PARTEA GENERALĂ

TITLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

CAPITOLUL I. DEFINIŢIA ŞI DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

PRIVAT

Secțiunea 1. Definiţie. Terminologie. Caracteristici

Dreptul internaţional privat este definit în literatura de specialitate1 ca fiind „acea
ramură a sistemului nostru de drept, cuprinzând totalitatea normelor juridice, preponderent
conflictuale, care reglementează soluţionarea conflictelor de legi în spaţiu, a conflictelor de
jurisdicţii, precum şi condiţia juridică a străinului în ţara noastră”. Din definiţia redată rezultă
şi care sunt principalele caracteristici care conturează materia dreptului internaţional
privat:
- Dreptul internaţional privat este o ramură de drept care aparţine dreptului intern al
statului, astfel că fiecare stat are propriul său sistem de norme conflictuale. Aşadar, putem
afirma că dreptul internaţional privat este o ramură de drept intern, alături de alte ramuri cum
ar fi dreptul civil, dreptul comercial, dreptul penal, dreptul familiei etc.
- Normele care reglementează materia dreptului internaţional privat poartă denumirea
de norme conflictuale. Cu toate acestea, dreptul internaţional privat cuprinde şi norme
materiale sau de aplicaţie imediată, cum sunt, spre exemplu, acelea care reglementează
condiţia juridică a străinului. Aceste norme materiale sau de aplicaţie imediată nu sunt norme
conflictuale deoarece ele nu fac trimitere la un anumit sistem de drept (dreptul român, dreptul
german, suedez, spaniol, etc.), ci reglementează pe fond raportul juridic care are în conţinutul
său unul sau mai multe elemente de extraneitate, excluzând conflictul de legi2.
Aceste norme conflictuale alcătuiesc aşa numitul drept conflictual care, aşa cum
vom demonstra pe parcursul demersului nostru, are ca finalitate indicarea sistemului de drept
aplicabil raporturilor juridice cu unul sau mai multe elemente de extraneitate, într-o anumită
situație concretă.

1
D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat. Tratat elementar, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1999,
p. 15.
2
Potrivit unui specialist al domeniului, ”normele de aplicație imediată sau necesară înlătură conflictul de
legi.Prin excluderea normei conflictuale a forului, nu mai este posibilă aplicarea legii străine”(I.Macovei,
Drept internațional privat, Editura CH Beck, București 2011, p.12.)
 Într-o altă definție, dar mai succintă, dreptul internațional privat este văzut ca acea
ramură a dreptului intern a fiecărui stat care „reprezintă ansamblul regulilor aplicabile
persoanelor fizice și persoanelor juridice ca subiecte de drept privat în relațiile
internaționale”3.
În fine, o altă definiție recentă caracterizează dreptul internațional privat ca fiind
„ansamblul normelor care reglementează raporturile cu element de extraneitate, indicând
autoritatea competentă și legea aplicabilă”4.
Raportându-ne la aspectele de ordin terminologic, având în vedere faptul că dreptul
internaţional privat face parte din sistemul de drept intern al fiecărui stat (putându-se vorbi de
un drept internaţional privat român, despre un drept internaţional privat german, francez,
elveţian etc.) se pune problema dacă denumirea acestei ramuri de drept este potrivită.
Aceasta şi pentru faptul că în, mod practic, dreptul internaţional privat nu este un ansamblu de
norme juridice care se aplică în mod unitar în toate ţările lumii. Pe de altă parte, denumirea de
„drept internațional privat român” (elvețian, francez, german, spaniol etc.) are în conținutul său
o construcție oximoronică, deci o exprimare care conține doi termeni a căror natură și înțeles
sunt diametral opuse, respectiv „internațional” și „român” (național). O astfel de incongruență
dată de incompatibilitatea termenilor ce alcătuiesc sintagma analizată generează o explicație
paradoxală și inacceptabilă dacă ne raportăm la regulile specifice limbii române, însă în opinia
noastră oximoronul utilizat este sugestiv pentru a înțelege că un anumit „drept străin” se aplică
în România cu titlul de lex causae fără a se încălca suveranitatea legislativă a statului forului,
în sensul că norma conflictuală a statului forului (dreptul internațional privat român) indică
aplicabilitatea legii străine.5
În contextul menționat, utilizarea termenului “internaţional” în denumirea acestei
ramuri de drept este generatoare de confuzii, putând da naştere la interpretări în privinţa
stabilirii originii – interne sau internaţionale – a dreptului internaţional privat, însă așa cum deja
am explicat paradoxul terminologic, ne aflăm în prezența unei ramuri de drept intern, iar pentru
a se evita oximoronul, lucrările de specialitate, chiar și cele din alte state6, se intitulează „drept
internațional privat”, iar nu „drept internațional privat român”.

3
B.Maria Carmen Predescu, Drept internațional privat. Partea Generală, Editura Volters Kluvers, București
2010, p. 52
4
I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 16. Se poate
observa că distinsul autor a utilizat în conținutul acestei definiții sintagma „autoritatea competentă” ce are
menirea de a sublinia faptul că dreptul internațional privat soluționează nu numai conflictul de legi, dar și
conflictul de jurisdicție, adică acea situația în care se indică care instanță din a cărei țară soluționează litigiul de
drept internațional privat.
5
Pentru detalii lămuritoare referitoare la aceste aspecte, a se vedea în acest sens infra, Capitolul III pct. 2
Aplicarea legii străine ca lex causae.
6
A se vedea cu titlu de exemplu lucrarea franceză a autorilor Marie-Laure Niboyet, Géraud de Geouffre de La
Pradelle, Droit international privé, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence (LGDJ), Montchrestien.
 Acordarea atributului de drept internațional s-a facut probabil, în considerarea faptului,
ca aceasta ramură de drept, reglementând raporturi cu elemente de extraneitate are vocația
internationalității, fară a deveni un drept internațional cu adevarat, cu atât mai mult cu cât cele
mai multe din izvoarele sale juridice sunt formate din norme interne și nu din norme uniforme
internaționale.
În orice caz, denumirea pare a fi, totuși, utilă și pentru delimitarea netă a dreptului
internaţional privat fata de dreptul internaţional public, distincţie asupra căreia vom
reveni. De asemenea, s-a optat și pentru atributul de drept internațional privat deoarece
categoriile de raporturi juridice pe care le reglementează aparțin de ramurile dreptului
privat si nu de cele ale dreptului public7.
Asadar, prin obiectul său de reglementare precum și prin metodele de reglementare pe
care instituie si utilizează, dreptul internațional privat se înfățișează ca o ramură de drept
distinctă, aflată, însă, în strânsă corelație cu celelalte ramuri ale sistemului dreptului românesc.
Revenind la prolematica caracteristicilor dreptului internațional privat, doctrina mai
recentă8 remarcă și prezintă și alte două astfel de caracteristici: „complexitatea și
particularismul.”
”Complexitatea este dată, în primul rând de domeniul propriu de reglementare în
care se suprapun doi factori de complicare a problemelor specifice și anume prezenta unui
element străin în orice raport juridic și vastitatea dreptului civil, în sens larg, prin situarea
analizei într-un sistem tridimensional: spațiu-timp-persoane”.
”Particularismul dreptului internațional privat provine din faptul că soluționarea
raporturilor juridice cu element de extraneitate primește o rezolvare statală, în raport de
particularitățile fiecărui sistem de drept. Soluțiile conflictualiste nu sunt soluții între state,
cu caracter internațional, ci sunt soluții ale statului pentru rezolvarea raporturilor juridice
stabilite de particulari în relațiile internaționale. După propriile interese de reglementare
juridică, legiuitorul național va stabili norme juridice, fie de aplicare imediată, fie conflictuale,
rezolvând aceste raporturi. Elementele de extraneitate nu primesc o considerare generală, ci una
particulară, din perspectiva fiecărui sistem de drept, împrejurare ce sporește particularismul”9.

7
Cu privire la apratenenta dreptului international privat la ramura drpetului privat sau a celui public, există unele
controverse teoretice, justificate, după părerea noastră, în sensul că: dreptul international privat nu contine numai
norme conflictuale de trimitere la sistemele de drept ale altor state ci norme materiale ori de aplicatie imediată,
care desi reglementează raporturi cu elemente de extraneitate , exclud conflictele de legi, norme care apartin
drpetului public, pe de o parte, iar pe de altă parte, toti autorii sunt de acord că obiectul/domeniul de
reglementare a normelor de drept international privat il constituie, în principal, raporturile juridice patrimoniale
ori nepatrimoniale dintre persoane fizice si juridice de cetătenie respectiv nationalitate diferită, aflate în pozitie
de egalitate juridică. .
8
B. Maria, Carmen Predescu, op.cit. p. 57-58
9
Idem.
 Secțiunea 2. Domeniul dreptului internaţional privat.
În sfera de reglementare şi cercetare a dreptului internaţional privat sunt incluse
instituţiile juridice care alcătuiesc domeniul dreptului internaţional privat, instituţii care
constituie obiectul de studiu ale ştiinţei juridice având aceiaşi denumire.
Potrivit prevederilor art. 2557, alin. (2) Cod civil, ”În înțelesul prezentei cărți,
raporturile de drept internațional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum și
alte raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate”.
Din conținutul acestui text legal rezultă, în mod neechivoc, că:
- raporturile juridice care formează domeniul de reglementare a dreptului internațional
privat sunt exclusiv de drept privat;
- doar raporturile juridice conținând unul sau mai multe elemente de extraneitate, pot
face obiectul de reglementare al acestei ramuri de drept.
Trebuie observat și retinut că normele juridice pe care le conține Cartea a VII-a din
Codul civil se limitează exclusiv la acel tip de norme care au ca scop determinarea legii
aplicabile unui raport juridic cu element de extraneitate. Aceasta spre deosebire de
aborgata Lege nr. 105/1992, în structura anterioară intrării în vigoare a L. nr. 287/2009 care
cuprindea mențiunea că ea conține si norme de procedură în litigii privind raporturi de drept
internaţional privat.
După intrarea în vigoare (15 februarie 2013) a Codului de procedură civilă,
adoptat prin Legea nr. 134/2010, cod care conține Cartea a VII-a, intitulată ”Procesul
civil internațional”, normele generale prin care se determină competența jurisdicțională
în materie de raporturi cu elemente de extraneitate, din perspectiva dreptului românesc,
vor fi cele cuprinse în articolele 1064-1133.
Așa după cum se poate deduce, legiuitorul român din 2009, respectiv 2010 a optat
pentru o soluție firească, sub aspectul sistematizarii legislației, adică acea ca normele de
determinare a legii aplicabile în materie de conflicte de jurisdicție să fie integrate acolo unde le
este locul, adică în Codul de procedură civilă, deoarece procesul civil cu elemente de
extraneitate, privit generic, nu este altceva decât un proces civil cu un anumit specific.
Întrebarea pe care o generează, însă, în mod inevitabil, această nouă orientare legislativă
este aceea de a ști dacă ea este de natură să impună includerea procesului civil international (
inclusiv cel arbitral) în obiectul de studiu al dreptului procesual civil, respectiv al arbitrajului
intern și international, sau așa cum era în regimul Legii nr. 105/1992, în obiectul de studiu al
drpetului international privat ? Așa după cum am aratat deja în cele precedente, am constatat
că un cercetător de referintă al domeniului - cel puțin la data elaborarii acestui curs - în procesul
de redactare a noului său tratat de drept international privat, a optat pentru restrângerea
obiectului de studiu al dreptului international privat român, doar la problema conflictelor de
legi, excluzand condiția juridică a străinilor și conflctele de jurisdicții. În astfel de
circumstante, rămâne de văzut care va fi, totuși, orientarea doctrinei românesti a dreptului
internațional privat, ținând seama de împrejurarea că, în mod firesc, alte discipline juridice își
pot revendica, în mod legitim, dreptul de a include în obiectul lor de studiu, procesul civil
internațional (dreptul procesual civil) și dreptul arbitrajului ( arbitrajul în dreptul internațional
privat). Pe de altă parte, nu trebuie ignorată împrejurarea că cei mai mulți autori de cursuri,
manuale, tratate de drept internațional privat și după intrarea în vigoare a celor două noi Coduri,
au continuat să includă în obiectul de studiu și cele două categorii de instituții la care ne-am
referit: procesul civil internațional și arbitrajul internațional.
În ceea ce ne privește apreciem că, deși din punct de vedere al sedes materiae, instituția
conflictului de jurisdicții se regăsește în Codul de procedură civilă în cadrul Cărții a VII-a
denumită „Procesul civil internațional”, cel puțin din punct de vedere al metodei didactice,
este util ca studiul acestei instituții să fie inclus în materia dreptului internațional privat pentru
o comprehesiune sistematică a instituțiilor specifice procesului civil internațional care nu pot fi
predate dihotomic, acestea din urmă fiind strâns legate de cunoașterea instituției conflictelor de
legi și, implicit, de principiile care guvernează materia dreptului internațional privat. În
susținerea unei astfel de opinii, preponderent argumentată pe considerente de ordin didactic,
vom expune, cu titlu exemplificativ câteva considerente de interdisciplinaritate, astfel cum se
degajă din prevederile specifice procesului civil internațional, după cum urmează:
- Prevederile art. 1065 Cod procedură civilă circumscrie domeniul de aplicare al
procesul civil internațional de elementele de extraneitate care conferă caracter de
internaționalitate raportului juridic privat dedus judecății, aspect ce presupune
recapitularea noțiunii instituției elementului de extraneitate în jurul căruia
gravitează, atât conflictul de legi, cât și conflictul de jurisdicții;
- Dispozițiile art. 1066 Cod procedură civilă atribuie competența instanțelor române
în funcție de ceea ce doctrina dreptului internațional privat denumește „puncte de
legătură mobile” domiciliul/reședința pârâtului, sediul principal/secundar, respectiv
fondul de comerț. Aceste puncte de legătură, fiind mobile, pot fi deplasate de la un
sistem de drept la altul (schimbarea domicilului/reședinței sau a sediului) pentru a
stabili nu doar sistemul de drept aplicabil raportului juridic de drept internanțional
privat, dar și competența jurisdicțională, sistem de drept care pot deveni competent
și prin fraudarea legii sau prin încălcarea ordinii publice de drept internațional
privat. Ca atare, în aplicarea art. 1066 Cod procedură civilă este imperios necesar
 a se cunoaște instituțiile denumite frauda la lege, ordinea publică de drept
internațional privat, ce sunt specifice materiei dreptului internațional privat;
- În materia prorogării voluntare de competență în favoarea instanței române,
aplicarea art. 1067 alin. (3) Cod procedură civilă – ce reglementează soluția
respingerii cererii în ipoteza în care litigiul nu prezintă nicio legătură semnificativă
cu România – presupune, spre exemplu, cunoașterea aspectelor specifice dreptului
internațional privat referitoare la înțelesul sintagmei legea statului cu care actul
juridic prezintă legăturile cele mai strânse din punct de vedere al criteriului
debitorul prestației caracteristice, astfel cum aceste aspecte sunt reglementate de
prevederile art. 2638 Cod civil;
- În fine, un alt argument, fără însă a epuiza aceste exemple, îl consituie prevederile
art. 1090 Cod procedură civilă care stabilește calitatea procesuală, obiectul și
cauza acțiunii, specifice procesului civil internațional, în funcție de legea care
guvernează fondul raportului juridic dedus judecății, lege (sistem de drept) care se
poate stabili numai prin aplicarea regulilor de soluționare a conflictului de legi,
instituție specifică și fundamentală a dreptului internațional privat.
Din examinarea conținutului actelor normative citate, precum și a altor acte
normative care constituie izvoare ale dreptului internațional privat, rezultă că
principalele instituţii care alcătuiesc domeniul de reglementare şi de aplicare a dreptului
internaţional privat sunt :
- Determinarea legii aplicabile unui raport juridic material de drept internaţional
privat (așa numita instituție a soluţionarii conflictului de legi). Normele care se referă la
acestă instituţie sunt norme conflictuale care au drept scop soluţionarea conflictelelor de legi
materiale;
- Procedura în litigiile privind raporturile de drept internaţional privat (instituţia
soluţionării conflictelor de legi de procedură sau a conflictelor de jurisdicţii). Normele de
procedură care guvernează litigiile de drept internaţional privat sunt, de regulă, norme
conflictuale, unilaterale (cum ar fi cele privind competenţa jurisdicţională a instanţelor române
– art. 1065-1077 din C.pr civ) şi bilaterale (cum sunt cele privind legea aplicabilă în procesele
de drept internaţional privat – art. 1078-1081 din același Cod). Trebuie să facem precizarea că
aceste norme nu sunt numai conflictuale ci, aşa cum am arătat în paginile anterioare, ele pot fi
şi materiale (pentru înţelesul noţiunii de norme materiale a se vedea supra: Cap. III, Secţiunea
2) cum ar fi cele care reglementează condiţia juridică a străinului – art. 1093-1109 – sau cele
privind efectele hotărârilor judecătoreşti străine .
 - Condiţia juridică a străinului în România, persoană fizică sau juridică, este o altă
instituţie importantă ce intră în componenţa domeniului dreptului internaţional privat.
Chiar dacă vom reveni asupra acestei problematici, cu acest prilej menționăm că,
"condiţia juridică a străinului este acea instituţie a dreptului internaţional privat care
cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează drepturile şi obligaţiile pe care le
are străinul (persoană fizică sau juridică) într-o anumită ţară".10
În mod cu totul special, normele care reglementează condiţia juridică a străinului în
România sunt norme materiale române, deci norme care aparţin sistemului de drept intern al
statului român. Aşadar, condiţia juridică a străinului este întotdeauna reglementată de dreptul
material românesc, ca drept al statului forului (lex fori).
Este util de menţionat că instituţia condiţiei juridice a străinului nu se confundă cu
capacitatea juridică a străinului, deoarece aceasta din urmă este reglementată de dreptul
conflictual (deci de normele de trimitere) drept care face trimitere, de regulă, la legea
personală a străinului (lex personalis).
Fără a intra în analiza controverselor înregistratate în această materie, menţionăm că ne
alăturăm opiniei potrivit căreia "în cadrul instituţiei juridice ce reglementează condiţia
juridică a străinului se includ şi normele care reglementează regimul juridic al cetăţeniei
române (dobândirea, pierderea, retragerea cetăţeniei române ş.a.m.d.), dar numai în
măsura în care acestea sunt privite prin prisma drepturilor şi obligaţiilor străinilor".11
Mai este necesar să subliniem că, așa după cum afirmă doctrina de specialitate, ” nu pot
consitui obiect de reglementare juridică în dreptul internațional privat raporturile din
domeniul public al dreptului : dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul
penal, dreptul procesual penal, dreptul fiscal. În acest caz legiuitorul național manifestă
întodeauna interes în reglementarea juridică a tuturor situațiilor petrecute sub autoritatea sa,
norma de drept public aplicându-se tuturor subiectelor de drept, indiferent că sunt persoane
fizice sau juridice, în legătură cu toate actele și faptele juridice petrecute în limitele autorității
legiuitorului național”12. În aceiași idee, un alt cercetător al domeniului arată că ”dacă
raporturile de drept public conțin totuși elemente de extraneitate, prezența lor nu are nici o
semnificație juridică. În aceste cazuri, instanța va aplica numai legea proprie, singura
competentă, în cauză” 13
În finalul considerațiilor noastre expuse în acest capitol, este necesar să menționăm că,
de lege lata, dispozițiile Cărții a VII-a din Codul civil sunt aplicabile doar în măsura în care

10
I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 29.
11
D.A. Sitaru, Drept internaţional privat. Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 47.
12
B.Maria. Carmen Predescu, op.cit.,p. 67.
13
I.Macovei, op.cit., p. 9
convențiile internaționale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispozițiile
din legi speciale nu stabilesc o altă reglementare (art. 2557 alin. 3). Această regulă este valabilă
și în ceea ce privește și procesele de drept privat cu elemente de extraneitate, așa cum prevede
în mod expres art. 1064 Cod de procedură civilă. Cu alte cuvinte, în problema determinării legii
aplicabile unui raport de drept internațional privat, prevederile Cărții a VII-a din cele două
noi coduri, vor constitui dreptul comun.
De principiu, prevederile menționatei cărți din Codul civil se vor aplica doar în
cazul în care părțile unui anumit raport juridic cu element de extraneitate nu vor proceda
ele însele la alegerea legii aplicabile (lex voluntatis/electio juris) acelui raport juridic.
 CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

Secțiunea 1. Elementul de extraneitate (străin).

Toți cercetătorii domeniului sunt de părere că elementul de extraneitate sau elementul
străin constituie principalul element de distincţie (de delimitare/particularizare) a raporturilor
juridice de drept internaţional privat faţă de raporturile juridice de drept privat intern.
Din păcate, elementul de extraneitate nu a fost definit in terminis nici în defuncta
Lege nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, dar nici în
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil și nici în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, drept pentru care o astfel de sarcină a rămas in continuare, în domeniul de preocupare a
literaturii de specialitate.
Doctrina defineşte elementul de extraneitate ca fiind o împrejurare de fapt, de
natură diversă, care are legătură cu un raport juridic de drept privat, împrejurare ce îi
conferă raportului juridic respectiv caracter de internaţionalitate1. Din definiţia citată
rezultă că împrejurarea de fapt care circumstanţiază raportul juridic de drept privat îi conferă
acestuia legătură cu mai multe sisteme de drept. Ca atare, elementul este străin prin raportare
la legea română (ca întreg sistem de drept) sau la statul român. Aceasta deoarece, aşa cum
am arătat la începutul acestui curs, dreptul internaţional privat face parte din sistemul de drept
intern al fiecărui stat, fără a exista un "drept internaţional privat" (general şi universal) care să
reglementeze în mod unitar raporturile juridice cu elemente de extraneitate.
Trebuie să precizăm că majoritatea doctrinei consideră că elementul de extraneitate
nu este o parte componentă distinctă a structurii raportului juridic alături de subiecte,
conţinut şi obiect, deoarece oricare dintre aceste elemente poate constitui un element de
extraneitate2.
Noi considerăm, totuşi, că raportul juridic de drept internaţional privat are o
structură diferită de cea a raportului juridic (generic), în sensul teoriei generale a
dreptului, deoarece elementul de extraneitate este absorbit/integrat de unul din
elementele raportului juridic (subiecte, conţinut, obiect), element extraneu fără existenţa
căruia raportul juridic ar fi în mod cert şi exclusiv de drept intern.

1
Pentru alte definiţii ale elementului de extraneitate a se vedea ; D.Al. Sitaru Drept internaţional privat. Tratat,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 15; I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti 1997,
vol. I, p. 13; O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internaţional privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p .
1.
2
I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 11; D.A. Popescu, M. Harosa, op. cit.
p. 124.

1
 Dacă, spre exemplu, într-un contract de vânzare, una dintre părţile contractante este
cetăţean străin, aceasta nu înseamnă că nu există nici o particularizare a structurii raportului
juridic (la nivelul atributelor de identificare individualizare a persoanei) căci, în acest caz,
împrejurarea de a fi “străin” conferă raportului juridic în cauză caracter de internaţionalitate.
Dacă acest element de extraneitate (una dintre părţi este cetăţean străin sau persoană juridică de
naţionalitate străină) nu ar fi absorbit în structura raportului juridic, nu am mai fi în prezenţa
unui raport de drept internaţional privat.
De altfel, majoritatea susţinătorilor tezei conform căreia în structura raportului juridic
nu intră elementul de extraneitate, apreciază că raportul juridic de drept internaţional privat se
deosebeşte de raportul juridic din dreptul intern prin existenţa unuia sau mai multor elemente
de extraneitate.3
Pentru o mai bună înţelegere a problemei, vom prezenta, cu titlu exemplificativ, câteva
din elementele de extraneitate considerate ca atare de legislația romanească, raportându-
ne la componentele structurale ale raportului juridic de drept privat.
-Referitoare la subiectele raportului juridic, elementele de extraneitate se clasifică în
funcţie de calitatea acestor subiecte, şi anume :
-pentru persoanele fizice: cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa, iar pentru anumite
sisteme de drept chiar şi religia (de exemplu: Grecia). De exemplu, un cetăţean român şi un
cetăţean german încheie în România un contract de vânzare a unui bun mobil, act juridic în baza
căruia se naște un raport juridic civil cu element de extraneitate, datorită căruia se va putea naște
problema unui conflict real de legi în spatiu și în timp;
-pentru persoanele juridice: sediul, naţionalitatea, fondul de comerţ etc. Spre
exemplu, o societate cu personalitate juridică cu scop lucractiv, persoană juridică română,
încheie un contract de transport cu o altă societate, persoană juridică străină cu sediul în Suedia,
în temeieul căruia se naște un raport juridic obligațional cu element(e) de extraneitate.
-Referitor la obiectului (material și juridic) raportului juridic, constituie element
de extraneitate locul unde se află bunul mobil sau locul unde este situat un bun imobil,
bun ce constituie obiectul material al raportului juridic de drept internaţional privat. Spre
exemplu, un cetăţean român îi vinde unui cetăţean francez un imobil care se află situat în
Elveţia, iar actul juridic se încheie în Spania. Într-un astfel de caz, se naște un raport juridic cu
mai multe elemente de extraneitate : cetățenia diferită a celor două părți, locul încheierii actului
juridic, precum și locul situării imobilului( în altă tară decât cea a cetățeniei fiecareia din părți
și decât cea a încheierii actului juridic).

3
Idem, p. 11.

2
 În acest context, găsim necesar să precizăm că bunurile situate într-o ambasadă
străină aflată în România se află sub incidenţa unei legi străine nu române, deoarece
teritoriul ambasadei este considerat teritoriu străin.
Referitor la conţinutul raportului juridic, trebuie să facem distincţie între acte
juridice şi fapte juridice.

1. În cazul actelor juridice pot fi elemente de extraneitate:

- Locul încheierii actului. Spre exemplu, o societate cu personalitate juridică română
încheie, prin reprezentantul său, în Franţa, un contract cu o societate germană, în lipsa unei legi
alese de părți se va aplica legea locului de încheiere a contractului (lex loci actus sau
contractus);
- Locul unde urmează să se execute (să-şi producă efectele) un contract (lex loci
executionis sau lex loci solutionis). De exemplu, o firmă română contractează cu o firmă
suedeză în vederea prestării de către aceasta din urmă a unor servicii pe teritoriul ţării noastre,
locul executării obligației caracteristice a firmei străine fiind teritorului Romaniei.

2. În cazul faptelor juridice pot fi elemente de extraneitate:

- Locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti commissi).
Spre exemplu, un cetăţean român este victima unui accident rutier produs pe teritoriul Belgiei,
unui astfel de raport juridic delictual aplicându-i-se legea belgiană ca lege a locului producerii
faptului ilicit.
- Locul producerii prejudiciului (lex loci laesionis), atunci când acesta diferă de locul
producerii faptei ilicite. De exemplu, un fapt juridic ilicit de poluare a unui curs de apă, produs
într-o tară, de către o întreprindere având naționalitatea acelei tări, va putea produce efecte și
în altă țară, dacă cursul respectiv de apă, străbate teritoriul mai multor țări.

3.În ceea ce priveşte evenimentele, constituie element de extraneitate locul producerii

evenimentului (naşterea, moartea, cutremurul, inundaţia, incendiul etc).

4.În privinţa aspectelor procedurale, în doctrină4 s-a arătat că poate constitui

element de extraneitate faptul că instanţa competentă să soluţioneze un anumit litigiu este
străină sau că hotărârea judecătorească ori arbitrală este pronunţată în străinătate.

4
D.A. Sitaru, op. cit. p. 16.

3
Aşadar, în aceste din urmă exemple ne raportăm la locul soluţionării litigiului pentru a stabili
elementul de extraneitate.

5. În ceea ce priveşte caracteristicile raportului juridic cu element de extraneitate,

sunt de reţinut următoarele:
-Raportul juridic cu element de extraneitate se stabileşte între persoane fizice sau
juridice. Statul poate fi parte într-un raport juridic cu element străin, dar poziţia acestuia nu se
confundă cu aceea în care acesta participă la un raport de drept internaţional public;
-Raportul juridic de drept internaţional privat conţine un element de extraneitate,
datorită căruia raportul respectiv are legătură cu mai multe sisteme de drept dintre care numai
unul dintre acestea va fi aplicat, şi anume cel desemnat de către norma conflictuală a statului
forului, a instanţei în faţa căreia s-a ivit litigiul;
-Raportul jurdic cu element de extraneitate este un raport civil, comercial, de muncă,
de procedură civilă sau alt raport de drept privat, existenţa elementului extraneu fiind de esenţa
nașterii și manifestării conflictului de legi.
Având în vedere cele arătate, putem conchide că într-un raport juridic se pot regăsi
unul sau mai multe elemente de extraneitate şi, ca atare, acel raport juridic de drept privat
este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe sisteme de drept aparţinând unor
state diferite. În astfel de situaţii, poate lua naştere ceea ce doctrina dreptului
internaţional privat denumeşte în mod sistematic - „conflict de legi”.

Secțiunea 2. Despre problematica conflictului de legi.

Aşa cum am arătat în cele precedente, prezenţa elementului de extraneitate în legătură
cu un raport juridic de drept privat poate da naştere unui conflict de legi. De la început trebuie
să facem precizarea că noţiunea de lege din cuprinsul sintagmei conflict de legi trebuie înţeleasă
în sensul de (întreg) sistem de drept aparţinând unui anumit stat. Practic, pentru a înlătura orice
confuzie, putem afirma că expresia "conflict de legi” este sinonimă cu expresia “conflict între
două sau mai multe sisteme de drept”.5
Practic, prezența unuia sau mai multor elemente de extraneitate generează conflictul de
legi, născut din vocația concursuală virtuală a cel puțin două sisteme de drept relevante, adică
care sunt susceptibile de a guverna același raport juridic de drept internațional privat,
soluționarea conflictului de legi creând vocație concretă doar unui singur sistem de drept,
desemnat printr-una dintre metodele specifice dreptului internațional privat, metode pe care le
vom analiza în următoarea secțiune.

5
Bineînţeles că fiecare sistem de drept în parte, aparţine unui stat.

4
 Definim conflictul de legi ca fiind situaţia în care un raport juridic de drept privat,
cu unul sau mai multe elemente de extraneitate, este susceptibil de a fi guvernat de două
sau mai multe sisteme de drept, având vocație concursuală virtuală, aparţinând unor
state diferite6.

Aşa cum pe bună dreptate s-a arătat în literatura de specialitate7, conflictul de legi este
susceptibil şi de o “definiţie metaforică” şi anume: "el este o întrebare ce se naşte în mintea
judecătorului sau arbitrului care soluţionează litigiul: “care dintre sistemele de drept în
prezenţă se aplică raportului juridic respectiv?”
De altfel, doctrina franceză8 de drept internațional privat, face distincție între
adevăratele conflicte de legi si falsele conflicte de legi. În gândirea unei cercetătoare a
domeniului, adevăratul conflict de legi va fi acela care se pune în prezența unor legi cu
conținut diferit, fiecare dintre ele reclamând același câmp de aplicare, pe când falsul conflict
de legi va fi acela care poate sa apară în cazul unor legi cu conținut analog sau chiar în prezenta
unor legi cu conținut diferit dar care reclamă câmpuri de aplicare care nu se suprapun. Doar în
cazul conflictului real de legi se va putea utiliza metoda conflictualistă
Pentru a înţelege mai bine noţiunea conflictului de legi ne îngăduim să utilizăm
următorul exemplu:
Societatea (cumpărător), persoană juridică de naţionalitate română, prin reprezentantul
sau legal sau convenţional, după caz, încheie la Paris un contract de vânzare cu o altă societate
(vânzător), persoană juridică de naţionalitate franceză, marfa urmând să fie livrată în Bucureşti.
Între părţi se naşte un litigiu generat de neexecutarea corespunzătoare a contractului de către
una din părţi, spre exemplu, un litigiu în legătură cu neconformitatea produsului livrat, în raport
cu mostra avută în vedere la încheierea contractului.
Problema principală care se poate naște - în astfel de raporturi juridice- este care anume
dintre cele două sisteme de drept în prezenţă (cel român sau francez cu vocație concursuală
virtuală) se va aplica în vederea soluţionării litigiului ? În acest exemplu, raportul juridic
respectiv are mai multe elemente de extraneitate: sediul persoanelor juridice, locul încheierii
contractului, locul executării contractului, locul unde se află bunul obiect material al
contractului. Într-o astfel de ipoteză, dacă părțile, la încheierea contractului sau la un alt moment
ulterior acestuia nu au procedat la alegerea legii aplicabile (lex voluntatis/electio juris) acelui

6
Pentru alte definiţii ale conflictului de legi a se vedea D. Al. Sitaru op. cit. p. 16; O. Ungureanu, C. Jugastru op.
cit. p. 7 ; I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București, 2017, p.37.
7
D.Al. Sitaru, op. cit. p. 17.
8
S.Clavel, Droit internationale privé, Editura Dalloz, 2009, p. 10; Marie-Laure Niboyet, Géraud de Geouffre de
La Pradelle, Droit international privé, op. cit., p. 46.

5
contract, instanța de judecată sau arbitrală, după caz, competentă, va utiliza metoda conflictului
de legi pentru afla care este legea aplicabilă, fâcând uz de legea de drept internațional privat a
forului, respectiv a țării unde se află instanța sesizată.
Din definiţia conflictului de legi se desprind următoarele trăsături esenţiale ale acestei
instituţii deosebit de importante în înţelegerea principiilor şi a mecanismului dreptului
internaţional privat. În acest sens, le vom reţine pe următoarele:
-Conflictul de legi are ca unic izvor prezenţa elementului de extraneitate în cadrul
structurii unui raport de drept privat;
-Conflictul de legi nu implică un conflict de suveranitate propriu-zis (în sensul
dreptului internaţional public), între statul român şi cel străin deoarece, dacă, spre
exemplu, judecătorul român aplică legea străină el o aplică pentru că aşa îi indică norma
conflictuală română (Codul civil sau Codul de procedură civilă, după caz), adică legea forului
(lex fori). Deci, judecătorul investit cu soluţionarea unui litigiu de drept internaţional privat, va
face aplicarea dreptului străin numai dacă, sistemul de drept român (dreptul internaţional privat
– Codul civil/Codul de procedură civilă) face trimitere la respectivul sistem de drept străin.
-Raportul juridic de drept internaţional privat, deşi este susceptibil de a fi
guvernat de două sau mai multe sisteme de drept aparţinând unor state diferite, va fi
cârmuit doar de un singur sistem de drept şi anume acela desemnat de norma conflictuală
ca lex causae (sintagmă prin care desemnăm sistemul de drept aplicabil acelui raport sau acelei
cauze), sistem care poate fi cel al forului (român) sau cel al unui stat străin. Cu alte cuvinte, ca
efect al soluționării conflictului de legi, unul dintre sistemele de drept având inițial vocație
concursuală virtuală dobândește vocație concretă, aplicându-se cu titlu de lex causae
raportului juridic de drept internațional privat pe care îl soluționează pe fondul acestuia.
Spre exemplu, dacă instanţa română este sesizată cu soluţionarea unui litigiu cu element
de extraneitate, iar acesta este susceptibil de a i se aplica mai multe sisteme de drept (englez,
german, francez, italian etc.), de principiu judecătorul va judeca respectiva cauză făcând
aplicarea doar a unui singur sistem de drept care este desemnat de către legea privind
reglementarea raporturilor juridice de drept internaţional privat, act normativ ce face parte din
sistemul de drept românesc (legea forului).
-Conflictul de legi este un conflict de legi în spaţiu, adică între două sau mai multe
sisteme de drept care coexistă în spaţiu (sunt edictate şi se aplică în state diferite), deosebindu-
se net de conflictul de legi în timp;
-Conflictul de legi sau conflictul sistemelor de drept cum l-am mai denumit, este o
noţiune specifică numai dreptului internaţional privat deoarece poate apărea numai în
raporturile juridice cu unul sau mai multe elemente de extraneitate;

6
 -Conflictele de legi, aşa cum s-a admis în literatura de specialitate9 "sunt compatibile
cu raporturile juridice de drept privat deoarece numai în aceste raporturi instanţa română
poate să aplice o lege străină. Explicaţia acestei soluţii rezidă în faptul că, spre deosebire de
raporturile de drept internaţional public, în raporturile de drept internaţional privat părţile se
află, una faţă de cealaltă, pe poziţie de egalitate juridică (de regulă), ceea ce atrage implicit
egalitatea sistemelor de drept".
Așa după cum am mai menționat cartea a VII-a din Codul civil arată care sunt
raporturile de drept internaţional privat. Astfel, din prevederile art. 2557, alin. (2) Cod civil,
rezultă că, "în înţelesul prezentei cărți, raporturile de drept internaţional privat sunt raporturi
civile, comerciale, şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate".
Trebuie să precizăm, în primul rând, că enumerarea codului are un caracter
exemplificativ şi, ca atare, raporturi de drept internaţional privat pot fi şi alte tipuri de
raporturi juridice, spre exemplu, cele născute din contractul de transport internaţional, din
relaţiile de familie, cele privind dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor, dreptul la
marcă etc), procesual civile, ş.a.m.d.
De asemenea, este util de precizat că tipurile de raporturi juridice enumerate de Codul
civil nu sunt numai raporturi de drept privat. Spre exemplu, din dreptul muncii sunt raporturi
de drept privat, în principal, cele referitoare la contractul de muncă, dar altele aparţin dreptului
public (de exemplu, cel referitoare la protecţia muncii);
Reiterăm ideea, și cu acest prilej, conform căreia s-a statuat10 că „raporturile juridice
de drept public nu sunt compatibile, de regulă, cu conflictele de legi, în sensul că, în aceste
raporturi nu există, în principiu, posibilitatea aplicării de către judecătorul român a unei legi
străine. Explicaţia constă în faptul că la aceste raporturi părţile se află, una faţă de cealaltă,
pe poziţie de subordonare juridică, intervenind elementul de autoritate al statului român – jure
imperii. De exemplu, dacă avem în vedere raporturile de drept penal cu element de extraneitate
şi principiile aplicabile în materie penală – teritorialităţii, personalităţii, realităţii etc., legii
penale – rezultă că acestea nu constituie decât circumstanţieri ale aplicării legii penale
române. În cazul în care aceste principii nu îşi găsesc aplicabilitatea, instanţa română nu este
competentă să aplice legea penală română".
Concluzionând, conflictul de legi este generat de prezenţa elementului de
extraneitate într-un raport juridic, iar cauza apariţiei lui rezidă în deosebirile
(importante/însemnate) existente între sistemele de drept ale diverselor state.

9
D.A. Sitaru, op.cit., p. 19
10
D.A. Sitaru, op. cit., p. 21.

7
Secțiunea 3. Despre metodele de reglementare specifice dreptului international privat.

Așa cum reține doctrina11, metoda de reglementare reprezintă „mijlocul specific cu

ajutorul căruia statul asigură conduita necesară părților raportului juridic”.
Dintr-o astfel de perspectivă, dreptul internațional privat se distinge față de alte ramuri de drept,
printr-o diversitate de metode, generate de interesul și de optica legiuitorului în soluționarea
conflictelor de legi.
Doctrina de drept internațional privat, cercetând specificul acestei atât de complexe și
particulare ramuri de drept, a identificat următoarele metode care pot fi utilizate pentru
reglementarea ori soluționarea conflictelor de legi:
-metoda normelor conflictuale sau metoda conflictualistă;
-metoda normelor materiale;
-metoda normelor de aplicatie imediată;
- metoda proper law( legea propice/legea adecvată).
În cele ce urmează, vom proceda la o scurtă prezentare și analiză a fiecareia dintre
metodele enumerate.

1. În ceea ce privește metoda normelor conflictuale (conflictualistă), aceasta are la

baza ideea de utilizare a regulilor cuprinse în legea de drept international privat, de drept intern
ori de sorginte internațională (unele dintre acestea din urmă fiind chiar legi uniforme) pentru
solutionarea oricărui conflict de legi.
Aceste norme conflictuale indică, în raport cu anumite criterii (sau puncte de legătură),
legea care poate fi aplicată unui anumit raport juridic, ținând seama de natura și de specificul
acelui raport juridic.
Legea desemnată prin aplicarea normelor conflictuale incidente, poate fi legea forului,
adică a statului instanței chemate să o determine ori o lege străină.
Este important de reținut că prin stabilirea legii aplicabile utilizând normele
conflictuale ale forului, nu se soluționează, în mod direct, nemijlocit, raportul juridic cu
element de extraneitate ci doar se determină întreg sistemul de drept aplicabil acelui
raport, inclusiv legislația de drept international privat conținută de acel sistem de drept.
Scopul metodei conflictualiste nu este de a prejudeca fondul raportului juridic de
drept internațional privat, ci de a identifica sistemul de drept care va guverna pe fond acest
raport juridic. Astfel, dacă avem în vedere un raport juridic delictual cu elemente de extraneitate
sau instituția divorțului în care soții au cetățenii diferite, prin metoda conflictualistă nu se

11
D.Lupașcu, op cit. p.8

8
determină care sunt faptele generatoare de responsabilitate sau condițiile răspunderii
delictuale ori, în cea de-a doua ipoteză exemplificativă, prin metoda conflictualistă nu se
stabilește care sunt motivele de divorț.
Așa fiind, putem afirma că metoda conflictualistă are un caracter abstract și neutru în
privința fondului raportului juridic de drept internațional privat deoarece prin acestă metodă nu
se soluționează efectiv acest raport juridic, ci doar i se stabilește sistemul de drept care va avea
incidență directă asupra fondului raportului juridic, sistem de drept care, din acest punct de
vedere, va avea un caracter concret și efectiv asupra fondului.
Practic, metoda conflictualistă are un caracter prealabil operațiunii soluționării
fondului raportului juridic de drept internațional privat, prin această metodă judecătorul forului
trebuind să stabilească sistemul de drept prin care va soluționa raportul juridic, fără a anticipa
soluția asupra fondului acestuia.
Putem afirma că metoda conflictualistă reprezintă un complex de reguli aplicabile
prealabil analizării fondului raportului juridic de drept internațional privat, reguli prin
intermediul cărora se face o selecție precisă a sistemului de drept aplicabil fondului raportului
juridic. Așa fiind, determinarea legii aplicabile în mod nemijlocit raportului juridic cu element
de extraneitate este o chestiune subsecventă sau consecutivă determinării sistemului de drept
aplicabil.
Metodei conflictualiste, care este utilizată pe scară largă și care, totuși, este una
preferată pentru că răspunde nevoilor practice, doctrina12 îi atribuie și reține anumite
incoveniente cum ar fi:
- „Complexitatea procedeului crează dificultăți în aplicare, care sunt accentuate de
împrejurarea că diferențele între normele de fond și normele de formă este distinctă de la o
legislatie la alta ;
-Normele conflictuale fiind elaborate pe cale legislativă, dar și jurisprudențială,
aplicarea lor depinde de poziția instanței;
- Soluția în cauză poate fi cunoscută numai după determinarea legii competente;
-Aplicarea unei legi interne face abstracție de specificul raportului cu element de
extraneitate”.
Alte critici care au fost aduse acestei metode, vizează posibilitatea apariției calificării
și a retrimiterii, impredictibilitatea soluțiilor și dificultatea rezolvării concursului dintre o
normă conflictuală și una de aplicație imediată13.

12
I. Macovei, op.cit.,p. 10; I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, 2017 op. cit., p.37.
13
A se vedea, în acest sens, spre exemplu:B. Maria Carmen Predescu, op. cit. p. 76-77.

9
 2. În ceea ce privește metoda normelor materiale trebuie știut că acest tip de norme
se mai numesc și substanțiale și că ele se aplică direct raporturilor juridice cu elemente
de extraneitate. Astfel de norme juridice exclud conflictul de legi, fiind preferate, din punctul
de vedere al certitudinii juridice pe care o conferă, în raport cu normele conflictuale.
În raport cu izvorul lor normele materiale pot fi interne ori internaționale - inclusiv
uniforme - acestea din urmă fiind rezultatul unor negocieri internaționale, sub egida unor
organizații cu vocatie universală, și prezentând marele avantaj că, prin soluțiile uniforme pe
care le conțin, practic, anihilează conflictele de legi, deși aplicarea acestor norme uniforme au
ca premisă existența unei norme conflictuale.
Normele materiale interne sunt practic norme teritoriale care exclud ab initio și în
principiu aplicarea dreptului străin. Spre exemplu, prevederile art. 2571 Cod civil, a cărui
denumire marginală este naționalitatea persoanei juridice care prevede că „(1) Persoana
juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv,
sediu social. (2) Dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica
naționaliatea persoanei juridice este sediul real. (3) Prin sediu real se înțelege locul unde se află
centrul principal de conducere și de gestiune a activității statutare, chiar dacă hotărârile
organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acționari sau asociați din
alte state. (4) Cu toate acestea, dacă dreptul străin astfel determinat retrimite la dreptul statului
în conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui din
urmă stat”.
Analizând conținutul textului legal menționat, observăm că alin. (3) reprezintă o normă
materială internă prin intermediul căreia legiuitorul stabilește accepțiunea noțiunii de sediu
real, legându-l în mod direct de centrul principal de conducere și gestiune a activității statutare,
chiar dacă hotărârile organului de conducere/reprezentare a societății sunt transmise de
acționari/asociați din alte state, acest din urmă aspect excluzând conflictul de legi, adică
conflictul între sistemele de drept în prezență.
Am făcut afirmația potrivit căreia normele materiale interne exclud, în principiu,
conflictul de legi deoarece, așa cum se poate observa din conținutul alin. (4), dacă naționalitatea
persoanei juridice a fost stabilită prin identificarea sediului real (conform alin. 3), iar dreptul
străin astfel determinat retrimite la dreptul statului în conformitate cu care a fost constituită
persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui din urmă stat, adică persoana juridică va avea
naționalitatea statului în care a luat naștere, iar nu naționalitatea statului unde se află sediul real,
determinat conform normei materiale interne din cuprinsul alin. (3).

10
 Din cuprinsul acestui exemplu de lucru, putem trage concluzia că, în principiu (de
regulă), norma materială internă anihilează conflictul de legi, însă în mod excepțional, instituția
retrimiterii îl reactivează, întorcându-ne la metoda normei conflictuale.
Normele materiale uniforme sunt adoptate pe bază de convenții internaționale, cum ar
fi spre exemplu, Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de
mărfuri, încheiată la Viena la data de 11 aprilie 198014. Conform art. 1 pct. 1 „Convenția se
aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își au sediul în state diferite: a) când
acest state sunt state contractante; sau b) când normele de drept internațional privat conduc la
aplicarea legii unui stat contractant.
Din conținutul art. 1 pct. 1 lit. b) al Convenției de la Viena din 1980, se poate observa
că normele materiale uniforme, în mod paradoxal, au ca premisă de aplicare o normă
conflictuală, în sensul că, pentru a fi aplicabilă Convenția, este necesar ca normele de drept
internațional privat ale statului forului să desemneze ca aplicabil sistemul de drept al unui stat
contractant în care una dintre părțile contractante își are sediul social. Desigur că, aceasta nu
înseamnă că normele materiale uniforme se determină/identifică în urma soluționării unui
conflict de legi, ci metoda conflictualistă reprezintă o condiție-premisă (sine qua non) pentru
aplicarea prevederilor Convenției. Aplicarea prealabilă a normei conflictuale are doar unicul
scop imediat și implicit verificarea existenței unui conflict de legi în spațiu, iar ca scop mediat
și abstract desemnarea unui drept străin, ce nu se va aplica în concret, desemnare care confirmă
doar îndeplinirea condiției-premisă (sine qua non) pentru aplicarea in concreto a normele
materiale care vor tranșa direct și nemijlocit fondul raportului juridic de drept internațional
privat, fără ca aceste norme materiale să indice sistemul de drept aplicabil.
În altă ordine de idei, menționăm că normele materiale care reglementează raporturi de
drept internațional privat pot aparține unor ramuri de drept diverse, din categoria dreptului
public și a acelui privat (drept constitutional, financiar, administrativ, dreptului civil, comercial,
al familiei, muncii, etc).
Mai este necesar de știut că întelesul expresiei norme materiale, în accepțiunea
dreptului internațional privat, este diferit de cel din dreptul comun intern. Prin norme
materiale, în dreptul comun înțelegem norme juridice substanțiale, adică acelea care
reglementează raporturile juridice pe fondul lor, spre deosebire de normele de procedură, care
reglementează aspectele de ordin formal. Dimpotrivă, normele materiale de drept
internațional nu fac trimitere la un anumit sistem de drept ci reglementează direct raportul

14
România a aderat la Convenția de la Viena, prin Legea nr. 24 din 6 martie 1991 pentru aderarea României la
Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, lege publicată în M.Of. nr.
54 din 19 martie 1991.

11
juridic cu element de extraneitate, atunci când norma conflictuală a forului trimite la astfel de
norme.
În unele cazuri, normele materiale depind în aplicarea lor de o anumită normă
conflictuală, în alte situații, se aplică în mod nemijlocit raporturilor cu elemente de extraneitate,
ele fiind rezultatul implementării în dreptul intern a unui anumit stat a prevederilor unor norme
uniforme adoptate prin convenții internaționale15. Norme materiale de drept internațional
privat regăsim în materie de procedură civilă, de condiție juridică a străinilor, de
raporturi de familie, cele financiare-valutare etc.

3.Referitor la metoda normelor de aplicatie imediată sau necesară cum se mai

numesc acestea, trebuie reținut că acestea exclud conflictul de legi, întrucât ele nu au în vedere
aplicarea normelor conflictuale ale forului. Așa după cum s-a afirmat, „metoda normelor de
aplicație imediată este prealabilă conflictului de legi. Autoritatea sesizată va aprecia dacă o
anumită normă se impune cu necesitate raportului cu element de extraneitate”16.
Despre normele de aplicație imediată art. 2566 Cod civil, conține următoarele
prevederi, cu valoare de principiu:
-Dispozițiile imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea unui raport
juridic cu element de extraneitate se aplică, în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente
prevederile prezentei cărți privind determinarea legii aplicabile (alin.1) ;
- Pot fi aplicate direct și dispozițiile imperative prevăzute de legea altui stat pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic respectiv
prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale părților o impun. În acest
caz se vor avea în vedere obiectul și scopul acestor dispozitii, precum și consecințele care
decurg din aplicarea sau neaplicarea lor (alin.2).
Asadar, regula este că normele de aplicație imediată, se aplică direct raportului
juridic cu element de extraneitate, excluzând conflictul de legi. Prin excepție, se admite
aplicarea normelor de aplicație imediată emise de către un alt stat, doar dacă sunt întrunite
cumulativ mai multe condiții :
-o strânsa legătură a raportului juridic cu privire la care se va aplica legea materială a
altui stat cu legea statului forului;
-interesele legitime ale părților( ale ambelor părți-n.n) o impun.

15
A se vedea pentru o astfel de analiză, spre exemplu:I. Macovei, op.cit. p. 12; I. Macovei, Tratat de drept
internațional privat, 2017, p.20.
16
I. Macovei, op. cit., p. 12.

12
 Totuși, în astfel de situații, judecătorul forului va avea un drept de apreciere suveran,
dar va trebui să țină seama de obiectul și de scopul reglementării normei materiale a cărei
aplicare se cere, precum și de consecințele previzibile ale unei decizii de aplicare sau neaplicare
a respectivei norme străine.
Despre metoda normelor de aplicație imediată în literatura de specialitate recentă17 s-a
afirmat că nu este altceva decât o situație particulară a metodei conflictuale, deși afirmația pare
oarecum paradoxală pentru că, așa după cum am mai menționat, aplicarea acestor norme
exclude conflictul de legi.
Spre deosebire de metoda conflictualistă - metodă la care se pleacă de la o stare de
fapt pentru a determina legea aplicabilă unui raport cu elemente de extraneitate - în cazul
metodei normelor de aplicație imediată, punctul de legătură al raportului juridic cu norma
de aplicație imediată este chiar norma respectivă, deoarece acesta este obligatoriu a se aplica.
Așa cum conchide un cercetător al materiei, „putem aprecia că normele de aplicare imediată
se aseamănă cu normele conflictuale, ambele având un punct de legătură cu forul. Elementul
de diferență rezidă în aceea că normele conflictuale determină competența unui sistem de drept,
în timp ce normele de aplicație imediată (necesară) rezolvă direct litigiul de drept internațional
privat. Așa fiind, este îndreptățită aprecierea potrivit căreia, față de normele conflictuale clasice,
normele de aplicare imediată sunt ”norme conflictuale speciale și excepționale”18.
În drept, normele de aplicație imediată pot fi norme de drept substanțial ori
procesual. Astfel de norme sunt conținute atât de dreptul intern cât și de către dreptul
internațional, mai ales în cazul unor reglementări uniforme.

3. În fine, cu privire la metoda proper law (the better law) sau a legii
propice/adecvate, doctrina remarcă ideea că aceasta presupune determinarea legii
aplicabile pentru fiecare caz în parte, ținând seama de particularitățile și de
circumstanțele fiecărei cauze, în parte. Prin comparație cu metoda conflictelor de legi, care
presupune ca să fie aplicată aceiași lege tuturor cauzelor de același fel, metoda proper law-
metodă care a apărut mai întâi în sistemul common low - presupune recunoașterea instanțelor
forului o putere de apreciere deosebită, care vor decide în raport cu cele mai puternice puncte
de legătură ale raporturilor juridice cu elemente de extraneitate. În acest sens, literatura de
specialitate recentă19, explicând generic ipotezele în care s-ar putea aplica metoda proper law,
a statuat că „aplicarea legii determinate potrivit normelor conflictuale române poate fi

17
I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București, 2017, p.18.
18
D.Lupascu, Drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București 2008, p. 10.
19
I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 21.

13
înlăturată dacă raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege. Independent
de conținutul normei conflictuale, se va aplia legea cu care raportul juridic prezintă cele mai
stârnse legături”.
Specifice acestei metode de reglementare a raporturilor de drept internațional privat sunt
următoarele exigențe20 :
-Forul este dator să țină seama de cele mai relevante puncte de legătură ale raportului
cu o anumită lege;
-Determinând scopurile legilor aflate în conflict, va trebuie aplicată legea în raport cu
care exsită cel mai mare și puternic interes să soluționeze acel raport;
-Trebuie să se aplice legea cea mai favorabilă părții care trebuie protejată, respectiv
acea lege care este mai apropiată de ideea de justiție, așa cum o vede instanța forului.
Trebuie știut că metoda proper low este o variantă a metodei conflictelor de legi și
că poate fi utilizată doar atunci când norma conflictuală a forului o permite.
Literatura de specialitate21, examinând prevederile Cărții a VII-a din Codul Civil s-a
exprimat în sensul că art. 2565 instituie un caz sau mai exact o situație de principiu, în care deși
legea străină ar fi aplicabilă unui anumit raport juridic cu element de extraneitate, aceasta nu va
fi aplicată, chiar dacă nu ne vom afla în situația unei fraude la lege ori chiar dacă ordinea publică
de drept internațional privat nu se opune aplicării legii străine. În astfel de situații se va aplica
legea proprie (proper law).
În acest sens, art. 2565 alin. (1), prevede următoarele :
„În mod excepțional aplicarea legii determinate potrivit prevederilor prezentei cărți
poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanțelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte
îndepărtată cu această lege. În acest sens, se va aplica legea cu care raportul juridic prezintă
cele mai strânse legături”.
Așadar, legiuitorul nu impune să se aplice, în toate situațiile legea forului ci doar legea
cu care raportul juridic dedus examinării are cele mai strânse legături, aceasta putând fi legea
proprie ori chiar o altă lege străină, motive pentru care apreciem că în astfel de ipoteze, aplicarea
metodei legii proprii este doar o variantă posibilă și nu obligatorie.
Alin. (2) al art. 2565 conține enumerarea situațiilor în care nu se va putea face
aplicarea prevederilor alineatului 1 și anume :
-dacă părțile au ales ele însele legea aplicabilă, utilizând norma conflictuală lex
voluntatis ;

20
A se vedea, spre exemplu, D. Lupașcu, op.cit. p. 10-11
21
I. Macovei, op. cit., p.13

14
 -dacă legea străină determinată a fi aplicabilă privește chestiuni de stare și/sau
capacitate a persoanelor fizice sau juridice.

15
 CONŢINUTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT ȘI STRUCTURA
NORMELOR SALE

Secțiunea 1. Noţiune. Clasificare

Notiunea de conţinut al dreptului internaţional privat poate fi definită ca fiind

totalitatea normelor juridice care constituie şi particularizează această ramură de drept1.
Aceste norme juridice, se află în anumite corelații și raporturi de organizare și sistematizare,
astfel încât dreptul internațional privat, la fel ca orice altă ramură de drept poate fi privit și dintr-
o perspectivă structuralistă.

Asadar, între noţiunile de conţinut şi cea de structură ar trebui să existe următoarea

corelație:

-Conţinutul are în vedere toate elementele normative care vizează raporturi juridice cu
elemente de extraneitate, aflate la un moment dat în vigoare, într-un anumit sistem de drept,
indiferent de sursa/izvorul lor.

-Structura acestei ramuri de drept are în vedere legăturile organice şi funcţionale dintre
elementele normative aparţinând dreptului internaţional privat, sau mai exact spus, instituțiile
și categoriile cu care operează această ramură de drept.

Principala clasificare cu care operează știinţa dreptului internaţional privat - în ceea ce

priveşte normele sale juridice - este aceea în: norme conflictuale şi norme substanţiale
(norme materiale).

Secţiunea 2.Normele conflictuale.

2.1. Noţiune şi caracterizare.
Norma conflictuală este o normă juridică cu o structură proprie, specifică dreptului
internaţional privat şi care are drept scop soluţionarea conflictelor de legi.
Prin urmare, norma conflictuală nu reglementează/soluţionează fondul raportului juridic
cu element de extraneitate, astfel că ea nu conține o ipoteză și o dispoziție care să tranșeze
diferendul dintre părțile raportului de drept internațional privat, ci ipoteza și dispoziția normei
conflictuale sunt circumstanțiate la identificarea și desemnarea sistemului de drept aplicabil
care urmează a soluționa în mod direct diferendul litigios generat de raportul juridic de drept
privat cu element de extraneitate.

1
Pentru o definiţie a conţinutului dreptului internaţional privat a se vedea, spre exemplu, D.A. Sitaru, op.cit. pag.
25.

1
 Norma conflictuală nu stabileşte în mod direct întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce
rezultă din raportul juridic cu element străin, acest rol revenindu-i normei materiale (care
reglementează fondul şi forma raportului juridic respectiv).
Normele conflictuale arată doar legea competentă să soluţioneze raportul jurdic
respectiv, mai exact, care dintre sistemele de drept aflate în concurs sau conflict
guvernează fondul raportului cu element extraneu.
Aşa cum s-a aratat în literatura de specialitate2, “cu ajutorul normei conflictuale se alege
dintre legislaţiile interne aflate în conflict (concurs), legislaţia care trebuie aplicată.
Din momentul în care s-a desemnat sistemul de drept intern aplicabil, rolul
normelor conflictuale încetează urmând să se aplice, în continuare, norma de drept intern
(de drept civil, de drept comercial, de dreptul familiei, procesual civil etc) care va guverna
raportul juridic cu element de extraneitate, normă emisă de un anumit stat.
Prin urmare, norma conflictuală este o normă de trimitere sau de fixare la/a
sistemului de drept aplicabil, ea având un caracter prealabil aplicării normei materiale”.

2.2. Delimitarea normelor conflictuale de normele materiale3.

În scopul realizării unei astfel de delimitări trebuie reţinute, în principal, următoarele
idei:
- norma conflictuală nu reglementează pe fond (propriu-zis) raportul juridic cu
element de extraneitate, ci numai indică sistemul de drept (incluzând şi normele conflictuale
ale acelui sistem de drept) aplicabil unui astfel de tip de raport juridic;
- norma conflictuală are o aplicare prealabilă în raport de norma materială, aceasta
din urmă fiind desemnată de prima.
Aşa fiind, în cazul în care o instanţă română este sesizată cu soluţionarea unui litigiu,
sau, în general, a oricărei probleme născut(e) dintr-un raport juridic care conţine unul sau mai
multe elemente de extraneitate, ordinea logică și necesară a operaţiunilor de aplicare a
dreptului (ca sistem de drept) este următoarea:
- Instanţa (autoritatea, indiferent de natura ei) îşi va verifica competenţa,
soluţionând în acest mod conflictul de jurisdicţii; va soluționa așa numita problemă a
competenței generale a instanțelor române;
- Dacă este competentă (la modul general şi particular) să soluţioneze cauza, va
soluţiona conflictul de legi pe baza normelor conflictuale proprii (lex fori) pentru a desemna
legea materială competentă.

2
I.P. Filipescu, op. cit., p. 33.
3
D:A, Sitraru, op.cit., p. 25

2
 2.3. Formele de exprimare (izvoarele) ale normelor conflictuale.
Prin noțiunea de izvoare ale dreptului internațional privat, ar trebui să avem în
vedere categoriile de acte normative, respectiv de norme juridice, grupate după originea,
conținutul și forța lor juridică și care reglementează în mod exclusiv (în mod specific) sau doar
incidental (nespecific) problematica raporturilor juridice de drept internațional privat.
Normele conflictuale române sunt reunite, în majoritatea lor, în Cartea a VII a a
Codului civil (Dispoziții de drept internațional privat) și în Cartea a VII-a a Codului de
procedură civilă (Procesul civil internațional), cele două acte normative constituind dreptul
comun (legislația generală) aplicabil în materia dreptului internațional privat.
De asemenea, normele conflictuale pot fi conţinute şi de convenţiile internaţionale la
care România este parte, acestea fiind denumite de literatura de specialitate, norme
conflictuale unificate.4 Aplicarea normelor conflictuale unificate exclude posibilitatea ivirii
concursului de norme conflictuale ale sistemelor de drept în prezenţă.
Un alt izvor al dreptului internațional privat român îl constituie legislația Uniunii
Europene, fie că este vorba de regulamente care se aplică în mod direct raporturilor care le
reglementează, nefiind necesară transpunerea acestora în legislația națională, fie că este vorba
de directive, decizii, etc, legislație care se impune de la data aderării României la aceasta
organizație.
Desigur, mai există şi alte categorii de acte normative care constituie izvoare
speciale ale dreptului internaţional privat, dar la care ne vom referi pe parcursul acestei
lucrări. De asemenea, trebuie reţinut că există numeroase acte normative reglementând materii
diverse, care conţin şi norme conflictuale sau de aplicaţie imediată, cu relevanţă pentru dreptul
internaţional privat.

2.4. Elementele structurale ale normei conflictuale.

Norma conflictuală este formată din două elemente de structură: conţinutul (ipoteza)
normei şi legătura (dispoziţia) normei, prin comparaţie cu structura clasică a unei norme
juridice aparţinând celorlalte ramuri ale dreptului intern (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune).
În doctrină am identificat și ideea că în structura normei conflictuale ar trebui să intre și
legea aplicabilă adică, legea determinată ca fiind aplicabilă unei anumite cauze (lex causae) și
care prezintă importanță doar cand legea aplicabilă este legea străină. „Întrucât legea străină

4
Idem, p. 26

3
constituie unul din elementele normei conflictuale, ea trebuie considerată ca atare, adică
element de drept cu toate consecințele corespunzătoare”5

2.4.1.„Conţinutul normei are în vedere, în fapt, ipoteza normei conflictuale, adică

acea parte a normei care cuprinde categoria de raporturi juridice la care se referă (pe care o
evocă).
Legătura normei are în vedere dispoziţia normei conflictuale, adică acea parte a normei
care desemnează sistemul de drept aplicabil a guverna categoria de raporturi juridice arătate în
conţinutul normei, prin raportare la un anumit element de extraneitate, văzut ca punct de
legătură al acelui raport juridic cu un anumit sistem de drept.
Aşa cum pe bună dreptate s-a afirmat în doctrină6 „legătura normei conflictuale se
materializează prin punctul de legătură” care constituie elementul concret şi direct prin care
se stabileşte conexiunea dintre raportul juridic (conţinutul normei) şi un anumit sistem de drept
(care constituie legea aplicabilă -sistemul de drept- fondului raportului juridic cu element de
extraneitate, adică lex causae).
Pentru a înţelege cât mai corect structura normei conflictuale, o să luăm ca
exemplu de lucru dispoziţiile art. 2585, alin. (1) Cod civil. Potrivit textului legal menţionat,
„condiţiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie (logdnei-n.n) sunt
determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitori soţi, la data încheierii promisiunii”. În
acest exemplu, conţinutul (ipoteza) normei conflictuale îl formează problemele privind
condiţiile de fond pentru încheierea unei promisiuni de căsătorie, iar legătura (dispoziţia)
normei este prevederea conform căreia astfel de condiții ale unui asmenea tip de raport juridic
sunt guvernate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi, avută la momentul încheierii
promisiunii de căsătorie. În cadrul acestui exemplu, punctul de legătură este chiar cetățenia
fiecăruia dintre viitorii soți în raport cu care se stabilește legea națională.

2.5. Punctul sau elementul de legătură.

În literatura de specialitate7 s-a arătat că „elementele prin care se stabileşte legătura
dintre un raport juridic (cu unul sau mai multe elemente de extraneitate) şi un sistem de drept
se numesc puncte sau elemente de legătură”. Aşadar, indicarea sistemului de drept aplicabil de
către norma conflictuală se face pe baza legăturii existente între un raport juridic şi un sistem

5
O. Căpâțână, B. Ștefănescu, Tratat de dreptul comerțului internațional. Volumul I. Partea generală. Ed.
Academiei Române, București, 1983, p. 135, citat de I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, Editura
Universul Juridic, București, 2017, p. 28. Acest din urmă autor susține totodată că „Legea aplicabilă este un efect,
și nu un element de structură al normei conflictuale”.
6
D.A. Sitaru, op.cit., p. 27.
7
I.P. Filipescu, op. cit., p. 34.

4
de drept. Scopul direct al oricărei norme conflictuale este stabilirea legii aplicabile unui anumit
raport juridic.
Cele mai importante puncte de legătură admise de legea română sunt
următoarele:
A.Cetăţenia. Prin instituţia cetăţeniei, într-o viziune clasică, se înţelege
ansamblul normelor juridice care reglementează legătura politico-juridică dintre o persoană
fizică şi un stat, în temeiul căreia persoana fizică, în calitate de cetăţean, este titularul anumitor
drepturi şi obligaţii care constituie statutul ori condiţia sa juridică8.
În mod tradiţional, cetăţenia este punct de legătură pentru următoarele categorii
de raporturi juridice:
- pentru statutul persoanei fizice, adică starea civilă, capacitatea şi raporturile
de familie ale persoanei fizice (art. 2572-2579 din NCciv);
- pentru raporturile succesorale referitoare la bunuri mobile (art.2633-
art.2636);
Sistemul de drept la care acest tip de punct de legătură trimite poartă denumirea
de lex patriae, adică legea naţională a părţilor raportului juridic cu element străin.
B. Domiciliul. Să ne reamintim cu acest prilej că, potrivit
doctrinei9, prin domiciliu „se înţelege acel atribut de indentificare a persoanei fizice care o
individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică”.
Conform prevederilor art. 87 Cod civil, „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării
drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde acesta declară că își are locuința
principală”.
C. Reşedinţa”10. Potrivit prevederilor art. 88 Cod civil „reședinta persoanei fizice
este locul unde își are locuința secundară”.
Din examinarea prevederilor Cărții a VII-a Cod civil, se poate desprinde concluzia că
legiuitorul român din 2009, acordă o mai mare importanță, în materie de stare și de capacitate
a persoanelor, reședinței decât domiciliului, contrar situației pe care o înregistram sub imperiul
Legii nr.105/1992, înainte de abrogarea ei parțială.
Domiciliul și, în principal, reşedinţa reprezintă puncte de legătură care contribuie la
determinarea normei conflictuale care guvernează următoarele categorii de raporturi
juridice:

8
D.Ştefănescu, Evoluţia istorică şi juridică a cetăţeniei în dreptul românesc, Bucureşti, 1975, p. 4.
9
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1998,
p. 354.
10
Idem, p. 360.

5
 - Starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice, în
subsidiar faţă de cetăţenie (art. 2572-2579 Cod civil). Pentru a exemplifica acest punct de
legătură, vom cita dispoziţiile art. 2589 Cod civil, conform căruia „efectele generale ale
căsătoriei soţilor sunt reglementate de legea reședintei obișnuite comune a soților, iar în lipsă
de legea cetățeniei comune. În lipsa cetățeniei comune se va aplica legea statului pe teritoriul
căruia căsătoria a fost celebrată (lex loci celebrationis).
- Condiţiile de fond ale actelor juridice în general, în cazul aşa numitei
localizări obiective, când debitorul prestaţiei caracteristice este o persoană fizică în ipoteza în
care nu s-a făcut o alegere a legii aplicabile (lex voluntatis/electio juris), fiind incidentă legea
reședinței obișnuite, adică legea statului în care este situată reședința debitorului.
- Condiţiile de fond ale contractului de vânzare mobiliară, în lipsa unei legi
alese de părţi (lex voluntatis), sunt guvernate de legea statului în care vânzătorul (persoană
fizică) are, la data încheierii contractului, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa (lex domicilii).
- În măsura în care jurisdicţia competentă se determină potrivit regulii actor
sequitur forum rei, domiciliul/reședința este punct de legătură în determinarea respectivei
jurisdicţii. Spre exemplu, art. 1066 alin. (1) Cod procedură civilă dispune că „sub rezerva
situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are
domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuită ... pe teritoriul României la data
introducerii cererii”.
D. Sediul social. Prin sediu se înţelege „acel mijloc de identificare prin indicarea unui
anumit loc stabilit, în condiţiile legii, cu această semnificaţie"11. Conform prevederilor art. 227
Cod civil, sediul persoanei juridice se stabilește potrivit actului de constituire sau prin statut. În
funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter
secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru. Chiar și
persoanele juridice, ca părți ale unui act juridic pot, în condițiile art. 97 Cod civil, să procedeze,
în scris, la alegerea unui sediu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligațiilor
născute din acel act.
În mod tradiţional, sediul social este punct de legătură pentru următoarele tipuri de
raporturi juridice:
- Statutul organic al persoanei juridice. Spre exemplu, art. 2580 Cod civil prevede că
„statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa națională”(alin.1). ”Statutul
organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit propriul sediu,
independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înființat-o”(alin.3).

11
Ibidem, p. 490.

6
 - Condiţiile de fond ale actului juridic, în general, în cazul localizării obiective, atunci
când debitorul prestaţiei caracteristice este o persoană juridică, în ipoteza în care nu s-a făcut o
alegere a legii aplicabile (lex voluntatis/electio juris), este incidentă legea sediului social;
- Unele contracte speciale (contractele de intermediere, de muncă etc.);
- Jurisdicţia competentă, cum ar fi, spre exemplu, art. 1066 alin. (1) Cod procedură
civilă care dispune că „sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt
competente dacă pârâtul are ... sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar
(lex societatis) ... pe teritoriul României la data introducerii cererii.
Toate punctele de legătură analizate până acum (cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa şi
sediul social – desemnate prin expresiile latinești : lex patriae, lex domicilii, lex societatis –
desemnează sistemele de drept aplicabile în materia statutului persoanei fizice şi a statutului
organic al persoanei juridice şi se subsumează noţiunii generice de „legea personală” (lex
personalis).
E. Fondul de comerţ. Fondul de comerţ12 este definit in terminis la art. 5 pct. 73 din
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenirea insolvenței și de insolvență, fiind
„ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale - marci, firme, embleme,
brevete de invenții, vad comercial – utilizate de un operator economic în vederea desfășurării
activității sale”13.
Fondul de comerţ, ca universalitate de fapt, constituie punct de legătură pentru:
- Condiţiile de fond ale actului juridic, în general, în cazul localizării obiective, atunci
când debitorul prestaţiei caracteristice este o persoană care are calitatea de profesionist-
comerciant. Spre exemplu, în situaţia în care părţile (profesioniști- comercianţi) nu desemnează
prin lex voluntatis legea aplicabilă actului juridic în cauză, se va aplica legea statului cu care
actul juridic respectiv prezintă legăturile cele mai strânse, mai precis, legea statului în care
debitorul prestaţiei caracteristice (comerciant) are, la data încheierii actului, fondul de comerţ
(art. 2638 Cod civil);
- Jurisdicţia competentă cum este cazul art. 1066 alin. (1) Cod procedură civilă care
dispune că sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente
dacă pârâtul, în lipsa sediului principal/secundar are fondul de comerț pe teritoriul României la
data introducerii cererii.
F. Locul situării bunului sau locul unde acesta se află reprezintă punct de legătură
pentru:

12
Pentru o expunere a concepţiilor privind fondul de comerţ, a se vedea, spre exemplu, I. Schiau, Curs de drept
comercial, Ed. Rosetti, 2004, p. 76-85.
13
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 106.

7
 - regimul juridic al bunurilor mobile (locul unde acesta se află) şi imobile (locul
situării bunului) privite individual individual (ut singuli), dar numai dacă printr-o dispoziţie
specială nu se prevede altfel (lex rei sitae sau lex situs);
- moştenirea imobiliară (lex succesionis);
- jurisdicţia competentă în anumite cazuri.
G. Pavilionul navei sau aeronavei este punct de legătură în anumite cazuri, cum ar
fi, spre exemplu, cel prevăzut de art. 2620-2621 Cod civil: constituirea, transmiterea sau
stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sunt supuse legii pavilionului pe care
îl arborează nava sau aeronava ori, după caz, legii aplicabile statutului organic al întreprinderii
de transport pentru vehiculele feroviare și rutiere din patrimoniul ei, lege aplicabilă inclusiv
creanțelor ce au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistența tehnică, întreținerea, repararea
sau renovarea mijlocului de traansport.
H. Voinţa părţilor (lex voluntatis) este punct de legătură pentru condiţiile de fond
ale actelor juridice în general (art. 2637 Cod civil) precum pentru unele contracte speciale (art.
2590, art. 2634, art. 2659 Cod civil). Astfel, potrivit principiului libertăţii de voinţă, părţile pot
alege, de comun acord, sistemul de drept care să guverneze actul juridic pe care îl încheie.
Această modalitate de alegere (desemnare) a legii aplicabile (a sistemului de drept aplicabil)
unui anumit raport juridic cu element de extraneitate poartă denumirea de electio juris, iar
clauza ori convenția prin care se face o astfel de alegere se numește pactum de lege utenda.
I. Locul încheierii contractului (lex loci contractus) este punct de legătură pentru:
- Determinarea legii aplicabile actului juridic, în cazul în care acesta nu a putut fi
localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a debitorului, lex loci contractus având caracter
subsidiar. Astfel, art. 2638 alin. (1) Cod civil prevede că în lipsa alegerii, se aplică legea statului
cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi
identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat.
În opinia noastră, această soluţie este cât se poate de logică, deoarece cel mai adecvat
sistem de drept aplicabil unui contract este sistemul de drept din locul unde s-a născut contractul
în cauză, prezumându-se că acesta prezintă cele mai strânse legături cu legea statului (sistemul
de drept) unde a fost încheiat (ne aflăm în prezența așa numitei localizări obiective a actului
juridic).
- Jurisdicţia competentă, în anumite cazuri prevăzute Codul de procedură civilă.
Pentru a releva rolul locului unde se încheie un contract cu elemente de extraneitate,
redăm în extras, următoarea speță identificată în practica judiciară şi preluată din literatura

8
 14
de specialitate , în cadrul căreia s-a reţinut că „prin sentinţa civilă nr. 165/16 mai 2000,
Tribunalul Arad a admis acţiunea formulată la data de 23 noiembrie 1999 şi a obligat pe pârât
să restituie suma împrumutată de 36.000 D.M. sau echivalentul acesteia în lei, calculat la data
plăţii. Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, între părţi, s-a încheiat un
contract de împrumut în luna ianuarie 1998, în Austria, care a fost consemnat în registrul
notarului public din Viena şi care a avut scadenţa la sfârşitul lunii februarie 1998. De
asemenea, tribunalul a stabilit că litigiul este guvernat de legea română. Curtea de Apel
Timişoara, prin dec. civ. nr. 129/ 08 noiembrie 2000, a admis apelul pârâtului şi, desfiinţând
sentinţa apelată, a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe cu motivarea că, litigiul fiind
de drept internaţional privat, urmează dispoziţiile art. 77 alin.( 1) şi alin. (2) din Legea nr.
105/1992, în sensul că legea aplicabilă contractului este legea austriacă”(ca lege a locului
încheierii contractului la acea vreme- n.n).
Deşi speţa – astfel cum a fost redată şi preluată de noi – nu este suficient de
îndestulătoare, în privinţa elementelor de fapt care trebuie avute în vedere la pronunţarea unei
soluţii temeinice şi legale, în conceptia noastra, spre deosebire de solutia pronunțată de instanta
de judecata mentionată, apreciem ca dacă părţile au fost cetăţeni români cu domiciliul în
România, împrejurarea că au încheiat un contract de împrumut în Austria, chiar în formă
autentică, nu atrage în mod automat consecinţa calificării acestui raport juridic ca fiind unul cu
element de extraneitate. Așa fiind, în opinia noastră, chiar dacă, în speță, locul încheierii
contractului este în altă ţară decât cea de cetăţenie a părţilor aceasta împrejurare nu constituie
un factor atât de important și de relevant încât să atragă vocaţia aplicării unei legi străine, motiv
pentru care solutia instanţei de apel ni se pare cel putin discutabilă.
J. Locul executării contractului (lex loci executionis/lex loci solutionis) constituie
punct de legătură pentru modul de executare a obligaţiilor izvorâte din contract. Este de
remarcat că locul executării contractului se poate confunda foarte uşor cu locul prestaţiei
caracteristice a debitorului. Însă cele două puncte de legătură (locul prestaţiei caracteristice a
debitorului şi locul executării contractului) trebuie distinse deoarece, în cazul locului prestaţiei
caracteristice a debitorului se execută doar prestaţia acestuia, în timp ce în cazul locului
executării contractului, se execută, de regulă, toate celelalte obligaţii ce le incumbă ambelor
părţi contractante.

14
M. Avram, R. Bobei, Drept internaţional privat. Culegere de speţe, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 21 (Curtea
Supremă de Justiţie, s. civ., dec nr. 2935/08 iunie 2001 în „Curierul Judiciar” nr. 3/2002, p. 68-69).

9
 În acest context precizăm că soluțiile conflictuale: lex voluntatis, lex loci contractus şi
lex loci executionis/lex loci solutionis se subsumează noţiunii generale de „legea actului” sau
„legea contractului” (lex actus, lex contractus).
K. Locul întocmirii actului (locus regit actum) este punct de legătură pentru
condiţiile de formă ale actului juridic în general, în subsidiar faţă de punctul de legătură
aplicabil fondului actului, conform art. 2639, alin.(2) lit. a) Cod civil.
L. Naționalitatea, sau mai exact spus, apartenența la o anumită lege națională a
autorității care examinează validitatea actului (auctor regit actum) este punct de legătură
pentru condiţiile de formă ale actului juridic, în situaţia în care validitatea acestuia este
examinată de autoritatea competentă. Regula auctor regit actum îşi găseşte justificarea în
aceea că este firesc ca un anumit act juridic să fie examinat, sub aspectul condiţiilor sale de
formă, în raport de legea (sistemul de drept) sub imperiul căreia funcţionează autoritatea
examinatoare.
M. Locul unde se produce faptul juridic ilicit (lex loci delicti commissi) este punct
de legătură pentru regimul juridic al delictului care este guvernat de legea locului unde s-a
comis. Şi această regulă îşi are raţiunea în faptul că, pentru a putea determina dacă o anumită
acţiune/inacţiune constituie o faptă ilicită, trebuie să apelăm la legea locului unde s-a comis
această faptă, deoarece numai acest sistem de drept ne poate determina care anume
acţiuni/inacţiuni au sau nu caracter ilicit.
N. Locul producerii prejudiciului (lex loci laesionis) este punct de legătură atunci
când prejudiciul se produce în alt stat decât cel în care a fost săvărşit delictul.
O. Instanţa sesizată (lex fori) este punct de legătură pentru aspectele de ordin
procedural.

2.6. Diverse clasificări ale punctelor de legătură.

Punctele de legătură se pot clasifica în două categorii distincte:
- Puncte (elemente) de legătură fixe sau constante, care nu pot fi deplasate de la un
sistem de drept la altul deoarece acestea, prin natura lor, nu pot suferi schimbări. Asemenea
puncte de legătură sunt, spre exemplu, locul unde s-a produs un fapt cauzator de prejudicii,
locul situării bunului imobil etc.
- Puncte (elemente) de legătură mobile sau variabile, care pot fi deplasate de la un
sistem de drept la altul deoarece acestea, în decursul timpului, pot suferi modificări.

10
 Asemenea puncte de legătură sunt, spre exemplu, locul unde se află un bun mobil,
cetăţenia unui contractant sau reședința, domiciliul persoanei fizice, sediul unei persoane
juridice etc.
Importanţa practică a acestei clasificări constă în aceea că fiecare din cele două
categorii de puncte de legătură pot produce consecinţe juridice diferite în cadrul unor instituţii
de drept internaţional privat, cum ar fi frauda la lege şi conflictul mobil de legi. În cadrul
acestor din urmă instituţii, însă, este necesar ca punctul de legătură să fie mobil.

2.7. Clasificarea normelor conflictuale.

Urmând structura Cărții a VII-a din Codul civil, precum și a dispozițiilor Cărții a VII-a
din Codul de procedură civilă, normele conflictuale se clasifică în funcție de mai multe criterii
pe care le vom expune în continuarea demersului nostru.
A. În funcţie de conţinutul lor, normele conflictuale se pot clasifica, potrivit doctrinei,
în:
- Norme conflictuale cu privire la persoane (fizice și juridice);
- Norme conflictuale în domeniul dreptului civil, familiei, comercial, muncii,
transporturilor, proprietăţii intelectuale, procesual civil etc.

B. În funcţie de tipul de legătură, normele conflictuale se clasifică în:

- Norme conflictuale unilaterale, care indică în mod direct că, într-un raport juridic cu
element de extraneitate, se aplică sistemul de drept al unui anumit stat sau al uniunii statale,
care este statul forului, adică al instanţei sesizate.
Cartea a VII-a din Codul civil conţine, de altfel, doar câteva astfel de norme unilaterale,
spre deosebire de abrogatele dispoziții ale Legii nr. 105/1992, care conțineau mai multe astfel
de norme, din care enumerăm, cu titlu exemplificativ, pe următoarele:
- Art. 2582 alin.(1), conform căruia „persoanele juridice străine cu scop lucrativ, valabil
constituite în statul a cărui naționalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în Romania”;
-Art. 2583, alin. (2), potrivit căruia „persoana juridică străină recunoscută în România
își desfășoară activitatea pe teritoriul tării în condițiile stabilite de legea română referitoare la
exercitarea activităților economice, sociale, culturale sau de altă natură”;
-Art. 2588, alin. (2), „nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea
condițiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută
și în legea română”;
-Art. 2640, alin. (1), conform căruia, ”legea aplicabilă obligațiilor contractuale se
determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene”;

11
 -Art. 2641, alin. (1), conform căruia, „legea aplicabilă obligațiilor extra contractuale se
determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene”.
Aceste exemple, după cum este lesne de observat, fac parte din conţinutul dreptului
material substanţial, dar există norme confilictuale unilaterale şi în materia dreptului procesual
civil cum ar fi, cele conținute de cartea a VII-a din Codul de procedură civilă.
-Norme conflictuale bilaterale („cu indicare generală sau cu acţiune dublă”15), acestea
reprezentând majoritatea normelor conflictuale și circumstanţiind/delimitând sfera de aplicare
atât a dreptului forului, cât şi a dreptului străin, deoarece legătura este formulată în mod
abstract, punctul de legătură având caracter general.
Cartea a VII-a din Codul civil conţine asemenea norme, spre exemplu:
În materia dreptului substanţial:
- art. 2577 „existența și conținutul drepturilor inerente ființei umane sunt supuse legii
naționale a persoanei fizice”
- art. 2580, alin.(1), „statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa
națională”
În materia dreptului procesual civil:
- art. 1082, „Capacitatea procesuală a fiecăreia dintre părţile în proces este cârmuită de
legea sa naţională”;
- art. 1089, Calitatea procesuală a părților ,obiectul şi cauza acţiunii civile în procesele
privind raporturile de drept internaţional privat, sunt determinate de legea care reglementează
fondul raportului juridic litigios.
2.8. Despre raportul dintre normele conflictuale şi sistemele de drept ale fiecărui
stat.
Regula generală (de la care există şi excepţii după cum vom vedea) este că norma
conflictuală aparţine sistemului de drept al instanţei sesizate, indiferent dacă aceasta este o
instanţă de judecată, de arbitraj sau alt organ de jurisdicţie.16 Aceasta nu este altceva decât o
concretizare a principiului că normele conflictuale sunt ale statului forului. Astfel, dacă
procesul se judecă în străinătate, instanţa statului străin aplică norma conflictuală proprie pentru
determinarea legii competente. Recunoaşterea hotărârii respective în România nu poate fi
refuzată pe motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea a aplicat o altă lege decât cea
determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea
civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit

15
D.A. Sitaru, - op. cit., p. 35.
16
D.A. Sitaru – op. cit., p. 35; I.P. Filipescu – op. cit., p. 37 – aceste instanţe aplică pentru determinarea legii
competente să cârmuiască raporturile juridice devenite litigioase, normele conflictuale ale statului căruia îi aparţin.

12
legii române (art. 1097 alin.(2) Cod procedură civilă). Aşadar, din textul legal citat, rezultă cu
claritate că instanţa aplică norma conflictuală a forului.
Potrivit doctrinei relevante, regula conform căreia normele conflictuale sunt ale statului
forului îşi găseşte justificarea în următoarele considerente:
-Un prim considerent se referă la forţa juridică a normelor conflictuale, forţă datorată
faptului că majoritatea sunt norme imperative (cu excepţia celor din domeniul contractual, spre
exemplu).
-Instanţele judecătoreşti sunt organe jurisdicţionale româneşti, şi deci ele trebuie să
aplice propria lor normă conflictuală, propriul ei sistem de drept conflictual.
-Legea cauzei (lex causae) nu este stabilită în momentul sesizării instanţei, ci urmează
a fi stabilită abia ulterior ca efect al aplicării normei conflictuale. Mai exact, sistemul de drept
conflictual român determină ce lege va guverna fondul raportului juridic cu element străin.
-Un alt considerent este acela care îşi găseşte raţiunea în adagiul : cine alege instanţa,
alege şi dreptul, prezumându-se (relativ) că părţile atunci când au determinat competenţa
instanţelor române, au ales, totodată, şi dreptul conflictual român care în final va determina ce
sistem de drept (lex causae) va fi aplicabil în soluţionarea fondului litigiului dedus judecăţii.
- Practica instanţelor judecătoreşti şi arbitrale române de comerţ internaţional17, precum
şi literatura de specialitate18 sunt constante în ideea aplicării regulii conform căreia normele
conflictuale sunt cele ale statului forului.
Regula potrivit căreia norma conflictuală aparţine sistemului de drept al instanţei
sesizate suferă şi anumite excepţii, dupa cum vom menţiona:
- În arbitrajul internaţional ad-hoc, unde nu există o lege a forului (lex fori) în lipsa
indicării de către părţi a legii aplicabile fondului litigiului, arbitrii vor aplica legea desemnată
de norma conflictuală pe care ei o vor considera ca fiind adecvată litigiului dedus judecăţii
arbitrale19. Această excepţie îşi găseşte raţiunea în aceea că, dacă părţile nu au desemnat
sistemul de drept aplicabil fondului litigiului dedus judecăţii arbitrale, arbitrii vor aplica legea
care prezintă cele mai multe legături cu raportul de drept internaţional privat litigios.
- În cazul retrimiterii de gradul I, admisă de legea română, atunci când norma
conflictuală română trimite la un sistem de drept străin, instanţa română va aplica norma
conflictuală străină care retrimite la dreptul român (lex fori). Bineînţeles că dreptul conflictual
străin se aplică de către instanţele române deoarece dreptul forului (adică dreptul conflictual

17
Pentru practica arbitrală de comerţ internaţional a se vedea, spre exemplu, Rep. C.A.B., 1982, p. 165; Rep.
C.A.B. 1987, p. 12.
18
I.P. Filipescu, op. cit., p. 38; O. Căpăţână – Litigiul arbitral de comerţ exterior, 1978, p. 47.
19
A se vedea în acest sens prevederile art. VII pct. 1 din Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional,
încheiată la Geneva la 21 aprilie 1961 şi ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963.

13
român) admite retrimiterea (o reglementează şi o îngăduie în mod expres), astfel că, în fapt,
instanţa română face aplicarea propriului său sistem de drept (conflictual).

Secţiunea 3. Despre raportul dintre normele materiale (de aplicație imediată) şi

cele conflictuale.

3.1. Consideraţii preliminare.

Categoria normelor materiale sau, aşa cum mai sunt denumite, norme substanţiale se
regăseşte în toate sistemele de drept, ele având menirea de a reglementa "fondul" raporturilor
juridice. Atunci când normele materiale reglementează raporturi juridice cu unul sau mai multe
elemente de extraneitate vorbim de norme materiale specifice dreptului internaţional privat.
După cum vom vedea, în materia dreptului internaţional privat, aceste norme materiale
au un regim juridic aparte, în sensul că ele sunt destinate să reglementeze un raport juridic de
drept internaţional privat pe fondul său, excluzând ab initio conflictul de legi (conflictul dintre
sistemele de drept în prezenţă, adică susceptibile de a fi aplicate).
Astfel, normele materiale (substanţiale) reprezintă izvor al dreptului internaţional privat
român atunci când raporturile juridice ce intră sub incidenţa lor au un element de extraneitate.
Spre deosebire de normele conflictuale, care arată doar sistemul de drept aplicabil, normele
materiale cârmuiesc în mod direct raportul juridic cu unul sau mai multe elemente de
extraneitate, soluționând fondul raportului juridic respectiv.
Este util de menţionat că prin norme materiale, din punct de vedere al dreptului
internaţional privat, trebuie să înţelegem nu doar normele de drept material (norme civile,
comerciale etc.), ci şi normele de drept procesual care reglementează, în mod direct, raporturile
juridice cu elemente de extraneitate. Ele au primit această denumire pentru a le deosebi de
normele conflictuale şi pentru a le particulariza în raport de acestea. Tocmai din acest motiv, în
doctrina20 dreptului internaţional privat, normele materiale au fost, la rândul lor, clasificate, în :
- norme de drept material sau substanţial (drept civil, al familiei, comercial, al
transporturilor etc.);
- norme de drept procesual (de procedură civilă).
Pentru a înţelege şi reţine specificul aceastei categorii de norme (materiale) vom
menţiona câteva exemple de tipuri de raporturi juridice cu elemente de extraneitate care sunt
reglementate de norme materiale:

20
A se vedea pentru această subclasificare, D.A. Sitaru, op.cit., p. 38.

14
 - Condiţia juridică a străinului persoană fizică sau juridică în România (la care fac
referire prevederile Cărții a VII-a din Codul civil, respectiv prevederile Codului de procedură
civilă, precum cele ale O.U.G. nr. 194/2002 cu modificările şi completările ulterioare).
- Efectele hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine în România (art. 1094 și urm.
Cod procedură civilă).

3.2. Normele de aplicaţie imediată sau necesară.

Regulamentul (CE) nr. 593 din 17 iunie 2008, al Parlamentului European și al
Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) prevede la art. 9 alin.
(1) că „Normele de aplicare imediată sunt norme a căror respectare este privită drept esențială
de către o anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea
politică, socială sau economică, în asemenea măsură, încât aceste norme sunt aplicabile oricărei
situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în
temeiul prezentului regulament”.
Observăm că prevederea legală menționată nu instituie propriu-zis o definiție a
normelor de aplicație/aplicare imediată, ci mai degrabă prin aceasta se reglementează sintetic
regimul juridic al acestei norme, mai precis libertatea fiecărei țări de a edicta norme (de aplicare
imediată) care să excludă conflictul de legi generat de o situație de drept internațional privat,
pentru ipotezele considerate esențiale de către statul forului în scopul salvgardării intereselor
publice interne ce privesc organizarea politică, socială sau economică, norme de aplicare
imediată care să excludă chiar și legea aplicabilă contractului, desemnată în conformitate cu
regulamentul (Roma I).
În considerarea aspectelor expuse anterior, vom reda din literatura de specialitate o
definiție relevantă a normelor de aplicaţie imediată, respectiv „acele norme materiale
aparţinând sistemului de drept intern al statului forului care, datorită gradului lor înalt de
imperativitate, se aplică cu prioritate unui raport juridic cu element de extraneitate, excluzând
aplicarea normei conflictuale”21.
Din definiţia redată se poate observa, după părerea noastră, că între normele de aplicaţie
imediată şi normele materiale nu există nici o diferenţă de esentă în privinţa efectelor juridice
pe care le generează fiecare dintre aceste două categorii de norme. De altfel, constatăm şi
reţinem că, din păcate, după părerea noastră, nici doctrina nu este fixată în privinţa criteriilor
logice şi juridice ce ar putea fi utilizate pentru delimitarea normelor materiale de normele de

21
Pentru amănunte în legătură cu criteriile propuse pentru definirea şi caracterizarea normelor de aplicaţie imediată
a se vedea: I.P. Filipescu, op. cit., p. 39.

15
aplicaţie imediată, deosebiri relevante făcându-se doar între normele conflictuale şi normele
materiale sau între normele conflictuale şi normele de aplicaţie imediată.
Într-o altă definiţie doctrinară, preluată, la rândul ei din doctrina franceză, normele de
aplicație imediată sunt văzute ca fiind „normele a căror respectare este necesară pentru
salvgardarea organizării politice, sociale sau economice a statului”22.

În ceea ce ne priveşte, având în vedere că literatura juridică de specialitate defineşte

normele de aplicaţie imediată ca fiind norme materiale, credem că între aceste două categorii
de norme nu există deosebiri de esență şi de regim juridic, drept pentru care, pentru acurateţe,
ar fi util ca, în viitor, de lege ferenda, să se renunţe la categoria normelor materiale şi să se
opereze doar cu denumirea de « norme de aplicaţie imediată », această şi pentru a elimina orice
confuzie între normele materiale de drept internaţional privat (care în accepţiunea dreptului
internaţional privat se referă atât la nomele substanţiale cât şi la cele procesuale) şi normele
materiale de drept intern (altele decât cele de drept internaţional privat). De altfel, se pare că
legiuitorul român din 2009 prin reglementările NCciv, Cartea a VII a optat pentru expresia
”norme de aplicație imediată”, așa cum rezultă din prevederile art. 2566 din actul normativ citat,
drept pentru care acest termen se impune a fi utilizat în viitor.
Aşa după cum a menţionat déjà, doctrina dar și NCciv precum şi alte acte normative
speciale considerăm noi- ne oferă câteva exemple de norme de aplicaţie imediată, cum ar fi:
- Art. 2587, alin.2 din NCciv prevede că, ”căsătoria care se încheie în fața agentului
diplomatic sau a funcționarului consular al Romaniei în satul în care acesta este acreditat este
supusă formalităților prevăzute de legea română”. Această prevedere legală înlătură de la
aplicare norma conflictuală cuprinsă în alineatul. (1) al aceluiași articol, care prevede că forma
încheierii căsătoriei este supusă, ca regulă, legii statului pe teritorul căruia se celebrează.
- Art. 13 din O.U.G. nr. 25/1997(Legea nr. 273/2004) cu privire la regimul juridic al
adopţiei prevede: ”Este interzisă adopţia copiilor care nu se află în evidenţa Comitetului Român
pentru Adopţii…”. Această normă de aplicaţie imediată introduce o condiţie specială, de fond,
pentru adopţia internaţională, care înlătură incidenţa normei conflictuale prevăzută de art. 2607
din NCciv, conform căruia condiţiile de fond cerute pentru încheierea adopţiei sunt stabilite de
legea naţională a adoptatorului şi a celui ce urmează a fi adoptat23.

22
A se vedea, în acest sens: S.Deleanu; „Normele de aplicaţie imediată sau necesară în dreptul internaţional
privat”, studiu publicat in Revista de drept comercial nr. 10/1999, pag. 71.
23
O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei a fost publicată în M.Of. al României nr. 120/1997,
şi a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 87/1998, publicată în M.Of. al României nr. 168/1998 – care a
abrogat expres Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei. O.U.G. nr. 25/1997 şi Legea nr. 87/1998, au fost
abrogate, la rândul lor, prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, lege care a intrat în vigoare,
începând cu data de 1 ianuarie 2005.

16
 - O categorie importantă de norme de aplicație imediată o reprezintă, conform doctrinei
mai recente și regulamentele emise de către diverse instituții ale UE, ”aceste norme aplicându-
se numai în limitele spațiului comunitar, în virtutea calității persoanei de a fi resortisant al unui
stat membru și de a realiza un fapt sau act ce privește finalitatea avută în vedere în tratatele
constitutive”24 .
Remarcabilă ni se pare imprejurarea că în curprinsul NCciv, Cartea a VII a, normele de
aplicare imediată s-au restrâns foarte mult, în schimb au fost introduse mai multe trimiteri la
relgmeentările UE, reglementări care au caracter imperativ și territorial( a se vedea, spre
exemplu, prevederile art. 2612, 2640, 2641 din NCciv).
În literatura juridică de specialitate25 a fost făcută o precizare foarte utilă şi pertinentă,
arătându-se că “prin faptul că norma conflictuală este înlăturată de la aplicare, nu trebuie să se
înţeleagă că soluţia normei de aplicaţie imediată este întotdeauna contrară celei date de sistemul
de drept la care ar fi trimis norma conflictuală, ci faptul că în cazul în care într-un raport juridic
este în incidenţă o normă de aplicaţie imediată, problema conflictului de legi nu se mai pune”.
Un alt autor face precizarea că, ”soluția normei de aplicație imediată poate să nu fie
diferită de cea dată de sistemul de drept la care ar trimite norma conflictuală. Dar incidența
unei asemenea norme într-un raport juridic, exclude problema aplicării unei norme
conflictuale”26. Aceiași autoare conchide, în urma examinării fizionomiei normelor de aplicație
imediată că, ”normele materiale, de aplicare imediată, sunt norme ce exprimă un inters social,
economic și politic deosebit, norme cu caracter imperativ, ce se aplică pe teritoriul statului ce
le-a emis, înlăturându-se posibilitatea aplicării legii străine și implicit a apariției conflictului
de legi”27.
Doctrina, mai califică ca fiind norme de aplicaţie imediată, “prevederile legale
privitoare la operaţiunile valutare, la domeniul concurenţei, la protecţia consumatorilor, la
ocrotirea salariaților care încheie contracte de muncă s.a”28, indiferent dacă acele norme au
origine internă sau dacă sunt norme uniforme internaționale, cuprinse în diverse tratate
3.3. Delimitarea normelor de aplicaţie imediată față de normele conflictuale.
Doctrina de drept internaţional privat s-a preocupat (probabil, doar din raţiuni strict
stiinţifice) şi de posibilitatea delimitării teoretice dintre normele de aplicaţie imediată si cele
conflictuale. Ca rezultat al unor astfel de preocupări, s-a postulat că, normele de aplicaţie
imediată se aseamănă cu normele conflictuale prin faptul că ambele privesc raporturi juridice

24
B.Maria Carmen Predescu, op.cit. p. 118-119
25
D.A. Sitaru, op.cit., p. 40
26
I.Macovei, op.cit. p. 24
27
B.Maria Carmen Predescu, op. cit., p. 119
28
S.Deleanu, op.cit., p.71

17
cu element de extraneitate şi prin faptul că ambele aparţin sistemului de drept intern al statului
forului.
Unii dintre autorii care s-au preocupat de cercetarea aceastei probleme ştiinţifice, au
formulat diverse criterii care, singure sau cumulate, pot servi la o cât mai exactă delimitare a
normelor de aplicaţie imediată, în raport cu alte norme similare care reglementează raporturi cu
elemente de extraneitate. Astfel de criterii ar putea fi29: criteriile finaliste ( au în vedere normele
care apără interese social- economice importante şi care se aplica prin intervenţia unor organe
ale statului forului), criterii tehnice (au în vedere apropierea normelor de aplicaţie imediată de
normele teritoriale ori de cele de ordine publică) şi criteriile formaliste (au la baza ideea că
acest tip de norme îşi stabilesc ele însele domeniul lor specific de aplicare şi care au un obiect
de reglementare mai extins decât cel al normelor conflictuale)30.
Deosebirea fundamentală dintre normele de aplicaţie imediată şi cele conflictuale,
constă în faptul că în timp ce normele de aplicaţie imediată sunt norme juridice, care conţin ele
însele soluţia pe fond, excluzând orice conflict de legi (deci eliminând aplicarea unui sistem de
drept străin), normele conflictuale sunt norme de trimitere care nu oferă soluţia pe fond, ci
numai desemnează sau indică ce sistem de drept este aplicabil în cauză.
În finalul acestor consideratii în legătură cu raportul dintre normele materiale (de
aplicaţie imediată) şi cele conflictuale, mai facem precizarea că normele de aplicaţie imediată
îşi justifică aplicarea prin gradul lor înalt de imperativitate (ele fiind de ordine publică în dreptul
internaţional privat al statului forului), trăsătură care face ca statul forului să nu accepte
aplicarea vreunei legi străine, chiar dacă raportul juridic în cauză are în conţinutul său unul sau
mai multe elemente de extraneitate, datorită cărora ar putea avea, în acelaşi timp, şi legătură cu
un alt sistem de drept străin. De aceea, în literatura de specialitate31 s-a arătat, pe bună dreptate,
că „normele de aplicaţie imediată constituie excepţii de la regula aplicării normelor conflictuale
în raporturile de drept internaţional privat, ele exprimând o situaţie anormală în această ramură
de drept unde situaţia normală este cea a aplicării normelor conflictuale”.
Trebuie avut în vedere și reținut că normele materiale, de aplicație imediată, reprezintă
o manifestare a ”intervenției statului în reglementarea raporturilor de drept privat nu numai în
dreptul intern, dar și în dreptul internațional. Spre deosebire de soluțiile conflictualiste care pot
să aibă în unele sisteme de drept un caracter cutumiar sau jurisprudențial, legile de aplicație
imediată sunt întotdeauna norme juridice, în sensul de reguli de conduită generală, impersonală
și obligatorie adoptate de catre stat prin organele sale legiuitoare32.

29
Pentru o prezentare şi analiză a unor astfel de criterii a se vedea, spre exemplu: S.Deleanu, op.cit, p. 73-74.
30
În acest sens, a se vedea, spre exemplu, și I. Macovei, op.cit., p. 24
31
D.A. Sitaru – op. cit., p. 42.
32
B.Maria Carmen Predescu, op. cit. p. 119-120.

18
19
 CURS NR. 4 DIP

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

În literatura de specialitate1, s-a arătat că în materia dreptului internaţional privat
coexistă două categorii de izvoare, şi anume: izvoare interne şi izvoare internaţionale.
Existenţa izvoarelor interne în dreptul internaţional privat se explică prin aceea
că obiectul de reglementare al acestuia îl formează raporturile juridice care au în conţinutul lor
unul sau mai multe elemente de extraneitate, raporturi ce se stabilesc între persoane fizice şi
juridice, iar nu între state, motiv pentru care stabilirea regulilor privind formarea, modificarea
sau stingerea acelor raporturi este, în primul rând, de competența autorităților statului forului.
Secțiunea 1. Izvoarele interne ale dreptului internaţional privat.
Această noţiune trebuie înţeleasă într-un sens larg, cuprinzând nu numai legea internă (
ca materializare a voinței juridice a Parlamentului) ci şi actele normative emise şi de alte
organe competente ale statului respectiv, care sunt subordonate legii, precum şi practica
judiciară, în ţările în care aceasta este considerată izvor de drept.
În ceea ce priveşte izvoarele interne ale dreptului internaţional privat, este de
reţinut că acestea conţin norme conflictuale sau de aplicație imediată (materiale) care au ca scop
soluţionarea /reglementarea raporturilor juridice cu element de extraneitate. Izvorul principal al
dreptului internaţional privat, care conţine în cea mai mare parte norme conflictuale, îl
constituie, în prezent(âncepând cu data de 1. X. 2012), NCciv, Cartea a VII a, precum și Cartea
a VII a din NCprciv. De altfel, prin intrarea în vigoare(15 .02.2013) a Noului Cod de procedură
civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, dispozițiile Legii nr. 105/1992 au fost abrogate în
totalitate. Asadar, izvoarelor interne al dreptului international privat român, se adăugă și
NCprciv, act normativ care conține importante dispoziții privind soluționarea conflictelor de
jurisdicții, inclusiv norme aplicabile în arbitrajul internațional.
Actelor normative menționate li se adaugă o multitudine de alte acte normative care
constituie și ele însele izvoare ale dreptului internaţional privat, cum ar fi, fară a se limita la
acestea :
-O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România ( aprobata prin Legea nr.
357/2003, cu modificările si completările ulterioare);
-H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în
străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar (modificată şi completată);

1
O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 17.

1
 -H.G. nr. 288/1993 privind şcolarizarea în România a cetăţenilor din alte ţări,
republicată;
-O.G. nr. 60/1998 privind înfiinţarea de extensiuni universitare ale României în
străinătate (cu modificările ulterioare);
-Legea nr. 203/1999 privind permisele de muncă (cu modificările ulterioare);
- Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și
comercială;
-O.U.G. nr. 10/2004 privind procedura reorganizării şi a falimentul instituţiilor de
credit;
-Legea nr. 85/2014 prividn proceduriel de prevenire a insolventei și de insolvență.
Toate actele normative enumerate, prin obiectul lor de reglementare pot fi considerate
ca fiind izvoare interne specifice dreptului internațional privat, deoarece conțin, în principal,
dacă nu exclusiv, atât norme conflictuale cât și norme de aplicație imediată cu privire la
raporturile cu elemente de extraneitate.
Tot în categoria izvoarelor interne se încadrează şi acele acte normative care au ca
obiect de reglementare alte tipuri de raporturi sociale (aparţinând altor ramuri de drept) dar care
conţin şi norme de drept internaţional privat.În această categorie, desemnată sub denumirea de
izvoare interne nespecifice, pot fi incluse, spre exemplu:
- Constituţia României – deoarece reglementează principiile fundamentale ale
politicii internaţionale a statului român şi, prin urmare, conţine norme care interesează şi dreptul
internaţional privat. Dintre acestea menţionăm, cu titlu de exemplu: art. 5 (Cetăţenia), art. 7
(Românii din străinătate), art. 17 (Cetăţenii români în străinătate), art. 18 (Cetăţenii străini şi
apatrizii), art. 25 (Libera circulaţie), art. 44 (Protecţia proprietăţii private)2, art. 53
(Restrângerea exerciţiului unor drepturi şi a libertăţi), art. 135 (Economia)3, art. 136
(Proprietatea)4.
-Codul de procedură penală (art. 522 care se referă la executarea dispoziţiilor
civile din hotărârile penale străine);
- Codul aerian (art. 10);
-Legea nr. 31/1990 privind societăţile, cu modifcările si completările ulterioare;
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările
ulterioare;

2
Art. 41 din Constituţie a suferit modificări prin Legea de revizuire din octombrie 2003, respectiv alin. (2) a fost
completat iar alin (31) a fost introdus prin Legea de revizuire. Actualmente art. 41 a devenit art. 44.
3
Art.134 din Constituţie a fost modificat prin Legea de revizuire, devenind art. 135
4
Art.135 din Constituţie a fost modificat prin Legea de revizuire, devenind art. 136.

2
 - Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 (republicată);
-Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere în România (cu modificările
ulterioare);
- Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă (cu modificările
ulterioare);
- O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, aprobată prin Legea
nr. 241/1998;
- O.G. nr. 65/1997 privind regimul paşapoartelor în România, aprobată prin
Legea nr. 216/1998 (cu modificările ulterioare);
-Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia
(modificată);
-Legea nr.1/2000 privind constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere (cu modificările ulterioare);
- O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii (cu modificările ulterioare);
- O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a
numelor persoanelor fizice (cu modificările şi completările ulterioare);
-O.U.G nr. 34/2006 privind achizițiile publice;
-O.U.G. nr. 54/2006 privind concesionarea bunurilor proprietate publică;
-Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 3/1997 privind efectuarea operaţiunilor
valutare (cu modificările ulterioare);
-Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
În ceea ce privește izvoarele nespecifice enumerate, așa după cum remarcă
literatura de specialitate, cele mai multe dintre ele conțin norme de drept internațional privat de
aplicație imediată, având caracter imperativ, și care prin soluțiile pe care le stabilesc exclud
conflictele de legi5.
Secțiunea 2. Despre chestiunea practicii judecătoreşti, a practicii arbitrale şi a doctrinei,
ca izvoare de drept internaţional privat.
Practica judecătorească nu este izvor de drept, în general şi, prin urmare, nici
de drept internaţional privat.Cu toate că aceasta nu este obligatorie, practica judiciară prezintă

5
A se vedea, spre exemplu: B.Maria Carmen Predescu, op.cit. p. 139

3
relevanţă în materia interpretării normelor conflictuale şi în situaţiile nereglementate expres
de sistemul de drept conflictual al statului forului.
Practica arbitrală nu constituie izvor al dreptului internaţional privat. Totuşi,
hotărârile arbitrale pronunţate de către instanţe arbitrale, la fel ca şi hotărârile pronunţate de
către instanţele de drept comun, prezintă importanţă pentru interpretarea normelor conflictuale
care reglementează raporturile de drept internaţional privat.
Doctrina are un rol deosebit de important în explicarea instituţiilor şi principiilor
care guvernează materia dreptului internaţional privat însă, la fel ca şi celelealte izvoare, nu
constituie un izvor propriu-zis al acestei ramuri de drept.
Secțiunea 3. Despre problema existenţei lacunelor de reglementare în dreptul
internaţional privat6.
Oricâtă atenţie s-ar acorda elaborării unei legislaţii complete şi complexe,
probabilitatea identificării anumitor lacune de reglementare a unumitor categorii de raporturi
juridice cu elemente de extraneitate este, în practică, destul de mare, deşi, în prezent, datorită
sporirii-fără precedent- a numărului actelor normative care constituie izvoare ale dreptului
internaţional privat, specifice și/sau nespecifice, această probabilitate este tot mai scăzută.
Așa după cum, în mod constant, s-a pronunțat doctrina de specialitate, împrejurarea că
pot fi identificate(încă) astfel de lacune în legislaţie nu constituie un motiv pentru refuzul de a
judeca un litigiu ajuns în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj. În acest sens, să ne
reamintim că anteriorul Cod civil român, prin art. 3, prevedea- dispoziție care nu mai este
reluată în actualul Cod civil- că „judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu
prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare
de dreptate”. Acest principiu care trebuie să stea la baza înfăptuirii justiţiei este reluat şi
subliniat şi de o lege organică – Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor. Astfel,
potrivit prevederilor alin. (2) al art. 1 din legea citată, „judecătorii nu pot refuza să judece pe
motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”. Noi credem că această regulă este
valabilă şi în litigiile de drept internaţional privat, fie că sunt aflate în faţa instanţelor
judecătoreşti, fie că sunt aflate în faţa Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, de pe langă
Camera de Comerţ şi Industrie a României ori în faţa oricăror alte instanţe arbitrale.
În literatura de specialitate mai veche7, s-a arătat că lacunele existente în
legislaţie, în materia dreptului internaţional privat vor putea fi acoperite prin analogia legii sau
a dreptului. Spre exemplu, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 105/1992, articolul 2, alin (2)
din anteriorul Cod civil român reglementa doar starea civilă şi capacitatea cetăţenilor români

6
Pentru analiza acestei chestiuni a se vedea , spre exemplu I.P. Filipescu, op. cit., p. 57-58.
7
I.P. Filipescu, op.cit., p. 58.

4
care se găseau în străinătate, neprevăzându-se absolut nimic despre starea civilă şi capacitatea
străinilor care se găseau în ţara noastră. În baza principiului analogiei bazat pe identitatea de
raţiune, practica judecătorească a stabilit că şi starea civilă şi capacitatea străinilor erau
guvernate de legea naţională a acestora (lex patriae). În prezent, după cum este cunoscut deja,
dispozițiile legale asemănătoare, în lipsa unor dispoziții legale ori a unor uzante, pot constitut
izvor de de drept.
În prezent, însă, așa după cum am mai menționat, datorită împrejurării că dreptul
internațional privat român beneficiază de o modernă, amplă și sistematizată reglementare, care
conține și numeroase trimiteri la dreptul comunitar european, problema lacunelor de
reglementare credem că poate apărea doar cu în mod cu totul particular și excepțional, astfel
încât, problema aplicării prin analogie a legii sau a dreptului, în această materie, prezintă mai
degrabă un interes pur teoretic. În acest context, trebuie să subliniem că, dacă care legea română
va fi stabilită ca fiind aplicabilă unui anumit raport juridic cu elemente de extraneitate, în
conformitate cu normele de drept internațional ale forului, potrivit prevederilor alineatului 2 al
art. 1din NCciv, ”în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora,
dispozițiile referitoare la situații asemănătoare, iar când nu există astfel de dispoziții, principiile
generale ale dreptului”. De asemenea, la rezolvarea unei astfel de probleme, trebuie să se țină
seama și de prevederile art. 10 din NC civ, potrivit cărora ”legile care derogă de la o
dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile
se aplică în cazurile limitativ și expres prevăzute de lege”.
Secțiunea 4. Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat.
Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat sunt constituite de
convenţiile internaţionale (tratatele, acordurile) bilaterale sau multilaterale prin care se
reglementează probleme de drept internaţional privat, convenţii la care ţara noastră este parte
precum și din reglementările, de natură și forță juridică diversă, emise de către autoritățiile
Uniunii Europene . Acestor categorii de izvoare li se pot adăuga și cutumele și uzanțele
internaționale, atunci când o anumită legislație le recunoaste calitatea de subiecte de drept.
După felul normelor pe care le conţin, izvoarele internaţionale ale dreptului
internaţional privat se pot împărţi în: izvoare internaţionale care conţin norme conflictuale şi
izvoare internaţionale care conţin norme materiale de drept international (uniforme).
4.1. Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat care conţin norme
8
conflictuale .

8
Pentru această problematică, a se vedea, spre exemplu, D.A. Sitaru, op. cit., p. 63-67.

5
 În această categorie intră, potrivit doctrinei, în principal,
convenţiile/tratatele/pactele/acordurile etc internaţionale, bi și multilaterale care cuprind
exclusiv norme conflictuale, și care reprezintă, în accepțiunea dreptului internațional public,
acorduri ori înțelegeri între două sau mai multe state, în calitate de puteri suverane, prin care se
nasc, modifică ori sting drepturi și obligații pentru statele semnatare ori care aderă ulterior la
acestea, într-unul sau în mai multe categorii de domenii de activitate.
Ca natură juridică, tratatele internaționale, din perspectiva părților semnatare, reprezintă
acte juridice contractuale ori convenționale, încheiate între subiecte de drept public. Din
perspectiva subiectilor de drept cărora li se aplică, adică a persoanelor fizice și a celor juridice
care sunt rezidenți în statele semnatare, tratatele internaționale au caracterul unor acte de putere,
deoarece prin ratificarea lor, în condițiile Constituției, devin drept intern9.
Literatura de specialitate oferă câteva exemple de astfel de tratate ori convenții
internaționale cu titlu de exemple:
- Convenţia pentru a reglementa conflictul de legi în materie de căsătorie; - Convenţia
pentru a reglementa conflictul de legi şi de jurisdicţii în materie de despărţenie şi de separaţiune
de corp (ratificate de România prin Decretul-Lege nr. 873/1904);
- Convenţia privitoare la conflictele de legi relative la efectele căsătoriei asupra
drepturilor şi datoriilor soţilor în raporturile lor personale şi asupra averilor soţilor (ratificată
prin D-L nr. 1007/28 feb. 1912) dar şi convenţiile internaţionale care conţin norme conflictuale
izolate:
- Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri – Viena 1980 (la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991 şi care conţine, în art.
42, o normă conflictuală privind dreptul şi pretenţia unui terţ întemeiată pe proprietatea
intelectuală);
- Acordurile bilaterale privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor,
care conţin practic, în toate cazurile, norme conflictuale pentru a desemna sistemul de drept
după care se definesc noţiunile fundamentale pe care aceste acorduri le utilizează (investiţie
străină, investitor străin, etc.);
- Tratatele de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi penală;
- Convenţiile consulare.
4.2. Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat care conţin norme
materiale (uniforme)10.

9
A se vedea, în acest sens, spre exemplu:O.Ungureanu, C.Jugastru, A Circă, Manual de drept internațional
privat, Editura Hamangiu;București 2009, p. 56-57.
10
Idem.

6
 Pot fi izvoare ale dreptului internaţional privat şi convenţiile internaţionale
(multi şi bilaterale) care reglementează instituţiile juridice ce formează domeniul specific al
dreptului internaţional privat sau care deși nu formează domeniul specific al acestei ramuri de
drept sunt strâns legate de aspectele conflictuale.
Cu privire la această categorie de izvoare, în literatura de specialitate11s-au ivit
discuţii, fiind subliniată ideea că „normele juridice uniforme cuprinse în convenţii
internaţionale nu aparţin, în principiu, dreptului internaţional privat, ci ramurilor de drept sau
disciplinelor juridice de care sunt legate prin conţinutul lor (civil, familiei, muncii, proprietate
intelectuală, etc., iar cele din materia dreptului comercial aparţin disciplinei dreptului
comerţului internaţional)”. Aşadar, potrivit celor arătate de doctrină, interesează dreptul
internaţional privat (ca izvoare internaţionale), prin anumite reglementări ale lor, doar convenţii
precum:
- Convenţia pentru a reglementa tutela minorilor (D-L nr. 873/3 iunie 1904);
- Convenţia privitoare la interdicţie şi la măsurile de protecţie analoage (D-L nr. 1007/28
feb. 1912);
- Convenţia privind procedura civilă, încheiată la Haga la 1 martie 1954
(ratificată de România prin Decretul nr. 81/1971);
- Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, New York, 29 ianuarie 1957 (la
care România a aderat prin D. nr. 339/1960);
-Convenţia cu privire la drepturile copilului (Legea nr 18/1990 pentru ratificare);
-Convenţia europeană în domeniul informării asupra dreptului străin, semnată la
Londra la 7 iunie 1968 şi Protocolul adiţional la această convenţie semnat la Strasbourg la 15
martie 1978 ( H.G. nr. 153/1991 privind aderarea României);
- Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate (Legea nr.
26/1991 pentru aderarea României);
- Convenţia de la Haga, din 25 octombrie 1980, asupra aspectelor civile ale
răpirii internaţionale de copii (Legea nr. 100/1992 pentru aderarea României);
-Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 (ratificată prin Legea nr. 84/1994); -
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor
adiţionale la această convenţie (semnată la Roma la 4 mai 1950, în cadrul Consiliului Europei,
ratificată de România prin Legea nr. 30/1994);

11
Idem., p. 64.

7
 - Convenţia pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Europei, adoptată la
Granada, la 3 octombrie 1985 (ratificată prin Legea nr. 157/1997);
- Convenţia cu privire la recunoaşterea atestatelor obţinute în învăţământul
superior în statele din regiunea Europei adoptată la Lisabona la 11 aprilie 1997 (ratificată prin
Legea nr. 172/1998);
- Acordul european privind persoanele participante la proceduri în faţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, adoptată la Strasbourg la 5 martie 1996 (ratificat prin Legea
nr. 33/1999);
- Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale
străine, adoptată la Haga, la 5 oct. 1961 (la care România a aderat prin O.G. nr. 66/1999,
aprobată prin Legea nr. 52/2000).
Trebuie să precizăm, așa cum de altfel face și doctrina relevantă, că astfel de convenții
internaționale în măsura în care conțin norme juridice uniforme aplicabile în alte domenii decât
cele privind raporturile juridice cu elemente de extraneitate, nu aparțin- ca izvoare juridice-
dreptului internațional privat ci altor ramuri de drept cărora li se adresează. Desigur, în măsura
în care ele vor viza și raporturi juridice cu elemente de extraneitate din domeniile de referință,
vor putea constitui izvoare ale dreptului internațional privat.
Cele mai numeroase izvoare internaționale de drept privat le reprezintă acordurile
bilaterale ”ce cuprind fie norme conflictuale cum sunt acordurile bilaterale privind promovarea
și protejarea reciprocă a investițiilor, tratatele de asistență juridică în materie civilă, raporturi
de familie și materie penală; fie convenții bilaterale ce cuprind norme materiale, cum ar fi
convențiile pentru evitarea dublei impuneri, privind vizele de călătorie, prinvind recunoașterea
și executarea hotărârilor judecătorești”12.
4.3. Cutuma internaţională şi uzanţele internaţionale.
Aşa cum o defineşte literatura de specialitate, cutuma este o „regulă de conduită
stabilită în practica vieţii sociale şi respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderilor, ca
normă socotită obligatorie”13.
Cutuma conţine două elemente: un element obiectiv care constă în conduita
statelor (mai exact, a părtilor, ca subiecte de drept privat), relativ îndelungată, repetată în
raporturile dintre acestea (conduită manifestată ca deprindere) şi un element subiectiv,
psihologic, care constă în convingerea că o anumită conduită este obligatorie, având valoare
juridică în relaţiile dintre state (conduita convingere).

12
B.Maria Carmen Predescu, op. cit. p. 143
13
I. P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 62.

8
 Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului internaţional şi interesează dreptul
internaţional privat în măsura în care completează (în caz de lacună) sau interpretează normele
juridice de drept internaţional privat.Acelaşi autor distinge fată de cutume şi defineşte uzanţele
ca fiind „o anumită conduită a părţilor care nu se naşte dintr-un act ori operaţiune economică
izolată, ci este rezultatul unei atitudini exprimate, expres ori tacit, constant şi ca ceva obişnuit,
o perioadă de timp, mai mare sau mai mică, cu caracter general sau numai într-un sector de
activitate, de exemplu, în comerţul cu cereale ori cherestea, într-un anumit loc, port sau zonă.
Uzanţele comerciale implică ideea de continuitate, constanţă, uniformitate a unei conduite ori
reguli, deci aplicarea repetată, ceea ce presupune o perioadă anume de timp”14.
Doctrina consideră că, spre deosebire de cutuma internaţională, uzanţele
presupun doar îndeplinirea elementului obiectiv, care constă în aplicarea unei conduite anume
în relaţiile internaţionale în mod constant, repetat pe o anumită perioadă de timp. Părţile aplică
uzanţele fără a avea convingerea că este vorba de o normă juridică, ci doar ca o anumită practică,
corespunzătoare unui domeniu de activitate.
Uzanţele internaţionale prezintă relevanţă pentru dreptul internaţional privat
doar în măsura în care completează (în caz de lacună de reglementare) sau interpretează normele
juridice ale dreptului internaţional privat.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că distincţia dintre cutume şi uzanţe nu este
relevantă sub aspectul efectelor juridice- atunci când legea le recunoaște acestora caracterul de
izvor de drept- la care acestea dau naştere deoarece ambele categorii de norme de conduită se
aplică în virtutea repetabilităţii şi utilităţii lor, părţile acceptându-le cu convingerea că nu este
vorba de o normă juridică ci de o anumită practică care corespunde necesităţilor de reglementare
specifice unui anumit domeniu de activitate.
Cu privire la cei doi termeni analizati: cutume si uzanțe, trebuie să remarcăm
faptul că NC civ (inclusiv Cartea a VII a) nu mai folosește termenul de cutumă ci doar pe acela
de uzanțe iar art. 1 alin.1 le numeră printre izvoarele de drept civil, după lege, ca prim izvor.
Alineatul al doilea al aceluiași articol, conține o precizare extrem de importantă și de
concludentă- după părerea noastră- pentru soluționarea problemei dacă uzanțele sunt izvor de
drept internațional, cel puțin atunci când raporturile cu elemente de extraneitate sunt raporturi
civile, de familie etc, și anume: ”în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa
acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea
dispoziții, principiile generale ale dreptului”. Aceasta fiind reglementarea legii, în cazul în care
legea aplicabilă unui raport juridic cu element de extraneitate va fi desemnată legea română iar

14
Idem., p. 61.

9
acesta nu prevede soluția necesară, se vor aplica, cu titlu, subsidiar uzanțele în materia
respectivă.
În concluzie, de lege lata, după părerea noastră, uzanțele vor putea constitui
izvor de drept international privat, atunci când legea romană este desemnată ca și lex cause iar
acesta nu prevede soluția care trebuie aplicată sau atunci când o lege străină este desemnată ca
aplicabilă iar aceasta face trimitere la uzanțe sau cutume interne sau internaționale, ca fiind
aplicabile speței15.
În legătură cu valoarea juridică a uzantelor sunt importante și prevederile art.
1, alin.3 din noul Cod civil, conform cărora ”în materiie reglementate prin lege, uzanțele se
aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea” iar alineatul 4, conține
o precizare foarte importantă: ” numai uzanțele conforme ordinii publice și bunelor moravuri
sunt recunoscute ca izvoare de drept”. Asadar, regimul juridic al uzantelor, atunci când lex
cause este legea română, este unul precis și restrictiv.
4.4. Despre relaţia dintre izvoarele interne şi izvoarele internaţionale ale
dreptului internaţional privat.16
În ceea ce priveşte raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern,
menţionăm că între cele două sisteme se stabilesc relaţii de condiţionare şi influenţare reciprocă.
În sistemul nostru de drept, se aplică principiul conform căruia convenţia
internaţională primează faţă de legea internă. Astfel, conform prevederilor art. 2557 alin.3 din
NCciv, ”dispozițiile prezentei cărți sunt aplicabile în măsura în care convențiile la care Romania
este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispozițiile legii speciale nu stabilesc o altă
reglementare”.Astfel, potrivit Constituţiei, statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi
cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Tot în Constituţie este prevăzut că dispoziţiile constituţionale privind drepturile
şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
Art. 20, alin (2) din Constituţie menţionează că dacă există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,
şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

15
Pentru o opinie în care cutumele și uzantele sunt calificate, fară rezervă, ca izvoare de drept internațional
privat a se vedea, spre exemplu: B.Maria Carmen Predescu, op.cit.,p. 153.
16
Pentru analiza acestei chestiuni, a se vedea, spre exemplu, D.A. Sitaru, op. cit., p. 67-69.

10
 De asemenea, conform art. 27 din Convenţia de la Viena din 1969 privind
dreptul tratatelor, statele nu pot invoca legislaţia internă spre a justifica neexecutarea unui tratat.
4.5. Despre uniformizarea normelor de drept internațional privat precum și despre
europenizarea acestuia.
Tinând seama de diferențele existențe între conținutul normelor de drept
internațional privat aparținând diferitelor state, inclusiv ale celor europene, s-a născut și
conștientizat ideea de a se realiza un proces de unificare a normelor respective, cu consecința
reunirii lor într-un drept internațional privat comun. Unificarea dreptului internațional privat se
poate realiza, în principal, prin intermediul convențiilor multilaterale ori a actelor normative
comunitare( doar în ceea ce privește tările membre ale UE) regulamente și directive. Acest tip
de unificare este desemnată în literatura de specialitate sub denumirea de unificare voluntară17
și se deosebește net de așa numita unificare spontană care este realizată de către practicienii
dreptului internațional privat( oameni de știință ,consumatori, arbitrii etc.
Așa după cum remarcă doctrina relevantă, ”procesul de unificare a dreptului
internațional privat a apărut, de la bun început, ca un fenomen care prezintă avantajul de a oferi
soluții uniforme, fără a deosebi după jurisdicția națională învestită cu soluționarea litigiului
generat de raportul cu element de extraneitate.Normele materiale unificate, incidente diferitelor
materii, înlătură premisa apariției conflictului de legi în spațiu, iar diferența între normele de
conflict naționale devine, în aceste condiții irelevantă”18. Așadar, necesitatea unificării
normelor de drept internațional privat este mai mult decât evidentă, dacă ținem seama de marile
avantaje pe care le poate produce comunității internaționale o astfel de lucrare.
Doctrina de drept internațional privat vorbește, în contextul procesului global
de uniformizare a dreptului internațional privat și de un fenomen de europenizare a acestei
ramuri de drept. Conceptul de europenizare a dreptului, în general, și a celui privat, în
particular, trebuie să se bazeze pe identificarea și studierea trăsăturilor comune precum și a
principiilor care se regăsesc în sistemele de drept naționale și apoi, înlocuirea lor cu altele care
sunt emanația autorităților cu vocație pan europeană. Așa cum s-a afirmat, ”europenizarea
include atât jus commune, cât și izvoarele supranaționale ale Comunităților”19.Într-un astfel de
context se vorbește de elaborarea unor norme de drept european al contractelor, al familiei, al
protecției copilului, etc. Extinderea și finalizarea unui astfel de proces legislativ, va avea ca
efect restrângerea aplicabilității normelor conflictuale, aceasta urmând să reglementeze, în

17
O.Ungureanu,C.Jugastru, A.Circă, op. cit., p. 63
18
Idem.
19
Ibidem.,

11
principal, raporturile de extraneitate cu resortisanții altor state decât cele europene, respectiv
nemembre ale UE.
Literatura de specialitate20 consideră ca fiind principalele instrumente de
unificare europeană a dreptului internațional privat următoarelele, momente, organizații,
convenții, izvoare juridice, etc:
1.Conferinta de drept internațional privat de la Haga, s-a renunit pentru prima
dată în 1883 iar din 1955 a dobândit statut de organizație permanentă. Lucrările acestei
conferințe s-au încheiat cu importante convenții în materie de procedură civilă, de vânzare a
mobilelor, obligația alimentară față de copii,, forma testamentelor, protecția minorilor, adopție,
recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine, accidentede circulație,
responsabilitatea pentru bunuri, regimul matrimonial, căsătoria, trust (instituție asemănătoare
cu cea a fiduciei reglementata de art. 773-791 din NCciv). De actualitate și în perspectivă,
Conferința are preocupări și cu privire la societatea informațională, comerțul electronic,
conflictele de competență, protecția mediului inconjurător, recunoașterea și executarea
hotărarilor în materie succesorală, combaterea concurenței neloiale, etc.
2. Curtea de Justiție a Comunităților Europene, instanță internațională cu sediul
la Luxemburg, are ca sarcină și competență de bază interpretarea obligatorie a tratatelor
comunitare.Această instanță a statuat, printre altele, că legislația comunitară se aplică cu
prioritate față de cea a tărilor membre și că orice instanță a unui stat membru are dreptul să
sesizeze menționata Curte cu interpretarea unui tratat, în vederea dezlegării unui litigiu cu care
menționat instanță statală a fost sesizat. Mai mult decât atât, se apreciază că jurisprudența
acestei inalte instanțe comunitare, joacă un rol foarte important în dezvoltarea dreptului
comunitar și că ea(jurisprudența) chiar face parte din acquisul comunitar.
3.Consiliul Europei; deși despre acest organ comunitar se afirmă că are un rol
destul de puțin important în materia dreptului internațional privat, se remarcă faptul că sub egida
acestuia s-au adoptat unele convenții cu relevanță deosebită în această materie, cum ar fi:
Convenția europeană în domeniul informării asupra dreptului străin din 7 iunie 1968, inclusiv
Protocolul aditional la acesta din 1978; Convenția europeană privind imunitatea statelor din 16
noiembrie 1972.
4. Tratatul de la Amsterdam (incheiat în 1997 și intrat in vigoare în 1999), în
baza căruia s-a dezvoltat ideea că realizarea obiectivelor comunitare, sociale, economice,
politice, etc, este posibilă acționând și în direcția uniformizării normelor conflictuale, adică a
eliminării deosebirilor de reglementări între sistemele statelor membre. În baza acestui tratat,

20
A se vedea, în acest sens, spre exemplu: O.Ungureanu, C. Jugastru, A. Circă, op.cit. , p. 65-71

12
au fost elaborate unele convenții și regulamente având implicații asupra soluționării
problemelor conflictuale,în materie de obligații contractuale și extracontractuale.
5.Convenția de la Roma privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale(1980),
este un instrument juridic internațional care poate servi pentru soluționarea conflictelor de legi
născute din asumarea și exercitarea unor obligații contractuale, indiferent dacă sistemele de
drept incidente aparțin tărilor membre ale UE sau altor state nemembre.Această convenție
conține norme uniforme care pot fi aplicate de către statele la al căror sistem de drept, trimit
prevederile sale. Normele convenției la care ne referim au ca obiect al reglementărilor:
modalitățile de determinare a lex causae, situațiile excluse de la aplicarea ei(spre exemplu:
starea și capacitatea persoanelor, obligațiile născute din testamente si succesiuni, drepturile si
obligațiile derivate din raporturile de familie, obligații cambiale arbitraj, ș.a) condițiile de
validitate și condițiile de formă ale contractului; subrogația, proba actelor juridice, etc.
6.Regulamentele Consiliului Europei, constiuie unul dintre principalele
izovoare de drept comunitar, dar și un instrument juridic prin care se poate realiza unificarea
dreptului internațional privat, având în vedere principiul că astfel de acte normative sunt
aplicabile în toate țările membre, în mod automat și cu prioritate față de legile naționale.
Doctrina enumeră ca fiind relevante, în sensul arătat, cel puțin următoarele regulamente:
-Regulamentul Consiliului(CE) nr. 1346/2000 cu privire la procedurile de
insolvență;
-Regulamentul CE nr. 1348/2000 cu privire la notificarea între statele membre
a actelor judiciare și extra judiciare în materie civilă și comercială;
-Regulamentul Consiliului (CE) nr. 44/2001 cu privire la competența judiciară,
recunoașterea și executarea decziilor în materie civilă și comercială, așa numitul Regulament
Bruxelles , inlocuit din 2015 cu un nou regulament;
- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1206/2001 privind cooperarea între
jurisdicțiile statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă și comercială;
-Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 privind competența,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorști în materie matrimonială;
- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 805/2004 privind crearea unui titlu
executoriu european pentru creanțele necontestate.

13
 CALIFICAREA ŞI CONFLICTUL DE CALIFICĂRI

1. Calificarea.
Una dintre operaţiunile logico-juridice principale şi primordiale, în acelaşi timp,
pe care o poate necesita practica soluţionării conflictului de legi este calificarea. Aceasta a fost
definită ca fiind „operaţiunea logico-juridică de determinare a sensului exact şi complet al
noţiunilor juridice care exprimă conţinutul şi legătura normei conflictuale, pentru a vedea dacă
un raport juridic se include sau nu în aceste noţiuni”1. În concepția unui specialist al
problematicii calificării, această operațiune poate fi definită ca fiind ”operațiunea de
subsumarea situațiilor de fapt noțiunilor utilizate de norma conflictuală”2. Sau altfel spus,
calificarea ar putea fi definită ca o operațiune specifică dreptului internațional privat, respectiv
metodei conflictualiste, prin care autoritatea care examinează un raport juridic concret cu
elemente de extraneitate procedează la încadrarea acelei situații, ținând seama de elementele de
extraneitate precum și de punctele de legătură, in elementele structurale ale normelor
conflictuale ale forului.
În esență ei, instituţia calificării normei conflictuale, specifică dreptului
internaţional privat, nu reprezintă altceva decât o operaţiune de interpretare a normei juridice,
operaţiune pe care o regasim și în dreptul comun.
Așa după cum reamarcă literatura de specialitate, ”conținutul normelor
conflictuale se stabilește prin intermediul unor noțiuni, cum ar fi capacitatea, starea civilă,
forma actelor juridice, condițiile de fond și de formă ale contractului, bunurile, moștenirea,
prescripția extinctivă. Astfel, conform art. 2572 alin.1 din Codul civil, starea și capacitatea
persoanei fizice, constituie obiectul reglementării normei conflictuale.Pentru fiecare categorie
de raporturi, normele conflictuale determină legea aplicabilă. Indicarea legii aplicabile este în
funcție de stabilirea punctului de legătură.Noțiunile prin care se exprimă legătura normei
conflictuale se pot referi la domiciliu, sediu, locul încheierii actului, locul executării
contractului, locul unde s-a produs faptul cauzator de prejudiciu.Astfel, potrivit art. 1548 alin.1
din Codul civil, cetățenia unei persoane fizice permite stabilirea legii naționale.Individualizarea
conținutului și legăturii normei conflictuale implică precizarea noțiunilor juridice folosite în
cauză. Determinarea sensului lor este necesară întrucât, în sistemele de drept aplicabile, pot
prezenta accepțiuni diferite”3 .

1
D.A. Sitaru, op. cit., p. 74.
2
R.Bogdan Bobei, Calificarea și conflictul de calificări în dreptul internațional privat, Editura ALL Beck,
București 2005, p.6
3
I.Macovei, op.cit., p. 53.

1
 În literatura de specialitate, s-a arătat că „a califica un fapt, o relaţie, un raport înseamnă
a indica în care dintre categoriile şi noţiunile juridice existente se încadrează acestea, spre a
deveni un anumit fapt juridic, raport juridic, act juridic”4.Astfel, în cazul unui raport juridic cu
element de extraneitate, pentru a afla ce lege va cârmui efectele juridice ale acestuia, trebuie să
determinăm cu care lege (ca sistem de drept) are legătura cea mai strânsă raportul respectiv;
indicaţia ne-o va da punctul de legătură care localizează raportul juridic.
”Diferențele de reglementare juridică, specificul ce decurge din conținutul și
sensul juridic al termenilor, noțiunilor, conceptelor, regulilor și principiilor întâlnite în diferitele
sisteme fac necesară interpretarea regulilor de conflict, calificarea în dreptul internațional privat
fiind un aspect esențial al teoriei conflictualiste”5 . Aceiași autoare6oferă câteva exemple de
situații în care este necesară calificarea, ca operațiune și instrument de lucru în cadrul metodei
conflictualiste7. Astfel, problema regimului matrimonial, evocată de norma conflictuală a
forului, va putea naște cel puțin următoarele întrebări: este oproblemă de statut real, adică
privește regimul juridic al bunurilor sau problema raporturilor de căsătorie, mai exact a efectelor
căsătoriei ori este o problemă de contracte?
Răspunsul la astfel de întrebări este dat de specificul sistemelor de drept în prezență. În
unele sisteme, problema regimului matrimonial este o problemă care ține de efectele căsătoriei,
în altele de contracte, sau în altele de statutul real al bunurilor, respectiv de proprietate și
modalitățile acesteia.
Spre exemplu, în actuala reglementare a căsătoriilor cu elemente de extraneitate,
realizată prin NCciv, problematica regimului matrimonial este calificată de art. 2590-2593, ca
fiind una care ține de efectele patrimoniale ale căsătoriei, îngăduind soților să aleagă ei însiși
regimul matrimonial precum și legea aplicabilă aceluia ales.
NCciv român relgementează și instituția logodnei –art. 266 -270 – aceasta fiind
definită de legiuitor ca fiind o promisiune reciprocă de a încheia căsătoria. Asadar, logodna,
potrivit dreptului românesc, este în esența ei un contract, mai exact, o promisiune de contract.
Așa fiind, se va putea pune întrebarea, într-un raport juridic cu element de extraneitate derivat
din contractul de logodnă, dacă ruperea logodnei va trebui să antreneze răspunderea
contractuală ori cea delictuală. Cu alte cuvinte, forul care este investit cu o astfel de problemă
trebuie să califice manifestarea de voință a unuia dintre promitenți în sensul ruperii logodnei
ca fiind un act juridic sau un delict-fapt juridic ilicit. Conform legii forului (legea romană, prin

4
T.R. Popescu, Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, p. 83.
55
B.Maria Carmen Predescu, op.cit. p. 251.
122. Idem, p. 252-255

2
ipoteză), ruperea logodnei trebuie calificată, după părerea noastră, ca fiind un act juridic,
respectiv o denunțare unilaterală, autorizată de lege(art. 267 și urm., din NCciv) a promisiunii
de contract care se numește logodnă. Dar, dacă legea aleasă de promitenți va fi altă lege decât
cea romană, s-ar putea ca acea lege să califice ruperea logodnei ca fiind un delict civil, care va
antrena răspunderea delictuală nu cea contractuală.
Alte sisteme de drept, cum este cel musulman, spre exemplu, reglementează
posibilitatea recunoscută doar soțului de a desface căsătoria prin procedeul repudierii, procedeu
care constă într-o manifestare de voință simplă, fără formalități, materializat în declararea
repetată a deciziei de a divorta. Desființarea căsătoriei printr-o astfel de metode ține de efectele
contractului de căsătorie, adică trebuie calificată ca o problemă contractuală, conform legii
musulmane. Desigur, șirul exemplelor de categorii de situații în care se impune calificarea
primară poate continua.
Este important de știut că în procesul de calificare a unor noțiuni cu care
operează normele conflictuale, se poate proceda în două moduri sau modalități:
-O modalitate constă în a pleca de la norma conflictuală spre raportul juridic cu element
de extraneitate concret, atunci când știm care va fi norma conflictuală care se va aplica in spetă;
-Într-o altă modalitate se va putea pleca de la raportul juridic concret, de la structura lui,
spre norma conflictuală, căutând conținutul și legătura normei conflictuale celei mai potrivite
situației de fapt, atunci când nu știm de la început norma conflictuală aplicabilă8.
2. Clasificarea calificării după diverse criterii.
Doctrina de drept internațional privat, operează cu diverse criterii de clasificare
a operațiunior de calificare. Astfel de criterii ar putea fi natura sau momentul în care intervine
precum și acela al elementelor de structură ale normelor conflictuale supuse
calificării(conținutul și legătura normei conflictuale). În acest sens, după natura sau momentul
în care intervine calificarea se divide în calificare primară şi calificare secundară.
Doctrina defineşte calificarea primară ca fiind „cea care determină legea
competentă, în sensul că legea competentă să guverneze raportul juridic respectiv depinde
de felul în care se face calificarea. Calificarea primară se face după lex fori”9.Într-o altă
concepție, acest tip de calificare este aceea prin care ”se determină sensul noțiunilor din
conținutul și legătura normei conflcituale. Ea privește soluționarea conflictului de legi și
este o probelmă de drept internațional privat”10.

8
A se vedea pentru o astfel de observație, spre exemplu: B.Maria Carmen Predescu, op. cit. p.267.
9
O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 37.
10
B. Maria Carmen Predescu, op.cit., p. 271

3
 Doctrina defineşte calificarea secundară ca fiind „subsecventă calificării
primare şi nu influenţează desemnarea legii aplicabile. Calificarea secundară este posibilă
şi intervine deabia după ce s-a făcut calificarea primară şi este o problemă a legii interne;
ea este dată de lex causae, respectiv de legea determinată a fi aplicabilă, prin mecanismul
calificării primare. A determina dacă un contract are caracter civil sau de altă natură este
o problemă de calificare secundară”11.
Aşadar, calificarea secundară este o problemă de drept intern (altul decat dreptul
internaţional privat al sistemului de drept determinat a fi aplicabil prin intermediul calificarii
primare) şi se referă la legea competentă (civilă, comercială, procesuală, de muncă, etc) a
guverna raportul juridic concret cu element de extraneitate. De exempu, legea internă aplicabil
raortului juridic în mod nemijlocit, stabileste dacă o anumită structură organizatorică are sau nu
personalitate juridică ori dacă un anumit bun este mobil sau imobil, etc.
După cel de al doilea criteriu de clasificare a calificării aceasta se poate împărți
în două categorii: calificarea dată conţintului(ipotezei) normei conflictuale şi calificarea dată
legăturii(dispoziţiei) normei confilictuale.
Între cele două aspecte ale calificării primare, determinate potrivit criteriului
menționat, doctrina identifică și menționează următoarea deosebire:
- În cazul calificării dată conţinutului normei conflictuale, se schimbă însăşi norma
conflictuală (ca sistem de norme de drept international privat /de norme conflictuale). În acest
sens, literatura de specialitate oferă unele exemple12 care ilustreză importanța calificării
conținutului normei conflictuale. Astfel, dacă regimul matrimonial este calificat ca o problemă
care ține de efectele căsătoriei- cum este în prezent în dreptul internațional privat românesc- va
fi aplicabilă legea personală comună ori în lipsa unei astfel de legi, legea reședinței comune;
dacă aceiași chestiune este calificată ca o chestiune care ține de condițiile de fond și/sau de
efectele contractelor, se va putea aplica regula lex voluntatis, putându-se alege o altă lege decât
cea a reședinței comune.
În mod similar, dacă dreptul statului de a culege o succesiune vacantă este calificat ca
un drept care decurge din conținutul suveranității sale asupra bunurilor fără stăpân, legea
aplicabilă acelei succesiuni va fi, în toate situațiile, legea locului de situare ori unde se află
bunurile succesorale, indiferent dacă sun bunuri mobile sau imobile. Dacă dreptul statului de a
culege o moștenire vacantă va fi calificat ca un drept de moștenire special, respectiva moștenire
va fi supusă unor legi diferite, după cum moștenirea privește bunuri mobile și/sau imobile.

11
O.Ungureanu, C Jugastru, op.cit. p.37
12
B. Maria Carmen Predescu, op. cit, p. 269-270

4
 -În cazul calificării date noțiunilor din legătura normei conflictuale, se schimbă chiar
legea aplicabilă, ca întreg sistem de drept și nu se schimbă natura problemei de drept 13. Spre
exemplu, problema calificării noțiunii de moment al încheierii unui act juridic între absenți,
problemă pe care o putem regăsi în conținutul legăturii normei conflictuale, dacă este calificată
în mod diferit între sistemele de drept în prezență, ca fiind o problemă de fond, de formă ori de
efecte ale actelor juridice, va atrage schimbarea legii competente nu și problema de drept
Un alt criteriu de clasificare cu care mai operează o parte a doctrinei de drept
internațional privat14, este acela al caracterului său, criteriu pe care, după părerea noastră, l-
am putea înlocui cu unul mai precis, respectiv după sursa de la care provine, conform căruia
calificarea poate fi legală, fiind dată chiar de către o anumită lege. Spre exemplu, art. 2558,
alin.4 din NCciv, prevede că ”dacă legea română nu cunoaște o instituție juridică străină sau o
cunoaște sub o altă denumire ori cu un alt conținut, se poate lua în considerare calificarea
juridică făacută de legea străină”. De asemenea, calificarea mai poate fi și judiciară sau
jurisdicțională, atunci când înțelesul termenilor utilizați de norma conflictuală, în conținutul sau
în legătura ei, va fi cel stabilit și reținut de către instanta de judecată sau arbitrală. În fine,
calificarea primară mai poate fi și una convențională, o astfel de posibilitate fiind avută în
vedere de art. 2258, alin.5 din NCciv, potrivit căruia ”când părțile au determinat ele însele
înțelesul noțiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor noțiuni se face după voința părților”.

3. Problema conflictului de calificări.

În diferitele sisteme de drept, instituţiile juridice care exprimă conţinutul şi punctul de
legătură al normei conflictuale pot să aibă înţelesuri(accepțiuni) diferite cu privire la un raport
juridic cu element de extraneitate. În astfel de situaţii, suntem în prezenţa unui conflict de
calificări.
În literatura juridică de drept internaţional privat, conflictul de calificări a fost definit ca
fiind „situaţia care apare atunci când noţiunile din conţinutul şi/sau legătura unei norme
conflictuale au înţelesuri diferite în sistemele de drept susceptibile de a se aplica unui raport
juridic”15.
Cu privire la condițiile de apariție și soluționare a conflictelor de calificări, în literatura
de specialitate s-au exprimat următoarele considerații care sunt esențiale, după părerea noastră,
pentru înțelegerea problemei: ”în momentul în care norma conflictuală a forului folosește
termeni juridici din conținut și din legătură cu alt sens decât norma conflictuală din sistemul de

13
Idem.
14
A se vedea, în acest sens, spre exemplu: D.Lupașcu, op.cit., 54.
15
D. A. Sitaru, op. cit., p. 74. Pentru alte definiţii a se vedea, O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p. 36.

5
drept străin, se va putea problema determinării mai întâi a legii interne(de drept substanțial sau
de procedură, după caz-n.n) în raport de care se face calificarea noțiunilor folosite în normele
conflictuale ale sistemelor de drept aflate în conflict de legi pentru a ști astfel în prezența cărei
probleme de drept ne aflăm, iar pe cale de consecință, care este legea aplicabilă. Numai după
lămurirea calificării date termenilor juridici din normele conflictuale conținute în sistemele de
drept aflate în conflict se va stabili cu caracter uniform problema de drept în prezența căreia ne
aflăm și pe cale de consecință a legii aplicabile. Se observă ca acest aspect particular pune
problema legii după care se face calificarea și de aceea se folosește termenul de conflict de
calificări”16.
Fară a proceda la soluționarea unui conflict de calificări concret operațiunea de
determinare a legii aplicabile( utilizarea metodei conflictualiste) ar fi imposibilă, așa încât, se
poate afirma că soluționarea conflictului de calificări se vădește a fi o etapă premergătoare
soluționării conflictului de legi.
3.1. Unele exemple privind conflictul de calificări.
Pentru a înţelege cât mai bine instituţia conflictului de calificări, prezentăm câteva
exemple, citate în mod tradiţional în lucrările de specialitate în materia calificării. Aceste
exemple preluate din doctrina de specialitate sunt împărţite pe fiecare componentă a structurii
normei conflictuale (conţinutul normei şi legătura normei).
A. Exemple privind conflictul de calificări referitoare la conţinutul normei
conflictuale.
Un prim exemplu este consacrat în doctrină sub denumirea de testamentul olandezului.
„Un olandez şi-a redactat în Franţa propriul testament în formă olografă. Codul civil
olandez, în art. 992, interzicea cetăţenilor olandezi de a redacta asemenea testamente şi
prevedea că această interdicţie se aplică şi în cazul testamentelor olografe efectuate în
străinătate. Pe de altă parte, legea franceză considera valabilă această formă de testament. În
această situaţie se pune problema calificări modului de întocmire a testamentului. Astfel,
conform dreptului francez, testamentul olograf era calificat ca fiind o problemă de formă şi, în
consecinţă, sub aspectul dreptului internaţional privat, se aplica locus regit actum, care trimitea
la dreptul francez, ce considera testamentul ca fiind valabil. Însă, potrivit Codului civil olandez,
testamentul olograf era calificat ca o problemă de capacitate a cetăţeanului olandez şi, în
consecinţă, conform normei conflictuale lex patriae, în conţinutul căreia intra, testamentul
olograf era supus legii olandeze care invalida testamentul”17.” Întrucât testamentul se încheiase

16
B.Maria Carmen Predescu, op.cit. , 272
17
Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé 5-ed., Dalloz, 1996, p. 194-195; H. Batiffol, P. Lagarde,
Droit international privé, Paris, 1971, vol. I., p. 347-348, citat de D.A. Sitaru, op.cit., p. 75

6
de către cetățeanul olandez pe teritoriul Franței, urmare a acestei claificări era cometentă legea
franceză, care considera testamentul olograf ca fiind valabil încheiat dacă s-au respectat
solemnitărțile din dreptul francez.........Fiind sesizată cu cu soluționarea acestui litiigiu, instanța
franceză a făcut calificarea conform regulilor din propriul sistem de drept, astfel încât a devenit
aplicabilă legea franceză care permite încheierea testamentului olograf și pentru străini, în
măsura în care se respectă legea locului întocmiriii actului”18
Un al doilea exemplu prezentat de literatura de specialitate19 îl reprezintă o speţă din
practica arbitrală de comerţ internaţional.
„Astfel, s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare între o firmă română şi o
societate în comandită simplă cu sediul în Germania. Conform dreptului german, societăţile în
comandită simplă nu au personalitate juridică. Societatea germană a acţionat firma română în
faţa instanţei arbitrale de comerţ internaţional pentru pretenţii legate de acest contract. Firma
română a ridicat excepţia lipsei capacităţii procesuale active a societăţii germane, invocând
faptul că, în conformitate cu dreptul român, o entitate fără personalitate juridică nu poate acţiona
în justiţie. Conform dreptului german însă, societăţile în comandită simplă, deşi lipsite de
personalitate juridică, beneficiază totuşi de capacitate procesuală. Problema care s-a pus în faţa
instanţei arbitrale a fost cea a calificării instituţiei capacităţii procesuale. Dacă această instituţie
este calificată ca o problemă de procedură, ea ar fi suspusă normei confilictuale lex fori care, în
speţă, era dreptul român, conform căruia respectiva societate comercială nu ar fi avut capacitate
procesuală, fiind lipsită de personalitate juridică. Dacă, însă, capacitatea procesuală este
calificată ca o problemă de capacitate ea intră în conţinutul normei confilictuale lex societatis
(care se referă la statutul organic – inclusiv capacitatea juridică – a societăţilor comerciale) şi
care, în speţă, trimite la dreptul german, deoarece sediul societăţii era în Germania. Conform
dreptului german, societatea are capacitate procesuală, deşi nu are personalitate juridică.
Instanţa arbitrală a făcut calificarea conform dreptului român, care interpretează capacitatea
procesuală ca o problemă de capacitate, şi, deci, a introdus-o în conţinutul normei confilictuale
lex societatis care trimite la dreptul german, conform căruia societatea avea capacitate
procesuală. În consecinţă, excepţia lipsei capacităţii procesuale a societăţii germane, invocată
de partea română a fost respinsă”.
Un al treilea exemplu se referă la două instituţii juridice cu o deosebită frecvenţă
practică, şi anume: prescripţia extinctivă şi compensaţia. Așa după cum am mai menționat în
cele precedente, aceste două instituţii sunt calificate diferit în dreptul român şi în dreptul anglo-

18
B.Maria Carmen Predescu, op.cit., p. 273-274
19
A se vedea Hotărârea C.A.B. nr. 23/1974 comentată de O. Căpăţână, Capacitatea procesuală a societăţilor
comerciale străine lipsite de personalitate juridică în R.R.D. nr. 8/1977, p. 73-75 citată în D.A. Sitaru, op. cit., p.
75.

7
saxon, spre exemplu. Astfel, în dreptul român aceste instituţii privesc aspecte de fond care se
aplică în materie contractuală, şi, deci, intră în conţinutul normei conflictuale lex contractus; în
dreptul englez şi american ele sunt probleme de procedură, intrând în conţinutul normei
conflictuale lex fori20.
Un alt exemplu, se referă la dreptul statului de a culege succesiunea vacantă existentă
pe teritoriul său, care poate fi calificat ca un drept de moştenire, supus legii succesiunii (lex
succesionis), sau ca un drept originar al statului, decurgând din suveranitatea sa, caz în care se
va aplica legea locului situării bunului (lex rei sitae).
În fine, un ultim exemplu pe care-l avem în vedere în aceasta subsecţiune priveşte
celebrarea religioasă a căsătoriei. Astfel, această chestiune poate fi calificată ca un aspect ce
ţine de condiţiile de fond ale căsătoriei (capacitatea soţilor), aplicându-se legea personală a
viitorilor soţi (lex personalis), dar poate fi calificată şi ca o problemă de formă a încheierii
căsătoriei, supusă legii statului pe teritoriul căruia se încheie. În acest sens, reproducem din
literatura de specialitate următoarea speță pe care o considerăm edificatoare:
”Cât privește litigiul ”căsătoria grecului ortodox” cunoscut și sub denumirea de ”soluția
Caraslanis”(după numele cetățeanului grec) a pus în discuție legea după care se face calificarea
în situația condițiilor de validitate cerute la încheierea căsătoriei.Litigiul privește căsătoria
dintre un bărbat de cetățenie greacă și femeie de cetățenie franceză. Cu privire la validitatea
încheierii căsătoriei s-a pus problema determinării legii aplicabile cu privire la încheierea
actului juridic, iar în aceste condiții calificarea a privit noțiunea de formă religioasă a oficierii
căsătoriei. După legea greacă, oficierea religioasă a căsătoriei în prima parte a secolului XX
era calificată drept o condiție intrinsecă, intrând în condițiile de fond cerute ad validitatem. În
dreptul francez oficierea religioasă a căsătoriei intra în condițiile de formă exterioară a actului.
Instanța franceză sesizată cu soluționarea acestui litigiu a făcut calificarea după lex fori,
înlăturând calificarea din dreptul grec, considerând că se aplică regula lex loci celebrationis.
În aceste condiții oficierea religioasă a căsătoriei a nu a mai fost supusă dreptului grec, după
cum prevedea această lege, în considerarea încheierii căsătoriei în forma religioasă a ca fiind o
condiție de fond, supusă legii personale, ci a fost supusă legii franceze, considerîndu-se că ține
de condițiile de formă date de locul încheierii actului, lex loci celebrationis. În urma calificării
după lex fori, căsătoria a fost declarată ca fiind valabil încheiată”.21

20
D. A. Sitaru, op. cit., p. 76.
21
A se vedea:B.Maria Carmen Predescu, op.cit., p. 274

8
 B. Exemple privind conflictul de calificări referitoare la legătura normei
conflictuale.
Sediul social poate fi calificat ca fiind sediul real sau sediul statutar al persoanei
juridice.Astfel, potrivit art. 40, alin. (1) din fosta Lege nr. 105/1992, „persoana juridică are
naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social”,
actualul art. 2571, alin .1 din NCciv. Se poate observa că textul citat se referă la sediul statutar,
adică sediul stabilit prin actul constitutiv. De asemenea, conform alin. (2) al textului menţionat
„dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei
juridice este sediul real”. Pentru a nu da naştere la interpretări diferite, în alin. (3) al textului
citat se defineşte noţiunea de sediu real ca fiind locul unde se află centrul principal de conducere
şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate
potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state22. În fine, alineatul 4 al art.
2571 din NCciv, prevede că, dacă dreptul străin astfel determinat retrimite la dreptul statului
în conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui din
urmă stat”.
Momentul şi locul încheiereii contractului între absenţi este diferit în funcţie de
fundamentul avut în vedere pentru determinarea acestor aspecte. Astfel, spre exemplu, în
dreptul român, momentul încheierii contractului între absenţi (inter absentes) se determină
potrivit teoriei recepției (art. 1186 din NCciv), conform căreia ”contractul se încheie în
momentul și locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de
ea din motive care nu-i sunt imputabile”, în timp ce în alte sisteme de drept (common law)
momentul încheierii contractului se determină potrivit teoriei expedierii;
Locul executării contractului este diferit, în funcţie de determinarea felului plăţii
(cherabilă sau portabilă).23
Domiciliul persoanei fizice, în dreptul român, este considerat a fi acolo unde respectiva
persoană declară că îşi are locuinţa principală(art. 87 din NCciv). În alte sisteme de drept, cum
ar fi cel englez, domiciliul este considerat a fi acolo unde persoana fizică are intenţia de aşezare
permanentă, fără a-şi pierde domiciliul stabilit anterior în ţara cetăţeniei de origine, în speţă
Anglia.
4. Reguli privind soluţionarea conflictului de calificări.
În această materie cea mai importantă şi utilă regulă este cea stabiliă de legea
romană de drept international privat, adică calificarea după lex fori. Astfel, potrivit prevederilor

22
Pentru o analiză convingătoare şi documentată a problemelor pe care la implică persoana juridică in dreptul
internaţional privat, a se vedea, spre exemplu: S.Dumitrache, „Persoana juridică în dreptul internaţional privat,,
Editura Lumina Lex.
23
În dreptul nostru civil, de regulă plata este cherabilă, numai prin excepţie aceasta devenind portabilă.

9
abrogate din Legea nr. 105/1992, calificarea se face după legea forului (lex fori). Această
regulă rezulta cu claritate din art. 3 din actul normativ menţionat, text care prevedea că, atunci
„când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii
de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea
română”. Această prevedere legală este reluată in mod identic de art. 2558 din NCciv. Cu privire
la fundamentarea unui astfel de tip de calificări, în doctrină s-au formulat următoarele
argumente:
-”Un prim argument are în vedere legătura dintre calificare și normele de drept
internațional privat. Întrucât normele conflictuale aparțin unui anumit sistem de drept,
legiuitorul va lua în considerare calificările din legea proprie. Pentru elaborarea unei norme
conflictuale se vor folosi numai noțiunile din sistemul de drept național. De altfel, ar fi și dificilă
admiterea altor calificări, în măsura în care nu putem preciza ce lege străină se va găsi in conflict
cu legea proprie.
- Un al doilea argument este configurat de succesiunea operațiunilor în soluționarea unui
conflict de legi,. Determinarea legii aplicabile necesită cunoașterea naturii juridice a
conflictului. În mod logic, calificarea este o problemă prealabilă soluționării conflictului, iar
operațiunea se poate efectua numai după legea forului. A califica după o altă lege, fără a
cunoaște dacă este competentă, înseamnă a intra în cerc vicios”24.
Un alt tip de calificare este calificarea după legea cauzei(lex causae). Așa după cum
remarcă doctrina25, acest tip de calificare a fost concepută pentru a limita aplicarea calificării
potrivit legii forului. Dar ce se înțelege prin lex causae, într-un astfel de context? Legea cauzei
este legea străină determinată ca fiind aplicabilă unui anumit raport juridic cu elemente de
extraneitate. Deși pentru susținerea aplicabilității unui astfel de tip de calificare s-au adus
importante și convingătoare argumente, aceasta este dificil de utilizat pentru că, de cele mai
multe ori, legea cauzei nu poate fi determinată până nu se face calificarea primară, imprejurare
care poate genera o situație de cerc vicios.O altă critică a acestui tip de calificare este aceea că
nu se ocupă de noțiunile prin care se poate determina legătura normei conflictuale cu un anumit
sistem de drept și că în situația în care un anumit raport juridic are legături cu mai multe sisteme
de drept, nu se arată după care dintre acele legi se face calificarea.
Ca argumente pentru susținerea aplicării unei astfel de calificări pot fi reținute cel puțin
două: pentru o corectă și completă aplicare a legii străine este necesar să se aibă în vedere
propria calificare, în caz contrar, s-ar ajunge la o denaturare a aplicării respectivei legi străine;
protecția eficientă a drepturilor dobândite în străinătate(sub imperiul legii străine) se poate

24
I.Macovei, op. cit. p.57.
25
Idem, p 57-58.

10
asigura mai eficient dacă se va ține seama de calificarea pe care o dă conținutului și legăturii
normei conflictuale, legea străină competentă. Doctrina remarcă posibilitatea de a realiza
calificarea după lex causae și prin voința părților, bazată pe autonomia de voință, în situația în
care părțile aleg ele însele legea aplicabilă raportului lor juridic, caz în care se prezumă că, în
mod implicit, acestea au dorit ca întelesul noîiunilor utilizate să fie cel din legea aleasă26.
Trebuie să precizăm că regula soluţionării conflictului de calificări în funcţie de
legea forului, comportă şi anumite excepţii în sensul că soluţionarea calificării se va face după
alte legi sau criterii.Cele mai importante excepţii de la calificarea după lex fori sunt
următoarele:
- calificarea dată de părţi,(calificarea convențională);
- calificarea legală,
- calificarea secundară,
- calificarea noţiunilor din norma conflictuală străină în caz de retrimitere,
- calificarea instituţiilor juridice necunoscute în ţara forului,
- calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul internaţional ad-hoc.
- calificarea autonomă,
- calificarea după legea proprie(proper law),
-calificarea mixtă.
În continuare, vom prezenta, pe scurt, fiecare din excepţiile de la calificarea după lex
fori:
A. Calificarea dată de părţi (prin voinţa părţilor sau convențională).
În baza principiului autonomiei de voinţă, părţile pot determina ele însele
conţinutul noţiunilor utilizate într-un act juridic, dar numai în materia unde se aplică lex
voluntatis. Spre exemplu, părţile pot prevedea în contract că momentul încheierii contractului
între absenţi (inter absentes) este determinat de sistemul declaraţiei, sau că interpretarea
contractului se va face exclusiv în funcţie de voinţa declarată expresă etc(art. 2558, alin.5 din
NCciv).
B. Calificarea legală.
În situaţia în care anumite norme de drept internaţional privat, incluse în legi interne sau
în tratate internaţionale, definesc şi chiar interpretează anumite noţiuni cu care operează,
sensul acestor noţiuni este cel dat de normele respective.27 Spre exemplu, art.
51(actualul art. 2613 alin .2 din NCciv) alin.3 (în prezent abrogat) din Legea nr.
105/1992 prevedea că în înţelesul legii, platformele şi alte instalaţii durabile de

26
A se vedea pentru o astfel de apreciere, spre exemplu: B.Maria Carmen Predescu, op.cit.,p. 279
27
A se vedea spre exemplu, O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p. 38.

11
 exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental al unui stat sunt
considerate bunuri imobile şi, ca atare, sunt supuse normei conflictuale lex rei sitae. Se
poate lesne observa că, legiuitorul a înţeles să încadreze în categoria bunurilor imobile
platformele şi alte instalaţii durabile de exploatare a resurselor submarine … chiar dacă
astfel de bunuri pot fi deplasate de la un loc la altul, deci prin natura lor, sunt bunuri
mobile.
C. Calificarea secundară.
Calificarea secundară presupune, înainte de toate, o calificare primară.
Calificarea secundară, intervenind după ce legea aplicabilă a fost determinată şi fiind o
problemă de drept intern, se face după lex causae.Un exemplu de calificare secundară ni-l oferă
prevederile art. 2558 alin. 3 din NCciv care prevede că „natura mobiliară sau imobiliară cât şi
conţinutul drepturilor reale asupra bunurilor se determină în conformitate cu legea locului unde
se află sau sunt situate. Aşadar, calificarea imobilelor se face după lex rei sitae, care este lex
causae. O astfel de calificare poate fi oferită de lege, de jurisprudență ori de doctrina de
specialitate
D. Calificarea noţiunilor din norma conflictuală străină în caz de
retrimitere.
În situaţia în care norma conflictuală română face trimitere la un alt sistem de
drept, iar normele conflictuale ale acestuia retrimit la dreptul român (retrimitere de gradul I),
instituţiile juridice din norma conflictuală a celuilalt sistem de drept se califică după acest din
urmă sistem28. În acest sens, a se vedea prevederile art. 2558, alin.2 din NCciv, conform cărora,
”în caz de retrimitere, calificarea se face după legea străină care a retrimis la legea străină”.
E. Calificarea instituţiilor juridice necunoscute în ţara forului.
Există situaţii în practica normativă a anumitor state în care, unele sisteme , în
astfel de cazuri, calificarea instituţiilor juridice necunoscute de legea forului se face potrivit
sistemul de drept care le cunoaşte29(alin.4 al art. 2558 din NCciv).
F. Calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul internaţional ad-hoc.
Datorită faptului că în arbitrajul internaţional ad-hoc30 nu există o lege a forului
(lex fori), tribunalul arbitral nu este obligat să facă calificarea după sistemul de drept al ţării
unde unde are loc arbitrajul. În astfel de situaţii, calificarea se va face după sistemul de drept
considerat de către arbitrii ca fiind cel mai oportun (potrivit). Astfel, în principiu, arbitrii ar

28
D.A. Sitaru, op. cit., p. 81.
29
Este cazul instituţiilor: „trust” din dreptul anglo-saxon şi „aufhebung” din dreptul german.
30
Pentru amănunte referitoare la arbitrajul ad-hoc sau ocazional cum mai este denumit, a se vedea, spre exemplu,
T. Prescure, Curs de contracte civile, Ed. Rosetti, 2003, p. 455 şi urm, precum si: T.Prescure şi R.Crişan, Curs de
arbitraj comercial, Editura Rosetti, Bucuresti 2005.

12
putea considera ca fiind cel mai potrivit sistemul de drept cu care cauza respectivă, în funcţie
de izvorul acesteia, prezintă legăturile cele mai strânse.
G. Calificarea autonomă31, este un tip de calificare mai rar întâlnită, având
unele aplicații în materia raporturilor juridice de comerț exterior și de cooperare internațională.
Aceasta are în vedere studierea calificărilor date aceleiași probleme în diverse sisteme
legislative, urmată de generalizarea acestor soluții, la nivel internațional, fară a mai ține seama
de calificările studiate.
H. Calificarea după legea proprie(proper law), este specifică dreptului englez
și pleacă de la ideea că uneori este mai potrivită calificarea după lex fori alteori după lex
causae.Acest tip de calificare își propune ca, ținând seama de particularitățile fiecărui caz, de
felul problemelor de rezolvat precum și de punctele de legătură cu diverse sisteme de drept ori
de interesul mai mare al unei anumite legi în a se aplica acelei situații, să se procedeze la o
calificare flexibilă, fie după legea forului, fie după legea străină competentă(stabilită ca lex
causae), putându-se vorbi, în astfel de situații, de o lege proprie a fiecărui conflict de calificări32.
K. Calificarea mixtă este una dintre cele mai frecvente și preferate calificări-
inclusiv de către dreptul internațional privat românesc- a se vedea art. 2258 din NCciv- deoarece
aceasta are în vedere, în principal, calificarea după lex fori și doar în subsidiar( dacă legea
prevede în mod expres, dacă convenția părților este în acest sens, sau dacă se impune după
împrejurări) după legea străină determinată a fi competentă(ca lex causae). Argumentul de baza
și principal al susținătorilor acestui tip de calificări este acela că pentru o corectă calificare este
necesar și util să se folosească mai multe criterii33.

31
Pentru o astfel de calificare, a se vedea, spre exemplu:B.Maria Carmen Predescu, op. cit. p. 280
32
A se vedea: B.Maria Carmen Predescu, op.cit., p. 280.
33
Idem, p.284.

13
 RETRIMITEREA

1. Aspecte generale.
În dreptul internaţional privat instituţia retrimiterii1 presupune întotdeauna un
conflict în spaţiu al normelor conflictuale. Prin urmare, în abordarea problematicii retrimiterii
este necesar să facem o analiză toeretică a acestui tip incident ce poate apare în procesul de
soluţionare a unui anumit conflict de legi. In acest scop, premisele teoretice ale acestui
demers sunt următoarele:
Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale desemnează acea situaţie în care normele
conflictuale din cadrul fiecărui sistem de drept în prezenţă coexistă.Conflictul în spaţiu al
normelor conflictuale se poate clasifica în două categorii: conflict pozitiv şi conflict negativ.
-Conflictul pozitiv există atunci când fiecare normă conflictuală din structura
sistemelor de drept în prezenţă face trimitere la propriul său sistem de drept. De exemplu, „un
cetăţean german, cu ultimul domiciliu în Franţa, moare în această ţară lăsând o avere
mobiliară. Se pune problema cărei legi va fi supusă succesiunea: legii germane, ca lege
naţională a defunctului sau legii franceze, ca lege a statului pe al cărui teritoriu a avut
ultimul domiciliu? Norma conflictuală germană atribuie competenţa legii naţionale a
defunctului, deci, legii germane care reglementează materia succesiunilor. Dimpotrivă,
dacă un astfel de conflict se va ivi în faţa unui tribunal francez, acesta va face aplicarea
legii interne franceze deoarece, norma conflictuală franceză supune succesiunea
mobiliară legii ultimului domiciliu al defunctului”2.
De asemenea, într-un alt exemplu preluat din literatura de specialitate, se pune problema
stării civile a unui cetăţean român cu domiciliul în Anglia. Dacă problema menționată se
ridică în faţa instanţei engleze, aceasta va aplica norma sa conflictuală lex domicilii, care
trimite la sistemul de drept englez. Dacă, însă, speţa apare în faţa instanţei române,
aceasta, conform normei conflictuale lex patriae (art. 12 din Legea nr. 105/1992, în
prezent abrogat de catre NCciv), va aplica dreptul român3.
Având în vedere exemplele menţionate, trebuie să precizăm că acest tip de conflict
(pozitiv) exclude retrimiterea, el soluţionându-se prin aplicarea de către instanţa înaintea
căreia s-a ivit litigiul a propriului sistem de drept, -adică prin aplicarea legii forului (lex
fori).

1
Acest termen a fost folosit pentru prima dată într-un proces celebru în Franţa – „Cazul Forgo” pe care îl vom
prezenta în capitolul de faţă.
2
O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internaţional privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 39.
3
D. A. Sitaru, op. cit., p. 85.

1
 Conflictul negativ poate apare în situaţia în care fiecare dintre normele conflictuale ale
sistemelor de drept în coliziune face trimitere, fie la sistemul de drept al celuilalt stat, fie la
sistemul de drept al unui stat terţ, fără a declara aplicabil propriul sistem de drept. După cum
se poate observa, retrimiterea presupune cu necesitate un conflict negativ al normelor
conflictuale.
Asa fiind, pentru existenţa retrimiterii este necesar a fi întrunite în mod cumulativ
următoarele condiţii4:
- Să existe un conflict negativ în spaţiu al normelor conflictuale cu privire la un anumit
raport juridic cu element de extraneitate;
- Norma conflictuală a statului forului să admită retrimiterea, adică să trimită la întregul
sistem de drept străin.

2. Definiţia retrimiterii.În literatura de specialitate5 retrimiterea a fost definită ca fiind

„acea situaţie juridică apărută în cazul în care norma conflictuală a forului trimite la un
sistem de drept străin, în întregul său (deci inclusiv la normele conflictuale ale acelui
sistem de drept) iar acesta din urmă, prin norma sa conflictuală în materie, nu primeşte
trimiterea ci, fie trimite înapoi la dreptul statului forului, fie trimite mai departe la dreptul
unui stat terţ”.
Într-o altă opinie6, retrimiterea a fost definită ca „acea instituţie a dreptului
internaţional privat provocată de conflictul negativ dintre normele conflictuale în
coliziune cu privire la un raport juridic cu element de extraneitate în sensul că fiecare
normă conflictuală conferă celeilalte competenţa de a cârmui raportul juridic
respectiv”.O altă autoare, definește retrimiterea ca ”fiind procedeul logico-juridic prin care
sistemul de drept la care a trimis norma conflictuală a forului, la rândul său, prin propria
normă conflictuală desemnează competența altei legi, fie a legii forului, fie a unui sistem
de drept terț”7.
În opinia noastră, retrimiterea reprezintă acea instituţie, proprie dreptului
internaţional privat, care apare în situaţia în care norma conflictuală a statului de care
aparține forul, în faţa căruia s-a ivit un litigiu cu element/elemente de extraneitate sau
orice altă împrejurare care a determinat un conflict al normelor conflictuale, trimite la
dreptul unui alt stat, a cărui normă conflictuală retrimite, la rândul ei, la dreptul statului
în faţa căruia s-a ivit iniţial litigiul sau retrimite la dreptul unui stat terţ.

4
Idem, p. 86.
5
Idem, p. 87.
6
O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 40.
7
B.Maria Carmen Predescu, op.cit. p. 290.

2
 Așa cum s-a reținut, ”retrimiterea nu reprezintă de fapt o sesizare efectivă a
instanței străine cu soluționarea litigiului, ci o judecată pe care o face forul din perspectiva
normei conflictuale a sistemului de drept la care s-a trimis. De aceea, s-a precizat că
”retrimiterea este o operație logico- juridică ce are loc exclusiv în mintea judecătorului
competent să soluționeze un raport juridic cu element de extraneitate”. Noțiunea de
retrimitere este specifică dreptului internațional privat și desemnează o situație
conflictualistă ce are la origine diferențele dintre soluțiile conflictualiste ale sistemelor de
drept în una și aceiași materie juridică, urmare a punctelor de legătură deosebite”8.
Ca exemplu de retrimitere prezentăm o speţă consacrată şi considerată clasică de
către literatura de specialitate (preluată din aceasta), şi anume speţa Forgo.
„Un copil bavarez din afara căsătoriei, Forgo, născut în Bavaria trăieşte în Franţa de la
vârsta de cinci ani. El moare la Pau(localitate din Germania-n.n) la vârsta de 68 de ani, lăsând
o importantă succesiune mobiliară pentru care nu a întocmit testament. Rudele colaterale, după
mamă au introdus petiţie de ereditate în faţa instanţei franceze. După legea franceză, dezbaterea
succesiunii se făcea după normele de drept de la ultimul domiciliu al defunctului. Domiciliul
legal sau de drept al lui de cujus rămânea în Bavaria pentru că în Franţa nu a întocmit
formalităţile pentru stabilirea unui domiciliu legal. Legea franceză a trimis, aşadar, la legea
bavareză. Potrivit acesteia din urmă, succesorilor colaterali după mamă le revenea o parte
din moştenire. Petiţia de ereditate a fost admisă de Curtea de la Bordeaux, dar în recursul
statului francez – reprezentat de administraţia domeniilor – s-a constatat că norma
conflictuală bavareză supune succesiunea mobiliară domiciliului de fapt, retrimiţând la
legea franceză. Curtea de Casaţie franceză a acceptat retrimiterea şi a aplicat legea
materială franceză, după care succesiunea era considerată vacantă şi, în consecinţă, a fost
atribuită statului francez9.
O altă speță relevantă pentru definirea și înțelegerea instituției retrimiterii este aceea
cunoscută sub denumirea de Collier v. Rivaz, soluționată de către instanțele engleze în anul
1841. În acea speță s-a ridicat problema legii aplicabile condițiilor de validitate ale unui
testament, avându-se în vedere următoarea stare de fapt :
” Un cetățean englez, domiciliat, conform legii engleze, în Belgia a lăsat un testament
valabil după dreptul englez, dar nul după cel belgian.Cercetând validitatea testamentului și
legea aplicabilă s-a observat că după legea belgiană testatorul nu avea domiciliul în această țară,
întrucât nu îndeplinea condițiile prevăzute de dreptul intern. Soluționând această speță
instanța engleză a aplicat teoria instanței străine…….considerând că judecătorul englez

8
Idem.
9
D.A. Sitaru, op.cit., p. 86

3
trebuie să judece și să aplice legea pe care ar aplica-o dacă s-ar afla în țara la care trimite
inițial norma conflictuală a forului.În acest sens, dacă speța s-ar fi judecat în Belgia,
pentru validitatea testamentului s-ar fi aplicat legea națională a testatorului, adică legea
engleză. Chiar dacă testatorul nu dobândise domiciliul în Belgia, făcând aplicarea acestui
raționament, instanța engleză a considerat că este aplicabilă legea engleză ca lege personală a
testatorului, declarând testamentul ca fiind valabil încheiat”10.

3. Formele retrimiterii.
În dreptul internaţional privat, retrimiterea este de două feluri:
-Retrimiterea de gradul I (retrimiterea simplă sau trimiterea înapoi) care poate
exista atunci când norma conflictuală străină retrimite la dreptul forului, adică la dreptul
statului în faţa căruia s-a ivit iniţial litigiul. Spre exemplu, în situaţia unui litigiu având la
bază un raport juridic cu element de extraneitate, dacă acesta s-a ivit în faţa instanţei române
iar normele conflictuale române- în baza unui anumit punct de legeătură avut în vedere de către
acestea- trimit la dreptul unui alt stat care, la rândul său, trimite înapoi la dreptul român, suntem
în prezenţa unei retrimiteri de gradul I;
-Retrimiterea de gradul al II-lea (retrimiterea complexă, trimiterea mai departe,
sau dubla retrimitere) există atunci când norma conflictuală străină trimite la dreptul unui stat
terţ (la dreptul unei a treia ţări). Se poate observa că, spre deosebire de retrimiterea simplă,
retrimiterea de gradul al II-lea nu mai trimite la dreptul statului în faţa căruia s-a ivit iniţial
litigiul, ci trimite la dreptul unui stat terţ. Spre exemplu, în situaţia unui litigiu având la bază un
raport juridic cu element de extraneitate, dacă acesta s-a ivit în faţa instanţei române, iar
normele conflictuale române trimit la dreptul unui alt stat care, la rândul său, trimite, nu înapoi
la dreptul statului în faţa căruia s-a ivit iniţial litigiul, ci la dreptul altui stat (terţ), suntem în
prezenţa retrimiterii de gradul al II-lea.
Acest tip de retrimitere este mai rar acceptată deoarece poate genera un lanț de
neîntrerupt de retrimiteri, situație care, în final, ar putea echivala cu nesoluționarea raportului
juridic cu elemente de extraneitate, în conformitate cu interesele legitime ale părților.

4. Despre problema admiterii retrimiterii de gradul I în dreptul internaţional

privat român.
Regula în dreptul internaţional privat român este cea a admiterii retrimiterii de
gradul I. Această concluzie se desprindea din prevederile art. 4, alin. (1) din Legea nr.
105/1992, în prezent, abrogat, potrivit căruia „dacă legea străină, determinată potrivit

10
Speță redată și comentată de B.Maria Carmen Presdescu, în op.cit.p, 285.

4
dispoziţiilor ce urmează, retrimite la dreptul român se aplică legea română, afară de cazul în
care se prevede în mod expres altfel”. În noua reglementare pe care o dă retrimiterii NCciv,
reține atenția soluția conținută de art. 2559, alin.2, conform căreia ”dacă legea străină
retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu se
prevede altfel”. Din conținutul textului citat se pot extrage următoarele idei :
-În cazul retrimiterii de gradul I, adică la legea română, statul român este obligat să
accepte o astfel de retrimitere.
-Aceiași obligație o are statul român și în situația unei retrimiteri de gradul II, adică în
cazul unei retrimiteri la legea unui stat terț.Așadar, o astfel de retrimitere trebuie ignorată
de către statul român, în sensul că aceasta nu își produce efectele avute în vedere de legea
străină la care a trimis norma conflictuală română, soluția conflictului de legi fiind
aplicarea legii române, identică cu cea preconizată pentru cazul retrimiterii de gradul I.
În concluzie, și în noua reglementare de drept internațional privat, retrimiterea complexă nu
este admisă, respectiv nu este recunoscută ca fiind valabilă.
În sprijinul admiterii retrimiterii de gradul I, al fundamentării admiterii acesteia,
în literatura de specialitate11 s-au identificat următoarele argumente:
- Trimiterea de către norma conflictuală a forului la un sistem de drept al unei alte ţări
nu reprezintă o obligaţie pentru aceasta(tara de trimitere sau destinatară), ci o opţiune, deoarece
această din urmă ţară are posibilitatea să aplice dreptul străin sau să retrimită la sistemul de
drept iniţial.
- Retrimiterea simplă reprezintă o modalitate de coordonare a sistemelor de drept
aplicabile unui anumit raport juridic cu elemente de extraneitate, în sensul că normele
conflictuale în prezenţă (care aparţin unor sisteme de drept diferite) sunt aplicate în mod
succesiv (un sistem de drept trimite la un alt sistem de drept, acesta din urmă retrimiţând la
primul) ;
- Retrimiterea este necesar a fi admisă şi pentru ca o hotărâre (judecătorească sau
arbitrală) pronunţată, în urma retrimiterii, sub reglementarea unui anumit sistem de drept să
poată fi recunoscută şi pusă în executare şi sub reglementarea altui sistem de drept, adică în
statul străin care a retrimis la dreptul forului.
Retrimiterea a înregistrat și poziții adverse, bazate pe argumente de felul următor :
-Admiterea retrimiterii ne poate face să credem că instanța sesizată(forul) care acceptă
retrimiterea s-ar subordona unui sistem de drept conflictual străin, în detrimentul celui propriu;
-Retrimiterea ar putea genera un cerc vicios(mai ales în cazul celei complexe), care nu
ar putea fi oprit decât într-un mod discutabil/arbitrar ;

11
D.A. Sitaru, op. cit., p. 88; I.P. Filipescu, op.cit., p. 121 şi urm.

5
 -Admiterea retrimiterii poate genera o anumită incertitudine privind soluțiile care se vor
da unui anumit raport juridic de drept internațional privat, născut sub imperiul unui anumit
sistem de drept intern, inclusiv de drept internațional privat.

4.1. Excepţii de la regula aplicării retrimiterii de gradul I.

Am arătat că în situaţia în care legea străină retrimite la dreptul român se aplică legea
română. Totuşi, există şi situaţii în care retrimiterea de gradul I nu este admisă în dreptul
internaţional privat român. Aceste situaţii apar atunci când legea le prevede în mod
expres. Acest aspect rezulta cu claritate din teza finală a art. 4 din Legea nr. 105/1992, în
prezent abrogat, care prevedea că, în cazul retrimiterii de gradul I, se aplică legea română
“afară de cazul în care se prevede în mod expres altfel”. Soluția este reluată de către
articolul. 2559, alin.2 din NCciv.
Una dintre excepţiile care constituie obiectul analizei noastre se regăseşte în materie
contractuală unde primoridial este principiul autonomiei de voinţă (lex voluntatis). Aşadar,
dacă părţile au ales legea aplicabilă contractului, instanţa în faţa căreia s-a ivit litigiul nu
va putea să aplice dispoziţiile privitoare la retrimitere, deoarece se prezumă că părţile au
ales o lege străină doar prin prisma dreptului său material nu şi a dreptului său
conflictual. Acest lucru este prevăzut expres în art. 2559 care prevede că :
-Legea străină cuprinde dispozițiile de drept material, inclusiv normele conflictuale,
cu excepția unor dispoziții contrare(alin.1) ;
- Prin excepție de la prevederile alin.(1), legea străină nu cuprinde și normele ei
conflictuale în cazul în care părțile au ales legea străină aplicabilă, în cazul legii străine
aplicabile formei actelor juridice și obligațiilor extracontractuale, precum și în alte cazuri
speciale prevăzute de convențiile internaționale la care România este parte, de dreptul
Uniunii Europene sau de lege(alin.3). Aşadar, retrimiterea nu va putea fi aplicată deoarece ea
nu este prevăzută în normele de drept material al statului a cărui lege a fost aleasă, ci este
prevăzută în normele conflictuale care, potrivit legii, sunt excluse de la aplicare.
Prevederile citate sunt foarte binevenite deoarece, în lipsa acestora, s-ar putea
încălca în mod flagrant principul autonomiei de voinţă, părţile riscând să fie trimise la
dreptul altui stat. Or, din moment ce părţile fac alegerea aplicării unui anumit sistem de drept,
este în afara oricărei indoieli, că ele au intenţionat să se aplice cu prioritate dispoziţiile de drept
material şi procesual ale sistemului de drept ales, iar nu dispoziţiile dreptului conflictual ale
acestuia, în caz contrar, alegerea făcută de ele ar putea fi ineficientă. .
Un alt argument în sprijinul acestei teze îl reprezintă şi prezumţia (relativă) că
părţile, alegând aplicarea unui anumit sistem de drept, cunosc prevederile legale ale

6
acestui sistem, prevederi care le conferă contractanţilor o anumită siguranţă în ceea ce
priveşte derularea contractului dintre acestea.
Afirmam mai sus că, în materie contractuală, părţile pot, prin propria lor voinţă, să
aleagă legea aplicabilă contractului pe care l-au încheiat. Dar ce se va întâmpla în situaţia în
care părţile nu au uzat de o astfel de posibilitate? Se va putea aplica retrimiterea?Răspunsul la
o asemenea întrebare îl putem afla din interpretarea dispoziţiilor art. 2638 din NCciv, conform
cărora, ”în lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile
cele mai strânse, iar daca această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde
actul juridic a fost încheiat (alin.1).
Expresia „legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse”, din dispoziţiile
legale menţionate, are în vedere un mecanism juridic de localizare obiectivă a contractului
respectiv, în raport cu sistemul de drept cu care acel contract prezintă legăturile cele mai
strânse şi nu cu legea conflictuală a forului. În acest sens, prevederile alineatului 2 sunt
edificatoare și utile : ”se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul
prestației caracteristice sau după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după
caz, reședinț obișnuită,fondul de comerț sau sediul social”. Deci, răspunsul la întrebarea
formulată ar trebui să fie afirmativ.

5.In ceea ce privește situaţia juridică a retrimiterii de gradul al II-lea în dreptul

internaţional privat român, după intrarea în vigoare a NCciv, fără a intra în detalii, în
legătură cu o astfel de pozitie legislativa, precizăm de la început că, în dreptul internaţional
privat român, retrimiterea de gradul al II-lea nu este admisă. În vechea reglementare de
drept internațional privat, această idee rezulta din interpretarea prevederilor fostul
art.4,alin.(2)din Legea nr.105/1992,în prezent abrogat, articol prin care se prevedea că
retrimiterea către legea unui stat terț de către legea străină la care trimitea legea română
rămânea fără efect.Noua reglementare aferentă este, așa după cum am mai arătat, cea conținută
de art. 2559, alin.2 din NC civ, care într-o formă oarecum diferită, subliniază aceiași idee ca
fostul alin.2 al art. 4 din LPC.
Astfel, în situaţia în care norma conflictuală română trimite la un sistem de drept
străin, iar norma conflictuală străină trimite mai departe, la dreptul unui stat terţ, se va
aplica legea materială şi procesuală a statului român. Mai concret, dacă instanţa română
este sesizată cu un litigiu de drept internaţional privat şi constată că legea conflictuală română
trimite, spre exemplu, la dreptul francez, iar acest ultim sistem de drept trimite la dreptul altui
stat (belgian, olandez, etc.), instanţa română va aplica dreptul material al statului român, ca și
când ne-am afla în situația juridică a unei retrimiteri de gradul I.

7
 6. Retrimiterea şi conflictele interprovinciale (interregionale).
Din analiza făcută în paginile anterioare, am văzut cum şi când se aplică retrimiterea, în
situaţia în care trimiterea se face la legea unui stat în care există un singur sistem legislativ.
Urmează să evocăm, foarte pe scurt, şi situaţia aplicării instituţiei retrimiterii în cazul în
care trimiterea pe care o conţine norma conflictuala se face la dreptul unui stat în care
coexistă mai multe sisteme legislative.
După cum am văzut în capitolele anterioare12, în cazul în care norma conflictuală
română trimite la o lege străină, aparţinând unui stat în care coexistă mai multe sisteme
legislative, dreptul acestui stat determină dispoziţiile aplicabile. Aceasta era soluția pe care
o prevedea a art. 5 din Legea nr. 105/1992, articol care a fost abrogat prin intrarea in vigoare a
NC civ.
În esență, aceiași soluție normativă este dată de prevederea art. 2560, potrivit căreia,
”dacă legea străină aparține unui stat în care coexistă mai multe sisteme legislative,
dreptul acelui stat determină dispozițiile legale aplicabile, iar în lipsă se aplică sistemul
legislativ din cadrul acelui stat care prezintă cele mai strânse legături cu raportul
juridic”. După cum se poate observa și reține, noua reglementare instituie și un criteriu
subsidiar pentru determinarea dispozițiilor legale aplicabile, dacă legea statului cu un sistem
plurilegislativ(este cazul statelor de tip federativ : Federația Rusă, S.U.A, Elveția, etc), așa încât
se poate afirma că noua reglementare este superioară celei anterioare.
Literatura de specialitate mai recentă, apreciază că ”trimiterea la legea unui stat,
în care există mai multe sisteme legislative, cum ar fi Statele Unite ale Americii, Elveția
sau Belgia, generează un conflict de legi interprovinciale. Determinarea normei conflictuale
aplicabile este o problemă de drept intern a statului străin, care nu interesează retrimiterea.În
toate situațiile dispozițiile aplicabile în cauză se vor stabili de legea străină”13 . Referitor la
această afirmație găsim necesar să precizăm că, în drept, conflictul de legi
interprovinciale nu este un conflict de legi propriu zis pentru că un astfel de conflict nu se
încadrează în structura clasică a definiției unui astfel de concept.
Cu privire la limitele în care trebuie acceptată retrimiterea, în literatura de
specialitate14 s-au emis următoarele idei:
-Retrimiterea trebuie înlăturată dacă nu este necesară sau dacă nu este utilă, dacă
din punct de vedere tehnic este imposibilă ori dacă printr-o normă conflictuală aplicabilă
unei anumite materii, este înlăturată de la aplicare în mod expres;

12
Vezi în acest sens supra cap. V pct. 3.
13
I.Macovei/Dominte, în lucrarea:”Noul Cod ivil. Comentariu pe articole, art. 1-2664”, coodonatori: Fl.A.Baias,
E.Chelaru, R.Constantinovici. I. Macovei, Editura C.H. BECK, București, 2012, p.2558..
14
A se vedea, spre exemplu, în această directie: B.Maria Carmen Predescu, op.cit.,p.296-297

8
 - Dacă părțile au făcut uz de norma conflictuală lex voluntatis, adică dacă au ales
ele însele sistemul de drept material(mai puțin normele dreptului internațional privat)
aplicabil raportului lor juridic;
-Dacă într-un anumit caz se va aplica legea locului încheierii/întocmirii actului
juridic, cu privire la forma acestuia, trimiterea este considerată a fi făcută doar la normele
materiale, excluzându-le pe cele conflictuale. S-a făcut precizarea că o astfel de excepție
este incidentă, de regulă, în cazul actelor juridice privind imobilele, deoarece este
cunoscut că, normele privind forma unor astfel de acte sunt imperative, respectiv de
ordine publică;
- Dacă prin convențiile internaționale multilaterale, retrimiterea este expres
înlăturată pentru realizarea unei coordonări a reglementărilor de drept internațional
privat, în unele domenii de importanță deosebită.Despre astfel de norme cuprinse în
tratate internaționale se afirmă că ar conține norme de aplicație imediată sau necesară,
drept pentru care, prin natura lor exclud retrimiterea.
-Dacă, pe parcursul derulării raporturilor de d.i.p. în legătură cu care se poate
pune problema retrimiterii, intervine un conflict în timp al normelor conflictuale
incidente, în sensul că, modificarea normei conflictuale străine la care trimitea inițial
norma conflictuală română, poate să se refere la împrejurarea că noua normă conflictuală
la care norma română trimite, nu mai admite retrimiterea, ori, dimpotrivă, noua normă
străină admite retrimiterea, conform art. 208 alin.3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea
în aplicare a prevederilor NC.civ, cu referire la cerințele impuse de art. 2559 din NCciv,
soluția care trebuie urmată, ar fi aceea a aplicării normelor conflictuale în vigoare, la
momentul identificării sistemului de drept strrăin aplicabil, adică la momentul în care
autoritatea care examinează astfel de situații, au procedat, spre exemplu, la localizarea
obiectivă a raportului juridic litigios15.
În finalul considerațiilor privind instituția retrimiterii în dreptul internațional
privat român, apreciem a fi utile și următoarele idei, preluate din studierea literaturii de
specialitate relevante16:
-Retrimiterea în dreptul internațional român este atât o problemă de politică
juridică în această materie cât și una de tehnică legislativă. Din punct de vedere tehnic,
retrimiterea de gradul I este admisă pentru că legea străină, inclusiv normele sale
conflictuale, sunt considerate de către legiuitorul român un element de drept care se
impune în aplicare nu prin autoritatea proprie ci prin autoritatea normei conflictuale

15
A se vedea, în acest sens: D.Alexandru Sitaru, op.cit. ediția 2013, p. 140-141
16
Idem, p.297-303.

9
române. Din punct de vedere politic, se are în vedere necesitatea cooperării internaționale,
a coordonării sistemelor de drept precum și necesitatea recunoașterii egalei indreptățiri
și valori sistemelor de drept străin;
-Unele sisteme de drept contemporane admit retrimiterea aproape în mod
nelimitat, altele doar anumite tipuri ale acesteia(retrimiterea de gradul I), altele nu o
admit de loc, altele o admit in situații foarte rare. Ca exemple, dreptul german admite atât
retrimiterea atât cea simplă cat și cea de gradul II, indiferent de materia în care poate
interveni, altele admit retrimiterea- ambele tipuri- doar în materii precis delimitate, cum
ar fi raporturile de familie( Finalnda, Suedia, Austria, Japonia, Israel);
-De regulă, sistemele de drept europene admit retrimiterea de gradul I(Cehia,
Polonia, Ungaria).Unele state evită retrimiterea, cum ar fi Italia, Grecia, Portugalia,
Brazilia, Siria, Egipt, Somalia, etc17;
-Unele state admit retrimiterea doar la nivelul jurisprudenței și a doctrinei, fiind
la latitudinea instanțelor de judecată și arbitrale să o admită sau nu și dacă da, în ce limite.
Spre exemplu, astfel de state sunt Anglia și Franța, Belgia, Canada.S.U.A;
-Importanța și utilitatea retrimiterii este dată dată de posibilitatea și chiar
realitatea conflictelor între sistemele de legi naționale.Dacă se admite retrimiterea, rolul
dreptului străin în soluționarea unor raporturi de drept internațional privat este redus la
maximum.Scopul direct al funcționării retrimiterii este acela al îndepărtării dreptului
străin de la aplicare și înlocuirea lui cu cel propriu, adică al forului. Retrimiterea își
poate vădi utilitatea mai ales atunci când mecanismele de soluționare a conflictelor de
legi, sunt mai permisive la aplicarea dreptului străin 18.
În cadrul procesului complex și, adeseori dificil, de determinare a legii aplicabile
unui anumit raport juridic cu elemente de extraneitate, ordinea logică și cronologică a
operațiunilor și a instituțiilor de drept internațional privat care sunt implicate ar trebui
să fie, după caz, și nu în toate situațiile, următoarea:
-calificarea și soluționarea unui eventual conflict de calificări;
-retrimiterea;
-invocarea ordinii publice ori a fraudei la lege19.

17
A se vedea pentru astfel de precizări și :I.Macovei, op.cit., p.67.
18
Idem, p.68 și 70..
19
A se vedea, pentru o astfel de apreciere:B.Maria Carmen Predescu, op. cit., p.301

10
 APLICAREA LEGII STRĂINE

1. Modurile de aplicare a legii străine.

Trebuie ştiut că în activitatea juridică de soluţionare a conflictelor de legi, una dintre
soluţiile ce poate fi aplicată de instanţa forului este aplicarea legii străine, fie că aceasta a fost
aleasă de părţi, fie că ea fost determinată ca fiind incidentă prin aplicarea normei conflictuale a
forului, ținând seama de diverse puncte de legătură, cu relevanță pentru o astfel de problemă.
Ca urmare a determinării legii străine aplicabile unui anumit raport juridic cu elemente
de extraneitate, prin utilizarea și aplicarea normelor conflictuale ale forului, rolul și funcțiile
acelei norme încetează- pentru acea speță- în etapa următoare se impune aplicarea legii străine
în concret, atât a normelor sale conflictuale cât și a celor de drept substanțial ori procesual,
altele decât cele de drept internațional privat.
Mai înainte de a vedea care pot fi modurile de aplicare a legii străine, trebuie să
precizăm că o lege străină nu se aplică niciodată de către o instanţă română prin propria ei forţă,
ci numai pentru că o normă juridică română trimite la ea (legea străină). Rezultă că, legea străină
se aplică numai în temeiul, în limitele şi sub condiţiile impuse de legea statului forului.
Conform doctrinei de drept internațional privat, ”în accepțiunea de lege străină se are în
vedere ansamblul reglementărilor din dreptul străin, indiferent de izvoarele sale juridice: act
normativ, jurisprudență, cutumă, uzanțe, precum și ansamblul reglementărilor de drept material,
substanțaial și procesual, cât și normele conflictuale.............Reglementările statului străin sunt
avute în vedere, indiferent dacă acestea au caracter laic sau religios, precum și dacă au profund
caracter tradiționalist sau de reguli etice percepute de indivizi ca norme juridice”20.
Mai este necesar să subliniem și să reținem, în această ordine de idei, că aplicarea
dreptului străin ”este un act de autoritate al forului ce se realizează în condițiile și în limitele
prevăzute de dreptul forului, legea străină neputând ordona forului modul său de aplicare.Față
de această împrejurare, întotdeauna aplicarea legii străine este supusă controlului pe care forul
îl exercită cu privire la condițiile și finalitatea aplicării dreptului altui stat” 21 .
În literatura de specialitate22, s-a arătat că legea străină este aplicată de instanţa
judecătorească română în două moduri principale: lex causae şi altfel decât ca lex causae.

20
B.Maria Carmen Predescu, op.cit. p. 334
21
Idem, p. 335.
22
A se vedea în acest sens, D.A. Sitaru, op.cit., p. 94

11
 2. Aplicarea legii străine ca lex causae.
2.1. Generalităţi.
O lege străină este aplicată ca lex causae atunci când norma conflictuală română face
trimitere la ea. Trebuie să precizăm că, în această situaţie, legea străină este privită ca un întreg
sistem de drept la care norma conflictuală română trimite.
Este util de precizat că dreptul străin este obligatoriu a fi aplicat de către instanţele
judecătoreşti române numai dacă norma conflictuală a forului (norma conflictuală română) face
trimitere la acesta. Dacă norma conflictuală română nu face trimitere la sistemul de drept străin,
instanţele judecătoreşti române nu ar putea face aplicarea legii străine deoarece, în această
situaţie, ar fi încălcate în mod nepermis normele conflictuale române. Ca atare, pentru a se
aplica dreptul străin este necesar ca norma conflictuală română să facă trimitere expresă la
acesta, legea străină aplicându-se fie datorită caracterului preponderent imperativ al normelor
care alcătuiesc dreptul conflictual român, fie datorită faptului că părţile au ales, de comun acord
(lex voluntatis) legea aplicabilă raportului juridic de drept internaţional privat. Bineînţeles că
legea străină, determinată prin manifestarea de voinţă a părţilor (se poate afirma că dreptul
străin este aplicat ca lex causae prin intermediul lex voluntatis) este aplicată raportului de drept
internaţional privat cu titlu de lex causae în virtutea faptului că dreptul conflictual român
(art.2561 din NC civ, fostul art 73 din Legea nr. 105/1992) permite acest lucru.
Trebuie să precizăm faptul că aplicarea legii străine este independentă, de regulă, de
condiţia reciprocităţii. Acestă soluţie este prevăzută expres în art. 2561, alin.1 și 2, conform
căruia, ”aplicarea legii străine este independentă de condiția reciprocității(alin.1). Dispozițiile
speciale prin care se cere condiția reciprocității în anumite materii râmân aplicabile.
Îndeplinirea condiției reciprocității de fapt este prezumată până la dovada contrară care se
stabilește de către Ministerul Justiției și Libertăților Cetătenești, prin consultare cu Ministerul
Afacerilor Externe”.
Aşa cum, pe bună dreptate, s-a observat în literatura de specialitate, „termenul de
reciprocitate este privit în sensul de identitate de reglementare în cele două sisteme de drept în
prezenţă (român şi străin)”23.
Dacă într-o situație concretă se constată existența reciprocității în statul a cărui lege
străină are vocația a se aplica acelui raport juridic, s-a susținut că în astfel de situații legea
străină nu se va aplica ca lex causae, ”ci ea reprezintă o condiție a aplicării legii forului,
persoana interesată beneficiind de aplicarea legii române24 sub condiția reciprocității”.

23
D.A. Sitaru, op. cit., p. 95.
24
B.Mari Carmen Predescu, op.cit., p. 338.

12
 2.2. Titlul cu care se aplică legea străină în România.
Literatura juridică română25 admite că legea străină se aplică în calitate de element de
drept26. Aceasta, spre deosebire de alte sisteme de drept, cum ar fi cel englez, francez, american,
etc., unde dreptului străin îi este conferită valoarea unui element de fapt. Rezultă că, dreptul
străin se aplică în România cu acelaşi titlu (element de drept) ca şi dreptul intern, aspect ce dă
naştere mai multor efecte juridice în acest sens.
Doctrina românească de drept internațional privat27 menționează imprejurarea că
examinarea dreptului internațional privat comparat relevă mai multe teorii ori sisteme privind
titlul cu care se aplică legea străină.
Aceste sisteme sunt in număr de 4, după cum urmează :
-Sistemul aplicării legii străine ca element de fapt, sistem care pleacă de la distincția
care se realizează în dreptul procesual civil între elementele de fapt și cele de drept.”Nefiind
inclusă în ordinea juridică locală( a statului forului-n.n), legea străină constituie un fapt
material. Judecătorul aplică ceea ce este admis în fapt în străinatate”28 ;
-Sistemul aplicării legii străine ca element de drept, după care, privită și din perspectiva
forului, legea străină are aceiași natură juridică ca și în tara emitentă, respectiv element de drept,
adică un drept străin. Acest drept străin se va aplica pe teritoriul statului forului în temeiul
normelor conflictuale ale acestuia, fără ca printr-o astfel de aplicare legea străină să devină
element component al sistemului de drept al statului de aplicare. Așa cum vom avea prilejul să
arătam in capitolul următor, chiar dacă legea străină este considerată un element de drept,
aplicarea ei nu este necondiționată, în toate situațiile în care este normal competentă, deoarece
aplicării ei i se poate opune ordinea publică în dreptul internațional privat a statului forului, caz
în care va fi oprită de la aplicare ;
-Sistemul receptării legii străine în sistemul de drept al forului, sistem prin care legea
străină este considerată element component al sistemului de drept al forului. Într-o astfel de
concepție receptarea legii străine poate fi materială și/sau formală.
Receptarea materială are în vedere concepția că legea străină își pierde natura sa juridică
originară și se transformă într-o lege nouă a statului forului care este considerată a fi elaborată
de către autoritatea competentă a statului menționat.

25
I. Filipescu, M. Jacotă, Drept internaţional privat, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, p. 86; M.
Jacotă, Drept internaţional privat, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 98; I. Nestor, Principiul jura
novit curia în cadrul aplicării legii străine de către instanţa română în Studii şi cercetări juridice, nr. 2/1965, p.
245 şi urm; I. P. Filipescu, op. cit., p. 90; O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, vol. I, p. 151.
26
Pentru analiza detaliată a teoriilor exprimate în legătură cu titlul cu care se aplică legea străină, a se vedea I.P.
Flipescu, op.cit., p. 191-192.
27
A se vedea, în acest sens, spre exemplu:I. Macovei, op. cit.,p. 98-99.
28
I. Macovei, op. cit. p,. 98

13
 În schimb, în concepția receptării formale, legea străină, este preluată ca atare(ca lege-
normă juridică) și este integrată în sistemul de drept al forului, fără a i se schimba sensul și
valoarea juridică ;
-Sistemul aplicării legii străine în temeiul drepturilor câștigate în străinătate, sistem în
care se apreciază că aplicarea legii străine după care s-au dobândit anumite drepturi în
străinătate, se impune pentru a putea proteja în mod eficient respectivele drepturi.
”Instanța forului nu poate aprecia valoarea dreptului dobândit în străinatate fără să se
refere la legea sub imperiul căreia a fost constituit.Pentru a verifica existența dreptului câștigat,
judecătorul ia în considerare legea străină competentă”29 .
Înainte de a trece la analiza principalelor consecinţe ale aplicării dreptului străin ca
element de drept, trebuie să mai precizăm că în literatura de specialitate30 s-a arătat că "prin
drept străin se înţeleg atât normele materiale, cât şi cele conflictuale străine la care normele
conflictuale române fac trimitere". Această afirmație este confirmată legislativ prin prevederile
art. 2559 alin.1 din NCciv român, conform cărora, ”legea străină cuprinde dispozițiile de drept
material, inclusiv normele conflictuale, cu excepția unor dispoziții contrare”.

2.3. Invocarea legii străine în statul forului.

Aplicarea legii străine în statul forului este o obligație juridică a acestuia și este o
chestiune de maximă importanţă deoarece legea străină poate profita sau, dimpotrivă, dăuna
părţilor sau numai uneia dintre părţile raportului juridic cu element de extraneitate.
Spre exemplu, să ne imaginăm că legea străină admite divorţul numai dacă ambele părţi
sunt de acord cu acesta (divorţul prin consimţământ mutual), în timp ce legea forului (legea
statului în faţa căruia s-a adus spre judecată litigiul) admite divorţul şi în afara consimţământului
mutual al părţilor. Într-o astfel de situație, instanța forului ar trebui să facă aplicarea legii străine,
deoarece problema divorțului vizează efectele casătoriei, chestiune care este supusa conform
normei conflictuale a forului legii statului cetățeniei commune a soților, ori în lipsa unei
cetățenii comune, legii statului unde soții își au reședința comună sau, în lipsă unei astfel de
reședinte comune, legii statului cu care soții au avut cele mai strânse legături.
În alte situaţii părţile ar putea avea interesul să nu invoce legea străină pentru a evita
cheltuielile care s-ar ocaziona pentru proba şi stabilirea conţinutului legii străine.
Având în vedere aspectele menţionate, se pune problema dacă aplicarea legii străine
poate fi făcută de către instanţa de judecată, din oficiu, sau aceasta se aplică doar dacă partea
interesată o invocă?

29
I.Macovei, op. cit, p. 99.
30
D.A. Sitaru, op.cit., p. 98

14
 Fără a intra în analiza diverselor opinii exprimate în literatura de specialitate, este
necesar să arătăm că în dreptul internaţional privat român, instanţele judecătoreşti sau arbitrale
au obligaţia ca, din oficiu, să identifice şi să aplice legea străină. Bineînţeles că invocarea legii
străine poate fi făcută şi de către partea interesată în condiţiile dovedirii aplicabilităţii
(incidenţei) acesteia.
Dat fiind faptul că de cele mai multe ori legea străină aplicabilă unui raport de drept
internaţional privat este desemnată de norme conflictuale imperative, instanţa de judecată
română, în virtutea rolului activ, este obligată, din oficiu, să invoce legea străină, dar cu
respectarea principiului contradictorialităţii şi al garantării dreptului la apărare, fiind imperios
necesar ca acest aspect (al aplicării) să fie pus, în prealabil, în discuţia părţilor.
De asemenea, aşa cum am precizat, partea interesată poate invoca aplicarea dreptului
străin în virtutea principiului disponibilităţii, indiferent dacă norma conflictuală română care
trimite la dreptul străin are sau nu caracter imperativ.
Atunci când norma conflictuală română nu este imperativă, în virtutea principiului
disponibilităţii şi în materiile unde funcţionează lex voluntatis, părţile pot renunţa, de comun
acord, la aplicarea dreptului străin, apelând fie la lex fori, fie la altă lege străină.
Spre exemplu, dacă părţile au înserat în contract o clauză de alegere a legii aplicabile
(elecțio juris sau pactum de lege utenda, cum mai sunt cunoascute astfel de inţelegeri/clauze),
în favoarea aplicării legii străine, ele pot renunţa, de comun acord, la acesta.
În consecinţă, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, rezultă că „dreptul român
îmbină, sub aspectul invocării legii străine, principiul rolului activ al judecătorului cu cel al
disponibilităţii”31.

2.4. Proba legii străine.

În dreptul internaţional privat român, sarcina probei legii străine se împarte între
judecător/arbitru şi părţi. Astfel, în situaţia în care aplicarea dreptului străin este obligatorie şi
în baza rolului activ al judecătorului/arbitrului, instanţa de judecată/arbitrală va lua, din oficiu,
toate măsurile în vederea stabilirii conţinutului legii străine aplicabile. În acest sens, instanţa
poate dispune administrarea oricăror mijloace de probă necesare.
Trebuie să facem precizarea că, nici în privinţa aplicării dreptului străin, nu se aplică
principiul jura novit curia, intrucât, neaplicarea dreptului străin, atunci când o astfel de soluţie
se impune şi când este posibilă, în fapt, echivalează cu neaplicarea propriului sistem de drept
(încălcarea dispoziţiilor normelor conflictuale). Acest lucru rezultă din prevederile art.

31
Idem, p. 99.

15
2562,alin.2 din NC civ, fost art.7 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, care dispune că „partea care
invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei”.
Din redactarea textului rezultă, prin utilizarea raţionamentelor specifice interpretării
logice, că judecătorul nu este obligat să apeleze la sprijinul părţilor pentru determinarea
conţinutului dreptului străin aplicabil, aceasta fiind doar o posibilitate (o facultate).

2.5. Modalităţi de dovedire a conţinutului legii străine.

Potrivit art. 2562 alin.1, fostul art. 7, alin. (1) din Legea nr. 105/1992, “conţinutul legii
străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care
au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat”. Din aceste prevederi legale se
poate trage concluzia că în dreptul internațional privat român, spre deosebire de celelalte ramuri
de drept intern, în care conținutul legilor incidente nu poate face obiect al probațiunii, ori de
câte ori norma conflictuală a forului va determina ca fiind aplicabilă legea străină, conținutul
acelei legi va trebui să devină obiect al probațiunii, chestiune care ține de specificul acestei
ramuri de drept.
În ceea ce priveşte forţa probantă a mijloacelor de dovadă provenind din străinătate, în
literatura de specialitate32 s-a arătat că "în principiu, ea trebuie asimilată celei prevăzute de
legea română. Astfel, dacă proba utilizată are caracter oficial, ea face dovadă irefragrabilă, dar
dacă proba este neoficială, ea va face o dovadă relativă, putând fi combătută prin dovada
contrară".
Conform prevederilor art. 2562, alin.2, ”partea care invocă legea străină poate fi obligată
să facă dovada conținutului ei”.
Relativ la această posibilitate se poate naște întrebarea: dacă instanța este în drept să
pună de la începutul probațiunii sarcina dovedirii conținutului legii străine în seama părții care
invocă legea străină sau o astfel de posibilitate are doar un caracter subsidiar, adică instanța va
putea uza de ea doar atunci când demersurile efectuate de ea, în sensul alin.1 al aceluiași articol,
nu vor da rezultatele așteptate ? Răspunsul la această întrebare credem că ar trebui să fie acela
că instanța este în drept să uzeze de o astfel de posibilitate doar dacă prima- în ordinea
reglementării- nu va da rezultate sau nu va putea fi utilizată.
În situaţia în care este imposibil de stabilit conţinutul legii străine, art.2562, alin.3 ) din
NC civ prevede că se aplică legea română.

32
Idem, p. 103.

16
 În afara argumentului de text în favoarea aplicării legii române atunci când există
imposibilitate de probare a legii străine, în literatura de specialitate33, au mai fost aduse
următoarele argumente:
- Litigiul nu poate rămâne nesoluţionat pe motivul necunoaşterii legii străine, deoarece
judecătorul ar putea fi culpabil de denegare de dreptate;
- Se prezumă juris tantum că, acceptând competenţa instanţei române, părţile au înţeles
să se aplice în mod subsidiar legea română în cazul imposibilităţii de probare a legii străine.
Cu privire la problematica stabilirii conținutului legii străine, literatura de specialitate
remarcă existența mai multor sisteme care sunt diferite, în raport cu concepția privind natura
juridică a legii străine34. Astfel într-un prim sistem, legea străină, trebuie dovedită-sub aspectul
conținutului său- de către părțile implicate, instanța rezumându-se la a aprecia probele care s-
au propus și administrat în fiecare caz în parte.
În sistemul de drept englez, proba legii străine se realizeazaă prin intermediul unor
martori și chiar a unor experți, aceștia trebuind să cunoască legea străină și să aibă o experiență
relevantă.
În sistemul de drept francez, se pot utiliza pentru dovedirea conținutului legii străine,
așa numitele certificate de cutumă, elaborate de către un jurist specialist în domeniu, certificate
care se întocmesc la solicitarea părții interesate. La nevoie, se poate apela și la expertizele
întocmite la cererea instanțelor.
O soluție care pare a se asemăna cu cea adoptată de NCciv român, este cea înregistrată
în dreptul internațional privat german, conform căruia, legea străină trebuie dovedită de părți
numai dacă nu este cunoscută de către instanța de judecată.
Și în acest sistem de drept se utilizează, ca și mijloace de probă, certificatele de cutumă
și expertizele. La nevoie, instanța sesizată va putea soclicita consultații unor instituții științifice
de profil, cu privire la soluția într-o speță determinată.
Sistemul de drept italian consideră legea străină ca fiind o lege proprie a statului forului.
Fiind integrată în sistemul de drept al forului, conținutul legii străine se stabilește la inițiativa
instanței, dar acesta va putea cere și părții să prezinte dovada conținutului legii străine,
indiferent de calitatea pe care acea parte o are într-un anumit proces.
În fine, într-o altă viziune și într-un alt sistem de drept, legea străină fiind calificată ca
element de drept, este considerată ca fiind lege națională a forului. Părțile interesate pot doar să
invoce legea străină, fără să fie obligate să o și dovedească. Instanța de judecată, într-un astfel

33
Idem , p. 105.
34
A se vedea pentru o prezentare a sistemelor înregistrate în practica dreptului internațional al diverselor state,
spre exemplu: I.Macovei, op.cit.p. 102-1-3.

17
de sistem, este obligată să stabilească conținutul legii străine, drept pentru care va trebui să ia
toate măsurile care se impun într-un astfel de scop.
2.6. Problema interpretării legii străine.
Legea străină determinată prin aplicarea normei conflictuale române va fi interpretată
potrivit regulilor de interpretare prevăzute în respectivul sistem de drept. Aşadar, un raport
juridic cu element de extraneitate nu va putea fi guvernat de un sistem de drept, să presupunem
german, iar normele acestui sistem de drept să fie interpretate cu ajutorul regulilor altui sistem
de drept, să presupunem, francez. În acest sens, trebuie observate prevederile art. 2563 din
NCciv, conform cărora, ”legea străină se interpretează și se aplică potrivit regulilor de
interpretare și aplicare existente în sistemul de drept căruia îi aparține”.
2.7. Modalităţile de remediere a aplicării sau interpretării greşite a legii străine.
În cazul în care legea străină desemnată, cu titlu de lex causae, a reglementat un anumit
raport juridic cu element de extraneitate, este greşit aplicată sau interpretată, căile de atac sunt
aceleaşi cu cele aplicabile în dreptul naţional. O precizare se impune, însă, în legătură cu
posibilitatea promovării recursului în interesul legii. S-a pus problema dacă această cale de atac
poate fi promovată, evident de către cei în drept, potrivit Codului de procedură civilă.
Fără a intra în detalii, considerăm, alături de alţi autori35, că recursul în interesul legii
nu poate fi promovat pentru greşita aplicare sau interpretare a legii străine, deoarece această
cale de atac are ca scop aplicarea şi interpretarea unitară a legii române pe întreg teritoriul ţării,
nu şi a legilor străine. În schimb, această cale de atac poate fi promovată pentru greşita aplicare
sau interpretare a normei conflictuale române, ceea ce înseamnă că, indirect, se pot corecta şi
eventualele trimiteri eronate la dreptul străin.

3. Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae.

În acest tip de situatii, legea străină, fie constituie o condiţie a aplicării legii forului, fie
se aplică deoarece părţile au făcut în mod explicit referire la ea în contractul lor, încorporând-o
contractual.
Câteva exemple de cazuri în care legea străină este aplicată altfel decât ca lex causae36.
-Pentru aplicarea legii străine este impusă condiţia reciprocităţii, asemenea situaţii fiind
reglementate atât de NCciv(spre exemplu, art. 2582, alin.2, referitor la recunoașterea în
România a persoanelor juridice fară scop lucrativ, art. 1095 din noul Cod de procedură civilă,
precum şi în alte legi..

35
Ibidem, p. 102.
36
Precizăm că aceste cazuri în care legea străină este aplicată altfel decât ca lex causae au fost preluate din literatura
de specialitate, vezi în acest sens: O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p. 83.

18
 -Conform prevederilor art. 1095, efectele unei hotărâri judecătoreşti străine sunt
recunoscute în România numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii:
- hotărârea străină să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată
- instanţa străină care a pronunţat hotărârea, a avut, potrivit legii sale, competenţă să
judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale
fără legătură direct cu litigu lîn statul de sediu al respective jurisdicții;
- există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și
statul instanței care a pronunțat hotărârea;
- În situaţia chestiunilor prealabile de natură civilă în procesul penal, dacă acestea sunt
supuse unei legi străine, instanţa română va trebui să ţină cont de respectiva lege străină, ca o
condiţie pentru aplicarea legii penale române.
Această soluţie este firească deoarece chestiunile prealabile ce se ivesc în procesul
penal, fiind de altă natură decât penală, şi anume de natură privată (civilă, de dreptul familiei,
comercială etc.), urmează regimul conflictual aplicabil raporturilor juridice de drept privat,
fiind distincte de latura penală a faptei. O asemenea concluzie se desprinde şi din prevederile
Codului de procedură penală, potrivit căruia executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre
judecătorească penală străină se face potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor
civile străine.
Situaţia este identică în cazul în care legea penală română se aplică în temeiul
principiului universalităţii când, pentru aplicarea legii române, se impune condiţia dublei
încriminări. Această situaţie nu interesează însă dreptul internaţional privat, fiind vorba de
aplicarea numai a unor legi penale, română şi străină.
-Cazul în care legea străină se aplică ca urmare a încorporării (recepţiunii) contractuale
de către părţile contractante.
Recepţiunea contractuală a legii străine poate exista în cazul în care părţile contractante
fac trimitere la o lege străină, nu pentru ca aceasta să se aplice contractului lor, cu titlu de lex
causae, ci cu scopul de a face din legea străină un mijloc de interpretare sau completare a
clauzelor contractului respectiv.
Între aplicarea legii străine ca lex causae şi recepţiunea contractuală a unei legi străine
există deosebiri de regim juridic, astfel:
- În cazul recepţiunii contractuale a legii străine, aceasta nu este privită ca un întreg
sistem de drept, ci părţile contractante fac referire la o anumită lege din sistemul de drept
respectiv, sau la o altă reglementare juridică concretă;
- Spre deosebire de aplicarea legii străine ca lex causae, lege care îşi păstrează caracterul
de element de drept, în cazul recepţiunii contractuale legea străină este coborâtă la rangul de

19
clauză contractuală (element de fapt). Consecinţa directă a acestei deosebiri rezidă în aceea că,
în timp ce legii străine, ca lex causae, i se aplică instituţii specifice, precum calificarea,
retrimiterea, stabilirea conţinutului, consecinţele greşitei aplicări sau interpretări etc., legea
străină recepţionată contractual urmează din punct de vedere al probei, interpretării,
consecinţelor neaplicării etc. regimul juridic aplicabil clauzelor contractuale.
- În timp ce legea străină recepţionată contractual rămâne în starea (ca si continut
normativ) în care se afla la momentul când este încorporată contractului, fără a mai interesa
deci, sub acest aspect, eventualele modificări pe care această lege le-ar suferi pe parcursul
executării contractului şi nici chiar abrogarea ei, în acelaşi timp, legea străină privită ca lex
causae se aplică întotdeauna cu conţinutul său din momentul în care norma conflictuală a
statului forului trimite la ea.

20
 Curs nr. 7 DIP

SITUAŢII DE NEAPLICARE A LEGII STRĂINE COMPETENTE.

Secțiunea 1. Consideraţii generale.

Potrivit prevederilor art. 2564 din NCciv, articol care un conținut asemănător cu cel al
fostului art. 8, alin. (1) din Legea nr. 105/1992 , în prezent abrogat, , “aplicarea legii străine se
înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român dau dacă legea străină
respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării legii străine, se
aplică legea română”.
Conform prevederilor alineatului 2 al articolului menționat, ”aplicarea legii străine
încalcă ordinea publică de drept internațional privat român în măsura în care ar conduce la un
rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii
Europene și cu drepturile fundamentale ale omului”.
În legătură cu situaţiile în care legea străină normal competentă nu se va putea aplica
unui raport juridic cu element de extraneitate, găsim utile a fi cunoscute ideile pe care le vom
expune în cele ce urmează cu privire la două instituții specifice, respectiv la ordinea publică
în dreptul internațional privat şi la frauda la lege în aceiași ramură de drept ):

Secțiunea 2. Ordinea publică în dreptul internaţional privat român.

2.1. Noţiune şi trăsături.
Potrivit doctrinei, ordinea publică de drept internaţional privat român este formată din
„ansamblul principiilor fundamentale de drept ale statului român, aplicabile în raporturile cu
element de extraneitate”1. Aşadar, instanţa poate stabili, în fiecare caz în parte, dacă legea
străină normal competentă contravine sau nu ordinii publice de drept internaţional privat din
ţara forului. În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut şi apreciat că, instanţa română, fiind
sesizată cu soluţionarea unui litigiu având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui
testament (redactat de către un notar) întocmit în Germania care conţinea un legat conjunctiv,
a reţinut că – în ciuda faptului că potrivit legii germane, testamentul este valabil – conform art.
8 din Legea nr. 105/1992, în prezent abrogat, aplicarea legii străine este înlăturată de la
incidență dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român. Ca atare, având în
vedere faptul că art. 857(al vechiului Cod civil-n.n) Cod civil român interzice legatul

1
D.A. Sitaru, op. cit., p. 108.

1
conjunctiv, instanţa a considerat că testamentul este contrar ordinii publice de drept
internaţional privat român şi a constatat nulitatea absolută a testamentului2.
În ceea ce privește domeniile în care poate intervenii ordinea publică de drept
internațional privat, după cum a reținut literatura de specialitate3, din studierea practicii în
materie, acest corectiv al aplicării legii străine- ordinea publică în dreptul internațional privat-
de principiu, va putea fi invocată în toate chestiunile reglementate de această ramură de drept.
În fapt, însă, cele mai multe cazuri în care poate intervenii ordinea publică în dreptul
internațional privat sunt cele privind starea și capacitatea persoanelor precum și în raporturile
de familie.
Sub aspectul dreptului procesual civil, ordinea publică de drept internațional privat
român, se poate invoca sub forma unei excepții de ordine publică, excepție de fond.”Această
excepție este mijlocul procedural aplicabil de către instanța forului, pentru a înlătura efectele
legii străine normal competente să se aplice raportului de drept internațional privat, dacă
acestea contravin legislației forului și principiilor fundamentale pe care aceasta se bazează”4
Din cele mai sus arătate, se pot desprinde, aşa după cum s-a reţinut de către doctrină,
trăsăturile ordinii publice de drept internaţional privat:
- Este o excepţie de la aplicarea legii străine normal competente;
- Este un mijloc-remediu în procesul de aplicare a legii străine;
- În plan procedural reprezintă o excepţie de ordine publică de drept internaţional privat,
excepţie de fond ce poate fi invocată de orice parte interesată sau de instanţă din oficiu.
Într-o altă speţă, identificata în practica judiciară şi redată de literatura de specialitate5,
s-a reţinut că „reclamanta „A.”, regie autonomă cu sediul în Bucureşti, a solicitat instanţei
române de judecată aprobarea dizolvării convenţionale anticipate a societăţii comerciale cu
răspundere limitată, constituită de reclamantă la Mangalia în anul 1993, având ca asociați pe
reclamantă, alte două societăţi comerciale din Roma, B., respectiv C., şi societatea comercială
D din Malta (în prezent, o astfel de acţiune este de competenţa Tribunalului de la sediul
societății în cauză). În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că măsura dizolvării anticipate a
societăţii comerciale cu sediul la Mangalia a fost votată în adunarea generală extraordinară de
societăţile comerciale „B”., „D”. şi „A.”.

2
Dec. civ. nr. 2160/2001 a Curţii de Apel Timişoara în Curierul Judiciar, nr. 12/2003, p. 9-11, citată după M.
Avram, R. Bobei, Drept internaţional privat român. Culegere de speţe, Ed. All Beck, Bucureşti 2004, p.27
3
A se vedea, în acest sens, spre exemplu, I. Macovei, op.cit., p. 75
4
I.Chelaru, Ghe. Gheorghiu, Drept internațional privat. Editura CH- BECK, București 2007, p. 79.
5
M. Avram, R. Bobei, op.cit., p. 39 (Curtea Supremă de Justiţie, s. com., dec.com. nr. 718 din 20 mai 1996, în
„Journal du droit international” nr.2/2002, Juris Classeurs, Paris, 2002, p. 516-517).

2
 Din punctul nostru de vedere, deşi speta, așa cum este redată, nu conține toate
elementele necesare unei fidele înţelegeri a situaţiei de fapt şi de drept evocate, aceasta ar putea
comporta, cel putin la nivel teoretic, următoarele probleme de drept:

1.Competenţa de a decide dizolvarea şi lichidarea anticipată şi convenţională a

unei societăţi comerciale de naţionalitate română, în speţă cea înfiinţată în Mangalia, în
1993, revine Adunării Generale Extraordinare a Actionarilor(A.G.E.A.) în conformitate
cu Legea nr. 31/1990. Asa fiind, hotărârea Adunării Generale Extraordinare (A.G.E.A.) a
societăţilor comerciale de naţionalitate italiană privind dizolvarea societăţii de naţionalitate
română din Mangalia nu poate avea nici un efect direct cât priveste statutul organic (existenţa
juridică) al respectivei societăţi.
În privinţa hotărârii Adunării Generale Extraordinare a regiei autonome „A” (prin
ipoteza speţei, reclamanta „A” este o regie autonomă şi nu o societate comercială şi, ca atare
nu are A.G.A!), presupunând că ar fi existat o astfel de hotărâre, ea nu ar fi putut produce efecte
asupra societăţii din Mangalia, decât dacă asociatul acestei societăţi, respectiv R.A, ca ”asociat”
unic-presupunem, ar fi decis dizolvarea şi lichidarea.

2.O altă problemă de drept pe care o ridică speţa citată este aceea dacă o hotărâre
a Adunării Generale Extraordinare a Actionarilor unei persoane juridice străine poate
produce efecte, în mod direct, în România asupra existenţei unei persoane juridice
române.
În condiţiile noii reglementări conținute Codul civil, aplicabile în materie, credem că
astfel de hotărâri sunt contrare ordinii publice de drept internaţional privat român şi efectele
acestora nu vor putea fi recunoscute în România deoarece potrivit art. 2580 din NCciv, statutul
organic al persoanei juridice este guvernat de legea sa naţională, iar statutul organic al
filialelor unei persoane juridice este supus legii statului pe al cărei teritoriu şi-a stabilit
propriul sediu, independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-o. Or, în
speţă, societăţile „B” şi „D” (una de naţionalitate italiană şi cealaltă de naţionalitate malteză),
fiind calificate ca filiale ale reclamantei „A” vor fi supuse, în ce priveşte statutul lor organic,
legii italiene şi respectiv legii malteze, iar societatea din Mangalia va fi supusă, sub acelaşi
aspect, legii române.
Să mai reținem și ideea că, potrivit doctrinei, ”ordinea publică nu se invocă împotriva
legii străine competente, ci împotriva aplicării ei în cauza concretă, adică a rezultatului la care
s-ar ajunge prin aplicarea acestei legi,care ar contraveni
ordinii juridice naționale. Judecătorul național nu poate cenzura activitatea legislativă a

3
altui stat, ci poate refuza numai producerea acelor efecte ale legii străine care ar
contravenii ordinii juridice locale”6.

2.2.Asemănări și deosebiri între ordinea publică de drept internațional privat și

ordinea publică de drept intern.
În urma efectuării unei cercetări comparative se pot reţine următoarele asemănări şi
deosebiri :
Asemănări:
- Ambele instituţii protejează interesele fundamentale ale statului forului;
- Ambele îşi au izvorul comun în dreptul intern;
- Ambele urmăresc înlăturarea aplicării unei legi, cu precizarea că ordinea publică de
drept intern are în vedere efectele actelor juridice încheiate de părţi.
Deosebiri:
- În timp ce ordinea publică de drept intern stabileşte limitele principiului libertăţii
contractuale, ordinea publică de drept internaţional privat indică limitele aplicării dreptului
străin în statul forului. Altfel spus, ordinea publică de drept intern sancţionează actele juridice
care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri, în timp ce ordinea publică de drept
internaţional privat exclude de la aplicare legea străină care a devenit competentă a fi aplicată
în statului forului prin încălcarea legii.
- O altă deosebire relevată de doctrină7 constă în aceea că "nu toate normele de ordine
publică în dreptul intern sunt de ordine publică în dreptul internaţional privat, în schimb
normele cu caracter de ordine publică în dreptul internaţional privat păstrează acelaşi caracter
şi în dreptul intern". Cu alte cuvinte, sfera ordinii publice de drept intern este mai largă decat
cea a ordinii publice de drept internaţional privat.
2.3. Distincţia dintre ordinea publică de drept internaţional privat şi retrimitere.
În literatura de specialitate8, s-a arătat că ambele instituţii se aseamănă prin faptul că
„presupun o neconcordanţă între sistemul juridic al statului forului şi sistemul juridic străin”.
Deosebirea esenţială constă în aceea că retrimiterea presupune o necorelare între dreptul
conflictual al statului forului şi dreptul conflictual străin, în timp ce ordinea publică presupune
necorelări între dreptul material şi procesual al statului forului forului şi legea străină.

6
I.Chelaru, Ghe. Gheorghiu, op. cit., p. 79
7
O Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p. 51.
8
O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 51.

4
 2.4. Distincţia dintre ordinea publică de drept internaţional privat şi normele de
aplicaţie imediată.
Ambele tipuri de instituţii au drept scop protejarea valorilor care guvernează principiile
fundamentale ale statului forului, având ca efect înlăturarea de la aplicare a legii străine şi
aplicarea legii statului forului (lex fori).
Cele două instituţii se deosebesc prin faptul că norma de aplicaţie imediată înlătură ab
initio norma conflictuală competentă şi, deci, în această situaţie nu se pune problema aplicării
unui sistem drept străin, norma de aplicaţie imediată soluţionând ea însăşi pe fond raportul
juridic de drept internaţional privat, în timp ce ordinea publică de drept internaţional privat se
invocă numai după ce dreptul conflictual român a fost aplicat, pentru a înlătura efectele
dreptului străin care ar fi fost competent, efecte ce contravin principiilor fundamentale ale
dreptului statului forului.9
2.5. Trăsăturile juridice ale ordinii publice de drept internaţional privat.
În doctrină10 s-a arătat că ordinea publică de drept internaţional privat prezintă
următoarele trăsături ori caractere esenţiale:
- Caracterul naţional sau variabil în spațiu, care este generat de faptul că ordinea publică
se interpretează și definește potrivit dreptului român, mai exact conform dreptului forului (deci,
potrivit legii statului unde legea străină se invocă pentru a fi aplicată);
- Caracterul actual sau variabil în timp, este dat de imprejurarea că instanţa statului
forului trebuie să ia ca punct de referinţă conţinutul ordinii publice din momentul pronunţării
hotărârii, iar nu cel din momentul încheierii actului juridic sau din momentul în care hotărârea
străină, a cărei recunoaştere se solicită în România, a fost pronunţată într-o altă ţară sub
incidenţa altui sistem de drept;
- Caracterul de excepţie ori corectiv de la regula potrivit căreia dreptul străin, normal
competent, trebuie să se aplice raportului juridic cu element de extraneitate. Așa după cum
remarcă doctrina. ”în fiecare situație concretă, autoritatea locală va aprecia măsura în care legea
străină contravine principiilor fundamentale ale propriului sistem de drept”11

2.6. Consecinţele juridice ale invocării ordinii publice de drept internaţional

privat.
Potrivit art. 2564 din NCciv aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea
publică de drept internaţional privat român, situaţie în care se va aplica legea română.

9
D.A. Sitaru, op.cit., p. 124
10
Idem, p. 116.
11
I. Macovei, op.cit.,p.74.

5
 Din conţinutul prevederilor legale menţionate, se poate deduce cu uşurinţă faptul că
ordinea publică de drept internaţional privat produce două categorii de efecte: unul negativ şi
unul pozitiv.
Efectul negativ constă în faptul că legea străină, care este în mod normal competentă,
este înlăturată de la aplicare. Efectul pozitiv constă în faptul că, în locul legii străine înlăturate,
se va aplica legea română.
Ordinea publică de drept internațional privat poate intervenii în materia ori problema
constituirii drepturilor, situații în care forul sesizat cu un conflict de legi este autoritatea
competentă care va decide cu ocazia nașterii, modificării or stingerii unui anumit drept pe
teritoriul statului de care aparține, dacă legea străină aplicabilă acelor situații este sau nu
contrară ordinii publice de drept internațional privat a statului forului.
Această ipoteză are în vedere conflictele de legi în spațiu, respectiv acelea în care se
nasc, modifică sau sting, drepturi subiective pe teritoriul unui anumit stat, dar cu aplicarea legii
străine.
Cu privire la această categorie de situații, doctrina apreciază că ”efectul negativ al
substituirii legii străine cu legea forului este total, în sensul că odată invocată ordinea publică
împotriva aplicării legii străine, pentru efectele care le-ar produce aceasta în sistemul de drept
al forului și care contravin unui principiu fundamental al acestuia, aplicarea legii străine este
înlăturată, reglementarea din sistemul de drept străin neprimind nici un fel de eficiență juridică.
Cum invocarea ordinii publice în dreptul internațional privat este o măsură de excepție, în orice
sistem de drept excepțiile fiind de strictă interpretare și aplicare și măsura înlăturării legii străine
și a substiturii sale cu legea forului va fi de strictă interpretare și aplicare. Prin aceasta se
înțelege că se înlătură numai acele dispoziții din dreptul străin care contravin legii forului, nu
în totalitate legea străină” 12.
Ordinea publică de drept internațional privat va putea fi invocată și în cazul sau materia
așa numitelor drepturi câștigate în străinatate. Ipoteza pe care o evocăm este aceea a unor
drepturi dobândite în alt stat sub imperiul legii acelui stat sau chiar unei legi străine competente
a se aplica, drepturi care ulterior dobândirii lor se cer a fi recunoscute în alt stat. O astfel de
situație poate genera un conflict de legi spațiu și în timp. Este un conflict în spațiu pentru că
presupune conflictul între legile a cel puțin două state diferite și este și în timp pentru că
prespune aplicarea unor legi ale unor state diferite, dar la momente diferite și succesive.
Relativ la acest tip de situații, tot doctrina cercetată este cea care conține remarca potrivit
căreia, ”efectul invocării ordinii publice este mai atenuat, în sensul că pentru fiecare caz în parte
instanța va determina, după o analiză deosebit de responsabilă, pe care dintre situațiile juridice

12
B.Maria Carmen Predescu, op.cit.,p. 371

6
create în străinătate le recunoaște și pe care le înlătură. În această situație efectul negativ și cel
de substituire nu mai sunt atât de radicale, întrucât pe considerente de ordin juridic, politic și
social și chiar moral, unele efecte pot fi recunoscute, chiar dacă într-o atare situație, dacă dreptul
s-ar dobândi în țara forului prin aplicarea legii străine s-ar invoca în mod cert ordinea publică
în dreptul internațional privat”13.

3. Frauda la lege în dreptul internaţional privat.

3.1. Noţiune.
Deși legislația românească, nu definește noțiune de fraudă, în general, suntem de părere
că această instituție ar putea fi definită ca fiind rezultatul prejudiciant urmărit și dorit de către
partea/părțile unui anumit raport juridic, cu ocazia încheierii ori executării unui anumit act
juridic.
Frauda este rezultatul unei activități frauduloase( ilicite și prejudiciante) desfășurată cu
intenție directă de către una dintre părți, în detrimentul celeilalte ori a părților unui anumit act
juridic, în detrimentul unor terțe persoane.Mijloacele utilizate trebuie să fie unele licite, dar
scopul sau rezultatul urmărit trebuie să fie unul ilicit și prejudiciant, indiferent de natura
prejudiciului.
În dreptul internaţional privat fraudă la lege există în situaţia în care părţile unui raport
juridic, folosind în scop fraudulos (ilicit) un mijloc de drept internaţional privat, care prin natura
lui este licit, au făcut aplicabil acelui raport juridic un alt sistem de drept decât cel normal
competent să se aplice14. Mai precis, frauda la lege constă în crearea, prin mijloace licite, dar în
scopuri ilicte, a unei/unor breşe de aplicare a unui sistem de drept în detrimentul altui sistem
legislativ care ar fi fost în mod normal competent.
Într-o concepție asemănătoare, frauda la lege în dreptul internațional privat este văzută
ca fiind ”situația în care părțile, în mod voit, schimbă conținutul faptic conflictual, pentru a-și
crea condițiile aplicării unei legi mai favorabile, în locul celei normal competente”.
Aceiași autoare consideră că, ”esența fraudării legii în dreptul internațional privat rezidă
din fraudarea normei conflictuale normal competentă, indiferent dacă aceasta este o normă
conflictuală proprie sau străină, atrăgându-se astfel implicit aplicarea unei legi străine. Ca atare,
modificându-se conținutul faptic conflictual, se fraudează inițial norma conflictuală pentru a se
ajunge la fraudarea legii materiale”15

13
B.Maria Carmen Predescu, op.cit.,p. 372.
14
D. A. Sitaru, op. cit., p. 127; T.R. Popescu, op. cit., p. 104; I.P. Filipescu, op. cit, p. 150; O. Căpăţână, B.
Ştefănescu, op. cit., p. 154-155. O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 53-59.
15
B.Maria Carmen Predescu, op.cit., p. 379.

7
 Temeiul juridic al invocării fraudei la lege, ca instrument juridic prin care se poate
justifica înlăturarea de la aplicare a unei legi străine, este în prezent art. 2564, alin1, teza a doua
din NCciv. Potrivit acestuia, aplicarea legii străine se înlătură dăcă încalcă ordinea publică de
drept internațional privat român sau dacă legea străină respectivă a devenit competenă prin
fraudarea legii române.În cazul neaplicării legii străine se aplică legea străină.
Acest tip de fraudă trebuie să fie deosebită de un alt tip fraudă și anume de frauda la
lege, reglementată de art. 1237 din NCciv, conform căruia, ”cauza este ilicită și atunci când
contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative”.
Cu privire la conținutul noțiunii de fraudă la lege, literatura de specialitate s-a pronunțat
în sensul că aceasta ar fi o ”expresie ce desemnează situația în care părțile încalcă în mod
intenționat, prin utilizarea unor mijloace viclene, dispozițiile imperative ale legii în vigoare, cu
ocazia încheierii ori executării unui contract”16.
Relativ la conținutul de idei al acestei definiții suntem de părere că frauda la lege poate
fi întâlnită și în cazul actelor unilaterale, caz în care doar partea emitentă a actului are intenția
și actiunea frauduloasă, iar în ceea ce privește mijloacele care pot fi utilizate pentru a frauda
legea, suntem de părere că acelea trebuie să fie unele licite, chiar dacă ar fi și viclene, prin
aparența pe care o crează.
În caz contrar, adică, dacă mijloacele utilizate pentru realizarea fraudei la lege ar deveni
ilicite, datorită vicleniei cu care sunt utilizate, nu am mai putea vorbi de fraudă la lege ci de o
altă situație, și eventual, de o altă sancțiune.
Să mai reținem că frauda la lege din dreptul intern este sancționată cu nulitatea absolută
a actelor întocmite cu un astfel de scop, datorită contaminării cauzei actelor juridice respective
cu caracterul ilicit al fraudei.
Deși ambele categorii de fraude, în dreptul internațional privat și frauda la lege în
materia actelor juridice, se aseamănă prin faptul că ambele vizează un scop, respectiv o cauză
ilicită, și prin faptul că un anumit act juridic este folosit ca un instrument licit pentru atingerea
unui obiectiv fraudulos, ele se deosebesc fundamental prin conținutul scopului urmărit prin
realizarea fraudei.
Astfel, dacă în cazul fraudei la lege în actele juridice părțile folosesc un anumit act
juridic pentru a evita exigențele și consecințele unei anumite legi interne care reglementează
raporturi juridice de drept intern, raporturi care, de principiu, nu trebuie să conțină elemente de
extraneitate, în cazul fraudei la lege în dreptul internațional privat, părțile unui raport juridic cu
elemente de extraneitate, utilizând anumite instrumente juridice care permit schimbarea
punctelor de legătură ale anumitor raporturi juridice ale căror părți sunt, cu anumite sisteme de

16
I.Adam, Drept civil. Obligațiile. Contractul, Editura C.H. Brck, București 2011, p. 278.

8
drept, urmăresc să obțină aplicarea acelui raport a unei anumite legi mai favorabile, spre
exemplu, cu toate că realitatea situațiilor juridice în care se află nu ar justifica aplicarea acelei
legi.
Să mai reținem, așa cum s-a exprimat doctrina relevantă că, ”frauda la lege, indiferent
dacă ne raportăm la dreptul intern sau la dreptul internațional, privește, utilizarea, manipularea
reglementărilor legale”17.
3.2. Condiţiile de existenţă ale fraudei la lege.
Pentru existenţa fraudei la lege, este necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ
următoarele condiţii:
- Schimbarea voluntară şi frauduloasă a punctului de legătură privitor la un raport
juridic. În legătură cu această primă condiţie, este necesar să precizăm că schimbarea punctului
de legătură nu este posibilă decât în cazul normelor conflictuale cu legături variabile, adică cu
puncte de legătură mobile. De exemplu, pot fi schimbate cetăţenia, domiciliul și/sau reședința
persoanei fizice, sediul persoanei juridice, locul situării bunului mobil, etc. Având în vedere
aspectele menţionate, rezultă că frauda la lege nu este posibilă în cazul punctelor de legătură
fixe. De exemplu, locul situării imobilui, locul producerii delictului şi al prejudiciului.
Într-o altă ordine de idei, pentru existența fraudei la lege în dreptul internațional privat,
este necesar să fie vorba de materii în care părţile îşi pot manifesta voinţa deplasând punctul de
legătură de la un sistem de drept la altul.
De asemenea, schimbarea punctului de legătură trebuie să fie reală, efectivă, în caz
contrar, aflându-ne în prezenţa unei simulaţii și nu a unei fraude.
- Utilizarea de către parte/ părți a unor mijloace licite. În acest sens literatura de
specialitate18 a exemplificat și punctat câteva din mijloacele licite care ar putea fi utilizate
pentru a frauda legea, şi anume: “persoana fizică îşi schimbă legal cetăţenia sau domiciliul
dintr-un stat în altul, persoana juridică îşi mută sediul într-un alt stat, părţile încheie actul juridic
într-un alt stat decât cel de care sunt legate în mod firesc, toate acestea fiind prin ele însele
operaţiuni juridice licite, care fac incidentă o normă conflictuală care, prin punctul său de
legătură, atrage aplicarea în cauză a unui alt sistem de drept decât cel normal competent să se
aplice raportului juridic respectiv”.
- Să existe intenţia de a frauda legea.În literatura juridică de specialitate19 s-a arătat în
mod clar că intenţia de a frauda legea "există ori de câte ori părţile utilizează o anumită norma
conflictuală în scopul exclusiv de a se sustrage legii normal competente" să se aplice raportului

17
B.Maria Carmen Predescu, op.cit.,p. 377.
18
D.A. Sitaru, op.cit., p. 129.
19
O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p. 54.

9
juridic de drept international privat respectiv. Aşadar, frauda se concretizează în scopul urmărit
de părţi, care constă în excluderea sistemului de drept normal competent în vederea aplicării
altui sistem de drept.
- Rezultatul obţinut prin fraudarea legii trebuie să fie unul ilicit, prin raportare la
ordinea de drept internațional privat al statului forului, indiferent că că norma conflictuală a
acestuia trimite la propriul sistem de drept sau la unul străin.Pentru a fi ilicit, rezultatul urmărit
și obţinut de către parte/părţi este necesar să contravină normei conflictuale din cadrul
sistemului de drept care ar fi fost normal competent(al forului).
De asemenea, aşa cum pe bună dreptate s-a arătat în doctrină20, rezultatul realizat de
către părţi prin schimbarea punctului de legătură "trebuie să fie mai favorabil acestora decât cel
care s-ar fi obţinut dacă s-ar fi aplicat sistemul de drept normal competent".

3.3. Unele din modurile de fraudare a legii în dreptul internaţional privat.

În literatura de specialitate21, s-a arătat că „fraudarea legii în dreptul internaţional român,
se poate face, de regulă, în două modalităţi:
- Într-un raport juridic de drept intern se introduce fraudulos un element de extraneitate,
care declanşează artificial un conflict de legi iar, prin aplicarea normei conflictuale normal
competente pentru ipoteza creată, se trimite la un alt sistem de drept decât dreptul intern (care
ar fi fost în mod firesc aplicabil acelui raport juridic). Spre exemplu, la o societate comercială
legată, în mod normal, prin elementele ei definitorii de dreptul român, părţile convin ca
înregistrarea ei să se facă în alt stat, dobândind naționalitatea statului de încorporare, cu scopul
de a eluda legile fiscale româneşti și/sau de obține anumite avantaje/facilități fiscale pe care
legislația romanească nu le cunoaște. Astfel, se creează artificial un conflict de legi (elementul
de extraneitate fiind sediul social în străinătate) iar, prin aplicarea normei conflictuale normal
competente lex societatis se face aplicabil acelei societăţi dreptul străin, în locul celui român.
- Într-un raport juridic care are deja un element de extraneitate, părţile schimbă, în scop
fraudulos, punctul de legătură, făcând aplicabil acelui raport juridic, prin intermediul normei
confilictuale aplicabile pentru noul punct de legătură, un alt sistem de drept decât cel normal
competent conform normei conflictuale iniţiale. Spre exemplu, părțile schimbă cetățenia,
domiciliul inițial, resedinta principală, etc, în altă tară cu scopul de a beneficia de o lege mai
permisivă în ceea ce privește desfacerea căsătoriei, dobândirea capacității de exercițiu la o
vârstă mai redusă, etc.

20
D.A. Sitaru, op. cit., p. 129.
21
Idem., p. 127.

10
 -În ceea ce privește bunurile mobile, dacă acestea sunt deplasate dintr-un stat în altul,
se poate ajunge la aplicarea unei alte legi care permite dobândirea dreptului de proprietate prin
prescripție achizitivă instantanee ; în ceea ce privește o navele sau aeronavele, prin
înmatricularea lor în alte state care nu au legături cu proprietarii ori cu cei care sunt armatorii
lor, pentru a putea beneficia de un regim fiscal mai favorabil ; în privința formei actelor juridice,
părțile se pot deplasa pentru a le încheia, într-un stat în care formalitățile sunt simple,
neconstisitoare sau care nu impun anumite forme de publicitate privind actele juridice încheiate,
etc.
3.4. Sancţiunea fraudei la lege în dreptul internaţional privat român.
Înainte de a preciza ce sancţiune trebuie aplicată în cazul fraudei la lege, este necesar să
facem unele mențiuni.
-În primul rând, frauda la lege trebuie sancţionată, chiar dacă sistemul de drept român
era competent să se aplice în temeiul unei norme conflictuale care nu este imperativă, deoarece
ceea ce se sancţionează este frauda. Au existat și există încă, opinii în care se susține fei că
fraduarea legii nu trebuie sancționată deoarece o sancționare a acesteia ar determina o
incertitudine a raporturilor juridice și pentru că este foarte dificil să probezi scopul în care se
încheie un anumit act juridic, iar în alte opinii se susține că sancționarea fraudării legii ar trebui
să se producă doar în anumite domenii cum ar fi, spre exemplu, forma actelor juridice și a
contractelor22
-În al doilea rând, sancţiunea fraudei la lege în dreptul internaţional privat român are un
caracter subsidiar faţă de alte sancţiuni de drept internaţional privat şi, în special, faţă de
înlăturarea legii străine pentru încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român.
Cât priveşte sancţiunea care ar trebui aplicată fraudei la lege, în literatura juridică s-a
opiniat în sensul opțiunii pentru declararea ca fiind inopozabil a actul de fraudare a legii şi nu
pentru nulitatea acestuia23.
Din perspectiva noastră de gândire, apreciem că, dacă a fost fraudată norma conflictuală
română în favoarea unui sistem de drept străin, sancţiunea care constă în înlăturarea de la
aplicare a legii care a devenit competentă prin fraudă, cu consecința aplicării legii române, este
cea mai potrivită, prin finalitatea ei. Această soluție, constituie o sancțiune specifică dreptului
internațional privat care este distinctă, prin mecanismele și resorturile sale, față de alte tipuri
de sancțiuni, cum ar fi inpozabilitatea sau nulitatea.
Doctrina de specialitate a înregistrat și o așa numită teorie a abuzului de drept utilizat
pentru fraudarea normelor conflictuale ale forului sau ale altui stat. Această teorie deși pleacă

22
Pentru o analiză a unor astfel de opinii a se vedea, spre exemplu, I.Macovei, op.cit.,p. 82-83.
23
D.A. Sitaru, op.cit., p. 131.

11
de la o premisă corectă- adică aceea că părțile implicate utilizează dreptul de a schimba punctele
de legătură, în temeiul unor drepturi subiective recunoscute de lege, prin scopul urmărit și
realizat, se încalcă legea și pe cale de consecință, utilizarea devine abuzivă și chiar ilicită-
considerăm că actele juridice pe care părțile le emit ori le încheie, prin scopul lor(fraudarea
legii), ar trebui considerate nule, pentru că încalcă ordinea de drept a statului de care aparține
norma conflictuală care permite utilizarea și invocarea fraudei la lege. În esență, am avea de
face, nu numai cu exercitul abuziv al unor drepturi dar chiar am avea de face, în astfel de
situații, cu acte juridice nule absolut prin scopul ori cauza lor indirectă, nulitatea de care pot fi
afecta astfel de acte fiind, una absolută dar virtuală.
De lege ferenda, având în vedere esența comună a fraudării legii în dreptul intern cu cea
a fraudării în dreptul internațional privat, suntem de părere că nulitatea actelor prin care se
realizează fraudarea normei conflictuale române ar putea constitui un tip de sancțiune mai
aproape de adevăr și de esența fenomenului decât, decât orice altă sancțiune.
3.5. Comparaţie între frauda la lege în dreptul internaţional privat şi alte instituţii
similare.
- Frauda la lege în dreptul internaţional privat şi frauda la lege în dreptul intern.
În completarea celor arătate în secțiunea 3.1, cu privire la comparație dintre cele două tipuri de
fraudă, să mai reținem și următoarele idei:
Așa cum s-a pronunțat doctrina24, “există fraudă la lege în dreptul intern când părţile
unui raport juridic fără element de extraneitate aplică o dispoziţie legală prin deturnarea ei de
la scopul firesc pentru care a fost edictată de legiuitor, eludând, astfel, prevederile unei alte legi
interne, imperative, care le este însă defavorabilă”. Cele două instituţii se aseamănă prin prisma
condiţiilor de existenţă care sunt similare. De asemenea, în ambele cazuri se încalcă legea în
mod indirect, iar finalitatea este încălcarea legii normal competente.
Cele două instituţii se deosebesc prin aceea că, în cazul fraudării legii în dreptul intern,
se rămâne în cadrul aceluiaşi sistem de drept, în timp ce, în dreptul internaţional privat, se
fraudează un sistem de drept în favoarea altui sistem de drept. De asemenea, fraudarea legii în
dreptul intern presupune schimbarea conţinutului raportului juridic, pe când, în cazul fraudării
legii, în dreptul internaţional privat se schimbă conţinutul faptic al normei conflictuale.
-Fraudarea legii în dreptul internaţional privat şi simulaţia.
Constatând și reținând că nici noul Cod. civ nu definește simulația deși îi consacră un
număr de 6 articole (art. 1289-1294), să remarcăm, totuși, împrejurarea că doctrina a formulat
câteva definiții foarte relevante.

24
Ibidem, p. 136

12
 Potrivit unei definiții mai recente, ”simulația este o operațiune juridică realizată prin
disimularea voinței reale a părților, constând în încheierea și existența simultană, a două
înțelegeri sau convenții: una aparentă sau publică, prin care se crează o situație juridică
aparentă, contrară realității și alta secretă, care dă naștere situație juridice reale dintre părți,
anihilând sau modificând efectele produse în aparență în temeiul contractului public”25.
În viziunea unui alt autor, tot de dată mai recentă, care pleacă de la premisa că simulația
este o excepție de la principiul opozabilității față de terți a contractelor, această este percepută
ca ”o operațiune juridică care, prin efectele ei creează o situație juridică specială, în sensul că
modifică regimul obișnuit al eficacități și opozabilității actelor juridice”26.
Plecând de la aceste premise teoretice și comparându-le cu cele expuse anterior cu
privire la frauda la lege în dreptul internațional privat credem că se pot face/ realiza următoarele
asemănări și deosebiri între aceasta și simulație:
Asemănări:
- Ambele operațiuni implică acte de voinţă comună ale părţilor cu un scop special, prin
care se creează sau se modifică, în aparenţă, un conflict de legi;
- Prin definiție, mijloacele folosite pentru a frauda legea trebuie să aibă un caracter licit,
la fel ca și în situația simulației cu caracter licit.
Deosebiri:
- Frauda la lege presupune existenţa unui singur act juridic (cel încheiat în scopul de a
frauda legea), în timp ce simulaţia presupune, prin natura ei, două acte juridice: actul public şi
actul secret;
- Frauda la lege presupune în mod necesar o deplasare a punctului de legătură de la un
sistem de drept la altul. În schimb, simulaţia presupune una dintre cele trei forme ale sale de
manifestare :fictivitate, deghizare, interpunere de persoană, fiind exprimată prin actul aparent
care conţine doar o voinţă publică, nereală, voinţa internă, reală fiind încorporată în actul secret;
- Frauda la lege are întodeauna un scop ilicit, în timp ce simulaţia poate fi făcută atât în
scopuri licite(caz în care admisă și nu este sancționată cu nulitatea) cât şi ilicite, situație în care
nu admisă, sancțiunea fiind nulitatea absolută.
C. Fraudarea legii în dreptul internaţional privat şi ordinea publică în dreptul
internaţional privat.
În urma examinării celor două corective privind aplicarea legilor străine competente să
se aplice unor situații supuse examinării forurilor competente, ne putem permite efectuarea și a

25
L.Pop,I-Florin Popa,S. Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile- conform noului Cod civil,
EdituraUniversul Juridic , București , 2012, p.218.
26
I.Adam, op.cit.p. 585.

13
unei comparații între ele, pentru a putea fixa mai bine idele expuse și pentru a releva diferențele
specifice, cu intențai de a evita posibilele confuzii.
În această direcție, să reținem că ambele instituţii supuse comparației se aseamănă cel
puțin prin faptul că, prin ipoteză şi în concret, unui anumit raport juridic cu element de
extraneitate nu i se aplică sistemul de drept normal competent, inclusiv normele sale
conflictuale. Altfel spus, ambele instituţii reprezintă excepţii de la aplicarea firească a legii ce
trebuie sa guverneze raportul juridic cu element de extraneitate.
Cu privire la deosebirile dintre ele, așa cum remarcă doctrina27 sunt de reținut
următoarele:
- "În cazul ordinii publice, cauza de înlaturare a aplicare a legii străine este de natură
obiectivă şi anume, legea străină, prin conţinutul său, încalcă principiile fundamentale de drept
ale statului forului, în timp ce, la frauda la lege, cauza de neaplicare este de natură subiectivă şi
anume, legea forului (sau legea străină) este înlăturată de la aplicare datorită activitaţii
frauduloase a părţilor;
- În cazul ordinii publice, sancţiunea constă în înlăturarea efectelor legii străine şi
aplicarea, în locul acesteia, a legii forului, în timp ce, în cazul fraudei la lege, sancţiunea va
consta în înlăturarea legii pe care părţile au făcut-o aplicabilă prin fraudă şi, în locul ei, se va
aplica sistemul de drept care a fost eludat".
Cu privire la această din urmă deosebire trebuie să facem mențiunea că din perspectiva
legii române de drept internațional privat (art. 2564, alin.1 din noul Cciv) în cazul învocării
fraudei la lege, în locul legii străine devenită competentă prin fraudă, în principiu, se va aplica
legea română și nu legea altui stat, cu excepția situațiilor în care legea română nu trimite la
legea altui stat.

27
D.A. Sitaru, op.cit., p. 137.

14
 NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND STATUTUL PERSOANEI FIZICE

Secțiunea 1.Normele conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei fizice.

1.1. Consideraţii de ordin introductiv.
Potrivit doctrinei românesti, starea civilă reprezintă “totalitatea elementelor care rezultă
din actele şi faptele de stare civilă, ansamblul de elemente prin care persoana fizică se
individualizează în familie şi societate”1. Starea civilă face parte din categoria mai largă a
atributelor de identificare a persoanelor fizice, alături de nume, domiciliu, reședință, etc.
Starea civilă nu se confundă cu elementele sale componente deoarece, aşa cum s-a
arătat în literatura de specialitate, “deşi uneori starea civilă rezultă, în condiţiile
prevăzute de lege, dintr-un act juridic al părţilor, de exemplu căsătoria ori adopţia, totuşi
starea civilă nu se confundă cu actul pe care se bazează, acestea fiind distincte”2.
În ceea ce priveşte capacitatea juridică a persoanelor sau personalitatea lor juridică, cum
se mai desemenează această aptitudine, să ne reamintim că aceasta se prezintă sub cele două
forme ale sale, şi anume: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Starea civilă nu se confundă cu capacitatea civilă, deoarece o persoană poate să nu
aibă capacitate de exerciţiu, dar întotdeauna ea are o stare civilă. Potrivit legislaţiei
actuale, capacitatea de exerciţiu poate fi influenţată de starea civilă atunci când femeia
sau bărbatul minor se căsătoresc şi dobândesc, pe această cale, capacitate deplină de
exerciţiu.
1.2. Aplicarea legii naţionale.
Statutul personal este legat de legislaţia locului de origine sau al reședinței obișnuite(în
concepția noului C.civ.) a unei persoane. De aceea, în materia statutului persoanei fizice se
aplică legea naţională (legea cetăţeniei) a persoanei în cauză3.
Potrivit art. 2572 din Codul civil, “starea și capacitatea persoanei fizice sunt
cârmuite de legea sa naţională, dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede
altfel”(alin.1).Prin urmare, legea naţională (lex patriae) este legea statului a cărui
cetăţenie o are persoana respectivă, aşa cum prevede Codul civil. Spre exemplu, pentru

1
I.P. Filipescu, op. cit., p. 271.
2
Idem, p. 272.
3
În doctrină, s-a arătat că noţiunea de statut personal din dreptul internaţional privat nu are acelaşi conţinut cu
noţiunea de statut personal din dreptul civil intern. În dreptul civil intern, în conţinutul statutului personal intră
starea şi capacitatea persoanelor. În dreptul internaţional privat, conţinutul statutului personal raportat la conţintul
aceleiaşi noţiuni din dreptul intern, cunoaşte două dimensiuni de diferenţiere:
- o extindere a conţinutului – în sensul că statutul personal cuprinde starea civilă, numele, domiciliul, capacitatea
juridică, precum şi relaţiile de familie ale persoanei fizice;
- o limitare a conţinutului – în sensul că aspectele aspectele legate de regimul matrimonial, incapacităţile speciale
sunt supuse altei legi decât cea care cârmuieşte statutul personal (Nicoleta Diaconu, Drept internaţional privat.
Curs universitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 135.

1
cetăţeanul român, legea naţională este cea română, pentru cel francez este legea franceză,
pentru cetățean ul spaniol, legea națională este legea spaniolă, etc.. Cetăţenia constituie, aşadar,
punctul de legătură pentru norma conflictuală în al cărei conţinut intră starea și capacitatea
persoanei fizice.
Dacă o persoană are mai multe cetățenii, conform art. 2568 alin.2 C.civ., legea
națională va fi considerată ”legea aceluia dintre state a cărui cetățenie o are și de care este
cel mai strâns legată, în special de reședința sa obișnuită”.În ceea ce îi privește pe apatrizi
și chiar pe refugiați, ”trimiterea la legea națională este înțeleasă ca fiind făcută la legea
statului unde are reședința obișnuită”(alin3 și 4).
Având în vedere aspectele menţionate, rezultă că aplicarea legii naţionale (lex patriae)
constituie regula în materie, de la care, aşa cum rezultă din teza finală a art. 2572 alin.1, se poate
deroga doar prin dispoziţii legale speciale.
În doctrina de specialitate4, s-au adus câteva argumente în fundamentarea regulii
aplicării legii naţionale5, cele mai importante dintre acestea fiind următoarele:
- Caracterul de stabilitate al cetăţeniei, care se dobândeşte şi se pierde numai în
condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege ;
- Caracterul de certitudine a cetăţeniei, care se probează cu înscrisuri oficiale eliberate
de autorităţile statului despre a cărui cetăţenie este vorba;
Determinarea şi proba cetăţeniei se fac, conform art. 2.569 din Cciv, ” în
conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se invocă”. Se poate lesne observa că
prevederea legală menţionată constituie o excepţie de la regula calificării instituţiilor juridice
după legea forului (lex fori). Spre exemplu, dacă un cetăţean francez, invocă în România
cetăţenia franceza, proba acesteia se va face potrivit dreptului francez (normelor care
reglementează cetăţenia) şi nicidecum conform dreptului român, chiar dacă, aşa cum am arătat,
calificarea instituţiilor juridice se face, de regulă, după legea forului.
Conform art. 2570, alin.1, în sensul noului Cod civil, respectiv al cărții referitoare la
reporturile de drept internațional privat, ”reședința obișnuită a persoanei fizice este în statul
în care își are locuința principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalițățile legale de
înregistrare. Reședința obișnuită a unei persoane fizice acționând în exercițiul activității
sale profesionale este locul unde această persoană are stabilimentul principal”.

4
T.R. Popescu, Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, p. 160 şi urm; D.A. Sitaru, op. cit., p.
164.
5
Norma conflictuală lex patriae este tradiţională în dreptul internaţional privat român, ea fiind prevăzută şi în art.
2, alin. (2) Cod civil (abrogat prin Legea nr. 105/1992), care prevedea că “legile relative la starea civilă şi la
capacitatea persoanelor urmăresc pe români, chiar când ei îşi au reşedinţa în străinătate”.

2
 Potrivit prevederilor alin.2, în procesul de determinare a locuinței principale trebuie
ținut seama de o serie de circumstanțe personale și profesionale care pot permite concluzia că
persoana în cauză are legături durabile cu un anumit stat sau doar că are intenția de a stabili în
viitor astfel de legături.
1.3. Situaţia aplicării altei legi decât lex patriae în materia statutului persoanei
fizice.
După cum am precizat în rândurile anterioare, „starea și capacitatea persoanei fizice
sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede
altfel”. Astfel de dispoziții speciale, pot fi considerate, spre exemplu, dispozițiile art. 2568
din C. civ, din care am citat în cele precedente, dispoziții care conțin un criteriu subsidiar
pentru a determina legea națională a unor persoane cu cetățenii duble sau multiple, ori
fără cetățenie. Un astfel de criteriu, este acela al reședinței obișnuite. Se poate observa că
legiuitorul român din 2009 a optat în favoarea criteriului subsidiar al reședinței obișnuite, în
defavoarea criteriului domiciliului, criteriu cu care opera abrogata Lege 105/1992 .
În acest contex, se impune precizarea că normele conflictuale privind statutul
persoanei fizice au un caracter imperativ, de la care părţile nu pot, prin acordul lor de
voinţă, să deroge. În acest sens, în literatura de specialitate s-a statuat că „norma conflictuală
privind starea şi capacitatea cetăţenilor români este de ordine publică”, invocându-se
prevederile art. 168, alin. (2) din abrogata Legea nr. 105/19926.
1.4. Domeniul de aplicare a legii naţionale în materia statutului persoanei fizice7.
Următoarele instituţii juridice sunt guvernate de legea privind statutul persoanei fizice:
A. Starea civilă a persoanei fizice.
Sunt supuse lui lex patrie următoarele elemente personale care izvorăsc din acte şi fapte
de stare civilă de care legea leagă anumite efecte juridice specifice şi care au rolul de a identifica
persoana fizică în familie şi societate:
-filiaţia (persoana are sau nu stabilită filiaţia; filiaţia este sau nu din căsătorie etc.);
- căsătoria (persoana este căsătorită sau necăsătorită, divorţată etc.);
- adopţia (calitatea de adoptat, calitatea de adoptator, etc.);
- rudenia (persoana este sau nu rudă cu o altă persoană etc.);
De asemenea, sunt guvernate de lex personalis folosinţa stării civile (posesia de
stat) şi acţiunile de stare civilă. O precizare se impune cu privire la acest aspect: întocmirea
înscrisurilor consemnând acte şi fapte de stare civilă nu este suspusă lui lex personalis ci legii

6
D.A. Sitaru, op. cit., p. 166.
7
Precizăm că pentru expunerea domeniului de aplicare a legii naţionale în materia statutului persoanei fizice, ne-
am inspirat (aşa cum am mai arătat şi în cuvântul înainte al acestui curs) din structura clasică a renumitului tratat
de drept internaţional privat a distinsului autor D.A. Sitaru (op.cit., p. 167).

3
locului încheierii actului (locus regit actum) sau legii autorităţii care efectuează înregistrarea
(auctor regit actum).
B. Capacitatea civilă a persoanei fizice.
Lex patrie se aplică atât în privinţa capacităţii de folosinţă cât şi în privinţa capacităţii
de exerciţiu a persoanei fizice.
- Capacitatea de folosinţă este guvernată de legea naţională a persoanei fizice în
cauză. Astfel, potrivit art. 2573 din C.civ., „începutul şi încetarea personalităţii sunt
determinate de legea naţională a fiecărei persoane”.
-Incapacităţile de folosinţă, au un caracter special, ele fiind expres şi limitativ
prevăzute de lege, astfel că acestea suprimă persoanei fizice posibilitatea de a avea unele
drepturi şi obligaţii civile. În materia dreptului internaţional privat aceste incapacităţi
speciale sunt guvernate de norme conflictuale diverse, în funcţie de calificarea care li se
face.
Astfel, incapacităţile absolute, sunt guvernate, în principiu, de legea naţională a
persoanei ocrotite, în timp ce incapacităţile relative sunt guvernate, în principiu, de legea
actului interzis. În acest sens sunt edificatoare prevederile alin.2 ale art.2572, potrivit cărora,
”incapacitățile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse legii aplicabile acelui
raport juridic”8. Cu alte cuvinte, pentru a putea stabili dacă părțile unui anumit raport juridic
cu elemente de extraneitate sunt atinse de anumite incapacități speciale de folosință este necesar
să se stabilească, mai întăi, legea care guvernează pe fond raportul juridic supus analizei.
În ceea ce privește momentul de sfârşit al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice,
cu excepția cazului morții fizic constatate, art. 2574, stabilește că „declararea morții,
stabilirea decesului și a datei prezumate a morții, precum și prezumția că cel dispărut este
în viață sunt cârmuite de ultima lege națională a persoanei dispărute. Dacă această lege
nu poate fi identificată, se aplică legea română”.
-Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este guvernată de legea naţională, în
conţinutul acesteia intrând aptitudinea de a încheia personal (fără încuvinţarea
ocrotitorului legal) acte juridice. În acest sens, art. 2572 din Cciv prevede că „starea și
capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa
naţională…”.
Incapacităţile de exerciţiu se referă la toate categoriile de acte juridice ale incapabilului
şi sunt guvernate de legea naţională a acestuia (minor sau interzis judecătoresc).

8
A se vedea, în acest sens: D.Lupașcu; D.Ungureanu, Drept internațional privat. Actualizat în raport de noul
Cod civil, noul Cod de procedură civilă și Regulamentele Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București
2012, p. 111..

4
 Aşadar, legea naţională a persoanei incapabile va reglementa următoarele
categorii de chestiuni juridice:
- actele juridice la care aceasta nu are dreptul să participe în calitate de parte;
-sancţiunea nerespectării incapacităţii (nulitatea actului, cazurile de nulitate şi
felurile acesteia, persoanele care o pot invoca, termenul în care poate fi invocată,etc.).
În privinţa reprezentării legale a persoanei fizice lipsite de capacitate de exerciţiu,
precum şi în privinţa asistării persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă, Codul
civil nu conține reglementari cu caracter special, spre deosebire de abrogata Lege
105/1992. Așa fiind, se impune a reține punctul de vedere exprimat de doctrină, conform
căruia, în astfel de situații,”potrivit prevederilor art. 2611 C.civ., legea aplicabilă se
stabilește potrivit Convenției privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea,
executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile de protecție a
copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată prin Legea nr. 361/2007”9.
În ceea ce priveşte efectele dobândirii majoratului sub imperiul unei anumite legi,
art. 2575 din C.civ. face aplicarea principiului legii mai favorabile în materia conflictului
mobil de legi, prevăzând că “schimbarea legii naționale a persoanei nu aduce atingere
majoratului dobândit potrivit legii aplicabile la momentul dobândirii”. Se poate observa
că textul de lege precitat reprezintă o aplicare a teoriei drepturilor câştigate.
Spre exemplu, dacă cetățeanul unui anumit stat a dobândit majoratul de vărsta de 18
ani, conform legii sale naționale și apoi, în același an își schimbă cetățenia într-un alt stat în
care majoratul de dobândește, spre exemplu, la vârsta de 22 ani, schimbarea legii naționale nu
va putea aduce atingere, în nici un mod, majoratului(dobândirii capacității de exercițiu depline)
dobândit sub legea națională anterioară.
1.5. Excepţia de la aplicarea legii personale competente cu privire la capacitatea
persoanei fizice.
Excepţia de la aplicarea legii personale competente, cunoscută în literatura de
specialitate10 şi sub denumirea de „teoria interesului naţional” este prevăzută de art. 2579
alin.1 din C.civ, potrivit căruia “persoana care, potrivit legii naţionale, este lipsită de
capacitate sau care are capacitate de exerciţiu restrână, nu poate să opună această cauză
de nevaliditate celui care, cu bună-credinţă, la momentul încheierii actului și conform legii
locului unde actul a fost încheiat, a considerat-o ca fiind deplin capabilă.Această regulă
nu se aplică actelor juridice referitoare la familie, moștenire și la drepturi reale asupra
imobilelor situate în alt stat decât cel al încheierii actului”.

9
Idem, p. 111.
10
D.A. Sitaru, op. cit., p. 170; T.R. Popescu, op. cit., p. 163; I.P. Filipescu, op. cit., p. 289.

5
 În mod similar, în conformitate cu prevederile alin.2 al art. 2579, ”lipsa capacității de
reprezentant, stabilită potrivit legii aplicabile ocrotirii persoanei fizice, nu poate fi opusă terțului
care cu bună-credință s-a încrezut în această calitate, potrivit legii locului unde actul a fost
întocmit, dacă actul a fost încheiat între prezenți și pe teritoriul aceluiași stat”.
Spre a ilustra modul în care poate funcționa aplicarea teoriei interesului național vom
prezenta, în cele de urmează un caz devenit clasic, în doctrina și practica dreptului internațional
privat. „Speţa lider (clasică) în această materie, cunoscută sub numele speţa Lizardi a fost
soluţionată în anul 1861 în faţa instanţelor franceze: un cetăţean mexican, pe nume Lizardi, care
locuia la Paris, a cumpărat de la un bijutier francez bijuterii de valoare, pe care urma să le
plătească prin cambiile pe care le-a emis cu acea ocazie. Când aceste cambii au fost prezentate
spre plată, mexicanul, prin tutorele său, a invocat nulitatea contractului pentru incapacitatea sa,
arătând că, deşi la data asumării obligaţiei prin cambii, el împlinse 21 de ani, deci era capabil
conform legii franceze din 1861, nu era capabil potrivit legii sale naţionale, conform căreia
capacitatea se dobândeşte la vârsta de 25 de ani, această din urmă lege fiind aplicabilă în speţă,
în temeiul normei conflictuale franceze care, pentru capacitatea persoanei, trimite la legea
naţională (lex patriae). Instanţele franceze au validat însă contractul de vânzare-cumpărare a
bijuteriilor, considerând că, atunci când incapacitatea unui străin, dată de legea lui naţională,
duce la lezarea interesului naţional francez, prin prejudicierea unui cetăţean naţional care a
acţionat cu bună-credinţă, legea naţională a străinului trebuie înlăturată şi înlocuită cu legea
locală, care îl declară capabil pe respectivul străin. În speţă, în cazul în care contractul de
vânzare-cumpărare ar fi fost anulat, vânzătorul francez ar fi fost prejudiciat prin faptul că
bijuteriile nu ar mai fi putut fi restituite, fiind înstrăinate între timp de către cumpărătorul
mexican”11.
Condiţiile cumulative ale aplicării teoriei interesului naţional sunt12:
-persoana să fie lipsită de capacitate de exerciţiu sau să aibă capacitate de exerciţiu
restrânsă, potrivit legii sale personale, dar să aibă capacitate deplină potrivit legii forului;
- actul să fi fost redactat (incheiat) în ţara forului;
- contractantul naţional să fie de bună-credinţă în sensul că acesta nu a cunoscut
şi nici nu avea posibilitatea să cunoască faptul că străinul este incapabil, potrivit legii sale
naţionale;
- anularea actului să fie de natură a produce un prejudiciu nejustificat
contractantului naţional.
Teoria interesului naţional îşi găseşte fundamentul în următoarele temeiuri:

11
D.A. Sitaru, op. cit., p. 171.
12
Idem, p. 171.

6
 - ocrotirea ordinii publice de drept internaţional privat al forului;
- necunoaşterea scuzabilă a legii străine de către cetăţeanul naţional;
1.6. În strânsă legătură cu problematica capacității persoanei fizice se află și
problema drepturilor inerente acestui tip de subiect de drept.
În acest sens, să ne reamintim că, potrivit prevederilor art. 58,alin.1, din noul Cod civil,
”orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritatea fizică și psihică, la
demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea
drepturi recunoscute de lege” . Aceste categorii de drepturi, mai sunt cunoscute și sub
denumirea de drepturi ale personalității și se bucură, și în materia dreptului internațional privat,
de o reglementare, ce-i drept, minimală, dar relevantă și importantă. În acest sens, art. 2577
statuează că, ”existența și conținutul drepturilor inerente ființei umane sunt supuse legii
naționale a persoanei fizice”. Așadar, făcând parte din conținutul capacității de folosință,
drepturile personalității vor fi reglementate, potrivit normelor conflictuale ale forului
român, de legea națională a persoanei fizice, astfel cum aceasta este determinabilă
conform prevederilor aceleiași legi a forului, norma conflictuală conținută de art. 2577
fiind una unilaterală.
1.7.Legea aplicabilă ocrotirii majorului.
Prin conținutul art. 2578 din noul Cod civil, legiuitorul român a instituit câteva
norme conflictuale, esențiale pentru soluționare posibilelor conflicte de legi care se pot ivi
relativ la raporturile juridice in care se impun măsuri de ocrotire a persoanelor majore,
respectiv a acelora care au capacitate de exercițiu deplină dar care din diverse motive nu
și–o pot exercita deloc sau în mod adecvat.
Conform prevederilor alin.1 al art. 2578, în materia măsurilor privind ocrotirea unor
persoane majore, aflate in situații speciale, cum ar fi alienații ori debilii mintali, sau persoanele
care deși capabile, datorită vârstei, stării de sănătate, etc, nu-și pot exercita in mod adecvat
drepturile și îndeplinii obligațiile fiind necesară instituirea măsurii curatelei, norma
conflictuală aplicabilă este aceea ca astfel de măsuri sunt supuse legii statului unde persoana
supusă măsurilor de ocrotire își are reședința obișnuită, prin raportare la momentul
instituirii tutelei ori a curatelei, după caz.
Prin derogare de la această regulă conflictuală, autoritatea care este competentă să
instituie măsura de ocrotire impusă de situația persoanei fizice având capacitate de
exercițiu, va putea lua în considerare ori să aplice și legea unui alt stat, dar cu care situația
persoanei respective prezintă cele mai strânse legături, soluție normativă prevăzută de alin.2
al articolului citat.

7
 În ipoteza în care o persoană cu capacitate de exercițiu deplină dar care datorită unor
motive obiective nu se poate ingriji în mod adecvat de interesele sale, va acorda o
imputernicire în acest scop unei alte persoane, legea care va guverna raportul juridic din
care s-a născut puterea de reprezentare va fi legea statului unde persoana reprezentată
își are reședința obișnuită( a se vedea prevederile alin.3, ).
Persoana care va da o astfel de împuternicire, va putea alege, insă, și o altă lege care să
guverneze raportul juridic de reprezentare, după distincțiile pe care le conține teza ultimă a
alin.3, respectiv:
- fie legea sa națională, fie legea statulului reședintei sale obișnuite,
- fie legea statului pe teritoriul căruia se află bunurile,dar numai dacă măsurile de
ocrotire vizează bunurile persoanei reprezentate.
Sub aspect procedural, așa după cum prevede alineatul 4 și cum s-a exprimat doctrina
recentă13, măsurile care se iau relativ la persoana supusă ocrotirii și la bunurile sale, vor
fi reglementate de legea statului ale cărui autorități îndrumă și supraveghează exercitarea
ocrotirii de către cei în drept.

Secţiunea 2.Normele conflictuale în materia numelui şi domiciliului persoanei

fizice
2.1. Numele persoanei fizice.
Potrivit art. 2576,alin.1 „numele persoanei fizice este cârmuit de legea sa naţională”.
În situaţia în care persoana fizică în cauză nu are cetăţenie, se va aplica legea reşedinţei
obișnuite.
De asemenea, dobândirea şi modificarea numelui, ambele operatiuni fiind
determinate de căsătorie, filiaţie, adopţie etc. sunt supuse legii care guvernează efectele
nepatrimoniale ale acestor instituţii asupra numelui. Această din urmă lege este reprezentată
de art. 2589 în cazul căsătoriei, de art. 2603 -2604, pentru filiaţia copilului din căsătorie, de
art. 2605 pentru filiaţia copilului din afara căsătoriei, de art. 2607-2610, pentru adopţie etc,
toate acesteia din Codul civil.
În domeniul legii personale trebuie să includem şi schimbarea numelui pe cale
administrativă14.Trebuie să precizăm că în domeniul legii personale, se include numele în sens
larg (lato sensu), adică numele de familie, cât şi prenumele.

13
A se vedea în acest sens, spre exemplu: I.Macovei, op.cit.,166-167
14
Actualmente, în dreptul intern, schimbarea numelui pe cale administrativă este reglementată de O.G. nr. 41/2003
privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, publicată în M.OF. al
României nr. 68 din 2 februarie 2003. Precizăm că actul normativ menţionat a abrogat expres prevederile
Decretului nr. 975/1968 cu privire la nume, publicat în Buletinul Oficial, Partea I nr. 136 din 29 octombrie 1968,
cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

8
 În ceea ce priveşte schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice
fără cetăţenie care au domiciliul în România este supusă legii române, ca lex domicilii.
De asemenea, stabilirea numelui unui copil găsit pe teritoriul României, fiind de
competenţa unei autorităţi administrative, va fi efectuată potrivit legii române conform
regulii auctor regit actum.
În ceea ce privește stabilirea la naștere a numelui copilului a cărei filiație este
stabilită față de ambii părinți, această operațiune se va realiza, la alegerea acestora, fie prin
utilizarea legii cetâțeniei comune a părinților și a copilului, fie legea statului unde copilul s-a
născut și locuiește de la naștere( a se vedea prevederile alin.2).
În fine, art. 2576 alin. 3 instituie regula conflictuală conform căreia „ocrotirea
împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume săvârşite în România, este asigurată
potrivit legii române”.
2.2. Domiciliul persoanei fizice15.
Din păcate, așa cum remarcă doctrina mai veche și mai nouă, în dreptul internaţional
privat român nu există dispoziţii conflictuale exprese care să reglementeze domiciliul persoanei
fizice, acesta fiind analizat numai ca un punct de legătură în cadrul normei conflictuale lex
domicilii, în materia statutului personal al persoanei fizice (stare civilă, capacitate şi relaţii de
familie) şi, în anumite cazuri, în materia condiţiilor de fond ale actului juridic. Totodată,
domiciliul este tratat şi ca un element care atrage competenţa instanţelor române.
Există mai multe tipuri de domiciliu: de drept comun, legal, şi ales.
Domiciliul de drept comun al cetăţeanului străin în România este guvernat de legea
materială română, fiind o chestiune ce ţine de condiţia juridică a străinului (art. 70 din O.U.G.
nr. 194/2002, cu modificările și completările ulterioare.
În situaţia în care cetăţeanul român aflat în străinătate pierde domiciliul său de drept
comun din România, competentă să reglementeze această chestiune va fi legea română, ca lege
a domiciliului.
Domiciliul legal al persoanei fizice, reprezentând o măsură de ocrotire, este supus
legii naţionale a ocrotitului16.
Domiciliul ales, fiind stabilit prin inserarea într-un act juridic a unei clauze de
alegere în acest sens, este supusă legii aplicabilă actului în care este inserată clauza
respectivă (lex voluntatis sau localizarea obiectivă a contractului). Domiciliul ales este o
modalitate prin care părţile, prin acordul lor de voinţă, derogă de la efectele normale ale

15
Reamintim că domiciliul este un element de identificare în spaţiu a persoanei fizice.
16
D.A. Sitaru, op. cit., p. 176.

9
domiciliului de drept comun în privinţa actelor a căror executare s-a procedat la alegerea
domiciliului17.
Reşedinţa persoanei fizice străine în România este supusă legii aplicabile
domiciliului de drept comun. După cum se poate constata din studierea prevederilor noului
Cod civil, în materie de raporturi de drept international, legiuitorul român din 2009 a optat
pentru acordarea unei importanțe sporite reședintei obișnuite a persoanelor fizice, în
detrimentul domiciliului, punct de legătură cu care opera în mod predilect fosta Lege
105/1992. Probabil, s-a considerat că reședința obișnuită este punctul de legătură mobil cel mai
relevant, pentru a determina aderențele unui anumit tip de raport juridic cu un anumit sistem
de drept, în condițiile globalizării și ale tendințelor de asigurare a liberei circulații a persoanelor
dintr-o tară în alta și de pe un continent pe altul.

CAPITOLUL III.NORMELE CONFLICTUALE ÎN DREPTUL FAMILIEI

Secţiunea 1.Normele conflictuale privind căsătoria.
1.1.Consideraţii preliminare.
După cum se cunoaşte, raporturile de familie pot rezulta din căsătorie, din rudenia
firească şi din adopţie. Raporturile de familie prezintă aspecte nepatrimoniale, personale, care
sunt preponderente, şi aspecte patrimoniale. Relaţiile de familie sunt guvernate în principal
de legea naţională (lex patriae), iar dacă persoana nu are nici cetăţenie, de legea reședinței
obișnuite.
Conform doctrinei de specialitate18, noțiunea de căsătorie poate avea înțelesuri diferite,
prin raportare la diverse sisteme de referință.
Într-o primă accepțiune căsătoria poate fi privită ca un act juridic care are ca părți
soții(viitorii soți, mai exact), cu scopul comun de a întemeia o familie. Datorită unui astfel
de scop, actul juridic al căsătoriei mai este desemnat sub denumirea de ”act juridic-
uniune”.
Într-o altă viziune, căsătoria crează (dă naștere) unui statut personal, respectiv unei
situații juridice subiective a soților(persoanele căsătorite).
Ca operațiune social-volitiv- juridică, căsătoria poate fi privită ca și un moment
deosebit de important în viața persoanelor fizice (de sex diferit), care este format din
anumite acte, fapte, ritualuri, moment care se celebrează de către cei interesați.

17
I.P. Filipescu, op. cit., p. 284 nota nr. 36.
18
A se vedea pentru ample și documentate analize în materia căsătoriei: M.Avram, Drept civil.Familia, editura
”Hamangiu 2013, p .21 și următoarele.

10
 Nu în ultimul rând, căsătoria trebuie privită legalmente ca o instituție a dreptului
civil, având o necesară și amplă reglementare, în considerarea acesteia de principal izvor al
relațiilor de familie, de filiație, rudenie, etc.
Aşa cum s-a afirmat în literatura de specialitate19, căsătoria este
analizată(reglementată) de legislaţia noastră „ca un act juridic condiţie”, întrucât părţile
nu pot hotărî ca dispoziţiile legale care reglementează regimul juridic al căsătoriei să li
se aplice sau, dimpotrivă să nu li se aplice, ele neputând modifica, prin propria lor voinţă,
aceste dispoziţii legale. Căsătoria este prin excelență un act bilateral, cu caracter nepatrimonial,
„dar și o instituție, adică un statut juridic caracterizat prin drepturi și obligații specifice și
reciproce ale soților, atât în plan personal cât și patrimonial”20.
Una din consecințele directe ale unei astfel de calificări este aceea că
legislația(generală) aplicabilă contractelor bilaterale, în caz de nevoie se va putea aplica
și actului juridic al căsătoriei. Așadar, putem afirma, că căsătoria este și un contract
bilateral, având însă un specific cu totul aparte, în principal, datorită diverselor categorii
de efecte pe care le poate genera.
Din perspectiva instituției stării civile a persoanelor, căsătoria, ca și act juridic,
este fără îndoială, și un act de stare civilă, care are influențe importante și extinse asupra
statutului personal al unor astfel de subiecte de drept.
Să mai reținem că în dreptul românesc, în mod tradițional, căsătoria are un caracter
laic, caracter care nu exclude valabilitatea unei căsătorii încheiate de către un român în
străinătate, cu respectarea cerințelor de formă stabilite de legea statului unde s-a
consimțit căsătoria, cerințe având un pronunțat caracter religios, cum ar fi în Grecia, spre
exemplu, stat în care căsătoria oficiată de către preoții ortodoxi, este pe deplin și exclusiv
valabilă.
Pornind de la astfel de constatări și aprecieri , putem afirma că şi în dreptul internaţional
privat român, ca şi în dreptul intern privat (dreptul familiei) normele care reglementeză
raporturile de familie, au ca regulă, caracter imperativ, părţile neputând deroga de la ele
decât în limitele permise de lege.

1.2. Legea aplicabilă căsătoriei. Încheierea căsătoriei în dreptul internaţional

privat român.
1.2.1 Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie(logodnei, așa cum se numește în
dreptul românesc promisiunea de a încheia o căsătorie).

19
O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p. 126
20
M.Avram, op.cit., 26.

11
 Potrivit prevederilor art. 2585 alin.1 din noul C.civ, ”condițiile de fond cerute pentru
încheierea promisiunii de căsătorie sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre
viitorii soți la data încheierii promisiunii”. Așadar, în mod cât se poate de firesc și potrivit,
legiuitorul român ținând seama de împrejurarea că promisiunea de căsătorie este în drept
un antecontract de căstorie, a optat pentru aplicarea legii naționale a fiecăreia dintre
promitenți, întelegând prin lege națională legea cetățeniei, domiciliului sau reședinței,
după caz.
În ceea ce privește efectele unei promisiuni de căsătorie inclusiv răspunderea
juridică izvorată din neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a acestui tip de act
juridic, alin.2, al art. 2585, stabilește următoarea ordine de prioritate privind legea
aplicabilă:
-legea reședinței comune obișnuite a viitorilor soți la data promisiunii de căsătorie;
-legea națională comună a viitorilor soți, când aceștia nu au reședința obișnuită în același
stat;
- legea romană în lipsa legeii naționale comune.
1.2.2.Legea aplicabilă condițiilor de fond, de formă precum și a nulității căsătoriei.
La fel fel ca în cazul promisiunii de căsătorie, legea aplicabilă condițiilor de fond ale
căsătoriei este legea națională a fiecăruia dintre soți de la momentul încheierii/celebrării
căsătoriei.
Pentru eventualitatea în care una dintre legile străine aplicabile prevede un impediment
la încheierea căsătoriei care nu este compatibil cu principiul libertății de a încheia o căsătorie,
legea străină nu se va aplica, doar cu privire la acel impediment, cu consecința că el va deveni
inaplicabil.
Să reținem însă, că un asemenea caz de inaplicare parțială a dreptului străin va fi
operant doar sub dubla condiție ca: unul dintre viitorii soți să fie cetățean român și
căsătoria să se încheie în Romania (pe teritoriul țării noastre).
Cele două reguli conflictuale menționate sunt reglementate în mod expres și explicit de
prevederile art. 2586 alin.1-2.
Sub aspectul formalităților necesare pentru încheierea valabilă a unei căsătorii,
alin.3 institue regula locus regit actum, adică legea aplicabilă la locul încheierii
căsătoriei.Așadar, căsătoria dintre un român și un străin ori între doi români, dar în străinătate,
se poate realiza în fața reprezentantului diplomatic sau consular roman , în conformitate cu
legea română, fie în fața autorității statului străin

12
 În fine, așa după cum este firesc, de altel, legea aplicabilă nulității căsătoriei, inclusiv
efectelor unei astfel de sancțiuni, este lega aplicabilă condițiilor de fond impuse de lege
pentru încheierea ei(alin.1 al art. 2588).
Ca o particularitate a regimului nulității căsătoriei în dreptul internațional roman,
să reținem că dacă nulitatea căsătoriei este invocată sub motiv de încălcare a condițiilor
de formă impuse de legea urmată pentru căsătoria încheiată în străinătate, i se va putea
da eficiență doar dacă acel motiv de nulitate este prevăzut și de legea română. Așadar,
nulitatea pentru motive de formă ale unei căsătorii încheiate în străinătate nu operează
automat ci doar sub condiția unei identități de reglementare și în România.

1.2.3. Legea aplicabilă efectelor căsătoriei.

Potrivit prevederilor art.2589, alin.1 și 2, legea care trebuie să guverneze, la modul
cel mai general, efectele patrimoniale și nepatrimoniale ale căsătoriei, este legea reședinței
comune și obișnuite a soților iar pentru ipoteza în care nu au o reședință obișnuită
comună, se va aplica, cu titlu de criteriu subsidiar, legea cetățeniei comune. În fine, dacă
soții nu au nici cetățenie comună, se va aplica legea statului pe teritoriul căruia soții aun
încheiat căsătoria.
Teza ultimă a alineatului 2 al art. citat, conține precizarea- extrem de importantă- că
soții nu au dreptul să aleagă o altă lege aplicabilă efectelor patrimoniale și nepatrimoniale
și că nici nu pot deroga de la acesta.
Alineatul al 3 instituie, totuși o derogare importantă de la regulile prevăzute de
alin2, în sensul că, ”drepturile soților asupra locuinței familiei, precum și regimul unor
acte juridice asupra acestor locuințe sunt supuse legii locului unde aceasta este situată”.
Așadar, totuși, unele din efectele căsătoriei, respectiv doar ale unor acte juridice încheiate de
soți, vor fi cârmuite de nu legile reședinței obișnuite, ale cetățeniei comune ori ale țării unde s-
a încheiat căsătoria, după caz, ci de lex rei sitae.
Articolele 2590-2595 din noul Cod civil, au ca obiect al reglementărilor lor
problematica atât de importantă a convențiilor matrimoniale, convenții care deși vizează
21
efectele viitoare ale căsătoriei vor putea fi reglementate de legea aleasă de părți(lex
voluntatis), fie înainte de încheierea căsătoriei fie după încheierea acesteia. Să ne
reamintim că, potrivit viziunii doctrinare,”convenția matrimonială este un contract care se
încheie înainte de căsătorie, prin care viitorii soți stabilesc care vor fi raporturile patrimoniale
dintre ei, după încheierea căsătoriei”.

21
M.Avram, op.cit., p. 22

13
 În conformitate cu prevederile art. 330 din C.civ., dacă convenția matrimonială se
încheie în fața autorităților române, forma autentică este impusă ad validitatem, o astfel
de convenție nefiind un act juridic strict personal putându-se încheia și prin mandatar
cu procură specială și autentică.
Regula conflictuală lex voluntatis- aplicabilă unui astfel de contract prenupțial-
este, totuși, limitată fie la:
-legea statului pe teritoriul căruia unui dintre ei(soți) își are reședința obișnuită;
-legea statului a cărui cetățeneie o are oricare dintre ei la data alegerii;
-legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită comună după celebrarea
căsătoriei.
Așa după cum am mai precizat, viitorii soți au posibilitatea să aleagă legea aplicabilă
convenției lor matrimoniale chiar și înainte de încheierea căsătoriei, apreciem noi, indiferent
dacă au încheiat sau nu o logodnă – la acel moment- la momentul încheierii căsătoriei ori după
încheierea ei(alin.1 al art. 2591).
În ceea ce privește condițiile de formă ale unei astfel de convenții de alegere a legii
aplicabile convenției matrimoniale, alin.2 al art. 2591, oferă o dublă opțiune între:
-legea aleasă pentru a guverna convenția matrimonială;
-și legea locului de încheiere a convenției prin care s-a ales legea aplicabilă.
Pentru o a fi valabilă o astfel de convenție este necesar ca ea să fie expresă, să fie
încheiată în formă scrisă(ca înscris separat), semnată și datată de către părți (soți). Acest
tip convenție este valabilă și dacă va rezulta doar, însă, în mod neîndoielnic, din
conținutul convenției matrimoniale încheiate de soți ori de viitori soți.
Pentru ipoteza în care legea aplicabilă convenției matrimoniale este legea romană
trebuie respectate exigențele de formă impuse de acea lege pentru valabilitatea convenției
matrimoniale(teza ultimă al alin.2). Spre exemplu, potrivit prevederilor art. 330 din noul Cod
civil, ”sub sancțiunea nulității absolute, convenția matrimonială se încheie prin înscris
autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin
mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat”.
În planul cel mai general, conform prevederilor alin.3 al art. 2591, ”soții pot alege
oricând o altă lege aplicabilă regimului lor matriomonial, cu respectarea condițiilor
prevăzute la alin.(2). Legea nou(aleasă-n.n) produce efecte numai pentru viitor, dacă soții
nu au dispus altfel și nu poate prejuridica, în nici un caz drepturile terților”.
În fine, un ultim criteriu de stabilire a legii aplicabile regimului matrimonial,
criteriu care va putea fi utilizat doar în situația în care părțile nu au utilizat lex voluntatis, este

14
cel reglementat de art. 2592, respectiv acela al legii aplicabile regimului general al efectelor
căsătoriei.
Cât privește chestiunea de a ști, care este domeniul de reglementare a legii
aplicabile regimului matrimonial precum și care este legea aplicabilă condițiilor de formă
ale convenției matrimoniale, trebuie avute în vedere prevederile art. 2593-2594.
Conform prevederilor art. 2593, alin.1, domeniul de reglementare a regimului
matrimonial este limitat la următoarele aspecte:
-Condițiile de validitate a convenției privind aplicarea legii aplicabile;
-Admisibilitatea și condițiile de validitate ale convențiilor matrimoniale, cu excepția
capacității;
-Limitele alegerii regimului matrimonial;
-Posibilitatea schimbării regimului matrimonial și efectele acestei schimbări;
-Conțintutul patrimoniului fiecăruia dintre soți, drepturile soților asupra bunurilor,
precum și regimul datoriilor soților;
-Încetarea și lichidarea regimului matrimonial, precum și regulile privind împărțeala
bunurilor comune.
Relativ la această ultimă problemă, alineatul 2 al art. citat, conține precizarea foarte utilă
că ”formarea loturilor, precum și atribuirea lor sunt supuse legii statului unde bunurile
sunt situate la data partajului”.
Condițiile de formă ale convenției matrimoniale pot fi la alegerea celor interesați,
fie cele specifice legii aplicabile fondului convenției privind regimului matrimonial, fie
cele prevăzute de legea locului unde se încheie convenția privind regimul matrimonial.
Art. 2595, are ca obiect al reglementării sale o chestiune practică cu implicații juridice
deosebite și anume aceea a ocrotirii intereselor terților cu ocazia, încheierii, modificării pri
încetării convențiilor privind regimul matrimonial.
În primul rând, alin.1, prevede că ”măsurile de publicitate și opozabilitatea regimului
matrimonial față de terți sunt supuse legii aplicabile regimului matrimonial”.
Alin.2. al art. 2595, institutie o importantă excepție de la regula prevăzută de alin.1, în
sensul că, ”atunci când la data nașterii raportului juridic dintre un soț și un terț aceștia
aveau reședința obișnuită pe teritoritoriul aceluiași stat, va fi aplicabilă legislația acelui
stat, cu excepția următoarelor cazuri când:
a)au fost îndeplinite condițiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea
aplicabilă regimului matrimonial;
b) terțul cunoștea, la data nașterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a
ignorat cu imprudență din partea sa;

15
 c) au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului
pe teritoriul căruia este situat imobilul”.
După cum se poate observa, excepția menționată va fi incidentă- ca soluție conflictuală
- doar dacă nu este prezentă nici una din ipotezele evocate de literele a)-c) ale alin2.
În concluzie, în vederea ocrotirii intereselor terților, regula conflictuală este legea
aplicabilă regimului matrimonial iar excepția este legea statului reședinței comune
obișnuite a unuia dintre soți și a terțului contractant.
Articolul 2596, are în vedere ipoteza în care în cadrul unei anumite căsătorii se schimbă
reședința obișnuită comună ori cetățenia comună, după caz. În astfel de cazuri, conform
alin.1, „legea resedinței comune sau legea cetățeniei comune a soților continuă să
reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei își schimbă, după caz,
reședința obișnuită sau cetățenia”.
Potrivit prevederilor aliniatului al doilea, ”dacă ambii soți își schimbă reședința
obișnuită sau, după caz, cetățenia, legea comună a noii reședinte obișnuite sau a noii
cetățenii se aplică regimului matrimonial numai pentru viitor, dacă soții nu au convenit
altfel, și în nici un caz, nu poate prejudicia drepturile terților.
Regulile conflictuale conținute de alin.1 și 2, nu vor putea fi aplicate în cazul în
care, de la început, adică anterior căsătoriei ori la momentul încheierii acesteia sau după
acest moment viitorii soți/soții după caz, au ales legea aplicabilă. În astfel de cazuri, în
pofida schimbării punctelor de legătură menționate, regimul matrimonial va fi guvernat,
în continuare, de legea aleasă de părți( a se vedea alin.3).
12.4.Proba căsătoriei.
Proba căsătoriei este supusă tot legii locului încheierii căsătoriei, potrivit
principiului locus regit actum. Astfel, conform prevederilor art. 1090 din noul Cod procedură
civilă, „mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi forța probantă a
înscrisului constatator sunt cele prevăzute de legea convenită de părți, când legea locului
încheierii actului juridic le acordă această libertate.
În lipsa unei astfel de libertăți sau când părțile n-au uzat de ea, se aplică legea locului
încheierii actului juridic”(alin.1). ”Legea română este aplicabilă, dacă ea admite și alte
mijloace de probă decât cele prevăzute de legile stabilite conform prevederilor alin.1 și 2.
Legea română se aplică și în cazul în care ea acceptă proba cu martori și cu prezumții ale
judecătorului, chiar și în situațiile în care aceste mijloace de probă n-ar fi admisibile
conform legii străine declarate aplicabile”(alin.3).

16
 În ceea ce privește proba stării civile, inclusiv a căsătoriei, ”și puterea doveditoare
a actelor de stare civilă sunt guvernate de legea locului unde a fost întocmit înscrisul
invocat”(alin.4).
Având în vedere faptul că, aşa cum am arătat, în dreptul nostru, căsătoria este tratată ca
un act juridic-condiţie, înseamnă că în această materie nu funcţionează principiul
autonomiei de voinţă, astfel că părţile nu au dreptul să aleagă legea aplicabilă pentru
dovedirea căsătoriei, fiind exclusă aplicarea lui lex voluntatis. O astfel de concluzie,
apreciem că se poate desprinde din prevederile art. 2587, alin.1 Cod civil, conform cărora,
”forma celebării căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căreia se
celebrează”.Prin excepție de la această regulă, alin.1 permite ca o căsătorie încheiată de
către un român înstrăinatate să se facă și în forma prevăzută de legea română dacă
agentul instrumentator este un reprezentant diplomatic ori consular român.
1.2.5 Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei.
Întrucât desfacerea căsătoriei ține de efectele acesteia, art. 2597 îngăduie soților să
aleagă, de comun acord legea aplicabilă divorțului lor, dar în următoarele limite, de altfel,
remarcabil de largi:
- Legea statului pe teritoriul căruia soții au reședința obișnuită comună la data
convenției de alegere a legii aplicabile;
- Legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședință obișnuită comună,
dacă cel puțin unul dintre ei mai locuiește acolo la data convenției de alegere a legii
aplicabile;
- Legea statului al cărui cetățean este unul dintre soți;
- Legea statului pe teritoriul căruia soții au locuit cel puțin 3 ani;
- Legea română;
Articolul 2598, alin.1 instituie o dată limită până la care poate fi încheiată o
convenție de alegere a legii aplicabile divorțului, în sensul că o astfel de convenție poate fi
încheiată, ca regulă, până cel mai târziu la data sesizării autorități competente să
pronunțe divorțul(instanță de judecată, ofițer de stare civilă, notar, etc).
Prin excepție de la această regulă, în cazul în care autoritatea care este investită
cu pronunțarea divorțului este o instanță de judecată, aceasta este obligată, totuși, să ia
act de acordul părților și până cel mai târziu pânâ la primul termen de judecată la care
părțile au fost legal citate(alin.1).
Sub aspectul formei sub care trebuie încheiată o astfel de convenție, art. 2599,
impune forma scrisă- cel puțin sub semnătură privată- , semnarea și datarea de către

17
părți. În lipsa unei prevederi legale contrare, suntem de părere că o astfel de convenție ar putea
fi valabilă dacă va fi încheiată prin mandatar cu procură specială, sub semnătură privată.
Pentru eventualitatea în care părțile, respectiv soții nu vor utiliza lex voluntatis, în
condițiile și limitele prevăzute de lege, art. 2600, instituie o serie de criterii alternative
pentru a putea determina legea care va guverna legea aplicabilă divortului, evident, cu
privire la condițiile de fond și de formă ale unui astfel act juridic.
În acest sens, alineatul 1, enumeră următoarele criterii:
- Legea statului pe teritoriul căruia soții au reședința obișnuită comună la data
introducerii cererii de divovrț;
- În lipsa reședinței obișnuite comune, legea statului pe teritoriul căruia soții au avut
ultima reședință comună, dacă cel puțin unul dintre soți mai are reședința obișnuită
pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorț;
- În lipsa cetățeniei comune a soților, legea ultimei cetățenii comune a soților, dacă
cel puțin unul dintre ei a păstrat această cetățenie la data introducerii cererii de
divorț;
-Legea română, în toate celelalte cazuri.
Pentru eventualitatea în care legea străină aplicabilă divorțului, determinată în
condițiile legii, inclusiv în situația în care părțile au uzat de lex voluntatis, nu permite
divorțul sau deși îl permite, condițiile în care poate fi pronunțat sunt deosebit de
restrictive, alin.2 și 3 ale art. 2600, instituie soluția alternativă a aplicării legii străine,
soluție care se va putea aplica numai dacă unul dintre soți este, la data cererii de divorț
cetățean român sau deși nu este cetățean român are la acea dată reședința obișnuită în
România. Așadar, în astfel de cazuri, ordinea publică de drept internațional privat se
opune aplicării dreptului străin normal aplicabil, soluția subsidiară fiind aplicarea legii
române, însă numai sub rezerva îndeplinirii uneia sau alteia din cerințele invocate.
Tot ordinea publică de drept internațional privat va fi cea care nu va permite aplicarea
dreptului străin( a legii străine), în ipoteza unui act întocmit în străinătate prin care se
constată voința unilaterală a bărbatului de a desface căsătoria, fără ca legea străină
aplicabilă să recunoască femeii un drept egal (art. 2601 alin.1).
Suntem de părere că un astfel de act unilateral de voință are valoarea și semnificația
juridică a unei denunțări unilaterale a unui contract cu executare succesivă, așa cum este
căsătoria, și care, în condițiile în care nu este recunoscut, ca posibilitate juridică și femeii
(soției) consacră o inegalitate(discriminare) incompatibilă cu ordinea publică de drept
internațional privat român, motiv pentru care legea străină care reglementează un astfel
de act, nu va putea fi aplicată.

18
 Prin excepție de la o astfel de interdicție, dacă:
-actul menționat a fost întocmit cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă
prevăzute de legea străină aplicabilă sau
-dacă, femeia a acceptat în mod liber și fără echivoc această modalitate de desfacere a
căsătoriei ori
-dacă nu există nici un motiv de refuz de recunoaștere pe teritoriul României a hotărârii
prin care s-a încuviințat desfacerea căsătoriei în această modalitate, autoritatea română este
obligată să recunoască efectele juridice extrateritoriale ale unui astfel de act unilateral de
voință.
În fine, ultimul articol dedicat problematicii desfacerii căsătoriei, este art. 2602,
articol care are ca obiect norma conflictuală aplicabilă efectelor separației de corp, adică,
separației în fapt ori desfacerii în fapt a unei căsătorii. Conform respectivului articol ”legea
care cârmuiește divorțul se aplică în mod corespunzător și separației de corp”.
Cu privire la instituția separației de corp, doctrina românească de specialitate s-a
exprimat în sensul că, aceasta ”este un succedaneu al divorțului. Prin separația de corp, soții
sunt despărțiți în fapt, deși căsătoria lor continuă să existe în drept”22
Este necesar și util să precizăm ideea că procedura divorţului nu este supusă legii
divorţului, ci legii forului, în toate cazurile.
Cu privire la legea aplicabilă divorțului, în cele urmează, prezentăm o speță care
ilustrează regulile și unele din excepțiile prezentate anterior.
„Reclamanta „A”., cetăţean român, a solicitat instanţei române de judecată, în contradictoriu cu
pârâtul „B”, cetăţean român, încuviinţarea executării unei hotărâri judecătoreşti străine de
divorţ, pronunţată pe baza consimţământului mutual. La data soluţionării cauzei, legislaţia
română nu reglementa instituţia divorţului prin consimţământ mutual”.
În ceea ce ne priveşte considerăm că speţa pune în discuţie condiţiile de
recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti străine în materie de divorţ prin consimţământ
mutual, hotărâre pronunţată împotriva a doi cetăţeni români.
Întrucât potrivit art. 22 alin.( 1) din (fosta-n.n) Legea nr. 105/1992 divorţul este cârmuit
de legea aplicabilă, potrivit art. 20, iar potrivit acestui text „relaţiile personale şi patrimoniale
dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune” (în speţă legii române) şi, întrucât la data
soluţionării cauzei legislaţia română nu reglementa divorţul prin consimţământ mutual,
considerăm că instanţa română sesizată ar fi trebuit să respingă acţiunea făcând aplicarea art. 8
lit. a) şi 9 din Legea nr. 105/1992 deoarece soluţia era vădit şi esenţial contrară ordinii
publice de drept internaţional privat.

22
I. Macovei, op. cit., p.235

19
 Secţiunea 2.Normele conflictuale privind filiaţia
2.1. Legea aplicabilă filiaţiei.
Și noul sistem de drept internaţional privat român conține soluţii cu privie la conflictele
de legi în materie de filiaţie, soluții cuprinse în prevederile art. 2603-2610 din noul Cod civil.
În această direcție, dispozițiile legale citate disting după cum filiaţia este din căsătorie sau
din afară căsătoriei ori rezultă din adopție.
Așa după cum s-a remarcat în doctrină, ”filiația este o formă a rudeniei, fiind punctul
de pornire al acesteia……Filiația desemnează, în sens restrâns, legătura de descendență dintre
o persoană și fiecare dintre părinții săi.În sens larg, filiația poate fi privită și ca un șir neîntrerupt
de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil”23
2.1.1. Filiaţia copilului din căsătorie.
Conform art. 2603 alin.1, “filiaţia copilului din căsătorie se stabileşte potrivit legii
care, la data când s-a născut, cârmuieşte, efectele generale ale căsătoriei părinţilor săi.”
Pentru ipoteza în care, înainte de nașterea copilului a cărei filiație trebuie stabilită,
”căsătoria părinților a încetat sau a fost desfăcută, se aplică legea care, la data încetării
sau desfacerii, îi cârmuiește efectele”.
Așadar, și în această materie legea care cârmuiește efectele căsătoriei, determinată
potrivit prevederilor cuprinse în secțiunea 1 din cadrul capitolului II dedicat familiei, are o
importanță determinantă, pentru o corectă stabilire a legii care trebuie să se aplice în
astfel de situații fiind necesar, însă, în prealabil, să se procedeze la stabilirea legii care
guvernează efectele căsătoriei din care a rezultat copilul în cauză.
Soluția conflictuală la care ne referim este pe deplin justificată, de altfel, deoarece, copii
pot fi considerați, în sensul cel mai larg, produși ai relațiilor personale născute din căsătorie,
adică sunt efecte materiale ale căsătoriei.
Potrivit prevederilor alin.3, legea care guvernează efectele generale ale căsătoriei, va
fi și cea care se va aplica acțiunilor de tăgăduire a paternității copilului născut din
căsătorie precum și modalităților de dobândire a numelui de către copilul respectiv.
Pentru ipoteza în care un copil s-a născut anterior încheierii căsătoriei în urma
relațiilor dintre viitorii soți , copil care nu avea înainte filiația stabilită față de ambii
părinți și aceștia vor dori să legalizeze/legitimeze filiația față de ambii, ca urmare a
căsătoriei, condițiile sub care se va realiza operațiunea respectivă vor fi cele reglementate
tot de legea care reglementează efectele generale ale căsătoriei(art. 2604 C.civ.)

23
M.Avram, op.cit., p.351

20
 În ceea ce priveşte aspectele ce constituie domeniul de aplicare a legii care
guvernează filiaţia copilului din căsătorie, conform literaturii de specialitate24 acestea ar
trebui să fie următoarele:
- stabilirea filiaţiei faţă de mamă (modalităţile şi condiţiile de stabilire a filiaţiei faţă de
mamă, etc.;
- stabilirea filiaţiei faţă de tată (modalităţile şi condiţiile de stabilire a paternităţii,
prezumţia de paternitate, timpul legal al concepţiei, tăgada paternităţii);
- determinarea sferei persoanelor care pot introduce acţiunea de stare civilă;
- prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune.
Să mai reținem că aspectele de procedură, ca de altfel şi în cazul divorţului, sunt
supuse nu legii care guvernează filiaţia copilului din căsătorie, ci legii forului.
Tot în domeniul de aplicare a acestei legi intră şi efectele filiaţiei, şi anume:
dobândirea numelui de către copil, raporturile dintre părinţi şi copil etc.
2.1.2 Filiaţia copilului din afara căsătoriei.
Pentru astfel de ipoteze, filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit
legii naţionale a copilului de la data naşterii. De asemenea, în situaţia în care copilul,
cetăţean străin, are şi o altă/alte cetăţenie/cetățenii străină/străine (altele decât cea română), se
va aplică legea națională care-i este mai favorabilă, ambele soluții conflictuale menționate
fiind reglementate expressis verbis art. 2605, alin.1din noul Cod civil.
În ceea ce privește domeniul legii aplicabile legii filiaţiei copilului din afara
căsătoriei în sfera acestuia intră următoarele aspecte:
- stabilirea filiaţiei faţă de mamă;
- stabilirea filiaţiei faţă de tată;
- recunoşterea filiaţiei şi efectele ei;
- contestarea recunoaşterii filiaţiei;
- raporturile dintre părinţi şi copil, inclusiv obligaţia părinţilor de a întreţine copilul, de
a-l educa, şi de a-i administra bunurile.
În fine, potrivit art. 2606 din C.civ. ”dreptul mamei de a solicita tatălui copilului din
afara căsătoriei să răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele prilejuite
de naşterea copilului” nu sunt supuse legii naţionale a copilului, ci legii naţionale a mamei.

2.2..Normele conflictuale privind adopţia.

În această secțiune, în mod necesar și evident, avem în vedere așa numita adopție cu
elemente de extraneitate ori internațională, specie a adopției care-și găsește reglementarea

24
A se vedea, în acest sens, spre exemplu: I.Macovei, op.cit.,p.237

21
specială în Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției, cu modificările și completările
ulterioare, lege la care face trimitere, în principal, art.453 din Codul civil, conform căruia
”condițiile și procedura adopției internaționale, ca și efectele acesteia asupra cetățeniei
copilului se stabilesc prin lege specială”.
2.2.1. Încheierea adopţiei.
A. Condiţiile de fond
Potrivit prevederilor art. 2607 alin.1 din C.civ. „condiţiile de fond cerute pentru
încheierea adopţiei sunt stabilite de legea naţională a adoptatorului şi a celui ce urmează
să fie adoptat”. Ca atare, este necesar ca atât adoptatul cât şi adoptatorul să îndeplinească
condiţiile impuse de legea naţională a fiecăruia în parte. Aceste condiţii trebuie să fie
îndeplinite în mod cumulativ şi ele se aplică şi impedimentelor la adopţie. De asemenea,
adoptatorul și adoptatul, trebuie să îndeplinească și condițiile care sunt obligatorii pentru
ambii, condiții stabilite de fiecare dintre cele două legi naționale arătate.
Spre exemplu, conform prevederilor art.52 din Legea nr. 273/2004, cu modificările și
completările ulterioare, pentru ca un copil cu reședința obișnuită în România să poată fi
adoptat de către persoane cu domiciliul sau reședința în străinătate, trebuie să fie
îndeplinite și următoarele condiții speciale:
-Copilul trebuie să se afle în evidența Oficiului Român pentru Adopții;
-Adoptatorul sau unul dintre soții familiei adoptatoare este rudă până la gradul al
patrulea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției
interne;
-Adoptatorul sau unul dintre soții familiei adoptatoare este și cetățean român;
-Adoptatorul este soț al părintelui firesc al copilului a cărui adopție se solicită;
Mai facem precizarea că, dacă adoptatorul sau unul dintre soții familiei
adoptatoare este și cetățean român, cererea de adopție va fi încuviințată numai în ceea ce
privește copilul referitor la care s-a admis cererea de deschidere a procedurii adopției
interne și numai dacă nu a putut fi identificat un adoptator sau soți adoptatori persoane
care să aibă reședința obișnuită în tara noastră, sau o altă persoană care să fie rudă până
la gradul al patrulea cu copilul( evident, care dorește să–l adopte), într-un interval de 2
ani de la data rămânerii irevocabile a hotârârii judecătoreești prin care s-a decis
deschiderea procedurii adopției interne.
Așadar, se poate conchide că adopția internațională trebuie să aibă un caracter
subsecvent adopției interne, care este preferată de legiuitor.

22
 Cu privire la consecințele neîndeplinirii condițiilor impuse de toate legile implicate
de adopția cu elemente de extraneitate25, redăm în continuare o speţă identificată în practica
judiciară şi preluată de literatura juridică de specialitate26.
Într-un litigiu s-a reţinut că „prin sentinţa civilă nr. 147 din 17 septembrie 1990,
Tribunalul Bucureşti a admis cererea de adopţie cu efecte depline a minorului C.A., cetăţean
român domiciliat în România, formulată de către soţii R.V. şi R.C., cetăţeni francezi domiciliaţi
în Franţa. Prin dec. civ. nr. 1469 din 6 august 1992, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul
extraordinar declarat de Parchetul General, sent. civ. nr. 147 din 17 septembrie 1990 a fost
desfiinţată, iar procesul de încuviinţare a adopţiei a fost rejudecat de instanţa supremă. În etapa
rejudecării cauzei, părinţii fireşti au solicitat respingerea cererii de încuviinţare a adopţiei cu
efecte depline a minorului C.A., pe considerentul că, între momentul încuviinţării adopţiei de
Tribunalul Bucureşti şi momentul rejudecării cauzei, legislaţia adopţiei a fost modificată în
sensul necesităţii îndeplinirii condiţiei de fond a consimţământului părinţilor fireşti ai celui ce
urmează a fi adoptat”.
În ceea ce ne priveşte considerăm că nici speţa prezentată nu conţine toate
elementele pentru a pronunţa o soluţie exactă, cum ar fi, spre exemplu, motivele admiterii
recursului extraordinar şi casării sentinţei. De asemenea, nu se redau motivele pentru care
instanţa a reţinut cauza spre rejudecare.În aceste condiţii, prezumând că instanţa supremă a avut
suficiente temeiuri, de fapt şi de drept, pentru a dispune casarea în totalitate a sentinţei, lipsind-
o de orice efect putem aprecia că cererea părinţilor fireşti, ţinând seama de succesiunea în timp
a legilor, ar fi îndreptăţită, aşa încât soluţia instanţei supreme ar trebui sa constea în admiterea
cererii acestora şi obligarea la obţinerea consimţământului părinţilor fireşti.
Pentru cazul în care adoptatorii sunt soţi, art. 2607, alin.2, prevede că ”condițiile de
fond cerute soților care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea care cârmuiește efectele
generale ale căsătoriei lor. Aceiași lege se aplică și dacă unul dintre soți adoptă copilul celuilalt”
În ceea ce priveşte domeniul legii aplicabile adopţiei, aceasta reglementează în
principal, următoarele aspecte:
- stabilirea condiţiilor de fond şi a impedimentelor la adopţie;
- efectele adopţiei;
B. Condiţiile de formă.

2525
Cu privire la adopția cu elemente de extraneitate ori internațională, cum mai este cunoscută aceasta, s-a
afirmat, în doctrină, că ”este adopția care presupune unul sau mai multe elemente de extraneitate(precum,
cetățenia, domiciliul etc)”(M.Avram, op.cit.,p. 409).
26
M. Avram, R. Bobei, op.cit., p. 37 (Curtea Supremă de Justiţie, dec. nr. 3035/16 decembrie 1996, în „Journal
du droit international” nr. 2/2002, Jurisclasseurs, Paris, 2002, p. 512-513).

23
 Potrivit art. 2609C.civ. „forma adopţiei este supusă legii statului pe teritoriul căruia
ea se încheie”. Ca atare, în materia condiţiilor de formă ale adopţiei, se aplică principiul locus
regit actum, această normă fiind una unilaterală, părțile neputând să o evite..
În sfera de reglementare a legii aplicabile condiţiilor de formă se includ formalităţile
prealabile încuviinţării adopţiei şi procedura încheierii acesteia.
2.2..2 Efectele adopţiei.
Potrivit textul art. 2608 din C.civ. „efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre
adoptator şi adoptat sunt cârmuite de legea naţională a adoptatorului, iar în cazul în care
ambii soți sunt adoptatorii se aplică legea care guvernează efectele generale ale
căsătoriei.”
Ultima propoziție(teză) a articolului citat conține precizarea că aceiași lege va cârmui
și desfacerea adopției, adică, după caz, fie legea națională a adoptatorului fie legea care
guvernează efectele generale ale căsătoriei.
Potrivit doctrinei27, în domeniul legii aplicabile efectelor adopţiei intră:
- relaţiile nepatrimoniale şi patrimoniale dintre adoptator şi adoptat, inclusiv stabilirea
şi întinderea relaţiilor de rudenie care se creează între aceştia, numele adoptatului, obligaţia de
întreţinere dintre adoptat şi adoptator;
- relaţiile personale şi patrimoniale dintre adoptat şi părinţii fireşti.
2.2.3. Încetarea adopţiei.
Potrivit prevederilor Codului civil, art. 475 și următoarele, încetarea adopției se poate
produce prin desfacere ori prin constatarea nulității acesteia. Desfacerea adopției poate
opera de drept, cum ar fi în situația în care adoptatorul ori soții adoptatori au decedat și
ulterior acestui fapt se încuviințează o nouă adopție prin hotărâre judecătorească
irevocabilă( a se vedea art. 476 din Codul civil) sau pe baza unei hotărâri judecătorești
prin care s-a decis desfacerea adopției, la cererea adoptatorului ori a adoptatului și dacă
sunt îndeplinite cerințele legale în acest scop( a se vedea art. 477 Co civil).
O altă cauză posibilă de încetare a adopţiei o reprezintă nulitatea unui astfel de act
juridic, nulitate care, potrivit art.2610 C.civ. este supusă următoarelor legi:
- legii naţionale a adoptatorului şi adoptatului, pentru nerespectarea condiţiilor de fond;
- legii care guvernează efectele căsătoriei soţilor, în situaţia adopţiei consimţite de
soţi(facem precizarea că această soluție nu rezultă în mod expres din reglementarea citată ci în
mod implicit din condițiile privind adopția consimțită de soți, menționate în cele precedente;
- legii locului unde se încheie adopţia, pentru nerespectarea condiţiilor de formă ale
acesteia.

27
A se vedea, spre exemplu: I. Macovei, op.cit. p.240

24
 În sfera de aplicare a sancţiunii nulităţii se includ următoarele aspecte: cauzele de
nulitate, felurile nulităţii şi efectele acesteia.
În ceea ce privește legea aplicabilă desfacerii adopției cu elemente de extraneitate,
în oricare din formele sale, noul Cod civil conține o referire expresă în acest sens, dar nu
specială și exclusivă, cum se întâmplă în cazul nulității. Astfel art. 2608, reglementând
problema legii aplicabile efectelor adopției, în teza ultimă, având în vedere că problema
desfacerii adopției este o problemă care ține de efectele unui act juridic, conține precizarea
că legea care va reglementa o astfel de chestiune va fi după caz legea națională a
adoptatorului iar dacă ambii soți sunt adoptatori, legea care guvernează efectele generale
ale căsătoriei.

Secţiunea 3.Normele conflictuale privind obligaţia de întreţinere.

3.1. Normele conflictuale privind determinarea legii aplicabile obligaţiei de
întreţinere.
Conform prevederilor art. 2612 din C civ., ”legea aplicabilă obligației de
întreținere se determină potrivit reglementărilor Uniunii Europene”.
Din păcate, după cum se poate observa, noua reglementare conținută de Codul civil în
materia raporturilor de drept internațional privat, nu conține nici o referire expresă cu privire
la modalitățile de stabilire a legii aplicabile privind obligația de întreținere atunci când
astfel de raporturi juridice conțin elemente de extraneitate care nu au aderențe la spațiul
juridic comunitar și/sau la extensiunile acestuia.
Suntem de părere că pentru astfel de situații vor fi aplicabile normele specifice
conținute de reglementările de drept internațional public adoptate într-o astfel materie,
la care au aderat celelalte state, altele decât cele membre ale UE.
Potrivit celor stabilite de literatura de specialitate28, reglementarea comunitară la care
se referă, în principal, trimiterea pe care o realizează art. 2612, este Regulamentul CE nr.
4/2009 din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și
executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere(denumit în
continuare Regulamentul), precum și Protocolul privind legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere, anexă la Decizia Consiliului Europei din 30 noiembrie 2009 privind încheierea
de către Comunitatea Europeană a Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind
legea aplicabilă obligațiilor de întreținere(denumit în continuare în acest curs Protocolul).
Principala problemă, în această materie constă în determinarea legii aplicabile unei
astfel de obligații speciale- obligația de întreținere, drept pentru care, trebuie reținut că art. 15

28
A se vedea, spre exemplu:D.Lupașcu, D.Ungureanu, op.cit, p. 179.

25
din Regulamentul 4/2009, pentru soluționarea acestei probleme face trimitere la Protocolul mai
sus menționat, protocol care, din punct de vedere structural- juridic, face parte integrantă din
Regulament.
Fără a ne opri asupra unor chestiuni de detaliu, de tehnică- juridică, subliniem că
sunt foarte importante, de asemenea, prevederile speciale din Regulament precum și din
Protocol privind datele și modalitățile de la care și în care acestea acte normative intră în
vigoare, respectiv devin aplicabile statelor membre.
În acest sens, se poate observa și reține că în raport cu situația concretă a fiecărui stat
care aderă la Protocol, data intrării în vigoare a acestui act normativ este diferită, situație care
necesită o atenție specială din partea statelor implicate. Ba chiar maI mult, în baza prevederilor
art. 4 alin.1 al deciziei Consiliului din 30 noiembrie 2009, normele juridice pe care le conține
protocolul aprobat prin respectiva decizie, se vor aplica în mod provizoriu de la data de 18 iunie
2011 dată de la care s-a stabilit că se va aplica Regulamentul nr. 4/2009, dar numai în
eventualitatea în care, din motive diverse, dar legale, Protocolul menționat nu va fi intrat în
vigoare la acea dată. În raport cu aceste particularități ale aplicării dreptului comunitar în
materia pe care o analizăm, doctrina românească s-a exprimat, în mod tranșant, că ”de la
18 iunie 2011, în mod indubitabil, se aplică provizoriu Protocolul și respectiv
Regulamentul”29.
Din conținutul prevederilor Protocolului din 2007, pot fi extrase următoarele reguli
prin desemnarea legii aplicabile obligatiei de întreținere avută în vedere de Regulamentul
din care face parte integrantă menționatul Protocol:
1.Creditorul și debitorul- ambii având capacitate deplină de exercițiu- vor putea
desemna ei înșiși prin convenție scrisă și semnată de către ambele părți ori chiar în format
electronic legea aplicabilă, cu observarea limitărilor impuse de reglementarea comunitară și
de situația minorilor și/sau a persoanelor capabile dar care din cauza vârstei, bolii, etc nu-și pot
apăra în mod corespunzător interesele. Așadar, o astfel de înțelegere nu se poate încheia cu
minorii sau cu persoanele care deși sunt majore datorită unor cauze obiective nu se pot îngriji
singure de propriile interese.
2.Părțile raportului juridic obligațional(de întreținere, bineînțeles) pot utiliza lex
voluntatis dar numai cu privire la una din următoarele legi:
a) legea oricărui stat a cărui cetățenie o are una dintre părți la data desemnării;
b) legea statului reședinței obișnuite a uneia dintre părți la data desemnării;
c) legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în fapt regimului
de proprietate al bunurilor lor;

29
Idem, p.180.

26
 d) legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în fapt divorțului
sau separării lor legale;
3.Dreptul creditorului de a renunța sau nu la dreptul său la întreținere se
stabilește în raport cu legea statului unde acesta își are reședința obișnuită , la data
desemnării legii aplicabile unei astfel de obligații;
4. Chiar dacă părțile unui raport juridic obligațional au procedat la alegerea legii
aplicabile, cu excepția situațiilor în care ele au fost corect și pe deplin informate și dacă
și-au asumat riscurile derivate dintr-o astfel de alegere, vor putea renunța la alegerea
făcută, dacă aplicarea acelei legi(alese de părți) ar avea consecințe inechitabile pentru
oricare dintre ele.
5.În ipoteza în care părțile raportului juridic specific nu au procedat la alegerea
legii aplicabile acelui raport, conform prevederilor Protocolului, legea aplicabilă va fi
legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită, cu excepția situațiilor în care
însuși Protocolul prevede altfel.
Chiar și în cazul în care creditorul își schimbă reședința obișnuită legea statului noii
reședinte va reglementa obligația de întreținere în cauză, cu începere de la data efectuării
schimbării respective.
6.În ipoteza în care creditorul nu poate obține întreținere în baza oricărea dintre
legile expuse în cele precedente, legea după care se poate orienta, în continuare creditorul
va fi legea forului(lex fori).
7.Pentru ipoteza în care nu se poate obține recunoașterea dreptului la întreținere
de către creditor nici pe baza legii statului reședinței obișnuite și nici pe cea a statului
forului se va putea utiliza legea statului a cărei cetățenie comună o au părțile, dacă acestea
au o astfel de cetățenie.
8. În cazul soților ori a fostilor soți, dacă între aceștia există obligație de întreținere,
acestora nu li se va aplica legea statului resedinței obișnuite, dacă oricare dintre acele
persoane obiectează cu privire la aplicarea acesteia și dacă legea altui stat, cum ar fi legea
statului ultimei reședinte comune, are o legătură mai strânsă cu căsătoria. În astfel de
situații, legea aplicabilă va fi legea statului cu care căsătoria are o legătură mai strânsă.
9.Pentru ipoteza în care un anumit stat care a aderat la Protocol, utilizează în
dreptul său intern, în special, în dreptul familiei, termenul de domiciliu, în locul cetățeniei
are obligația să informeze Biroul permanent al Conferinței de la Haga privind dreptul
internațional privat că în cauzele cu care sunt sesizate autoritățile acelui stat, termenul de
cetățenie se înlocuiește cu cel de domiciliu, în accepțiunea de care legea statului menționat o
dă unei astfel de noțiuni-instituții.

27
 10.Dacă un anumit stat căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Protocolului are
dreptul să solicite rambursarea unei anumite prestații efectuate în beneficiul creditorului,
în locul întreținerii, legea care va guverna o astfel de situație(un astfel de drept) va fi legea
statului care reglementează organismul care solicită restituirea.
11. Retrimiterea de gradul I sau II nu este admisă, în economia Protocolului,
deoarece, în înțelesul acestuia, orice trimitere la legea unui anumit stat, are în vedere legea în
vigoare în acel stat, mai puțin normele conflictuale ale statului la care trimite.
12. Legea aplicabilă obligației de întreținere, determinată potrivit regulilor stabilite de
Protocol, nu se va aplica, totuși, dacă efectele acelei legi sunt în mod cert și evident
contrare ordinii publice- de drept internațional privat- a forului30
3.2.Obiectul de reglementare al normelor juridice comunitare aplicabile în
materia obligației de întreținere.
În conformitate cu cele reglementate de Regulamentul nr. 4/2009, prevederile
acestuia se aplică raporturilor juridice cu elemente de extraneitate care se nasc din
relațiile de familie, rudenie, căsătorie, etc.
Cu privire la subiectele de drept cărora le sunt aplicabile prevederile
Regulamentului, acesta precizează că se aplică raporturilor juridice de genul celor
enumerate care au una sau mai multe puncte de legătură cu oricare din statele membre
ale UE, cu excepția Regatului Unit al Marii Britanii și a Danemarcei.
Regulamentul definește în mod specific, unele noțiuni și termeni cu care operează, cum
ar fi aceea/acela de instanță judecătorească, noțiune care include, în înțelesul acestui act
normativ, chiar și unele instanțe cu caracter administrativ, cu condiția ca astfel de instante să
ofere suficiente garanții de reglementare, organizare, imparțialitate, control judecătoresc real și
eficient, etc, în ceea ce privește respectarea drepturilor și libertărilor părților implicate.
Pe cale de consecință și noțiunea de instanță judecătorească, astfel cum este definită și
înțeleasă de Regulament, are un înțeles special, mai larg decât în dreptul intern, românesc, spre
exemplu. În acest sens, este calificată ca o hotărâre judecătorească pronunțată în materie
de obligații de întreținere orice act juridic purtând denumirea de decizie, sentință,
ordonanță sau mandat de executare, precum și o hotârare privind stabilirea cheltuielilor
de judecată de către un grefier, etc, emisă în cauze privind raporturi juridice privind
obligații de întreținere având aderențe la spațiul juridic european.
3.3.Domeniile de reglementare ale legii aplicabile obligației de întreținere.

30
A se vedea pentru prezentarea regulilor de determinare a legii aplicabile obligației de întreținere în
conformitate cu Protocolul:D.Lupașcu, D.Ungureanu, op. cit.,p. 187 precum și I. Macovei, op.cit.p.242- 244

28
 În conformitate cu prevederile art. 11 din Protocolul de la Haga din 2007, legea
desemnată ca fiind aplicabilă obligatiei de întreținere avută în vedere de regulament, în
principal, reglementează următoarele chestiuni:
- dacă, în ce măsură și de la cine poate solicita creditorul întreținere;
- măsura în care creditorul poate solicita retroactiv întreținere;
- baza de calcul pentru valoarea întreținerii și pentru indexarea acesteia;
- cine are dreptul de a introduce acțiune privind obligația de întreținere;
- termenele de prescripție sau de decădere;
- cuantumul obligației debitorului întreținerii, atunci când un organism public solicită
ramubursarea prestațiilor furnizate creditorului întreținerii;
Potrivit prevederilor art. 14 din Protocol, în toate situațiile- chiar și atunci când legea
desemnată ca aplicabilă unei anumite obligații de întreținere prevede altfel- la stabilirea
cuantumului unei astfel de obligații se va ține seama de nevoile creditorului și de
posibilitățile debitorului precum și de împrejurarea dacă i-a fost acordată creditorului
vreo compensație în contul prestațiilor periodice datorate31.
3.4.Instanțele competente să se pronunțe cu privire la litigiile privind obligațiile de
întreținere reglementate de Regulamentul nr. 4/2009.
O primă regulă care se degajă din conținutul actului normativ menționat este
aceea că părțile litigante au dreptul să-și aleagă instanța competentă teritorial dar cu
respectarea anumitor limite care țin de anumite puncte de legătură ale uneia dintre părți
cu un anumit sistem statal. Astfel, părțile pot alege doar între înstanțele dintr-un stat membru
în care una dintre ele își are reședința obișnuită sau ale cărui cețățean este una dintre ele.
Dacă litigiul se naște din raporturile dintre soți ori foștii soți, aceștia pot alege ca
instanță competentă să soluționeze litigiile dintre aceste persoane în materie
matrimonială și instanța statului membru pe teritoriul căruia soții au avut reședința
comună pe o durată de minimum un an.
Alegerea instanței competente, trebuie să fie expresă, consemnată în scris, inclusiv în
format electronic; efectul principal al unei astfel alegeri, este caracterul exclusiv al competenței
stabilită convențional, dacă părțile nu au convenit altfel.
Totuși, părțile unui raport juridic de întreținere în situția în care una dintre ele este o
persoană sub 18 ani, nu au capacitatea de folosință și de exercițiu de a încheia un astfel de
acord de alegere a instanței competente.
Pentru eventualitatea în care părțile unui raport juridic care generează obligații de
întreținere nu vor fi procedat la încheierea unei convenții privind stabilirea instanței competente

31
A se vedea: D.Lupașcu , D.Ungureanu, op.cit.,p 186

29
să soluționeze unu litigiu de acest tip, Regulamentul prevede următoarele soluții,
alternative( competență teritorială alternativă):
-Instanța judecătorească de la locul reședintei obișnuite a pârâtului;
-Instanța judecătorească de la locul reședinței obișnuite a creditorului;
-Instanța judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acțiune privind starea
persoanei în cazul în care cererea cu privire la obligația de întreținere este accesorie respectivei
acțiuni, cu excepția situației în care respectiva competență se întemeiază exclusiv pe cetățenia
uneia dintre părți;
-Instanța judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acțiune privind
răspunderea părintească atunci când cererea cu privire la o obligație de întreținere este accesorie
respectivei acțiuni, cu excepția situației în care acea competență se întemeiază numai pe
cetățenia uneia dintre părți.
Chiar dacă o cerere- de tipul celei pe care o avem în vedere în această secțiune- este
introdusă de către reclamant la instanța unui alt stat decât cel stabilit de lege ori prin convenția
părților ca fiind competent, dacă pârâtul se înfățișează la acea instanța cu intenția de a se
judeca și nu de a contesta competența acelei instanței, și cu excepția șituațiilor în care
competența este reglementată prin dispoziții speciale ale Regulamentului, acea instanță
se va putea considera competentă să judece cauza, prin derogare de la regulile mai sus
prezentate.
Regulamentul evocă și un caz de așa numită competență susbsidiară32, și anume în
situația în care nici o instanță dintr-un stat membru sau dintre cele care sunt parte la Convenția
privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotârârilor în materie civilă și
comercială, de la Lugano, din 2007(se au în vedere doar statele care nu sunt membre ale UE
care nu sunt părți ale acestei convenții), nu este competentă, competența va revenii statului
a cărei cetățenie comună o au părțile litigante.
În fine, pentru eventualitatea în care nici una dintre instanțele dintr-un stat membru
nu se declară competentă, prin raportare la regulile instituite prin mentionatul Regulament,
instanțele dintr-un alt stat membru cu care litigiul are legături suficiente pot fi investite
în mod valabil, dacă procedura nu se poate porni și/sau derula în mod rezonabil sau dacă
este imposibil să se desfășoare într-un alt stat terț cu care litigiul are legături strânse.
O astfel de soluție mai este cunoscută sub denumirea de forumul de
33
necesitate(formum necesitatis) .

32
A se vedea, spre exemplu: D.Lupașcu, D.Ungureanu, op.cit.,p. 182
33
Idem.

30
 Regulamentul nr. 4/2009, conține și norme privind soluționarea așa numitelor incidente
procedurale privind competența instanțelor, cum ar fi declinarea competenței,
verificarea admisibilității, litispendența, conexitatea, luarea măsurilor provizorii.
Declinarea competenței va putea intervenii, în situația în care instanța unuia dintre
statele membre sesizată cu o cerere privind obligații de întreținere care intră sub incidența
Regulamentului, constată că nu este competentă, material și/sau teritorial.
Instituția verificării admisibilității cererii bazate pe o obligație de întreținere va
putea funcționa doar atunci când pârâtul care are reședința obișnuită în alt stat membru nu se
prezintă în fața instanței, caz în care instanța sezizată are obligația să suspende derularea
procedurii pânâ când se stabilește cu certitudine dacă pârâtul a primit sau ar fi putut primii
actul de sesizare sau orice alt act echivalent, într-un termen rezonabil și util care să-i permită
formularea apărării.
Situația de litispendență în materia pe care o analizăm poate apare atunci când două
sau mai multe instanțe, dar din state membre diferite, sunt sezizate cu același obiect și cu aceiași
cauză și între aceleași părți. În astfel de situații, ultima instanță sesizată trebuie să suspende
din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate, caz în
care toate celelalte instanțe sesizate după prima instanță au obligația să-și decline
competența în favoarea celei dintâi.
Conexitatea va putea intervenii și va putea fi invocată atunci când două sau mai multe
cereri privind obligații de întreținere, având strânse legături între ele și a căror judecată
împreună se impune pentru a evita soluții contradictorii, sunt introduse la instanțe din state
membre diferite. În astfel de situații, ultima instanță sesizată poate suspenda procedura
până la clarificarea situației.
În ipoteza în care acțiunile conexe se află în fața primei instanțe (în prim grad de
jurisdicție) și dacă acele acțiuni sunt de competența acelei prime instanțe precum și dacă ne
vom afla în situația în care legea care reglementează activitatea acelei instanțe permite
conexarea, la cererea părții interesate instanța sesizată ulterior primei sesizări va putea să-și
decline competența în favoarea primei instanțe.
Măsurile provizorii sau asiguratorii, cum ar fi suspendarea provizorie a
executării unui act, sechestrul asigurător și poprirea asigurătoare, etc, pot fi dispuse și de
instanțele altui stat membru, chiar dacă litigiul este pe rolul instanțelor altui stat, statul solicitat
nefiind competent să soluționeze pe fond litigiul în legătură cu care se solicită luarea unor astfel
de măsuri speciale.
În finalul considerațiilor pe care le-am expus cu privire la legea aplicabilă
obligației de întreținere, se impune să mentionăm că în conformitate cu dispozițiile

31
speciale ale Regulamentului și ale Protocolului hotărârile judecătorești pronunțate
întrunul din statele comunitare ori în acelea cărora le este aplicabil Protocolul, se bucură
de un regim special, în ceea ce privește recunoașterea, forța executorie și punerea în
executare silită în alte state care cad sub incidența reglementărilor menționate. Datorită
unui astfel de regim special, circulația transfrontalieră a respectivelor hotărâri este mult
facilitată34 .
Secţiunea 4. Autoritatea părintească.Protecția copiilor.
4.1.Probleme de ordin general.
Chestiunile care sunt enumerate în titlul acestei secțiuni au o reglementare de drept
internațional privat -cadru conținută de art. 2611 din C.civ.
Să ne reamintim că în conformitate cu prevederile Legii nr. 272/2004 privind protecția
și promovarea drepturilor copilului, prin noțiunea de copil se înțelege persoana care nu a
împlinit 18 ani și nu a dobândit capacitatea de exercițiu deplină, în condițiile legii. Așa
cum a subliniat doctrina, ”copil este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani(art. 38 C.
civ.) precum și minorul care nu a fost emancipat(art. 40C.civ)”35.
Conform legii citate, intră sub incidența sa, și implicit a normelor de drept internațional
privat român, următoarele categorii de copii:
-Copii cetățeni români aflați pe teritoriul românesc și/sau în străinătate;
-Copii apatrizi, aflați pe teritoriul României;
-Copii care solicită sau beneficiază de o formă de protecție în condițiile reglementărilor
legale privind statutul refugiaților în România;
-Copii cetățeni străini aflați pe teritoriul Romaniei, în situații de urgență constatate, în
condițiile legii, de către autoritățile publice competente;
Articolul 483, alin.1 din Codul civil, definește autoritatea părintească ca fiind
”ansamblul de drepturi și de îndatoriri care privesc atât persoana cât și bunurile
copilului și apațin în mod egal părinților”.
Având ca punct de plecare explicațiile anterioare, se impune a reține că noul Cod civil,
așa după cum am menționat deja, conține un singur articol referitor le raporturile juridice cu
elemente de extraneitate care se pot naște cu privire la autoritatea părintească și protectia
copiilor.
În acest sens, art. 2611 prevede următoarele:

34
Pentru o scurtă prezentare a principalelor probleme privind circulația transfrontalieră a hotărarilor
judecătorești pronunțate sub imperiul Regulamentului și a Protocolului, a se vedea, spre exemplu: D.Lupașcu.
D.Ungureanu, op.cit.,p.187-189.
35
M.Avram, op.cit. p. 453.

32
 ”Legea aplicabilă se stabilește potrivit Convenției privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească
și măsurile privind protectia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată
prin Legea nr. 361/2007, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I nr. 895 din
28 decembrie 2007 (denumită, în conținuare, în această secțiune Convenția-n.n), ”.
Așadar, în noua concepție care a stat la baza elaborării noilor norme naționale de
drept internațional privat în materie de autoritate părintească și de protecție a
copiilor, principalul izvor de drept specific este o convenție multilaterală, convenție
ratificată de țara noastră deabia în 2007, cu câteva zile înainte ca România să fii devenit
membru cu drepturi depline al U.E.
În cele ce urmează, vom prezenta, pe scurt, cele mai importante norme conflictuale
privind determinarea legii aplicabile instituite de Convenție, fără a ne referi- decât tangențial-
și la normele conflictuale privind conflictele de jurisdicții pe care le poate genera aplicarea
menționatei Convenții.
4.2.Domeniile în care se aplică Convenția.
Potrivit prevederilor art. 1 din Convenție, aceasta își va putea găsi aplicarea cu privire
la următoarele categorii de probleme:
-determinarea statului ale cărei autorități sunt competente să ia măsurile de protecție a
persoanei sau a bunurilor copilului;
-determinarea legii aplicabile de către autorități în exercițiul competenței lor;
- determinarea legii aplicabile răspunderii părintești36;
-asigurarea recunoașterii și executării unor asemenea măsuri de protecție în toate statele
contractante;
-stabilirea cooperării necesare între autoritățile statelor contractante pentru a asigura
atingerea obiectivelor Convenției.
Sub aspectul categoriilor de persoane cărora li se poate aplica Convenția a și al
duratei maximale de aplicare, aceasta prevede că se va putea aplica doar copiilor din
momentul nașterii și până la împlinirea vârstei de 18 ani.Așadar, Convenția pare a exclude și
ipoteza în care un copil dobândește majoratul prin emancipare ori prin căsătorie, înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani, practic singura limită de timp în care se poate aplica Convenția
fiind împlinirea vârstei de 18 ani.

36
Este util de reținut că Convenția utilizează termenul de răspundere părintească în loc de cel de autoritate
părintească, însă, precizează că termenul de răspundere părintească îl include pe cel de autoritate părintească
sau orice altă relație similară acestei autorități, prin care se determină drepturi, puteri și obligații ale părinților ,
tutorelui sau ale altui reprezentant legal în legătură cu persoana sau bunurile copilului.

33
 4.3.Organele și autoritățile competente de a lua măsuri de protecție a persoanei și
a bunurilor copilului
Cu privire la această problemă Convenția, instituie următoarele reguli și excepții:
1.În principiu, au competența de a institui măsuri de protecție a persoanei copilului și a
bunurilor acestuia, autoritățile judiciare și administrative de la reședința obișnuită a copilului.
Dacă reședința obișnuită a copilului se schimbă în alt stat, autoritățile acestui din urmă stat vor
fi competene să instituie măsurile de protecție necesare;
2. În situația copiilor care din motive diverse au statut de refugiați, a acelora a căror
reședință obișnuită nu poate fi stabilită ori a acelora care din motive de tulburări interne sunt
deplasați pe plan internațional, competența de a lua măsurile de protecție care se impun revine
autorităților din statele unde copii în cauză sunt prezenți datorită consecințelor deplasării lor;
3. Pentru ipoteza unor copiilor în deplasare ori a neînapoierii ilicite în statul reședinței
obișnuite37, autoritățile acestui stat își păstrează competența de a lua măsurile necesare, pânâ
când copilul va dobândi o nouă reședință obișnuită în alt stat membru.
4. În situații exceptionale, dacă autoritatea statului desemnată a fi competentă în
baza oricăreia din regulile și excepțiile expuse anterior, consideră că autoritatea altui stat
( se impune precizarea că acest alt stat nu poate fi decât: fie statul cetățeniei copilului, fie
statul unde sunt situate bunurile copilului, fie statul ale căror instanțe au fost sesizate cu
cereri de divort și/sau de anulare a căsătoriei din care a rezultat copilul, fie statul cu care
copilul are cele mai strânse legături, conform art. 8 alin.2 din Convenție) este mai în
măsură să aprecieze interesul superior al copilului, va putea să solicite acestei din urmă
autorități să accepte sarcina de a lua măsurile care se impun fie să suspende cauza și să
invite părțile implicate să formuleze o cerere de luare a măsurilor de protecție la
autoritatea statului considerat mai bine plasat;
5. Chiar și autoritățile care se consideră a fi mai în măsură să aprecieze interesul superior
al copilului, pot, din proprie initiațivă, să solicite autorităților competente din statul reședinței
obișnuite să le permită luarea de către ele a măsurilor de protecție sau să invite părțile implicate
să formuleze o cerere direct către aceste din urmă autorități, în acest sens.

37
Convenția definește sensul noțiunilor de deplasare sau neînapoiere ilicită a copilului în sensul că cele două
modalități enumerate sunt ilicite dacă: ele se produc cu încălcarea dreptului de încredințare a copilului atribuit
unei persoane sau instituții sau altui organism, separat sau împreună, potrivit legii statului în care copilul își
avea reședința obișnuită, imediat înainte de deplasare ori înapoiere, sau dacă acest drept era exercitat în mod
efectiv, separat sau împreună, la momentul deplasării sau neînapoierii ori ar fi fost astfel exercitat dacă aceste
evenimente nu ar fi suvenit. De menționat că, așa numitul drept de încredințare poate rezulta în special, dintr-o
încredințare de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă ori dintr-un acord în vigoare
potrivit dreptului acelui stat.

34
 6. În oricare din situațiile evocate în cele precedente autoritățile implicate și
interesate au dreptul de face schimb de opinii cu privire la problemele cu care sunt sesizate
sau în care sunt implicate.
Autoritățile devenite competente, în situațiile și condițiile mai sus descrise, pot lua
măsurile de protecție a copilului și a bunurilor acestuia permise de Convenție și de legislatia
națională, cu ocazia solutionării cererilor de divorț ori de anulare a căsătorie. Astfel de
măsuri pot avea și caracter provizoriu.
Măsurile de protecție nu pot fi luate de autoritatea competentă a unui stat contractant,
dacă la momentul începerii procedurii măsuri adecvate situației de fapt au fost solicitate de către
o altă autoritate competentă dintr-un alt stat și dacă decizia cu privire la acele măsuri este în
curs de examinare. Această interdicție nu se va aplica dacă autoritatea acestui ultim stat va
renunța la competența sa.
Este important de reținut că măsurile de protecție luate de către autoritățile competente,
în condițiile Convenției, își mențin valabilitatea chiar dacă s-au schimbat împrejurărarile care
au atras competența unei anumite autorități.
În fine, prin Legea nr. 361/2007, România a formulat două rezerve:
-una cu privire la competența exclusivă a autorităților române de a lua măsuri
pentru protejarea bunurilor copilului aflate pe teritoriul său;
-cea de a doua cu privire la dreptul de a nu recunoaște răspunderea părintească
ori măsurile care nu sunt compatibile cu cele luate de autoritățile sale privind acele
bunuri.
Prin aceiași lege a fost desemnată ca autoritate națională însărcinată cu administrarea
generală a prevederilor Convenției, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor
Copilului iar Tribunalului municipiului București i-a fost atribuit o anumită competență
administrativă specială, în legătură cu aplicarea unor prevederi ale Convenției.
4.4. Norme conflictuale privind stabilirea legii aplicabile răspunderii părintești și
măsurilor privind protecția copiilor.
Cu privire la determinarea propriu–zisă, în diverse situații, a legii aplicabile răspunderii
părintești și măsurilor privind protecția copiilor, Convenția instituie următoarele soluții
conflictuale38:
1.Ca regulă, legea aplicabilă va fi legea statului competent să instituie măsurile de
protecție( este vorba, bineînțeles, de statele contractante, părți ale Convenției);

38
A se vedea, pentru o expunere a soluțiilor conflictuale date de Convenție, spre exemplu: D.Lupașcu,
D.Ungureanu, op.cit.,p. 176-177.

35
 2.Cu titlul de excepție, dacă situația concretă o impune, autoritățile competente vor
putea aplica legea unui alt stat cu care situația copilului și a bunurilor sale are cele mai strânse
legături;
3.În cazul în care are loc o schimbare a reședinței obișnuite, legea noului stat al
reședintei obișnuite se va aplica cu începere de la data modificării menționatei reședințe;
4.Dacă într-o anumită situație se produce o (nouă) atribuire ori încetează răspunderea
părintească a unei anumite persoane, de plin drept, adică fără intervenția autorității judecătorești
sau administrative, legea care se va aplica acelei situații va fi legea statului unde copilul își
are reședinta obișnuită. Relativ la o astfel de ipoteză Convenția mai prevede că dacă, noua
atribuire ori încetarea răspunderii părțintești se va produce( va avea ca izvor juridic) un
acord încheiat între părțile interesate sau doar un act unilateral, legea care va guverna
o astfel ipoteză va fi tot legea statului pe teritoriul căruia copilul își avea reședința
obișnuită, aflată în vigoare la momentul la care acordul ori actul unilateral își produce
efectele;
5.Dacă se produce o schimbare a reședintei obișnuite a copilului, efectele unei astfel de
schimbări, în ceea ce privește răspunderea părintească pe care o avea o anumită persoană
anterior schimbării, vor fi guvernate de legea statului de pe teritoriul căruia copilul și–a
schimbat reședința obișnuită. Așadar, un astfel de conflict mobil de legi se soluționează,
conform prevederilor Convenției, prin aplicarea legii vechi (anterioare, ca spațiu
geografic și juridic);
6.Tot în ipoteza schimbării reședinței obișnuite a copilului, în alt stat, exercitarea
răspunderii părintești, adică exercitarea drepturilor care întră în conținutul acesteia
precum și asumarea obligațiilor aferente, se va reglementa de legea statului noii reședinte
obișnuite;
7.Conform prevederilor art. 18 din Convenție, chiar și în cazul răspunderii părintești
atribuită de plin drept sau prin act juridic(bilateral ori unilateral), în afara intervenției vreunei
autorități judecătorești, această răspundere poate fi modificată, în sensul schimbării
condițiilor de exercitare ori poate fi chiar retrasă, ca efect al aplicării unor măsuri impuse
de exigențele Convenției;
8.Articolul 19 alin.1 din Convenție, instituite o regulă mixtă, ca natură juridică,
de drept substanțial(uniform) și de drept internațional privat, regula care va putea
funcționa doar în cazul în care un anumit act juridic este încheiat între persoane prezente,
respectiv între un terț și o altă persoană care are calitate reprezentantul legal al unui copil, în
conformitate cu legea statului în care actul a fost încheiat actul.
Enunțul acestei reguli este următorul:

36
 ”Validitatea unui act încheiat între un terț și o altă persoană, care ar avea calitatea de
reprezentant legal al copilului potrivit legii statului în care a fost încheiat, nu poate fi contestată
și nici răspunderea terțului angajată pe motivul că cealaltă persoană nu avea calitate de
reprezentant legal al copilului potrivit legii desemnate după regulile de mai sus, afară de cazul
în care terțul a cunoscut ori trebuia să fi cunoscut că răspunderea părintească era reglementată
de această lege”;
9.Articolul 20 din Convenție conține o importantă precizare, cu consecințe juridice
substanțiale:
-De la regulile mai sus expuse, părțile (apartinând de statele contractante) unui
acord cu privire la răspunderea părintească, nu se pot sustrage, nici în ipoteza în care ele
ar fi convenit ca lege aplicabilă acestei instituții legea unui alt stat dar care nu are calitatea
de stat contractant, în sensul Convenției;
10.Și în materia răspunderii părintești și a măsurilor de protectie a copilului, în
principiu, retrimiterea este exclusă.
Prin excepție de la acestă regulă, dacă legea determinată ca aplicabilă potrivit
regulilor stabilite de Convenție este legea unui stat necontractant, lege care trimite la
legea altui stat necontractant care aplică acea lege, soluția de urmat va fi aplicarea acelei
din urmă legi;
11.Refuzul aplicării legii desemnate ca fiind competentă, conform regulilor mai
sus prezentate, poate fi justificat, în sensul prevederilor Convenției, doar atunci când
prin aplicarea legii menționate s-ar produce un rezultat vădit contrar ordinii publice de
drept internațional al statului forului, prin raportare la interesul superior al copilului( a
se vedea art. 22 din Convenție).
4.5. Domeniile în care se va aplica legea desemnată să reglementeze răspunderea
părintească și măsurile de protecție a copiilor.
Potrivit prevederilor articolului 1 din Convenție categoriile de măsuri de protecție a
copiilor care se pot institui în baza acestui act normativ, se pot referi la unul sau mai multe
din următoarele chestiuni:
-Atribuirea, exercițiul și restrângerea, totală sau parțială, a răspunderii părintești precum
și la delegarea acesteia;
-Dreptul de încredințare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului, în
special, dreptul de a hotâri asupra locului de reședință al copilului, precum și dreptul de vizită,
prin care se înțelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt
loc decât reședința obișnuită;
-Tutela, curatela și alte instituții similare;

37
 -Desemnarea și atribuțiile oricărei/oricărui persoane sau organism care are sarcina să se
ocupe de persoana copilului sau de bunurile acestuia, să îl reprezinte ori să-l asiste;
-Plasamentul copilului la familia substitutivă, într-o formă de protecție
instituționalizată;
-Supravegherea de către autoritățile publice a ocrotirii copilului acordate de către orice
persoană căreia i-a fost încredințat;
-Administrarea, conservarea sau acte de dispoziție privind proprietatea copilului.
Prin textul articolului 5 din Convenție sunt stabilite, în mod limitativ, chestiunile
în legătură cu care nu este aplicabilă aceasta, cum ar fi:
-stabilirea ori contestarea filiației;
-deciziile privind adopția, măsurile pregătitoare pentru adopție, anularea ori revocarea
adopției;
-numele și prenumele copilului;
-obligațiile de întreținere etc.
În finalul expunerii noastre pe marginea problematicii răspunderii părintești a măsurilor
de protecție a copiilor, este important să mentionăm că Convenția conține și unele prevederi
privind recunoașterea și executarea măsurilor privind răspunderea părintească și protecția
copiilor, în alte state contractante decât în cele în care s-au dispus astfel de măsuri.
Regula, în această problematică este aceea a recunoasterii de plin drept în alt stat
contractant decât cel în care s-a luat.
Prin exceptie, în fapt, însă, orice persoană interesată va putea cere autorităților
statului unde se poate invoca recunoașterea măsurii luate, să se pronunțe asupra
recunoașterii ori nerecunoașterii unei anumite măsuri luate în alt stat contractant,
autoritatea solicitată fiind obligată să țină cont de constatările de fapt care au îndreptățit
autoritatea din statul emitent să ia respectiva măsură.
Pot exista și categorii de situații în care, totuși, recunoașterea să fie refuzată în mod
justificat, cum ar fi:
- situația în care măsura a fost luată de către o autoritate a cărei competență nu a fost
stabilită în condițiile imperative impuse de Convenție;
- dacă o asemenea recunoaștere este în mod vădit contrară ordinii publice a statului
solicitat, prin raportare la interesul superior al copilului;
-dacă măsura este incompatibilă cu o măsură ulterioară luată de un stat necontractant
unde copilul își are reședinta obișnuită, când această măsură ulterioar îndeplinește condițiile de
recunoaștere a statului solicitat;

38
 -dacă procedura instituită de către anumite articole ale Convenției nu a fost respectată,
etc.
În fine, se mai impun câteva precizări care pun în evidență finalitatea și eficiența
prevederilor Convenției analizate de noi în această secțiune:
-În vederea executării în alt stat contractant măsurile dispune de către autoritatea altui
stat contractant trebuie să fie declarate executorii ori să fie înregistrate în statul unde se dorește
a fi executate, la cererea persoanei interesate, operațiuni care se pot realiza în baza unei
proceduri simple.
-Cu ocazia executării măsurilor dispuse de către alt stat contractant, acesteia nu pot fi
supuse revizuirii, dar declararea caracterului lor executoriu sau declarația de înregistrare pot fi
refuzate, în aceleași categorii de ipoteze în care poate fi refuzată recunoașterea măsurilor
luate39.

39
A se vedea pentru o prezentare a normelor Convenției în materia analizată, spre exemplu: D.Lupașcu,
D.Ungureanu, op.cit, p.177-178

39
 NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND PERSOANA JURIDICĂ.
Sectiunea 1. Consideratii de ordin general.
Înainte de a proceda la prezentarea principalelor probleme pe care le ridică persoana
juridică în dreptul internaţional privat românesc, facem observaţia că, unii autori1 examinează
aceasta instituţie în cadrul condiţiei juridice a străinilor, plecând de la ideea raţională, de
altfel, că persoana juridică care are nationalitatea altui stat decât cel român, trebuie
considerată străină şi, ca atare, în mod firesc, condiţia sa juridică va trebui analizată
alături sau odata cu cea a străinilor persoane fizice.
Alţi autori, însă, analizează problematica persoanei juridice în dreptul
internaţional privat, în cadrul capitolelor dedicate normelor conflictuale aplicabile în
diverse materii, cum ar fi, spre exemplu, în materia dreptului civil2.
În ceea ce ne priveşte, la fel ca aceşti din urmă autori, am urmat structura de
reglementare a noului Cod civil, cu precizarea că, în noua reglementare, problematica
persoanelor juridice în dreptul internațional privat român, este cuprinsă în secțiunea a doua a
capitolului I a Titlului II al Cărții a VII a.
Desigur, dincolo de opţiunile structurale şi metodologice ale diverşilor autori de drept
internaţional privat, prezentarea şi examinarea problematicii generale a normelor juridice care
reglementează instituţia persoanei juridice care participă la raporturi juridice cu elemente de
extraneitate comportă, mai ales în epoca contemporană, un interes teoretic şi practic deosebit,
întrucât, aşa cum remarcă doctrina, „ în etapa actuală, se conturează tot mai mult ideea
potrivit căreia atât în cadrul relaţiilor economice internaţionale, cât şi în raporturile
politice, culturale, sociale ori umanitare, persoanele juridice juridice joacă un rol din ce
în ce mai mare”3
1.1Statutul organic al persoanei juridice.
Este util să ne reamintim că, într-o clasificare care operează cu un criteriu de mare
generalitate, în dreptul românesc, persoanele juridice se clasifică în doua mari categorii:
asociaţii şi instituţii4.
Conform dispoziţiilor art. 2580, alin.1 Cod civil, „statutul organic al persoanei
juridice este cârmuit de legea sa naţională …”. Din păcate, legislatia actuală, după știința
noastră, nu definește în mod direct și explicit noțiunea de ”statut organic al persoanei
juridice”, cu toate că acestei noțiuni și chiar instituții a dreptului persoanelor juridice i se acordă

1
Vezi în acest sens, spre exemplu: A.Fuerea, op.cit.,p141-151
2
A se vedea, în acest sens, spre exemplu, D. Al . Sitaru, op.cit. ,p.177-178.
3
A. Fuerea, op.cit. , p.140
4
Idem, p.141

1
o mare importanță și un mare rol în practica ”vietii„ persoanelor juridice, în doctrină și în
practica judiciară.
Însă, plecând de la prevederile art. 2581 Cod civil, articol care enumeră, cu titlu,
primordial domeniile pe care le reglementează legea statutului organic al persoanelor juridice,
atunci când acea lege este legea aplicabilă, putem să încercâm formularea unei definiții
doctrinare a unei astfel de noțiuni și institutii.
Prin statutul organic al persoanei juridice înțelegem totalitatea drepturilor și
obligatiilor pe care o persoană juridică și asociații/fondatorii ei și le pot exercita respectiv
asuma cu privire ori referitoare la:
-capacitatea de folosință și cea de exercițiu a persoanei juridice;
-calitatea de asociat al persoanei juridice;
-modul de alegere, competențele și funcționarea organelor de conducere ale
persoanelor juridice;
-reprezentarea față de terți a persoanelor juridice prin organele proprii;
-răspunderea persoanei juridice și a organelor ei față de terți;
-modificarea actelor constitutive de către asociați/fondatori;
-dizolvarea și lichidarea persoanei juridice.
În esență, apreciem că statutul organic al oricărei persoane juridice, are în vedere toate
chestiunile de ordine publică și privată vizând condițiile și limitele de manifestare ca subiect
de drept a unei entități juridice căreia legea îi recunoaște calitatea de subiect de drept distinct
de persoana/persoanele care o înființează.
În literatura de specialitate s-a marcat ideea că „statutul organic al persoanei
juridice constituie conţinutul normei conflictuale, iar legătura acestuia cu un anumit
sistem de drept este dată de naţionalitatea persoanei juridice în cauză”5. Sistemul de drept
aplicabil persoanei juridice constituie legea personală a acesteia, statut ce este desemnat
prin noţiunea de lex societatis6.
Caracterul normelor conflictuale care reglementează statutul organic al
persoanelor juridice este unul imperativ, părţile neputând, în principiu, deroga de la ea
decât în limitele permise de lege.
1.2. Naţionalitatea persoanei juridice7.
Naţionalitatea reprezintă pentru persoanele juridice ceea ce cetăţenia reprezintă pentru
persoanele fizice, acest atribut fiind un element de identificare în spaţiu a persoanei juridice.

5
Idem, p. 177.
6
Ibidem.
7
Pentru amănunte privind naţionalitatea şi determinarea acesteia, a se vedea pe larg, I.P.Filipescu, op. cit., p. 242-
253; D.A. Sitaru, op. cit., p. 177-183.

2
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, naţionalitatea este elementul care situează
persoana juridică într-un anumit sistem de drept, exprimând apartenenţa acesteia la un
anumit stat.8
Într-o încercare de a definii conceptul de naţionalitate a persoanei juridice, un cercetător
al domeniului, consideră că „ aceasta reprezintă apartenenţa persoanei juridice la un stat,
exprimând mai mult decât legătura politică dintre o persoană şi stat, ci chiar apartenenţa
persoanei la un stat servind, în ultimă instantă, pentru determinarea statutului juridic al
persoanei”9.
Conform prevederilor art. 225 din Codul civil, ”sunt de naționalite română toate
persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de constituire sau statutului, este
stabilit în România”.
Determinarea naţionalităţii persoanei juridice prezintă relevanţă în materia dreptului
internaţional privat, deoarece, pe această cale, se poate stabili dacă o persoană juridică este
română sau străină.
În funcţie de naţionalitatea persoanei juridice (română sau străină) se stabilesc şi
cele mai semnificative efecte şi reguli juridice izvorâte din activitatea unui astfel de subiect
de drept cum ar fi:
- Persoana juridică străină, în privinţa funcţionării sale pe teritoriul statului
român, este supusă normelor materiale române privind condiţia juridică a străinului,
persoană juridică;
- Pe baza naţionalităţii persoanei juridice se determină şi condiţiile de aplicabilitate
a convenţiilor internaţionale la care România este parte;
- Pe baza naţionalităţii persoanei juridice se determină şi statul care are obligaţia
de a ocroti drepturile acesteia prin mijloace diplomatice.
1.3. Criteriile de identificare a naţionalităţii persoanei juridice
Determinarea naţionalităţii unei persoane juridice se face în funcţie de anumite criterii
care diferă de la un sistem de drept la altul, ceea ce conduce la întrebarea firească: după
sistemul de drept al cărui stat se vor stabili criteriile naţionalităţii?
Criteriile pentru stabilirea naţionalităţii unei persoane juridice se determină în
conformitate cu lex fori, având în vedere faptul că naţionalitatea este o problemă de calificare
primară.Aşadar, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, „criteriul de determinare a

8
D.A. Sitaru, op.cit., p. 177.
9
A. Fuerea, opcit., p.143.

3
naţionalităţii persoanei juridice, este pe planul dreptului internaţional privat, punctul de
legătură al normei conflictuale privind persoana juridică”10.
În doctrină11, s-a arătat că naţionalitatea unei persoane juridice se determină potrivit
anumitor criterii. În dreptul românesc există un criteriu de drept comun şi câteva criterii
speciale aflate în diverse reglementări aplicabile în materie.
Criteriul de drept comun este stabilit de art. 2580, alin. (1) din Codul civil, potrivit
căruia, „statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţională”.
Criteriul la care se referă textul de lege menţionat este sediul social al persoanei
juridice, criteriu în funcţie de care se stabileşte dacă persoana juridică este de naţionalitate
română sau străină, în funcţie de locul situării sediului în ţară sau în străinătate.
Sediul social fiind stabilit potrivit actului constitutiv – așa numitul sediu statutar
– înseamnă că în determinarea acestuia, esenţială este voinţa fondatorilor persoanei
juridice respective, fondatori care îşi manifestă acordul printr-o clauză contractuală
expresă.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, „sediul social trebuie să fie serios, deoarece,
în caz contrar, acesta devine fraudulos, punându-se problema fraudei la lege în dreptul
internaţional privat”12. Într-adevăr, în această materie este posibilă frauda la lege, deoarece
sediul reprezintă un punct de legătură mobil care poate fi deplasat de la un sistem de drept la
altul.
Potrivit doctrinei de specialitate13, criteriul de drept comun se aplică ori de câte ori
pentru determinarea naţionalităţii persoanei juridice nu există o reglementare cu caracter
special, reglementare care să prevadă un alt criteriu.
Criteriile speciale pentru determinarea naţionalităţii unei persoane juridice se întâlnesc
foarte rar în dreptul român şi, din acest motiv, nu o să insistăm asupra acestui aspect. Însă, cu
titlu informativ, mentionăm câteva din criteriile pe care le remarcă literatura de specialitate, ca
fiind utilizate, însă, de legislaţia diferitelor state:
-Criteriul voinței fondatorilor (acest criteriu dă eficienţă maximă principiului
autonomiei de voinţă în materia constituirii de subiecte colective de drept);
-Criteriul locului de înregistrare a actului constitutiv al persoanei juridice (
naţionalitatea este dată de ţara unde se înregistrează noua persoană juridică, chiar dacă sediul
acesteia se va afla în altă tară decât cea de înregistrare);

10
D.A. Sitaru, op. cit., p. 179; Nicoleta Diaconu, Regimul juridic aplicabil persoanei juridice străine, în „Revista
de drept comercial” nr. 2/2005, p. 109.
11
D.A. Sitaru, op.cit., p. 179.
12
Ibidem.
13
N. Diaconu, Regimul juridic aplicabil persoanei juridice străine, în „Revista de drept comercial” nr. 2/2005, p.
110.

4
 -Criteriul plasării centrului activităţii economice a persoanei juridice (se acordă
relevanţă maximă, locului unde este centrul activităţii economice a unei persoane juridice)14.
Facem mentiunea că unul dintre criteriile speciale asupra căruia insistă literatura de
specialitate15 şi care poate avea o anumită utilitate, mai ales în cazul societăţilor transnaţionale,
este criteriul controlului, potrivit căruia naţionalitatea unei persoane juridice se poate
determina în funcţie de următoarele aspecte:
-naţionalitatea capitalului social;
-cetăţenia asociaţilor persoanei juridice în cauză;
-cetăţenia persoanelor în beneficiul cărora persoana juridică îşi exercită
activitatea;
Dintre criteriile speciale reglementate de legislaţia română reţinem criteriul locului
constituirii, consacrat de anumite tratate de asistenţă juridică bilaterale, precum şi acest criteriu
combinat cu cel al sediului social16.
3.1.Stabilirea naţionalităţii persoanei juridice în situaţia în care aceasta are sedii
în mai multe state.
După cum am arătat, în cazul în care o persoană juridică are un singur sediu social,
naţionalitatea acesteia va fi stabilită în funcţie de teritoriul pe care acest sediu se află situat.
În cazul în care o persoană juridică are mai multe sedii în state diferite, pentru
determinarea naţionalităţii persoanei juridice, esenţială este stabilirea sediului real .Prin sediu
real se înţelege locul unde se află centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii
statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de acţionari sau asociaţi din alte state.
În legătură cu noţiunea de sediu real, în literatura de specialitate17, s-a făcut o precizare
deosebit de pertinentă şi utilă, arătându-se că „noţiunea de sediu real nu este opusă celei de
sediu fictiv. Astfel, în cazul în care persoana juridică are sedii în mai multe state, se va avea în
vedere sediul real, ceea ce nu înseamnă că celelalte sedii sunt neapărat simulate”.
1.4. Legea care guvernează sucursala şi filiala.
În privinţa sucursalei, alin. (2)al art .2580 din C.civ prevede că „statutul organic al
sucursalei înfiinţată de o persoană juridică într-o altă ţară este supus legii naţionale a
acesteia”. Din prevederile legale menţionate rezultă fără echivoc că sucursala este supusă
legii naţionale a societăţii mamă.

14
A se vedea pentru o astfel de enumerare şi analiză sintetică, spre exemplu: A.Fuerea, op.cit., p. 146.
15
I.P. Filipescu, op.cit., p. 247; M. Jacotă, op.cit., p. 134
16
Vezi: A. Fuerea, op.cit.,p.146
17
D.A. Sitaru, op. cit., p. 183.

5
 În privinţa filialei, alin. (3) dispune că „statutul organic al filialei este supus legii
statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabilă
persoanei juridice care a înfiinţat-o”.
Se poate observa că filiala nu este supusă legii naţionale a societăţii mamă (a persoanei
juridice care a înfiinţat-o), ci legii statului pe teritoriul căruia şi-a stabilit propriul sediu.
În ceea ce privește distincția fundamentală dintre sucursală și filială, atât în planul
dreptului intern cât şi pe planul dreptului internaţional privat, trebuie observat că sucursala nu
are personalitate juridică în timp ce filiala are o asemenea personalitate (conferită în condiţiile
ordinii de drept a statului pe teritoriul căruia şi-a stabilit sediul statutar).
Spre ilustrare, să reținem că, spre exemplu, art. 43 din Legea nr. 31/1990 privind
societățile, prevede că, ”sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale
societăților comerciale și se înregistrează , înainte de începerea activității lor, în registrul
comerțului din județul în care vor funcționa„, pe când art. 42 din același act normativ,
stabilește că ”filialele sunt societăți comerciale cu personalitate juridică și se înființează
în una din formele de societate enumerate la art. 2 și în condițiile prevăzute pentru acea
formă. Ele vor avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit„
1.5. Legea care guvernează fuziunea persoanelor juridice de naţionalităţi diferite
şi schimbarea naţionalităţii persoanei juridice.
În ceea ce priveşte fuziunea, art. 2584 din Cciv, prevede că „fuziunea unor persoane
juridice de naţionalităţi diferite poate fi realizată dacă sunt îndeplinite cumulativ
condiţiile prevăzute de cele două legi naţionale aplicabile statutului lor organic”.
Bineînţeles, că este vorba de condiţiile de fond şi de formă necesare pentru realizarea
fuziunii, condiţii solicitate de cele două sisteme de drept în prezenţă.
În ceea ce priveşte schimbarea naţionalităţii persoanei juridice, precizăm că nici
Legea nr. 105/1992 și nici noul Cod civil nu conţine prevederi exprese în acest sens. În
acest context să mai reţinem că, schimbarea naţionalităţii persoanei juridice prezintă interes
numai în situaţia în care sediul social(principal) se mută dintr-un stat în altul.
În literatura de specialitate, problema schimbării naţionalitătii a fost soluţionată pe
baza principiului analogiei, principiu bazat pe identitatea de raţiune, propunându-se
aplicarea prevederilor art. 46 din fost Lege nr. 105/1992 cu privire la fuziune18. Ca atare,
pentru valabilitatea unei astfel de operaţiuni de reorganizare a persoanelor juridice, s-a
considerat că este necesar să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de ambele sisteme de
drept în prezenţă (conflict), şi anume:

18
D.A. Sitaru, op. cit., p.185; N. Diaconu, Regimul juridic aplicabil persoanei juridice străine op.cit., p. 111.

6
 -condiţiile de fond şi formă solicitate de legea statului pe al cărui teritoriu şi-a avut
sediul persoana juridică ;
-condiţiile de fond şi formă solicitate de statul pe al cărui teritoriu urmează să-şi
mute sediul persoana juridică în cauză.
Bineînţeles, că schimbarea sediului social nu trebuie să se facă în mod fraudulos (sediul
neserios) şi/sau prin fictivitate (sediul simulat), fraudându-se, pe o astfel de cale, legea de drept
internaţional privat, a unuia ori a ambelor state implicate .
În acest context să reținem că Legea nr. 31/1990, spre exemplu, conține un întreg capitol
de reglementări privind așa numita fuziune transfrontalieră a societăților cu personalitate
juridică și cu scop lucrativ(fostele societăți comerciale).
Articolul 2544, din Legea nr. 31/1990, conține chiar și unele definiții ale noțiunii de
fuziune transfrontalieră. În acest sens, alin.1, prevede că:
”Fuziunea transfrontalieră , în sensul prezentei legi, este operațiunea prin care:
a)una sau mai multe societăți, dintre care cel puțin două sunt guvernate de
legislația a două state membre diferite, sunt dizolvate fără a intra în lichidare și transferă
totalitatea patrimoniului lor unei alte societăți în schimbul repartizării către acționarii
/asociații societății sau societăților absorbite de acțiuni/părți sociale la societatea
absorbantă și eventual, al unei plăți în numerar de maximum 10% din valoarea nominală
a acțiunilor/părților sociale astfel repartizate(fuziunea transfrontalieră prin absorție-
n.nr; sau
b) mai multe societăți, dintre care cel puțin două sunt guvernate de legislația a
două state membre diferite, sunt dizolvate fără a intra în lichidare și transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăți pe care o constituie, în schimbul repartizării către
acționarii/asociații lor de acțiuni/părți sociale la societatea nou înființată și,eventual, al
unei plăți în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acțiunilor/părților
sociale astfel repartizate(fuziunea transfrontalieră prin contopire-n.n);
c)o societate este dizolvată fără a intra în lichidare și transferă totalitatea
patrimoniului său unei alte societăți care deține totalitatea acțiunilor sale/părților sociale
sau a altor titluri conferind drepturi de vot în adunarea generală”.
1.6. Domeniul de aplicare a legii care guvernează statutul persoanei juridice.
Art. 2581 din Codul civil prevede că ”Legea statutului organic al persoanei juridice
cârmuieşte îndeosebi:
- capacitatea persoanei juridice (capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu);
- modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;

7
 - drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat;
-modul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere ale
persoanei juridice;
- reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii;
- răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;
- modificarea actelor constitutive;
- dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice.”
În ceea ce priveşte problema capacității persoanei juridice, astfel cum aceasta este
vâzută în dreptul internațional privat, considerăm ca fiind relevantă o speţă înregistrată în
practica judiciară în materie şi care a fost preluată din literatura de specialitate19. Iată, pe scurt
conținutul principal de idei al acestea:
„Reclamanta „D.”, societate comercială pe acţiuni cu sediul în România, în calitate de
locator, a solicitat instanţei române de judecată, în contradictoriu cu pârâta „R.C.”, societate
comercială cu răspundere limitată cu sediul în România, în calitate de locatar, asociaţii acestei
din urmă societăţi fiind cetăţeni străini, constatarea nulităţii absolute a contractului de locaţiune
încheiat în data de 24 noiembrie1992, pentru considerentul lipsei capacităţii juridice la
momentul încheierii respectivului contract. În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că
înmatricularea societăţii pârâte în registrul comerţului s-a efectuat ulterior încheierii
contractului de locaţiune, respectivul contract având ca obiect un imobil ce are ca destinaţie
sediul social al societăţii pârâte”.
După părerea noastră, această speţă, şi ea destul de lacunară, sub aspectul informaţiilor
necesare şi utile, poate ridica problema dacă, în situaţia în care o societate de naţionalitate
română are toţi asociaţii cetăţeni străini, eventualele litigii dintre o astfel de societate şi o
altă persoană juridică română, născute dintr-un raport de locaţiune sunt litigii cu
elemente de extraneitate sau de drept intern?.
Evident, calitatea de cetăţean străin a unuia sau a tuturor asociaţilor unei societăţi
comerciale de naţionalitate română, în litigiile de genul celui evocat în această speţă, nu
poate constitui un element de extraneitate care să determine posibilitatea apariţiei unui
conflict de legi de genul celui mentionat.
În speţa prezentată, după părerea noastră, litigiul este de drept intern, fiind exclusă
aplicarea normelor de drept internaţional privat.

19
M. Avram, R. Bobei, op.cit., p. 38 ( Curtea Supremă de Justiţie, s. com., dec. nr. 1029 din 25 iunie 1996, în
„Journal du droit international” nr.2/2002, Juris Classeurs, Paris, 2002, p. 515-516)

8
 În ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, suntem de părere că instanţa ar
fi trebuit să respingă acţiunea reclamantei ca fiind nelegală. Nelegalitatea acţiunii este atrasă de
împrejurarea că dreptul comun în materia persoanelor juridice, precum şi dreptul
societăţilor comerciale, practica judiciară şi doctrina relevantă admit şi recunosc
capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu anticipate a unei persoane juridice în curs de
constituire, capacitate limitată la încheierea acelor acte juridice necesare legalei
constituiri. Aşa fiind, în speţă, încheierea unui contract de locaţiune de către pârâtă, contract
având ca obiect un imobil ce are ca destinaţie sediul social al acesteia, reprezintă un act juridic
valabil, în măsura în care au fost respectate şi celelalte cerinţe imperative, privind condiţiile de
fond şi de formă cerute de lege pentru astfel de contracte.
1.7. Despre problematica recunoaşterii persoanelor juridice străine în România.
Fiind creaţii ale voinţei juridice a fondatorilor lor, voinţă juridică căreia legislaţia
fiecărui stat îi recunoaşte o anumită eficientă juridică, în sensul naşterii şi al manifestării ca
subiecte de drept colective, persoanele juridice având naţionalitatea altui stat nu vor putea fi
recunoscute în alt stat, aşa cum sunt recunoscute persoanele fizice, care există ca entităţi fizice,
indiferent de normele juridice care le cârmuiesc calitatea de subiecte de drept individuale.
Plecând de la o astfel de premisă conceptuală majoră, noul Cod civil, prin
prevederile art.2582-2583, reglementează condițiile generale de recunoaştere în România
a persoanelor juridice de naţionalitate străină, făcând o diferenţiere netă între persoanele
juridice cu scop patrimonial şi cele cu scop nepatrimonial20.
Recunoaşterea persoanelor juridice străine, în dreptul internaţional privat românesc,
poate fi de plin drept ori administrativ-judecătorească.
Această operaţiune juridică(adică recunoașterea) este una cu efecte declarative de
drepturi şi constă în aceea că se reţine de către cei în drept existenţa valabilă a unei anumite
persoane juridice şi se recunosc (admit) efectele extrateritoriale ale respectivului subiect
colectiv de drept21.
Ca efect al recunoaşterii, de către statul care face o astfel de operaţiune, persoana
juridică recunoscută, va putea să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile pe care i-le
conferă statutul său organic, însă cu limitările pe care le impune legislaţia statului care a
efectuat recunoaşterea ( se vedea, în acest sens, prevederile art. 2583 din C.civ.).
Astfel, potrivit prevederilor art. 2582 alin.(1), persoanele juridice cu scop patrimonial
(lucrativ) (exemplul cel mai reprezentativ sunt societăţile cu personalitate juridică având

20
Pentru o prezentare şi analiză a problematicii recunoaşterii persoanei juridice străine în dreptul românesc, a se
vedea, spre exemplu: S.Dumitrache; Persoana juridică în dreptul internaţional privat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti
21
Vezi în acest sens: A. Fuerea, op.cit., p-147.

9
naţionalitatea altor state), valabil constituite în statul a cărui nationalitate o au, sunt
recunoscute de plin drept, fară nici o formalitate specială dacă, aşa cum subliniază
doctrina, sunt îndeplinite cumulativ cel putin 3 condiţii:
-subiectul recunoașterii să fie un subiect colectiv de drept, respectiv o aşa numită
persoană morală (juridică);
-persoana juridică respectivă să fie constituită valabil, potrivit legii care-i
guvernează statutul său organic;
-ordinea publică de drept internaţional privat român să nu oprească recunoaşterea
respectivei persoane juridice22.
Desigur, recunoaşterea de plin drept a unei persoane juridice cu scop
patrimonial/lucrativ, nu scuteşte pe reprezentanţii acesteia, legali ori convenţionali, de obligaţia
de a prezenta celor interesaţi documentele legale, având conţinutul şi forma cerută de legea
statutului organic al persoanei juridice respective inclusiv, la solicitare, cu apostila autorităţii
care a întocmit, autentificat, legalizat şi/sau înregistrat, după caz, respectivele acte.
Cât priveşte recunoaşterea persoanelor juridice străine cu scop
nepatrimonial/nelucrativ (în general, asociațiile şi fundaţiile de diverse tipuri), potrivit
prevederilor alin.2 al art. 2582 o astfel de operaţiune poate fi realizată în România doar cu
condiţia aprobării prealabile a Guvernului (pentru acest motiv am numit această formă
de recunoaştere ca fiind şi una administrativă nu numai judecătorească), urmată de o
hotărâre judecătorească, dar numai sub condiţia reciprocitaţii, chiar şi numai de fapt,
apreciem noi, în ţara a cărei nationalitate o are persoana juridică în cauză.
Pentru a putea motiva actele juridice mentionate, autoritătilor în cauză (Guvern si
instanţa de judecată competentă teritorial) vor trebui să li se prezinte de către cei îndreptăţiţi,
documente din care să rezulte că:
-persoanele juridice respective sunt legal constituite în ţara a cărei naţionalitate o
au (respectiv, sa fie potrivit legii naţionale o persoană juridică non profit);
-scopurile statutare pe care le urmăresc nu contravin ordinii sociale şi economice
din România.
Hotărârea de recunoaștere a unei persoane juridice străine, fără scop
patrimonial/lucrativ, se va publica în Monitorul Oficial României şi într-un ziar central,
respectiva hotărâre judecătorească fiind supusă doar apelului, cale de atac ce poate fi exercitată
(de către orice persoană interesată) în termen de 30 zile de la data ultimei publicări, sub motivul
neîndeplinirii oricăreia din cerințele legale impuse de alin.2 al art. 2582 .

22
A se vedea: S. Dumitrache, op.cit.,p. 82-83

10
 În fine, modificarea persoanelor juridice străine, în lipsa unor prevederi legale
exprese în acest scop, potrivit principiului simetriei formal- juridice, va putea fi recunoscută
în România, de plin drept, în cazul persoanelor juridice cu scop patrimonial/lucrativ, şi
administrativ- judecătoreste, în cazul celor fără scop patrimonial/nelucrativ.
Pentru eventualitatea în care, modificarea oricăreia dintre persoanele juridice
străine recunoscute în România se va fi realizat în baza unei hotărâri judecătoreşti
străine, pentru a-şi produce efecte extrateritoriale acele hotărâri vor trebui mai întâi
recunoscute în România, conform dispoziţiilor legale ( a se vedea prevederile speciale a
noului Cod de procedură civilă).23

NORMELE CONFLICTUALE PRVIND BUNURILE

Secțiunea 1. Noţiuni de ordin general.
În noua legislaţie generală privind raporturile juridice civile a fost introdusă o
binevenită definiţie a noţiunii de bun, ce-i drept, destul de sumară și generală, astfel încât,
după părerea noastră, anumite categorii de bunuri nu vor putea fi cuprinse, fără rezerve,
în limitele acesteia. În această chestiune, art.535 din noul Cod civil, definește bunurile, în
general, ca fiind ”lucruri, corporale sau necorporale, care constituie obiectul(material ori
juridic-n.n) al unui drept patrimonial”. Din fericire, pentru complinirea conținutului de idei al
definiției legale a noțiunii de bun, noul Cod civil conține definiții și clasificări relevante ale
diferitelor categorii de bunuri precum și regulile generale care le configurează regimul
juridic cadru.
Într-o definiție doctrină clasică, prin noțiunea de bun se înţelege „o valoare economică
ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi este susceptibilă de
apropriere sub forma dreptului patrimonial”24. Desigur, o astfel definiție doctrinară își are
utilitatea și credibilitatea ei, indiferent de momentul la care a fost emisă, pentru că,
esențial pentru a defini noțiunea de bun, ni se pare a fi utilitatea socio-umană precum și
posibilitatea de a fi apropriat, în condițiile regulilor emise de societatea juridicește
organizată, la un anumit moment istoric.
De asemenea, reamintim că prin drept real înţelegem acel drept subiectiv, în baza căruia
titularul său exercită atributele asupra unui bun determinat, fără a fi necesară intervenţia altei
persoane.

23
Vezi în acest sens: S. Dumitrache, op.cit., p.87-90.
24
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a V-a revăzută şi
adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Casa de editură şi presă ŞANSA S.R.L., Bucureşti, 1998, p. 98.

11
 Este util să remarcăm împrejurarea că, referitor la regimul juridic general al bunurilor
reglementate de dreptul civil român, noul Cod civil prin art. 542, instituite două reguli, după
părerea noastră fundamentale și foarte importante, chiar și pentru dreptul internațional
privat român, îndeosebi, atunci când acest drept se aplică ca lex causae sau ca lex fori, pentru
trasarea noii configurații juridice a fizionomiei juridice a instituției bunurilor :
Prima regulă este cea conținută de alin.1, conform căreia, ”dacă nu se prevede
altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile și drepturile reale asupra
acestora„. Cea de-a doua regulă, este cea enunțată de alineatul al doilea, potrivit căreia,
”Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor
referitoare la bunurile mobile”.
În economia dreptului conflictual românesc actual, aplicabil raporturilor juridice având
ca obiect derivat bunuri de natură diversă, prezintă o relevantă deosebită următoarele
reguli sau legi cu aplicație generală :
1. 2. Legea situaţiei bunurilor.
Așa numitul statut real – instituţie care cuprinde totalitatea drepturilor reale ce poartă
asupra bunurilor (privite individual sau ca universalităţi) – este supus legii locului unde este
situat bunul, mai exact legii ţării unde aceste bunuri se găsesc (lex rei sitae sau lex situs)25.
Statutul real constituie conţinutul normei conflictuale lex rei sitae, iar locul unde
bunul se află sau este situat constituie punctul de legătură.
Potrivit doctrinei, fundamentul acestei reguli "rezidă în interesul pe care statul îl are
de a stabili regimul juridic al bunurilor de pe teritoriul acestuia, deoarece un stat nu poate
admite, în principiu, ca un bun aflat pe teritoriul său (în special terenurile şi construcţiile) să fie
reglementat de o lege străină. De asemenea, regula lex rei sitae îşi găseşte explicaţia şi în
asigurarea securităţii operaţiilor juridice privind bunurile în cadrul aceluiaşi stat"26.
În ceea ce priveşte sediul materiei, precizăm că această regulă a fost reglementată
iniţial, în art. 2, alin. (1) din anteriorul Cod Civil care prevedea că „numai imobilele aflătoare
în cuprinsul teritoriului României sunt supuse legilor române chiar când ele se posedă de
străini”27. Această regulă a fost instituită înainte de actualul Cod civil, prin art. 49 din fosta

25
A se vedea, spre exemplu, pentru o astfel de afirmație: I.Macovei, op.cit.p,. 167
26
I.P. Filipescu, op. cit., p. 304.
27
În literatura de specialitate, s-a arătat „că art. 2 din Codul civil cuprindea o normă conflictuală unilaterală,
reglementând deci numai un aspect al conflictelor de legi, şi anume cazul când imobilul se găsea în ţara noastră şi
aparţinea unui străin, fără a se preocupa de situaţia inversă, când imobilele s-ar afla în străinătate şi ar aparţine
unui cetăţean român. Dreptul internaţional privat român aplica, şi în acest ultim caz, legea situaţiei bunului, cu alte
cuvinte, textul menţionat era interpretat în sensul că exprimă norma conflictuală lex rei sitae. De asemenea, textul
de lege menţionat se referea numai la imobile, lăsând de o parte conflictele de legi privind bunurile mobile. Cu
toate acestea, dreptul internaţional privat român aplica şi bunurilor mobile corporale privite individual (ut singuli)
legea situaţiei lor. Prin urmare, mobilul corporal situat în ţara noastră era cârmuit de legea română chiar dacă
aparţinea unui cetăţean străin, deci era cârmuit de legea statului unde se găsea” (I.P. Filipescu, op. cit., p. 305).

12
Lege nr. 105/1992, potrivit căruia “posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale
asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea se
află sau sunt situate, afară numai dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel”. Trebuie să
precizăm că textul de lege menţionat avea în vedere atât bunurile imobile cât şi pe cele
mobile. În acest sens, în literatura de specialitate, s-a arătat că „distincţia terminologică pe care
legea o face între locul unde bunurile se află şi cel unde acestea sunt situate se explică prin
aceea că prima noţiune priveşte bunurile mobile, iar a doua pe cele imobile”28.
Potrivit prevederilor noului Cod civil, art. 2613, ”posesia, dreptul de proprietate și
celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanții reale, sunt cârmuite de
legea locului unde acestea sunt situate sau se află, afară numai dacă prin dispoziții speciale
nu se prevede altfel”.
De asemenea, este de menţionat faptul că norma conflictuală privind statutul real
are, în principiu, caracter imperativ. Apreciem că „în principiu” deoarece există şi o
excepţie, după socotința noastră, consacrată, în prezent de art. 2634, alin.1 din noul Cod civil,
conform căreia, ”o persoană poate să aleagă, ca lege aplicabilă moștenirii în ansamblul ei-
legală sau testamentară, fără distincție- n.n.) legea cetățeniei sale”. Așadar, s-ar părea că lex
voluntatis poate funcționa chiar și în această materie, putând viza chiar și situația bunurilor,
imobile sau mobile, cu atât mai mult cu cât utilizarea regulii conflictuale lex voluntatis exclude
retrimiterea29.
Suntem de părere că, prin alegerea legii cetățeniei, ca lege aplicabilă moștenirii în
ansamblul ei, nu se poate aduce atingere, totuși, regulii lex rei sitae, în sensul că
imobilelor succesorale să nu se aplice legea țării pe teritoriul căreia sunt situate ci legea
cetățeniei aleasă de decujus.
Alineatul al doilea al art. 2613, conține calificarea legală a bunurilor de natura
platformelor și a altor instalații durabile de exploatare a resurselor submarine situate pe
platoul continental al unui stat. Astfel de bunuri sunt considerate, în înțelesul normelor
conflictuale privind bunurile, ca fiind bunuri imobile, chiar dacă prin natura lor pot fi mutate
dintr-un loc în altul prin tractare sau dezasamblare.
Secțiunea 2. Domeniul de aplicare a regulii lex rei sitae.
Doctrina de drept internațional privat, anterioară noului Cod civil, s-a exprimat în sensul
că, legea statului pe teritoriul căruia se găseşte sau se află bunul reglementează
următoarele probleme care alcătuiesc statutul real:

28
D.A. Sitaru, op. cit., p. 189.
29
Pentru o analiză a problematicii legii aplicabile succesiunii, în condițiile noului Cod civil și ale unor
reglementări comunitare, a se vedea, spre exemplu: I.Popa, Drept civil. Moșteniri și liberalități, Editura
Universul Juridic, București 2013, p. 534 și urm.

13
 - Bunurile asupra cărora pot exista drepturi reale.Această clasificare are în vedere
bunurile mobile şi imobile, respectiv determinarea categoriilor de mobile (prin natura lor, prin
anticipaţie, prin determinarea legii) şi imobile (prin natura lor, prin destinaţie, prin obiectul la
care se aplică), precum şi a altor categorii de bunuri (corporale şi incorporale, fungibile,
nefungibile etc.).
În privinţa clasificării bunurilor în mobile şi imobile, art. 50 din fosta Lege nr. 105/1992
prevedea că „natura mobiliară sau imobiliară, cât şi conţinutul drepturilor reale asupra bunurilor
se determină în conformitate cu legea locului unde se află sau sunt situate”.
După cum se poate observa, art. 50 din fosta Lege nr. 105/1992 consacra o excepţie de
la calificarea după lex fori, în acest caz, fiind în prezenţa unei calificări secundare, care se face
în funcţie de legea locului situării bunului. Rezultă că, în această situaţieDe altfel, trebuie
observat că noul Cod civil prin prevederile art. 536-549, conține definiții și clasificări, inclusiv
calificări ale diverselor categorii de bunuri, chiar și ale produselor bunurilor, astfel încât, dacă
legea română va fi determinată ca lex causae, calificarea diferitelor categorii de bunuri se va,
lex causae este legea situaţiei bunului. Din păcate, noul Cod civil nu a reluat regulile citate
astfel încât, aprecierea noastră este una de ordin doctrinar, fără un suport legal expres au
explicit.
face după legea română,o astfel de operațiune fiind-totuși- una de calificare secundară,
după părerea noastră.
- Drepturile reale.Regulile conflictuale privind astfel de tipuri de drepturi se extrag din
prevederile art. 2613 alin.1 din noul Cod civil, potrivit cărora legea situaţiei bunurilor ori a
locului unde se află guvernează, posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale
asupra bunurilor, inclusiv cele de garanții reale, subînţelegându-se dintr-un astfel de enunț,
bineînţeles, drepturile reale principale, inclusiv dezmembrămintele dreptului de proprietate .
Având în vedere aceste aspecte, în literatura de specialitate anterioară noului Cod civil,
s-a arătat că un cetăţean străin nu ar putea pretinde existenţa unui drept real asupra unui bun
situat în România pe motiv că legea lui naţională cunoaşte un asemenea drept, dacă legea
română nu-l admite. Dimpotrivă, un cetăţean român poate avea asupra unui bun situat în
străinătate un drept real necunoscut de legea română, dar admis de legea situaţiei bunului30.
-Constituirea, dobândirea, transmiterea şi stingerea drepturilor reale.Doctrina consideră
că sunt supuse legii locului situării bunului următoarele probleme :
-Dobândirea drepturilor reale prin modurile originare (ocupaţiunea, accesiunea,
uzucapiunea, înscrierea în cartea funciară), precum şi modurile de stingere a acestor drepturi
(spre exemplu, prescripţia extinctivă, exproprierea, rechiziţia, confiscarea).

30
I.P. Filipescu, op. cit., p. 311.

14
 - Dobândirea şi ransmiterea drepturilor reale prin act juridic unilateral sau bilateral
(testamentul, contractul etc.).
- aspectele care aparţin statutului real cum ar fi tradiţiunea, suportarea riscului lucrului,
t
formele de publicitate prin care se constituie, modifică, transmit sau se sting drepturi
asupra bunurilor corporale etc.
În ceea ce privește aspectele de natură personală, se apreciază că acestea sunt supuse
altei legi decât cea a locului situării bunului. Spre exemplu, în cazul contractului care are ca
obiect al obligațiilor un bun mobil sau imobil, capacitatea de a contracta este guvernată de
legea personală (lex personalis) a persoanei fizice (lex patriae, lex domicilii) sau, dacă este
vorba de o persoană juridică, capacitatea sa de contracta este guvernată de lex societatis. De
asemenea, aşa cum am mai arătat, condiţiile de formă ale actului sunt gu e de legea care
reglementează pe fond actul juridic în cauză.
În fine, mai precizăm că, în lipsa unei legi alese prin consens de către părţi, condiţiile
vernat
de fond şi efectele unui contract care are ca obiect un drept imobiliar sau un drept de
folosinţă temporară asupra unui bun imobil se consideră a avea legăturile cele mai strânse cu
legea statului unde imobilul în cauză se află situat, aplicându-se astfel lex rei sitae, ca efect al
unei localizări obiective a unor astfel de raporturi juridice.
Secțiunea 3. Legea aplicabilă unor ipoteze (chestiuni) speciale privind bunurile și
masele de bunuri.
3.1. Legea aplicabilă unui patrimoniu de afectațiune.
Articolul 2614, din noul Cod civil, are ca obiect al reglementărilor sale, situația unui
patrimoniu de afectațiune, adică al unei mase patrimoniale afectate unei destinații speciale,
profesionale sau de altă natură. În acest context, se ne reamintim că, în conformitate cu
prevederile art. 31 alin.3 din noul Cod civil, ”patrimoniile de afectațiune sunt mase patrimoniale
fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al Cărții a III a, cele afectate unei profesii
autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii”.
Cu privire la acest tip de patrimoniu, care, în esență, este rezultatul unei forme de
divizare a patrimoniului permisă de lege, doar în anumite situații, textul art. 2614, prevede că
legea aplicabilă unei astfel de diviziuni a patrimoniului, ar trebui să fie legea statului cu care
acea masă patrimonială are cele mai strânse legături. Așadar, legiuitorul român a optat pentru
un criteriu de localizare obiectivă a raporturilor juridice privind patrimoniul de afectațiune.
Desigur, poate ar fi fost de dorit, ca tot legiuitorul să fie cel care ar fi trebuit să definească

15
(legal) sensul expresiei ”cele mai strânse legături„.În lipsa unei definiții legale, se vor putea
utiliza criterii doctrinare ori desprinse din practica judiciară relevantă.
3.2 Legea aplicabilă revendicării și dobândirii prin uzucapiunie a unor categorii
de bunuri.
Articolul 2615 prin cele 3 alineate ale sale, reglementează problematica legii aplicabile
revendicării bunurilor mobile, cu referire exclusivă la bunurile furate sau exportate ilegal.
Cu privire la această chestiune, alineatul 1 prevede că revendicarea unui bun furat sau
exportat ilegal este supusă,”la alegerea proprietarului originar, fie legii statului pe teritoriul
căruia se afla bunul la momentul furtului sau exportului, fie legii statului pe teritoriul căruia
se află bunul la momentul revendicării”. După cum se poate observa, legiuitorul român, având
în vedere punctele de legătură mobile care pot fi prezente în această materie, a instituit o normă
conflictuală bilaterală, care permite celui interesat să aleagă între două legi, evident, balanța
putând înclina în favoarea legii celei mai avantajoase, în raport cu problematica pe care o
presupune o revendicare mobiliară a unui bun furat sau exportat ilegal.
Această importantă și decisivă opțiune poate fi însă anihilată ori lipsită de efecte, în
situația în care legea statului pe teritoriul căruia se afla bunul revendicat la momentul furtului
sau exportului, nu prevede măsuri de protecție a terților posesori de bună credință, caz în care
aceșția ar putea invoca-conform opțiunii lor, de această dată- protecția pe care le-ar putea
conferi legea pe teritoriul căruia se află bunul furat sau exportat ilegal la momentul revendicării.
Alineatul 3 al art.2615, conține o soluție normativă a problemei expuse, cvasi- inutile,
deoarece reglementările alineatelor 1 și 2, după aprecierea noastră, sunt suficient de generale
pentru a putea cuprinde toate categoriile de bunuri mobile, indiferent de categoriile de
patrimonii de care aparțin. În acest sens, alineatul citat prevede că dispozițiile(soluțiile
conflictuale instituite de alineatele 1 și 2) sunt aplicabile și bunurilor furate sau exportate ilegal
din patrimoniul național cultural la unui stat.
Alternativ revendicării, ca mijloc de apărare și realizare a dreptului de proprietate asupra
bunurilor mobile, articolul 2616, instituite importante norme conflictuale bilaterale privind
ipoteza pierderii respectiv a dobândirii dreptului de proprietate ca urmare a uzucapiunii asupra
mobilelor. În această problemă, alineatul 1 statuează că ”uzucapiunea este cârmuită de legea
statului unde bunul se afla la începerea termenului de posesie, prevăzut în acest scop”.
Alineatul al doilea, are în vedere situația în care bunul supus pericolului uzucapiunii a
fost adus în alt stat, după momentul începerii curgerii termenului în care dreptul asupra acelui
bun poate fi uzucapat, conform legii statului în care se împlinește termenul de uzucapiune.
În astfel de situații, soluția conflictuală la care s-a oprit legiuitorul român este aceea că
uzucapantul poate să ceară să se aplice legea celui din urmă stat, adică a aceluia pe teritoriul

16
căruia bunul fiind adus, se împlinește termenul de prescripție achizitivă (uzucapiune). Condiția
suplimentară pentru a putea fi aplicabilă o astfel de opțiune este aceea ca la împlinirea
termenului de uzucapiune să fie reunite(îndeplinite), cu începere de la data deplasării bunului
în statul secund, etc, toate condițiile instituite de legea acestui din urmă stat.
Secțiunea 4. Legea aplicabilă bunurilor mobile corporale.
4.1.Legea aplicabilă bunurilor mobile corporale care își schimbă locul de
amplasare.
În ceea ce priveşte constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra
bunurilor mobile corporale este posibilă apariţia unui conflict mobil de legi, în situaţia în care
locul iniţial al situării bunului a fost schimbat anterior momentului când a avut loc faptul
generator, modificator, sau extinctiv al dreptului în cauză. Soluţia acestui conflict mobil de legi
ne-o oferă prevederile art. 2617 din noul Cod civil, potrivit cărora “constituirea, transmiterea
sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a schimbat aşezarea sunt cârmuite de
legea locului unde acesta se află în momentul când s-a produs faptul juridic care a generat,
modificat sau stins dreptul respectiv”.
O altă situaţie care poate genera un conflict mobil de legi este aceea a dobândirii unui
drept real pe cale de uzucapiune, atunci când bunul a fost mutat, în acceptiunea juridică a
notiunii, dintr-un stat în altul pe parcursul uzucapiunii. Bineînţeles că, această situaţie se referă
la ipoteza în care un bun imobil, ca urmare a unei restructurări teritoriale “de hotare”, intră în
limitele teritoriale ale unui alt stat, şi nicidecum la ipoteza mutării bunului imobil care din punct
de vedere material este (teoretic)imposibil.
4.1.Cu privire la legea aplicabilă bunurilor în curs de transport, problematica este
reglementată de art. 2618.
Potrivit prevederilor alineatului 1, ca principiu, ”bunul aflat în curs de transport este
supus legii statului de unde a fost expediat, afară numai dacă :
părțile interesate au ales prin acordul lor, o altă lege care devine astfel aplicabilă ;
bunul este depozitat într-un antrepozit sau pus sub sechestru, în temeiul unor măsuri
asiguratorii sau ca urmare a unei vânzări silite, în aceste cazuri fiind aplicabilă, pe perioada
depozitului sau sechestrului, legea locului unde bunul a fost așezat temporar ;
bunul face parte dintre cele personale ale unui pasager, fiind în acest caz supus legii
sale naționale”.
După cum se poate lesne observa și deduce, legiuitorul român a optat pentru soluții
alternative raționale, de altfel, începând cu lex loci expediționis, continuând cu lex voluntatis
și terminând cu lex patrie, în raport cu punctele de legătură mobile cele mai relevante pentru
fiecare categorie de situații.

17
 Pentru ipoteza unui raport juridic obligațional- contractual- vizând un bun mobil
destinat exportului dacă părțile contractante au convenit instituitea rezervei drpetului de
proprietate asupra bunului exportat (vândut), în lipsa unei legi alese de părți se va aplica asupra
acestei rezerve, legea statului exportator, soluție identică cu situația în care se aplică legea
statului de care aparține vânzătorul(lex venditoris).
4.2.Legea aplicabilă mijloacelor de transport.
Relativ la problematica conflictuală a unor astfel de categorii de bunuri, articolul 2620
instituie următoarele reguli alternative:
”Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de
transport sunt supuse :
legii pavilionului de care îl arborează nava(maritimă sau fluvială-n.n) sau legii statului
de înmatriculare a aeronavelor (avioane și elicoptere-n.n) ;
legii aplicabile statutului organic al întreprinderii de transport pentru vehiculele
feroviare și rutiere din patrimoniul”.
Alineatul al doilea conține o precizare utilă, în sensul că oricare dintre legile enumerate
la alineatul 1, punctele a) și b) se va aplica atât bunurilor mobile aflate în mod durabil la bord,
așa numitele echipamente necesare navelor, care întră în dotarea lor tehnică, în temeiul
afectațiunii acelor bunuri, cât și creanțelor născute în legătură cu anumite cheltuieli generate
de operațiunile de asistență tehnică, întreținere, reparații sau de renovare a mijloacelor de
transport respective.
Textul articolului 2621, are ca obiect al reglementărilor sale, domeniile care intră sub
incidența legii pavilionului navei sau aeronavei. În această privință regulile specifice sunt
următoarele :
”Legea pavilionului navei sau statului de înmatriculare a aeronavei cârmuiește
îndeosebi:
puterile, competențele și obligațiile comandantului navei sau aeronavei ;
contractul de angajare a personalului navigant, dacă părțile nu au ales o altă lege
aplicabilă ;
răspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru faptele și
actele comandantului și echipajului;
drepturile reale și de garanție asupra navei sau aeronavei, precum și formele de
publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se transmit și se sting asemenea drepturi„
4.3.Legea aplicabilă titlurilor de valoare.
Problematica conflictuală a unei astfel de importante categorii de bunuri este
reglementată, la nivel general, de articolele 2622-2623 din noul Cod civil. Mai întâi, să ne

18
reamintim că potrivit doctrinei, titlul de valoare este văzut a fiind ”un înscris denumit și titlu
în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul
arătat în înscris”31.
Din examinarea acestei definiții doctrinare și în lipsa uneia legale, s-ar putea deduce că
titlurile de valoare sunt înscrisuri, inclusiv în format electronic, care se caracterizează printr-o
anumită literalitate și care încorporează dreptul care este consemnat în acel înscris.
Să mai reținem că tot doctrina este cea care operează unele clasificări ale categoriei
economico-juridice a titlurilor de valoare, în raport cu diverse criterii. Spre exemplu, în
viziunea unui specialist al dreptului comercial, după criteriul conținutului specific, titlurile de
valoare s-ar putea diviza în mai multe categorii cum ar fi:
-acțiuni, obligațiuni, instrumente financiare derivate sau orice alte titluri de credit
calificate ca atare de către autoritatea de domeniu- Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (în
prezent A.S.F)- toate acestea fiind incluse în categoria mai largă a valorilor mobiliare;
- efectele de comerț, de tipul cambiilor, biletelor la ordin a cecurilor;
-titluri reprezentative ale mărfurilor primite spre transport ori spre depozitare, de tipul
conosamentelor, al recipiselor de depozit și al warantelor, etc.
După un alt tip de criteriu, respectiv acela al modului de determinare și individualizare
a titularului titlului, adică a acelei persoane care are dreptul să-l posede și să–l valorifice,
titlurile de valoare pot fi nominative, la purtător, ori la ordin32.
Din perspectiva unor astfel de aspecte de ordin teoretic și doctrinar, legiuitorul român
din 2009 a consacrat problematicii conflictuale pe care o pot genera astfel de bunuri, articolele
2622 și 2623 din noul Cod civil.
Prima normă conflcituală avută în vedere este aceea prevăzută de textul alineatului 1 al
art. 2622, conform căreia, ”emiterea de obligațiuni, nominative sau la purtător este supusă legii
aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente”.
Cea de a doua vizează condițiile și efectele transmiterii unui titlu de valoare și este
conținută de textul alineatului al doilea al articolului citat. Respectivele condiții pot fi supuse
uneia dintre următoarele categorii de legi, în mod distinct și diferentiat, după cum urmează :
Legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cât privește titlul
nominativ ;
Legii locului de plată a titlului la ordin;

31
St.D.Cărpenareu, Drept comercial român. Ediția a II a revizuită și completată, Editura ALL Educțional
București 1998, p.463
32
Idem, p. 464

19
 Legii locului unde se află titlul la purtător în momentul transmiterii, în raporturile dintre
posesorii succesivi, precum și dintre aceștia și terțele persoane;
Textul articolului 2623, cu cele două alineate ale sale, este consacrat regulilor privind
stabilirea legii aplicabile titlurilor reprezentative ale mărfurilor, primite spre a fi transportate,
transportate ori primite spre de a fi depozitate.
Potrivit doctrinei, ”titlurile de valoare reprezentative încorporează un drept real asupra
unei cantități de mărfuri determinate aflate în depozit sau îmbarcată pe navă pentru a fi
transportată.Titlurile reprezentative, cum ar fi conosamentul, recipisa de depozit și warantul,
se subrogă și circulă în locul mărfurilor pe care le reprezintă”33.
Alineatul 1 stabilește, cu valoare metodologică, regula potrivit căreia ”legea menționată
expres în cuprinsul unui titlu de valoare stabilește dacă acesta întrunește condițiile spre a fi un
titlu reprezentativ al mărfii pe care o specifică. În lipsa unei asemenea precizări, natura titlului
se determină potrivit legii statului în care își are sediul întreprinderea emitentă”.
Alineatul a doilea, are în vedere ipoteza în care titlul invocat cu privire la un anumit
drept, reprezintă marfa în legătură cu care este emis, situație în care ”legea care i se aplică, în
calitatea sa de bun mobil, potrivit alin.(1), cârmuiește drepturile reale referitoare la marfa pe
care o specifică”.
Secțiunea.5. Legea aplicabilă bunurilor incorporale.
Din păcate, nici în prezent, această categorie de bunuri nu este definită de către legiuitor,
astfel încât, este necesar să avem în vedere diferitele definiții doctrinare, emise de-a lungul
timpului. În acest sens, am putea reține că ”bunul corporal este acela pe care îl percepem cu
propriile simțuri, în materialitatea sa……Bunul necorporal(sau incorporal-n.n), prin opoziție
nu are o existență materială”34.
Având în vedere astfel de premise teoretice, art. 262435, prin cele două alineate ale sale,
instituie două reguli conflictuale cu privire la operele de creație intelectuală36, în general, ca
fiind cele mai importante categorii de bunuri incorporale.
Prima regulă este enunțată de alineatul 1, și are următorul conținut :

33
I.Macovei, op. cit., p. 178
34
R.Matefi, în T.Prescure și R.Matefi, Drept civi., Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, 2012,
București, p.98.
35
Pentru o analiză a problematicii normelor conflictuale de drept intern și comunitar, privind drepturile de autor,
a se vedea, spre exemplu: A.Circă, Protecția drepturilor intelectuale.Actualități și perspective. Editura Universul
Juridic, București, 2013, p. 284 și urm.
36
Conform doctrinei de specialitate, ”prin proprietate intelecutuală înțelegem drepturile asupra creațiilor
intelectuale din domeniile științific, literar și artistic, pe de o parte și domeniul industrial pe de altă parte, la care
se adaugă drepturile asupra semnelor distinctive.Conform concepției tradiționale, dreptul proprietatii
intelectuale cuprinde proprietatea literară și artistică și proprietatea industrială”(A.Circă, op.cit. p. 11).

20
 ”Nașterea, conținutul și stingerea drepturilor de autori asupra unei opere de creație
intelectuală sunt supuse legii statului unde aceasta a fost pentru întâia oară adusă la cunoștința
publicului prin publicare, reprezentare expunere, difuzare sau în alt mod adecvat”.
Cea de a doua regulă, are în vedere operele de creație intelectuală nedivulgate, și este
instituită de alineatul al doilea.Astfel de opere vor fi supuse legii naționale a autorului.
Articolul 2625, are în vedere o specie a operelor de creație intelectuală respectiv operele
care fac obiectul material al așa numitelor drepturi de proprietate industrială. În privința
acestora, regulile conflictuale sunt simple și precise: astfel drepturi și de bunuri, în același timp,
vor fi supuse, după caz, legii statului unde s-a făcut depozitul (reglementar-n.n) ori înregistrarea
sau unde s-a depus cererea de depozit ori de înregistrare”.
Secțiunea 6.Problema legii aplicabile publicităţii legale în materia bunurilor.
Potrivit art. 2626, alin.1 din noul Cod civil , “formele de publicitate, realizate în orice
mod, referitoare la bunuri, sunt supuse legii aplicabile la data şi locul unde se îndeplinesc, afară
numai dacă prin dispoziții speciale se prevede altfel”.
După cum se poate observa și reține, prevederile alineatului 1 al art. 2626, care
constituie dreptul comun în materie, nu include-de principiu- formele de publicitate în
domeniul legii locului situării bunului ci în acela al legii locului unde aceste forme se
îndeplinesc, potrivit principiului locus regit actum. Această soluţie îşi găseşte justificarea în
faptul că măsurile de publicitate nu pot fi îndeplinite decât de autoritatea publică învestită cu
asemenea atribuţii, iar legea aplicabilă nu poate fi alta decât aceea a ţării în care funcţionează
această autoritate publică. Mai trebuie să avem în vedere și împrejurarea că normele privind
formele de publicitate legală, au, de regulă, caracter imperativ.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, „în mod practic legea locului unde se
îndeplineşte forma de publicitate coincide cu aceea a locului situării bunului cu privire la care
se efectuează publicitatea”37.
Conform alineatului al doilea al art.2626, însă, „formele de publicitate, precum și cele
cu efect constitutiv de drepturi referitoare la un bun imobil sunt supuse legii statului unde acesta
se găsește situat, chiar dacă temeiul juridic al nașterii, transmiterii, restrângerii sau chiar
stingerii dreptului real ori garanției reale s-a constituit prin aplicarea altei legi”.
Din interpretarea prevederile legale citate se poate deduce că măsurile de publicitate
imobiliară sunt supuse și reglementate de legea locului situării imobilului, chiar dacă actul
juridic generator, translativ, modificator sau extinctiv al dreptului real sau al garanţiei reale
imobiliare este suspus unei alte legi. Spre exemplu, un contract de vânzare, încheiat în România,
cu privire la un un bun imobil situat în Franța, contract supus legii române ca efect al lex

37
A se vedea în acest sens, D.A. Sitaru, op. cit., p. 193.

21
voluntatis, va fi supus regulilor de publicitate legală aferente bunurilor imobile, aplicabile în
Franța, adică în țara unde acel imobil este situat.
Secțiunea 7. Legea aplicabilă ipotecilor mobiliare.
Problematica enunțată în titlul acestei secțiuni este reglementată de prevederile art. 2627
la 2632 din noul Cod civil. Instituită prin dispozițiile noului Cod civil, ipoteca mobiliară nu
beneficiază totuși de o definiție particulară legală ci doar de una generală, definiție care are în
vedere, însă, ambele categorii de ipoteci (mobiliară și imobiliară). În acest sens, art. 2343 din
C civ. definește ipoteca, în general, ca fiind un „drept real asupra bunurilor mobile sau imobile
afectate executării unei obligații”. Dintr-o astfel de definiție a ipotecii în general, putem deduce
că doar că ipoteca mobiliară este un drept real asupra unui bun mobil.
Articolul 2387 din noul Cod civil, se rezumă a dispune că ”ipoteca mobiliară se
constituie prin încheierea contractului de ipotecă, însă ea produce efecte de la data la care
obligația garantată ia naștere, iar constituitorul dobândește drepturi asupra bunurilor mobile
ipotecate”.
Doctrina de drept civil, în schimb, definește ipoteca mobiliară, într-o modalitate
descriptivă și extinsă ca fiind „o garanție reală mobiliară fără deposedare, care poartă asupra
unui anumit mobil sau asupra unei universalități mobiliare, care conferă creditorului garantat
posibilitatea de a urmări real și de a se îndestula preferențial(direct sau indirect) din bunul
ipotecat, în situația în care debitorul nu face plata la timp”38 .
Tinând seama de astfel de premise legale și teoretice, art. 2627 din noul C.civ. stabilește
că, în raporturile juridice cu elemente de extaneitate, ale căror obligații sunt garantare ipoteci
mobiliare, ”condițiile de valabilitate, publicitatea și efectele ipotecii mobiliare sunt supuse legii
locului unde se află bunul la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară”. Cu alte cuvinte,
într-o astfel de materie legiutorul român a optat pentru regula cunoscută sub expresia lex rei
sitae.
De la regula enunțată art. 2628 instituie câteva excepții notabile, în sensul că, în anumite
situații nu se va aplica legea locului unde se afla bunul la data încheierii contractului de ipotecă
mobiliară ci o altă lege, respectiv legea locului unde se află debitorul dar numai în următoarele
cazuri:
-al unui bun mobil corporal care, potrivit destinației sale, este utilizat în mai multe state,
dacă prin dispoziții speciale nu se prevede altfel ;
-al unui bun mobil incorporal ;
-al unui titlu de valoare negociabil care nu este în posesia creditorului”.

38
P.Vasilescu, Drept civil. Obligații. În reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, 2012, p. 175.

22
 Cu privire la această ultimă categorie de titluri de valoare, articolul citat(alin.1, litera c)
conține, la rându-i, o altă derogare, în sensul că, ”în cazul acțiunilor, părților sociale și
obligațiunilor se aplică legea statutului organic al emitentului, cu excepția cazului în care aceste
titluri de valoare sunt tranzacționate pe o piață organizată (cum ar fi o bursă de valori sau alte
sisteme de acest tip-n.n), caz în care se aplică legea statului în care funcționează piața
respectivă”.
Alineatul al doilea conține o necesară calificare și explicație legală, în același timp a
noțiunii de loc în care se află debitorul, în sensul că, ” se consideră că debitorul se află în statul
în care acesta are reședința obișnuită sau, după caz, sediul social la data încheierii contractului
de ipotecă mobiliară”.
Articolul 2628, are ca obiect al reglementării sale regimul juridic conflictual al
ipotecilor mobiliare aplicabil resurselor minerale, gazelor, petrolului sau asupra unor creanțe
rezultate din vânzarea unor astfel valori la sursă, ipotecă care se naște de la data extragerii
bunurilor menționate, ori după caz, de la data la care sumele obținute din vânzare sunt virate în
cont. Cu privire la acest tip de ipoteci mobiliare, condițiile de valabilitate, publicitatea și
efectele lor vor fi supuse legii locului unde se află exploatarea.
Articolele 2630 și 2631 reglementează unele chestiuni relative la rangul și efectele
ipotecilor mobiliare.
În acest sens, art. 2630, stabilește condițiile în care poate fi conservat rangul unei ipoteci
mobiliare într-un alt stat. Astfel, alin.1 prevede că ”ipoteca înregistrată potrivit legii locului
unde se află bunul își conservă rangul de prioritate în alt stat, dacă au fost îndeplinite și formele
de publicitate prevăzute de legea acelui stat :
a)înainte să înceteze rangul de prioritate dobândit potrivit legii aplicabile la data
constituirii ipotecii;
b) în termen de cel mult 60 de zile de la data la care bunul a intrat în statul respectiv
sau în termen de cel mult 15 zile de la data la care creditorul a cunoscut acest fapt.
Aceste condiții și termene sunt valabile și în situația unei ipoteci mobiliare înregistrată
inițial potrivit legii locului unde se afla debitorul, cu mențiunea că, potrivit prevederilor alin.
2, termenele enuntate la litera b) vor fi socotite de la data la care debitorul și-a stabilit reședința
obișnuită ori sediul social în statul respectiv(unde se cere recunoașterea rangului ipotecii în
cauză) sau de la data la care creditorul a cunoscut acest fapt.
Alineatul al treilea, are în vedere situația terțului care dobândește cu titlu oneros un
drept asupra bun mobil în condițiile în care nu a cunoscut existența iportecii mobiliare,
dobândire care să se fi produs, însă, înainte de a o face opozabilă în condițiile examinate în

23
cele precedente. În astfel de situații, în mod firesc, o ipotecă mobiliară asupra unui bun dobândit
cu titlu oneros de către un astfel de terț, nu-i va fi opozabilă.
O ipotecă mobiliară reglementată de către o lege străină, constituită :
-fie asupra unei creanțe constând într-o sumă de bani plătibilă în România ;
- fie asupra unui bun mobil corporal, care la momentul constituirii ipotecii se afla în
România ;
-fie asupra unui titlu negociabil cum ar fi acțiuni, obligațiuni, etc, va avea rang inferior
cu condițiile, cumulative, ca legea străină sub imperiul căruia s-a constituit să nu prevadă
formalități de publicitate și ca bunul ipotecat să nu se afle în posesia creditorului( a se vedea
prevederile art. 2631).
Totuși, o ipotecă mobiliară constituită sub imperiul unei legi străine își va putea păstra
rangul de prioritate daca este înregistrată, conform legii străine, înaintea constituirii ipotecilor
enumerate de literele a) și b) ale alin.1 ale acestui articol(2631).
După cum se poate deduce din cele expuse în cele precedente, așa cum remarcă doctrina
de specialitate, de altfel, domeniile pe care le are în vedere legea aplicabilă ipotecilor mobiliare
sunt următoarele :
-condițiile de validitate,
-efectele între părți și față de terți, condițiile
-și cerințele de publicitate39 .
Secțiunea 8. Problema legii aplicabile universalităţii de bunuri.40
Analiza pe care am efectuat-o în paragrafele anterioare, a avut în vedere- în mod
necesar- determinarea legii aplicabile bunurilor privite singular (ut singuli), deoarece nici
anterioara reglementare de drept internațional privat(în special, Legea nr. 105/1992) și nici noua
reglementare realizată prin Codul civil, nu conține nici o prevedere expresă, cu privire la
regimul juridic conflictual al categoriei atât de importante, de altfel, a universalității de bunuri
În privinţa universalităţilor de bunuri este de menţionat că doctrina de drept
internațional privat, anterioară noului Cod civil, aprecia că astfel mase patrimoniale sunt supuse
unui regim special.
Astfel, universalităţile de bunuri mobile sau imobile, provenite din succesiune,
aparţinând unei persoane fizice, sunt supuse legii aplicabile succesiunii (lex succesionis), în
timp ce transmisiunile de bunuri în universalitate între persoane juridice sunt supuse legii

39
A se vedea, spre exmplu: D.Lupașcu, D.Ungureanu, op.cit. p. 208.
40
Această problemă este analizată de D.A. Sitaru, op.cit., p. 199.

24
personale a persoanei juridice reorganizate. De asemenea, fondul de comerţ, tot ca
universalitate de bunuri, are un regim special.

25
 Curs nr. 10 DIP
NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND MOȘTENIREA

Secțiunea 1. Legea aplicabilă moșțenirii, în ansamblul său.

Mai înainte de a proceda la examinarea acestei materii, să ne amintim că, potrivit art.
953 din noul Cod civil, moștenirea sau succesiunea, cum mai este cunoscută această instituție,
este definită, succint, de altfel, ca fiind ”transmiterea patrimoniului unei persoane fizice
decedate către una sau mai multe persoane în ființă”. De altfel, și cele mai multe definiții
doctrinare, mai vechi sau mai noi, conțin, în esență aceleași idei de bază ca cele enunțate în
definiția legală citată.
Examinarea prevederilor noului Cod civil, respectiv ale articolelor 2633-2636, pune în
evidență o nouă și substanțial diferită concepție(dupa parerea noastra) a legiuitorului
român din 2009, cu privire normele conflictuale privind moștenirea, mai ales în ceea ce
privește categoriile de puncte de legătură relevante în această materie dar și în ceea ce
privește elecțio iuris, adică, posibilitatea de alege legea aplicabilă moștenirii, în ansamblul
său.
Potrivit prevederilor art. 2633 din noul Cod civil, prima regulă care poate fi aplicabilă
raporturilor juridice cu elemente de extraneitate, născute în legătură cu moștenirea este aceea
că aceasta ”este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut la data morții,
reședinta obișnuită”. Așadar, nu cetățenia sau domiciliul ci doar reședința obișnuită,
respectiv, locuința temporară dar, în același timp, obișnuită va fi punctul de legătură care
poate servi pentru determinarea legii aplicabile moștenirii cu elemente de extraneitate.
Tot aceasta va fi legea, indiferent că moștenirea conține numai bunuri imobile situate in
alte state și sau atât imobile cât și mobile. Asistăm, așadar, așa cum a remarcat deja
doctrina relevantă, la adoptarea unui sistem monist privind legea care guvernează
succesiunea.
Despre acest sistem de reglementare s-a apreciat că ”prezintă avantajul unicității
legii aplicabile moștenirii care, privită ca universalitate de drept care este supusă uneia
și aceleași legi, indiferent de obiectul său”1
În schimb, art. 2634, alin.1, permite persoanei interesate să procedeze la alegerea
legii aplicabile moștenirii, în ansamblul ei, adică cu privire la toate chestiunile pe care o
astfel de lege le poate reglementa, o astfel de lege fiind legea cetățeniei pe care o are
respectiva persoană.

1
D-Alexandru Sitaru, op.cit.,editia 2013,p.306-307

1
 Așadar, numai dacă persoana interesată nu va opta pentru legea cetățeniei sale, se
va aplica, ca și punct de legătură, reședința obișnuită, cu consecința aplicării legii statului
acestui tip de reședință.
Chiar dacă textele legale citate nu disting, suntem de părere că posibilitatea alegerii
legii aplicabile în ansamblul ei ar trebui să se limiteze doar la moștenirea testamentară,
adică, doar la situațiile în care persoana interesată dispune prin testament cu privire la
toate bunurile sale. Formulăm o astfel de rezervă, întrucât moartea fiind un fapt juridic-
eveniment- aflat, în principiu, în afara voinței umane, pe de o parte, nu știm când se va
produce, iar , de altă parte, opțiuni cu relevanță juridică, cu privire la perioada de după
producerea unui astfel de eveniment, pot fi realizate doar prin acte mortis cauza, așa cum este
testamentul. Ca atare, în opinia noastră, a te exprima cu anticipație, asupra legii aplicabile unui
fapt juridic aflat în afara voinței unei persoane poate avea semnificația unei cvasi-neverosimile
ficțiuni juridice2.
Nu-i mai puțin adevărat că limitarea lui electio iuris- în materia moștenirii- doar
la legea cetățeniei ar putea justifica, într-o anumită măsură, o astfel opțiune legislativă,
dacă avem în vedere conținutul și efectele legăturii politico-juridice dintre o persoană
fizică și un anumit stat, legătură pe care o presupune cetățenia.
Textele alineatelor 2 și 3 ale art. 2634, reglementează problema existenței și
valabilității consimțământului exprimat în sensul alegerii legii aplicabile moștenirii, ale
condițiilor de formă privind alegerea, modificarea ori revocarea legii aplicabile
testamentului. În acest sens, alineatul al doilea prevede că ”existența și validitatea
consimțământului exprimat prin declarația de alegere a legii aplicabile sunt spuse legii
alese pentru a cârmui moștenirea”. Pe cale de deducție logică, legea aleasă va putea fi doar
legea cetățeniei, lege în raport cu care se va aprecia existența și valabilitatea
consimțământului privind legea aplicabilă. Așadar, o astfel de opțiune va fi guvernată de lex
personalis.
Alineatul al treilea, conține o precizare foarte importantă și anume că: ” declarația
de alegere a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în ceea ce privește forma, condițiile
unei dispoziții pentru cauză de moarte. Tot astfel, modificarea sau revocarea de către
testator a unei asemenea desemnări a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în ceea ce

2
Pentru o opinie care conține ideea că alegerea poate avea in vedere succesiunea, in ansamblul ei, indiferent de
tipul ei(legală ori testamentară) a se vedea, spre exemplu: D-Alexandrul Sitaru, op.cit, editia 2013, p.307.Autorul
citat, apreciază că, ”faptul că legea atribuie posibilitatea de a alege legea aplicabilă moștenirii către o persoană
iar nu numai de către testator denotă intenția de aplica această posibilitate atât în cazul moștenirii legale cât și a
celei testamentare”(p.308)

2
privește forma, condițiile de modificare sau de revocare a unei dispoziții pentru cauză de
moarte”.

Secțiunea 2. Legea aplicabilă testamentului.

Relativ la actul juridic de ultimă voință, pe care-l reprezintă testamentul, art. 2635
, instituie următoarele reguli:
”Întocmirea, modificarea, sau revocarea testamentului sunt considerate valabile
dacă respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau
revocat, fie la data decesului testatorului conform oricăreia dintre următoarele legi:
a) Legea națională a testatorului;
b) Lege reședinței obișnuite a acestuia;
c) Legea locului unde actul a fost întocmit sau revocat;
d) Legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului;
e) Legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a
bunurilor moștenite;”
Din examinarea textului citat, se poate desprinde concluzia că legiuitorul român este
foarte generos, cu privire la formele care trebuie respectate cu ocazia întocmirii,
modificării ori a revocării testamentului, normele conflictuale fiind multiple, ca variante
de opțiune, situație care permite celor interesați o importantă libertate de forme de
exprimare a consimțântului cu privire la un astfel de act unilateral, cum este testamentul.

Secțiunea 3. Domeniile de reglementare rezervate legii aplicabile succesiunii, în

general.
În ceea ce privește problemele pe care trebuie să le reglementeze legea aplicabilă
succesiunii, fie că acea lege este legea reședinței obișnuite fie că este legea cetățeniei, art.
2636, stabilește următoarele categorii și aspecte:
- Momentul și locul deschiderii moștenirii;
- Persoanele cu vocație de a moșteni;
- Calitățile cerute pentru a moșteni;
- Exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;
- Condițiile și efectele opțiunii succesorale;
- Întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul;
- Condițiile de fond ale testamentului, modificarea și revocarea unei dispoziții
testamentare, precum și incapacitățile speciale de a dispune sau de a primi prin testament;
-Partajul succesoral.

3
 După cum se poate observa, alineatul 1 al art. 2636, conține cele mai importante,
dacă nu toate categoriile de aspecte și probleme care interesează institutia moștenirii, atât
legale cât și testamentare.

Secțiunea 4. Legea aplicabilă vacanței succesorale(succesiunilor vacante) cu

elemente de extraneitate.
Conform prevederilor art. 1135 C. Civ., vacanța succesorală este acea situație
juridică în care, cu privire la moștenirea unei anumite persoane nu există moștenitori
legali sau testamentari.
Doctrina recentă, a observat că această definiție legală nu este una foarte precisă în
sensul că din interpretarea logică și sistematică a prevederilor Codului civil, se poate
desprinde, totuși, concluzia că ”lipsa de moștenitori în sensul art. 1135 C.civ. poate fi nu
numai o lipsă totală, dar și o lipsă parțială, absența moștenitorilor putând fi nu numai
fizică ci și juridică( urmare a renunțării, exheredării, nedemnității, revocării legatului pe
cale judiciară etc)3.
În astfel de situații, dacă în legătură cu raporturile juridice pe care le generează o
anumită vacanță succesorală intervin unul sau mai multe elemente de extraneitate, se va
pune problema legii aplicabile unei astfel de succesiuni.
Alineatul al doilea al art. 2636 C. Civ. are ca obiect al reglementărilor sale, așa numita
situație a unei succesiuni vacante cu elemente de extraneitate. Pentru o astfel de ipoteză,
determinarea ori calificarea unei anumite moșteniri ca fiind o succesiunea vacantă se va
face prin aplicarea prevederilor incidente din legea aplicabilă moștenirii în ansamblul ei.
În cazul unei succesiuni vacante, bunurile situate sau după caz, aflate pe teritoriul
României vor fi preluate de Statul Român, în temeiul dispozițiilor legii române privitoare
la atribuirea bunurilor unei succesiuni vacante. Așa fiind, se impune precizarea, că Statul
Român este în drept să preia în proprietate doar bunurile situate ori aflate pe teritoriul
său, în caz de vacanță succersorală cu elemente de extraneitate.
Cu privire la natura juridică a dreptului statului de a culege(dobândi) bunurile
dintr-o moștenire vacantă, în doctrina și practica judiciară au existat controverse, de altfel,
foarte interesante. În această materie s-au conturat două categorii de opinii ori teorii, care
se diferențiază net una față de cealaltă. Conform teoriei desherenței, dreptul statului de a
prelua o moștenire vacantă izvorăște din atributele care-i sunt inerente unei puteri/autorități
suverane, pe când în concepția autorilor teoriei statului moștenitor, dreptul acestui subiect
originar de a culege o succesiune vacantă are ca izvor juridic o firească calitate de moștenitor.

3
I.Popa, op. cit. p. 157.

4
 S-a afirmat că teoria statului moștenitor, este totuși preferabilă4, deoarece numai
aceasta ar putea explica dreptul Statului Roman, spre exemplu, de a culege bunurile
dintr- o succesiune vacantă, aflate pe teritoriul altui stat.
Într-o speţă, înregistrată de practica judiciară, anterioară noului Cod civil, şi
redată de literatura de specialitate5, s-a reţinut că „la decesul lui A.H., cetăţean grec, cu
ultimul domiciliu în Bucureşti, masa succesorală se compunea numai din bunuri mobile,
respectiv din sume de bani depuse la C.E.C.Defunctul era necăsătorit, nu avea descendenţi sau
ascendenţi în viaţă, nici rude colaterale şi nici nu a întocmit testament. Potrivit Codului civil
grec, în lipsă de rude şi soţ supravieţuitor, este chemat la succesiune, în calitate de moştenitor,
statul grec”.
În viziunea noastră, asupra solutiei date unei astfel de spete, considerăm că problema
principală pe care o ridică este și a rămas, așa cum arătat, una controversată în literatura de
specialitate6, şi vizează natura juridică a dreptului statului asupra moştenirii vacante. Astfel,
potrivit unei opinii, statul culege succesiunea vacantă în temeiul dreptului de suveranitate
(teoria desherenţei).7Potrivit unei alte opinii, statul dobândeşte moştenirea vacantă în baza unui
drept de moştenire legală.8
Apreciem ca statul nu ar trebui să aibă, în nici o situatie, un drept de moştenire
ci un drept special de dobândire a proprietăţii bunurilor fără stăpân, izvorat din atributul
acestuia de putere suverană şi nu din calitatea sa de moștenitor9. Într-adevar, în cazul în
care titularul unor drepturi asupra unor bunuri decedează fără a lasa nici un fel de mostenitori
(legali sau testamentari)i, drepturile respective devenind lipsite de subiect, îşi înceteaza şi ele
existenta, astfel încât, bunurile ce au format obiectul material al acelor drepturi, în drept, devin
bunuri fară stăpân (fară titular al dreptului).
Într-o astfel de viziune, în speţa comentată, statul grec nu ar fi trebuit să aibă dreptul de
a culege bunurile succesorale ale defunctului său cetățean în baza unui drept propriu la
moştenire, ci dimpotrivă, bunurile mobile respective devenind fără stăpân, s-ar fi cuvenit

4
A se vedea, în acest sens, spre exemplu:I. Popa, op.cit., p. 158.
5
M. Avram, R. Bobei, Drept internaţional privat. Culegere de speţe, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 21
(Notariatul de stat al Sectorului 4 Bucureşti, certificat de moştenitor, nr. 217 din 14 martie 1972, în „Revista
Română de Drept”, nr. 3/1973, p. 126-129).
6
Pentru o expunere argumentată a diverselor opinii existente în literatura de specialitate cu privire la natura
juridică a dreptului statului asupra moştenirii vacante, a se vedea, spre exemplu, Fr. Deak, Tratat de drept
succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 156
7
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 146-148, citat de
Fr. Deak, op. cit., p. 156.
8
I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 313, citat de Fr.
Deak, op.cit., p. 156.
9
Strict formal și juridic, statul, ca organizatie politico- juridică și ca subiect de drept originar, nu poate avea
calitatea de moștenitor legal al unei persoane fizice ci cel mult doar aceea ce moștenitor testamentat (legatar).

5
statului român, daca legea româna ar fi consacrat o astfel de soluţie și dacă acele bunuri s-ar fi
aflat pe teritoriul tării noastre.
Cu privire la titularul dreptului de a culege bunurile care intră într-o succesiune
vacantă, se impune să constatăm și să subliniem că, în cazul în care legea aplicabilă moștenirii
va fi legea română, în conformitate cu prevederile art.963, alin.3, din noul Cod civil, ”în lipsa
moștenitorilor legali sau testamentari patrimoniul defunctului se transmite comunei,
orașului, sau după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data
deschiderii succesiunii”. Așadar, textul art. 2636, alin.2, aplicabil pentru cazul în care nu
există moștenitori legali sau testamentari, va trebui interpretat în sensul art. 963, alin.3,
respectiv că bunurile în cauză nu vot trece propriu-zis în proprietatea statului, ca
persoană juridică originară, reprezentată prin Ministerul Finanțelor Publice, ci a
structurilor sale administrative componente, după distincțiile operate de lege.

Secțiunea 5. Norme de aplicație imediată privind procedura succesorală.

O ultimă chestiune care ar trebui abordată, chiar și într-o manieră foarte succintă, este
aceea a momentului și a locului deschiderii succesiunii, atunci cânde legea aplicabilă, în
ansamblul ei, este legea română.
Este adevărat că normele pe care le vom prezenta în cele ce urmează sunt norme de
procedură succesorală, de imediată aplicare, dar, după părerea noastră, ele ar putea avea
o anumită relevanță și pentru raporturile juridice cu elemente de extraneitate, atunci când, spre
exemplu, defunctul a avut ultimul domiciliu în România.
Conform prevederilor art. 954 Cod civil, alin.1, ”moștenirea unei persoane se
deschide în momentul decesului acesteia”, iar alineatul al doilea, dispune că ”moștenirea
se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu
certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte,
rămasă definitivă”.
Pentru ipoteza în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se
află pe teritoriul României, moștenirea se deschide la locul din țară aflat în circumscripția
notarului public celui dintâi sesizat, cu condiția ca în această circumscripție să existe cel
puțin un bun imobil al celui care lasă moștenirea.
În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul
deschiderii moștenirii este circumscripția notarului celui dintâi sesizat, cu condiția ca în
această circumscripție să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moștenirea.
Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul
deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public celui dintâi sesizat„.

6
 Alineatul al patrulea al articolului pe care-l comentăm, conține o precizare
importantă, în sensul că regulile menționate în cuprinsul alineatului 3 sunt aplicabile și în
cazul în care primul organ sesizat în vederea desfășurării procedurii succesorale este o
instanță de judecată.

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND ACTUL JURIDIC.

Secţiunea a 1.Normele conflictuale privind fondul actului juridic

1.1. Consideraţii generale.

Prin condiţii de fond ale actului juridic înţelegem acele cerinţe legale ce sunt necesare
a fi îndeplinite pentru încheierea, executarea, transmiterea şi stingerea unui raport juridic de
drept privat.
Legea competentă pentru a reglementa condiţiile de fond şi efectele actului juridic se
numeşte lex actus, iar în cazul contractelor, lex contractus. Cu toate acestea, anumite probleme
ce ţin de condiţiile de fond şi efectele contractului, cum ar fi, spre exemplu, capacitatea părţilor
şi constatarea executării necorespunzătoare a obligaţiilor, nu sunt reglementate de lex
contractus. În acest sens, în literatura de specialitate, s-a statuat că prin lex contractus înţelegem
„acea lege care reglementează iniţial majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi
efectele contractului privite în totalitatea lor”10.
După cum vom arăta în cele ce urmează, lex contractus cuprinde totalitatea normelor de
drept material ale sistemului de drept ales (lex voluntatis) prin excluderea normelor conflictuale
ale sistemului de drept în cauză.
În conformitate cu prevderile art. 2637 din noul Cod civil, „condițiile de fond ale actului
juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți, sau după caz, de autorul său„(alin.1).
Potrivit dispozițiilor alineatului 2, „alegerea legii aplicabile actului trebuie să fie
expresă ori să rezulte neindoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanțe„. De asemenea,
”părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei părți a actului juridic”, posibilitate
reglementată expres de alineatul 3.

10
I.P. Filipescu, op. cit., p. 115.

7
 Din dispoziţiile legale citate, rezultă că, în principiu, condiţiile de fond ale actului
unilateral sau, după caz, ale contractului sunt supuse legii alese de către autorul sau autorii
actului/contractului prin clauza ellectio juris (alegerea sistemului de drept).
În cazul în care părţile nu au făcut o asemenea alegere, fondul actului unilateral sau al
contractului va fi guvernat de un sistem de drept determinat prin criterii obiective stabilite de
lege.
În continuare, urmează să analizăm situaţia în care părţile au ales legea aplicabilă
contractului (lex voluntatis) şi situaţia în care părţile nu au făcut o asemenea alegere, caz în care
se va determina legea prin criterii obiective.

1.2. Lex voluntatis.

Aşa cum am arătat deja, lex voluntatis este principiul potrivit căruia părţile au
posibilitatea să aleagă sistemul de drept aplicabil raportului juridic cu element de
extraneitate11.
În dreptul nostru internaţional privat, principiul lex voluntatis este reglementat în
art. 2637 din noul Cod civil. Spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare intervenit între
o societate comercială de nationalitate franceză și o societate comercială elveţiană, părţile pot
alege, conform voinţei lor, ca lege aplicabilă contractului, fie legea franceză, fie legea elveţiană,
fie orice altă lege (română, germană etc, ).
Lex voluntatis reprezintă o expresie vie a principiului autonomiei de voinţă12, principiu
ce guvernează condiţiile de fond şi efectele actelor juridice civile.
În dreptul internaţional privat, acest principiu constă în aceea că, pe lângă determinarea
conţinutului actului juridic, părţile sunt libere să aleagă şi sistemul de drept care va cârmui pe
fond, în calitate de lex causae, actul juridic pe care părţile îl încheie.
Așa după cum remarcă doctrina, structura normei conflictuale care face trimitere la lex
voluntatis are ca punct de legătură voinţa părţilor, iar conţinutul acestei norme este dat de
condiţiile de fond ale actului juridic pe care părţile îl încheie13.
În ceea ce priveşte sfera de aplicare a legii alese prin consens de părţi (lex voluntatis),
precizăm că aceasta se aplică atât contractelor cât şi actelor juridice unilaterale14.

11
Principiul lex voluntatis a fost formulat pentru prima dată de către Ch. Dumoulin cu ocazia unei consultaţii dată
într-o problemă de regim juridic a bunurilor soţilor, dobândite în timpul căsătoriei (regimul matrimonial). În acea
perioadă acest regim era reglementat de statute locale, Dumoulin urmărind prin soluţia sa să asigure un regim
matrimonial unic, indiferent de locul în care se găseau bunurile imobile (a se vedea în acest sens, I.P. Filipescu,
op. cit., p. 349).
12
În dreptul intern român, principiul autonomiei de voinţă rezultă din prevederile art. 1270 alin.1 din noul Cod
civil, potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
13
D.A. Sitaru, op. cit., p. 223.
14
Regula lex voluntatis a fost aplicată constant în dreptul internaţional privat român, mai ales în practica Curţii de
Arbitraj Comercial Internaţional de la Bucureşti....., citat după I.P. Filipescu, op. cit., p. 349.

8
 În ceea ce priveşte modalităţile de exteriorizare a lex voluntatis, precizăm că aceasta se
poate exprima atât în mod expres cât şi în mod tacit. Aceasta posibilitate rezultă cu claritate
din prevederile alin.2 al art. 2637 Cod civil, potrivit căruia „alegerea legii aplicabile contractului
trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe”.
În ceea ce priveşte manifestarea de voinţă expresă, în mod practic, părţile vor proceda
fie la inserarea unei clauze în sensul alegerii legii aplicabile actului, fie la încheierea separată a
unui contract în acest sens, contract care trebuie să facă trimitere expresă la contractul pe care
părţile au înţeles să îl supună unui anumit sistem de drept.
Clauza prin care părţile aleg legea aplicabilă contractului lor este denumită, în literatura
de specialitate15, pactum de lege utenda sau elecțio juris (clauza de alegere)16.
După cum am arătat, pactum de lege utenda reprezintă el însuşi un contract a cărui
validitate va fi apreciată în raport de legea pe care părţile au desemnat-o pentru a fi aplicabilă
contractului. Spre exemplu, dacă părţile au ales ca lege aplicabilă contractului lor legea română,
în funcţie de această lege se va aprecia şi existenţa şi valabilitatea clauzei de alegere (pactum
de lege utenda). Rezultă că, atât contractul cât şi clauza de alegere vor fi guvernate de legea pe
care părţile au desemnat-o să se aplice (lex voluntatis)17.
Având în vedere aceste ultime precizări, se poate pune problema: ce se întâmplă în
situaţia în care clauza de alegere (pactum de lege utenda) nu este valabilă? Se va anula doar
această clauză sau se va anula şi contractul principal?
Răspunsul la această problemă este acela că actul juridic va fi guvernat de legea
determinată prin localizarea obiectivă a contractului.
Aşa cum am arătat în paginile anterioare, manifestarea de voinţă poate fi şi tacită, în
situaţia în care legea aplicabilă rezultă neîndoielnic din cuprinsul contractului sau din
circumstanţe.
Organul jurisdicţional poate aprecia semnificaţia juridică a manifestarii tacite de voinţă
a părţilor după următoarele indicii18:
- inserarea în contract de către părţi a unor clauze sau instituţii juridice specifice numai
unui anumit sistem de drept;
- inserarea în contract a unei clauze care reprezintă o uzanţă aplicabilă numai într-un
anumit stat;

15
D.A. Sitaru, op. cit., p. 226; O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 106.
16
În traducere mot a mot, expresia pactum de lege utenda semnifică „învoiala în legătură cu folosinţa legii”,
„alegere a legii contractului” (a se vedea în acest sens, S. Răduleţ, L. Săuleanu, Dicţionar de expresii juridice
latine, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 214).
17
Pentru amănunte referitoare la legătura dintre clauza de alegere şi contractul în care aceasta este inserată, a se
vedea D.A. Sitaru, op. cit., p. 226-227.
18
D.A. Sitaru, op.cit., p. 228.

9
 -inserarea în contract a unei clauze compromisorii în favoarea organelor arbitrale ale
unui anumit stat.
În opinia noastră, limba în care se redactează contractul în cauză nu poate constitui-în
toate situatiile- un punct de legătruă suficient de caracterizant pentru stabilirea întelesului
voinţei tacite a părţilor, întrucât se poate prezuma că utilizarea unei anumite limbi de catre
părtile actului, s-a facut sub motiv că le-a fost mult mai uşor să se exprime într-o acea limbă
şi, în al doilea rând, anumite limbi străine (cum ar fi cea engleză) sunt unele de circulaţie
internaţională şi, ca atare, sunt cunoscute de o sferă largă de persoane.
În ceea ce priveşte momentul exteriorizării voinţei părţilor privitor la legea aleasă,
precizăm că, de regulă, părţile aleg sistemul de drept aplicabil anterior ivirii unui litigiu în
legătură cu contractul în cauză. Bineînţeles, că alegerea legii aplicabile poate fi făcută şi ulterior
naşterii litigiului, chiar în faţa organului jurisdicţional.
De asemenea, este de menţionat că, potrivit dispozitiilor noului, Cod civil „părţile pot
alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a contractului”.
În legătură cu acest ultim aspect, considerăm, alături de alţi autori19, că supunerea
condiţiilor de fond ale unui contract la două legi aparţinând unor sisteme de drept diferite,
nu este recomandabilă deoarece conduce la o scindare juridică a continutului
contractului şi, pe cale de consecinţă, la situaţii aproape imposibil de soluţionat.
Astfel, spre exemplu, dacă o parte a unui contract a fost supus legii germane, iar o altă
parte legii române, în cazul în care se ivesc discuţii în legătură cu interpretarea contractului în
cauză, se pune problema ce lege vom aplica, având în vedere că legea română (Codul civil)
prevede că „toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia
înţelesul ce rezultă din actul întreg” (interpretarea coordonată a clauzelor contractuale)?
Cu riscul de a nu da un răspuns exact, considerăm că, dacă se iveşte o asemenea situaţie
şi dacă o anumită clauză contractuală creează dubii în interpretare, organul jurisdicţional în
faţa căruia s-a născut litigiul în cauză (spre exemplu instanţele române) va trebui să facă
aplicarea legii statului cu care clauza respectivă (supusă interpretării) prezintă legăturile cele
mai strânse (localizarea obiectivă prin utilizarea criteriului prestaţiei celei mai caracteristice).
Aşadar, propunem aplicarea localizării obiective „parţiale” (doar în privinţa clauzei care
dă naştere interpertării), ca şi cum părţile nu au ales o lege aplicabilă clauzei respective.
În fine, conform art. 2637, alin.4, din noul Cod civil, părţile au posibilitatea să
modifice legea aleasă de către ele pentru a guverna contractul dintre acestea. O astfel de
măsură/ modificare are, potrivit legii , efect retroactiv, însă, legea aleasă ulterior pentru
a guverna contractul dintre părţi nu va putea totuşi:

19
D.A. Sitaru, op. cit., p. 229.

10
 a) să infirme validitatea formei contractului;
b) să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de către părţi.
Modificarea legii alese de către părţi pentru a guverna contractul este tot o expresie a
principiului autonomiei de voinţă (lex voluntatis) care, după cum am văzut, nu poate să aducă
atingere validităţii formei contractului, deoarece contractul ar putea fi lovit de nulitate, şi nu
poate să aducă atingere drepturilor dobândite de terţi anterior modificării legii alese, aceasta din
urmă fiind inopozabilă acestor terţi.
În ceea ce priveşte limitele libertăţii de de a alege legea aplicabilă, sau, mai bine zis,
limitarea utilizării normei conflictuale lex voluntatis, în literatura de specialitate, s-a marcat
distincţia între limitele generale şi limitele speciale ale legii alese20.
Prin „legea aplicabilă în lipsa unei atare alegeri” se înţelege legea care ar fi aplicabilă
în cazul în care părţile nu ar fi desemnat un anumit sistem de drept care să se aplice contractului
de muncă, deci legea determinată ca urmare a localizării obiective a contractului(limita
generală).
În ceea ce priveşte limitele speciale ale lui lex voluntatis, acestea sunt următoarele21:
- dacă lex voluntatis declară însuşi contractul principal ca fiind nevalabil, contractul va
fi localizat obiectiv, aplicându-i-se alt sistem de drept;
- dacă sistemul de drept ales de părţi este „absolut impropriu” pentru a reglementa
contractul, se aplică localizarea obiectivă22.
În ceea ce priveşte corelaţia dintre lex voluntatis şi ordinea publică de drept intern,
s-a apreciat23 că părţile pot alege o lege străină aplicabilă contractului lor, chiar dacă
dreptul intern conţine în materia respectivă o normă cu caracter imperativ.

1.3. Localizarea obiectivă a actului juridic civil.

În situaţia în care părţile nu au făcut o electio juris, în sensul că nu au desemnat, prin
propria lor voinţă, legea aplicabilă actului/contractului în cauză, se va aplica în mod subsidiar
legea (sistemul de drept) determinată prin localizarea obiectivă.

20
Idem, p. 231-232.
21
Ibidem.
22
Un exemplu de asemenea situaţie, de altfel, foarte rar întâlnită în practică, este următorul: ”într-un contract între
o firmă românească şi una din Grecia, având ca obiect livrarea de către partea greacă a unei anumite cantităţi de
măsline şi în care părţile au desemnat ca lex voluntatis legea română, a apărut un litigiu privind determinarea
calităţii şi efectuarea calibrajului măslinelor livrate. Organul arbitral, constatând că legea română, aleasă de părţi
… nu conţine nici un fel de prevederi privind problema litigioasă, a înlăturat parţial – numai pentru acest aspect
legea română şi a aplicat legea greacă, care oferea reglementările necesare soluţionării litigiului (D.A. Sitaru, op.
cit., p. 232, referitor la Hot. C.A.B. nr. 42/1967 comentată de I.Nestor, O. Căpăţână, Chronique de jurisprudence
roumaine relative au droit international privé, în Clunet, nr. 3/1971, p. 624-625 şi în Repertoriu C.A.B. 1982, p.
167-168).
23
O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 107; D.A. Sitaru, op. cit., p. 233.

11
 Prin noțiunea de localizarea obiectivă a unui anumit raport juridic de drept internațional
ar trebui să întelegem acea operațiune logico –juridică prin care, forul sesizat, utilizând anumite
criterii legale va putea stabili legea aplicabilă acelui raport juridic, în lipsa algerii legii aplicabile
ori a ineficacității unei astfel de alegeri, din motive diverse.
Localizarea obiectivă, conform doctrinei de drept internaționational privat, se poate
realiza prin utilizarea unor criterii principale și/sau altele secundare.
Un criteriu principal de localizare reglementat și de către noul Cod civil, este acela al
legii statului cu care raportul supus examinării are cele mai strânse legături24.
Acest act normativ chiar definește noțiunea de legăturile cele mai strânse, prin
prevederile art. 2638 ,alin.2, conform cărora, ”se consideră că există atari legături( legăturile
cele mai strânse-n.n) cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice sau, după caz,
autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reședința obișnuită fondul de comerț sau
sediul social”
Din păcate, noul Cod civil nu definește, în mod expres, noțiunea de prestație
caracteristică specifică unei anumite categorii de acte juridice, așa cum o făcea fosta Lege nr.
105/1992. În consecintă, utilizând concluziile practicii judiciare relevante precum și cele ale
doctrinei, suntem de părere că prin noțiunea de prestație caracteristică trebuie avute în vedere
cele mai caracterizante obligații pe care trebuie să le îndeplinească subiectele de drept care au
calitatea de debitori în actele juridice supuse examinării, cum ar fi: obligația vânzătorului de a
preda bunul vândut cumpărătorului; obligația locatorului de-a asigura folosința bunului
închiriat locatarului, pe întreaga durată a contractului de locațiune; obligația asigurătorului de
a plăti despăgubirea către asigurat, în cazul producerii riscului asigurat, etc.
Se poate observa și deduce că, și în condițiile noii reglementări, localizarea obiectivă
se aplică atât în privinţa actelor unilaterale cât şi a contractelor, ea reprezentând un
procedeu cu caracter subsidiar faţă de aplicarea legii alese prin consens de către părţi (lex
voluntatis). Altfel spus, în lipsă de lex voluntatis se va putea utiliza procedeul localizării
obiective a actului juridic în cauză.
Așa după cum s-a pronunțat doctrina de drept internațional privat, cu privire la
un astfel de criteriu de determinare a legii aplicabile- în lipsa lui lex voluntatis-
funcționează o prezumție legală și relativă de localizare a raporturilor juridice. Spre
exemplu, s-a afirmat că dacă un bun imobil- obiect material al unei obligații de transfer a
proprietății, izvorâte dintr-un contract de vânzare- este situat pe teritoriul unui anumit stat, va

24
Despre acest criteriu de localizarea obiectivă a raporturilor juridice de drept internațional privat, un cercertător
al domeniului, afirmă că legiuitorul român a optat pentru sistemul anglo-saxon al legii proprii (proper
low)D.Lupascu, D.Ungureanu, op.cit.p.222

12
funcționa prezumția relativă conform căreia, în lipsa legii alese de părți, se va aplica legea
statului pe teritoriul căruia este situat acel bun; șirul exemplelor, de acest fel putând continua.
În ceea ce privește criteriile subsidiare pe baza cărora se va putea determina legea
aplicabilă, dacă utilizarea criteriului menționat anterior nu permite determinarea acelei
legi, deși Codul civil nu le mai prevede, în mod expres, așa cum o făcea Legea nr. 105/1992,
doctrina de drept internațional privat, apreciază, că și într-o astfel de ipoteză normativă pot fi
utilizate cu succes criterii cum ar fi: legea locului unde a fost încheiat contractul(bilateral
ori multilateral); legea locului unde a fost încheiat/emis actul unilateral.
Spre exemplu, în cazul în care legea aplicabilă unui anumit contract este noul Cod civil
român, potrivit prevederilor alin.1 al art. 1186, un contract care se dorește a fi încheiat între
absenți, se consideră încheiat la momentul și la locul(în tara) în care acceptarea ofertei a
ajuns la emitentul ei, chiar dacă aceasta nu ia cunoștință de acea acceptare din motive
care nu-i sunt imputabile.
Spre deosebire de noul Cod civil, fosta lege română de drept internațional privat, prin
câteva din prevederile sale instituia unele reguli precise privind utilizarea criteriilor secundare
mentionate. Spre exemplu, prin prevederile art. 79, Legea nr. 105/1992 stabilea că: „contractul
care nu poate fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a uneia dintre părţi este supus, cât
priveşte condiţiile de fond, legii locului unde a fost încheiat”.Tot acea lege era cea care preciza,
în mod expres, ce trebuia să se înteleagă prin noțiunea de locul încheierii contractului în cazul
în care acesta se încheie între absenţi (inter absentes). Potrivit art. 79, alin. (2), „dacă … părţile
aflate în state diferite au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon, contractul se
consideră încheiat în ţara domiciliului sau sediului părţii de la care a primit oferta fermă de
contractare care a fost acceptată”. Ca atare, între persoane absente, locul încheierii contractului
este la domiciliul sau sediul ofertantului25.
În mod excepţional, în cazul încheierii unui contract prin acceptarea tacită, dar
nechivocă, a ofertei de a contracta, locul încheierii contractului nu se considera domiciliului
sau sediul ofertantului, ci la cel al acceptantului ofertei. În acestă problemă, art. 84, alin. (2) din
Legea nr. 105/1992, prevedea că: „contractul care prin natura sa ori la cererea beneficiarului,
impune o executare imediată a prestaţiei caracteristice, se consideră încheiat în momentul când
debitorul acesteia a început executarea …”26. În acest din urmă caz, locul încheierii contractului
este(se află) la acceptant.

25
Dispoziţiile art. 79, alin. (2) din Legea nr. 105/1992 au fost concordante, la acea vreme, cu art. 35, alin. (1) din
Codul comercial român, conform căruia „contractul sinalagmatic între persoane depărtate nu este perfect dacă
acceptarea nu a ajuns la cunoştinţa propuitorului în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului
propunerii şi acceptării după natura contractului”.
26
Prevederea legală menţionată a fost pe deplin concordantă cu art. 36 din fostul Cod comercial român potrivit
căruia „când propuitorul cere executarea imediată a contractului şi un răspuns prealabil de acceptare nu este cerut

13
 Bineînţeles că , între persoane prezente, locul încheierii contractului se află acolo unde
părţile sunt situate la momentul încheierii acestuia.

Secţiunea 2.Normele conflictuale privind forma actului juridic

2.1. Noţiuni generale.
În literatura de specialitate, forma actului juridic civil a fost definită ca fiind „acea
condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de
a crea, modifica ori stinge un raport juridic civil concret”27.
În limitele prevederilor noului Cod civil, manifestarea de voință a subiectelor de drept
în scopul încheierii unor acte juridice unilaterale ori bilaterale, a fost plasată sub cupola
principiului libertății formelor, aceste manifestări ale voinței juridice trebuind să se
realizeze fie în scris fie verbal și chiar în mod tacit dar nechivoc(a se vedea, prevederile
art. 1240 Cod civil).
Prin excepție de la regula libertății formelor, din considerente de ordine publică,
legiuitorul român și-a rezervat dreptul de a impune, în mod expres, anumite forme de exprimare
ale voinței juridice, de regulă solemne, fără a se aduce atingere principiului libertății formelor(
a se vedea prevederile art. 1178 și alin.2 al art. 1242 din Codul civil).
Noţiunea de formă28 a actului juridic civil are două accepţiuni:
- stricto sensu, prin formă a actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare
a voinţei părţilor;
- lato sensu, prin formă a actului juridic civil se înţeleg condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească un act juridic pentru valabilitatea, proba şi opozabilitatea sa faţă de terţi.
Principiul care guvernează materia formei actului juridic civil este cel al libertății
formelor, principiu potrivit căruia pentru încheierea unui act juridic este suficientă exprimarea
consimţământului părţilor actului juridic respectiv
Reamintim că în funcţie de consecinţele juridice pe care le produce, forma actului juridic
civil poate clasificată în trei categorii:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad
solemnitatem), a cărei nerespectare atrage nulitatea operaţiunii juridice respective
(negotium);
- forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem), a cărei
nerespectare atrage inadmisibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă;

şi nici chiar necesar după natura contractului, atunci contractul este perfect îndată ce partea cealaltă a întreprins
executarea lui”.
27
Gh. Beleiu, op. cit., p. 160.
28
Idem, p. 160.

14
 - forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi, a cărei nerespectare atrage
sancţiunea inopozabilităţii actului juridic în cauză.

2.2. Legea aplicabilă în materia formei actului juridic.

Potrivit dispozițiilor art. 2639 alin.1 din noul Cod civil, „condiţiile de formă ale unui
act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul”. Cu alte cuvinte, dacă părțile nu au
ales sau nu au putut alege o altă lege aplicabilă formei actelor juridice pe care le încheie, legea
care va guverna și aspectul formei va fi tot legea aplicabilă fondului, indiferent dacă acea lege
este una alesă de părți sau una determinată conform normelor conflictuale aplicabile unei
anumite cauze.
De la această importantă regulă, textul alineatului 2 al articolului citat, instituie și câteva
notabile și rezonabile excepții, care după părerea noastră, permit o anumită flexibilzare a
exigențelor privind forma actelor juridice.
În această chestiune , textul menționat prevede următoarele:”Actul se consideră totuși,
valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de una din legile
următoare:
-legea locului unde actul a fost întocmit ( locus regit actum-n.n);
-legea cetățeniei sau legea reședinței obișnuite a persoanei care l–a consimțit (lex
personalis n.n);
-legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează
validitatea actului juridic”( lex fori și auctor regit actum, n.n)
Despre această ultimă soluție, doctrina s-a exprimat în sensul că se ”poate aplica, în
principiu, când validitatea actului este verificată de o autoritate din străinătate.În caz contrar,
este aplicabilă regula locus regit actum” 29
Așadar, putem conchide că normele conflictuale privind forma actelor juridice deși sunt
imperative, în anumite limite părțile actelor juridice pot opta pentru mai multe legi împrejurare
care este de natură să faciliteze circulația transfrontalieră actelor juridice încheiate în alte state.
Libertatea de alegere a legii aplicabile formei unui anumit act juridic este totalmente
înlăturată în ipoteza reglementată de alineatul 3 al art. 2639 Cod civil, dispoziție legală conform
căreia ”în cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune sub
sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă nici o altă lege din cele menționate la alin.2 nu
poate să înlăture această cerință, îndiferent de locul întocmirii actului„.
Din interpretarea prevederilor legale citate, se desprinde concluzia că numai în
situația în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale unui anumit act juridic impune o

29
D.Lupașcu, D.Ungureanu, op.cit.,p.226

15
formă solemnă ca o condiție de validitate acea formă nu poate fi evitată nici chiar prin
alegerea uneia din legile enumerate de alin.2 ale art. 2639, ca și când condiția formei
autentice ar fi ea înșăși o condiție de fond.
Dacă, spre exemplu, legea aplicabilă condițiilor de fond ale unui anumit act juridic este
legea română, conform prevederilor art. 1242, alin.1 este lovit de nulitate absolută contractul
încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea lui
valabilă.
Mai concret, dacă un cetăţean român doreşte să încheie un contract de donaţie în
străinătate- cu privire la un bun imobil situat in tară - sub forma înscrisului sub semnătură
privată, acesta va fi lovit de nulitate absolută chiar dacă, în locul unde contractul s-a întocmit,
legea permite forma menționată ca o cerință ad probationem. Aceasta deoarece, legea română
(care guvernează pe fond contractul) solicită prin art.1011 Cod civil respectarea formei
autentice, prevăzând în mod imperativ că „donația se încheie prin înscris autentic , sub
sancțiunea nulității absolute”.
În continuare, vom analiza fiecare dintre legile prevăzute de aert.2639 alin.2, legi care
se aplică în subsidar în raport cu legea care cârmuieşte fondul actului, care se aplică în principal.

2.3. Legea locului întocmirii actului (locus regit actum).

Potrivit art. 2639, alin. 2), lit. a) „actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere
al formei dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea locului unde actul a fost
întocmit”30. În aria de aplicare a textului de lege menţionat intră atât actele juridice
unilaterale, cât şi contractele.
În ceea ce priveşte fundamentul regulii locus regit actum, acesta are în vedere raţiuni
de ordin practic31. Considerentele de ordin practic au în vedere ideea că, atunci când se pune
problema încheierii unor acte pentru care legea solicită forma solemnă, competentă în a
autentifica actul este autoritatea locală care, în mod obligatoriu, va face aplicarea
propriului sistem de drept.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al regulii locus regit actum, literatura de
specialitate a emis următoarele aprecieri:

30
Principiul locus regit actum presupune că, atât forma, cât şi substanţa actului juridic, erau supuse legii locului
încheierii actului. În teoria lui B.D’Argentré, condiţiile de formă ale actului juridic privind imobilele erau supuse
legii situaţiei bunului. Treptat, s-a admis că, dacă actul juridic are ca obiect derivat bunuri mobile situate în
domeniul de aplicare al unor legi diferite, putea fi întocmit cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de legea
locului încheierii. Această regulă avea un caracter facultativ, ulterior statutarii francezi considerând că regula are
un caracter imperativ (I.P. Filipescu, op. cit., p. 333 notă subsol nr. 8.); în acest sens, vezi supra nr.6, cap. VI.
31
Pentru amănunte referitoare la fundamentul regulii locus regit actum, a se vedea: I.P. Filipescu, op. cit., p. 334.

16
 - Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic (ad validitatem) precum şi forma
cerută pentru proba actului juridic (ad probationem), inclusiv problema dacă actul juridic
trebuie să îmbrace sau nu forma scrisă, se vor rezolva în funcţie de legea locului încheierii
actului;
- Formulele impuse pentru redactarea înscrisurilor vor fi supuse legii locului încheierii
actului. Spre exemplu, dacă o persoană străină îşi asumă în ţara noastră obligaţia de a restitui
o sumă de bani luată cu împrumut, înscrisul sub semnătură privată care s-ar întocmi pentru
proba raportului juridic ar trebui să respecte cerința semnăturii precum și menţiunea bun şi
aprobat cu arătarea în litere a sumei sau a cantității datorate, cerintă solicitată de art. 269 din
noul Cod de procedură civilă;
- Legea locului încheierii actului se aplică şi în privinţa admisibilităţii probei
testimoniale. Astfel, în ţara noastră se cunoaşte faptul că actele juridice care au o valoare mai
mare de 250 de lei nu se pot proba decât prin înscrisuri. Aceeaşi lege va stabili dacă un anumit
înscris reprezintă un început de dovadă scrisă pentru a se admite în completare proba cu martori;
- Legea locului încheierii actului guvernează şi sancţiunile care se aplică în situaţia
nerespectării formalităţilor prevăzute de legea locului întocmirii actului/contractului. Este
firesc să fie aşa, având în vedere faptul că între formalităţile solicitate de lege şi sancţiunea
nerespectării acestora trebuie să existe o identitate care, în această situaţie, este dată de locul
încheierii.

2.4. Alte forme ale actului juridic.

2.4.1. Forma de publicitate32.
Unele aspecte privind această specie a formei actelor juridice le-am prezentat deja atunci
când am expus problematica formei de publicitate în materia bunurilor, respectiv când am
analizat prevederile art. 2626 din noul Cod civil. Regula în acea materie este aceea
consacrată de alineatul conform căruia ”formele de publicitate, realizate în orice mod,
referitoare la bunuri sunt supuse legii aplicabile la data și locul unde de îndeplinesc, afară
numai dacă prin dispoziții speciale se prevede altfel”.În esență, dispoziția legală citată
reprezintă o reluare, ce-i drept, într-o formă mai extinsă a prevederilor art. 64 din fosta Legea
nr. 10/1992, în prezent abrogată., .
Din dispoziţiile menţionate, rezultă că această formă, în principiu, este guvernată
de legea locului unde se face publicitatea, deoarece se consideră că numai în acest mod se
poate asigura informarea adecvată a terţilor cu privire la situația juridică a bunurilor de
natură diversă.

32
Pentru detalii privind forma de publicitate, a se vedea I.P. Filipescu, op. cit., p. 344 şi urm.

17
 Prin excepție de la regulă înstituită de alineatul 1, alin.2 reglementând problematica
publicității referitoare la imobile, sub toate aspectele, derogă de la principiul locum regit actum
făcând aplicarea principiului lex rei sitae, adică legea aplicabilă în locul în care este situat bunul
imobil, chiar dacă izvorul juridic al nașterii, modificării , transmiterii, restrângerii ori stingerii
unui drept real sau al unei garanții reale, a fost reglementat de altă lege decât lex rei sitae.
Să mai reținem că, referindu-se la problematica procesului civil internațional, art.1077
din noul Cod de procedură civilă prevede că ”formalitățile de înregistrare și publicitate, efectele
lor și autoritățile abilitate să instrumenteze sunt cele prevăzute de dreptul țării unde operațiunea
a avut loc” (locus regit actum-n.n)(alin.1).
”În materie imobiliară se aplică legea locului unde este situat imobilul”(lex rei
sitae)(alin.2).

2.4.2. Forma de abilitare33.

O astfel de formă specială a unui act juridic se poate impune în anumite situații în care
o anumită persoană este nevoită să încheie un anumit act juridic în numele și pe socoteala unei
alte persoane, cum ar fi un tutore pentru un interzis judecătoresc ori un reprezentant
legal(părinte) pentru un minor având vârsta sub 14 ani, cazuri în care, potrivit prevederilor
Codului civil român, spre exemplu, este necesară încuviințarea instanței de tutelă, dacă natura
actului impune o astfel de formă de abilitare( a se vedea, în acest sens, în mod special,
prevederile art. 144, 145 și 171 din noul Cod civil).
Chiar dacă noua reglementare de drept internațional privat nu prevede în mod expres
care trebuie să fie legea aplicabilă formei de abilitare, se apreciază de către doctrinari că această
formă ar trebui să fie guvernată de legea personală (lex personalis) a celui în cauză( fie lex
patrie fie lex domicilii).
Spre exemplu, în cazul minorului aflat sub tutelă, legea personală respectiv legea
naţională a copilului va stabili condiţiile juridice în prezența cărora tutorele poate înstrăina un
bun al minorului aflat sub tutelă sau în ce condiţii tutorele poate încheia acte juridice în numele
copilului (în dreptul nostru numai cu încuviințarea instanței de tutelă și uneori și cu avizul
consiliului de familie, dacă un astfel de organism funcționează ).
Sub aspect procedural, este important de știut că formele de abilitare impuse de legea
aplicabilă se vor realiza potrivit exigențelor legii forului (lex fori), normele conținute de acestă
lege, indiferent că sunt administrative sau de procedură civilă, fiind norme de aplicație imediată.

33
Idem.

18
 2.4.3. Forma de procedură.
Forma de procedură interesează materia procesului civil şi este guvernată de legea
forului (lex fori). În acest sens, art. 1073 din C.pr. civ. prevede în clar că, ”în procesul civil
internațional instanța aplică legea procesuală română sub rezerva unor dispoziții expres
contrare”.
În schimb, conform prevederilor art. 1074 C.pr.civ, ”calitatea procesuală a părţilor,
obiectul și cauza acțiuni sunt supuse legii care guvernează fondul raportului juridic dedus
judecății34.
În ceea ce privește probele, art. 1076, alin.1 din C.pr.civ. instituie un principiu foarte
important: ”mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic și forța probantă a înscrisului
constatator sunt cele prevăzute de legea convenită de părți (lex voluntatis- n.n), când legea
locului încheierii actului juridic le acordă această libertate. În lipsa acestei libertăți sau când
părțile n-au uzat de ea, se aplică legea locului încheierii actului juridic(locus regit actum-n.n)”.
În materia actelor și faptelor de stare civilă, alineatul 4 al art. 1076 C.pr. civ., instituie
regula locus regit actum, în ceea ce privește proba stării civile și puterea doveditoare a
înscrisurilor care consemnează fapte și acte de stare civilă.
Referitor la proba faptelor juridice(stricto sensu), conform alineatului 2 al art. citat,
aceasta va fi supusă legii locului unde ele s-au produs ori unde au fost săvărșite.
Pentru situația în care legea română de procedură ar admite și alte mijloace de probă
decât cele enumerate de alineatul 1 și 2 al art. 1076, se va aplica și acea lege.
Pentru ușurarea(facilitarea) procesului de probațiune, conform tezei a doua a
alineatului 3 al art. 1076, tot legea română se va aplica și în cazul în care această lege permite
proba cu martori și cu prezumții ale judecătorului, chiar și în situația în care atfel de mijloace
de probă n-ar fi admisibile conform legii străine declarate aplicabile.
Sub aspect procedural, și activitatea de administrare a probelor, în procesul civil
internațional va fi supusă legii române, această lege fiind de imediată aplicare, și sub acest
aspect( a se vedea prevederile alin.5 al art. 1076).

Secțiunea 6. Legea aplicabilă actelor juridice accesorii.

Examinarea prevederilor noului Cod civil referitoare la raporturile de drept
internațional privat, ne prilejuiește constatarea că acesta nu conține nici o referire la
problematica legii aplicabile actelor juridice accesorii, spre deosebire de fosta Lege
105/1992, care avea unele prevederi binevenite în această materie. Astfel, potrivit fostului art.

34
Pentru amănunte privind forma procedurală a se vedea I.P. Filipescu, op. cit., p. 346.

19
70, alin. (1), din legea citată, „actul juridic accesoriu este (era-n.n) cârmuit de legea care se
aplică fondului actului juridic principal, în lipsa unei manifestări de voinţă diferită”.
După cum se poate observa, textul de lege precizat făcea aplicarea principiului
binecunoscut, din materia dreptului substanțial, conform căruia accesoriul urmează soarta
juridică a principalului (accesorium sequitur principale).De asemenea, textul dădea
posibilitatea părţilor ca prin manifestarea lor de voinţă, expresă sau tacită, să supună contractul
accesoriu unei alte legi (unui alt sistem de drept) decât celei care guvernează contractul
principal.
În concepția autorilor anterioarei legi de drept internațional privat, dispoziţiile acesteia
privind soarta juridică a actelor/contractelor accesorii nu se aplicau contractelor accesorii care
aveau ca obiect derivat un drept imobiliar căruia i se va aplica legea locului de situaţie (lex
rei sitae), așa cum prevede în mod expres art. 77, alin. (3) din abrogata lege.

20
 CURS 11

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND OBLIGAȚIILE CONTRACTUALE.

Secțiunea 1. Noțiuni generale privind obligatiile contractuale și normele
conflictuale aplicabile acestora.
Noul Cod civil român, în ceea ce privește reglementarea raporturilor juridice de drept
internaținal privat care au ca izvoare obligatii contractuale, a adoptat o soluție de
reglementare dualistă, instituind prin prevederile art. 2640 două principii de soluționare a
conflictelor de legi pe care le pot genera astfel de raporturi juridice.
Un prim principiu- în ordinea reglementării- este cel instituit de alineatul 1, potrivit
căruia”Legea aplicabilă obligațiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului
Uniunii Europene”. Așadar, în cazul în care un raport juridic contractual are unul sau mai multe
puncte de legătură(aderențe) cu spațiul juridic care intră sub jurisdicția UE, izvoarele normelor
conflictuale vor fi cele emanate de la menționata uniune.
Un al doilea principiu care- în același timp- ar putea constitui o excepție de la regula
instituită de alineatul 1, este cel conținut și enunțat de alineatul al doilea al art. 2640, conform
căruia, ” În materiile care nu intră sub incidența reglementărilor Uniunii Europene sunt
aplicabile dispozițiile prezentului cod privind legea aplicabilă actului juridic, dacă nu se
prevede astfel prin convenții internaționale sau prin dispozitii speciale”.Cu alte cuvinte, ori de
câte ori raporturile juridice contractuale de drept internațional privat nu au legătură cu spațiul
juridic al UE ori deși au puncte de legătură cu menționatul spațiu, prin lege ori prin convenții
internaționale nu se prevede altfel, pentru soluționarea problemelor conflictuale cu care este
sesizată o autoritate română se vor utiliza normele conflictuale conținute de prevederile
articolelor nr 2637-2639 din noul Cod civil, privind legea aplicabilă condițiilor de fond și de
formă ale actului juridic cu elemente de extraneitate.
Desigur, la o primă analiză, o astfel de trimitere pare simplă, suficientă și fără echivoc.
În practică, râmâne, însă, de văzut și evaluat, în ce măsură, dispozițiile articolelor 2637-2639
din Codul civil se vor dovedi acoperitoare și utile pentru rezolvarea tuturor problemelor
conflictuale pe care le poate ridica o astfel de categorie raporturi juridice.
Sub aspectul izvoarelor juridice europene, literatura de specialitate1 indică
următoarele acte normative principale:
-Convenția de la Roma din 1980 cu privire la legea aplicabilă obligațiilor
contractuale; este important de remarcat că această convenție are natura juridică a unui

1
A se vedea ,spre exemplu: D.Lupașcu, D.Ungureanu, op.cit.,p 230-231

1
tratat, act juridic multilateral de drept internațional public, cu toate consecințele care
decurg dintr-o astfel de natură.
În esență, această convenție conține norme juridice uniforme menite să permită
determinarea legii aplicare unui anumit raport contractual, în condițiile în care părțile nu au
procedat la alegerea legii aplicabile acelui raport. În ceea ce privește obligativitatea acestui
tratat pentru România conform unei decizii a Consiliului(nr. 856/2008/CE), acesta a început să
se va aplica începând cu data de 15 ianuarie 2008;
- Regulamentul (CE) nr. 593 din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor
contractuale, cunoscut și sub denumirea de Regulamentul Roma I(denumit în continuare,
în această secțiune, Regulamentul).
Acest act normativ comunitar a intrat în vigoare la data de 17 decembrie 2009 și se
aplică obligațiilor contractuale civile și comerciale, izvorâte dint contractele încheiate după
17 decembrie 2009. Este un act normativ comunitar cu aplicație directă în practica tuturor
statelor membre ale UE, fără nici o altă formalitate.Așa după cum remarcă doctrina2, ”în
elaborarea Regulamentului s-au avut în vedere soluțiile preconizate de Convenția de la Roma
din 19 iunie 1980”.
Articolul 22 din Regulament, reglementează o problemă practică care poate crea
dificultăți în procesul de delimitare a subiectelor de drept cărora li se aplică acesta și anume
modul de aplicare a Regulamentului în statele care au mai multe sisteme juridice. În acest sens,
alineatul 1, prevede că, ”în cazul în care un stat cuprinde mai multe unități teritoriale (cum ar
fi landurile germane, cantoanele elvețiene, etc-n.n) fiecare având propriile norme de drept în
materie de obligații contractuale, fiecare unitate teritorială se consideră o țară în scopul de a
identifica legea aplicabilă în temeiul prezentului regulament”.
Alineatul al doilea exceptează, însă, statele membre ale căror unități teritoriale au
propriile lor norme de drept cu privire la obligațiile contractuale, în cazul în care se naște un
conflict între legile unităților teritoriale, de la obligația de a aplica Regulamentul pentru a
soluționa astfel de conflicte. Suntem de părere că, în astfel de situații soluționarea conflictelor
de legi între unitățile teritoriale ale unui stat federativ ori confederativ, se va face potrivit
normelor conflictuale ale fiecăruia dintre entitățile în cauză
În legătură cu natura juridică a acestui act normativ precum și cu aplicarea lui în
spațiul juridic comunitar, este de semnalat și prevederea art. 23 din Regulament, conform căreia
” cu excepția articolului 7- acest articol se referă la problematica determinării legii
aplicabile contractelor de asigurare-n.n- prezentul regulament nu aduce atingere

2
I. Macovei, op.cit.,p. 198

2
aplicării dispozițiilor dreptului comunitar, care în anumite domenii, reglementează
conflictul de legi în materia obligațiilor contractuale”.
Cu alte cuvinte, trebuie reținut că legiuitorul comunitar a înțeles să facă o delimitare
clară între diversele izvoare normative comunitare aplicabile diferitelor categorii de obligații
contractuale, așa cum acestea sunt avute în vedere de Regulament.
Cu privire la raportul dintre Convenția de la Roma și Regulamentul citat, sunt de
reținut prevederile art. 24 din Regulament care în alineatul 1 stabilește că ”în statele
membre, prezentul regulament înlocuiește Convenția de la Roma, cu excepția teritoriilor
statelor membre care intră în domeniul de aplicare teritorial al respectivei convenții și
cărora nu li se aplică prezentul regulament, în temeiul art. 299 din tratat”. În fine, textul
alineatului 2, prevede că ” în măsura în care prezentul regulament înlocuiește dispozițiile
Convenției de la Roma, orice trimitere la convenția respectivă se interpretează ca trimitere la
prezentul regulament”.
Relativ la raportul dintre Regulament și convențiile internaționale existente și la
care sunt parte unul sau mai multe state membre, art.25 din Regulament prevede că acest
act normativ comunitar ”nu aduce atingere aplicării convențiilor internaționale la care unul sau
mai multe state membre sunt părți în momentul adoptării prezentului regulament și care
reglementează conflictul de legi în materia obligațiilor contractuale”. Alineatul al doilea,
consacră, totuși, prevalența prevederilor prezentului regulament asupra convențiilor încheiate
exclusiv între două sau mai multe state membre, în măsura în care acele convenții vizează
probleme care fac obiectul de reglementare a menționatului regulament. Așadar, în astfel de
situații, convențiile bi sau multilaterale dintre statele membre devin caduce(ineficiente).
După cum în mod judicios s-a remarcat, de către doctrină3, pentru a putea stabili care
dintre cele două acte juridice enumerate sunt aplicabile unei anumite obligații contractuale,
trebuie se țină seama de prevederile dreptului național al fiecărui stat membru privind momentul
încheierii contractelor, între absenți, care pot intra sub incidența lor.
Datorită succesiunii în timp a actelor normative incidente precum și datorită aderării
României la UE, pentru corecta determinare și aplicare a normelor conflictuale în materia
obligațiilor contractuale trebuie să se țină seama de următoarele reguli:

1.Pentru soluționarea litigiilor aflate pe rolul instanțelor românești la data intrării în

vigoare a noului Cod civil(1.10.2011) determinarea legii aplicabile unor astfel de categorii de
raporturi juridice se va face în conformitate cu prevederile adiacente ale fostei Legi
105/1992;

3
Idem, p.230.

3
 2.Pentru litigiile cu care sunt sesizate instanțele naționale românești și care nu intră
sub incidența prevederilor normative ale UE, după data de 1.10.2011, determinarea legii
aplicabile se va face conform prevederilor Codului civil român;
3. Pentru litigiile cu care sunt sesizate instanțele naționale românești și care intră sub
incidența prevederilor normative ale UE, după data de 1.10.2011, determinarea legii
aplicabile se va face în conformitate cu reglementările UE. În această ultimă categorie de
situații trebuie să se facă și următoarea disctincție: în ceea ce privește contractele încheiate
după 15 ianuarie 2008 și până în data de 17 decembrie 2009, se vor aplica prevederile
Convenției de la Roma din 1980, iar pentru cele încheiate după această dată, se vor aplica
prevederile Regulamentului 593/20084 .
În finalul acestor considerații de ordin general, să ne reamintim că, potrivit prevederilor
noului Cod civil român, art. 1164, ”obligația – ca instituție juridică –n.n, este o legătură de drept
în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul
să obțină prestația datorată”. Conform prevederilor art. 1165, primul și cel mai important izvor
al obligațiilor civile este contractul. Acest tip de act juridic este definit de art. 1166, ca fiind
”acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic”.

Secțiunea 2. Regulamentul nr. 593/2008(CE) din 17 iunie 2008 privind legea

aplicabilă obligațiilor contractuale.

2.1 Domeniul de aplicare a prevederilor Regulamentului.

Domeniul sau câmpul de aplicare a prevederilor acestui act normativ este stabilit prin
textul alineatului 1 al art. 1, în sensul că el se va limita doar la obligațiile contractuale civile și
comerciale, existente în raporturi cu elemente de extraneitate, fiind exceptate, în mod expres,
obligațiie fiscale, vamale precum și cele pur administrative.
Trebuie precizat, de asemenea, că regulamentul are în vedere doar chestiuni de drept
substanțial și nu aspecte de ordin procesual.
Referitor la distincția obligații civile și comerciale, după cum se știe deja dreptul
românesc de după 1. 10. 2011 nu mai recunoaște această distincție noțiunea de
comercianți/comercial, etc fiind înlocuită cu cea cee profesioniști ori cu raporturi contractuale
între profesioniști. Așa fiind, dacă calificarea unei obligații contractuale cu elemente de
extraneitate se va face după legea română, acea obligație dacă este stabilită între profesionișți

4
Idem, p.230-231

4
care exploatează o întreprindere va trebui considerată, în opinia noastră, ca fiind echivalentul
unei obligații comerciale, în sensul Regulamentului.
Alineatul al doilea al art. 1 din Regulament conține un șir de probleme și chestiuni cu
privire la care acesta nu își va putea găsi aplicarea acestea ar fi următoarele:
-starea și capacitatea persoanelor;
-obligațiile rezultate din relații de familie ori din relații echivalente relații de familie;
-obligațiile rezultate din raporturile patrimoniale generate de regimurile matrimoniale
precum și obligațiile care decurg din testamente și succesiuni;
-obligațiile derivate din instrumente cambiale ori din alte titluri de valoare negociabile;
-convențiile de arbitraj precum și cele privind prorogarea convențională a competenței
(alegerea instanței competente);
-unele aspecte privind statutul organic al societăților comerciale ori ale altor structuri de
tip asociativ, fără personalitate juridică, inclusiv aspecte privind răspunderea asociaților pentru
obligațiile menționatelor structuri juridice;
-problemele privind reprezentarea unor entități în raporturile cu terții de către anumite
persoane din structura acelor subiecte de drept;
-înființarea de mase fiduciare și raporturile dintre fondatori și beneficiarii administrării
unor astfel de patrimonii de afectațiune;
-obligațiile izvorâte din înțelegeri precontractuale;
-unele categorii de contracte de asigurare privind plata de indemnizații unor categorii
de persoane determinate, în caz de deces, supraviețuire, întrerupere sau reducere a activității, în
caz de boală profesională provocată de accidente de muncă;
După cum se poate observa, sfera excluderilor de la aplicare este destul de mare, astfel
încât, rămân suficient de multe domenii în care legislația națională își va găsi aplicarea.

2.1.Definiția unor termeni utilizați de Regulament.

Alineatul 4 al art.1, definește noțiunea de stat membru, prin aceasta înțelegându-se, de
această dată, doar acele state membre cărora li se aplică Regulamentul; per a contrario, pot
exista și state membre cărora nu li se aplică Regulamentul.
Articolul 2 conține o importantă precizare: ”legea desemnată de prezentul regulament
se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru”, enunț care ne permite să anticipăm
că mecanismele de reglementare instituite de Regulament permit desemnarea ca lege aplicabilă
unor obligații contractuale civile ori comerciale și a unei legi emisă de către state terțe, în raport
cu UE.

5
 Potrivit prevederilor art.9 al Regulamentului ”normele de aplicație imediată, sunt norme
a căror respectare este privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea
intereselor publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură,
încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare,
indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament”. Iată o binevenită
și foarte clară definiție legală- cu extensie la nivelul întregii UE- a instituției normelor de
aplicație imediată.
Regulamentul conține în cuprinsul art. 19, o definiție foarte clară și chiar detaliată a
noțiunii de reședință obișnuită.
Potrivit prevederilor alineatului 1 „în înțelesul rezentului regulament, reședința
obișnuită a societăților și a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, este situată
la sediul administrației lor centrale”. În ceea ce privește reședința obișnuită a unei persoane
fizice care acționează ca profesionist este acolo unde acea persoană își are sediul principal de
activitate.
În ipoteza în care un anumit contract civil ori comercial este încheiat în cadrul activității
unei sucursale, agenții sau a oricărei alte unități sau doar dacă executarea incumbă unei astfel
de structuri exogene, locul unde se află sucursula, agenția sau oricare altă unitate este considerat
reședința obișnuită( a se vedea prevederile alineatului 2 al art. 19).
În fine, în viziunea autorilor textului alineatului 3 al art. 19, ”în scopul determinării
locului unde se află reședința obișnuită, momentul relevant în constituie data încheierii
contractului”.
Articolul 20, explică înțelesul noțiunii de aplicare a legii oricărei tări determinate
conform Regulamentului.În înțelesul actului normativ citat, aplicarea unei astfel de legi
înseamnă ”aplicarea normelor de drept în vigoare în țara respectivă, cu excepția normelor sale
de drept internațional privat, cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel”.
Textul citat, prin consecințele sale juridice posibile, va exclude retrimiterea, atât timp cât nu
sunt aplicabile normele conflictuale la care legea determinată potrivit Regulamentului face
trimiterea, soluție identică cu cea în care legea aplicabilă s-a determinat potrivit regulii
conflictuale lex voluntatis. Desigur, așa cum s-a statuat, o astfel de soluție de principiu nu
exclude și excepțiile expres prevăzute de Regulament.

2.3 Normele juridice uniforme instituite de Regulament.

În mod benefic pentru procesul de soluționare a conflictelor de legi cu privire la
obligațiile contractuale, în spațiul juridic al UE, Regulamentul, instituie o serie de norme
uniforme cu privire la următoarele chestiuni:

6
 - libertatea de alegere a legii aplicabile;
-determinarea legii aplicabile în lipsa alegerii legii aplicabile ;
-legea aplicabilă contractelor de transport, contractelor încheiate cu consumatorii;
-legea aplicabilă contractelor de asigurare;
-legea aplicabilă contractelor individuale de muncă;
-privind raportul dintre normele uniforme și cele de aplicație imediată;
-consimtământul și validitatea de fond;
-validitatea de formă;
-domeniul legii aplicabile; i
-incapacitatea de a contracta;
-cesiunea de creanță și subrogația convențională;
-subrogația legală;
-obligațiie cu pluralitate de debitori;
-compensația;
-sarcina probei.
Libertatea de alegere.
Articolul 3 al Regulamentului este consacrat normei conflictuale lex voluntatis, în baza
căreia părțile raporturilor contractuale au o largă libertate de alegere a legii aplicabile atât
întregului contract (sub aspect structural) cât și doar numai pentru o parte din acesta. Mai mult
decât atât, articolul citat îngăduie părților să schimbe legea aleasă inițial cu o alta, cu condiția
ca noua alegere să nu aducă atingere validității formei contractului și să nu aducă atingere
intereselor și drepturilor terților.
Alegerea legii aplicabile, inițială ori posterioară, inclusiv modificarea celei alese inițial,
trebuie să rezulte în expres dintr- o clauză ori convenție scrisă dar poate fi și tacită, cu condiția
ca aceasta să rezulte neîndoielnic din împrejurările cauzei.
Alineatul al treilea instituie o anumită restrângere a aplicabilității legii alese de părți, în
sensul că „în cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în
care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută
de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei țări , de la care nu se poate deroga
prin acord”).
Alineatul al patrulea, instituie o regulă oarecum asemănătoare cu cea precedentă, însă
de data aceasta cu privire la aplicarea normelor dreptului comunitar de la care nu se poate
deroga prin acordul părților privind elecțio iuris. În acest sens textul alineatului 4 este
următorul: ”în cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă în momentul
în care are loc alegerea, se află în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părți a

7
unei legi aplicabile, alta decât cea a unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în mod
corespunzător a dispozițiilor de drept comunitar de la care nu se poate deroga prin convenție,
după caz, astfel cum (aceste dispoziții ale dreptului comunitar-n.n) au fost transpuse în statul
membru al instanței competente”.

2.3.2.Criteriile pentru determinarea legii aplicabile raporturilor contractuale

atunci când părțile nu procedează la alegerea legii aplicabile.
Aceste criterii sunt cele enunțate de prevederile art. 4 din Regulament, dintre care cele
prevăzute de alineatul 1 le putem considera criterii principale de localizare obiectivă a fiecăreia
din categoriile de contracte avute în vedere de legiuitorul comunitar, iar cele reglementate de
alineatele 2, 3 și 4 au factura juridică a unor criterii secundare de localizare obiectivă a anumitor
categorii de contracte, în situații speciale.
În ceea ce privește criteriile enunțate de alineatul 1, acestea sunt, de regulă diferite, în
raport cu fiecare categorie de contract care intră sub incidența Regulamentului.
Astfel, contractul de vânzare de bunuri mobile, în lipsa lui electio iuris va fi reglementat
legea țării în care vânzătorul își are reședința obișnuită. În mod similar, contractul de prestări
de servicii este reglementat de legea țării în care-și are reședința obișnuită prestatorul de
servicii. La fel și contractul de franciză, va fi reglementat în lipsa lui electio iuris de legea țării
în care își are reședința obișnuită beneficiarul francizei. Pentru identitate de rațiune și
contractul de distribuție- contract nenumit, de altfel, în continuare, în dreptul românesc- va fi
reglementat în lipsa lui electio iuris tot de legea țării unde distribuitorul își are reședința
obișnuită.
Revenind la contractul de vânzare, în cazul unei vânzări de bunuri la licitație, conform
prevederilor literei g), un astfel de contract va fi reglementat, însă, de legea țării în care are
loc licitația, dacă se poate stabili acel loc.
În schimb, și cu justificat temei, contractul privind un drept real imobiliar sau privind
dreptul de locațiune asupra unui imobil este reglementat de legea țării în care este situat
imobilul, potrivit regulii lex rei sitae( a se vedea prevederile literei c). Prin derogare de la
această firească soluție în materie de contracte privind drepturi reale imobiliare, litera d) a
alineatului 1, prevede că ”fără a aduce atingere literei c) contractul de locațiune având drept
obiect folosința privată și temporară a unui imobil pe o perioadă de maximum 6 luni
consecutive este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită proprietarul, cu
condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și să aibă reședința obișnuită în aceiași țară”.

8
 Alineatul al doilea art. 4, are în vedere ipoteza în care unui anumit tip de contract care
intră sub incidența Regulamentului nu i se aplică prevederile alineatului 1 sau deși i se aplică,
aceluiași contract îi vor fi aplicabile mai multe din soluțiile prevăzute de literele a-h, pentru
surmontarea unei astfel de situații contractul în cauză va fi reglementat de legea țării în care
își are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică.
Pentru ipoteza în care, nici unul din criteriile enumerate la alineatele 1 și 2, nu pot fi
aplicate deoarece din circumstanțele cauzei rezultă clar că raportul juridic contractual examinat
are o legătură strânsă cu legea altui stat decât cele avute în vedere de fiecare din cele două
alineate, se va aplica legea acelui stat, ca și o soluție subsidiară.
În fine, în baza prevederilor alineatului 4, dacă legea aplicabilă nu s-a putut determina
utilizând criteriile enunțate de alineatele 1 și 2, legea aplicabilă contractului examinat va fi
legea țării cu care contractul are cele mai strânse legături.

2.3.3. Norme conflictuale privind condițiile de fond și de formă ale contractelor

reglementate de către Regulament.
Articolele 1o și 11 ale Regulamentului, au ca obiect al reglementării regulile de stabilire
a legii în raport cu care se va aprecia valabilitatea contractelor încheiate sub imperiul, sub
aspectul condițiilor de fond precum și a celor de formă.
În ceea ce privește condițiile de fond, art. 10 instituie regula conform căreaia ”existența
și validitatea contractului sau a oricărei clauze coontractuale sunt determinate de legea care l-
ar reglementa în temeiul prezentului regulament, dacă contractul sau clauza ar fi valabile”,
Așadar, dacă se ridică problema de a ști dacă partea/părțile și-a exprimat un consimțâmant
valabil la încheierea unuia din categoriile de contracte reglementate de Regulament și/sau dacă
o anumită clauză este valabilă sau nu, această judecată de valoare va trebui să se facă realiza
după legea determinată ca aplicabilă conform actului normativ comunitar menționat.
Dacă într-o astfel de ipoteză există o parte interesată să dovedească că nu și-a exprimat
un consimțâmant valabil la încheierea unui contract, aceasta va putea invoca ca fiind aplicabilă
acelei negații legea statului unde are reședința obișnuită , dar cu condiția de a dovedi că nu este
rezonabil să se aprecieze valoarea și semnificația juridică a comportamentului său –vis a vis de
acel contract- după altă lege, respectiv cea determinată conform prevederilor Regulamentului.(
a se vede, în acest sens, prevederile alineatului 2 al art. 10).
Tot referitor la condițiile de fond necesare pentru încheierea valabilă a unuia sau altuia
din contractele avute în vedere de Regulament, articolul 13 al acestui act normativ comunitar,
reglementează condițiile și circumstanțele în care o parte contractantă, persoană fizică care,

9
potrivit legii tării în care se află toate părțile contracte la momentul încheierii contractului, avea
capacitate juridică, poate să invoce, totuși, incapacitatea acesteia conform altei legi.
O astfel de posibilitate este recunoscută, conform prevederilor art. 13, doar dacă la data
încheierii contractului cealaltă parte avea cunoșțință de acea incapacitate sau dacă nu o
cunoștea, dar din cauza negiljenței sale. Spre exemplu, dacă într-o anumită situație un cetățean
român și unul francez,ambii aflați în România, încheie un anumit contract și dacă cetățeanul
francez era considerat capabil potrivit legii române, dar incapabil conform legii franceze, acest
din urmă cetățean va putea invoca această cauza de nevaliditate, numai dacă la data încheierii
acelui contract partea română cunoștea acea incapacitate ori nu o cunoștea, dar acea
necunoaștere se datorează neglijenței părții române.
Cu privire la condițiile de formă de care depinde validitatea contractelor avute în
vedere de Regulament, acestea sunt evocate, la modul principial, de prevederile art. 11. Acest
articol instituie următoarele reguli și excepții:
-Dacă un contract este încheiat între persoane prezente sau reprezentate, aflate în aceiași
tară, este valabil din punctul de vedere al condițiilor de formă dacă îndeplinește condițiile de
formă impuse de legea care-i guvernează fondul acelui contract, lege determinată în
conformitate cu prevederile acestui regulament sau de legea tării în care se încheie contractul.
Așadar, soluțiile sunt alternative, dar obligatorii: se va putea face aplicarea cerințelor de formă
ale lui lex causae sau cele ale legii determinte conform regulii locus regit actum;
-În ceea ce privește contractele încheiate între absenți, în nume propriu sau prin
reprezentare, aflați, dec, în țări diferite, este valabil, sub aspectul condițiilor de formă dacă
îndeplinște astfel condiții prevăzute de legea care-i cărmuiește fondul, lege determinată în
conformitate cu prevederile Regulamentului, sau, la alegere, de legea țării în care se aflau
oricare dintre părți la momentul în care s-a considerat încheiat contractul ori de către legea țării
unde își are reședința obișnuită oricare dintre ele, la acel moment. După cum se poate observa,
soluțiile conflictuale sunt flexibile și acordă egală îndrepătățire în aplicare mai multor sisteme
de drept, situație aflată în deplină concordanță cu spiritul Regulamentului.
- Forma unui act unilateral emis în legătură cu un contract încheiat ori care umrează să
se încheie în viitor, act unilateral care va trebui să producă efecte în corelație cu acel contract,
este valabilă dacă se încadrează în cerințele de formă ale legii care-i cârmuiște fondul acelui
contract(prezent sau viitor), lege determinată conform prezentului Regulament, sau la alegere,
de legea statului unde a fost emis actul ori de legea statului în care autorul(emitentul) actului
își are reședința obișnuită la data emiterii actului unilateral.

10
 -Contractele încheiate de către profesioniști cu consumatorii sunt supuse, sub aspectul
condițiilor de formă, legii tării reședinței obișnuite a consumatorilor, nefiindu-le aplicabile
dispozițiile prezentului Regulament, conform prevederilor alin.4 al art. 11.
-În ceea ce privește forma contractelor având ca obiect drepturi imobiliare sau de
locațiune asupra imobilelor acestea sunt supuse legii tării unde este situat imobilului, dar numai
în măsura în care, conform acelei legi:
-cerințele de formă pe care această lege le impune sunt aplicate indiferent de țara în care
este încheiat contractul și indiferent de legea care-i reglementează fondul;
-de la cerințele de formă a acelei legi nu se poate deroga prin convenție.
Concluzionând cu privire la cerintele de formă impuse de Regulament pentru
valabilitatea contractelor avute în vedere de acest act normativ, putem reține că legiuitorul
comunitar a acordat prioritate legii țării care guvernează și fondul acelor contracte, plecând de
la cerința- firească, de altfel- a unității care trebuie să existe între fondul și forma actelor
juridice. Din rațiuni practice, au fost instituite și soluții alternative, aflate la libera alegere a
părților, liberă alegere limitată, totuși, la doar câteva categorii de legi, dar care fiecare dintre ele
trebuie să aibă o anumită legătură cu situația juridică avută în vedere. Prin urmare, și în această
materie se poate utiliza regula conflictuală lex voluntatis, dar în limitele arătate.

2.3.4.Legea aplicabilă contractelor de transport.

Regulamentul acordă o atenție specială problematicii determinării legii aplicabile
contractului de transport, atât a celui de persoane cât și celui de mărfuri, enunțând principiul că
în toate situațiile părțile contractului de transport au libertatea de a convenii asupra legii
aplicabile unui astfel de contract( a se vedea în acest sens, prevederile alin. 1 și 2 ale art. 5). Tot
atât de adevărată este și limitarea alegerii legii aplicabile contractului de transport de persoane
la la câteva categorii de legi, cu precizarea că, rațiunea legiuitorului cu privire la stabilirea
legilor care pot fi alese, se bazează pe ideea de legătură a unei anumite categorii de legi cu un
anumit contract de transport de persoane.
Conform prevederilor alineatului 2, paragraful 2 din Regulament, părțile contractului
de transport de pasageri pot alege doar una din următoarele legi:
-Legea statului unde se află reșefința obișnuită a pasagerului;
-Legea statului unde se află reședința obișnuită a transportatorului;
-Legea statului unde se află sediul administrației centrale sau a transportatorului;
-Legea statului unde situat locul de plecare ori de sosire.
În lipsa alegerii uneia dintre legile menționate, potrivit prevederilor alin.1, legea
aplicabilă unui contract de transport de mărfuri va fi legea tării în care transportatorul își are

11
reședința obișnuită, cu condiția suplimentară ca locul de încărcare sau livrare să fie situate de
asemenea, în țara respectivă.Pentru ipoteza în care aceste cerințe cumulative nu sunt întrunite,
conform tezei ultime a alineatului 1 a art. 5, se va aplica legea tării în care se află locul de livrare
stabilit contractual de către părți.
În mod similar contractului de transport de mărfuri, dacă în cadrul unui contract de
transport de pasageri părțile nu au efectuat electio iuris, legea aplicabilă va fi legea tării unde
pasagerul își are reședința obișnuită, cu condiția suplimentară ca locul de plecare sau de sosire
să se află în aceiași tară cu cea a reședinței obișnuite.
Alineatul al treilea al art. 5 instituie o soluție practică inspirată, în sensul că dacă părțile
nu au utilizat norma conflictuală lex voluntatis și dacă din circumstanțele cauzei rezultă că legea
aplicabilă unui anumit contract de transport de persoane ori de mărfuri nu trebuie să fie nici
una dintre legile evocate de prevederile alineatelor 1 și 2 deoarece legăturile cele mai strânse
ale acelui contract sunt cu o altă țară decât cele menționate, se va aplica această ultimă categorie
de legi.

2.3.5.Legea aplicabilă contractelor încheiate cu consumatorii.

Articolul 6 din Regulament, acordă o atenție specială și problematicii determinării legii
aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii, cu remarca că regulile conflictuale aplicabile
și în această materie sunt în bună măsură și cele aplicabile contractelor de transport.
Alineatul 1 definește într-o manieră succintă contractul încheiat cu consumatorii ca
fiind acel contract de natură diversă încheiat de către o persoană fizică într-un scop care nu are
legătură cu activitățile profesionale ale acesteia, sau altfel spus, pentru nevoile proprii
individuale și/sau familiale ( o astfel de persoană este consumatorul) cu o altă persoană care
acționează în exercitarea activității sale profesionale( o astfel de persoană este profesionistul).
Conform prevederilor alineatului 4, deși încheiate cu consumatorii, în sensul definiției
arătate, anumite astfel de categorii de contracte nu vor fi supuse prevederilor alineatelor 1 și 2
ale art. 6 din Regulament. Se au în vedere: contractele de prestări de servicii în temeiul cărora
serviciile sunt prestate consumatorului exclusiv în altă țară decât în cea în care acesta-
consumatorul- își are reședința obișnuită; contractele de transport, altele decât contractele
privind pachetele de servicii turistice, astfel cum astfel de pachete turistice sunt definite de
către o directivă specială a CEE din 13 iunie 1990; contractele privind un drept imobiliar sau
dreptul de locațiune asupra unui imobil, altele decât cele referitoare la dreptul de folosință pe
perioadă determinată, etc.
Potrivit prevederilor alineatului 1 al art.6 contractele încheiate cu consumatorii care
sunt avute în vedere de Regulament, în lipsa unei legi alese de părți, vor fi guvernate de legea

12
țării pe teritoriul căreia se află reședința obișnuită a consumatorului dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiții:
- profesionistul să-și desfășoare activitatea comercială specifică în țara în care își are
reședința obișnuită consumatorul sau deși nu își are reședința în țara menționată profesionistul
în cauză își dirijează activitățile spre acea țară ori spre mai multe țări, printre care și țara de
reședinței obișnuite;
-contractele în cauză să se înscrie în sfera activităților profesionistului.
În ceea ce privește libertatea de alegere a legii aplicabile unui contract încheiat cu
consumatorii, potrivit prevederilor alin.2, acesta este una largă, în limitele prevăzute de art. 3
din Regulament, cu mențiunea că alegerea legii aplicabile ”nu poate priva consumatorul de
protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în
temeiul legii care, în lipsa unei alegeri ar fi fost aplicabilă în conformitate cu prevederile
alineatului 1”.
Pentru ipoteza în care, cerințele pe care trebuie să le îndeplinească profesionistul care
încheie un contract cu un consumator, așa cum aceste cerințe sunt impuse de art. 6 alin.1 literele
a) sau b) nu sunt respectate, legea aplicabilă acelui contract se va putea determina conform
regulilor stabilite de art.3 și 4 din Regulament, adică normelor privind libertatea de alegere și a
celor privind legea aplicabilă în absența alegerii.
2.3.6.Legea aplicabilă contractelor de asigurare.
Acest tip de contract, se bucură de o largă reglementare, în cadrul Regulementului,
probabil, în directă corelație cu importanța și complexitatea acestuia.
În ceea ce privește categoriile de contracte de asigurare cărora le sunt aplicabile
dispozițiile Regulamentului, art. 7 alin.2, conține o precizare importantă, dar nu lipsită de o
anumită ambiguitate: ”Contractele de asigurare care acoperă riscuri majore, în sensul art. 5
litera d) din prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor
cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare
generală directă, alta decât asigurarea de viață, sunt reglementate de legea aleasă de părți, în
conformitate cu prevederile art. 3 din prezentul Regulament”.
Din conținutul de idei al acestui text normativ rezultă că :
-doar categoria contractelor de asigurare care comportă riscuri majore, așa după cum
această noțiune este definită de un act juridic comunitar, cu excepția asigurărilor de viață, se
pot afla sub aria de reglementare a prezentului Regulament;
-părțile menționatelor categorii de contracte sunt libere să aleagă legea aplicabilă lor, în
condițiile și limitele generale enunțate de prevederile art. 3 privind libertatea de alegere a legii
aplicabile din Regulament.

13
 Textul alineatului întâi, cu referire oarecum nefirească, din perspectiva unei tehnici de
redactare adecvate, la alineatul al doilea, enunță următoarele idei-norme juridice:
-regulamentul se aplică contractelor de asigurare care comportă riscuri majore,
indiferent de împrejurarea că riscul asigurat este situat înlăuntrul sau în afara unui stat membru;
- aplicarea regulamentului este extinsă la toate categoriile de contracte de asigurare,
inclusiv cele de viață, dar care acoperă riscurile asigurate situate doar pe teritoriul statelor
membre;
-în nici o situație Regulamentul nu se aplică contractelor de reasigurare.
În mod similar cu prevederile articolelor precedente aferente categoriilor de contracte
prezentate, paragraful al doilea al alin.2 al art. 7, reglementează soluțiile conflictuale pentru
care se poate opta dacă părțile contractante nu au procedat la elecțio iuris. Legea care poate fi
aplicată în astfel de situații poate fi legea tării reședinței obișnuite a asigurătorului sau legea
statului cu care contractul supus examinării are în mod vădit legături mai strânse cu altă țară
decât de reședință obișnuită a asigurătorului dacă o astfel de concluzie de impune din
examinarea circumstanțelor relevante ale cauzei.
Referitor la limitele alegerii legii aplicabile contractelor de asigurare, alineatul al treilea
instituie anumite restricții, dar care sunt aplicabile doar în cazul contractelor care nu comportă
riscuri majore, astfel cum acestea sunt definite de normele juridice comunitare. Așadar, cu
privire la toate celelalte categorii de contracte care intră sub incidența Regulamentului, părțile
pot alege una din următoarele legi:
-legea oricărui stat membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului;
- legea țării în care își are rețedința obișnuită titularul poliței de asigurare;
- în cazul asigurărilor de viață legea statului membru al cărui cetățean este titularul
poliței de asigurare;
- pentru contractele de asigurare care acopră riscuri limitate la evenimente care survin
într-un alt stat membru decât cel în care este situat riscul asigurat, legea respectivului stat
membru;
- în cazul asiguraților profesioniști (persoane care desfășoară activități comerciale,
industriale ori profesii liberale, etc) ale căror contracte acoperă două sau mai multe riscuri legate
de respectivele activități, riscuri care sunt situate în state membre diferite, se va putea aplica
conform opțiunii celui în cauză, fie legea oricăreia dintre statele membre pe teritoriul căruia se
află oricare dintre riscurile asumate fie legea reședinței obișnuite a titularului poliței de
asigurare.
Relativ la această ultimă categorie de situații, alineatul al cincilea al articolului 7,
definește noțiunea de contract care acoperă riscuri situate în mai multe state membre, ca având

14
în vedere, în fapt, o situație în care trebuie considerate ca existând mai multe contracte, fiecare
dintre ele având legătură cu statul membru unde se află situat riscul avut în vedere. Așadar,
pentru facilitatea înțelegerii și aplicării unei astfel de situații subiective generate de unele
categorii de contracte de asigurare legiuitorul comunitar a fost nevoit să apeleze la o ficțiune
juridică.
Să mai remarcăm în acest context împrejurarea că prin prevederile alineatului 6 se oferă
o explicație, ce-i drept doar generică, noțiunii de țară în care este situat riscul, fâcându-se
trimitere la prevederile a două directive comunitare, astfel încât trebuie ținut seama, în mod
necesar, de prevederile acelor acte normative pentru o corectă aplicare a prezentului
Regulament.
Paragraful al doilea al alineatului 3 oferă și posibilitatea părților contractante să se
prevaleze de unele eventuale libertăți mai mari de alegere a legii aplicabile, în câteva din
situațiie enumerate mai sus, dacă legea unui anumit stat membru la care face trimitere
Regulamentul, instituie astfel de libertăți.
Dacă, în cazul categoriilor de contracte avute în vedere de alineatul 3, părțile
contractante nu vor fi procedat la alegerea legii aplicabile, ca soluție alternativă, se va aplica
legea statului membru în care este situat riscul asigurat la momentul încheierii contractului, așa
cum prevede ultimul paragraf al alineatului 3.
Regulamentul consacră prevederile alineatului 4 al art. 7, normelor conflictuale privind
așa numitele contracte de asigurare forțate- adică acelora care sunt obligatoriu de încheiat, cum
ar fi cele privind asigurarea locuințelor, a celor de asigurare de răspundere civilă, etc. Aceste
categorii de contracte trebuie să îndeplinească anumite cerințe impuse de unele orme
suplimentare celor prezentate anterior.
În acest sens, potrivit prevederilor textului literei a) un contract de asigurare nu este
considerat că îndeplinește obligația legală de asigurare prevăzută de legea statului membru care
o impune, decât dacă acesta este încheiat cu respectarea tuturor dispozițiilor specifice legii
statului respectiv. În cazul în care legea statului în care este situat riscul conține dispoziții
contrare celei a statului care impune obligația de asigurare, va deveni aplicabilă contractului
aferent legea acestui din urmă stat.
Prin derogare de la regulile cuprinse în prevederile alineatelor 2 și 3 ale art.7, alineatul
5 al acestui articol permite statelor membre să emită reglementări potrivit cărora, contractele de
asigurare obligatorie pe care le impune, să fie reglementate exclusiv de legea acelor state,
excluzând, în acest mod, orice conflict de legi.

15
 2.3.7.Reguli privind determinarea legii aplicabile contractelor individuale de
muncă.
Problematica pe care o enunță titlul acestei subsecțiuni este reglementată de art. 8 din
Regulament, din conținutul acestuia fiind de reținut următoarele idei:
-Chiar și în materia contractelor individuale de muncă se poate utiliza regula
conflictuală lex voluntatis, în condițiile și în limitele destul de largi, după cum am văzut, ale
art. 3 din Regulament. Și în această materie funcționează principiul conform căruia prin
alegerea legii aplicabile unui astfel contract nu se poate aduce atingere protecției pe care legea
normal aplicabilă, respectiv norma de drept comunitar, o acordă salariaților;
-În lipsa utilizării regulii conflictuale lex voluntatis, alin.2 a articolului la care ne
referim, prevede soluția localizării efective a contractului individual de muncă ținând seama de
legea țării în care, sau, în lipsă, din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea în
executarea contractului. Chiar dacă un astfel de angajat este angajat temporar în altă țară nu se
consideră că și-a schimbat locul de desfășurare a muncii în mod obișnuit;
- Dacă în urma utilizării criteriului de mai sus ori a imposibilității utilizării lui, nu se va
putea determina legea aplicabilă unui anumit contract de muncă cu elemente de extraneitate, se
va putea utiliza criteriul subsidiar al legii țării unde își are sediul angajatorul;
-Ca și în cazul celorlalte categorii de contracte analizate în cadrul acestei secțiuni,
alineatul 4 permite utilizarea criteriului legii tării cu care contractul are legăturile cele mai
strânse, dacă din examinarea tuturor circumstanțelor relevante rezultă că acel contract are astfel
de legături cu o altă țară decât cea care ar putea fi determinată prin utilizarea criteriilor legale
menționate.
În concluzie, după cum se poate observa, Regulamentul acordă contractului individual
de muncă cu elemente de extraneitate un tratament juridic în bună măsură identic cu cel acordat
celorlalte categorii de contracte examinate.Practic, prin utilizarea tuturor normelor conflictuale
reglementate de către Regulament se va putea crea o posibilitate reală și efectivă ca să fie
determinată cea mai potrivită lege aplicabilă unor raporturi juridice de dreptul muncii, respectiv
unor contracte de muncă individuale cu elemente de extraneitate.

2.3.8. Domeniul legii aplicabile contractului determinate conform prevederilor

Regulamentului.
Problema enunțată este reglementată de prevederile art. 12 din Regulament, prevederi
care conțin următoarele idei:
Legea determinată ca fiind aplicabilă unui anumit contract dintre cele avute în vedere
de Regulament reglementează, în principal, următoarele categorii de probleme:

16
 -interpretarea contractului;
-executarea obligațiilor născute din contract;
-consecințele neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor, inclusiv evaluarea
prejudiciului în măsura în care aceasta(evaluarea-n.n) este reglementată de norme de drept;
-diferitele moduri de stingere a obligațiilor, precum și prescripția și decăderea din
drepturi;
-efectele nulității contractului( a se vedea în acest sens prevederile alin.1 literele a)-e)
ale art. 12).
După cum se poate observa legea aplicabilă contractului determinată prin utilizarea
normelor conflictuale instituite de Regulament reglementează cele mai importante chestiuni în
economia unui contract, dar nu toate. Astfel, spre exemplu, conform prevederilor alineatului 2
al articolului pe care-l examinăm, în ceea ce privește modalitățile de executare a obligațiilor
contractuale precum și măsurile legale care se pot lua în cazul unei executări defectuoase, legea
aplicabilă va fi legea țării în care are loc executarea, lege care poate diferită față de legea
determinată ca fiind aplicabilă conform prezentului Regulament.

2.3.9.Legea aplicabilă diferitelor categorii de operațiuni juridice privind obligațiile

contractuale( cesiunea de creanță, subrogația convențională și cea legală, solidaritatea,
compensația).
Problemele conflictuale privind cesiunea de creanță și cele privind suborgația
convențională sunt reglementate de prevederile art. 14 din Regulament iar cele privind
subrogația legală sunt reglementate de art. 15. În acest context se impune a observa că
Regulamentul nu se referă, în mod expres, și la problematica conflictuală privind toate
operațiunile premise de legea romană privind transmiterea, transformarea și stingerea
obligațiilor. Prevederile Regulamentului par a se limita doar la cesiunea de creanță, subrogația
conventională și cea legală, dreptul de regres(al codebitorului platitor, în caz de solidaritate
pasivă) și compensație, ca modalitate de stingere a obligațiilor.
În pofida acestei situații, așa cum a remarcat doctrina relevantă de data relativ recentă5,
totuși, Regulamentul se va putea aplica și altor moduri de stingere a obligațiilor decât
compensația, teză bazată pe interpretarea extensivă a prevederilor art. 12, alin.1 litera d) din
acest act normativ. Conform prevederilor menționate, în sfera de reglementare a
Regulementului Roma I, întră și diferitele moduri de stingere a obligațiile (plata, remiterea de

5
A se vedea pentru o analiză a normelor conflictuale conținute de Regulamentul Roma I, spre exemplu, D.A
Sitaru, Drept international privat.Partea generală. Partea specială- Norme conflictuale în diferite ramuri și
institutții ale drpetului privat. Editura CH-BECK, București 2013, p. 319-482.

17
datorie, confuziunea-n.n) prescripția și decăderea din drepturi. În plus, autorul citat, opiniază
că în conținutul noțiunii de moduri de stingere a obligațiilor ar trebui incluse și delegația și
novația, având în vedere că aceste moduri de transformare a obligațiilor produc efecte
extinctive, sub aspect juridic- obligațional6.
Înainte de a proceda la prezentarea și examinarea prevederilor Regulamentului în
materie de operațiuni de transmitere, transformare și stingere a obligațiilor contractuale, se
impune să ne reamintim că prima operațiune pe care o reglementează noul Cod civil în materia
transmiterii obligațiilor este cesiunea de creanță. În înțelesul legii române, aplicabile unei astfel
de operațiuni de transmitere de obligație, prin cesiune de creanță se are în vedere ”convenția
prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț”(art. 1566 alin.1
din Codul civil).
Este de remarcat însă, că, prin textul alineatului 3 al art. 14 din Regulament, se
precizează că noțiunea de cesiune de creanță, are în vedere doar ”transferurile de creanțe pure
și simple, transferurile de creanțe cu tilu de garanție, precum și gajul sau alte drepturi de
garanție(ipoteci mobiliare –n.n) constituite asupra creanțelor”. Așa fiind, ori de câte ori
cesiunea unei creanțe va fi supusă prevederilor acestui Regulament, tipurile de creanțe trebuie
să se încadreze în categoriile stabilite de alineatul 3 iar sensul noțiunii de cesiune va trebui să
fie cel special definit de alineatul menționat. Așa fiind, spre exemplu, o creanță afectată de de
una sau mai multe modalități, nu va intra sub incidența prevederilor Regulamentului, decât dacă
părțile vor fi ales ca lege aplicabilă prevederile acestui act normativ comunitar.
În ceea ce privește cesiunea de creanță, trebuie reținut că, potrivit legii române, o astfel
de operațiune poate fi făcută cu tiltlu gratuit- caz în care se vor aplica în completare dispozițiile
referitoare la donație- sau cu titlu oneros, caz în care se vor aplica în completare dispozițiile
referitoare la contractul de vânzare sau, după caz, cele care reglementează orice altă operațiune
juridică în cadrul căreia părțile au convenit să se execute prestația constând în transmiterea
unei creanțe( a se vedea prevederile art. 1567 Cod civil).
O doua operațiune de transmitere a obligațiilor pe care o reglementează noul Cod civil
român este subrogația convențională și cea legală. Conform prevederilor art. 1593, alin.1 C.civ,
„oricine plătește în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea
dobândi mai multe drepturi decât acesta”.Potrivit prevederilor alin.2 ”subrogația poate fi legală
sau convențională”, după izvorul său.
Subrogația convențională se poate realiza doar dacă va fi consimțită în mod expres și în
scris de către creditor(fără consimțâmântul debitorului) sau de către debitor fără
consimțâmântul creditorului, dacă nu s-a convenit contrariul (art. 1594 și art.1595 Cod civil).

6
Idem, p.576.

18
În ceea ce privește subrogația legală acesta operează din puterea legii, în afara
consimțâmântului creditorului ori al debitorului, doar în cazurile precis și limitativ prevăzute
de lege( avem în vedere prevederile art. 1596 literele a)-d) precum și litera e) din Codul civil,
această literă conținând precizarea că pot exista și alte cazuri stabilite de lege în care poate opera
subrogația legală.
Revenind la problematica cesiunii de creanță și a subrogației convenționale, se impune
să reținem că potrivit prevederilor art. 14 alin.1 din Regulament, legea care trebuie să
reglementeze raporturile dintre cedent și cesionar sau dintre creditor și subrogat cu privire la o
anumită creanță față de un terț, cu ocazia unei operațiuni de cesiune de creanță ori a unei
subrogații consimțite de creditor ori de către debitor, după caz, este tocmai legea care
reglementează, potrivit prevederilor Regulamentului, raporturile contractuale de bază dintre
cedent și cesionar ori dintre creditor și cel subrogat.
Legea menționată anterior este cea care ”determină caracterul cesionabil a acesteia (a
creanței-n.n), raporturile dintre cesionar și debitor, condițiile în care cesiunea ori subrogația
este opozabilă debitorului, precum și caracterul liberator al prestației efectuate de către
debitor”. Cu alte cuvinte, această lege reglementează cele mai importante chestiuni care
configurează și particularizează cele două tipuri de operațiuni de transmitere a obligațiilor pe
care le examinăm.
În ceea ce privește subrogația legală, art. 15 conține o soluție conflictuală esențială, dar
destul de greu de înțeles, având în vedere lungimea frazei și modul de exprimare a autorilor
textului. În cele ce urmează redăm textul menționat, ad literam:
”Dacă, în temeiul unei obligații contractuale, o persoană (creditorul) are o creanță față
de o altă persoană(debitorul) și dacă un terț are obligația de a-l dezinteresa pe creditor sau l-a
dezinteresat în executarea obligației respective, legea care reglementează obligația terțului de
a-l dezinteresa pe creditor determină dacă terțul este îndreptățit să exercite, în tot sau în parte,
împotriva debitorului, drepturile pe care creditorul (cedent –n.n.) le avea în temeiul legii
aplicabile raporturilor dintre aceștia”.
Soluția conflictuală citată, pare a evidenția ideea că în cazul subrogației legale,
esențială pentru existența și exercitarea dreptului de regres al terțului- solvens față de debitorul
creditorului- accipiens, este doar legea care–l obligă pe terț să-l deintereseze pe creditor.

19
 Cu privire la legea aplicabilă în cazul în care o anumită obligație contractuală are o
pluralitate de debitori(solidaritate contractuală)7, conform art. 16, în situația în care doar unul
dintre debitorii solidari a achitat datoria în totalitate față de debitorul comun, legea care
reglementează obligația debitorului față de creditor va determina (reglementa) și dreptul de
regres al debitorului plătitor (solvensului) împotriva celorlalți codebitori. În mod corelativ,
ceilalți codebitori se vor putea prevala de drepturile acordate de legea care reglementează
obligația solidară a acestora față de creditor.
Cu privire la dreptul de regres al unui codebitor solidar față de ceilalalt ori față de ceilalți
codebitori solidari, Codul civil în art.2645, conține următoarele norme conflictuale, care se vor
putea aplica cu privire la raporturile juridice care nu cad sub incidența Regulamentului.
Alineatul 1 conține regula principală în această materie : dreptul de regres al unui debitor
împotriva unui codebitor poate fi exercitat doar dacă legile aplicabile ambelor datorii ( datoria
dintre creditor și debitorii solidari și datoria dintre debitorii solidari, născută din izvorul juridic
care a generat raporturile de solidaritate) numai dacă legile ambelor datorii îl admit. După cum
se poate constata, această regulă este, într-o oarecare măsură, asemnănătoare cu regula instituită
de art. 16 din Regulament.
Alineatul 2, are în vedere condițiile în care poate fi exercitat regresul, stabilind că
acestea vor fi cele reglementate de legea care se aplică datoriei debitorului față de creditorul
urmăritor. În ceea ce privește raporturile juridice dintre creditorul căruia i-a fost achitată datoria
doar de către unul dintre codebitorii solidari și acesta, vor fi reglementate de legea care se
aplică datoriei dintre debitorul plătitor și creditorul plătit(alineatul 3).
Pentru ipoteza în care dreptul de regres se naște din raporturile juridice dintre o instituție
publică și persoanele cu care aceasta se află în raporturi juridice de muncă ori de funcție
publică- n.n, legea care-l va guverna va fi legea aplicabilă statutului său organic, cu observarea
și respectarea cerințelor și condițiilor menționate de alineatele 2 și 3 ale acestui articol( art.
2645 C. civil)8 .
Referitor la alte moduri de stingere a obligațiilor la care s-ar putea aplica Regulamentul,
este de reținut, așa după cum am mentionat déjà, că doar compensația este avută în vedere în
mod expres, de prevederile art. 17. Potrivit prevederilor acestui articol, cu privire la stingerea
obligațiilor prin această modalitate, părțile au posibilitatea să convină aplicarea legii pe care o
vor putea alege( lex voluntais). În vederea utilizării compensației convenționale, ca modalitate

7
Așa numitele obligații complexe, sub aspectul pluralității de subiecte, al obiectului, solidare și conjuncte
/divizibile.
8
Să ne reamintim că, potrivit prevederilor art. 2580 din Codul civil, legea aplicabilă statutului organic al unei
persoane juridice este cel cârmuit de legea sa națională și că în conformitate cu prevederile art. 2571 alin.1,
C.civ. persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit
actului constitutiv, sediul social.

20
de stingere a obligațiilor reciproce, părțile vor încheia acorduri de compensație, fie sub forma
unui contract de sine stătător fie prin înserarea în conținutul unui anumit contract special
încheiat anterior între ele. Prin conținutul acestor acorduri de compensație, fie prin act adițional
ulterior, părțile vor putea alege și legea aplicabilă acestei modalități de stingere a obligațiilor.
În lipsa unei astfel de opțiuni, soluția conflictuală instituită de către Regulament este aplicarea
legii obligației căreia i se opune compensația, adică utilizarea metodei de localizare obiectivă a
compensației9.
Creanța care poate fi opusă reclamantului ca fiind stinsă prin compensare, poate avea
ca izvor atât un fapt juridic, în sens larg, cât și unul în sens restrâns, adică, natura juridică poate
fi diversă, fără nici o limitare legală. În astfel de situații, indiferent că este vorba de compensație
totală ori doar de una parțială ( în mod benefic, prevederile alin.2 al art. 2643 Cod civil conțin
precizarea ”stingerea, parțială ori totală prin compensație”, spre deosebire de art. 17 din
Regulament care nu conține o astfel de precizare) legea care se va aplica este legea aplicabilă
creanței solicitate de către reclamant a fi plătite de către debitorul care invocă compensația,
soluție prin care Regulamentul a urmărit să protejeze interesele juridice și economice ale
reclamanților.
Doctrina românească de specialitate- invocând doctrina străină10- s-a exprimat în
sensul că, în domeniul de aplicare a legii compensației ar intra următoarele categorii de
probleme :
- Admisibilitatea compensației ;
- Condițiile în care poate opera compensația (reciprocitate, omogenitate,
conexitate, lichiditate, exigibilitate) ;
- Efectele prescripției asupra creanțelor care sunt ivocate a se compensa,
- Momentul și modalitatea în care poate fi invocată compensației.
Cu privire la soluția conflictuală pe care o dă noul Cod civil în materia compensației- ca
modalitate de stingere a obligațiilor- aceasta este dată de art. 2643, alin.2, conform căruia,
”compensația este supusă legii aplicabile creanței căreia i se opune stingerea, parțială sau
totală, prin compensație”. Este lesne de sesizat că legiuitorul român a ales o soluție
identică cu cea reglementată de teza a doua art. 17 din Regulament. Așa fiind, în cazul
raporturilor juridice în care se invocă compensația, dar care nu au puncte de legătură
care să atragă aplicabiliarea Regulamentului, în lipsa unei legi alese de către părți se va
aplica o soluție conflictuală juridică uniformă.

9
Idem, p.577.
10
Idem, p.578

21
 Referitor la delegație11 și la novație, ca modalități de stingere a obligațiilor, sunt
de făcut următoarele observații și precizări :
-Preluarea de datorie (delegația) este definită de către doctrină ca fiind ”operațiunea
juridică prin care datoria unui debitor (debitorul inițial) este preluată de un terț față de raportul
obligațional inițial(debitorul nou0 care va fi obligat împreună cu debitorul inițial sau singur,
liberându-l pe primul de datorie, față de creditorul raportului obligațional inițial(creditor)12 ;
-Novația (obiectivă și subiectivă) este reglementată de art. 1609-1614 Cod civil, fiind
definită de către doctrină ca acea operațiune juridică și modalitate de transformare/
transmitere/stingere, a obligațiilor, având un izvor contractual, prin care părțile raportului
juridic obligațional fac sa înceteze o obligație veche și prin acordul lor expres o înlocuiesc cu
una nouă ;
- Preluarea de datorie și novația au unele importante asemănări dar și unele
deosebiri care sunt de natură să le confere o fizionomie juridică distinctă ;
-Regulamentul Roma I nu conține nici o referire expresă cu privire la legea aplicabilă
fiecăreia dintre cele două operațiuni, dar doctrina s-a exprimat în sensul că, ținând seama de
izvorul lor contractual, cele două categorii de operațiuni juridice vor putea fi supuse fie legii
alese de părți, în condițiile și în limitele art. 3 din Regulament, fie în absența unei elecțio juris,
legii determinate prin utilizarea criteriilor de localizare obiectivă a raportului juridic, în
condițiile și în limitele art. 4, alin.2-4 din Regulament13.
- Pentru eventualitatea în care operațiunile de preluare de datorie (delegație) și/sau de
novație nu vor intra sub incidența prevederilor Regulamentului Roma I, legea aplicabilă acelor
operațiuni se va determina în conformitate cu prevederile art. 2643 din noul Cod civil, articol
având titulatura ”Stingerea obligațiilor„, alin.2. Potrivit dispozițiilor legale citate, care-în mod
paraxodal- mențin termenul de ”delegație”, concepută ca modalitate de stingere a obligațiilor,
cu toate că noua legislație civilă românească nu mai utilzează acel termen ci doar pe cel privind
preluarea de datorie, ”delegația și novația sunt supuse legii aplicabile obligației care le formează
obiectul„. Pentru o înțelegere adecvată a sensului prevederilor citate este util să ne reamintim
că, potrivit prevederilor art. 1226, alin.1, Cod civil, ”obiectul obligației este prestația la care se
angajează debitorul”. Așadar, în prezența unor astfel de operațiuni cu elemente de extraneitate,

11
Noul Cod civil nu mai folosește termenul de delegație ci acela de preluare de datorie, operațiune juridică care
are ca obiect transmiterea laturii pasive a raportului obligational( a se vedea prevederile art. 1599-1608 C.civ.).
Despre această operațiune s-a afirmat că, în esență, ar fi o novație prin schimbare de debitor( realizabilă numai
cu acordul creditorului) și că aceasta s-ar situa la granița(interferența) dintre proceselor juridice de transmitere și
de transfomare a obligațiilor( a se vedea în acest sens, spre exemplu: L.Pop, I.-F. Popa, S.I.Vidu, Tratat
elementar de drept civil.Obligațiile- conform noului Cod civil, editura Universul Juridic, București, 2012, p.659-
661)
12
Idem, p.660.
13
A se vedea, pentru o astfel de opinie: D. Al.Sitaru, op.cit., ediția 2013, p. 576.

22
în lipsa unei legi alese de către părți, trebuie să se procedeze la stabilirea legii aplicabile
obligațiilor părtilor, tinand seama de izvorul lor juridic precum și de natura și specificul
fiecăreia dintre ele. O astfel de lege ar putea fi : legea contractului, legea actului juridic
unilateral, legea delictului, legea faptului juridic licit, etc14, legi care se vor putea determina
utilizând criteriile legale principale ori subsidiare, după caz, inclusiv criteriul localizării
obiective a raportului juridic în baza căruia s-a născut obligația care se transmite, transformă
ori se stinge, după caz ;
-Doctrina s-a pronunțat în sensul că, în domeniul de reglementare a legii aplicabile
preluării de datorie( delegației15) ar trebui să se includă probleme cum ar fi : condițiile de
valabilitate și efectele, împrejurarea dacă prin preluarea datoriei vechiul debitor este liberat sau
dacă cel nou se alătură doar celui vechi, condițiile preluării datoriei (necesitatea acordului
creditorului). În ceea ce privește legea aplicabilă novației, în obiectul de reglementare a acesteia
ar trebui să fie cuprinse următoarele categorii de probleme: condițiile de valabilitate, proba
novației( dar nu și mijloacele de probă, care reprezintă o chestiune de procedură)16.

NORME CONFLICTUALE PRIVIND LEGEA APLICABILĂ OBLIGAȚIILOR

EXTRACONTRACTUALE17.
Secțiunea 1. Prevederile Codului Civil cu privire la legea aplicabilă obligațiilor
extracontractuale18.
În această chestiune dispozițiile noului Cod civil sunt sumare și lapidare. Astfel, în
conformitate cu prevederile alin.1 al art.2641, ”legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale
se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene”.Principala reglementare a
dreptului UE în materia obligațiilor care izvorăsc din fapte juridice licite și ilicite( fapte juridice
în sens restrâns) o reprezintă Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al

14
Idem.
15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Se impune precizarea că referitor la titlul acestui capitol, autorii care s-au aplecat asupra unor chestiuni de acest
fel, utilizează denumiri diferite, cum ar fi, spre exemplu: ”norme conflictuale privind faptele juridice”(D.Al.Sitaru,
op.cit, p.482 și urm. precum și C.Paul Buglea, Dreptul internațional privat român, editura Universul Juridic,
București 2015, p.139 și urm.) „legea aplicabilă obligațiilor necontractuale”(D.Lupașcu, D.Ungureanu, op.cit.,
p254 și urm., I.Macovei, op.cit, ediția 2011,p.218), etc.În ceea ce privește dreptul comunitar (european) principalul
izvor al acestui tip de drept în materia faptelor juridice licite și a celor ilicite, Regulamentul CE nr. 864/2007 al
Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007, utilizează titulatura de „legea aplicabilă obligatiilor
necontractuale”(„Roma II”). În astfel de circumstanțe, am găsit necesar să utilizăm titulatura de ”norme aplicabile
obligațiilor necontractuale”, asemănătoare cu cea utilizată de dreptul comunitar dar și de art. 2641 Cod civil, cu
toate că titulatura utilizată de legiuitorul român nu pare a fi suficient de acoperitoare.
18
În sens strict gramatical (morfologic) și semantic prin obligații extracontractuale ar trebui să înțelegem doar
acele obligații civile care nu au ca izvor juridic vreun contract, astfel cum acest tip de act juridic este definit de ar.
1166 Cod civil. Însă, este în afara oricărei indoieli, că din punct de vedere logic și juridic, trebuie excluse din
categoria obligațiilor extracontractuale și obligațiile izvorâte din actele juridice unilaterale, avand în vedere, în
principal, prevederile art.1325 Cod civil referitoare la aplicabilitatea prevederilor legale privind contractele și
actelor unilaterale, ca regulă.

23
Consiliului din 11 iulie 2007, regulament cunoscut și sub denumirea de ”Roma II”, și care a
fost pus în aplicare începând cu data de 11 ianuarie 2009. În prezent, aces tact normativ
european reprezintă dreptul comun, în materia normelor conflictuale privind obligațiile
necontractuale/extracontractuale.
În cadrul și în limitele acestui curs universitar ne vom rezuma doar la prezentarea și
analizarea succintă a dispozițiilor acestui act normativ comunitar, ca fiind unul fundamental.
Alineatul al doilea al art. 2641, instituie o regulă fundamentală pentru soluționarea
conflictelor de legi pe care le pot generea raporturile juridice care au ca izvor fapte juridice
licite și/sau ilicite și care nu au aderențe (puncte de legătură relevante) : ”în materiile care
nu intră sub incidența reglementărilor Uniunii Europene se aplică legea care cârmuiește raportul
juridic preexistent între părți, dacă nu se prevede altfel prin convenții internaționale sau prin
dispoziții speciale”. Așadar, în concepția legiuitorului român din 2009, urmează a fi
soluționate conform regulii enunțate de alineatul 2 doar situațiile de excepție de la prevederile
Regulamentului Roma II.
Doctrina de specialitate, preocupată de identificarea categoriilor de obligații
necontractuale care urmează să fie reglementate prin aplicarea regulii instituite de alineatul 2 al
art. 2641 C.civ.(adică acelea care nu sunt supuse reglementărilor UE), a apreciat că intră în
sfera de cuprindere a acestui alineat următoarele categorii :
-Obligațiile necontractuale care au caracter accesoriu unui raport juridic preexistent
între părți, respectiv acelea care sunt enumerate de către art. 1, alin.2 din Regulamentul Roma
II, ca fiind exceptate de la aplicarea acestuia (ca de exemplu : obligațiile rezultate din relații
de rudenie, care decurg din regimurile matrimoniale, care decurg din efecte de comerț și alte
instrumente negociabile, obligații care decurg din producerea de pagube nucleare, obligații
care decurg din fapte de atingere a dreptului la viață privată, etc),
-Obligații necontractuale care intră sub incidența unor conventii internaț19ionale la care
țara noastră este parte ;
-Obligații necontractuale supuse unor dispoziții legale speciale, derogatorii de la
dreptul comun.

Secțiunea 2. Norme conflictuale privind faptele juridice (ilicite) prin care se aduc
atingere drepturilor personalității.
În condițiile în care, art. 1 alin.2, litera g) din Regulamentul Roma II, exclude de la
aplicarea acestuia, în mod expres, și obligațiile necontractuale care izvorăsc din atingeri aduse
vieții private și ale drepturilor referitoare la personalitate(dreptul la libera exprimare, dreptul la

19
A se vedea pentru o astfel de inventariere, spre exemplu: D.Al. Sitaru, op.cit.,p .555.

24
viață privată, dreptul la demnitate, dreptul la respectarea onoarei și a reputației, dreptul a
propria imagine, dreptul la respectul datorat persoanei decedate cu privire la corpul și la
memoria acesteia, dreptul la respectarea voinței persoane decedate cu privire la propriile
funeralii și la corpul său, etc) inclusiv calomnia, se impune a reține că art. 2642, Cod civil,
acoperă această lipsă de reglementare, instituind prin cele 3 alineate ale sale unele reguli
conflictuale speciale.
O primă regulă este cea enunțată de alineatul 1, și are în vedere problema legii aplicabile
privind regimul juridic al pretențiilor de despăgubire izvorâte din atingeri aduse vieții private (
pentru cunoașterea sferei de cuprinde a atingerilor aduse vieții private, a se vedea, spre
exemplu, prevederile art. 74 Cod civil privind inviolabilitatea domiciliului ori a reședinței,
interceptarea convorbirilor private, ținerea vieții private sub observație, captarea imaginii ori a
vocii unei persoane aflate într-un mediu privat, fară acordul acesteia, dacă acea persoană ocupă
acel spațiu în mod legale, etc) sau personalității, dacă acele atingeri se produc prin utilizarea
mass-media20 sau prin orice alt mijloc public de informare.
În astfel de situații, persoană îndreptățită are de optat între trei categorii de legi:
-legea statului reședinței obișnuite a victimei ;
-legea statului în care s-a produs rezultatul păgubitor
-legea statului în care autorul faptelor ilicite își are reședința obișnuită ori sediul social(
în cazul persoanelor juridice).
Pentru a putea opta pentru legea statului reședinței obișnuite sau pentru aceea statului
unde s-a produs rezultatul păgubitor(lex loci laesionis), alineatul al doilea al art. 2642, impune
o cerință subiectivă și specială : victima atingerii ilicite să fi trebuit să se aștepte (să fi anticipat)
în mod rezonabil(criteriu obiectiv, apreciat prin raportare la orice persoană responsabilă aflată
în astfel de situații) ca efectele acelei atingeri să se producă în unul din cele două state vizate
de opțiunea acesteia.
S-a afirmat în doctrină că scopul pentru care legiuitorul a instituit această cerință
specială este acela al facilitării aplicării ”celei de-a treia norme conflictuale, care conduce la
legea statului autorului daunei( art. 2642, alin.1, lit.c)”. Am mai afirmat autorul citat că,
”această soluție se justifică prin ideea evitării unei responsabilități excesive a autorului(pe care
celelalte legi aplicabile ar putea-o consacra) precum și faptul că, în numeroase cazuri, legea
autorului coincide cu legea instanței sesizate, fiind legea pârâtului în acțiunea formulată de
victimă(art. 1065, alin.(1) C.pr.civ)”21.

20
Doctrina de drept internațional privat definește mass-media , ca fiind „mijloacele tehnice care servesc la
comunicare în masă a informațiilor, precum presa, radioul, televiziunea sau cinematografia”( D.Al. Sitaru, op.cit,
ediția 2013, p.558.
21
D.Al.Sitaru, op.cit, ediția 2013, p.558.

25
 O ultimă regulă pe care o instituie art.2642 C.civ, are în vedere așa numitul drept la
replică, care trebuie să i se acorde persoanei care este victima unei atingeri aduse personalității
produse prin mass-media ori printr-o anumită publicație. În acest sens, alineatul al treilea
prevede că, ”Dreptul la replică împotriva atingerilor aduse personalității este supus legii statului
în care a apărut publicația sau de unde s-a difuzat emisiunea”.
După cum se poate deduce, din interpretarea literală și logică a prevederilor citate,
dreptul la replică, ca și mijloc reparatoriu al prejudiciilor aduse prin astfel de atingeri, nu va
putea fi supus decât unei singure categorii de legi : legea statului locului săvărșirii faptelor de
atingere a drepturilor personalității( lex loci delicti comissi). Această soluție conflictuală se
impune, în mod firesc, deoarece legea îndreptățită să stabilească condițiile în care se poate
elabora și utiliza publicația ori emisiunea lezionară, este legea statului unde a apărut publicația
ori de unde s-a difuzat emisiunea.

Secțiunea 3. Normele conflictuale privind legea aplicabilă obligațiilor

extracontractuale conținute de Regulamentul Roma II.

3.1.Considerații privind rațiunile care au stat la baza elaborării Regulamentului.

Norme generale, comune și diverse. Domeniul de reglementare. Reguli privind aplicarea
prevederilor Regulamentului Roma II.
Acest act normativ comunitar conține, în special, în Preambulul său, domeniile în care
se aplică (inclusiv domeniile exceptate) rațiunile(considerentele) și scopurile pentru care a fost
edictat și aprobat, considerente și scopuri care sunt, în bună măsură, identice ori asemănătoare
cu cele ale Regulamentului Roma I.
La elaborarea normelor conflictuale pe care le conține Regulamentul Roma II,
legiuitorul european a plecat de la premisa majoră că noțiunea de obligatie necontractuală este
înțeleasă și reglementată diferit de la un stat la altul. Așa fiind, Regulamentul și-a propus să
reglementeze conceptul menționat ca fiind unul autonom, sustras reglementărilor proprii ale
fiecărui stat membru, concepție care este exprimată de punctul 11 al Preambulului. Autorii
Regulamentului au avut în vedere atât diversele fapte juridice care pot constitui izvor al
obligațiilor necontractuale reglementate de către acest act normativ cât și persoanele care
răspund delictual, inclusiv în situațiile în care va fi antrenată răspunderea obiectivă.
Prin instituirea unor norme uniforme privind legea aplicabilă obligațiilor
necontractuale, emitentul Regulamentului a urmărit evitarea riscului de a produce „denaturări
ale concurenței între justițiabili la nivel comunitar„(punctul 13 din Preambul) atingerea
desideratului de a asigura securitatea juridică precum și satisfacerea necesității de a face

26
dreptate în cazuri individuale. De asemenea, s-a urmărit să se realizeze și să sporească
previzibilitatea hotărârilor judecătorești și asigurarea unui echilibru rezonabil între interesele
părților raporturilor juridice delictuale (între autor- persoana responsabilă și victima- titularul
prejudiciului).
În vederea realizării unor astfel de obiective, autorii Regulamentului au ales și stabilit
puncte de legătură corespunzătoare, instituind atât norme generale și speciale cât și unele
derogări de la normele speciale, pentru situațiile în care, este evident că fapta –izvor al obligației
necontractuale- are legături mai puternice(relevante) cu spațiul juridic al altei țări decât cea
desemnată prin norma specială. Cu alte cuvinte reglementarea comunitară este una flexibilă
permițând instanțelor sesizate să trateze fiecare cauză în modul cel mai adecvat intereselor
legitime ale părților(punctele 14 și 16 din Preambul
Principalul scop urmărit de către legiuitorul comunitar ni se pare a fi cel expus în cadrul
punctului al Preambulului și anume: buna funcționare a pieței interne (comunitare). În acest
sens, textul punctului 6 are următoarea formulare:
”Pentru buna funcționare a pieței interne este necesar ca normele statelor membre care
reglementează conflictul de legi să desemneze aceeași lege națională, indiferent de țara căreia
îi aparține instanța în fața căreia a fost depusă acțiunea, în scopul îmbunătățirii previzibilității
rezultatului litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil și a liberei circulații a hotărârilor”.
Aliniatul 1, al art. 1 indică ca și domeniu generic de aplicare al acestui act normativ
comunitar, obligațiile necontractuale născute din raporturi civile și comerciale22, în situația în
care aceste categorii de raporturi conțin elemente de extraneitate apte să genereze conflicte de
legi, în înțelesul pe care dreptul internațional privat îl acordă acestei noțiuni.
Teza a doua aceluiași alineat conține precizarea că Regulamentul nu se aplică, în mod
expres, în materie fiscală, vamală sau administrativă sau în ceea ce privește răspunderea statului
privind acte sau omisiuni efectuate în exercitarea autorității statului. Considerăm că această
prevedere trebuie interpretată în sensul că are în vedere obligațiile izvorâte din fapte juridice
săvărșite de către categoriile de autorități publice în exercitarea atribuțiilor lor.
Alineatul al doilea al art. 1, literele a)-g), enumeră categoriile de obligații care deși prin
izvorul lor sunt necontractuale, totuși, sunt exceptate de la aplicarea Regulamentului, avându-
se în vedere specificul raporturilor juridice care le generează( a se vedea cele arătate în
subsecțiunea anterioară). Așadar, nu natura lor juridică este criteriul de exceptare ci

22
Categorie de raporturi juridice pe care legislația internă (românească) adoptată după intrarea în vigoare a
noului Cod civil, nu o mai desemnează sub această denumire. În prezent, considerăm ca sunt echivalente
raporturilor juridice comerciale necontractuale acelea care sunt născute, modificate ori stinse din fapte juridice
săvârșite din operațiuni privind exploatarea unor întreprinderi de către profeșioniști, în înțelesul pe care Codul
civil îl acordă unei astfel de noțiuni.

27
specificitatea raporturilor juridice din care provin (relațiile de rudenie, matrimoniale,
raporturile cambiale, raporturile societare, accidentele nucleare, atingerile aduse vieții private).
În fine, textul alineatului al treilea, conține precizarea că, cu unele excepții instituite de
articolele 21 și 22 din Regulament, acest act normativ comunitar nu se va aplica în materie de
probațiune și de procedură23. Soluția este pe deplin firească, deoarece, așa cum vom mai arăta
la locul potrivit, în materie de procedură, ca regulă, se aplică legea instanței sesizate.
Referitor la categoriile de subiecte statale( de drept internațional public) cărora se
impune aplicarea normelor conținute de către Regulamentul Roma II, alineatul 4 al art.1,
precizează că acestea sunt statele membre ale UE cu excepția Danemarcei. În acest context se
impune a menționa că potrivit prevederilor art. 3 prevederile Regulamentului se aplică
situațiilor juridice care intră în domeniul său de reglementare chiar dacă legea determinată a fi
aplicabilă este o altă lege decât legea unuia dintre statele membre. O astfel de prevedere
regulamentară consacră posibilitatea aplicării universale a actului normativ comunitar la care
ne referim, în sensul că legiuitorul comunitar recunoaște egala îndreptățire a oricărei legi de a
reglementa un anumit raport juridic necontractual care intră sub incidența Regulamentului.
O altă normă cu caracter general pe care o instituie Regulamentul este aceea conținută
de art. 24, conform căruia „aplicarea legii oricărei țări menționate în prezentul regulament
înseamnă aplicarea normelor de drept în vigoare în țara respectivă, cu excepția normelor sale
de drept internațional privat”. Această prevedere are semnificația consacrării unor efecte
identice ale aplicării Regulamentului cu cele ale aplicării normei conflictuate generale lex
voluntatis, care permite părților unui raport juridic să aleagă ele însele legea aplicabilă, cu
consecința o astfel de alegere/trimitere la o anumită lege exclude retrimiterea24 deoarece aceasta
poate fi prevăzută(impusă) doar de normele de drept internațional privat, norme care, prin
ipoteză, sunt excluse de la aplicare.
Ca și Regulamentul Roma I, Regulamentul Roma II, nu poate aduce atingere (afecta)
aplicării convențiilor internaționale care reglementează conflictele de legi privind obligațiile
necontractuale, convenții la care unul sau mai multe din statele membre au calitatea de părți
la data adoptării acestui regulament. Această regulă este instituită de art. 28, alin.1 și
materializează principiul prevalenței/preeminenței convențiilor internaționale și în materia pe
care o analizăm.

24
Conform literaturii de specialitate, „excluderea retrimiterii se justifică și în cazul obligațiilor necontractuale,
prin incompatibilitatea acestei instituții cu obiectivul fundamental al Regulamentului Roma II, exprimat la
punctul 6 din preambul, care este identic cu punctul 6 din preambulul Regulamentului Roma I”(D.Al. Sitaru,
op.cit, ediția 2103, p.553).

28
 Alineatul al doilea al art. 28, reglementează și ipoteza în care, între două sau mai multe
state membre s-au încheiat convenții speciale privind reglementarea domeniilor care intră sub
incidența Regulamentului Roma II, situații în care, aces act normativ comunitar va prevala în
aplicare,față de respectivele convenții. Această situație și soluție normativă trebuie examinată
și aplicată în mod distinct, față de aceea avută în vedere de art.27 din Regulamentul Roma II,
care instituie prevalența în aplicare a reglementărilor comunitare speciale aplicabile în diferite
domenii ale obligațiilor necontractuale.
Sintetizând, putem afirma că, în economia Regulamentului(art. 27 și 28) raporturile
dintre acest act normativ comunitar, cu caracter de drept comun în materia obligațiilor
necontractuale, și alte izvoare de drept international și comunitar, în esență, sunt supuse
următoarelor categorii de reguli:
-în raporturile dintre statele membre și alte state decât cele membre prevalează
convențiile internaționale în materia soluționării conflictelor de legi privind obligațiile
necontractuale ;
-în raporturile dintre statele membre, prevalează Regulamentul, chiar dacă între acele
state s-au încheiat convenții speciale de reglementare a soluționării conflictelor de legi care pot
apare în materia obligațiilor necontractuale ;
-în cazul în care sunt în vigoare reglementări comunitare aplicabile în domenii speciale
ale obligațiilor necontractuale se vor aplica acele reglementări, conform cu principiul normele
speciale derogă de la cele generale.
Regulamentul conține soluții conflictuale și pentru situația raporturilor juridice cu
elemente de extraneitate care implică legislatia unor state în care coexistă mai multe sisteme
juridice( sunt vizate, in principiu, statele de tip federal). În acest sens, sunt relevante prevederile
art. 25 alin.1,conform cărora dacă într-un stat există mai multe unități teritoriale (cum ar fi
landurile germane, regiunile autonome, provinciile,etc) și fiecare dintre acestea are un sistem
propriu de norme conflictuale în materia pe care o reglementează regulamentul, printr-o ficțiune
legală, fiecare dintre ele va fi considerat ca fiind o țară (un stat distinct, față de cel federal, spre
exemplu) însă, numai pentru a putea stabili legea aplicabilă, în conformitate cu acest act
normativ comunitar.
Prevederile Regulamentului nu se vor aplica, totuși, în situația aceluiași tip de stat, în
măsura în care, conflictele de legi se vor naște din raporturile obligaționale necontractuale
stabilite între subiectele de drept aparținând exclusiv a două sau mai multe multe unități
teritoriale diferite(alineatul 2).

29
 Cu toate că în cele mai multe țări membre este utilizată norma conflictuală lex loci
delicti commissi ( legea locului de săvărșire a faptelor ilicite), autorii Regulamentului au optat
pentru soluția lex loci damni (legea locului unde s-a produs prejudiciul(punctul 17 din
Preambul).
Literatura de specialitate25 s-a exprimat în sensul că opțiunea legiuitorului comunitar
pentru lex loci damni (lex loci leasionis), se justifică și pentru (cel puțin) următoarele
argumente :
-prejudiciul este elementul decisiv al declanșării răspunderii delictuale ;
- locul producerii prejudiciului prezintă mai multă siguranță și are o funcție de unificare
a regimului juridic al răspunderii civile, în cazul în care, spre exemplu, faptul ilicit s-a săvărșit
în mai multe țări ;
- aplicarea legii locului producerii prejudiciului, în scopul stabilirii și acoperirii acestuia,
răspunde necesității de ocrotire adecvată a victimei ;
- aplicarea legii locului producerii prejudiciului își vădește utilitatea mai ales în cazul
faptelor ilicite care declanșează răspunderea civilă obiectivă(fără culpă).
Articolul 2, alin.1, din Regulament definește- într-o manieră de maximă generalitate-
prejudiciul - element structural al răspunderii izvorăte din obligații necontractuale- ca fiind ”
orice consecință a unei fapte ilicite, a îmbogățirii fără justă cauză a negoțiorum gesto(gestiunea
de afaceri) sau a culpa in contrahendo”. Alineatul 3, litera b) al aceluiași articol conține
precizarea că în înțelesul Regulamentului Roma II, noțiunea de prejudiciu ”înclude prejudiciul
care este probabil să se producă în viitor- adică nu numai prejudiciile certe și actuale dar și cele
cu privire la care exiastă probabilitatea că se vor putea produce în viitor-n.n).
Textul literei a) a art. 3, alin.3. definește termenul de ”fapt cauzator de prejudicii” fiind
”acele fapte în urma cărora se pot produce prejudicii”.
Pentru situațiile în care autorii Regulamentului au apreciat că prin aplicarea principiului
lex loci damni nu se poate asigura realizarea unui echilibru acceptabil între interesele părților
implicate au fost elaborate norme conflictuale speciale în domenii cum ar fi: răspunderea pentru
produse defectuoase ; faptele anticoncurențiale ( așa numitele restrângeri ale liberei
concurențe; protecția mediului ; protecției proprietății intelectuale ; acțiunilor sindicale; faptelor
juridice licite (a se vedea punctele 19-30 din Preambul).
Nu în ultimul rând, Regulamentul recunoaște și în materia obligațiilor necontractuale
dreptul subiectelor acestor tipuri de raporturi juridice de a proceda la alegerea expresă ori
implicită, dar neechivocă și care să reiasă în mod credibil din circumstanțele cauzei, a legii
aplicabile obligațiilor izvorâte din astfel de raporturi (a se vedea punctul 31).

25
A se vedea, în acest sens: D.Al. Sitaru, op.cit., ediția 2013, p. 495-496.

30
 Potrivit prevederilor art.14, alin.1 din partea dispozitivă a Regulamentului alegerea
legii aplicabile se va putea realiza fie printr-un acord ulterior producerii faptului ilicit ori chiar
și printr-un acord anterior unui astfel de moment, dacă toate părțile implicate desfășoară o
activitate comercială(profesională –n.n). Alegerea legii aplicabile, în oricare dintre modalitățile
arătate, nu va fi operantă, însă, dacă toate elementele relevante pentru situația prejudiciantă se
află în altă țară decât cea a țării de care aparține legea aleasă și dacă dispozițiile legale
imperative ale acelei alte țări nu permit derogare de la ele prin acordurile încheiate.
În mod similar, în cazul în care toate elementele relevante pentru cauza cu care a fost
sesizată o instanță din statele membre, prin raportare la momentul producerii faptului
prejudiciant se află într-unul ori mai multe state membre, alegerea de către părți a unei alte legi
decât a unui stat membru va rămâne fără aplicabilitate, dacă alegerea este contrară normelor
imperative ale dreptului comunitar care nu permit derogare de la ele prin acorduri de acest fel.
Pentru situațiile în care aplicarea normelor conflictuale instituite de Regulament ar
deveni contrară ordinii publice din statul al cărei lege a fost desemnată ca fiind incidentă ori
unor dispoziții legale imperative din acel stat ( de exemplu, în situațiile în care în acel stat s-ar
permite acordarea unor daune-interese excesive care nu urmăresc numai compensarea
prejudiciului și care au caracter de sancțiune cu caracter personal) instanțele statelor membre
sesizate cu astfel de situații vor putea invoca neaplicarea dreptului comunitar (a se vedea
punctul 32 al Preambulului și cele ale art. 26 din dispozițiile Regulamentului).
Pentru corecta aplicare a prevederilor Regulamentului Roma II, în sensul realizării unui
echilibru rezonabil și acceptabil în raporturile dintre părți, legiuitorul comunitar a instituit
imperativul luării în considerare de către autoritățile sesizate, în mod adecvat, a prevederilor
normelor de siguranță și de comportament (inclusiv cele privind siguranța circulației, dacă
faptul prejudiciant este generat de către un accident rutier) emise de către statul pe teritoriul
căruia s-a comis faptul prejudiciant.
O astfel de exigență legală este operantă chiar și atunci când obligația necontractuală
izvorâtă din faptul prejudiciant este reglementată de legea altei țări decât cea a locul săvărșirii
lui( punctul 34 din Preambul). Conform prevederilor art. 17 din cuprinsul părții dispozitive a
Regulamentului la ”evaluarea comportamentului unei persoane a cărei răspundere este
invocată, se ține cont, în fapt și în mod corespunzător, de normele de siguranță și comportament
în vigoare în locul și în momentul producerii faptului care angajează răspunderea persoanei
respective”.
Reunirea normelor conflictuale comunitare în materia obligațiilor necontractuale în
Regulamentul Roma II, nu restrânge dreptul autorităților europene de a reglementa în mod
diferit unele tipuri de obligații de acest fel (punctul 35).

31
 De asemenea, legiuitorul comunitar a instituit dezideratul ca, prin aplicarea prevederilor
regulamentului pe care-l examinăm și prezentăm, să nu se aducă atingere liberei circulații a
bunurilor și a serviciilor, astfel cum astfel de valori sunt reglementate de dreptul comunitar dar
nici angajamentelor internaționale asumate de către oricare dintre statele membre prin
convenții internaționale(punctele 35-36).
Conform celor menționate la punctul 38 din Preambul, Regulamentul Roma II a fost
elaborat și adoptat în baza principiilor subsidiarității ( s-a considerat că realizarea obiectivelor
regulamentului pot fi realizate mai bine printr-o reglementare comunitară uniformă) și al
proporționalității ( regulile instituite nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivelor propuse), instituite de art. 5 din Tratatul de bază al U.E.
În ceea ce privește categoriile de probleme(chestiuni) pe care trebuie să le reglementeze
legea determinată a fi aplicabilă în conformitate cu prevederile Regulamentului Roma II, așa
numitul ”domeniul legii aplicabile”, articolul 15, prevede că intră sub incidența unei astfel de
legi următoarele categorii de probleme :
- temeiul și întinderea răspunderii, inclusiv problema identificării persoanelor care pot
răspunde delictual pentru faptele lor ;
- motivele de exonerare de răspundere, de limitare și de partajare(împărțire) a
răspunderii ;
- existența, natura și evaluarea prejudiciului invocat sau a despăgubirilor solicitate ;
- categoriile de măsuri asigurătorii pe care le poate adopta o instanță, conform normelor
de procedură aplicabile, menite să prevină sau să înceteze vătămarea sau prejudiciul ori să
asigure acordarea de despăgubiri ;
-dacă este admisibilă sau nu transmiterea prin acte între vii și/sau pe cale succesorală, a
dreptului de a pretinde despăgubiri ;
-categoriile de persoane care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale ;
-răspunderea pentru fapta altuia ;
-modalitățile de stingere a obligațiilor precum și regulile care orânduiesc prescripția și
decăderea, inclusiv regulile cu privire la începerea, întreruperea și suspendarea termenelor de
prescripție și de decădere.
După cum se poate observa și reține din enumerarea efectuată, domeniul legii aplicabile
obligațiilor necontractuale cuprinde cele mai importante și relevante chestiuni care trebuie să
configureze regimul juridic al răspunderii pentru fapte juridice licite și ilicite. O astfel de
concluzie justifică, pe deplin, importanța și responsabilitatea deosebită a corectei aplicări a
prevederilor Regulamentului Roma II, în litera și spiritul lor.

32
 Regulamentul conține și alte norme cu caracter de dispoziții comune, de tipul celor
expuse în prevederile art. 18-22 .
Articolul 18 consacră dreptul unei persoane care suferit un prejudiciu de a introduce o
acțiune direct împotriva asigurătorului persoanei responsabile de producerea acelui prejudiciu,
dar numai sub condiția ca un astfel de drept să fie acordat (recunoscut) de legea aplicabilă
obligației necontractuale (conform acestui regulament) sau de legea aplicabilă obligației
contractuale dintre asigurător și asigurat.
În mod similar cu Regulamentul Roma I, Regulamentul Roma II, reglementează și
subrogarea legală a terței persoane care care-l despăgubește pe creditorul unei obligații
necontractuale, în baza unei obligații preexistente de despăgubire ori chiar în lipsa unei astfel
de obligații |(condiția principală este aceea ca prin plata efectuată, obligația să se stingă. În acest
sens, art. 19 instituie norma conflictuală conform căreia ”legea care reglementează obligația
terțului de a-l despăgubi pe creditor determină dacă și în cea măsură terțul are dreptul de a-și
exercita, față de debitor, drepturile pe care creditorul le avea față de debitor, în temeiul legii
aplicabile raportului dintre debitor și creditor”(așa numitul drept de regres al terțului plătitor).
O soluție conflictuală similară o conține și textul art. 20, text care are în vedere situația
de solidaritate pasivă(mai mulți debitori care răspund în mod solidar pentru aceiași obligație).În
astfel de situații, dacă unul dintre debitori l-a despăgubit (dezinteresat) total sau doar parțial pe
creditorul comun dreptul acelui debitor plătitor de a se îndrepta împotriva celorlalți codebitori
pentru a recupera sumele achitate și pentru ei, va fi reglementat de legea aplicabilă obligației
necontractuale dintre debitorul respectiv și creditorul plătit de el. Și această soluție este una
firească, având în vedere natura obligației necontractuale, în cazul în care ea se va naște din
fapta mai multor persoane care acționează împreună, sau care, potrivit legii, sunt considerate
că au acționat împreună.
Articolul 21, are ca obiect al reglementării problema condițiilor de formă pe care trebuie
să le respecte un act unilateral privind o obligație necontractuală, acte mis în scopul de a
produce efecte juridice.
Doctrina de drept internațional privat s-a exprimat în sensul că „prin act juridic
unilateral ”privind o obligație necontractuală „ se înțelege acel act unilateral care este accesoriu
unui fapt juridic-de natura celor reglementate de Regulamentul Roma II- n.n) ceea ce atrage
aplicarea regulii accesorium sequitur principale. Deoarece faptele juridice nu sunt săvârșite cu
intenția de a produce efecte juridice( aceste efecte izvorând din lege) actele juridice unilaterale
cu privire la ele privesc, de principiu, executarea obligațiilor necontractuale rezultate din
respectivele fapte. Ca atare, actele unilaterale pot fi legate de crearea, modificarea ,

33
transmiterea sau stingerea executării unor obligații necontractuale”26. Autorul citat dă ca
exemple de astfel de , manifestări de voință noficările, declarațiile, actele de remitere de
datorie, de recunoștere a obligațiilor , de renunțare la prescripție.
Astfel de acte vor fi considerate valide, sub aspect formal, dacă sunt emise cu
respectarea, la alegerea emitentului, fie a legii care reglementează obligația necontractuală
principală fie legea țării unde este emis (formulat) actul unilateral.Această soluție conflictuală
este considerată ca fiind mai favorabilă pentru diminuează riscul unei ulterioare anulări –pe
motiv de nelegalitate de formei adoptate- a unui astfel de act.
În ceea ce privește proba(probațiunea) unor astfel de acte unilaterale accesorii unei
obligații necontractuale, aceasta se poate realiza, conform celor stabilite de art. 22, alin.2, prin
orice mijloc permis de legea instanței competente sesizate ori de către legea țării pe teritoriul
căruia a fost emis actul sau de către legea statulului care reglementează obligația necontractuală
de bază.
Din economia reglementăarii conținute de acest aliniat se desprinde concluzia că
soluția conflictuală preconizată poate fi utilizată sub rezerva îndeplinirii unei duble cerințe :
actul unilateral să fie valabil și mijlocul de probă invocat să fie permis de legea de procedură a
instanței competente.
Relativ la problematica probațiunii obligațiilor necontractuale, trebuie remarcată și
reținută și prevederea alineatului 1 al art. 22, conform căreia, dacă legea care este aplicabilă
unei anumite obligații necontractuale conform Regulamentului conține prevederi privind
instituirea unor prezumții legale sau care doar stabilesc sarcina probei în astfel de raporturi
juridice, acea lege se va aplica și acelor prezumții ori sarcinii probei. O astfel de soluție a fost
adoptată de către Regulamentul Roma II, cu toate că, în mod obișnuit, problema prezumțiilor-
ca mijloace de probă și cea a obbligației de a proba o anumită pretenție sunt chestiuni de
procedură care sunt reglementate de legea instanței competente. Așadar, Regulamentul derogă
și în aceste probleme de la dreptul comun cu scopul de a facilita determinarea obligațiilor
subiectelor raporturilor juridice izvorâte din fapte juridice (de reținut, că textul menționat de
referă doar la prezumțiile legale, indiferent de felul lor)27 .
În fine, la încheierea prezentării dispozițiilor lor cu caracter general și comun, facem
precizarea că prevederile art.23 din Regulament reglementează în mod aproape identic înțelesul
punctului de legătură numit „reședința obișnuită” a persoanelor fizice și a celor juridice, astfel
încât considerăm că nu mai este necesar să ne aplecăm și asupra acestei chestiuni, având în
vedere că am abordat-o în cadrul secțiunii afectate Regulamentului Roma II.

26
Idem, p.543
27
A se vedea, în acest sens: D. Al Sitaru, op.cit,ediția 2013, p.54-541.

34
 3.2. Norme conflictuale speciale privind anumite categorii de obligații
necontractuale reglementate de Regulamentul Roma II.
3.2.1. Prima categorie de fapte care pot genera obligații necontractuale care intră
sub incidența Regulamentului sunt cele generate de punerea în circulație a unor produse
defectuoase, astfel cum acest concept este definit de legislația fiecărei țări.

Într-o astfel de chestiune art.5 stabilește următoarele alternative legislative, altele decât
cea impusă de art. 4 alin.2. (este vorba despre situația în care persoana responsabilă de
producerea prejudiciului de către produsul defectuos și victima prejudiciului, în momentul
producerii prejudiciului, își au reședința obișnuită în aceiași țară, caz în care se va aplica legea
acelei tări). Aceste soluții alternative sunt următoarele. :
- în ipoteza reglementată de litera a) care are în vedere situația în care victima
prejudiciului, la momentul produceri acestuia, dacă produsul a fost comercializat în țara în care
acesta își avea reședința obișnuită, legea aplicabilă va fi aceea a acelei țări, sau :
- în ipoteza în care s-a achiziționat și comercializat produsul în aceiași țară se va aplica
legea acesteia(litera b) sau :
-legea țării în care a fost cauzat prejudiciul, în ipoteza în care produsul a fost achiziționat
în acea țară (litera c).
După cum se poate observa, alternativele legislative sunt foarte largi, plecând(în ordinea
reglementării) de la ipoteza în care prejudiciul s-a produs în țara reședinței obișnuite, sub
condiția ca produl să se fi comercializat în acea țară, chiar dacă nu a fost realizat în acea țară,
continuând cu ipoteza în care produsul a fost achiziționat și comercializat în acea țară și
terminând cu ipoteza în care prejudiciul s-a produs în chiar țara în care a fost comercializat.
Prin excepție de la posibilitățile de alegere a legii aplicabile mentionate în cele
precedente, legiuitorul comunitar a stabilit că, în oricare dintre ipotezele avute în vedere de
literele a)-c), legea aplicabilă va fi cea a reședinței obișnuite a persoanei responsabile de
producerea prejudiciului, dacă acea persoană nu putea în mod norma și firesc (rezonabil, cum
prevede Regulamentul) să anticipeze/să prevadă comercializare produsului respectiv ori a
unuia de același tip în oricare dintre țările ale căror legislații ar putea fi aplicabile. Desigur, o
astfel de situație este una cu un grad ridicat de subiectivism și relativitate, având în vedere că
ea presupune facerea unei dovezi cu privire la o chestiune de conștiință.
Ca și în unele din reglementările conținute de Regulamentul Roma I, și regulamentul pe
care-l examinăm, prevede în alineatul 2 al art. 5, preferința la stabilirea legii aplicabile
obligațiilor rezultate din prejudiciile generate de produsele defectuoase pentru legea statului cu
care fapta ilicită (punerea în circulație a unor produse defectuoase) are legăturile cele mai

35
strânse( astfel de legături vădit mai strânse pot fi acelea care derivă din relații anterioare între
părțile raportului juridic obligaționale, cum ar fi cele izvorâte dintr-un contract de vanzare, de
închiriere, etc).
3.2.2. Normele conflictuale privind faptele de concurență neloială și cele care îngrădesc
libera concurență (faptele anticoncurențialesau practicile monopoliste).
Regulile privind stabilirea legii aplicabile obligațiilor necontractuale izvorâte din fapte
ilicite ( de concurență patologică sau ilicită, cum mai sunt desemnate astfel de manifestări în
raporturile concurențiale dintre întreprinderi, pe de o parte, și între acestea și consumatori, pe
de altă parte) enunțate în titlul acestei subsecțiuni, sunt reglementate de art.6 din Regulamentul
Roma II. Aceste reguli sunt diferite, după cum este vorba de fapte de concurență neloială28 sau
de fapte care îngrădesc libera concurență29.
Înainte de proceda la prezentarea regulilor evocate trebuie menționată ideea că în aceste
materii (obligațiile necontractuale născute din fapte de concurență patologică/ilicită), alineatul
4 al art. 6, prevede foarte clar, interdicția de a încheia vreun un acord cu privire la legea
aplicabilă unor astfel de obligații, privind desemnarea unei alte legii decât cea stabilită de
alineatele 2 și 3 ale acestui articol. Deci, în aceste domenii, regula conflictuală lex voluntatis
nu va putea funcționa, normele art. 6, alin.1-3, fiind de ordine publică.
Cu privire la această interdicție doctrina s-a exprimat în sensul că „rațiunea excluderii
autonomiei de voință a părților rezidă în împrejurarea că reglementarea ocrotește preponderent
interesele generale30, așa după cum rezultă din prevederile pct.21, teza a II a din preambulul
Roma II, potrivit cărora, în materie de concurență neloială, norma conflictuală trebuie să
protejeze concurenții, consumatorii și publicul larg și să garanteze o funcționare corectă a
economiei de piață„
În ceea ce privește obligațiile necontractuale care se pot naște din fapte de concurență
neloială31, conform prevederilor alineatului 1 al art. 6 legea care va fi aplicabilă unor obligații
de acest tip va fi legea țării în care sunt efectiv sau doar pot fi afectate (unde există pericolul
de a fi afectate relațiile concurențiale sau interesele colective ale consumatorilor. Prin această
reglementare, legiuitorul comunitar a avut în vedere, probabil, doar categoriile de situații în
care faptele de concurență neloială au și/sau pot avea un efect prejudiciant pentru o categorie

28
În dreptul românesc contemporan, astfel de fapte sunt reglementate, la nivel principial și chiar concret, de Legea
nr. 11/991 privind combaterea concurenței neloiale.
29
În prezent, astfel de fapte, sunt reglementate, în principal, de Legea nr. 2/1996 a concurenței.
30
D.Al.Sitaru, op.cit., ediția 2013, p.513.
31
Din examinarea prevederilor legale emise de către diferite state, inclusiv din examinarea unor directive europene,
se desprinde concluzia că noțiunea de concurență neloială înregistrează definiții și întelesuri diferite, astfel încât,
pentru aplicarea concretă a prevederilor Regulamentului Roma II, în materia obligațiilor necontractuale care au ca
izvor fapte de concurență neloială va prezenta relevanță, în principal, înțelesul pe care îl dă acestei noțiuni lex
causae.

36
mai largă de concurenți de pe aceiași piață georgrafică, specifică și relevantă pentru anumite
produse și servicii precum și pentru un număr mai mare de consumatori ai acelor bunuri.
După cum se poate reține, legiuitorul comunitar a optat pentru aplicarea specifică a
regulii legii țării unde se produce prejudiciul efectiv și/sau al țării unde doar se naște pericolul
de afectate a relațiilor dintre concurenții direcți pe o anumită piață geografică și caracteristică
precum și a intereselor colective ale consumatorilor. Această lege va trebui aplicată, indiferent
de nivelul și intensitatea afectării intereselor concurenților direcți și ale
32
consumatorilor ,prezentând relevanță, în principal, sfera și aria geografică în care sunt situate
categoriile de persoane afectate sau care doar pot fi afectate. Astfel de fapte de concurență
neloială ar putea fi, spre exemplu, cele de publicitate mincinoasă ori înșelătoare, fapte care, prin
natura și finalitatea lor, pot fi apte să aducă atingere intereselor legitime ale unui număr mai
mare de concurenți și de consumatori.
O asemenea concepție legislativă este în concordanță cu specificul concurenței neloiale,
formă a concurenței ilicite, a cărei practicare are ca efect sau ca obiect lezarea relațiilor dintre
concurenții direcți de pe o anumită piață dar, în mod indirect, și a intereselor individuale și
colective ale consumatorilor produselor și serviciilor puse în circulație de concurenții între care
se nasc astfel de tipuri de raporturi delictuale.
Alineatul al doilea instituie o derogare de la regula conținută de alineatul 1 , în sensul
că aplicabilă- în situația în care ”un act de concurență neloială afectează exclusiv interesele
unui anumit concurent”- devine una din legile determinabile în conformitate cu prevederile art.
4(fie legea țării unde s-a produs prejudiciul, fie legea resedintei obișnuite, fie legea țării cu care
raportul juridic delictual ale legături vădit mai strânse decât cu celelalte categorii de țări avute
în vedere) și nu legea țării în care sunt sau pot fi afectate relațiile concurențiale sau interesele
colective ale consumatorilor. De altfel, trebuie știut că în practica dreptului concurenței
neloiale(sub ramură a dreptului concurenței) faptele de concurență neloială cele mai fecvente
sunt acelea care afectează interesele unui anumit concurent direct( spre exemplu, faptele de
denigrare a produselor ori serviciilor concurenților direcți).
Alineatul al treilea la art. 6, prin textele literelor a) și b) stabilește normele conflictuale
care trebuie să permită deteminarea legii aplicabile obligațiilor necontractuale care izvorâsc din
fapte de restrângere a liberei concurențe. Astfel de fapte ilicite, mai sunt cunoscute sub
denumirea de practici anticoncurențiale ori monopoliste și sunt sau pot fi de o gravitate
deosebită, întrucât prin efectele ori prin obiectul lor pot aduce atingere liberei concurente în
sectoare întregi ale economiei statelor membre ori chiar la nivel comunitar. Potrivit Legii
nr.21/1996 a concurenței, constituie practici anticoncurențiale, acordurile condamnabile dintre

32
A se vedea, pentru o astfel de apreciere: D.Al. Sitaru, op.cit., ediția 2013, p.506.

37
întreprinderi ori asociațiile de întreprinderi prin care aceste fixează în mod concertat prețurile
de vânzare, își împart piețele de aprovizionare și desfacere, participă cu oferte trucate la licitații
pentru achizitionarea unor produse care au influență asupra nivelului general al prețurilor din
economia națională, abuzul de poziție dominantă, etc. Astfel de fapte, restrâng, perturbă,
distorsionează ori au doar potențial să realizeze astfel de efecte prejudiciante la scară largă (la
nivel de ramură, sector ori la nivel național ori comunitar).
Având în vedere astfel de considerente, prin prevederile art. 3 litera a) legiuitorul
comunitar a stabilit că legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din restrângerea
concurenței este legea țării în care piața este este sau poate fi afectată. Această normă
conflictuală ar trebui să o calificăm ca fiind una de principiu, adică de mare generalitate. De
altfel se poate observa că această normă este, în esența ei, aceiași cu cea instituită de alineatul
1 la care ne-am referit în cele precedente.
Este de observat că, de această dată, autorii Regulamentului, au în vedere piața unui
anumit produs sau serviciu ori a anumitor produse ori servicii, adică, ansambul relațiilor
economice care se stabilesc între competitori într-o anumită zonă geografică și unde se
realizează ori se comercializează cea mai reprezentativă cantitate din produsele și/sau serviciile
avute în vedere. Așa fiind, aplicarea legii țării unde s-a produs prejudiciul(lex loci damni) ori
unde ar putea să se producă în viitor, pare a fi cea mai potrivită soluție conflictuală.
Textul literei b) a alineatului 3 are în vedere situația în care efectele practicilor
anticonurențiale se întind efectiv sau se pot întinde în mai multe țări. Prevederile acestui alineat
ar trebui calificate ca având un caracter special, derogatoriu de la regula instituită de textul
literei a). În astfel de situații, pe deplin posibile, teza a întâia a alineatului 3, litera b) îngăduie
reclamantului care a sesizat instanta de la domiciulul/sediul pârâtului să opteze, pentru legea
statului instanței sesizate (ca legea unică), dar numai sub condiția ca acel stat să se numere
printre cele care au fost afectate în mod direct și substanțial de efectele faptelor de restrângere
a concurenței din care s-a născut obligația necontractuală dedusă judecății.”Rațiunea acestei
opțiuni rezidă, așadar, în dorința leguitorului european de a evita soluția pluralistă, cu toate
dezavantajele ei, și implicit, de a reduce cheltuielile de judecată pentru reclamant și durata
litigiului, precum și riscul pronunțării unor soluții contradictorii”33.
În conformitate cu ipoteza și dispoziția tezei a doua a alineatului 3, litera b) reclamantul
care a chemat în judecată mai mulți pârâți, în conformitate cu normele de competență aplicabile
cauze într-una din țările care a fost afectată în mod direct și substanțial34 de efectele faptelor de

33
Idem, p.510
34
”Rațiunea acestei condiții este dorința legiuitorului european de a preveni alegerea abuzivă de către reclamant
a instanței competente să soluționeze cererea de despagubiri pentru restrângerea concurenței, adică forum
shopping în materie............Pentru aprecierea caracterului ”substanțial” al afectării pieței se va ține seama, mai

38
restrângere a concurenței invocate de către acesta, va fi obligat să solicite doar aplicarea legii
instanței sesizate, neavând o altă opțiune35.
3.2.3.Normele conflictuale privind determinarea legii aplicabile faptelor prin care se
produc daune mediului36.
Problematicii enunțate în titlul acestei subsecțiuni, legiuitorul comunitar/european i-a
consacrat prin Regulamentul Roma II doar un singur articol: articolul 7 intitulat ”daune aduse
mediului”.
Reglementarea conținută de acest articol vizează două aspecte având aceiași sursă
juridică: pe de o parte determinarea legii aplicabile faptelor delictuale care generează obligații
necontractuale vizand acoperirea prejudiciilor aduse mediului, iar pe de altă parte, determinarea
legii aplicabile obligațiilor necontractuale vizând acoperirea prejudiciilor suferite de către
persoane și/sau de către bunuri, ca efect al faptelor ilicite de atingere a mediului.
Regula și în această materie este aceea reglementată de art.4, alin.1 din Regulament,
adică legea țării în care s-a produs prejudiciul, lex loci damni, indiferent de țara unde s-a produs
faptul generator al atingerii mediului. De la această regulă, teza a doua a art.7 recunoaște dreptul
unei persoane care solicită instanței competente anumite despăgubiri în vederea acoperirii
pagubelor suportate personal și/sau de care au fost afectate bunurile sale, de–a opta pentru
aplicarea legii țării în care s-a produs faptul cauzator de prejudicii. Așadar, atunci când obiectul
principal al unei acțiuni în justiție, având ca și cauză fapte delictuale prin care sau produs daune
mediului înconjurător, constă în solicitarea de despăgubiri, titularul acțiunii poate opta între
cele două categorii de legi, în raport cu interesele sale legitime.
Doctrina este de părere că, în astfel de ipoteze, însă, nu se poate vorbi, cu deplin temei,
de aplicarea normei conflictuale lex voluntatis ci mai degrabă avem de a face cu o lex loci
delicti commissi volitivă37.
Într-adevăr, lex voluntatis, în cazul raporturilor juridice bilaterale, prespune acordul de
voință a ambelor părți. Or, în categoria de situații pe care o examinăm, nu se poate vorbi de
convenție de alegere a legii aplicabile ci doar de un drept de opțiune între două categorii de

ales de procentul în care cifra de afaceri a reclamantului în țara respectivă s-a redus ca urmare a actului ilicit al
pârâtului”(D.Al. Sitaru, op.cit., ediția 2013, p. 511).
35
Autorul citat în nota de subsol precedentă, apreciază că traducerea din limba engelză în limba română a tezei a
doua a literei b) a alineatului 3 conține o eroare, astfel încât, interpretarea corectă, în opinia sa, a textului mentionat
ar trebui să se facă în sensul că ”reclamantul își poate întemeia cererea pe legea respectivei instanțe numai dacă
restrângerea concurenței pe care se întemeiază acțiunea împotriva fiecăruia dintre pârâți afectează de asemenea în
mod direct și substanțial piața statului membru al instanței respective”(p.511-512).
36
În conformitate cu cele cuprinse în continutul punctului 24 din preambulul Regulamentului Roma II, ”prin
noțiunea de pagubă adusă mediului ar trebui să se înțeleagă schimbarea negativă a unei resurse naturale, cum ar
fi apa, areul sau solul, deteriorarea unei funcții îndeplinite de acea resursă în beneficiul unei alte resurse naturale
sau al publicului, sau deteriorarea variabilității între organismele vii”.
37
A se vedea, pentru o astfel de opinie, D.Al Sitaru, op. cit., ediția 2013,p. 514

39
legi, deopotrivă aplicabile. De altfel, autorul citat, arată că, bazându-se pe jurisprudența Curtii
Europene de Justiție, în fapt, sunt destul de numeroase situațiile în care părțile raporturilor
necontractuale având ca izvor daune aduse mediului convin, în virtutea libertății de alegere
reglementată de art. 14 din Regulament, să aleagă o anumită lege aplicabilă, cazuri în care,
alegerea făcută prevalează aplicării prevederilor art. 7( a se vedea aprecierile de la pagina 516).

3.2.4. Norme conflictuale privind determinarea legii aplicabile faptelor de

încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală.
Potrivit celor menționate la punctul 26 din preambulul Regulamentului Roma II, în
înțelesul acestui act normtativ european prin drepturi de proprietate intelectuală ar trebui să
înțelegem o serie de drepturi de proprietate incorporală, de tipul drepturilor de autor( spre
exemplu, drepturile reglementate de Legea nr. 8/1996 privind drepturile și autor și drepturile
conexe, n.n) drepturi conexe, dreptul sui generis la protecția bazelor de date și drepturile de
proprietate industrială( dreptul asupra inventiilor și inovațiilor, drepturile asupra mărcilor de tot
felul, drepturile asupra firmelor și emblemelor întreprinderilor, etc).
În raport cu astfel de considerente, trebuie să știm că sfera noțiunii(institutiei)
drepturilor de proprietate intelectuală este cea delimitată de legea aplicabilă unor raporturi
necontractuale izvorâte din încâlcarea unor astfel de drepturi, lege care va fi determinată potrivit
normelor conflictuale stabilite de art. 8 din Regulament. Cu alte cuvinte, legea fiecărei țări,
stabilită ca fiind aplicabilă, va stabili, în concret, care sunt drepturile de proprietate intelectuală
și care este conținutul acestora.
În concret, textul art. 8 este structurat în trei alineate, fiecare dintre acestea instituind
câte o regulă conflictuală precisă.
Prima regulă este cea evocată în alineatul 1 potrivit căruia, ”legea aplicabilă obligațiilor
necontractuale care decurg din încălcarea unui drept de proprietate intelectuală este legea țării
pentru care se solicită protecție38”. Acest enunț, consacră ideea că esențială în această ipoteză
este legea statului în care s-a solicitat înregistrarea și/sau (doar) protejarea unui anumit drept de
proprietate intelectuală, acea lege stabilind condițiile și limitele protecției pe care trebuie să o
ofere titularilor unor astfel de drepturi subiective.
Așa după cum subliniază literatura de specialitate, acestor tipuri de raporturi le ”este
aplicabilă lex loci protecționis, care constituie un principiu universal recunoscut în materie, el
fiind expresia, pe planul dreptului internațional privat , a principiului de drept material al
teritorialității protecției drepturilor de proprietate intelectuală. Lex loci protecționis se aplică

38
Punctul de legătură cel mai relevant pentru astfel de raporturi de drept international privat este țara/statul
pentru care se solicită protecție juridică pentru un anunmit tip de drept de proprietate intelectuală.

40
fără discriminare, deoarece Regulamentul nu distinge, atât în cazul drepturilor de proprietate
intelectuală supuse înregistrării (cum sunt brevetele și mărcile), cât și a celor neînregistrate,
cum este dreptul de autor”.39
În situația în care titularul unui drept de proprietate intelectuală a solicitat și obținut
protecția acestuia în mai multe țări acesta va putea să acționeze în fiecare dintre ele, prin cereri
separate sau printr-o cerere unică, adresată doar uneia dintre instanțele competente, caz în care
acea instanță va aplica legea fiecăreia dintre țările pentru care s- cerut protecție40.
Cea de-a doua regulă, este instituită de alineatul al doilea, alineat care are în vedere
ipoteza în care protecția unui anumit drept de proprietate intelectuală s-a cerut și obținut la
nivel comunitar- așa numita protecție unitară la nivelul UE41. În astfel de situații, legea
aplicabilă- în lipsa altor reglementări comunitare derogatorii de la această regulă- va fi legea
țării unde s-a produs încălcarea (lex loci delicti commissi).
După cum se poate observa, în astfel de ipoteze, punctul de legătură cel mai relevant nu
este locul producerii prejudiciului sau țara pentru care s-a cerut protecția ci țara unde a fost
săvărșită încălcarea acelui drept.
Doctrina42 atrage atenția asupra împrejurării că norma conflictuală prevăzută de art. 8,
alin.2 se poate aplica doar când se ivesc conflicte de legi între subiecții de drept aparținând
unor state membre(conflicte intracomunitare). Pentru situația în care un conflict de legi privitor
la raporturi necontractuale născute din încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală se va
produce între legislația unui stat membru și aceea a unui stat extracomunitar, vor fi aplicabile
prevederile art. 8 alin.1(legea țări pentru care s-a cerut protecția).
Cea de a treia regulă este aceea instituită de alineatul 3, conform căruia ” nu se poate
deroga de la legea aplicabilă în conformitate cu prezentul articol printr-un acord încheiat în
temeiul articolului 14”.Așa fiind, trebuie să reținem că în această materie, ca și în alte materii
în care există interese publice deosebite, părțile (subiectele) raporturilor juridice delictuale nu
pot face aplicarea normei conflictuale lex voluntatis.
Cu privire la domeniul legilor aplicabile încălcării drepturilor de proprietate
intelectuală, făcând o aplicare specifică a prevederilor art.15 din Regulamentul Roma II la acest
tip de raporturi juridice, se consideră ca intrâ în aria de reglementare a acestora următoarele
chestiuni : condițiile de fond și de formă privind existența și exercițiul dreptului a cărui

39
D.Al.Sitaru, op.cit, ediția 2013, p. 711.
40
Idem, p.712
41
Doctrina enumeră câteva din astfel de drepturi de proprietate intelectuală care au reglementări
comunitare(regulamente) și cu privire la care se asigură protecție la nivel comunitar( drepturile comunitare asupra
soiurilor de plante, drepturile cu privire la desenele și modelele comunitare, drepturile asupra indicațiilor
georgrafice și ale denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare, drepturile asupra mărcilor
comunitare, etc.)
42
Idem, p.714.

41
încălcare se invocă;durata termenelor de protecție și cauzele de exonerare de răspundere a
făptuitorilor ; modalitățile de reparare a prejudiciilor de natură diversă ; măsurile pe care le
poate adopta o instanță de judecată în vederea prevenirii și încetării faptelor de încălcare a
drepturilor de proprietate intelectuală; caracterul cesibil ori incesibil al drepturilor în cauză;
sfera persoanelor care pot invoca dreptul la protecție juridică a drepturilor de proprietate
intelectuală43.

43
A se vedea, pentru o astfel de prezentare, D.Al. Sitaru, op.cit, p. 716-717

42
 Procesul civil internaţional

Prevederile art. 1065 reglementează domeniul de aplicare a Cărții a VII-a din Legea
nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispunând că aceasta se aplică proceselor
de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care
România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Din punct de vedere al competenței internaționale a instanțelor române, art. 1066

Cod procedură civilă, fixează competența, evident teritorială, în funcție de locul de situație a
domiciliului sau sediului pârâtului, după caz.
Sub rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel, instanţele române sunt competente
dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reşedinţa obişnuită, respectiv sediul
principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul
României la data introducerii cererii.
Instanţele române sunt de asemenea competente pentru a judeca orice cerere privind
activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice neavând sediul principal în România,
când acest sediu secundar este situat în România la data introducerii cererii.

Din punct de vedere al prorogării voluntare de competență în favoarea instanței

române, art. 1067 Cod procedură civilă prevede:
(1)Când, în materii având ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii
române, părţile au convenit valabil competenţa instanţelor române de a judeca litigii actuale sau
eventuale privind asemenea drepturi, instanţele române sunt singurele competente.
(2)Cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanţa română în faţa căreia
pârâtul este chemat rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în faţa
instanţei şi formulează apărări în fond, fără a invoca excepţia de necompetenţă, cel mai târziu
până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.
(3)În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa română sesizată poate respinge
cererea, când din ansamblul circumstanţelor rezultă că litigiul nu prezintă nicio legătură
semnificativă cu România.

Din punct de vedere al posibilității alegerii instanței competente (lex fori) prin voințak
părților (lex voluntatis), art. 1068 Cod procedură civilă prevede:
(1)În materie patrimonială, părţile pot conveni asupra instanţei competente să judece
un litigiu actual sau eventual izvorând dintr-un raport cu elemente de extraneitate. Convenţia
poate fi încheiată prin înscris, telegramă, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de comunicare
ce permite a-i stabili proba printr-un text. În lipsă de stipulaţie contrară, competenţa forului ales
este exclusivă.
(2)Alegerea instanţei este fără efect dacă ea conduce la lipsirea în mod abuziv a uneia
dintre părţi de protecţia pe care i-o asigură o instanţă prevăzută de legea română. De asemenea,
alegerea este fără efect când instanţa aleasă este străină, iar litigiul este de competenţa exclusivă
a instanţelor române, precum şi când instanţa aleasă este română, iar litigiul este de competenţa
exclusivă a unei instanţe străine.

1
 (3)Instanţa aleasă nu se poate declara necompetentă dacă:
a)una dintre părţi are domiciliul/reşedinţa obişnuită, respectiv un sediu secundar în
circumscripţia acestei instanţe;
b)dreptul aplicabil litigiului conform dreptului internaţional privat român este legea
română.

Dacă părţile au încheiat o convenţie de arbitraj vizând un litigiu arbitrabil conform

legii române, instanţa română sesizată îşi va declina competenţa, cu excepţia situaţiilor în care:
a)pârâtul nu a invocat excepţia de arbitraj până la primul termen la care a fost legal citat;
b)instanţa constată că respectiva convenţie de arbitraj este caducă sau inoperantă;
c)tribunalul arbitral nu poate fi constituit sau arbitrul unic nu poate fi desemnat din
motive vădit imputabile pârâtului.

Forul de necesitate este o instituție juridică prin intermediul căreia se poate atrage
competența instanțelor române dacă este imposibilă înregistrarea unei cereri în străinătate. În
acest sens art. 1070 Cod procedură civilă prevede:
(1)Instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă devine
competentă să soluţioneze cauza, deşi legea nu prevede competenţa instanţelor române, dacă se
dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde
în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate.
(2)În situaţiile prevăzute la alin. (1), dacă cererea este formulată de un cetăţean român
sau apatrid domiciliat în România ori de o persoană juridică de naţionalitate română,
competenţa instanţei române este obligatorie.

Verificarea competenţei internaţionale (art. 1071 CPC)

(1) Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform
regulilor interne privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nicio altă
instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, sub rezerva
aplicării prevederilor art. 1.070. Hotărârea instanţei este supusă recursului la instanţa ierarhic
superioară.
(2)Necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a
procesului, chiar şi direct în căile de atac. Dispoziţiile art. 1.067 rămân aplicabile.

Competenţa internă (art. 1072 CPC)

(1)Când instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă,
competenţa se determină conform regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în
legi speciale.
(2)Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanţa competentă
să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la
Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, respectiv la Tribunalul Bucureşti.

2
 Cereri incidentale (art. 1074 CPC)
Instanţa competentă să judece cererea originară este, de asemenea, competentă să
judece:
a)cererile de intervenţie, cu excepţia cazurilor când asemenea cereri ar fi fost formulate
numai pentru a-l sustrage pe intervenient de la jurisdicţia normal competentă;
b)cererea reconvenţională.

Măsuri provizorii, conservatorii şi de executare (art. 1075 CPC)

În situaţii de urgenţă, instanţa română este, de asemenea, competentă să dispună măsuri
provizorii, conservatorii şi de executare privind persoane sau bunuri aflate în România la data
introducerii cererii, chiar dacă, potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, ea nu ar fi competentă să
judece fondul.

Litispendenţa internaţională (art. 1076 CPC)

(1)Când o cerere este pendinte în faţa unei instanţe străine şi este previzibil că hotărârea
străină va fi susceptibilă de recunoaştere sau de executare în România, instanţa română sesizată
ulterior cu o cerere între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, poate suspenda
judecata până la pronunţarea hotărârii de către jurisdicţia străină. Instanţa română va respinge
cererea când hotărârea străină pronunţată este susceptibilă de a fi recunoscută conform
dispoziţiilor prezentei cărţi.
(2)În cazul suspendării prevăzut la alin. (1), dacă jurisdicţia străină se declară
necompetentă sau dacă hotărârea străină pronunţată nu este susceptibilă de a fi recunoscută în
România, instanţa română repune procesul pe rol la cererea părţii interesate.
(3)Faptul că o cauză este sau nu pendinte în faţa jurisdicţiei străine se determină conform
legii statului în care are loc procesul.

3
 PROCESUL CIVIL INTERNAȚIONAL (II)
Dispoziţii speciale de competenţă internaţională a instanţelor române

Competenţa personală exclusivă (art. 1079 CPC)

Instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate
din sfera statutului personal referitoare la:
1.acte de stare civilă întocmite în România privind persoane domiciliate în România şi
care sunt cetăţeni români sau apatrizi;
2.Încuviinţarea adopţiei, dacă cel ce urmează a fi adoptat domiciliază în România şi este
cetăţean român sau apatrid;
3.tutela şi curatela pentru protecţia unei persoane cu domiciliul în România, care este
cetăţean român sau apatrid;
4.punerea sub interdicţie judecătorească a unei persoane cu domiciliul în România;
5.desfacerea, nulitatea sau anularea căsătoriei, precum şi alte litigii între soţi, cu excepţia
celor referitoare la imobile situate în străinătate, dacă la data introducerii cererii ambii soţi
domiciliază în România şi unul dintre ei este cetăţean român sau apatrid.

Competenţa exclusivă în materia unor acţiuni patrimoniale (art. 1080 CPC)

Instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate
referitoare la:
1.imobile situate pe teritoriul României;
2.bunuri lăsate în România de defunctul cu ultimul domiciliu în România;
3.contracte încheiate cu consumatori având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în
România, pentru prestaţii de consum curent destinate uzului personal sau familial al
consumatorului şi fără legătură cu activitatea profesională sau comercială a acestuia, dacă:
a)furnizorul a primit comanda în România;
b)încheierea contractului a fost precedată în România de o ofertă sau o publicitate şi
consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii contractului.

Competenţa preferenţială a instanţelor române (art. 1081 CPC)

(1)Instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece şi litigiile în care:
1.reclamantul din cererea privind obligaţia de întreţinere are domiciliul în România;
2.locul unde a luat naştere sau trebuia executată, fie şi numai în parte, o obligaţie
contractuală se află în România;
3.locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extracontractuale sau
se produc efectele acestuia se află în România;
4.staţia feroviară sau rutieră ori portul sau aeroportul de îmbarcare/încărcare sau
debarcare/descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România;
5.bunul asigurat sau locul producerii evenimentului asigurat se află în România;
6.ultimul domiciliu al defunctului se află în România, rezervată fiind competenţa
exclusivă pentru imobilele lăsate de acesta în străinătate.
(2)Instanţele judecătoreşti române sunt, de asemenea, competente să judece:
1.procese referitoare la ocrotirea minorului sau persoanei puse sub interdicţie
judecătorească, cetăţean român cu domiciliul în străinătate;
 2.cererile de divorţ, dacă la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul
României de cel puţin un an;
3.declararea judecătorească a morţii unui cetăţean român, chiar dacă acesta se află în
străinătate la data când a intervenit dispariţia. Până la luarea unor măsuri provizorii de către
instanţa română rămân valabile măsurile provizorii dispuse de instanţa străină;
4.procese între persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare
civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român;
5.procese referitoare la ocrotirea în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane
domiciliate în România, cetăţean român sau apatrid, rezervată fiind o convenţie de alegere a
forului;
6.procese între străini, dacă aceştia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice
privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din
România;
7.procese referitoare la abordajul navelor sau coliziunea aeronavelor, precum şi cele
referitoare la asistenţa sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă ori într-un
spaţiu nesupus suveranităţii vreunui stat, dacă:
a)nava sau aeronava arborează pavilionul român sau, după caz, este înmatriculată în
România;
b)locul de destinaţie sau primul port ori aeroport unde nava sau aeronava a ajuns se
găseşte pe teritoriul României;
c)nava sau aeronava a fost sechestrată în România;
d)pârâtul are domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România;
8.procese privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produse originare
din România, indiferent de cetăţenia victimei, de locul survenirii accidentului sau locul
producerii prejudiciului.

Convenţii inoperante (art. 1082 CPC)

Pentru situaţiile prevăzute la art. 1.079 şi 1.080, convenţia de alegere a forului, altul
decât instanţa română, este inoperantă.

Legea aplicabilă în procesul civil internaţional

Capacitatea şi drepturile părţilor în proces (art. 1083 CPC). Condiția străinului

(art. 1084 CPC)

Capacitatea procesuală a fiecăreia dintre părţile în proces este guvernată de legea sa

naţională. Capacitatea procesuală a apatridului este guvernată de legea română.
Persoanele fizice şi persoanele juridice străine au, în condiţiile legii, în faţa instanţelor
române, aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi cetăţenii români, respectiv persoanele
juridice române.
Cetăţenii străini beneficiază în faţa instanţelor române, în procesele civile
internaţionale, de scutiri şi reduceri de taxe şi alte cheltuieli de procedură, precum şi de asistenţă
judiciară gratuită, în aceeaşi măsură şi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub condiţia
reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de domiciliu al solicitantului.
 Scutirea de cauţiunea judiciară (art. 1085 CPC)
Sub condiţia reciprocităţii, reclamantul, cetăţean străin sau persoană juridică de
naţionalitate străină, nu poate fi ţinut să depună cauţiune sau obligat la vreo altă garanţie pentru
motivul că este străin sau nu are domiciliul ori sediul în România.

Curator special (art. 1086 CPC)

În situaţiile în care reprezentarea ori asistarea străinului lipsit de capacitate sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă nu a fost asigurată conform legii sale naţionale, iar din această
cauză judecata procesului întârzie, instanţa îi va putea numi în mod provizoriu un curator
special.

Reguli aplicabile apatrizilor (art. 1087 CPC)

Prevederile art. 1.083-1.086 se aplică în mod corespunzător apatrizilor, fără a fi cerută
condiţia reciprocităţii.

Legea aplicabilă în materie procedurală

Legea forului (art. 1088 CPC)

În procesul civil internaţional instanţa aplică legea procesuală română, sub rezerva unor
dispoziţii exprese contrare.

Calificarea (art. 1089 CPC). Calitatea procesuală şi calificarea pretenţiei (art. 1090
CPC)

Calificarea unei probleme ca fiind de drept procesual sau de drept substanţial se face
conform legii române, sub rezerva instituţiilor juridice fără corespondent în dreptul român.
Calitatea procesuală a părţilor, obiectul şi cauza acţiunii în procesul civil internaţional
se stabilesc conform legii care guvernează fondul raportului juridic dedus judecăţii.

Legea aplicabilă probelor în procesul civil internațional (art. 1090 CPC)

(1)Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi forţa probantă a înscrisului
constatator sunt cele prevăzute de legea convenită de părţi, când legea locului încheierii actului
juridic le acordă această libertate. În lipsa acestei libertăţi sau când părţile n-au uzat de ea, se
aplică legea locului încheierii actului juridic.
(2)Probaţiunea faptelor este supusă legii locului unde ele s-au produs ori au fost
săvârşite.
(3)Cu toate acestea, legea română este aplicabilă, dacă ea admite şi alte mijloace de
probă decât cele prevăzute de legile stabilite conform prevederilor alin. (1) şi (2). Legea română
se aplică şi în cazul în care ea acceptă proba cu martori şi cu prezumţii ale judecătorului, chiar
şi în situaţiile în care aceste mijloace de probă nu ar fi admisibile conform legii străine declarate
aplicabilă.
 (4)Proba stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt guvernate de
legea locului unde a fost întocmit înscrisul invocat.
(5)Administrarea probelor în procesul civil internaţional este guvernată de legea
română.

Formalităţile de publicitate (art. 1092 CPC)

(1)Formalităţile de înregistrare şi publicitate, efectele lor şi autorităţile abilitate să
instrumenteze sunt cele prevăzute de dreptul ţării unde operaţiunea a avut loc.
(2)În materie imobiliară se aplică legea locului unde este situat imobilul.

Acte oficiale publice (art. 1093 CPC)

(1)Actele publice întocmite sau legalizate de o autoritate străină sau de un agent public
străin pot fi produse în faţa instanţelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe cale
administrativă ierarhică în statul de origine şi apoi de misiunea diplomatică sau oficiul consular
român, pentru certificarea autenticităţii semnăturilor şi sigiliului aplicate pe acestea.
(2)Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de
origine al actului, urmată de supralegalizarea efectuată fie de către misiunea diplomatică
română sau oficiul consular român din acest stat, fie de către misiunea diplomatică sau oficiul
consular în România ale statului de origine şi, în continuare, în oricare dintre cele două situaţii,
de către Ministerul Afacerilor Externe.
(3)Scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul legii, al unui tratat internaţional
la care România este parte sau pe bază de reciprocitate.
(4)Supralegalizarea actelor întocmite sau legalizate de instanţele române se face, din
partea autorităţilor române, de către Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor Externe, în
această ordine.
 449

CARTEA A VII-A
Dispoziţii de drept internaţional privat

TITLUL I
Dispoziţii generale
Obiectul Art. 2.557. – (1) Prezenta carte cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile
reglementării unui raport de drept internaţional privat.
(2) În înţelesul prezentei cărţi, raporturile de drept internaţional privat sunt
raporturile civile, comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu element de
extraneitate.
(3) Dispoziţiile prezentei cărţi sunt aplicabile în măsura în care convenţiile
internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispoziţiile
din legile speciale nu stabilesc o altă reglementare.

Calificarea Art. 2.558. – (1) Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce
urmează să fie dată unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în
considerare calificarea juridică stabilită de legea română.
(2) În caz de retrimitere, calificarea se face după legea străină care a retrimis
la legea română.
(3) Natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină potrivit legii
locului unde acestea se află sau, după caz, sunt situate.
(4) Dacă legea română nu cunoaşte o instituţie juridică străină sau o
cunoaşte sub o altă denumire ori cu un alt conţinut, se poate lua în considerare
calificarea juridică făcută de legea străină.
(5) Cu toate acestea, când părţile au determinat ele însele înţelesul noţiunilor
dintr-un act juridic, calificarea acestor noţiuni se face după voinţa părţilor.

Retrimiterea Art. 2.559. – (1) Legea străină cuprinde dispoziţiile de drept material, inclusiv
normele conflictuale.
(2) Dacă legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat,
se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.
(3) Prin excepţie de la prevederile alin.(1), legea străină nu cuprinde şi
normele ei conflictuale în cazul în care părţile au ales legea străină aplicabilă, în
cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice şi obligaţiilor extracontractuale,
precum şi în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la care
România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.

Sistemele Art. 2.560. – Dacă legea străină aparţine unui stat în care coexistă mai multe
plurilegislative sisteme legislative, dreptul acelui stat determină dispoziţiile legale aplicabile, iar, în
lipsă, se aplică sistemul legislativ din cadrul acelui stat care prezintă cele mai
strânse legături cu raportul juridic.
 450

Reciprocitatea Art. 2.561. – (1) Aplicarea legii străine este independentă de condiţia reciprocităţii.
(2) Dispoziţiile speciale prin care se cere condiţia reciprocităţii în anumite
materii rămân aplicabile. Îndeplinirea condiţiei reciprocităţii de fapt este prezumată
până la dovada contrară care se stabileşte de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.

Conţinutul legii Art. 2.562. – (1) Conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească
străine prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui
expert sau printr-un alt mod adecvat.
(2) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada
conţinutului ei.
(3) În cazul imposibilităţii de a stabili, într-un termen rezonabil, conţinutul
legii străine se aplică legea română.

Interpretarea Art. 2.563. – Legea străină se interpretează şi se aplică potrivit regulilor de

şi aplicarea legii interpretare şi aplicare existente în sistemul de drept căruia îi aparţine.
străine

Înlăturarea Art. 2.564. – (1) Aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de
aplicării legii drept internaţional privat român sau dacă legea străină respectivă a devenit
străine competentă prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării aplicării legii străine, se
aplică legea română.
(2) Aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internaţional
privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile
fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului comunitar şi cu drepturile
fundamentale ale omului.

Înlăturarea Art. 2.565. – (1) În mod excepţional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei
excepţională a cărţi poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o
legii aplicabile legătură foarte îndepărtată cu această lege. În acest caz, se aplică legea cu care
raportul juridic prezintă cele mai strânse legături.
(2) Dispoziţiile alin.(1) nu sunt aplicabile în cazul legilor privind starea civilă
sau capacitatea persoanei, precum şi atunci când părţile au ales legea aplicabilă.

Normele de Art. 2.566. – (1) Dispoziţiile imperative prevăzute de legea română pentru
aplicaţie imediată reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, se aplică în mod
prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei cărţi privind
determinarea legii aplicabile.
(2) Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui
stat pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă
raportul juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime
ale părţilor o impun. În acest caz, vor fi avute în vedere obiectul şi scopul acestor
dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.

Recunoaşterea Art. 2.567. – Drepturile câştigate în ţară străină sunt respectate în România, cu
drepturilor excepţia cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul internaţional privat
câştigate român.
 451

Legea naţională Art. 2.568. – (1) Legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana
fizică sau, după caz, legea statului a cărui naţionalitate o are persoana juridică.
(2) Dacă persoana are mai multe cetăţenii, se aplică legea aceluia dintre state
a cărui cetăţenie o are şi de care este cel mai strâns legată, în special prin reşedinţa
sa obişnuită.
(3) În cazul persoanei care nu are nicio cetăţenie, trimiterea la legea naţională
este înţeleasă ca fiind făcută la legea statului unde are reşedinţa obişnuită.
(4) Prevederile alin.(3) sunt aplicabile şi în cazul refugiaţilor, potrivit
dispoziţiilor speciale şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Determinarea şi Art. 2.569. – Determinarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea

proba cetăţeniei statului a cărui cetăţenie se invocă.

Determinarea şi Art. 2.570. – (1) În sensul prezentei cărţi, reşedinţa obişnuită este în statul în care
proba reşedinţei persoana îşi are locuinţa sau aşezarea principală, chiar dacă nu a îndeplinit
obişnuite formalităţile legale de înregistrare. Pentru determinarea locuinţei sau aşezării
principale vor fi avute în vedere acele circumstanţe personale şi profesionale care
indică legături durabile cu acest stat sau intenţia de a stabili asemenea legături.
(2) Dovada reşedinţei obişnuite se poate face cu orice mijloace de probă.

Naţionalitatea Art. 2.571. – (1) Persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu
persoanei juridice şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.
(2) Dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica
naţionalitatea persoanei juridice este sediu real.
(3) Prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de
conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului
respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din
alte state.
(4) Cu toate acestea, dacă dreptul străin astfel determinat retrimite la dreptul
statului în conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, este aplicabil
dreptul acestui din urmă stat.

TITLUL II
Conflicte de legi

CAPITOLUL I
Persoane

Secţiunea 1
Persoana fizică

Legea aplicabilă stării Art. 2.572. – (1) Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea
civile şi capacităţii sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel.
 452

(2) Incapacităţile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse

legii aplicabile acelui raport juridic.

Începutul şi Art. 2.573. – Începutul şi încetarea personalităţii sunt determinate de legea

încetarea naţională a fiecărei persoane.
personalităţii

Declararea Art. 2.574. – Declararea morţii, stabilirea decesului şi a datei prezumate a morţii,
judecătorească precum şi prezumţia că cel dispărut este în viaţă, sunt cârmuite de ultima lege
a morţii naţională a persoanei dispărute. Dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică
legea română.

Dobândirea Art. 2.575. – Apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere
majoratului majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă.

Numele Art. 2.576. – (1) Numele persoanei este cârmuit de legea sa naţională.
(2) Cu toate acestea, stabilirea numelui copilului la naştere este cârmuită, la
alegere, fie de legea statului a cărui cetăţenie comună o au atât părinţii, cât şi
copilul, fie de legea statului unde copilul s-a născut şi locuieşte de la naştere.
(3) Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite
în România, este asigurată potrivit legii române.

Drepturile Art. 2.577. – Existenţa şi conţinutul drepturilor inerente fiinţei umane sunt supuse
inerente fiinţei legii naţionale a persoanei fizice.
umane

Legea aplicabilă Art. 2.578. – (1) Măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate deplină de
ocrotirii majorului exerciţiu sunt supuse legii statului unde aceasta are reşedinţa obişnuită la data
deschiderii tutelei sau la data luării unei alte măsuri de ocrotire.
(2) În mod excepţional, în măsura în care este necesar pentru ocrotirea
persoanei fizice, autoritatea competentă poate să aplice sau să ia în considerare
legea altui stat, cu care situaţia juridică prezintă cele mai strânse legături.
(3) Legea prevăzută la alin.(1) cârmuieşte şi existenţa, întinderea,
modificarea şi stingerea puterii de reprezentare încredinţată de persoana cu
capacitate deplină de exerciţiu, pentru situaţia în care nu se va putea îngriji de
interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale sau din alte cauze. Ea
poate însă alege una dintre următoarele legi:
a) legea naţională;
b) legea unei reşedinţe obişnuite anterioare;
c) legea statului unde sunt situate bunurile, în ceea ce priveşte măsurile de
ocrotire cu privire la bunuri.
(4) Măsurile ce se iau cu privire la persoana ocrotită ori bunurile sale sunt
supuse legii statului ale cărui autorităţi îndrumă şi supraveghează exercitarea
ocrotirii de către cei în drept.

Ocrotirea terţilor Art. 2.579. – (1) Persoana care, potrivit legii naţionale, este lipsită de capacitate sau
are capacitate de exerciţiu restrânsă, nu poate să opună această cauză de
 453

nevaliditate celui care l-a socotit, cu bună-credinţă, ca fiind deplin capabil în

conformitate cu legea locului unde actul a fost întocmit. Această regulă nu se aplică
actelor juridice referitoare la familie, moştenire şi la transmiterea imobilelor.
(2) De asemenea, lipsa calităţii de reprezentant, stabilită potrivit legii
aplicabile ocrotirii persoanei fizice, nu poate fi opusă terţului care cu bună-credinţă
s-a încrezut în această calitate, potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacă
actul a fost încheiat între prezenţi şi pe teritoriul aceluiaşi stat.

Secţiunea a 2-a
Persoana juridică

Legea aplicabilă Art. 2.580. – (1) Statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa
statutului organic naţională.
(2) Statutul organic al sucursalei înfiinţate de către persoana juridică într-o
altă ţară este supus legii naţionale a acesteia.
(3) Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu
şi-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a
înfiinţat-o.

Domeniul de Art. 2.581. – Legea statutului organic al persoanei juridice cârmuieşte îndeosebi:
aplicare a legii a) capacitatea acesteia;
naţionale b) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;
c) drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat;
d) modul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere ale
persoanei juridice;
e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii;
f) răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;
g) modificarea actelor constitutive;
h) dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice.

Recunoaşterea Art. 2.582. – (1) Persoanele juridice străine cu scop patrimonial, valabil constituite
persoanelor în statul a cărui naţionalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în România.
juridice străine (2) Persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în
România, pe baza aprobării prealabile a Guvernului, prin hotărâre judecătorească,
sub condiţia reciprocităţii, dacă sunt valabil constituite în statul a cărui naţionalitate
o au, iar scopurile statutare pe care le urmăresc nu contravin ordinii sociale şi
economice din România.
(3) Hotărârea de recunoaştere se publică în Monitorul Oficial al României
şi într-un ziar central şi este supusă apelului în termen de 60 de zile de la data
ultimei publicări.
(4) Apelul poate fi exercitat de orice persoană interesată pentru
neîndeplinirea oricăreia dintre condiţiile prevăzute la alin.(2).

Efectele recunoaşterii Art. 2.583. – (1) O persoană juridică străină care este recunoscută beneficiază de
persoanelor juridice toate drepturile care decurg din legea statutului ei organic, în afară de cele pe care
străine statul care face recunoaşterea le refuză prin dispoziţiile sale legale.
 454

(2) Persoana juridică străină recunoscută în România îşi desfăşoară activitatea

pe teritoriul ţării în condiţiile stabilite de legea română referitoare la exercitarea
activităţilor economice, sociale, culturale sau de altă natură.

Legea aplicabilă Art. 2.584. – Fuziunea unor persoane juridice de naţionalităţi diferite poate fi
fuziunii realizată dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de legile naţionale
persoanelor aplicabile statutului lor organic.
juridice

CAPITOLUL II
Familia

Secţiunea 1
Căsătoria

§1. Încheierea căsătoriei

Legea aplicabilă Art. 2.585. – (1) Condiţiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de
promisiunii de căsătorie sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la data
căsătorie încheierii promisiunii.
(2) Efectele promisiunii de căsătorie sunt cârmuite de:
a) legea reşedinţei obişnuite a viitorilor soţi de la data promisiunii de
căsătorie;
b) legea naţională comună a viitorilor soţi, în lipsa reşedinţei obişnuite;
c) legea română, în lipsa legii naţionale comune.

Legea aplicabilă Art. 2.586. – (1) Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt
condiţiilor de fond determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul celebrării
ale căsătoriei căsătoriei.
(2) Dacă una dintre legile străine astfel determinată prevede un impediment
la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a
încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care
unul dintre viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul
României.

Legea aplicabilă Art. 2.587. – (1) Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul
formalităţilor căruia se celebrează.
căsătoriei (2) Căsătoria care se încheie în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului
consular al României este supusă condiţiilor de formă ale legii române.

Legea aplicabilă Art. 2.588. – (1) Legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea
nulităţii căsătoriei căsătoriei se aplică nulităţii căsătoriei şi efectelor acestei nulităţi.
(2) Nulitatea unei căsătorii încheiată în străinătate cu încălcarea condiţiilor de
formă poate fi admisă în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi
în legea română.
 455

§2. Efectele căsătoriei

Legea aplicabilă Art. 2.589. – (1) Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse legii reşedinţei
efectelor generale obişnuite comune a soţilor, iar, în lipsă, legii cetăţeniei comune a soţilor. În lipsa
ale căsătoriei cetăţeniei comune, se aplică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost
celebrată.
(2) Legea determinată potrivit alin.(1) se aplică atât efectelor personale, cât
şi efectelor patrimoniale ale căsătoriei pe care legea le reglementează şi de la care
soţii nu pot deroga indiferent de regimul matrimonial ales de ei.
(3) Prin excepţie de la prevederile alin.(2), drepturile soţilor asupra locuinţei
familiei, precum şi regimul unor acte juridice asupra acestei locuinţe sunt supuse
legii locului unde aceasta este situată.

Legea aplicabilă Art. 2.590. – (1) Legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de soţi.
regimului (2) Ei pot alege:
matrimonial a) legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la
data alegerii;
b) legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
c) legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după
celebrarea căsătoriei.

Convenţia de Art. 2.591. – (1) Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial se
alegere a legii poate încheia fie înainte de celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii
aplicabile căsătoriei, fie în timpul căsătoriei.
regimului (2) Condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile sunt cele
matrimonial prevăzute fie de legea aplicabilă regimului matrimonial, fie de legea locului unde
aceasta se încheie. În toate cazurile, alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă
şi constatată printr-un înscris semnat şi datat de soţi sau să rezulte în mod
neîndoielnic din clauzele unei convenţii matrimoniale. Atunci când este aplicabilă
legea română, trebuie respectate condiţiile de formă prevăzute pentru validitatea
convenţiei matrimoniale.
(3) Soţii pot alege oricând o altă lege aplicabilă regimului matrimonial, cu
respectarea condiţiilor prevăzute la alin.(2). Legea nouă produce efecte numai
pentru viitor, dacă soţii nu au dispus altfel, şi nu poate prejudicia, în niciun caz,
drepturile terţilor.

Determinarea Art. 2.592. – Dacă soţii nu au ales legea aplicabilă, regimul lor matrimonial este
obiectivă a legii supus legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei.
aplicabile
regimului
matrimonial

Domeniul legii Art. 2.593. – (1) Legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează:
aplicabile a) condiţiile de validitate a convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu
regimului excepţia capacităţii;
matrimonial b) admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale, cu
 456

excepţia capacităţii;
c) limitele alegerii regimului matrimonial;
d) posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei
schimbări;
e) conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra
bunurilor, precum şi regimul datoriilor soţilor;
f) încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind
împărţeala bunurilor comune.
(2) Cu toate acestea, formarea loturilor, precum şi atribuirea lor sunt supuse
legii statului unde bunurile sunt situate la data partajului.

Legea aplicabilă Art. 2.594. – Condiţiile de formă cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale
condiţiilor de sunt cele prevăzute de legea aplicabilă regimului matrimonial sau cele prevăzute de
formă ale legea locului unde aceasta se încheie.
convenţiei
matrimoniale

Ocrotirea terţilor Art. 2.595. – (1) Măsurile de publicitate şi opozabilitatea regimului matrimonial
faţă de terţi sunt supuse legii aplicabile regimului matrimonial.
(2) Cu toate acestea, atunci când la data naşterii raportului juridic dintre un
soţ şi un terţ, aceştia aveau reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat, este
aplicabilă legea acestui stat, cu excepţia următoarelor cazuri:
a) au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de
legea aplicabilă regimului matrimonial;
b) terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul matrimonial sau
l-a ignorat cu imprudenţă din partea sa;
c) au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea
statului pe teritoriul căruia este situat imobilul.

Schimbarea Art. 2.596. – (1) Legea reşedinţei obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune
reşedinţei a soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei
obişnuite sau a îşi schimbă, după caz, reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.
cetăţeniei (2) Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau, după caz, cetăţenia,
legea comună a noii reşedinţe obişnuite sau a noii cetăţenii se aplică regimului
matrimonial numai pentru viitor, dacă soţii nu au convenit altfel, şi, în niciun caz,
nu poate prejudicia, drepturile terţilor.
(3) Cu toate acestea, dacă soţii au ales legea aplicabilă regimului
matrimonial, ea rămâne aceeaşi, chiar dacă soţii îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau
cetăţenia.

§3. Desfacerea căsătoriei

Alegerea legii Art. 2.597. – Soţii pot alege de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile
aplicabile divorţului:
divorţului a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la
data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
b) legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţa obişnuită
 457

comună, dacă cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de
alegere a legii aplicabile;
c) legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
d) legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
e) legea română.

Data convenţiei Art. 2.598. – (1) Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului se poate încheia
de alegere a legii sau modifica cel mai târziu până la data sesizării autorităţii competente să pronunţe
aplicabile divorţul.
(2) Cu toate acestea, instanţa judecătorească poate să ia act de acordul soţilor
cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.

Forma convenţiei Art. 2.599. – Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului trebuie încheiată în
de alegere a legii scris, semnată şi datată de soţi.
aplicabile

Legea aplicabilă Art. 2.600. – (1) În lipsa alegerii legii de către soţi, legea aplicabilă divorţului este:
divorţului a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la
data introducerii cererii de divorţ;
b) în lipsa reşedinţei obişnuite comune, legea statului pe teritoriul căruia
soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre soţi mai
are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorţ;
c) în lipsa reşedinţei obişnuite comune a unuia dintre soţi pe teritoriului
statului unde soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, legea cetăţeniei
comune a soţilor la data introducerii cererii de divorţ;
d) în lipsa legii cetăţeniei comune a soţilor, legea ultimei cetăţenii comune a
soţilor, dacă cel puţin unul dintre ei are această cetăţenie la data introducerii cererii
de divorţ;
e) legea română, în toate celelalte cazuri.
(2) Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul ori îl admite
în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul
dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită
în România.
(3) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul în care divorţul este
cârmuit de legea aleasă de soţi.

Recunoaşterea Art. 2.601. – Actul întocmit în străinătate, prin care se constată voinţa unilaterală a
divorţului prin bărbatului de a desface căsătoria, fără ca femeia să aibă un drept egal, nu poate fi
denunţare recunoscut în România, cu excepţia cazului în care:
unilaterală a) actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă
prevăzute de legea străină aplicabilă;
b) femeia a acceptat în mod liber şi neechivoc această modalitate de
desfacere a căsătoriei;
c) nu există niciun alt motiv de refuz a recunoaşterii pe teritoriul României a
hotărârii prin care s-a încuviinţat desfacerea căsătoriei în această modalitate.
 458

Legea aplicabilă Art. 2.602. – Legea care cârmuieşte divorţul se aplică în mod corespunzător şi
separaţiei de corp separaţiei de corp.

Secţiunea a 2-a
Filiaţia

§ 1. Filiaţia copilului din căsătorie

Legea aplicabilă Art. 2.603. – (1) Filiaţia copilului din căsătorie se stabileşte potrivit legii care, la
data când s-a născut, cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei părinţilor săi.
(2) Dacă, înainte de naşterea copilului, căsătoria părinţilor a încetat sau
a fost desfăcută, se aplică legea care, la data încetării sau desfacerii, îi cârmuia
efectele.
(3) Legea arătată se aplică, de asemenea, tăgăduirii paternităţii copilului
născut din căsătorie, precum şi dobândirii numelui de către copil.

Legitimarea Art. 2.604. – În cazul în care părinţii sunt în drept să procedeze la legitimarea prin
copilului căsătorie subsecventă a copilului născut anterior, condiţiile cerute în acest scop sunt
cele prevăzute de legea care se aplică efectelor generale ale căsătoriei.

§2. Filiaţia copilului din afara căsătoriei

Legea aplicabilă Art. 2.605. – (1) Filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii
naţionale a copilului de la data naşterii. În cazul în care copilul, cetăţean străin, are
şi o altă cetăţenie străină, se aplică legea care îi este mai favorabilă.
(2) Legea prevăzută la alin.(1) se aplică îndeosebi recunoaşterii filiaţiei
şi efectelor ei, precum şi contestării recunoaşterii filiaţiei.

Răspunderea Art. 2.606. – Dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afara căsătoriei să
tatălui răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele prilejuite de naşterea
copilului este supus legii naţionale a mamei.

§3. Adopţia

Legea aplicabilă Art. 2.607. – (1) Condiţiile de fond cerute pentru încheierea adopţiei sunt stabilite
condiţiilor de fond de legea naţională a adoptatorului şi a celui ce urmează să fie adoptat. Aceştia
trebuie să îndeplinească şi condiţiile care sunt obligatorii, pentru ambii, stabilite de
fiecare dintre cele două legi naţionale arătate.
(2) Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună sunt cele stabilite
de legea care cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei lor. Aceeaşi lege se aplică
şi dacă unul dintre soţi adoptă copilul celuilalt.

Legea aplicabilă Art. 2.608. – Efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator şi adoptat sunt
efectelor adopţiei cârmuite de legea naţională a adoptatorului, iar în cazul adopţiei consimţite de soţi
este aplicabilă legea care cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei. Aceeaşi lege
 459

cârmuieşte şi desfacerea adopţiei.

Legea aplicabilă Art. 2.609. – Forma adopţiei este supusă legii statului pe teritoriul căruia ea
formei adopţiei se încheie.

Legea aplicabilă Art. 2.610. – Nulitatea adopţiei este supusă, pentru condiţiile de fond, legilor
nulităţii adopţiei aplicabile condiţiilor de fond, iar pentru nerespectarea condiţiilor de formă, legii
aplicabile formei adopţiei.

Secţiunea a 3-a
Autoritatea părintească. Protecţia copiilor

Legea aplicabilă Art. 2.611. – Legea aplicabilă se stabileşte potrivit Convenţiei privind competenţa,
legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea
părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la Haga la
19 octombrie 1996, ratificată prin Legea nr. 361/2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 28 decembrie 2007.

Secţiunea a 4-a
Obligaţia de întreţinere

Legea aplicabilă Art. 2.612. – Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere se determină potrivit
reglementărilor dreptului comunitar.

CAPITOLUL III
Bunurile

Secţiunea 1
Dispoziţii generale

Legea aplicabilă Art. 2.613. – (1) Posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra
bunurilor bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde
acestea sunt situate sau se află, afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede
altfel.
(2) Platformele şi alte instalaţii durabile de exploatare a resurselor submarine
situate pe platoul continental al unui stat sunt considerate, în înţelesul prezentului
capitol, ca bunuri imobile.

Legea aplicabilă Art. 2.614. – Legea aplicabilă unei mase patrimoniale afectate unei destinaţii
patrimoniului speciale, profesionale sau de altă natură, este legea statului cu care această masă
de afectaţiune patrimonială are cele mai strânse legături.
 460

Legea aplicabilă Art. 2.615. – (1) Revendicarea unui bun furat sau exportat ilegal este supusă, la
revendicării alegerea proprietarului originar, fie legii statului pe teritoriul căruia se afla bunul la
bunurilor mobile momentul furtului sau exportului, fie legii statului pe teritoriul căruia se află bunul
la momentul revendicării.
(2) Cu toate acestea, dacă legea statului pe teritoriul căruia bunul se afla la
momentul furtului sau exportului nu cuprinde dispoziţii privind protecţia terţului
posesor de bună-credinţă, acesta poate invoca protecţia pe care i-o conferă legea
statului pe teritoriul căruia bunul se află la momentul revendicării.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) sunt aplicabile şi bunurilor furate sau exportate
ilegal din patrimonial cultural naţional al unui stat.

Legea aplicabilă Art. 2.616. – (1) Uzucapiunea este cârmuită de legea statului unde bunul se afla la
uzucapiunii începerea termenului de posesie, prevăzut în acest scop.
mobiliare (2) În cazul în care bunul a fost adus într-un alt stat, unde se împlineşte
durata termenului de uzucapiune, posesorul poate cere să se aplice legea acestui din
urmă stat, dacă sunt reunite, cu începere de la data deplasării bunului în acel stat,
toate condiţiile cerute de menţionata lege.

Secţiunea a 2-a
Bunurile mobile corporale

Legea aplicabilă Art. 2.617. – Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui
bun care şi-a schimbat aşezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în
momentul când s-a produs faptul juridic care a generat, a modificat sau a stins
dreptul respectiv.

Legea aplicabilă Art. 2.618. – Bunul aflat în curs de transport este supus legii statului de unde a fost
bunului aflat în expediat, afară numai dacă:
curs de transport a) părţile interesate au ales, prin acordul lor, o altă lege, care devine astfel
aplicabilă;
b) bunul este depozitat într-un antrepozit sau pus sub sechestru în temeiul
unor măsuri asigurătorii sau ca urmare a unei vânzări silite, în aceste cazuri fiind
aplicabilă, pe perioada depozitului sau sechestrului, legea locului unde a fost
reaşezat temporar;
c) bunul face parte dintre cele personale ale unui pasager, fiind în acest caz
supus legii sale naţionale.

Rezerva dreptului Art. 2.619. – Condiţiile şi efectele care decurg din rezerva dreptului de proprietate
de proprietate referitor la un bun destinat exportului sunt cârmuite, dacă părţile nu au convenit
altfel, de legea statului exportator.
 461

Secţiunea a 3-a
Mijloacele de transport

Legea aplicabilă Art. 2.620. – (1) Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra
unui mijloc de transport sunt supuse:
a) legii pavilionului pe care îl arborează nava sau legii statului de
înmatriculare a aeronavei;
b) legii aplicabile statutului organic al întreprinderii de transport pentru
vehiculele feroviare şi rutiere din patrimoniul ei.
(2) Legea menţionată la alin.(1) se aplică deopotrivă:
a) bunurilor aflate în mod durabil la bord, formându-i dotarea tehnică;
b) creanţelor care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistenţa tehnică,
întreţinerea, repararea sau renovarea mijlocului de transport.

Domeniul Art. 2.621. – Legea pavilionului navei sau statului de înmatriculare a aeronavei
de aplicare cârmuieşte îndeosebi:
a) puterile, competenţele şi obligaţiile comandantului navei sau aeronavei;
b) contractul de angajare a personalului navigant, dacă părţile nu au ales o
altă lege;
c) răspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru
faptele şi actele comandantului şi echipajului;
d) drepturile reale şi de garanţie asupra navei sau aeronavei, precum şi
formele de publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se transmit şi se
sting asemenea drepturi.

Secţiunea a 4-a
Titlurile de valoare

Legea aplicabilă Art. 2.622. – (1) Emiterea de acţiuni sau obligaţiuni, nominative sau la purtător
titlurilor de este supusă legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente.
valoare (2) Condiţiile şi efectele transmiterii unui titlu de valoare dintre cele
menţionate la alin.(1) sunt supuse:
a) legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cât
priveşte titlul nominativ;
b) legii locului de plată a titlului la ordin;
c) legii locului unde se află titlul la purtător în momentul transmiterii,
în raporturile dintre posesorii succesivi, precum şi dintre aceştia şi terţele persoane.

Legea aplicabilă Art. 2.623. – (1) Legea menţionată expres în cuprinsul unui titlu de valoare
titlului stabileşte dacă acesta întruneşte condiţiile spre a fi un titlu reprezentativ al mărfii
reprezentativ pe care o specifică. În lipsa unei asemenea precizări, natura titlului se determină
al mărfii potrivit legii statului în care îşi are sediul întreprinderea emitentă.
(2) Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se aplică, în calitatea sa de bun
mobil, potrivit alin. (1), cârmuieşte drepturile reale referitoare la marfa pe care
 462

o specifică.

Secţiunea a 5-a
Bunurile necorporale

Legea aplicabilă Art. 2.624. – (1) Naşterea, conţinutul şi stingerea drepturilor de autor asupra unei
operelor de creaţie opere de creaţie intelectuală sunt supuse legii statului unde aceasta a fost pentru
intelectuală întâia oară adusă la cunoştinţa publicului prin publicare, reprezentare, expunere,
difuzare sau în alt mod adecvat.
(2) Operele de creaţie intelectuală nedivulgate sunt supuse legii naţionale
a autorului.

Legea aplicabilă Art. 2.625. – Naşterea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate industrială
dreptului de sunt supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a
proprietate depus cererea de depozit sau de înregistrare.
industrială

Secţiunea a 6-a
Formele de publicitate

Legea aplicabilă Art. 2.626. – (1) Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la
bunuri, sunt supuse legii aplicabile la data şi locul unde se îndeplinesc, afară numai
dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel.
(2) Formele de publicitate, precum şi cele cu efect constitutiv de drepturi
referitoare la un bun imobil sunt supuse legii statului unde acesta se găseşte situat,
chiar dacă temeiul juridic al naşterii, transmiterii, restrângerii sau stingerii dreptului
real ori garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea altei legi.

Secţiunea a 7-a
Ipotecile mobiliare

Aplicarea legii Art. 2.627. – Condiţiile de validitate, publicitatea şi efectele acesteia sunt supuse
locului unde se legii locului unde se află bunul la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară.
află bunul

Aplicarea legii Art. 2.628. – (1) Prin excepţie de la prevederile art.2.627, se aplică legea locului
locului unde se unde se află debitorul, în cazul:
află debitorul a) unui bun mobil corporal care, potrivit destinaţiei sale, este utilizat în mai
multe state, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel;
b) unui bun mobil necorporal;
c) unui titlu de valoare negociabil care nu este în posesia creditorului. Cu
toate acestea, în cazul acţiunilor, părţilor sociale şi obligaţiunilor se aplică legea
statutului organic al emitentului, cu excepţia cazului în care aceste titluri de valoare
sunt tranzacţionate pe o piaţă organizată, caz în care se aplică legea statului în care
funcţionează piaţa respectivă.
(2) Se consideră că debitorul se află în statul în care acesta are reşedinţa
 463

obişnuită sau, după caz, sediul social la data încheierii contractului de ipotecă
mobiliară.

Legea aplicabilă Art. 2.629. – Condiţiile de validitate, publicitatea şi efectele ipotecii asupra
în cazul resurselor resurselor minerale, petrolului sau gazelor ori asupra unei creanţe rezultate din
naturale vânzarea acestora la sursă, care se naşte de la data extragerii bunurilor sau de la
data la care sumele obţinute din vânzare sunt virate în cont, sunt supuse legii
locului unde se află exploatarea.

Situaţiile speciale Art. 2.630. – (1) Ipoteca înregistrată potrivit legii locului unde se află bunul îşi
privind legea conservă rangul de prioritate în alt stat, dacă au fost îndeplinite şi formele de
aplicabilă publicitate prevăzute de legea acestui stat:
publicităţii a) înainte să înceteze rangul de prioritate dobândit potrivit legii aplicabile
ipotecii mobiliare la data constituirii ipotecii;
b) în termen de cel mult 60 de zile de la data la care bunul a intrat în statul
respectiv sau în termen de cel mult 15 zile de la data la care creditorul a cunoscut
acest fapt.
(2) Prevederile alin.(1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul în
care ipoteca a fost înregistrată potrivit legii locului unde se află debitorul.
Termenele prevăzute la alin.(1) lit. b) se calculează, după caz, de la data la care
debitorul îşi stabileşte reşedinţa obişnuită ori, după caz, sediul social în statul
respectiv sau de la data la care creditorul a cunoscut acest fapt.
(3) Cu toate acestea, ipoteca mobiliară nu va fi opozabilă terţului care a
dobândit cu titlu oneros un drept asupra bunului fără să fi cunoscut existenţa
ipotecii mobiliare şi mai înainte ca aceasta să fi devenit opozabilă potrivit alin.(1)
şi (2).

Lipsa publicităţii Art. 2.631. – (1) Daca legea străină care reglementează rangul ipotecii mobiliare
în străinătate nu prevede formalităţi de publicitate şi bunul nu este în posesia creditorului, ipoteca
mobiliară are rang inferior:
a) ipotecii asupra unei creanţe constând într-o sumă de bani plătibilă în
România;
b) ipotecii asupra unui bun mobil corporal, care a fost constituită atunci când
bunul se afla în România sau asupra unui titlu negociabil.
(2) Cu toate acestea, ipoteca mobiliară îşi conservă rangul de prioritate, dacă
este înregistrată, potrivit legii române, înaintea constituirii ipotecii menţionate la
alin. (1) lit. a) sau b).

Legea aplicabilă Art. 2.632. – (1) Dispoziţiile prezentei secţiuni, referitoare la publicitate şi efectele
operaţiunilor acesteia, sunt aplicabile, în mod corespunzător, ţinând seama de natura bunurilor
asimilate mobile, şi operaţiunilor asimilate, potrivit legii, ipotecii mobiliare.
ipotecilor (2) Pentru determinarea legii aplicabile se ia în considerare data încheierii
mobiliare operaţiunii asimilate ipotecii mobiliare.
 464

CAPITOLUL IV
Moştenirea
Legea aplicabilă Art. 2.633. – Moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a
avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită.

Alegerea legii Art. 2.634. – (1) O persoană poate să aleagă, ca lege aplicabilă moştenirii în
aplicabile ansamblul ei, legea statului a cărui cetăţenie o are.
(2) Existenţa şi validitatea consimţământului declaraţiei de alegere a legii
aplicabile sunt supuse legii alese pentru a cârmui moştenirea.
(3) Declaraţia de alegere a legii aplicabile se poate face în oricare din
formele prevăzute pentru validitatea testamentului. Aceeaşi lege cârmuieşte şi
condiţiile de formă pentru modificarea sau revocarea declaraţiei.

Legea aplicabilă Art. 2.635. – Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate
formei valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost
testamentului întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia
dintre legile următoare:
a) legea naţională a testatorului;
b) legea reşedinţei obişnuite a acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a
bunurilor moştenite.

Domeniul de Art. 2.636. – Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi:

aplicare a legii a) momentul şi locul deschiderii moştenirii;
moştenirii b) persoanele cu vocaţie de a moşteni;
c) calităţile cerute pentru a moşteni;
d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;
e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;
f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul;
g) drepturile statului asupra succesiunii vacante;
h) condiţiile de fond ale testamentului, modificarea şi revocarea unei
dispoziţii testamentare, precum şi incapacităţile speciale de a dispune sau de a
primi prin testament;
i) partajul succesoral.

CAPITOLUL V
Actul juridic

Legea aplicabilă Art. 2.637. – (1) Condiţiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă
condiţiilor de fond de părţi sau, după caz, de autorul său.
 465

(2) Alegerea legii aplicabile actului trebuie să fie expresă ori să rezulte
neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe.
(3) Părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a
actului juridic.
(4) Înţelegerea privind alegerea legii aplicabile poate fi modificată ulterior
încheierii actului. Modificarea are efect retroactiv, fără să poată totuşi:
a) să infirme validitatea formei acestuia; sau
b) să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.

Legea aplicabilă Art. 2.638. – (1) În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic
în lipsa alegerii prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se
aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat.
(2) Se consideră că există atare legături cu legea statului în care debitorul
prestaţiei caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului,
după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ sau sediul social.

Legea aplicabilă Art. 2.639. – (1) Condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care
condiţiilor de îi cârmuieşte fondul.
formă (2) Actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei, dacă
îndeplineşte condiţiile prevăzute de una dintre legile următoare:
a) legea locului unde a fost întocmit;
b) legea cetăţeniei sau legea reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a
consimţit;
c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care
examinează validitatea actului juridic.
(3) În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic
impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nicio altă lege dintre
cele menţionate la alin.(2) nu poate să înlăture această cerinţă, indiferent de locul
întocmirii actului.

CAPITOLUL VI
Obligaţiile

Legea aplicabilă Art. 2.640. – (1) Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se determină potrivit
obligaţiilor reglementărilor dreptului comunitar.
contractuale (2) În materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor comunitare sunt
aplicabile dispoziţiile prezentului Cod civil privind legea aplicabilă actului juridic,
dacă nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale.

Legea aplicabilă Art. 2.641. – (1) Legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale se determină
obligaţiilor potrivit reglementărilor dreptului comunitar.
extracontractuale (2) În materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor comunitare, se
aplică legea care cârmuieşte fondul raportului juridic preexistent între părţi, dacă nu
se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale.
 466

Răspunderea Art. 2.642. – (1) Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe o atingere adusă vieţii private
pentru atingeri sau personalităţii, inclusiv prin mass-media, sau orice alt mijloc public de
aduse informare sunt cârmuite, la alegerea persoanei lezate, de:
personalităţii a) legea statului reşedinţei sale obişnuite;
b) legea statului în care s-a produs rezultatul păgubitor;
c) legea statului în care autorul daunei îşi are reşedinţa obişnuită ori sediul
social.
(2) În cazurile prevăzute la alin.(1) lit. a) şi b) se cere şi condiţia ca autorul
daunei să fi trebuit în mod rezonabil să se aştepte ca efectele atingerii aduse
personalităţii să se producă în unul dintre acele două state.
(3) Dreptul la replică împotriva daunelor aduse personalităţii este supus legii
statului în care a apărut publicaţia sau de unde s-a difuzat emisiunea.

Stingerea Art. 2.643. – (1) Delegaţia şi novaţia sunt supuse legii aplicabile obligaţiei care
obligaţiilor le formează obiectul.
(2) Compensaţia este supusă legii aplicabile creanţei căreia i se opune
stingerea, parţială sau totală, prin compensaţie.

Pluralitatea Art. 2.644. – Creditorul care îşi valorifică drepturile împotriva mai multor debitori
de debitori trebuie să se conformeze legii aplicabile în raporturile sale cu fiecare dintre ei.

Dreptul de regres Art. 2.645. – (1) Dreptul unui debitor de a exercita regresul împotriva unui
codebitor există numai dacă legile aplicabile ambelor datorii îl admit.
(2) Condiţiile de exercitare a regresului sunt determinate de legea aplicabilă
datoriei pe care codebitorul o are faţă de creditorul urmăritor.
(3) Raporturile dintre creditorul care a fost dezinteresat şi debitorul plătitor
sunt supuse legii aplicabile datoriei acestuia din urmă.
(4) Dreptul unei instituţii publice de a exercita regresul este stabilit de legea
sa organică. Admisibilitatea şi exerciţiul regresului sunt cârmuite de dispoziţiile
alin.(2) şi (3).

Moneda de plată Art. 2.646. – (1) Moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o.
(2) Efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sunt
determinate de legea aplicabilă datoriei.
(3) Legea statului în care trebuie efectuată plata determină în ce anume
monedă urmează ca ea să fie făcută, afară numai dacă, în raporturile de drept
internaţional privat născute din contract, părţile au convenit o altă monedă de plată.