem spune că dreptul internaţional privat oferă o proiecţie
a dreptului intern pe plan internaţional. Particularismul ţine şi de structura teoriei generale a conflictului de legi care presupune
două mari distincţii: deosebirea între naşterea drepturilor şi recunoaşterea extrateritorială a drepturilor dobândite, iar pe de altă
parte distincţia între regulile normale de localizare şi regulile excepţionale de localizare a raportului juridic, în sensul că în prima
situaţie avem în vedere soluţiile conflictualiste ce duc la determinarea legii aplicabile, în timp ce în a doua situaţie sunt avute în
vedere aspectele ce complică determinarea legii aplicabile cum sunt retrimiterea, invocarea ordinii publice şi frauda la lege în
dreptul internaţional privat.
33
Ion P.Filipescu, Drept internaţional privat, Actami, Bucureşti, 1999, p.28; Dragoş-Alexandru Sitaru, Drept internaţional privat,
Actami, Bucureşti, 1997, p.8; Ovidiu Ungureanu, Calina Jugastru, Manual de drept insternaţional privat, All Beck, Bucureşti,
1999, p.7.
10
particularităţile raportului juridic arătat. În exemplul dat, raportul juridic are legătură, în afară de legea
română ca lex fori, cu cel puţin alte patru sau chiar cinci sisteme de drept, care pentru for sunt legi străine,
între toate aceste ordini juridice interne existând un conflict de legi.
Conflictul apărut nu este un conflict de suveranităţi, ci un conflict de interese, respectiv dintre
interesul legiuitorului naţional de a reglementa un raport juridic cu element de extraneitate, în măsura în
care consideră că situaţia avută în vedere intră în principal sub incidenţa sa de reglementare juridică şi
interesul legiuitorului străin de a reglementa, din aceeaşi perspectivă situaţia dată.
Conflictul de legi este un termen specific dreptului internaţional privat, cu un sens metaforic faţă
de vorbirea curentă, şi care exprimă o îndoială care stăruie în mintea judecătorului asupra competenţei
diferitelor legi de a se aplica raportului juridic34. Ascultând de legea ţării sale, judecătorul va aplica legea
indicată de normele de drept internaţional privat din sistemul său de drept. Până la determinarea legii
aplicabile va exista conflictul de legi. Odată aleasă legea aplicabilă cu ajutorul normelor conflictuale din
propriul sistem de drept, conflictul de legi va înceta să mai existe.
Normele de drept internaţional privat au drept scop să indice, cu privire la un raport juridic cu
element de extraneitate, care dintre legile în prezenţă să se aplice, fie în momentul naşterii raportului
juridic, fie în momentul soluţionării litigiului de către instanţă, fie în orice alt moment al existenţei unui
raportului juridic. Soluţionarea conflictului de legi se face cu ajutorul normelor conflictuale, norme de
drept internaţional privat proprii fiecărui sistem de drept şi reprezintă materia principală a dreptului
internaţional privat.
Aşadar normele de drept internaţional privat nu au rolul de a soluţiona pe fond raportul juridic, ci
doar în mod indirect, întrucât desemnează dintre legile în prezenţă, care este competentă să cârmuiască
raportul juridic şi astfel să dea o soluţie conflictului de legi. Aceste norme de drept internaţional privat, cu
ajutorul cărora se soluţionează conflictul de legi se numesc norme conflictuale.

Conflictul de jurisdicţii
Cuprinderea în domeniul dreptului internaţional privat alături de conflictul de legi şi a conflictului
de jurisdicţii a aparţinut doctrinei anglo-saxone afirmată la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind împărtăşită
şi de Europa continentală în această perioadă, cât mai ales la începutul secolului XX35
Cu privire la apariţia conflictului de jurisdicţii s-a arătat: „Nu putem spune că sunt recunoscute
drepturile subiective ale unei persoane dacă aceasta nu dispune de un mijloc prin care să şi le facă
respectate, chiar cu ajutorul forţei de constrângere. Vorbim în această situaţie despre realizarea
contencioasă a drepturilor prin recurgerea la o judecată. Fiind vorba despre relaţii internaţionale aceasta
nu poate opera în lipsa unei jurisdicţii supranaţionale, decât dacă este recunoscută de jurisdicţiile statale.
Această situaţie pune în lumină o succesiune de probleme grupate sub denumirea de conflict de jurisdicţii:
competenţa internaţională a tribunalelor naţionale, procedura aplicabilă în faţa acestora şi efectele
hotărârilor străine. O persoană implicată în relaţiile internaţionale şi care vrea să stabilească de ce drepturi
poate beneficia trebuie să se adreseze unui tribunal dintr-o ţară anume. Problema de a şti în ce ţară poate
să stea în justiţie şi în ce condiţii ţine de conflictul de jurisdicţii”36.
În afara problemelor de ordin substanţial la care poate da naştere raportul juridic cu element de
extraneitate, o soluţionare corespunzătoare reclamă şi problemele de ordin procesual ce ţin de stabilirea
competenţei de judecată, procedura aplicabilă litigiului şi determinarea efectelor hotărârilor judecătoreşti
pronunţate de instanţele judecătoreşti şi tribunalele arbitrale străine.
Cele trei aspecte de ordin procesual dau naştere conflictului de jurisdicţii care ridică problema
legii de procedură aplicabilă litigiului. Spre deosebire de conflictul de legi ce se soluţionează prin norme
conflictuale care lasă posibilitatea aplicării fie a legii proprii, fie a legii străine, conflictul de jurisdicţii se
soluţionează în orice sistem de drept numai cu aplicarea normelor de procedură ale forului, norme
materiale de aplicare imediată. După propria normă juridică instanţa sesizată îşi va determina competenţa
de judecată precum şi procedura aplicabilă litigiului. Tot după propriile norme juridice fiecare sistem de
drept va stabili efectele juridice pe care înţelege să le recunoască hotărârilor judecătoreşti sau sentinţelor
arbitrale străine.
Conflictul de jurisdicţii sau contenciosul privat internaţional pune în lumină particularismul
dreptului internaţional privat, întrucât relaţiile internaţionale nu primesc niciodată o sancţiune
internaţională, ci doar internă, tribunalele ce soluţionează acest tip de litigii fiind întotdeauna naţionale.
34
Pierre Arminjon, Precis de Droit International Privé, Paris, 1947, vol.I, p.21.
35
Din prezentarea făcută la Secţiunea I am observat că Armand Lainé a fost printre primii autori ce a împărtăşit această
concepţie, alăturându-i-se, dintre cei citaţi de noi F.Surville şi F.Arthuys, Antoine Pillet, Bartin şi J.P.Niboyet, cu precizarea că
operele de referinţă ale acestor autori au fost publicate în primele decenii ale secolului XX.
36
Bernard Audit, op.cit., p.9-10.
11
Jurisdicţia este întotdeauna statală, îmbrăcând caracterul unui drept intern, diferit de la sistem de drept la
altul. Conflictul de jurisdicţii ridică întotdeauna problema ca instanţa sesizată cu soluţionarea litigiului să
se recunoască ca fiind competentă să judece raportul juridic. Întotdeauna cu aplicarea propriei norme de
competenţă instanţa şi oricare alt organ cu atribuţii jurisdicţionale, după regula actor secuitur forum rei îşi
va determina competenţa teritorială internă cât şi pe cea internaţională de a soluţiona raportul juridic cu
element de extraneitate.
Prin justiţie se înţelege „ansamblul instituţiilor prin mijlocirea cărora funcţia judiciară se poate
exercita”37. Ea este o prerogativă suverană, care în societatea modernă aparţine statului. Înfăptuirea
justiţiei constituie monopol de stat, în sensul că „nicio altă autoritate decât instanţele judecătoreşti legal
instituite nu pot împărţi justiţia prin intermediul hotărârilor care să se bucure de autoritatea lucrului
judecat şi de forţă executorie”38.
Capitolul IV „Autoritatea judecătorească” din Constituţia României arată care sunt autorităţile
judecătoreşti, acestea fiind autorităţi publice ale statului, organizate ca servicii publice în stat. Ca sistem
al organelor judecătoreşti şi activitate desfăşurată de aceste organe justiţia are rolul de a aplica în concret
normele de drept material în care statul exprimă voinţa şi interesele specifice pentru a crea cadrul necesar
desfăşurării relaţiilor sociale39.
În dreptul internaţional privat, o chestiune prealabilă care se discută cu prioritate faţă de orice altă
problemă de drept este competenţa jurisdicţională. Cu privire la înţelesul termenului de competenţă
jurisdicţională el este considerat ca fiind propriu raporturilor de drept internaţional privat 40. În dreptul
intern acest termen este folosit în sens restrâns, înţelegându-se competenţa generală a instanţelor
judecătoreşti, ca organe de jurisdicţie cu plenitudine de competenţă (conform art.125 din Constituţie) prin
opoziţie cu activitatea unor organe speciale de jurisdicţie sau cu atribuţii jurisdicţionale (Comisia
superioară de soluţionare a contestaţiilor, Comisia de reexaminare OSIM, ş.a. acestea fiind jurisdicţii
contencioase sau jurisdicţii necontencioase, cum este prin excelenţă cea notarială).
În cadrul competenţei jurisdicţionale, în sens restrâns se distinge între competenţa materială
ratione materiae şi competenţa teritorială ratione personae vel loci, în principal făcându-se delimitarea
competenţei în cadrul jurisdicţiei naţionale pe linie ierarhică, între instanţele judecătoreşti de grade
diferite, cât şi pe linie orizontală între instanţele judecătoreşti de acelaşi grad. Odată stabilită competenţa
jurisdicţională de drept internaţional privat, instanţa română îşi va stabili concret competenţa materială şi
teritorială, aplicând regulile competenţei jurisdicţionale obişnuite, cuprinse în dreptul intern, în Codul de
procedură civilă şi în alte izvoare de drept procesual civil.
În dreptul internaţional privat sensul termenului de competenţă jurisdicţională priveşte
determinarea, spre exemplu a competenţei instanţelor române în raport cu competenţa unor instanţe
străine „În alţi termeni, este vorba despre o delimitare între două jurisdicţii: jurisdicţia română şi o
jurisdicţie străină. Iar când ne referim la jurisdicţia străină avem în vedere o sferă largă de activităţi
jurisdicţionale din statul străin, legea de drept internaţional privat (n.a. Legea nr.115/1992) menţionând în
mod expres în art.165, că prin hotărâri străine se înţeleg actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti,
notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un stat străin”125.
Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat este calificată ca fiind o problemă de
competenţă generală, sau de atribuţiune126, cu caracter prealabil celorlalte probleme instanţa sesizată va
trebui să ştie dacă litigiul revine ordinului jurisdicţional naţional sau celui străin. Se observă că metoda
determinării competenţei internaţionale generale prin extinderea regulilor din dreptul intern nu rămâne la
adăpostul criticilor, întrucât, dacă în dreptul intern problema determinării competenţei teritoriale figurează
în partea finală a stabilirii competenţei de judecată a instanţelor, în dreptul internaţional privat problemele
de competenţă teritorială sunt analizate în primul rând, întrucât în funcţie de acestea se determină
competenţa de judecată a unui sistem de drept.
Calificarea competenţei internaţionale ca o competenţă de atribuţiune prezintă o importanţă
deosebită întrucât în aceste condiţii instanţa are posibilitatea să invoce din oficiu orice problemă de
competenţă, inclusiv verificarea legalităţii prorogării voluntare de competenţă.
Sistemul nostru de drept prin Legea nr.105/1992 art.149-154 stabileşte principiul potrivit căruia
instanţele judecătoreşti române sunt competente să soluţioneze procesele într-o parte română şi o parte

37
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Naţional, Bucureşti, 1996, vol.I, p.11
38
Viorel Mihai Ciobanu, op.cit., p.42.
39
A se vedea în acest sens Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.21-23.
40
A se vedea : Savelly Zilberstein, Procesul civil internaţional, Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.18.
125
Savelly Zilberstein, Procesul civil internaţional, Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.20-22.
126
A se vedea: Bartin, Principes de droit international privé, Tome I, Paris, 1930, p.307, citat de Savelly Zilberstein, op.cit., p.21.
12
străină, sau numai între străini, persoane fizice sau persoane juridice, în condiţiile expres prevăzute de
legea română.
„Împrejurarea că elementul de extraneitate, constând în faptul că litigiul are ca părţi un român şi
un străin sau doi străini, constituie desigur o condiţie primordială, prin ea însăşi, nu însă şi suficientă
pentru a determina competenţa instanţelor judecătoreşti române. Acestea se vor putea investi cu judecata
procesului numai după ce au constatat că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege”127.
Dacă în situaţia unui litigiu de drept intern, regulile de copetenţă materială şi teritorială ne arată
care este instanţa cea mai potrivită în înfăptuirea actului de justiţie, declinarea de competenţă fiind admisă
şi reprezentând mijocul de administrare a justiţiei în mod judicios, în dreptul internaţional privat regulile
de competenţă au un caracter autonom, în sensul că forul sesizat doar îşi verifică prin intermediul
normelor de competenţă posibilitatea de a judeca un litigiu cu element de extraneitate, prin prisma
legăturilor substanţiale pe care le-ar putea avea raportul juridic cu sistemul de drept al forului. Regulile
din dreptul internaţional privat au funcţia de a repartiza competenţa de judecată unei instanţe naţinale şi se
apreciază mult mai strict decât în dreptul intern, căci un refuz de a primi competenţa, dacă nu este foarte
bine justificat, poate constitui o denegare de justiţie, sancţionată în toate sistemele de drept.
Din cele expuse se constată că regulile de procedură sunt întotdeauna supuse legii forului.
Această regulă este susţinută de considerente deosebit de importante. Toate regulile de procedură privesc
funcţionarea justiţiei, a unui serviciu public, de interes naţional care nu se va putea desfăşura niciodată
după o lege străină întrucât este expresie a suveranităţii de stat. Această regulă nu aduce în nici un fel
atingere caracterului echitabil al procesului, întrucât regulile de procedură în orice stat, în materia
procesului civil, urmăresc prin natura lor să asigure o condiţie de egalitate juridică a părţilor litigante,
indiferent de substanţa litigiului.
Faptul că regulile de competenţă şi procedură de judecată sunt întotdeauna ale forului aceasta nu
afectează caracterul internaţional al litigiului, întrucât tocmai prin normele ce soluţionează un raport
juridic cu element de extraneitate, un tribunal naţional se declară competent într-un raport internaţional,
înţelegând astfel să soluţioneze litigiul cu element de extraneitate pe care părţile l-au adus spre rezolvare.
Soluţionarea conflictului de jurisdicţii poate ridica unele probleme sub aspectul calificării
normelor ca fiind de procedură sau de fond, cele mai dese exemple întâlnindu-le în materia prescripţiei
extinctive128 şi a probelor129, dar niciodată nu ridică probleme cu privire la recunoaşterea caracterului

127
Savelly Zilberstein, op.cit., p.17.
128
Natura acestei instituţii comportă discuţii: prescripţia extinctivă este o problemă de fond, în sensul că ea ţine de natura creanţei
avută în vedere şi ca atare va fi calificată ca un mod de stingere a obligaţiilor, situaţie în care avem în vedere efectele actelor
juridice, adică probleme ce ţin de condiţiile de fond şi efectele contractelor şi ale actelor în general sau ţine de chiar posibilitatea
sesizării instanţei cu soluţionarea litigiului. În sistemul de drept român, ca de altfel în sistemele europene se face distincţie între
prescripţia dreptului material la acţiune şi prescripţia dreptului procesual la acţiune. Exercitarea dreptului într-un anumit termen
şi posibilitatea de a cere concursul organelor statului pentru respectarea drepturilor subiective (de regulă drepturi de creanţă) ţine
de prescripţia dreptului material la acţiune, care este o problemă de ordin substanţial, de fond ţinând de natura drepturilor şi
obligaţiilor părţilor, în timp ce posibilitatea sesizării instanţei cu acţiunea în justiţie ţine de prescripţia dreptului procesual la
acţiune. Prescripţiei dreptului procesual la acţiune, conform sistemului de drept român nu-i pot fi aduse atingeri, întrucât ţine de
accesul liber la justiţie, drept fundamental consacrat în Constituţie în art.21. De aceea el este calificat ca un drept imprescriptibil
extinctiv, fiind inerent omului. Dreptul subiectiv în sine este şi el imprescriptibil, fiind de asemeni inerent omului şi pe temeiul
acestei calificări se şi recunoaşte executarea obligaţiilor naturale, executarea voluntară a acestora nefiind susceptibilă de
repetiţiune. Dreptul material la acţiune este un drept prescriptibil în termenele prevăzute de lege, fiind o problemă de fond, de
condiţii de fond şi efecte ale actelor juridice. Alte sisteme de drept, cum este situaţia celui american nu realizează aceste
distincţii, considerând că prescripţia dreptului ţine de posibilitatea sesizării instanţei cu acţiunea în justiţie, ca atare este de ordin
procesual, iar toate chestiunile de competenţă şi procedură de judecată rămân supuse forului, fiind tranşate prin normele
materiale, de aplicare imediată ale forului.
129
Cu privire la legea aplicabilă probelor în procesul civil s-au iscat discuţii mai ales în privinţa raporturilor de familie, deosebit
de sensibile la tradiţii puternice interese sociale, religie etc. Dacă problema administrării probei se recunoaşte unanim că este
reglementată numai prin norma de procedură a forului discuţii comportă admisibilitatea probelor, ele ţinând de dovedirea
fondului raportului juridic dedus judecăţii. Spre exemplu în cazul divorţului admisibilitatea probei cu martori nelimitat, inclusiv
rude, dar cu exceptarea descendenţilor este o problemă de procedură de judecată sau de dovadă a substanţei raportului juridic. În
aceeaşi situaţie ne aflăm în cazul dovedirii actelor şi faptelor de stare civilă, în contextul exercitării acţiunilor de stare civilă
(stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, contestarea paternităţii din căsătorie etc.). Dovada raportului juridic, a actului sau
faptului ca izvor al acestuia este o problemă de ordin substanţial, de fond, iar condiţiile în care această dovadă poate fi produsă
sunt reglementate de legea aplicabilă fondului actului juridic. Ca atare, aceste probleme sunt susceptibile şi de aplicare a unei legi
străine, iar dacă instanţa sesizată cu soluţionarea litigiului, făcând aplicarea legii străine, observă că dispoziţiile acesteia, prin
efectele care s-ar produce asupra sistemului de drept al forului dacă legea străină s-ar aplica, aducând o perturbare a ordinii de
drept a forului are posibilitatea să invoce ordinea publică în dreptul internaţional privat. Susţinem această teză pentru unitate de
soluţii în ceea ce priveşte admisibilitatea probelor (sunt date de lex causae şi nu de lex fori), observând şi împrejurarea că în
dreptul internaţional privat există corective la aplicarea legii străine care ar contraveni unui principiu fundamental al forului. În
sistemul de drept român se arată în mod expres în art.161 din Legea nr.105/1992 că mijloacele de probă pentru dovedirea unui act
juridic şi puterea doveditoare a înscrisului ce îl constată sunt cele prevăzute de legea locului încheierii actului sau legea aleasă de
13
teritorial, material, de aplicare imediată al normelor prin care se soluţionează. Toate sistemele de drept
admit rezolvarea conflictului de jurisdicţii prin norme materiale, de aplicare imediată ale forului.
Conflictul de jurisdicţii trebuie înţeles în sensul de conflict de autorităţi 130. Sancţiunea drepturilor
subiective este o problemă de jurisdicţie în sens larg, în acest sens se au în vedere şi actele administrative,
comerciale, de stare civilă, privind raporturile maritime, chiar dacă în competenţele naţionale ele cad în
atribuţiile unor jurisdicţii speciale ce funcţionează după reguli diferite de instanţele de drept comun. Cu
toate particularităţile pe care le prezintă şi jurisdicţiile speciale ţin de înfăptuirea justiţiei, iar actul adoptat
are un caracter de ordine publică, fiind un act de autoritate.
Din cele prezentate s-a observat că în privinţa ordinii în care apar, mai întâi se va soluţiona
conflictul de jurisdicţii sub aspectul determinării competenţei de judecată în dreptul internaţional privat şi
a procedurii de judecată şi ulterior se va pune problema aplicării legii străine, ca lege competentă să
soluţioneze fondul litigiului, adică se va pune problema soluţionării conflictului de legi. Soluţionarea
conflictului de jurisdicţii este o chestiune prealabilă soluţionării conflictului de legi. Numai sub aspectul
determinării efectelor hotărârilor instanţelor străine conflictul de jurisdicţii va apare subsecvent
conflictului de legi.
Cu alte cuvinte, putem spune că soluţionarea conflictului de legi este încadrată de soluţionarea
conflictului de jurisdicţii, dar de principiu conflictul de jurisdicţii se rezolvă cu precădere faţă de
conflictul de legi. Cu privire la acest aspect s-a afirmat şi opinia că există o strânsă interdependenţă între
conflictul de legi şi conflictul de jurisdicţii, judecătorul sesizat cu soluţionarea litigiului privindu-l de la
început în ansamblul său şi nu fracţionat131.
Întrucât conflictul de jurisdicţii se soluţionează în totalitate prin norme de aplicare imediată ale
forului, studiul acestora reprezintă o parte esenţială a domeniului dreptului internaţional privat. În mod
constant, în doctrina românească s-a afirmat că soluţionarea conflictului de legi şi a conflictului de
jurisdicţii reprezintă substanţa principală a domeniului dreptului internaţional privat, iar legătura care
există între aceste două forme conflictualiste determină ca studiul lor să se facă în cadrul aceleiaşi
discipline132.
Conflictul de jurisdicţii în lumina reglementărilor europene
În dreptul internaţional privat regulile de competenţă au un caracter autonom, în sensul că instanţa
sesizată îşi verifică prin intermediul propriilor norme de competenţă posibilitatea de a judeca un litigiu cu
element de extraneitate, asigurându-se astfel funcţia de repartizare a competenţei de judecată unei instanţe
naţionale. În aceste condiţii competenţa de judecată se apreciază mult mai strict decât în dreptul intern,
căci un refuz care nu este foarte bine justificat, poate constitui o denegare de justiţie, act sancţionat în
toate sistemele de drept. În dreptul internaţional privat regulile de competenţă au finalitatea de a asigura
soluţionarea litigiului dedus judecăţii, nicidecum să îl împiedice.
Fenomenul construcţiei comunitare, cu finalitatea funcţionării unui spaţiu comun economic,
social şi politic pentru statele membre ale Uniunii Europene şi resortisanţii acestora, persoane fizice şi
juridice, trebuie să asigure, printre altele, accesul la justiţie în mod echitabil tuturor persoanelor,
cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne fiind o componentă intrinsecă a adâncirii acestei
construcţii. Pentru statele membre, raporturile stabilite de particulari, resortisanţi comunitari sunt
raporturi juridice cu element de extraneitate, cărora instituţional trebuie să li se dea o bună rezolvare,
tocmai pentu a asigura funcţionarea sistemului instituit prin tratate şi în plan social să dea încredere
oamenilor în caracterul benefic al acestei construcţii.
Pentru a evita o eventuală denegare de justiţie, care chiar şi întemeiată din parte forului care a fost
sesizat, dar considerată de omul de rând ca un act de indiferenţă al statului care nu vrea să îşi dea
concursul în rezolvarea unei probleme curente de viaţă, statele membre ale Uniunii Europene au folosit
instrumentul juridic al convenţiei şi apoi al regulamentului pentru a asigura o mai bună administrare a
actului de justiţie în materia raporturilor de drept civil în sens larg ce îi pricesc pe resortisanţii comunitari.
Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968, Convenţia de la Lugano din 16 septembrie
1988 şi Regulamentul UE nr.1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența
judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, care a înlocuit
reglementarea inițială prin Regulamentul CE nr.44/2001, sunt instrumente convenţionale actuale ce
privesc competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, au

părţi, dacă ele aveau dreptul să o aleagă. Aceasta este o normă conflictuală, iar numai problemele de fond, de ordin substanţial
pot fi rezolvate prin norme conflictuale.
130
A se vedea: Bernard Audit, op.cit., p.14; Pierre Mayer, Vincent Heuzé, Droit international privé, Montchrestien, Paris, 2005,
pp.197-258, - ultimii autori, mai ales pentru problememle de drept european.
131
A se vedea în acest sens Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op.cit., p.9.
132
A se vedea în acest sens Ion P.Filipescu, op.cit., p.29.
14
stabilit un set de norme în materie de competenţă de judecată, raportate fie la cetăţenia persoanei fizice,
fie la domiciliul acesteia, respectiv la naţionalitatea persoanei juridice, dându-se astfel o acoperire cât mai
largă posibilităţilor pe care le are un resortisant comunitar de a sesiza o instanţă naţională, asigurându-se o
accelerare a judecăţilor naţionale cât şi o „liberă circulaţie a judecăţilor” prin adoptarea unor proceduri
mult mai uşoare de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti.
Din perspectiva dreptului comunitar adoptarea acestor acte deschide o largă discuţie cu privire la
respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, căci normele privesc un domeniu care este
reputat a fi de competenţa statului şi nu a Uniunii, dar finalitatea înlăturării pe cât posibil a cauzelor ce
duc la tergiversarea judecăţolor a făcut ca, inițial Regulamentul CE nr.44/2001 și ulterior Regulamentul
UE nr.1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea
și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială să fie acceptat de instanţele naţionale, inclusiv
prin intermediul hotărârilor pronunţate de CJCE/CJUE în acest sens.
Regulamentul UE nr.1215/2012 stabileşte în unele materii reguli de competenţă exculsivă (bunuri
şi drepturi reale imobiliare; validitatea, nulitatea şi dizolvarea unei societăţi comerciale; validitatea
inscripţiilor în registre publice; validitatea brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor; executarea unei
hotărâri judecătoreşti), iar în restul materiilor competenţa este facultativă recunoscând un drept de
opţiune pe care îl are resortisantul comunitar în alegerea unei instanţe naţionale pentru judecarea
litigiului. Chiar dacă o astfel de dispoziţie este criticabilă, mai ales prin efectul sesizat în practica
judiciară (forum shopping) a alegerii instanţei mai permisivă în concurs cu cea normal competentă (pe
criteriul legăturii mai puternice cu un sistem de drept), totuşi normele sunt în vigoare, inclusiv în ţara
noastră, şi ele sunt în acord cu principiul liberei circulaţii a factorilor de producţie (bunuri, persoane,
servicii, capitaluri) – principiu fundamental al pieţei unice, cel al libertăţii părţilor în alegerea legii
aplicabile în materie de contracte civile şi comerciale şi principiul înfăptuirii justiţiei, inclusiv prin
înlăturarea eventualelor situaţii de denegare de justiţie.
Cât priveşte raportul dintre cele două izvoare de drept trebuie precizat că ambele sunt în vigoare,
dar au dobândit în timp sfere de aplicare diferite, Convenţia de la Lugano fiind ratificată şi de Norvegia,
Elveţia şi Islanda – ca state membre AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb), în timp ce
Regulamentul UE nr. 1215/2012 conţinând norme de aplicare imediată ce înlătură altele de aceeaşi
natură datorită priorităţii dreptului comunitar se aplică statelor membre ale Uniunii în raporturile
intracomunitare. Instanţele române în prezent fac în mod uzual aplicarea Regulamentului în stabilirea
competenţei de judecată în raporturile cu element de extraneitate ce privesc resortisanţi comunitari,
persoane fizice şi persoane juridice.
Un alt instrument important este Regulamentul CE nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind
competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia
răspunderii părinteşti, care stabileşte de asemenea reguli de competenţă de judecată (de cele mai multe ori
exclusivă), instanţele române judecând în mod curent litigiile în privinţa raporturilor de familie ce fac
obiectul regulamentului, cu aplicare nemijlocită a acestuia în verificarea propriei competenţe de judecată,
ca for sesizat de o persoană fizică română sau cetăţean al altui stat membru al Uniunii Europene.
Putem conchide că, în materie de competenţă de judecată, recunoaştere şi executare a hotărârilor
judecătoreşti, adică în domeniul conflictului de jurisdicţii, pornindu-se de la principiile construcţiei
comunitare şi cu finalitatea asigurării unui spaţiu de securitate şi justiţie în domeniul raporturilor de drept
civil în sens larg angajate de resortisanţii comunitari, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat un
set de norme de aplicare imediată, ce primesc efect direct şi prioritar în concurs cu normele interne ale
statelor membre, asigurându-se soluţionarea optimă a conflictului de jurisdicţii în cazul unui litigiu
intracomunitar.

15