DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

1. Doctrina care limitează dreptul internaţional privat la conflictele de

legi

A. Noţiunea de conflict de legi

Conflictul de legi presupune situaţia în care un raport juridic cu element de
extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparţinând
unor sisteme de drept diferite. De pildă, în cazul încheierii unui contract de vânzare-
cumpărare a unui bun situat în străinătate, dacă părţile au cetăţenii diferite, raportul
juridic are mai multe elemente de extraneitate şi sunt mai multe legi chemate să-l
cârmuiască; legea personală a părţilor pentru capacitatea de a contracta; legea locului
încheierii actului pentru forma acestuia; legea locului situării bunului pentru probleme
care ţin de statutul real al bunului.
Cauza apariţiei conflictului de legi constă în deosebirile existente între
sistemele de drept ale diferitelor state1.

B. Expunerea teoriei restrictive

Fundamentul teoriei îl constituie trăsăturile specifice ale „ştiinţei
conflictelor”2.
a) din punctul de vedere al izvoarelor dreptului internaţional privat întrucât
izvoarele acestei ramuri de drept sunt puţine iar în multe ţări normele au natură
cutumiară, contribuţia jurisprudenţei şi a doctrinei este esenţială în elaborarea
normelor conflictuale. Alături de acestea creşte şi rolul convenţiilor internaţionale în
domeniu, în special al celor adoptate la Haga.
b) din punctul de vedere al naturii normelor care reglementează conflictele de
legi, aceste norme sunt norme conflictuale, diametral opuse normelor substanţiale.
Menirea lor este de a determina legea aplicabilă fără a se ajunge la tranşarea litigiului
pe fond.
c) din punctul de vedere al metodei utilizate: soluţionarea conflictului de legi

1
În sintagma „conflict de legi”, noţiunea de „lege” trebuie înţeleasă în sensul de „sistem de drept”
aparţinând unui anumit stat.
2
Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, Dalloz, Paris, 1999, p. 5.
impune, în prealabil, încadrarea situaţiei date într-o categorie juridică (persoane,
bunuri, contracte ş.a.). Categoriile juridice corespund instituţiilor din dreptul civil
intern, iar sarcina instanţelor este de a le cerceta natura. De exemplu, dacă prescripţia
acţiunii este calificată ca fiind o instituţie aparţinând dreptului material, atunci vom
aplica legea care cârmuieşte fondul dreptului subiectiv în discuţie; dacă vom
considera că aparţine dreptului procesual, atunci va fi supusă legii forului. Referindu-
se la conflictele de legi, Bartin aprecia că dreptul internaţional privat este o „proiecţie
a dreptului intern pe plan internaţional”3.
d) din punctul de vedere al structurii teoriei generale a conflictelor de legi pot
fi operate două distincţii:
– distincţia între crearea drepturilor subiective şi invocarea drepturilor
dobândite, cu consecinţe asupra ordinii-publice;
– distincţia între normele conflictuale „ordinare” şi normele conflictuale
„extraordinare”. Primele sunt norme conflictuale care desemnează legea aplicabilă;
normele „excepţionale” reglementează instituţii care împiedică aplicarea legii străine
normal competente, cum sunt ordinea publică, fraudarea legii ori retrimiterea.

2. Doctrina conflictelor de legi şi a conflictelor de jurisdicţii

Această doctrină este împărtăşită în ţările anglo-saxone, în Elveţia, iar în
Franţa a fost susţinută de Bartin şi Pillet.

A. Noţiunea de conflict de jurisdicţii

Există conflict de jurisdicţii ori de câte ori o instanţă sesizată cu un litigiu de
drept internaţional privat trebuie să se pronunţe mai întâi asupra propriei competenţe 4.

B. Expunerea teoriei. Competenţă jurisdicţională – competenţă legislativă

Determinarea instanţei competente nu atrage, automat, aplicarea dreptului
acesteia. Un asemenea de raport de dependenţă este exclus, altfel „fiecare instanţă
aplică propria sa lege raportului privitor la care există litigiul, deci nu s-ar mai

3
Y. Loussouarn, P. Bourel, op. cit., p. 6.
4
Pentru relaţia între cele două tipuri de conflicte, D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi
conflictele de jurisdicţii, în Fiat Justitia, nr.1/1999, p. 59-67.
pune nici o problemă de conflict de legi. De aceea, trebuie făcută diferenţa între
competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat şi competenţa legislativă
(legea aplicabilă)”5.
În situaţia inversă, nici identificarea lex causae nu atrage automat
determinarea competenţei jurisdicţionale.
Conflictele de jurisdicţii influenţează conflictele de legi în sensul că
soluţionarea conflictului de jurisdicţii este prealabilă soluţionării conflictului de legi.
Doar după ce are loc operaţiunea de stabilire a competenţei jurisdicţionale,
„soluţionarea conflictului de legi devine o prioritate pentru instanţa de judecată
investită cu soluţionarea cauzei”6. Cronologia lucrurilor este firească, deoarece
instanţa nu poate consulta norma conflictuală înainte de a decide că este competentă
în acest sens.
Norme conflictuale similare în aceeaşi materie pot conduce la soluţii diferite,
fiind expresia concepţiei legiuitorului fiecărui stat. Norme conflictuale identice
apaţinând unor state cu care elementul de extraneitate face legătura pot determina
soluţii diferite ale conflictului de legi. „Aceasta deoarece legile la care fac trimitere
normele conflictuale pot fi diferite şi deci soluţia litigiului este deosebită” 7.
Precizarea adusă în literatura de specialitate franceză este binevenită.
Incontestabil, soluţionarea conflictului de jurisdicţii influenţează legea aplicabilă,
iar această lege diferă în raport de instanţa sesizată. Nu este mai puţin adevărat că
instanţa determinată în urma soluţionării conflictului de jurisdicţii nu este obligată
să facă aplicarea propriei legi, în mod invariabil. Dacă, sistematic, instanţa ar
aplica doar legea forului, nu am avea de-a face cu conflictul de legi, întrucât
acesta ar fi rezolvat automat de ceea ce indică soluţia conflictului de jurisdicţii 8.
Pe de altă parte, competenţa jurisdicţională nu atrage după sine mai puţină
competenţă legislativă, având în vedere specificitatea sistemului de drept
internaţional privat al fiecărui stat şi faptul că instanţa aplică propria normă
conflictuală. Fiecare instanţă califică în funcţie de propria lege şi dă curs propriei

5
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424. Cu privire la această problemă,
D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 59.
6
R.-B. Bobei, Repere doctrinare şi jurisprudenţiale ale instituţiei calificării în dreptul internaţional
privat, în CJ, nr.3/2004, p. 105 şi jurisprudenţa citată la nota 7.
7
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424. De exemplu, normele conflictuale a
două state trimit la lex fori, care este diferită în conţinut. Se va ajunge la situaţia în care norme
conflictuale identice nu duc la soluţii identice.
8
Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, 4e édition, Dalloz, Paris, 1993, p. 8.
concepţii asupra ordinii publice9.
Conflictele de legi influenţează conflictul de jurisdicţii, dar mai puţin
evident. Influenţa conflictelor de legi se concretizează în faptul că judecătorul, de la
bun început, priveşte litigiul în ansamblul său şi se declară competent având în vedere
legea pe care o va aplica.
Concis exprimat, influenţa conflictelor de legi se explică prin «raţiuni ce ţin de
natura umană, mai precis de ezitările şi „slăbiciunile” magistratului decât de rigoarea
şi ordinea logică a soluţionării conflictelor»10.
Uneori, instanţele preferă să evite a se pronunţa asupra situaţiei deduse
judecăţii, prin invocarea propriei necompetenţe. Exemplele cele mai elocvente sunt
divorţurile confesionale şi procesele dintre străini. Speţele Levinçon şi Patino sunt
semnificative pentru cele două materii enunţate.
În cazul divorţurilor confesionale, este cunoscut faptul că unele state consacră
procedura religioasă, atât pentru încheierea, cât şi pentru desfacerea căsătoriei 11.
Desfacerea căsătoriei de către rabin – procedură obişnuită în legea mozaică – nu este
recunoscută de ţările în care încheierea şi desfacerea căsătoriei sunt proceduri laice.
Prin urmare, aplicarea legii mozaice înseamnă un divorţ fără valoare pe teritoriul
Franţei, iar aplicarea legii franceze conduce la pronunţarea unui divorţ civil pe care
religia evreiască nu îl consideră valabil. În afacerea Levinçon (1905) Curtea de
Casaţie franceză a contestat tribunalelor franceze competenţa de a se pronunţa cu
privire la divorţul unor evrei ruşi, a căror lege personală atrăgea competenţa unui
rabin. S-a arătat în doctrina franceză de drept internaţional privat că problema care
apare ca insolubilă „este cea care se găseşte pe tărâmul conflictelor de legi, conflicte
care în mod cert dictează soluţia unei probleme de competenţă jurisdicţională” 12.
Speţa Patino a marcat momentul de cotitură în schimbarea jurisprudenţei
instanţelor franceze în ceea ce priveşte competenţa de a judeca străini. Starea de fapt
reţinută în speţă este următoarea: două persoane – Christina de Bourbon, de cetăţenie
spaniolă şi Antenor Patino, de cetăţenie boliviană – s-au căsătorit la Madrid în anul
1931. Prin contractul de căsătorie au optat pentru regimul separaţiei de bunuri,
femeia, minoră la acea dată, având autorizarea tatălui adoptiv la încheierea convenţiei
matrimoniale. Doamna Patino a dobândit în urma căsătoriei cetăţenie boliviană şi s-a
9
Ibidem, p. 8.
10
D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 63.
11
D.A. Popescu, Drept internaţional privat..., p.65.
12
Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé..., p. 9.
stabilit la Paris împreună cu soţul său. În perioada celui de-al doilea război mondial,
soţia s-a mutat cu cei doi copii la New-York, iar soţul a rămas la Londra pentru a
îndeplini funcţiuni diplomatice. În 1944 soţia a înaintat acţiune de divorţ în faţa
instanţei americane, dar a revenit şi a semnat un act prin care soţul se obliga să îi
achite o sumă importantă în vederea renunţării la judecată. În anul 1946 domnul
Patino a introdus acţiune pentru desfacerea căsătoriei în faţa Tribunalului civil al
Senei13, care s-a declarat necompetent să judece cauza, motivat de faptul că părţile
sunt străini. Hotărârea a fost infirmată în apel 14, iar recursul judecat de Curtea de
Casaţie15 a prilejuit afirmarea, in terminis, a renunţării la principiul necompetenţei,
care ghida instanţele franceze în litigiile purtate între străini. Altfel, considerându-se
necompetentă, instanţa trebuia să respingă acţiunea ca inadmisibilă. Divorţul era
interzis de legea spaniolă (ca lege a locului celebrării căsătoriei), la care trimitea legea
boliviană, ca lege naţională a soţilor16.
Soluţia competenţei jurisdicţionale în materia statutului personal, atunci când
părţile sunt străini, a fost consacrată jurisprudenţial destul de târziu, cu atât mai mult
cu cât este vorba de un domeniu în care se aplică legea străină, ca lex patriae. O dată
în plus, este evident că soluţia conflictului de jurisdicţii a suferit influenţa soluţiei date
conflictului de legi17.
Conclusiv, competenţa jurisdicţională şi competenţa legislativă nu se găsesc
într-o relaţie de dependenţă, înţelegând prin aceasta că ”determinarea jurisdicţiei
competente a unei anumite ţări nu atrage după sine întotdeauna aplicarea dreptului
acesteia”18. Tot aşa, identificarea legii care are vocaţie de aplicare raportului cu
element extraneu nu înseamnă, implicit, determinarea competenţei juisdicţionale în
dreptul internaţional privat19.

13
Tribunalul civil al Senei s-a pronunţat prin hotărârea din 13.10.1946 (B. Ancel, Y. Lequette, Grands
arrêts de la jurisprudence française de droit international privé, 3e édition, Dalloz, Paris, 1998, p. 288.
14
Apelul a fost judecat de Curtea de Apel din Paris, la 12 mai 1947 (B. Ancel, Y. Lequette, Grands
arrêts de la jurisprudence française de droit international privé..., p. 288).
15
Cu privire la recursul judecat la 21.06.1948, a se vedea Semaine Juridique, Edition générale, 1948,
II, p. 4422, hotărâre citată după B. Ancel, Y. Lequette, loc. cit.
16
Afacerea Patino a generat o bogată jurisprudenţă. Este expusă, în detaliu şi cu referinţe bibliografice
în B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la jurisprudence française de droit international privé..., p.
287-304.
17
D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 66.
18
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424.
19
A se vedea D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 66-67.
 3. Doctrina conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a
condiţiei juridice a străinului
Doctrina a fost promovată în Franţa, Spania, America de Sud.

A. Noţiunea de condiţie juridică a străinului

În această noţiune sunt incluse totalitatea normelor juridice prin care se
determină capacitatea de folosinţă a străinului, adică totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor pe care le poate avea străinul persoană fizică sau persoană juridică în
statul forului20.

B. Expunerea tezei
Coexistenţa conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei
juridice a străinului în cadrul aceleiaşi ramuri de drept 21 este explicată pe baza a două
similitudini:
– similitudine din punct de vedere al izvoarelor. La fel ca şi conflictele de legi
şi ca şi conflictele de jurisdicţii, condiţia juridică a străinului are origine
jurisprudenţială;
– similitudine din punctul de vedere al tehnicii juridice şi al raţionamentului.
Condiţia juridică a străinului, în contrast cu conflictele de legi reflectă „politica
juridică”22 a fiecărui stat şi nu tehnica juridică. Ţările de imigraţie supun statutul
personal al legii domiciliului, iar majoritatea ţărilor de emigraţie îl supun legii
naţionale. Supunând străinul legii domiciliului se facilitează integrarea acestuia în ţara
care l-a „adoptat”. Din contră, aplicându-se legea ţării de origine se creează o situaţie
diferită de cea a resortisanţilor în privinţa exercitării drepturilor civile. Cele două
materii – conflictele de legi şi condiţia juridică a străinului – interferează, astfel că, în
pofida particularităţilor pe care le prezintă, condiţia străinului ţine de dreptul
internaţional privat.
În literatura noastră juridică s-au exprimat opinii diferite: unii autori 23
consideră că instituţia condiţiei juridice a străinului în România este parte integrantă a

20
A se vedea D. Lupaşcu, G. Mihuţ-Gÿongÿ, Regimul juridic al străinilor în România, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 6.
21
Asupra ansamblului problemei, a se vedea Carmet, Étude critique de la distinction entre la condition
des étrangers et les conflits de lois, thèse, Paris, 1978.
22
Y. Loussouarn, P. Bourel, op. cit., p. 13.
23
D. Al. Sitaru, op. cit., p. 46-47.
dreptului internaţional privat român şi este reglementată de legile materiale române,
ca legi ale forului. Argumentele acestei teze sunt următoarele: există conflict de legi
numai în măsura în care se recunosc străinilor drepturi în România; condiţia străinului
are legătură cu procedura de drept internaţional privat; ştiinţa dreptului internaţional
privat este în măsură să asigure un studiu unitar al instituţiei condiţiei juridice a
străinului24.
Alţi autori25, chiar dacă recunosc că materia condiţiei juridice a străinului
constituie o premisă a conflictelor de legi, nu o includ în dreptul internaţional privat.

24
Ibidem.
25
T. R. Popescu, op. cit., p. 35-36.