9.

CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

9.1. Considerații introductive

În lumina definiţiei acordate infracţiunii (art. 15 alin. 1 NOUL COD PENAL), după cum
s-a arătat, ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. Legislaţia noastră penală
cuprinde un număr considerabil de infracţiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la
distincţii între tipuri de infracţiuni, deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă
penală, de alte infracţiuni.
Conţinutul infracţiunii e definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi subiective,
prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni, care
determină un anumit tip de infracţiune. Conţinutul specific al fiecărei infracţiuni, prin trăsăturile
proprii pe care le prezintă, permite diferenţierea între ele a faptelor ce constituie infracţiuni.
Sub acest aspect, nu trebuie confundate definiţia infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale
acesteia, cu noţiunea de conţinut al infracţiunii, ce impune o analiză a structurii sale şi care
dezvoltă o vastă problematică cu privire la părţile componente, sau elementele constitutive ce se
integrează în conţinutul infracţiunii, interesând în principal: latura obiectivă, latura subiectivă,
obiectul şi subiecţii infracţiunii.
Prin normele speciale, legiuitorul a incriminat diferite fapte pe care le-a caracterizat sub
aspectul elementelor şi trăsăturilor obiective şi subiective necesare pentru a constitui infracţiuni.
Toate aceste elemente şi condiţii prevăzute de lege, care caracterizează anumite infracţiuni,
formează conţinuturile acestor fapte penale, ce reprezintă conţinuturi determinate, abstracte,
tipare legale în care se încadrează faptele concrete ce se comit în realitate, care trebuie să
corespundă condiţiilor prevăzute de legea pentru a constitui o infracţiune sau alta, spre exemplu:
- potrivit dispoziţiei din art. 188 noul Cod penal, infracţiunea de omor se realizează atunci
când o persoană ucide cu intenţie o altă persoană;
- potrivit dispoziţiei din art. 228 noul Cod penal, infracţiunea de furt se realizează atunci
când o persoană sustrage un bun mobil din posesia sau detenţia unei alte persoane, fără
consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept;
- potrivit dispoziţiei din art. 295 noul Cod penal, infracţiunea de delapidare se realizează
prin însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar public, în interesul său ori
pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează.
Rezultă că prin norme speciale de incriminare sunt prevăzute infracţiuni determinate şi –
deci – conţinuturile acestor infracţiuni (a căror studiere se realizează în cadrul părţii speciale a
dreptului penal).
 După cum s-a menţionat, conţinutul infracţiunii şi definiţia acesteia nu sunt identice;
definiţia generală din art. 15 noul Cod penal relevă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi permite
delimitarea ilicâtului penal de alte forme de ilicât juridic (contravenţii, abateri disciplinare etc.);
conţinutul infracţiunii caracterizează fiecare infracţiune, prin trăsăturile proprii, făcând- o să se
deosebească de alte infracţiuni. La nivelul anului al II-lea de studiu se examinează noţiunea de
conţinut general (generic) al infracţiunii, reţinându-se tot ceea ce este comun tuturor
conţinuturilor de infracţiuni.

9.2. Clasificarea condiţiilor prevăzute în conţinutul infracţiunii. Clasificarea

conţinuturilor de infracţiuni

Condiţiile prevăzute în conţinutul infracţiunii se referă la:

a) Actul de conduită interzis – faptă manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune,
care cauzează urmări dăunătoare – şi vinovăţia inclusă în conţinutul ei, exprimată sub formă de
intenţie, culpă sau praeterintenţie, ceea ce configurează cele două laturi ale infracţiunii: latura
obiectivă şi latura subiectivă.
b) Obiectul şi subiecţii infracţiunii. În unele conţinuturi se prevăd şi condiţii ce privesc
obiectul faptei – spre exemplu: la infraţiunea de furt, obiectul sustras este un bun mobil aflat în
posesia sau detenţia altuia – sau condiţii ce privesc subiectul activ – spre exemplu: la
infracţiunea de delapidare, subiectul activ trebuie să fie funcţionarul public, gestionar sau
administrator al bunurilor sustrase, folosite sau traficate.
c) Unele condiţii de săvârşire a faptei, anume: locul, timpul, modul, mijloacele de
comitere, un anumit scop sau mobil – spre exemplu: la infracţiunile de conducere a unui vehicul
sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (art. 336 noul Cod penal), ultraj contra bunelor
moravuri (art. 375 noul Cod penal), distrugere în formă agravată (art. 253 alin. 4 noul Cod
penal), ucidere ori vătămare a nou- născutului săvârşită de către mamă (art. 200 noul Cod
penal), furtul (art. 228 / 230 noul Cod penal), abuzul în serviciu (art. 297 alin. 2 noul Cod penal)
ş.a.
În raport de aceste condiţii, în doctrina penală se face distincţie între conţinut juridic al
infracţiunii şi conţinut constitutiv al infracţiunii. Conţinutul juridic (legal) al infracţiunii
cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare pentru existenţa unei anumite
infracţiuni; conţinutul constitutiv al infracţiunii cuprinde (numai) condiţiile ce se referă la
actul de conduită interzis, intrând în compunerea sa elementele ce compun latura obiectivă şi
latura subiectivă a infracţiunii, desemnând un conţinut obligatoriu şi necesar pentru orice
infracţiune.
 În literatura de specialitate se indică şi alte clasificări ale conţinutului infracţiunii
(recomandăm parcurgerea doctrinei). Ne reţine aici atenţia clasificarea operată după
importanţa pentru existenţa infracţiunii, distingându-se între condiţii esenţiale, constitutive,
necesare pentru realizarea unui anumit tip de bază de infracţiune, şi celelalte condiţii,
accidentale, circumstanţiale, care se adaugă condiţiilor esenţiale, formând variantele
agravate/calificate ale infracţiunilor. În raport de aceste condiţii, în doctrina penală se face
distincţie între conţinut de bază, simplu sau tipic, care cuprinde condiţiile necesare pentru
existenţa infracţiunii în configuraţia tipică (spre exemplu: omor – art. 188 noul Cod penal –
sau furt – art. 228 noul Cod penal) – pe de o parte – şi conţinut agravat, calificat, care
corespunde variantelor agravate ale anumitor infracţiuni, care conţine pe lângă condiţiile
necesare conţinutului de bază şi alte circumstanţe obiective sau subiective care imprimă faptei o
gravitate sporită (spre exemplu: omor calificat – art. 189 noul Cod penal – sau furt calificat –
art. 229 noul Cod penal – ori viol agravat – art. 218 alin. 3-4 noul Cod penal etc.). Totodată, se
distinge şi un conţinut atenuat, care corespunde variantelor atenuate ale anumitor infracţiuni,
care – în principiu – conţine pe lângă condiţiile necesare conţinutului de bază şi alte
circumstanţe obiective sau subiective care imprimă faptei o gravitate (mai) redusă (spre
exemplu: uciderea la cererea victimei, ca formă atenuată a infracţiunii de omor – art. 190
noul Cod penal – ori furtul în scop de folosinţă, ca formă atenuată a infracţiunii de furt / furt
calificat – art. 230 noul Cod penal – sau omisiunea sesizării comisă din culpă, formă atenuată a
omisiunii sesizării săvârşită cu intenţie – art. 267 alin. 2 noul Cod penal – ori înlesnirea evadării
comisă din culpă, formă atenuată a faptei intenţionate – art. 286 alin. 4 noul Cod penal etc.).

9.3. Elementele analitice ale infracţiunii

Infracţiunea presupune săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, cu vinovăţie.
Faptă, manifestată sub formă de acţiune sau inacţiune, care cauzează urmări dăunătoare, şi
vinovăţia inclusă în conţinutul ei, sunt elemente ale infracţiunii ce se integrează în conţinutul
său, constituind părţile sale componente: latura obiectivă şi latura subiectivă. În conţinutul
infracţiunii se integrează, în primul rând, faptă incriminată de lege, cu trăsăturile ce o
caracterizează, prin intermediul căreia se lezează valorile ocrotite penal, obiectul infracţiunii. Pe
lângă obiect, infracţiunea nu poate fi concepută fără existenţa unor subiecţi, respectiv
persoana care săvârşeşte faptă incriminată (şi care răspunde de săvârşirea acesteia) – subiectul
activ – şi persoana împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită interzis, ca titulară a valorii
ocrotite de legea penală – subiectul pasiv.
Dacă obiectul şi subiectul formează părţi componente, constitutive ale infracţiunii,
care se integrează în conţinutul său, sau doar condiţii care există în afara infracţiunii, dar fără de
care infracţiunea nu este posibilă, a reprezentat şi reprezintă o temă de dezbatere în
doctrina penală38.
Toate cerinţele prevăzute de legea penală pentru existenţa unei infracţiuni, fie că se
referă la conţinutul constitutiv sau la cel juridic (noţiuni încetăţenite în doctrina penală) au
valoarea unor elemente constitutive, lipsa unuia dintre ele putând atrage inexistenţa infracţiunii
sau a unei anumite infracţiuni. De altfel, în analiza conţinutului specific al fiecărei infracţiuni se
prezintă obiectul, subiecţii, latura obiectivă şi latura subiectivă, prin prisma trăsăturilor lor
caracteristice, urmând – la rândul nostru – să le punem sintetic în discuţie, de pe poziţia
elementelor analitice ale infracţiunii.

9.3.1. Obiectul şi subiecţii infracţiunii

9.3.1.1. Obiectul infracţiunii

Valorile şi relaţiile sociale apărate de legea penală împotriva cărora sunt îndreptate faptele
penale şi care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora constituie obiectul
juridic al infracţiunii. Obiectul infracţiunii cunoaşte mai multe forme [sens în care recomandăm
parcurgerea doctrinei].
Ne reţin atenţia următoarele:
- Obiectul juridic generic – reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi natură,
vătămate de o grupă de infracţiuni, care serveşte la sistematizarea părţii speciale a Codului penal
(XII titluri).
- Obiectul juridic special – reprezintă o anumită valoare socială ocrotită de legea penală,
căreia i se aduce atingere prin săvârşirea unei anumite fapte incriminate.
- Obiectul material – unele infracţiuni, pe lângă obiectul juridic, se caracterizează şi prin
existenţa unui obiect material, care constă în lucrul corporal sau fiinţa împotriva căruia /
căreia se îndreaptă nemijlocit acţiunea / inacţiunea ce aduce atingere obiectului juridic şi care
este lezat sau periclitat prin comiterea activităţii infracţionale (spre exemplu: corpul persoanei în
viaţă, în cazul omorului; bunul mobil sustras, în cazul furtului etc.). Având în vedere faptul că
nu toate infracţiunile presupun existenţa unui obiect material, într-o opinie exprimată în
doctrină39 se susţine că acesta (obiectul material) stă la baza clasificării infracţiunilor în
materiale şi formale. Infracţiunile materiale sunt faptele caracterizate de existenţa unui obiect
material împotriva căruia se îndreaptă acţiunea / inacţiunea (spre ex.: omor, furt etc.), spre
deosebire de infracţiunile formale, care nu presupun existenţa unui obiect material, în cazul
cărora valoarea socială ocrotită penal nu este strâns legată de un anumit lucru corporal (spre
38
V. Paşca, Noul Cod penal comentat. Partea generală, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 78.
39
F. Streteanu, D.Nitu, Drept penal. Partea generala. Curs universitar. Vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014,
p. 94.
ex.: trădare, divulgarea secretului profesional, ameninţare, conducerea pe drumurile publice fără
permis de conducere etc.).

9.3.1. 2. Subiecţii infracţiunii

Sunt denumiţi subiecţi ai infracţiunii persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni,
deosebind două categorii: subiect activ, subiect pasiv.
Prin subiect activ al infracţiunii se înţelege, în opinia majoritară, persoana fizică sau
juridică care săvârşeşte o infracţiune şi care urmează să răspundă penal. Subiectul activ al
infracţiunii, când este reprezentat de o persoană fizică, trebuie să îndeplinească cumulativ
anumite condiţii generale, anume: limită de vârstă, responsabilitate, libertate de hotărâre şi
acţiune.
Condiţia limitei de vârstă interesează în raport de limitele răspunderii penale, ce fac
obiectul dispoziţiilor din art. 113 noul Cod penal ce prevede: „(1)Minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani nu răspunde penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde
penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit faptă cu discernământ. (3) Minorul care a împlinit
vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii”.
Din textul indicat, reiese, aşadar: art. 113 alin. 1 – legea instituie prezumţia absolută de
incapacitate penală; art. 113 alin. 2 – legea instituie o prezumţie relativă de incapacitate
penală.
Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a făptuitorului (minor nerăspunzător
penal) este o cauză de neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a
infracţiunii (acesta nu este infractor, ci doar făptuitor). Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16
ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a comis faptă penală cu discernământ –
capacitatea minorului de a înţelege şi de a-şi manifesta în concret voinţa în raport cu faptă
concretă. Începând de la vârsta de 16 ani, minorul răspunde penal potrivit legii (art. 113 alin. 3
noul Cod penal), care înscrie pentru acesta o prezumţie de capacitate penală (operează o
prezumţie în sensul existenţei discernământului).
Starea de minoritate, cu referire la minorii răspunzători penal, cu vârsta cuprinsă între 14-
18 ani la data comiterii faptei, reprezintă sub aspectul naturii juridice o cauză de diferenţiere a
răspunderii penale în raport de cea antrenată de infractorii majori, consecinţele răspunderii lor
penale fiind reprezentate doar de măsuri educative, ca sancţiuni operante în cazul acestora (şi nu
pedepse).
Condiţia responsabilităţii semnifică o stare normală a omului care a atins o anumită limită
de vârstă, legea penală considerând că o persoană devine responsabilă la împlinirea vârstei de
16 ani, înţelegând prin aceasta capacitatea (aptitudinea) persoanei de a-şi da seama de acţiunile
sau inacţiunile sale, de semnificaţia şi urmările acestora, precum şi capacitatea de a-şi stăpâni
acţiunile / inacţiunile, de a le putea controla. Legea nu defineşte noţiunea de responsabilitate a
persoanei, ci starea opusă acesteia, noţiunea de iresponsabilitate, care, din punct de vedere al
naturii juridice, reprezintă o cauză de neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de
excludere a infracţiunii (art. 28 noul Cod penal).
Condiţia referitoare la libertatea de hotărâre şi acţiune se referă la posibilitatea persoanei
de a delibera, hotărî, respectiv acţiona potrivit propriei sale voinţe, în mod liber, în afara oricărei
constrângeri manifestate asupra sa. Această condiţie nu este prevăzută expres de legea penală,
dar rezultă implicit din prevederile art. 24, 25 noul Cod penal, care consacră constrângerea
fizică, respectiv cea morală, care sub aspectul naturii juridice reprezintă cauze de
neimputabilitate, din categoria cauzelor generale de excludere a infracţiunii.
În mod tradiţional, doctrina penală prezintă toate aceste condiţii generale atunci când se
abordează problematica pe care o dezvoltă subiectul activ al infracţiunii, de pe poziţia persoanei
fizice, cu menţiunea că se cere întrunirea lor cumulativă, altfel persoana care comite faptă
prevăzută de legea penală rămâne doar făptuitor, faptă neconstituind infracţiune. Astfel, curentul
majoritar de opinie consideră că atribuirea calităţii de subiect activ al infracţiunii este
condiţionată de întrunirea cumulativă a cerinţelor referitoare la limită de vârstă, responsabilitate,
libertate de hotărâre şi acţiune40, deşi s-a opinat şi în sensul că subiectul activ este considerat a
face parte dintre elementele de factură obiectivă ale incriminării-tip, spre deosebire de
discernământ, libertate de hotărâre şi acţiune, care nu apar drept elemente ale tipicităţii, acestea
fiind legate de imputabilitate, ca trăsătură esenţială a infracţiunii – fiind vorba de o altă manieră
de tratare a problematicii abordate; în optica susţinătorului acestui punct de vedere41, atribuirea
calităţii de subiect activ se face independent de orice apreciere cu privire la capacitatea
persoanei şi la posibilitatea sancţionării penale a acesteia, prin sancţiuni penale, consecinţe ale
răspunderii penale angajate (şi deci de calificarea faptei comise drept infracţiune sau simplă
faptă prevăzută de legea penală), lucru relevat de împrejurarea că şi o persoană lipsită de
discernământ poate comite o faptă tipică şi antijuridică, spre ex.: iresponsabilul care comite un
omor şi faţă de care se poate lua măsura de siguranţă a internării medicale, ca sancţiune de drept
penal.
În raport de subiectul activ al infracţiunii, doctrina distinge între infracţiuni cu subiect
activ general şi infracţiuni cu subiect activ special. Infracţiunile cu subiect activ general sunt
cele ce pot fi comise de orice persoană fizică (în calitate de autor sau ca participant), care
îndeplineşte, la data săvârşirii lor, condiţiile generale mai sus-menţionate. În cazul unor
infracţiuni, persoana fizică autor / coautor (în măsura în care coautoratul este posibil) mai
trebuie să îndeplinească în momentul săvârşirii faptei o condiţie, calitate specială prevăzută în

40
V. Paşca, op.cit., p. 80.
41
F. Streteanu, D.Nitu, op.cit., p.103
norma de incriminare, caz în care infracţiunile pot fi denumite infracţiuni cu subiect activ
special / calificat / circumstanţiat, infracţiuni proprii (opinie majoritară) – spre ex.: calitatea de
funcţionar public, pentru unele infracţiuni de corupţie sau de serviciu (luarea de mită, art. 289
noul Cod penal; delapidarea, art. 295 noul Cod penal; neglijenţa în serviciu, art. 298 noul Cod
penal etc.), calitatea de militar, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor
armate (dezertarea, art. 414 noul Cod penal; lovirea superiorului ori a inferiorului, art. 420 noul
Cod penal etc.) ş.a.m.d.
Prin subiect pasiv al infracţiunii se înţelege persoana fizică sau juridică (inclusiv
statul), împotriva căreia se îndreaptă activitatea infracţională, ca persoană vătămată prin
săvârşirea faptei, titulară a valorii sociale ocrotită de legea penală. Uneori şi subiectul pasiv
trebuie să îndeplinească, pentru existenţa unei anumite infracţiuni, o calitate specială prevăzută
expres în norma de incriminare (ex.: ultrajul, art. 257 noul Cod penal).
În raport de subiectul pasiv al infracţiunii, doctrina distinge între infracţiuni cu subiect
pasiv general (infracţiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate aparţine oricărei
persoane) şi infracţiuni cu subiect activ special / calificat / circumstanţiat (care nu sunt însă
cuprinse în denumirea de infracţiune proprie, rezervată doar faptelor incriminate cu subiect activ
special), în cazul cărora legea solicită o anumită calitate specială.
Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi unic (ex.: o persoană vătămată în urma realizării
acţiunii de ucidere cu intenţie – omor, art. 188 noul Cod penal – sau ucidere din culpă, art.
192 alin. 1 noul Cod penal), sau plural (ex.: omor calificat – art. 189 alin. 1 lit. f noul Cod penal
– sau uciderea din culpă – art. 192 alin. 3 noul Cod penal - etc.).
Uneori, calitatea specială a subiecţilor infracţiunii – activ sau / şi pasiv – atrage atenuarea
sau agravarea răspunderii penale. Spre ex.:
- subiect activ special – agravare: cazul infracţiunii de viol agravat (art. 218 alin. 3 lit. a),
comis de persoana în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul căreia se află
victima.
- subiect pasiv special – agravare: cazul infracţiunii de omor calificat (art. 189 alin. 1 lit.
g), comis asupra unei femei gravide.
- subiect activ şi pasiv special – atenuare: cazul infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou-
născutului săvârşită de către mamă (art. 200 noul Cod penal).

9.3.1.3. Latura obiectivă

Latura obiectivă include trei elemente componente obligatorii, respectiv: elementul
material (acţiune sau inacţiune), urmarea imediată (rezultatul) şi legătura de cauzalitate.
Lipsa unuia dintre elementele componente spulberă unitatea laturii obiective, atrăgând, pe
cale de consecinţă, inexistenţa infracţiunii.
 9.3.1.3. 1. Elementul material
Elementul material semnifică actul de conduită interzis de legiuitor (actus reus), prin
descrierea legală a faptei ca infracţiune, sub aspectul modului de manifestare, care se poate
realiza prin acţiune sau inacţiune.
Din punct de vedere al elementului material, infracţiunile se clasifică în infracţiuni
comisive (care se săvârşesc prin comiterea de acţiuni interzise de legea penală) – spre ex: furt,
viol, fals material în înscrisuri oficiale, delapidare etc. – şi infracţiuni omisive (care se
săvârşesc prin inacţiune, în raport de o obligaţie legală de a face ceva) – ex.: nedenunţare,
omisiunea sesizării, aflarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate etc. – enumerare
prin care evidenţiem aşa-numitele infracţiuni omisive proprii, infracţiuni în cazul cărora
inacţiunea este prevăzută explicit potrivit normei de incriminare a faptei. Referindu-ne la
infracţiunile omisive, amintim şi categoria infracţiunilor denumite în doctrină omisive improprii,
sau comisiv-omisive, caz în care inacţiunea este asimilată acţiunii, omisiunea nefiind expres
prevăzută în norma de incriminare. Potrivit art. 17 noul Cod penal, care reglementează
săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune, sunt susceptibile de a fi săvârşite prin inacţiune
numai infracţiunile comisive care presupun producerea unui rezultat de ordin material (potrivit
unei părţi a doctrinei, un rezultat material explicit prevăzut), ca rezultat tipic, potrivit normei de
incriminare. Prin urmare, aceste infracţiuni au la bază o incriminare comisivă, dar rezultatul
poate fi uneori – în mod concret – produs şi printr-o inacţiune, fără ca aceasta să fie prevăzută
explicit în norma de incriminare.
Potrivit dispoziţiilor legale, săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune se poate realiza
în două tipuri de cazuri, anume:
- Când există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona, caz ce se caracterizează prin
obligaţia juridică a subiectului de a interveni pentru a împiedica producerea rezultatului,
obligaţie denumită în doctrină obligaţie de garanţie, care „subzistă doar atunci când între
persoana ţinută să acţioneze şi valoarea socială ocrotită – care nu îi aparţine – există o
legătură specială, ce face din respectiva persoană un garant în privinţa evitării rezultatului
vătămător pentru valoarea socială protejată de norma de incriminare”42. Doctrina oferă mai
multe exemple, dintre care reţinem: obligaţia legală a părinţilor de a asigura cele necesare
supravieţuirii copilului – cazul mamei „care trebuie să hrănească sau să protejeze pe noul-
născut, astfel că dacă ea nu îndeplineşte această obligaţie, iar copilul decedează, vom fi în
prezenţa unei infracţiuni de omor asupra unui membru de familie, sau de ucidere din culpă”43;
sau, obligaţia contractuală a prestatorului întreţinerii unei persoane în vârstă, sau a bonei faţă de

42
F. Streteanu, D.Nitu, op.cit.,p. 118
43
M. Hotca, op.cit., p. 140.
copilul minor, de a acorda acestora asistenţă activă sau ajutor în condiţiile în care le-ar fi
periclitată viaţa etc.
- Când autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea
socială protejată o stare de pericol, care a înlesnit producerea rezultatului. Doctrina oferă mai
multe exemple, dintre care reţinem: „dacă o persoană sapă o groapă în trotuarul din faţa porţii
pentru a remedia o defecţiune la conducta de alimentare cu apă, prin acţiunea sa creează o
stare de pericol pentru integritatea fizică a celor care trec prin zonă. În consecinţă, dacă
ulterior lasă groapa nesemnalizată şi neacoperită, peste noapte, iar un trecător cade în groapă, cel
care a săpat-o va răspunde pentru vătămările corporale sau pentru decesul victimei”; sau,
„deţinătorul unui câine, care nu utilizează lesă şi botniţă cu ocazia plimbării acestuia în locuri
publice răspunde pentru vătămarea corporală cauzată de câine unei alte persoane”44.
În conţinutul infracţiunii, elementul material poate consta într-o singură acţiune / inacţiune
(a se vedea în acest sens, unitatea naturală de infracţiune – cazul infracţiunii simple sau
continue), sau în două sau mai multe acţiuni / inacţiuni (a se vedea în acest sens unitatea legală
de infracţiune – cazul infracţiunii continuate sau complexe), ori atât într-o acţiune cât şi într-o
inacţiune (spre ex.: infracţiunea de neglijenţă în serviciu, art. 298 noul Cod penal).

9.3.1.3. 2. Urmarea imediată

Săvârşirea acţiunii sau inacţiunii relevante penal aduce atingere valorii sociale ocrotite de
lege, prin lezarea sau periclitarea acesteia, consecinţa elementului material constând în rezultatul
sau urmarea produsă – element obligatoriu al laturii obiective. Acest al doilea element
obligatoriu pe latură obiectivă mai este denumit în doctrină şi urmare imediată, în vederea
deosebirii acestuia de eventualele consecinţe subsecvente ale infracţiunii. Astfel, dacă urmarea
imediată este un element al infracţiunii de care depinde existenţa acesteia, consecinţele
subsecvente pot conduce, în cazul anumitor infracţiuni, la agravarea răspunderii penale (spre
ex., producerea unor consecinţe deosebit de grave – în sensul indicat de art. 183 noul Cod penal
– în cazul anumitor infracţiuni de serviciu, potrivit art. 309 noul Cod penal).
În raport de urmarea imediată, infracţiunile se clasifică în: infracţiuni de rezultat şi
infracţiuni de pericol, după cum urmarea este sau nu prevăzută în norma de incriminare.
Doctrina majoritară foloseşte ca noţiuni alternative: pentru infracţiune de rezultat, expresia -
infracţiune materială; pentru infracţiune de pericol, expresia – infracţiune formală sau
infracţiune de atitudine.
Infracţiunile de rezultat sunt cele în conţinutul cărora legiuitorul a prevăzut, explicit sau
implicit, urmarea, ca urmare de ordin material (rezultat). Spre ex.: prevedere explicită a
rezultatului există în conţinutul infracţiunilor de vătămare corporală, loviri sau vătămări

44
F. Streteanu, D.Nitu, op.cit.,p. 127
cauzatoare de moarte, neglijenţă în serviciu, înşelăciune ş.a.; prevedere implicită a rezultatului
există în conţinutul infracţiunilor de omor, furt ş.a.
Infracţiunile de pericol sunt acelea în cazul cărora urmarea imediată nu este una materială,
constând (doar) într-o stare de periclitare a valorii sociale penal ocrotită prin norma de
incriminare. În cazul acestor infracţiuni urmarea imediată nu se manifestă sub forma unei
modificări efective în realitatea (concretă, obiectivă) înconjurătoare, valoarea socială protejată
penal nu suferă în concret nicio ştirbire cuantificabilă din punct de vedere material, aceasta fiind
lezată doar prin punerea sa în primejdie, prin periclitarea sa, aspect de natură să provoace
tulburare şi nelinişte în buna desfăşurare abstractă a relaţiilor sociale aferente.
Unii autori disting şi o subclasificare a infracţiunilor de pericol, în: infracţiuni de pericol
concret şi infracţiuni de pericol abstract, în funcţie de gradul de determinare, în norma de
incriminare, a valorii sociale periclitate. Spre ex.: „neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
îndeplinirea lor defectuoasă de către angajaţii care gestionează infrastructura feroviară, ori ai
operatorilor de transport, intervenţie sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol
siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată (art.
329 alin. 1 noul Cod penal), este o infracţiune de pericol social concret, deoarece legiuitorul cere
ca starea de pericol să privească siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau
manevră pe calea ferată. Dimpotrivă, deţinerea, portul, confecţionarea, precum şi orice
operaţiune privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor
acestora, sau funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept (art. 342 alin. 1
noul Cod penal), este o infracţiune de pericol abstract, acţiunile sau inacţiunile descrise în norma
de incriminare generând o stare de pericol pentru o varietate de valori sociale protejate de legea
penală”45.
Clasificarea infracţiunilor din punct de vedere al urmărilor produse prezintă interes nu
doar de ordin teoretic, ci şi practic, fiind infracţiuni ce se deosebesc sub aspectul momentului
consumării. Astfel, consumarea unei infracţiuni de rezultat are loc la data realizării integrale a
activităţii infracţionale, care este urmată de apariţia urmării imediate (efectiv verificată pe caz
concret), iar consumarea unei infracţiuni de pericol are loc când în urma realizării integrale a
actului de conduită interzis este generată starea de pericol asupra valorii sociale. În aceeaşi
ordine de idei, diferenţe se înregistrează – sub acest aspect – şi în cazul formei atipice a
tentativei (a se vedea materia formelor infracţiunii intenţionate).

9.3.1.3.3. Legătura de cauzalitate

Latura obiectivă se întregeşte prin existenţa unui alt element component obligatoriu,
denumit legătura de cauzalitate, prin care se înţelege liantul cauzal (nexum) dintre elementul

45
M. Hotca, op.cit., p. 152.
material (acţiunea/inacţiunea) şi urmarea imediată. Raportul de cauzalitate caracterizează toate
infracţiunile, deşi nu apare menţionat explicit în norma de incriminare.
Problema constatării acestuia şi a stabilirii sale cu exactitate se ridică îndeosebi în
cazul infracţiunilor de rezultat; în cazul infracţiunilor de pericol concret, starea de pericol –
urmare a faptei – se impune dovedită, trebuind să decurgă în mod necesar din acţiune/inacţiune,
probarea acestora determinând prezumarea existenţei legăturii de cauzalitate; în cazul
infracţiunilor de pericol abstract, odată stabilită existenţa elementului material, se prezumă atât
urmarea imediată, cât şi legătura de cauzalitate care le uneşte pe acestea.
În unele cazuri, stabilirea legăturii de cauzalitate nu ridică dificultăţi – spre ex.:
uciderea victimei prin aplicarea unei lovituri de topor în cap, ori prin împuşcare în cap, de la
mică distanţă, cu o armă de foc. În alte situaţii, se pot ridica unele probleme, dificultăţi, în
corecta determinare a raportului de cauzalitate, respectiv atunci când urmarea a fost precedată de
acţiuni plurale, concomitente sau succesive, desfăşurate de mai multe persoane, sau atunci când
anumite împrejurări – anterioare, concomitente sau posterioare în raport de momentul
manifestării acţiunii – au influenţat într-o anumită măsură producerea rezultatului. Nu de puţine
ori practica penală s-a confruntat cu astfel de situaţii, care impun un examen riguros al cauzei
supuse soluţionării (spre ex.: o persoană este victima unui accident de trafic rutier, suferind
vătămări grave ale integrităţii corporale, dar existând încă şanse de supravieţuire, însă, pe
drum spre spital ambulanţa este implicată într-un alt accident, în urma căruia pacientul
decedează, sau, ajuns la spital, încetează din viaţă fiind prins într-un incendiu declanşat de un
piroman).
În materia raportului de cauzalitate, în doctrina penală s-au formulat mai multe teorii,
subsumate celor două curente, respectiv: teza monistă şi teza pluralistă, după cum se consideră
că producerea rezultatului faptei se datorează unei singure cauze sau unui concurs de cauze
(recomandăm parcurgerea doctrinei care prezintă aceste teorii, inclusiv limitele şi meritele
acestora, alături de teoriile clasice vehiculate – spre ex.: teoria condiţiei sine qua non, teoria
cauzei adecvate etc. – fiind semnalată şi o teorie care se bucură de audienţă în doctrina străină,
anume teoria imputării obiective a rezultatului, prezentată şi de unii autori români46).

9.3.1.3.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective

În cazul unor infracţiuni legiuitorul înscrie cerinţe referitoare la loc, timp, mod, mijloace
de săvârşire a faptei, care atunci când figurează pe conţinutul constitutiv de bază (al infracţiunii-
tip) sunt, de asemenea, cerinţe obligatorii ale laturii obiective. Menţionăm, cu titlu de exemplu,

46
V. Păvăleanu, Drept penal general. Curs universitar conform Noului Cod penal, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2012, p. 215.
infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 371 noul Cod penal), sau trădarea prin
ajutarea inamicului (art. 396 noul Cod penal) etc.
În alte cazuri, cerinţele referitoare la aceste elemente suplimentare ale laturii obiective, ca
împrejurări în care se săvârşesc unele infracţiuni, atrag o agravare sau o atenuare a
răspunderii penale în raport de anumite incriminări-tip. Menţionăm, spre exemplu, furtul
calificat (art. 229 alin. 1 lit. a, b ş.a. noul Cod penal), ori omorul calificat (art. 189 alin. 1 lit. h
noul Cod penal) etc., respectiv uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă
(art. 200 noul Cod penal) ş.a.

9.3.1.4. Latura subiectivă

Latura subiectivă cuprinde totalitatea elementelor de factură subiectivă care preced şi
însoţesc acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează latura obiectivă, al cărei element
obligatoriu, esenţial, îl reprezintă întotdeauna vinovăţia, atitudine psihică a persoanei, constând
într-un act de conştiinţă şi voinţă (alcătuit din elemente intelective şi volitive) faţă de faptă şi
urmările acesteia, vinovăţia în forma cerută potrivit normei de incriminare. Această atitudine
psihică, manifestată sub formă de intenţie, culpă sau praeterintenţie, constituie latura
subiectivă din conţinutul infracţiunii, care se află într-o strânsă legătură cu latura obiectivă,
formând împreună cu ea un tot coerent şi inseparabil.
Alături de vinovăţie ca element esenţial, în cazul unor infracţiuni (intenţionate), elementul
subiectiv este complinit de lege prin înscrierea în norma incriminatoare a unor cerinţe subiective
referitoare la un anumit scop sau mobil.
Potrivit art. 16 alin. 1 noul Cod penal, cu denumirea marginală „Vinovăţia”, se prevede că
faptă constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de
legea penală. Conform acestor dispoziţii, „legiuitorul a dorit să evidenţieze faptul că formele
vinovăţiei ţin de structura internă a infracţiunii (vinovăţia ca element constitutiv), iar nu de
imputabilitate”47. În reglementarea citată, corespunzător alineatului imediat următor, se prevede
că vinovăţia există când faptă este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită (alin. 2)
– care reprezintă formele legale ale vinovăţiei, fiecare în parte fiind definită corespunzător,
respectiv: intenţia şi modalităţile sale normative (alin. 3); culpa şi modalităţile sale normative
(alin. 4); intenţia depăşită (alin. 5).
Codul penal foloseşte pentru caracterizarea vinovăţiei diferitelor infracţiuni mai multe
procedee:
- în unele cazuri, cu privire la anumite tipuri de infracţiuni, indică forma de vinovăţie prin
însăşi denumirea atribuită faptei incriminate (ex.: ucidere din culpă, vătămare corporală din
culpă, distrugere din culpă), sau prin însuşi conţinutul reglementării (ex.: neglijenţa în serviciu).
47
M.A. Hotca, R. Slăvoiu, op.cit., p. 159.
 - în alte cazuri, codul fixează regula în partea generală, conform reglementării din acelaşi
art. 16, dar în alin. 6, care prevede că faptă constând într-o acţiune sau inacţiune constituie
infracţiune când este săvârşită cu intenţie (teza I), iar faptă comisă din culpă constituie
infracţiune numai când legea o prevede în mod expres (teza a II-a), de unde desprindem
concluzia: regulă este că faptă constând fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune, constituie
infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie şi doar prin excepţie, când legea prevede
expres, faptă săvârşită (prin acţiune sau inacţiune) din culpă, constituie infracţiune.
Existenţa vinovăţiei nu este prezumată de lege, ci trebuie dovedită de organele judiciare
penale, în urma examinării minuţioase, cu maximă seriozitate a cauzei, pentru corecta
identificare a formei de vinovăţie ce ilustrează poziţia psihică pe care s-a situat persoana
implicată în săvârşirea faptei, şi o justă încadrare juridică a faptei (formele vinovăţiei penale,
modalităţile lor normative, ridicând probleme de delimitare).

9.3.1.4.1.Intenţia
Intenţia este forma dominantă a vinovăţiei penale, majoritatea faptelor incriminate
fiind infracţiuni intenţionate (ex.: infracţiunile de omor, furt, viol, luare de mită, delapidare,
trădare etc.).
Prevăzută în art. 16 alin. 3 noul Cod penal, faptă este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte
(intenţie directă);
b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii
lui (intenţia indirectă).
„În structura intenţiei directe se remarcă atât un element intelectiv (făptuitorul prevede
elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât şi
un element volitiv (făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului prin comiterea faptei). Tot
astfel, în structura intenţiei indirecte intră atât un element intelectiv (făptuitorul prevede
elementele ce ţin de tipicitatea obiectivă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât şi
un element volitiv (făptuitorul nu urmăreşte producerea rezultatului, dar acceptă producerea
lui)”48.
După cum se observă, în ambele modalităţi normative ale intenţiei se prevede rezultatul
faptei, rezultat care este unul cert, sigur că se va produce şi care este astfel urmărit, în cazul
intenţiei directe, spre deosebire de rezultatul eventual, probabil (posibil) a se produce, dar
acceptat, în cazul intenţiei indirecte, denumită şi intenţie eventuală. Diferenţele sub aspectul
factorului volitiv, poziţia psihică adoptată în raport de rezultatul faptei, permit delimitarea
acestor două modalităţi normative ale intenţiei, aspect important nu doar din punct de vedere

48
M. Udroiu, V. Constantinescu, op.cit., p. 251.
teoretic ci şi practic, deoarece, de regulă, prin incriminarea faptelor în baza intenţiei, legiuitorul
nu distinge între intenţia directă sau indirectă, ceea ce înseamnă că infracţiunea este susceptibilă
de comitere în ambele modalităţi (ex.: cazul omorului). Pe cale de consecinţă, cade în sarcina
organelor judiciare probarea, după caz, a intenţiei directe sau indirecte, ce se va reflecta (ar
trebui să se reflecte) în procesul de individualizare judiciară a sancţiunii concrete aplicate.
Spre ex., va exista intenţie directă de suprimare a vieţii în cazul în care o persoană
împuşcă victima într-o zonă de pe corp ce adăposteşte un organ vital (cap, torace, abdomen) de
la o distanţă corespunzătoare, sau aplică cu un instrument apt de a cauza decesul (ex.: topor),
mai multe lovituri (sau chiar şi una singură), cu intensitate, în aceleaşi zone anatomice.
În doctrină se apreciază că se reţine existenţa intenţiei directe şi în situaţia în care
producerea rezultatului este privită de autorul faptei ca un însoţitor inevitabil al rezultatului
urmărit, chiar dacă nu toate urmările au fost dorite sau voite de acesta. De ex., autorul, voind să
ucidă o persoană aflată într-un lift, provoacă prăbuşirea acestuia deşi ştia că în cabină se află
încă o persoană a cărei ucidere nu o dorea; moartea acesteia, fiind un rezultat inevitabil al faptei
sale, nu interesează în raport cu victima respectivă că autorul nu dorea (afectiv) şi suprimarea
vieţii acesteia.49
În cazul intenţiei indirecte, făptuitorul prevede cel puţin două rezultate: unul pe care îl
doreşte (care poate fi sau nu prevăzut de legea penală) şi un rezultat prevăzut de legea penală, pe
care făptuitorul nu-l urmăreşte, dar a cărui producere apare ca fiind posibilă (probabilă) şi este
acceptată în urma comiterii ansamblului faptic. În acest sens, doctrina exemplifică, din
cazuistica înregistrată, reţinerea infracţiunii de omor, cu intenţie indirectă: în cazul unui inculpat
care a aruncat cu o cărămidă, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc cu opt etaje situat în
apropierea unei pieţe agro-alimentare aglomerate, fără a se asigura cu privire la prezenţa sau
absenţa vreunei persoane în zona de impact, motiv pentru care un piton a fost lovit în cap şi a
decedat; sau, cazul inculpatului care şi-a îngrădit curtea cu un cablu electrificat, pentru a- şi
proteja viţa de vie din care i se sustrăgeau, noaptea, struguri, în condiţiile în care o persoană a
atins din greşeală cablul şi a decedat, fiind electrocutată; etc.
De la regula semnalată, respectiv cea a incriminării faptelor intenţionate fără a se distinge
între modalităţile normative ale intenţiei, sunt şi unele excepţii:
- Astfel, într-o opinie există unele infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţie directă,
cerută conform normei de incriminare a unor fapte, prin includerea unui scop pe latură
subiectivă. Ex.: furt, furt în scop de folosinţă, înşelăciune etc. (semnalăm şi o opinie contrară,
care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infracţiuni, uneori, cu intenţie indirectă).
- De asemenea, într-o opinie există unele infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţie
directă, dată fiind însăşi natura faptei – ex.: viol, agresiune sexuală etc. (semnalăm şi existenţa
49
I. Pascu, op.cit., p. 128.
opiniei contrară, care nu exclude nici posibilitatea comiterii acestor infracţiuni, uneori, cu
intenţie indirectă).
Doctrina reţine şi alte modalităţi ale intenţiei dintre care menţionăm: intenţie spontană
(repentină) – intenţie premeditată; intenţie simplă – intenţie calificată; intenţie iniţială – intenţie
supravenită; intenţie unică – intenţie complexă etc..

9.3.1.4.2. Culpa

Prevăzută în art. 16 alin. 4 noul Cod penal, faptă este săvârşită din culpă când făptuitorul:
a) Prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se
va produce (culpa cu prevedere, culpa fără temei, uşurinţa);
b) Nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (culpa fără
prevedere, culpa simpla).
Atunci când legea prevede expres, faptă săvârşită din culpă constituie infracţiune (ex.:
ucidere din culpă, art. 192 noul Cod penal L; vătămare corporală din culpă, art. 196 noul Cod
penal; distrugere din culpă, art. 255 noul Cod penal; omisiunea sesizării, din culpă, art. 267 alin.
2 noul Cod penal; neglijenţa în serviciu, art. 298 noul Cod penal etc.).
În cazul culpei cu prevedere, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l acceptă
şi în raport de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui, sperând în mod
uşuratic, deci socotind fără temei, că rezultatul nu se va produce, deci că îl va evita; dar în
final, din cauza aprecierii uşuratice, rezultatul nu a putut fi evitat, producându-se în realitate.
Într-o atare situaţie, ceea ce caracterizează culpa cu prevedere rezidă în faptul că persoana se
bazează pe anumiţi factori, obiectivi şi / sau subiectivi, însă are loc o supraestimare, o
supraevaluare a rolului jucat de aceşti factori, ceea ce înseamnă că socoteşte neîntemeiat
neproducerea rezultatului, acesta survenind şi conducând la reţinerea faptei comise în baza
acestei forme a culpei, cea cu prevedere.
Ex.: conducătorul unui vehicul care se angajează neregulamentar într-o depăşire, prevede
că în asemenea împrejurări poate produce un rezultat periculos, cu toate acestea, bazându-se pe
experienţa şi calităţile sale, pe faptul că circula cu viteză redusă, pe o distanţă relativ mică, cu
autovehiculul care se afla într-o stare tehnică bună, etc., speră ca va evita producerea unui
accident, dacă în realitate accidentul se produce şi se soldează cu moartea sau cu vătămarea unui
/ unor persoane, astfel încât evaluările sale se dovedesc uşuratice (neîntemeiate), conducătorul
auto va răspunde penal pentru ucidere / vătămare din culpă a persoanei / persoanelor accidentate.
După cum se observă, culpa cu prevedere ridică probleme de delimitare în raport de
intenţia indirectă, asemănându-se prin: prevederea rezultatului faptei, rezultat care nu este
urmărit. Diferenţele rezidă în poziţia adoptată faţă de acest rezultat, respectiv, neacceptarea
producerii acestuia (în cazul culpei cu prevedere), respectiv acceptarea sa (în cazul intenţiei
indirecte), ceea ce înseamnă adoptarea unei poziţii de indiferenţă de către făptuitorul care nu se
bazează pe nimic, nu ia nicio măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului (sau se bazează
doar pe hazard, pe jocul întâmplării), ceea ce denotă şi o periculozitate socială sporită a
individului în sarcina căruia se reţine o faptă săvârşită cu intenţie indirectă. În acest sens, pentru
a se putea distinge între intenţie indirectă şi culpă cu prevedere, în doctrină se subliniază că
esenţial este de a se stabili, în fiecare caz în parte, mai întâi dacă autorul faptei a avut în
reprezentarea sa existenţa unor împrejurări obiective, reale, sau şi subiective, pe care şi-a
format convingerea că rezultatul nu se va produce, însă, în acel caz se evaluează în mod eronat;
în ipoteza în care respectivele împrejurări nu sunt reale, iar autorul se bazează pe o simplă
speranţă, pe întâmplare ori pe noroc, va exista intenţia indirectă.50
În caz de dubiu cu privire la forma de vinovăţie (intenţie indirectă sau culpă cu
prevedere), îndoiala va profita inculpatului, angajând răspunderea penală pentru faptă comisă
din culpă, în condiţiile incriminării acesteia.
Culpa fără prevedere se particularizează prin neprevederea rezultatului faptei comise, în
condiţiile în care făptuitorul avea atât obligaţia (trebuia), cât şi posibilitatea (putea) prevederii
rezultatului. După cum se observă, culpa fără prevedere se caracterizează prin lipsa factorului
intelectiv, dublată, condiţionată, însă, de obligativitatea prevederii, ce decurge din existenţa unui
cadru normativ ce reglementează exercitarea funcţiei, meseriei, profesiei, ori desfăşurarea
activităţii în realizarea căreia a fost comisă faptă, sau din regulile de convieţuire socială, cât şi
de posibilitatea prevederii, care se analizează deopotrivă în raport de toate împrejurările în care
s-a realizat faptă şi tot ce caracterizează persoana şi personalitatea celui implicat în comiterea
acesteia (particularităţile psiho-fizice, intelectuale, pregătirea profesională, experienţa de viaţă
etc.).
În doctrină, se menţionează că se află într-o astfel de situaţie, o persoană care lasă o armă
încărcată într-o cameră locuită, funcţionarul care lasă acte secrete pe birou, în absenţa sa,
medicul chirurg care, cu ocazia efectuării unei intervenţii chirurgicale, nu ia toate măsurile de
protecţie necesare, farmacistul care dozează greşit o reţetă, funcţionarul de la căile ferate care nu
verifică linia pe care dirijează un tren, etc. – toate aceste activităţi realizate în vederea atingerii
unei finalităţi licite conducând la apariţia unui rezultat periculos, caz în care persoana răspunde
penal pentru moartea unei persoane, ori sustragerea actelor, accidentul sau catastrofa de cale
ferată etc.51
Literatura de specialitate distinge şi anumite gradaţii ale culpei: gravă (lata), uşoară
(levis), foarte uşoară (levissima), după cum şi alte clasificări, spre exemplu – după cum forma de

50
I. Pascu, op.cit., p. 137.
51
V. Paşca, op.cit., p. 180.
vinovăţie a culpei caracterizează fapte comise prin acţiune (in agendo), sau prin inacţiune (in
omittendo) ş.a.

9.3.1.4.3. Intenţia depăşită (praeterintenţia).

Prevăzută în art. 16 alin. 5 noul Cod penal, intenţia depăşită există atunci când faptă,
constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată, produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului. În doctrină se subliniază caracterul autonom al acestei forme de
vinovăţie penală, care apare în conţinutul subiectiv al anumitor norme de incriminare şi care
caracterizează faptele ce debutează prin intenţia făptuitorului care prevede şi urmăreşte sau doar
acceptă producerea rezultatului, însă, din cauza împrejurărilor în care se desfăşoară elementul
material, este atras un rezultat final mai grav, pe care făptuitorul l-a prevăzut, dar nu l-a
acceptat, sperând fără temei că nu se va produce, ori nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să-
l prevadă (de unde rezultă că în structura sa, intenţia depăşită reuneşte, după caz, intenţia directă
sau indirectă – pe de o parte – şi culpa, cu sau fără prevedere – pe de altă parte). [G.
Antoniu; I. Pascu]
Pentru a evidenţia cerinţa intenţiei depăşite, ca formă de vinovăţie ce caracterizează unele
infracţiuni, precum şi legătura de cauzalitate dintre acţiunea / inacţiunea intenţionată şi rezultatul
mai grav datorat culpei, legiuitorul penal apelează la construcţia „dacă faptă / faptele ... a
/ au avut ca urmare ...”, spre exemplu: lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.
195 noul Cod penal), exemplu tipic de infracţiune praeterintenţionată, propriu-zisă, pe
conţinutul său de bază (faptă nu se poate încadra în acest text de lege, decât dacă forma de
vinovăţie reţinută este intenţia depăşită), cu un singur obiect juridic şi producându-se un
singur rezultat mai grav (unul mortal); viol / tâlhărie / agresiune sexuală / întreruperea
cursului sarcinii (etc.) care au dus la moartea victimei, sau care au produs ca rezultat vătămarea
corporală a victimei (fapte ce ilustrează infracţiuni praeterintenţionate pe conţinutul lor agravat /
calificat).
În acest sens, doctrină exemplifică – din cazuistica înregistrată – reţinerea infracţiunii
praeterintenţionate de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, atunci când inculpatul a
aplicat o puternică lovitură de pumn în faţa victimei, care se afla într-o stare avansată de
ebrietate, ceea ce a determinat căderea şi lovirea victimei de un plan dur, iar în final moartea;
sau, reţinerea violului care a avut ca urmare moartea victimei, dacă aceasta, opunându-se
inculpatului, s-a lovit la cap de o piatră, iar după viol a încetat din viaţă, întrucât violenţa a
fost exercitată cu intenţie, însă rezultatul letal a survenit din culpă, moartea producându-se ca
urmare a violenţei exercitate de inculpat pentru a o determina pe victimă la întreţinerea actului
sexual.52
După cum se observă, graţie structurii sale, praeterintenţia determină probleme de
delimitare, atât faţă de intenţie cât şi de culpă: de ex., delimitarea lovirilor sau vătămărilor
cauzatoare de moarte de omor sau ucidere din culpă. În concluzie, după cum pe drept cuvânt se
subliniază în literatura de specialitate, pentru a reţine forma de vinovăţie a praeterintenţiei în
săvârşirea unei fapte concrete, trebuie verificat mai întâi dacă la baza rezultatului mai grav, care
se datorează culpei făptuitorului (indiferent de modalitatea culpei), a existat o acţiune / inacţiune
intenţionată (neavând relevanţă dacă intenţie este directă sau indirectă), prevăzută de legea
penală, iar apoi, dacă rezultatul mai grav este consecinţa acţiunii sau inacţiunii
făptuitorului.
După cum s-a menţionat deja, de regulă, legiuitorul nostru penal nu distinge sub aspectul
modalităţilor normative ale formei de vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din conţinutul
infracţiunii, observaţie valabilă în cazul faptelor intenţionate incriminate, al celor din culpă sau
praeterintenţionate, urmând ca, în concret să se probeze, după caz, intenţia directă sau indirectă,
culpa cu prevedere ori cea simplă, ori reunirea căror modalităţi normative sub care se înfăţişează
intenţia şi culpa dau conţinut intenţiei depăşite.
Există situaţii în care legiuitorul descrie, sub aspect subiectiv, faptă intenţionată
incriminată, înscriind aspecte privind un anumit scop, pe conţinut de bază sau cu efect de
agravare a răspunderii penale. De asemenea, uneori este înscris sub aspect subiectiv, în
conţinutul anumitor incriminări, un anumit mobil, pe conţinut de bază sau cu efect de agravare
sau atenuare a răspunderii penale.

52
I. Pascu, op.cit., p. 145.