DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

Prof.univ.dr. Bianca Maria Carmen PREDESCU

PRELEGEREA nr. 3

CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINULUI

Cuprinderea în domeniul dreptului internaţional privat a conflictului de legi şi a condiţiei juridice

a străinului a fost cea mai veche concepţie afirmată, şcolile juridice de drept latin (Franţa, Italia, Spania)
fundamentând legătura indisolubilă dintre conflictul de legi şi condiţia juridică a străinului.
Prin condiţie juridică a străinului înţelegem ansamblul drepturilor şi obligaţiilor recunoscute
străinului pe teritoriul unui stat, precum şi izvoarele juridice ale acestora.
Conflictul de legi nu poate exista decât în măsura în care străinului i se recunoaşte un anumit
drept. Conturarea soluţiilor conflictualiste începând cu secolul al XIII-lea a fost posibilă numai ca urmare
a recunoaşterii drepturilor subiective acordate de un stat individului aparţinând altei formaţiuni statale.
Premisa de la care se porneşte în soluţionarea raporturilor juridice cu element de extraneitate este
existenţa colectivităţilor umane distincte şi independente, organizate în state. Fiecare este constituită într-
o naţiune, popor ai cărui membri se bucură de drepturi şi obligaţii fără deosebire între aceştia, recunoscute
întregii colectivităţi. Indivizii care nu aparţin poporului sunt consideraţi străini şi vor avea un statut
diferit. Capacitatea lor de a accede la viaţa colectivităţii este restrânsă, afectând în principal activitatea
publică şi mai puţin pe cea privată.
În măsura în care raporturile dintre indivizi îmbracă un caracter internaţional, în sensul că se
stabilesc între persoane fizice sau persoane juridice aparţinând unor state diferite, atât din punct de vedere
istoric, cât şi din punct de vedere logico-juridic, prima problemă care apare este aceea de a şti ce drepturi
se recunosc străinului pe teritoriul unui stat. Numai în măsura în care acestuia i se recunoaşte un anumit
drept, străinul va putea pretinde aplicarea legii proprii (adică a legii străine din punct de vedere al forului)
şi va putea sta în justiţie. Ca atare, este prealabilă determinarea condiţiei juridice a străinului de
soluţionarea conflictului de legi şi a conflictului de jurisdicţii.
Întotdeauna statul prin norme materiale, determină condiţia juridică a străinului. Ea reprezintă
esenţialmente o problemă de politică juridică a statului şi nu de tehnică juridică aşa cum sunt în parte
conflictul de legi şi conflictul de jurisdicţii133.
În ceea ce ne priveşte considerăm că toate cele trei probleme: condiţia juridică a străinului,
conflictul de legi şi conflictul de jurisdicţii sunt înainte de toate o problemă de politică juridică,
deosebirea dintre ele constă în faptul că dacă reglementarea condiţiei juridice a străinului este în
exclusivitate o problemă de politică juridică, cea a soluţionării conflictului de legi şi conflictului de
jurisdicţii este mai întâi o problemă de politică juridică şi apoi de tehnică juridică. Ne susţinem această
teză cu următoarele argumente:
- condiţia juridică a străinului persoană fizică şi persoană juridică este în exclusivitate o problemă
de politică juridică întrucât statul, în mod suveran va stabili ce drepturi înţelege să recunoască străinilor
pe propriul teritoriu, determinându-le în mod imperativ capacitatea de folosinţă şi implicit pe cea de
exerciţiu. Chiar dacă unele norme prin care se reglementează condiţia juridică a străinilor pot fi conţinute
şi în convenţii bilaterale încheiate între state, încheierea acestor acte internaţionale este expresia puterii de
reglementare a fiecărui stat, adică expresia puterii suverane, cu recunoaşterea reciprocă a suveranităţii
părţilor contractante.
- evoluţia istorică a condiţiei juridice a străinului susţine teza dependenţei acesteia în exclusivitate
de politica juridică a statului. În măsura în care la origini statul avea nevoie de consolidare atât sub
aspectul forţei publice cât şi al unităţii colectivităţii umane faţă de care îşi exercita puterea publică a

133
Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, analizând comparativ conflictul de legi şi condiţia juridică a străinului, considerându-le
materii analoge, cercetează analogia atât sub aspectul izvoarelor juridice cât şi a cauzelor şi tehnicii juridice. Din acest punct de
vedere se arată „Condiţia juridică a străinului se opune conflictului de legi întrucât ea relevă politica juridică şi nu tehnica
juridică. Cu toate acestea există anumite puncte comune. În materie de conflict de legi nu putem face totalmente abstracţie de
situaţia demografică care influenţează în mod sensibil modul de reglementare a materiei privind starea şi capacitatea persoanelor.
Aceasta face ca majoritatea ţărilor de imigraţie să supună statutul personal şi capacitatea juridică legii de domiciliu, în timp ce
majoritatea ţărilor de emigraţie să aplice legea naţională. Prin aceasta se facilitează sau nu asimilarea şi integrarea străinilor în
ţara de adopţie. În măsura în care vei supune străinul legii sale de origine vei obţine un tratament diferit pe tărâmul drepturilor de
care se pot bucura indivizii”, Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., p.19.
1
prevăzut drepturi şi obligaţii numai pentru naţionali. De aceea la origini hostis a desemnat atât străinii cât
şi duşmanii care erau făcuţi sclavi, cetăţeanul roman având dreptul de viaţă şi moarte asupra lui. Pe
măsură ce statele s-au consolidat ca putere publică, politică şi militară, cât şi ca putere economică,
coeziunea indivizilor fiind dată implicit şi susţinută şi de aceste aspecte, statul din raţiuni mai ales
economice a început să recunoască şi străinilor anumite drepturi. La început s-au recunoscut acele
drepturi care favorizau schimburile de mărfuri, ce susţineau dezvoltarea economică şi satisfacerea
nevoilor sociale ale autohtonilor. În timp s-au acordat drepturi străinilor şi pe considerente de ordin
politic, cu sau fără efecte economice.
- faptul că întotdeauna condiţia juridică a străinului este influenţată de gradul de dezvoltare
generală a statului, starea de pace sau de război, gradul de cooperare internaţională ş.a. demonstrează că
reglementarea capacităţii de folosinţă a străinului ţine eminamente de politica juridică a statului de la un
moment dat.
- cât priveşte conflictul de jurisdicţii, soluţionarea acestuia este vizibil mai mult o problemă de
politică juridică şi apoi de tehnică juridică. Competenţa jurisdicţională a autorităţilor ce înfăptuiesc
justiţia în stat ţine de exercitarea suveranităţii, fiind o formă de realizare a puterii în stat, iar modul de
stabilire a competenţei de judecată, procedurii după care se desfăşoară litigiul şi efectele ce pot fi
recunoscute unei judecăţi făcută într-un stat străin sunt eminamente probleme de politică juridică.
- aspectele de politică juridică privind soluţionarea conflictului de jurisdicţii influenţează tehnica
juridică, în sensul reglementării competenţei de judecată a procedurii şi a efectelor hotărârilor
judecătoreşti străine în exclusivitate prin norme materiale de aplicare imediată, norme cu caracter
teritorial ce sunt expresia puterii publice a statului şi care exclud aplicarea legii străine.
- conflictul de legi este în primul rând o problemă de politică juridică şi în al doilea rând de
tehnică juridică, întrucât, ca natură el este un conflict de interese. Înţelegem prin aceasta faptul că orice
legiuitor naţional, în momentul reglementării juridice, are în vedere mai întâi persoanele, actele şi faptele,
adică acele situaţii juridice petrecute sub autoritatea sa de reglementare. Aceasta este sfera raporturilor de
drept intern ce formează obiectul principal al reglementării juridice întrucât ele sunt cele mai numeroase
şi cele mai importante relaţii sociale ce trebuie reglementate prin norme juridice. Relaţiile cu element de
extraneitate, cantitativ şi ca importanţă sunt inferioare relaţiilor stabilite în cadrul intern. Dintre acestea,
cele din domeniul public, pentru că ţin eminamente de factorul de autoritate, vor cădea întotdeauna în
sfera de interes de reglementare juridică a legiuitorului naţional, fiind unanim admis că în ramurile
dreptului public nu poate fi aplicată o lege străină, raporturile juridice cu element de extraneitate fiind
soluţionate în exclusivitate prin normele forului. În domeniul privat al dreptului legiuitorul naţional
cântăreşte între interesele generale ale societăţii raportându-se inclusiv la interesele economice, politice şi
juridice pe care statul le are într-un domeniu sau altul al vieţii materiale şi interesele individuale ale
persoanelor fizice şi juridice ce pot intra în relaţii internaţionale. În măsura în care observă că sunt
precumpănitoare interesele generale, va înţelege să supune legii proprii acele situaţii juridice. Dacă ele
sunt slabe, nesemnificative vor ieşi din sfera interesului de reglementare, lăsând posibilitatea legiuitorului
străin să stabilească conduita părţilor în acea situaţie. Ca tehnică juridică această alegere se face prin
norme conflictuale, care lasă posibilitatea aplicării fie a legii proprii, fie a legii străine. De exemplu, în
norma conflictuală „regimul bunurilor este dat de locul situării lor”, legiuitorul naţional a înţeles ca
regimul bunurilor aflate pe propriul teritoriu să le supună legii proprii şi cele aflate pe un teritoriu străin
să le lase acelei legi.
- conflictul de legi privit ca un conflict de interese ne demonstrează că politica juridică duce şi la
folosirea unei anumite tehnici juridice. În susţinerea acestei idei arătăm că în măsura în care interesul
legiuitorului naţional este atât de mare încât el vrea să se vadă realizat cu certitudine, va interveni în
reglementarea raportului juridic cu element de extraneitate prin norme materiale de aplicare imediată,
excluzând posibilitatea aplicării legii străine. În măsura în care interesul legiuitorului naţional îmbracă
forma de opţiune arătată anterior el va interveni prin norme conflictuale, alegând astfel între legea proprie
şi legea străină. Ca atare, problema ce ţine de folosirea unei anumite tehnici juridice (aplicarea normelor
conflictuale sau a normelor materiale de aplicare imediată) este determinată de politica juridică a statului.
Faţă de aceste argumente considerăm că teza prezentată de noi este pe deplin dovedită, ea fiind
susţinută de justeţea consideraţiilor juridice şi politice expuse. Pentru a înţelege importanţa condiţiei
juridice a străinului în contextul problemelor de drept internaţional privat o scurtă prezentare istorică a
evoluţiei reglementării în materie este binevenită.
În prima fază de dezvoltare socială, plasată după apariţia statelor, legile erau făcute în mod
exclusiv pentru membrii grupului. Străinul nu se bucura de nici o recunoaştere socială. În termenii
moderni am putea spune că nu îi era recunoscută personalitatea juridică. Romei antice i-a fost
caracteristică această modalitate de reglementare juridică. Un străin putea fi omorât sau transformat în
2
sclav, el era considerat un duşman. Datorită acestui regim juridic cuvântul hostis desemna atât pe străin,
cât şi pe duşman. Dreptul roman se aplica numai cetăţenilor romani – jus proprium civum romanorum. Pe
teritoriul Romei străinul nu putea să facă nici o operaţie juridică, nu se bucura de nici o protecţie; era ca şi
cum nu ar fi existat – tarnquam mortus inter vivos ambulant.
Pe măsura dezvoltării civilizaţiei şi a intensificării schimburilor dintre comunităţile umane
situaţia străinului a fost îmbunătăţită. Pentru a favoriza comerţul, un străin care se considera că desfăşoară
o activitate necesară cetăţii se bucura de unele instituţii de natură religioasă cum sunt hospitum şi
clientela, instituţii cunoscute atât în dreptul grec cât mai ales în dreptul roman.
O a doua mare perioadă a antichităţii este legată de formarea imperiilor şi dominaţia unui popor
asupra altuia. Ne vom referi la situaţia Egiptului în perioada ptolemaică şi a Imperiului roman, cu
observaţia generală că raporturile juridice dintre cetăţenii aparţinând unor popoare diferite au fost
rezolvate ca fiind conflicte de jurisdicţii şi nu conflicte de legi.
În Egiptul antic, în perioada ptolemaică de dominaţie greacă, rezolvarea dată a fost la nivel de
competenţă jurisdicţională. S-au creat două tipuri de tribunale, unele compuse din greci şi care judecau
litigiile privindu-i pe greci după legea greacă şi altele compuse din egipteni şi care judecau litigiile
privindu-i pe egipteni după legea egipteană. Dacă un contract a fost încheiat între un egiptean şi un grec,
în funcţie de limba utilizată la redactarea contractului se declara competent să judece fie tribunalul grec,
fie cel egiptean134.
Este interesant de remarcat că şi azi limba de redactare a contractului este folosită drept criteriu
de determinare a legii aplicabile contractului. În zilele noastre acest criteriu soluţionează un conflict de
legi, în timp ce în antichitate el soluţiona un conflict de jurisdicţii, deoarece în acea perioadă nici un organ
jurisdicţional nu înţelegea să aplice legea altui stat, autoritatea legii proprii întinzându-se asupra
teritoriului şi persoanelor ce i se supuneau.
Imperiul Roman care şi-a impus dominaţia asupra întregului bazin mediteranean, sub aspect
juridic a fost o federaţie de state-cetăţi legate prin tratate bilaterale cu Roma. Cetăţenilor romani li se
aplica jus civile, în timp ce locuitorilor teritoriilor supuse, peregrini li se aplica jus gentium. Jus gentium
reglementa raporturile dintre peregrini, dintre aceştia şi cetăţenii romani, aplicarea lui fiind făcută de
pretor. Jus gentium era dreptul aplicat şi chiar elaborat de pretor prin edicte având la bază dreptul roman,
cât şi elemente de drept autohton. Dacă litigiul se ivea între peregrini aparţinând aceleiaşi cetăţi, pretorul
aplica dreptul acelei cetăţi. Dacă litigiul se ivea între peregrini aparţinând unor cetăţi diferite sau între un
peregrin şi un cetăţean roman, pretorul peregrin emitea un edict prin care elabora reguli particulare de
rezolvare a litigiului.
Edictul dat de împăratul Cracalla în anul 212 e.n. prin care s-a acordat cetăţenia romană tuturor
locuitorilor Imperiului Roman - statutus civitatis -, dispariţia în timp a deosebirilor dintre jus civile şi jus
gentium şi aplicarea celui din urmă cu caracter universal au dus la dispariţia conflictelor de legi. De
remarcat că intensitatea conflictului de legi dintre jus gentium şi jus civile este mult mai mică întrucât ne
aflăm practic în cadrul aceleiaşi ordini de drept cu reguli diferite pentru categorii de persoane.
Feudalismului timpuriu îi este specifică personalitatea legilor ce s-a conturat în contextul invaziei
popoarelor zise barbare, popoare războinice care s-au instalat în fostul imperiu roman. Personalitatea
legilor exprimă faptul că fiecare popor se conduce după propria sa lege. Acest sistem a fost determinat de
o serie de factori. În primul rând, popoarele migratoare care au supus prin puterea armelor popoarelor
romanizate erau numeric mult mai puţin numeroase. Fiind mai puţini, pentru a-şi menţine dominaţia
politică au fost nevoiţi să lase localnicilor propriile lor legi şi obiceiuri. Cuceritorii erau popoare
migratoare care se aflau în faza de organizare statală, singurul element stabil al organizării statale pentru
ei fiind originea etnică, apartenenţa la acelaşi trib şi care nu era legat de un anumit teritoriu. Legile lor
erau legile tribului, cu un pronunţat caracter personal.
Asimilarea sistemelor de drept de pe un anumit teritoriu era imposibilă pentru că legea tribului era
considerată ca un privilegiu la care aveau acces doar membrii tribului. Această lege nu se putea impune în
faţa legilor locale care erau legi avansate, bazate pe sistemul de drept roman, cu principii şi instituţii
riguroase de drept. Tendinţa firească era de impunere a dreptului local şi cuceritorilor, de neacceptat
pentru că ei şi-ar fi pierdut dominaţia politică. Sub aspect economic localnicii cunoşteau un sistem mult
mai dezvoltat, incompatibil cu cel al cuceritorilor barbari care se aflau în stadiul schimbului de produse în
natură (troc). Sub aspect cultural, popoarele romanizate, popoare creştine deţineau o cultură superioară
cuceritorilor şi astfel era imposibilă asimilarea lor. De fapt, în timp, fenomenul a fost de asimilare a
popoarelor migratoare de către populaţiile romanizate. Factorii enunţaţi au făcut ca de-a lungul celor şase

134
Pierre Mayer, op.cit., p.14.
3
secole să domine sistemul personalităţii legilor, fiecare popor conducându-se după propria sa lege.
Romanii erau cârmuiţi de legea romană, francii de legea salică, burgunzii de legile burgunde etc.
În sistemul personalităţii legilor reglementarea condiţiei juridice a străinilor nu era întâlnită, decât
în mod accidental, în materii cum sunt proprietatea imobiliară şi forma actelor juridice. Din păcate nu s-
au consemnat mărturii cu privire la modul de soluţionare a unor astfel de situaţii, astfel încât nu putem
face aprecieri cu privire la regulile de rezolvare a conflictului de legi în aceste situaţii.
Procesul de fuziune a populaţiilor autohtone cu cele migratoare a dus la formarea unor populaţii
noi, omogene ca limbă, obiceiuri şi cultură pe un anumit teritoriu. Statele prefeudale s-au destrămat şi au
apărut mici formaţiuni statale aflate sub autoritatea unui senior. Pe întreg teritoriul senioriei sale, seniorul
– conducător politic şi militar – era unica autoritate legiuitoare şi jurisdicţională. Fiecare seniorie există în
deplină suveranitate în raport cu celelalte, iar din punct de vedere economic era un sistem autarhic.
Întreaga producţie necesară existenţei celor ce trăiau pe teritoriul senioriei era realizată în interiorul ei.
Economia de tip natural era dominantă în sensul că atât seniorul îşi producea pe feuda sa tot de ceea ce
avea nevoie, cât şi gospodăriile iobagilor produceau la rândul lor necesarul traiului zilnic. Nu existau
schimburi economice între seniorii. Toate persoanele care trăiau pe teritoriul senioriei erau supuşii
seniorului, care direct sau printr-un reprezentant aplica legea în rezolvarea tuturor litigiilor apărute pe
acest teritoriu.
În acea epocă nu putem vorbi de legi în sensul modern al termenului, ci de cutume. Toate
cutumele erau teritoriale, în sensul că erau valabile doar pentru un anumit teritoriu şi se aplicau tuturor
persoanelor aflate în acest spaţiu omnes consuetudines reales sunt. Străinilor li se aplica dispoziţia
cutumei, cu precizarea că de regulă ei nu se bucurau de drepturi pe teritoriul străin. Pentru a avea unele
drepturi trebuiau să se bucure de statutul de „om al seniorului, al regelui”. Persoanele care părăseau
teritoriul unei seniorii se supuneau invariabil cutumei noului teritoriu pe care se aflau, oamenii şi lucrurile
fiind accesorii pământului. Acest principiu juridic justifica droit d’aubaine care exprima dreptul
seniorului de a culege averea unui străin la moartea acestuia şi jus naufragi în virtutea căruia în urma unui
naufragiu oamenii şi lucrurile reveneau stăpânului malului. Expresie a unui sistem economic şi politic
închis, făcând aplicarea principiului accesoriului oamenilor şi lucrurilor faţă de pământ şi al autorităţii
depline a suveranului asupra feudei, sistemul teritorialităţii legilor, în principiu nu a recunoscut drepturi
străinilor, ci doar în mod accidental pe criterii economice sau politice, în măsura în care străinul era
considerat un om al seniorului, al regelui.
Cerinţele dezvoltării economice au dus la înlăturarea caracterului exclusivist al teritorialităţii.
Începând cu secolul al XII-lea observăm că oraşul apare ca purtător al producţiei de mărfuri, iar
meşteşugarii se organizează în bresle pentru a evita concurenţa şi a exercita un monopol asupra producţiei
într-un sector dat. O mare producţie necesită depăşirea graniţelor pieţei locale, fapt ce duce la dezvoltarea
comerţului intern şi mai ales extern. Negustorii se organizează şi ei după modelul corporatist în ghilde, iar
în aceste condiţii meşteşugarii şi negustorii îmbogăţiţi luptă împotriva feudalilor pentru a scoate oraşul de
sub autoritatea acestora. Deţinători ai capitalului comercial, negustorii au dobândit cu timpul privilegii
importante care le-au înlăturat pe cele feudale, iar relaţiile băneşti le-au înlocuit pe cele personale
specifice raporturilor feudale135.
Factorii economici au avut o puternică înrâurire asupra evoluţiei dreptului. Dezvoltarea
comerţului era incompatibilă cu menţinerea exclusivismului teritorialităţii. Negustorii italieni au înţeles
repede că era în interesul lor şi al comerţului pe care îl promovau să recunoască şi negustorilor străini
anumite drepturi fără de care dinamizarea relaţiilor de schimb nu era posibilă. Astfel s-a născut ideea că şi
legea străină poate produce efecte juridice. În această perioadă reglementarea condiţiei juridice a
străinului a început să capete contur, în sensul înţeles şi în zilele noastre. Începând cu secolul al XIII-lea
creşterea importanţei factorului economic şi politic asupra dezvoltării sociale globale reprezintă
imperativul care a dus la recunoaşterea capacităţii de folosinţă a străinului în fiecare sistem de drept, în
principal în domeniul vieţii private.
Ideologia dreptului natural care a călăuzit organizarea statelor moderne a condus la consacrarea
egalităţii de principiu a naţionalului cu străinul, sub aspectul libertăţilor publice şi drepturilor civile136.
Străinului îi sunt recunoscute drepturile naţionalului, cu excepţia drepturilor politice ce rămân o
prerogativă exclusivă a cetăţeanului. Relaţiile internaţionale, economice şi politice devin tot mai frecvente
fiind o componentă firească a vieţii sociale. De multe ori ele îmbracă şi forme instituţionalizate de
135
Cu privire la acest fenomen Acad.Tudor R. Popescu apreciază: „Pentru a-şi procura banii de care aveau nevoie seniorii se
adresau cămătarilor, locuitori ai burgurilor, clasei burgheze în dezvoltare; negustorii le acordau bani în schimbul unor privilegii
care să permită dezvoltarea comerţului lor; pe măsură ce nevoile de bani ale seniorilor creşteau şi privilegiile negustorilor
creşteau în aceeaşi măsură”, Tudor R.Popescu, op.cit., p.44-45.
136
Bernard Audit, op.cit., p.16.
4
manifestare, condiţii în care în viaţa privată străinului îi va fi recunoscută capacitatea de folosinţă. Din ce
în ce mai mult se tinde a fi asimilat cu naţionalul în raporturile de drept privat.
Pentru epoca contemporană considerăm că problemele ce ţin de reglementarea condiţiei juridice a
străinului primesc noi dimensiuni la impactul cu internaţionalizarea unor concepte de drept intern, cum
este situaţia protecţiei juridice a drepturilor omului, iar pe de altă parte, pentru continentul european
integrarea economică, cu efectele sale sociale, politice, culturale afectează conţinutul condiţiei juridice a
străinului.
Nu putem nega faptul că dispoziţiile Tratatelor de la Paris (1951) şi de la Roma (1957) privind
instituirea Comunităţilor Europene, cât şi transformarea acestora prin Tratatul de la Maastricht într-o
Uniune, reglementarea cetăţeniei europene şi toate regulile de drept material prin care se asigură libera
circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor nu afectează în mod profund condiţia
juridică a străinului în sensul de a elimina diferenţele dintre naţional şi străin, tratamentul acordat
resortisantului comunitar fiind de principiu acelaşi în spaţiul Uniunii Europene. Este foarte adevărat că
reglementările comunitare privesc nu numai drepturi de natură civilă, dar şi de natură administrativă şi
politică, acestea din urmă excedând domeniului dreptului internaţional privat. Multitudinea aspectelor de
natură civilă ce ţin de accesul la justiţie, accesul la un serviciu remunerat sau desfăşurarea unei activităţi
comerciale, libera circulaţie a persoanelor, transferul de capitaluri, protecţia juridică a consumatorului de
bunuri şi servicii produse pe piaţa comunitară sunt toate drepturi de natură civilă care afectează drepturile
ce sunt recunoscute persoanei fizice sau juridice ce aparţine altui stat comunitar pe teritoriul oricăruia
dintre statele membre sunt aspecte ale condiţiei juridice a străinului în sens larg. Reglementarea
comunitară face ca pentru resortisanţii Uniunii Europene să dispară distincţia dintre naţional şi străin sub
unele aspecte, destul de semnificative pentru a oferi conştiinţa indivizilor că aparţin unui spaţiu economic,
cel puţin de adâncită solidaritate, dacă nu unitar prin caracterele sale.
Cu caracter de principiu putem aprecia că reglementarea condiţiei juridice a străinului depinde de
gradul de dezvoltare şi condiţiile concret istorice dintr-o anumită perioadă a dezvoltării omenirii, cât şi de
raporturile dintre state pe plan internaţional. Conţinutul condiţiei juridice a străinului este în mod vădit
influenţat de starea de pace sau de război137, de gradul de cooperare economică, de regimul politic,
regimul ţării de a fi de emigraţie sau de imigraţie138 ş.a.
Reglementările privind condiţia juridică a străinului au avut în vedere menţinerea unui climat de
securitate şi respect între popoare, naţiuni, menţinerea unui regim de siguranţă al circuitului civil în
fiecare stat, de respectare a ordinii de stat şi drept în fiecare ţară, de respect al legalităţii instituită de
137
Cu privire la efectele stării de beligeranţă asupra relaţiilor internaţionale, Edouard Clunet în articolul „De l’influence de la
guerre sur les contrats privés” publicat în Journal du Droit international privé et de la jurisprudence comparée, Tome 41, Paris,
1914, Ed.Marchal et Godde, p.6-18, arată că starea de război ridică o serie de probleme în raporturile private, cum ar fi faptul că
pe mare bunurile particularilor nu mai sunt asigurate. Pe de altă parte prin legi speciale sunt aduse restrângeri asupra capacităţii
juridice a străinilor, cel mai des sub forma interzicerii comerţului cu cetăţeni aparţinând statului duşman. Unele state adoptă
dispoziţii speciale cum ar fi declararea nulităţii contractelor încheiate cu particulari aparţinând statului beligerant sau aliaţilor săi,
ori faptul că acestea nu pot fi executate. Aceste dispoziţii au drept efect de cele mai multe ori practicarea unui comerţ ilegal.
Pentru epoca respectivă autorul mai remarcă şi alte reglementări restrictive de drepturi civile cum ar fi plata despăgubirilor pentru
bunurile asigurate doar dacă ele nu se situează pe teritoriul beligerant, suspendarea efectelor testamentelor şi a cursului
prescripţiei. Deşi un om politic şi de stat chinez opina de curând „nu ne putem pronunţa asupra Revoluţiei franceze de la 1789
pentru că este un eveniment prea recent”, afirmaţie ce ne îndeamnă la o profundă meditaţie ne permitem să ne raportăm totuşi şi
la evenimente recente ce implică restrângeri de drepturi subiective. Fără a fi în stare de război, atacul de la 11 sept.2001 asupra
unor obiective strategice militare şi economice din New York şi Washington a avut în mod cert efectul restrângerii prin legi
speciale a drepturilor persoanelor în raporturile internaţionale. Avem în vedere suspendarea accesului aeronavelor civile străine în
spaţiul aerian al S.U.A., invalidarea brevetelor de zbor pentru piloţii de altă naţionalitate decât cea americană pentru aparatele
comerciale aparţinând unor companii aeronautice americane. În ultimul deceniu al secolului XX zona Balcanilor a fost marcată
de mai multe conflicte în spaţiul iugoslav. Indiferent că ele au îmbrăcat forma unui conflict armat între diferitele comunităţi
etnice ce au format fosta R.S.F.Iugoslavia şi care au avut drept efect divizarea teritorială şi apariţia de noi state, fie că au luat
forma intervenţiei militare NATO în Kosovo, starea de embargo asupra spaţiului iugoslav a însoţit conflictul armat. Aceeaşi
restrângere de drepturi civile a însoţit şi războiul din Golf. Politica dusă de fostul regim rasist de la Pretoria fiind contrară
principiilor Cartei ONU a fost însoţită de măsura embargoului, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că nu doar starea de
beligeranţă ci şi cazurile de încălcare gravă a drepturilor omului şi principiilor de drept internaţional public pot duce la
restrângerea drepturilor subiective civile în raporturile internaţionale.
138
În literatura de specialitate (a se vedea în acest sens Bernard Audit, op.cit., p.17) s-a remarcat faptul că pentru ţările de
imigraţie problema reglementării condiţiei juridice a străinilor este deosebit de sensibilă. Condiţiile intrării, şederii pe teritoriul
unui astfel de stat şi dreptul la muncă trebuie reglementate cu mare atenţie pe de o parte pentru a nu crea o stare de concurenţă ce
se opune naţionalilor, iar pe de altă parte pentru a nu crea minorităţi care “ar deranja” ordinea socială a unui astfel de stat. De
aceea se observă tendinţa reglementării acestor probleme, mai ales în măsura în care ele produc efecte economice, prin convenţii
internaţionale. Pentru statele membre ale Uniunii Europene drepturile ţinând de exerciţiul activităţilor permanente în spaţiul
comunitar este reglementat prin acte adoptate de Uniune, iar cât priveşte imigraţia ilegală şi acordarea dreptului de abil se fac
demersuri interese pentru elaborarea unei reglementări uniforme în statele membre, inclusiv sub forma adoptării unor directive
U.E. care să oblige statele la adoptarea unor măsuri comune.
5
fiecare autoritate legiuitoare pentru realizarea unui spirit de concordie, de încredere şi respect reciproc
între state şi naţiuni. Acestea sunt şi trăsături generale ale epocii contemporane, susţinute de numeroasele
convenţii internaţionale intervenite în secolul nostru pentru reglementarea unui sector cât mai vast de
relaţii sociale ce îmbracă forma raporturilor juridice cu element de extraneitate.
Reglementarea raporturilor de drept internaţional privat şi implicit a condiţiei juridice a străinului
nu a cunoscut o creştere lineară perfectă. Toate perioadele de criză, cum sunt cele de confruntări armate
au însemnat de regulă şi un regres în planul reglementării juridice, neîncrederea şi nevoia de apărare şi
promovare doar a intereselor generale ale fiecărui stat în confruntare cu celelalte s-au reflectat într-o
limitare a drepturilor acordate străinilor şi promovarea schimburilor internaţionale în sensul dictat de
interesele naţionale.
În concluzie arătăm că fiecare stat, în raport de politica juridică proprie reglementează prin norme
materiale de aplicare imediată drepturile pe care înţelege să le recunoască străinilor, cât şi cele exceptate.
Prin legi interne civile, administrative, constituţionale, financiare, comerciale ş.a. se determină conţinutul
condiţiei juridice a străinului în fiecare stat. Aceasta nu exclude posibilitatea ca pe cale diplomatică, prin
acorduri bilaterale statele să reglementeze prin norme materiale cu caracter de drept uniform, anumite
aspecte ce privesc condiţia juridică a străinului.
Cercetarea condiţiei juridice a străinului este întotdeauna prealabilă soluţionării conflictului de
legi şi a conflictului de jurisdicţii, întrucât numai în măsura în care statul recunoaşte străinului, persoană
fizică sau persoană juridică un anumit drept, acesta se va bucura de capacitate de folosinţă, iar pe cale de
consecinţă va putea sta în justiţie, discutându-se astfel despre soluţionarea conflictului de jurisdicţii, va
putea pretinde aplicarea legii proprii pe teritoriul forului, apărând astfel un conflict de legi cu privire la
care se va pune problema modului său de soluţionare.

NORMELE CONFLICTUALE

Cu privire la domeniul dreptului internaţional privat, considerăm că alături de studiul conflictelor

de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei juridice a străinilor se include şi studiul normelor
conflictuale şi a normelor materiale de aplicare imediată, întrucât prin intermediul lor se reglementează
raportul juridic cu element de extraneitate.
Studiul conflictului de legi înseamnă de fapt studiul soluţiilor conflictualiste, aşa după cum
studiul conflictului de jurisdicţii înseamnă cercetarea modului său de rezolvare.
Studiul oricărei situaţii juridice reprezintă cercetarea normei juridice ce o reglementează. De
aceea considerăm că există o legătură indisolubilă între studiul conflictelor de legi şi a conflictelor de
jurisdicţii cu cel al normelor prin care acestea sunt soluţionate. Iată temeiul care ne determină să includem
studiul normelor conflictuale şi a normelor de aplicare imediată în domeniul dreptului internaţional privat.
În literatura română s-a afirmat ideea că, în ceea ce priveşte domeniul dreptului internaţional
privat trebuie să avem în vedere „grupele de norme juridice (instituţiile juridice) care formează ramura
dreptului internaţional privat şi care constituie, implicit, principalele materii de studiu ale ştiinţei dreptului
internaţional privat”139.
Soluţionarea conflictului de legi reprezintă, alături de soluţionarea conflictului de jurisdicţii
materia principală a domeniului dreptului internaţional privat. Conflictul de legi se soluţionează cu
ajutorul normelor conflictuale, iar conflictul de jurisdicţii cu ajutorul normelor materiale de aplicare
imediată.
Normele de drept internaţional privat au drept scop să indice, cu privire la un raport juridic cu
element de extraneitate, care dintre legile în prezenţă pot să se aplice, fie în momentul naşterii raportului

139
Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.32. Făcând această consideraţie autorul arată că în domeniul dreptului internaţional privat
sunt incluse normele pentru determinarea legii aplicabile (normele conflictuale); normele de procedură privind competenţa
jurisdicţională, procedura propriu-zisă şi cele privind efectele hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine (norme de aplicare
imediată); normele privind condiţia juridică a străinului; normele privind regimul juridic al cetăţeniei române, dar numai în
măsura în care sunt privite prin prisma drepturilor şi obligaţiilor străinilor; normele privind regimul persoanelor fizice sau
persoanelor juridice în raporturile de drept internaţional privat. În concluzie se susţine că prin prisma domeniului său de
reglementare juridică dreptul internaţional privat reprezintă totalitatea normelor juridice (conflictuale şi materiale) care
reglementează: conflictul de legi; procedura în litigiile de drept internaţional privat; condiţia juridică a străinului în România,
inclusiv aspectele legate de dobândirea, pierderea, retragerea cetăţeniei române etc. privite prin prisma drepturilor şi obligaţiilor
străinilor în această materie; aspectele de drept internaţional privat privind regimul persoanelor fizice şi juridice române în
raporturile cu element de extraneitate. Faptul că în domeniul dreptului internaţional privat intră şi instituţii conţinând norme
juridice de drept material, nu schimbă natura preponderent conflictuală a acestei ramuri de drept, în cadrul căreia normele
conflictuale rămân principalul element de conţinut. A se vedea Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit, pp.32-35.
6
juridic, fie în momentul soluţionării litigiului de către instanţă, fie în orice alt moment al existenţei
raportului juridic internaţional.
De cele mai multe ori normele de drept internaţional privat nu au rolul de a soluţiona pe fond
raportul juridic, ci doar în mod indirect, desemnând dintre legile în prezenţă, care este competentă să
cârmuiască raportul juridic şi astfel să dea o soluţie conflictului de legi. În dreptul internaţional privat
problema principală este de a localiza raportul juridic cu element de extraneitate în sfera de reglementare
a unui sistem de drept. Această operaţie se deosebeşte în mod esenţial de cea din dreptul intern, când, cu
prilejul reglementării juridice, legiuitorul, în anumite condiţii avute în vedere stabileşte o conduită de
urmat de către subiectele de drept, sub o anumită sancţiune ce va interveni în cazul nerespectării ei.
După cum în dreptul intern nici un legiuitor naţional nu îşi poate extinde puterea de reglementare
în afara sferei proprii autorităţi, opunându-se suveranitatea celorlalte state, tot astfel şi în reglementarea
raportului juridic cu element de extraneitate el nu va putea interveni decât de aceeaşi manieră. El nu poate
să reglementeze decât ceea ce îi cade sub autoritate, lăsând implicit legiuitorului altui stat puterea de a
reglementa situaţiile juridice ce se localizează în principal în sfera acestuia de autoritate.
În raporturile de drept internaţional privat orice legiuitor naţional nu poate interveni decât cu
norme de localizare, de plasare a situaţiei juridice sub incidenţa sa sau a altui legiuitor naţional. Prin astfel
de norme juridice nu se va reglementa niciodată în mod direct conduita subiectelor de drept, ci numai se
va atribui competenţa de soluţionare unuia sau altuia dintre sistemele de drept. Normele de drept
internaţional privat, cu ajutorul cărora se soluţionează conflictele de legi se numesc norme conflictuale.
Ele se particularizează prin elemente de structură specifice şi trăsături ce le deosebesc de normele
substanţiale.
Structura normei conflictuale
În dreptul intern orice normă, în accepţiunea de regulă de conduită generală, impersonală şi
obligatorie, are o structură logico-juridică dată de ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Prin ipoteză avem în
vedere acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora
se aplică dispoziţiile normei, precum şi categoria subiectelor la care se referă. Prin dispoziţie avem în
vedere acea parte a normei care prevede conduita ce trebuie urmată în ipoteza dată, adică drepturile
subiective şi obligaţiile corelative ale persoanelor vizate de norma juridică respectivă. Prin sancţiune
avem în vedere acea parte a normei în care se indică urmările sau consecinţele nerespectării dispoziţiei, în
ipoteza dată140.
În dreptul internaţional privat soluţiile conflictualiste, în măsura în care sunt date de norme
juridice nu pot avea această structură logico-juridică întrucât ele nu pot să dispună în mod direct o
conduită de urmat şi să prevadă o sancţiune în cazul nerespectării conduitei prescrisă. Ca atare, normele
prin care se soluţionează situaţiile conflictualiste nu pot decât să aleagă dintre sistemele de drept aflate în
conflict pe cel care are interesul cel mai mare de reglementare juridică, făcând astfel trimitere la normele
de drept intern din acest sistem juridic. Acestea sunt cele care prevăd conduita şi sancţiunea
corespunzătoare.
Ceea ce pot avea normele conflictualiste ca şi structură este partea logico-juridică prin care se
arată situaţia avută în vedere. Ea corespunde elementului de structură ipoteză din dreptul intern, fără a se
suprapune, întrucât în norma conflictuală sunt avute în vedere mai multe elemente caracteristice pentru
situaţia juridică de rezolvat: obiectul raportului juridic, părţile acestuia, natura drepturilor şi obligaţiilor ce
caracterizează raportul juridic cu element de extraneitate ş.a.
Toate aceste aspecte sunt avute în vedere sub forma elementului de structură numit conţinut, în
timp ce trimiterea la un anumit sistem de drept, localizarea situaţiei juridice în sfera de reglementare a
unui sistem juridic se face printr-un alt element de structură numit punct de legătură sau legătură. Ca atare
structura specifică a normei conflictuale este dată de conţinut şi legătură.
Conţinutul este acea parte a normei conflictuale care arată raporturile de drept la care se referă
norma juridică. Conţinutul este întotdeauna dat de o problemă de drept, întâlnită ca atare în sistemele
naţionale.
Conţinutul normei conflictuale poate consta în următoarele: starea civilă şi capacitatea juridică a
persoanei fizice, forma exterioară a actului, condiţiile de fond şi efectele actului juridic, delictul civil,
regimul bunurilor şi drepturilor reale etc. Aşadar, conţinutul reprezintă domeniul ce urmează a fi
reglementat de normele substanţiale conţinute într-o anumită lege, în sensul de sistem intern de drept.

140
Cu privire la înţelesul noţiunii de normă juridică şi structura acesteia, a se vedea Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici, Teoria
generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1977, pp.206-221 şi Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Oltenia,
Craiova, 1994, pp. 143-155.
7
 După conţinutul lor, normele conflictuale se pot clasifica în norme referitoare la persoane, la
proprietate, la contracte, la moştenire, la familie, la delicte civile etc.
Raportul juridic cu element de extraneitate pentru a fi soluţionat trebuie să fie localizat în spaţiul
juridic al unei autorităţi legislative. Pentru a se realiza localizarea norma conflictuală trebuie să folosească
un criteriu cu care să delimiteze câmpul de aplicare în spaţiu a legii proprii de cel al legilor străine şi să
arate care va fi legea ce va cârmui raportul juridic în materia respectivă. Acest criteriu este punctul de
legătură sau legătura normei conflictuale.
Legătura normei conflictuale este acea parte a normei care indică legea competentă a cârmui
raportul juridic. Indicarea se poate realiza fie într-o formă directă, fie într-o formă generală, indirectă.
Indicarea directă se realizează prin precizarea legii unei anumite ţări ca fiind competentă să se
aplice raportului juridic. În situaţia în care indicarea este directă normele conflictuale se numesc
unilaterale pentru că fac trimitere la un singur sistem de drept, de regulă la cel al forului. Spre exemplu în
Codul civil, în art.2 alin.2 se arată: „legile relative la starea civilă şi capacitatea persoanelor urmăresc pe
români, chiar dacă ei îşi au reşedinţa în străinătate”. Observăm că norma conflictuală se preocupă numai
de domeniul de acţiune al legii române, ceea ce de altfel găsim şi în următorul exemplu: „numai imobilele
aflătoare în cuprinsul teritoriului României sunt supuse legilor române, chiar când ele se posedă de
străini” (art.2 alin.1 C.civ.). Determinând doar câmpul de aplicare a legii proprii, normele unilaterale se
mai numesc şi incomplete. Practica a dus corectivul interpretării lor în sens bilateral, în lumina regulilor
generale de drept internaţional privat.
Normele unilaterale sunt din ce în ce mai rare în legislaţiile moderne. Spre exemplu, regulile lex
patriae şi lex rei sitae au fost instituite în Codul civil prin norme unilaterale, în timp ce aceleaşi materii,
Legea nr.105/1992 a reglementat situaţiile conflictualiste prin norme bilaterale. Cât priveşte starea şi
capacitatea persoanei în art.11 se arată: „Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt
cârmuite de legea sa naţională”, iar cu privire la regimul bunurilor în art.49 se dispune: „posesia, dreptul
de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale sunt cârmuite de
legea locului unde acestea se află sau sunt situate, afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede
altfel”. Normele bilaterale enunţate fac aplicarea principiillor lex patriae şi lex rei sitae, ce au caracter de
tradiţie în sistemul nostru de drept.
Observăm că legiuitorul naţional, pentru a acoperi atât situaţiile generale, cât şi cele particulare
recurge la îmbinarea sistemului unilateral cu cel bilateral conflictualist. Spre exemplu, în materia
statutului personal regula lex patriae este instituită printr-o normă conflictuală bilaterală, în timp ce
pentru situaţii speciale, cum este cea a legii aplicabile românului cu multiplă cetăţenie, legiuitorul român
intervine în reglementarea juridică cu o normă conflictuală unilaterală, în art.12 alin.2 arătând: „Legea
naţională a cetăţeanului care, potrivit legii străine este considerat că are o altă cetăţenie, este legea
română”.
Reglementarea raporturilor juridice cu element de extraneitate prin norme conflictuale unilaterale
a fost o metodă specifică secolului al XIX-lea, pe care o mai întâlnim şi în prezent, ori de câte ori ea poate
să satisfacă într-o măsură mai mare interesele de reglementare juridică141.
Normele conflictuale unilaterale au fost interpretate în sens bilateral în toate sistemele de drept.
Spre exemplu, norma întâlnită în art.2 alin.1 din Codul civil român cu privire la bunuri o întâlnim şi în
art.3 alin.2 din Codul civil francez în formularea: „imobilele chiar şi acelea posedate de străini sunt
guvernate de legea franceză”, în ambele sisteme de drept ea fundamentând regula lex rei sitae şi fiind

141
În secolul al XIX-lea în sistemul de drept german, ca de altfel şi în cel francez, atât cu prilejul elaborării normelor conflictuale
conţinute în codurile civile, cât şi doctrina consacrată în perioada respectivă vădesc interesul de soluţionare a conflictului de legi
prin norme conflictuale unilaterale. Fundamentul acestei soluţii este dat de respectul reciproc al suveranităţilor statale. În
momentul reglementării juridice, în situaţia în care legiuitorul naţional intervine prin norme bilaterale înseamnă că impune
implicit soluţii şi altui sistem de drept. Spre exemplu, dacă legea română arată că starea civilă şi capacitatea juridică a persoanei
fizice este dată de legea sa naţională, înseamnă că atât pentru cetăţeanul român, cât şi pentru cel francez, german sau danez va fi
dată tot de legea cetăţeniei persoanei. Numai că sistemul de drept german şi danez nu primesc această soluţie, considerând că
legea personală este dată de domiciliul persoanei fizice şi nu de cetăţenia acesteia. Văzându-se aceste situaţii juridice în secolul al
XIX-lea s-a considerat că, pentru a nu se aduce atingere suveranităţii statelor este de preferat ca legiuitorul naţional să
reglementeze situaţiile conflictuale prin norme unilaterale, adică preocupându-se numai de ceea ce cade în puterea sa de
reglementare pentru că în măsura în care instituie norme conflictuale bilaterale, implicit aplică propriul sistem conflictualist şi
altor sisteme de drept, ceea ce nu poate fi admis pentru că se opune suveranităţii. A doua jumătate a secolului XX a calificat
conflictul de legi drept un conflict de interese. În consonanţă cu această calificare s-a arătat că reglementarea prin norme
unilaterale primeşte o accepţiune nouă „prin astfel de norme, fiecare stat fixează cel puţin în mod implicit câmpul de aplicare
internaţională a legilor pe care le editează, în funcţie de întinderea acţiunii acestora, iar urmare voinţei astfel exprimată se va
stabili şi câmpul de aplicare a legilor. Acest mod de reglementare presupune adaptarea sistemelor de drept între ele, ceea ce ar
permite continuitatea şi uniformitatea vieţii juridice a indivizilor, într-o manieră mult mai sigură decât cea dată de regulile
multilaterale”, Bernard Audit, op.cit., p.90.
8
interpretată în sens bilateral, imobilelor aflate pe teritoriul altui stat aplicându-li-se de asemenea legea
locală.
Aceeaşi interpretare s-a dat şi în alte materii juridice. Avem în vedere spre exemplu art.2 alin.2
din Codul civil român „legile relative la starea civilă şi la capacitatea persoanelor urmăresc pe român,
chiar când ei îşi au reşedinţa în străinătate” şi art.3 alin.3 din Codul civil francez “legile privind starea şi
capacitatea persoanei îi urmăresc pe francezi chiar dacă îşi au reşedinţa în ţară străină” 142. În ambele
sisteme de drept, ca de fapt şi în cel italian sau spaniol, regula lex patriae a fost instituită în secolul al
XIX-lea prin norme unilaterale pentru a fi evidentă breşa făcută în sistemul teritorialist lex domicilii de
determinare a legii personale. În toate sistemele de drept care au reglementat prin norme unilaterale
regula lex patriae, jurisprudenţa şi doctrina i-au dat o interpretare bilaterală, ea devenind soluţia de
principiu aplicată atât cu privire la naţionali, cât şi cu privire la străini143.
Un alt exemplu de normă unilaterală interpretată în sens bilateral este cel al art.885 din Codul
civil român 1864 în materia formei testamentelor: „românul ce s-ar afla în ţară străină va putea face
testamentul său, sau în forma olografă, sau în forma autentică întrebuinţată în locul unde se face
testamentul”. Chiar dacă legea română are în vedere numai situaţia naţionalului, trimiţând la legea proprie
în cazul testamentului olograf, şi la cea locală în cazul testamentului autentic, sistemul de drept român a
aplicat, încă de la adoptarea Codului civil 1864 o interpretare bilaterală a regulii înscrise în art.885144.
Indicarea generală se realizează cu ajutorul unei formule generale sau de fixare, prin care se poate
determina legea competentă. Norma conflictuală nu indică legea unui anumit stat, ci prin această formulă
de fixare se arată limitele aplicării legii proprii şi legii străine. Spre exemplu, în norma conflictuală:
„Posesia, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanții reale,
sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau se află, afară numai dacă prin dispoziții
speciale se prevede altfel” (art. 2.613 NCC) avem o indicare generală a legii în materia bunurilor şi
drepturilor reale în raport de locul situării bunurilor. Acesta este punctul de legătură, sau legătura normei

142
A se vedea în acest sens Cod civil, Ed. Dalloz, Paris, Ediţia 1990-1991, p.7.
143
Regula lex patriae îşi găseşte sorgintea în opera juridică şi filozofico-politică consacrată în Italia secolului al XIX-lea. În
această perioadă istoria poporului italian este strâns legată de lupta pentru afirmarea identităţii naţionale, Revoluţia de la 1848,
eliberarea de sub dominaţia austriacă şi făurirea unităţii statale. Unul dintre instrumentele juridice care a servit la realizarea
acestor scopuri politice şi sociale a fost teoria profesorului Mancini (1817-1888). El a fundamentat doctrina personalităţii legilor,
expusă în lucrarea „Della nazionalita come fundamento del diritto delle genti” (Despre naţionalitate ca bază a dreptului
internaţional). Mancini arată că legile sunt personale şi nu teritoriale, întrucât ele au fost elaborate pentru oameni, în consideraţia
şi folosul lor şi de aceea legile trebuie să cârmuiască persoanele oriunde s-ar găsi. În lucrarea amintită a mai arătat că statul
trebuie să fie o comunitate de indivizi uniţi prin rasă, limbă, religie, tradiţii istorice şi nu o putere despotică care nu corespunde
naţionalităţii indivizilor. Tot aşa legile nu pot fi produsul arbitrar al unei suveranităţi teritoriale, ci ele trebuie făcute pentru
oameni şi ca să le servească oamenilor. Principiul personalităţii legilor, fundamentat de Mancini cunoaşte trei excepţii: - legea
străină nu se aplică ori de câte ori contravine ordinii publice; - regula locus regit actum în sensul că forma exterioară a actelor
juridice este cârmuită de legea locului încheierii lor şi nu de legea personală; - principiul autonomiei de voinţă conform căruia în
materie contractuală părţile puteau deroga la legea personală. Teoria lui Mancini a făcut ca în materie de persoane (stare şi
capacitate, raporturi de familie) şi succesiuni mobiliare să se aplice principiul personalităţii legilor. Doctrina Mancini a fost
îmbrăţişată de jurisprudenţa franceză, dar şi de Codul civil italian de la 1866 şi codul civil spaniol de la 1889. Fundamentele
teoriei italiene le regăsim şi în dreptul internaţional privat român.
144
André Weiss realizând o prezentare istorică, cât şi de conţinut a reglementărilor conflictualiste din secolul al XIII-lea şi până
în zilele sale, cu referiri la aproape toate legislaţiile contemporane, inclusiv sistemul român de drept (pp.230, 233), despre care,
cu referiri la reglementarea din codul civil, soluţiile Curţii de Casaţie şi doctrina naţională arată: „este general admis că străinul se
bucură pe teritoriul român de legea privind starea şi capacitatea care sunt în vigoare în ţara sa, în măsura în care acestea nu vin în
contradicţie cu morala şi ordinea publică. Astfel legile privind căsătoria, paternitatea, filiaţia, puterea părintească şi maritală sunt
legi personale ce urmăresc resortisanţii pe teritoriul statului” (pp.230-231). Continuând analiza statutului personal, autorul arată
că nu se recunoaşte statutul de sclav întrucât legea română interzice sclavia şi ea invocă ordinea publică împotriva unei astfel de
legi (cu privire la această situaţie se dă de exemplu soluţia pronunţată de Tribunalul de la Constanţa, la 12 februarie 1905,
împotriva legii musulmane, aplicabilă musulmanilor în raporturile de familie, dar în limitele ordinii publice române). Cât priveşte
regula locus regit actum, instituită de art.2 parte finală cod civil, ea are caracterul de principiu general şi primeşte mai multe
aplicaţii în materii speciale cum sunt: art.34 cod civil în materia actelor de stare civilă; art.152 cod civil în privinţa căsătoriei;
art.855 cod civil în privinţa testamentului olograf şi autentic, art.1773 în privinţa ipotecilor constituite de străini cu privire la
bunuri situate în România; art.1789 cod civil cu privire la reducţiunea inscripţiilor ipotecare asupra bunurilor situate în România.
Autorul redă conţinutul integral al acestor dispoziţii legale, însoţindu-l de scurte comentarii. Cât priveşte fondul şi efectele
contractelor, jurisprudenţa a statuat că ele se supun legii locului unde s-au petrecut, citându-se astfel un articol din Revista de
drept internaţional din 1894. André Weiss face acest studiu în cadrul sistemelor de drept pe care le apreciază că recunosc implicit
sau explicit autoritatea legilor personale, categorie din care fac parte (excluzând dreptul francez pe care l-a studiat distinct)
sistemele naţionale din Belgia, Italia, Luxemburg, Mexic, Monaco, Portugalia, România, Rusia, Spania, şi Ţările de Jos. Această
categorie o opune grupului de state ce rămân fidele soluţiilor teritorialiste în care include sistemul german, austriac, grec,
japonez, elveţian, sârb şi suedez. A se vedea André Weiss, Traité théorique et pratique de droit international privé, Tome III, ed.a
II-a, Larose, Paris,1912, pp.230-233.

9
conflictuale, care va atrage fie competenţa legii proprii, fie cea a legii străine, în funcţie de locul unde se
află bunul.
Întrucât prin formula de fixare, se determină atât cazurile în care legea locală, cât şi cea străină
sunt competente, norma conflictuală are o acţiune dublă şi un caracter bilateral. Majoritatea normelor
conflictuale sunt bilaterale, legislaţiile moderne conţinând astfel de norme. Întrucât prin intermediul
formulei de fixare norma conflictului are în vedere toate situaţiile posibile, norma bilaterală se mai
numeşte şi completă.
Dacă raportul juridic cu element de extraneitate duce şi la aplicarea unei legi străine, nu numai la
aplicarea legii proprii, este firesc ca legiuitorul să arate prin normele sale conflictuale care sunt limitele
aplicării legii proprii şi implicit situaţiile în care legea străină este competentă, având un interes mai mare
în reglementarea raportului juridic, sau a unui anumit aspect al său. Normele bilaterale asigură funcţia
soluţiilor conflictuale de a realiza o atribuire a competenţei legislative faţă de sistemele de drept aflate în
conflict, ţinându-se cont în acelaşi timp de interesul acestora de a reglementa situaţiile deduse judecăţii.
Normele conflictuale bilaterale asigură caracterul neutru al regulii de conflict, ceea ce pune pe
picior de egalitate sistemele de drept. Studii de drept comparat demonstrează faptul că în prezent
diferitele sisteme de drept sunt preocupate de a acoperi în mod corespunzător situaţiile conflictualiste
astfel încât regulile conflictuale bilaterale îmbracă de multe ori forma unor soluţii alternative, cumulative
sau de ierarhizare. Spre exemplu, în Noul Cod Civil cu privire la forma exterioară a actului juridic avem
atât o soluţie alternativă, cât şi de ierarhizare privind legea aplicabilă. Art. 2.639 dispune: „(1) Condițiile
de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul. (2) Actul se consideră totuși
valabil din punctul de vedere al formei, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de una dintre legile
următoare: a) legea locului unde a fost întocmit; b) legea cetățeniei sau legea reședinței obișnuite a
persoanei care l-a consimțit; c) legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care
examinează validitatea actului juridic. (3) În cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului
juridic impune, sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nicio altă lege dintre cele menționate la
alin. (2) nu poate să înlăture această cerință, indiferent de locul întocmirii actului”.
Din conținutul textului normativ observăm că Art. 2.639 alin.1 NCC instituie regula conform
căreia „condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul”. Pentru a
acoperi şi restul situaţiilor ce pot să apară cu privire la diferite acte juridice, cât şi pentru a salva
validitatea şi a uşura desemnarea legii aplicabile cu privire la forma exterioară a actului, în alin.2 al
aceluiaşi articol al legii se precizează: „actul se consideră totuşi valabil încheiat din punct de vedere al
formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una dintre legile următoare: a)legea locului unde a fost
întocmit; b) legea cetățeniei sau legea reședinței obișnuite a persoanei care l-a consimțit; c)legea
aplicabilă potrivit dreptului internaţional al autorităţii care examinează validitatea actului juridic”. În al
treilea rând, prin alin.3: „În cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune,
sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nicio altă lege dintre cele menționate la alin. (2) nu
poate să înlăture această cerință, indiferent de locul întocmirii actului”, legiuitorul a instituit o excepție cu
caracter general în privința actelor solemne, cea ce face ca această excepție să fie cercetată cu prioritate în
raport de dispozițiile art.2.639 NCC în ansamblul lor, în sensul că dacă pentru validitatea actului este
cerută o anumită formă se va aplica în mod obligatoriu legea de la locul întocmirii lui (conform alin.3), în
restul situațiilor părțile putând să își aleagă legea aplicabilă (conform alin.1), iar dacă aceasta nu a fost
aleasă întervin localizările legale date de alin. 2 ale Art. 2.639 NCC.
Observăm că localizarea raportului juridic cu privire la forma exterioară a actului este multiplă şi
are un caracter de ierarhizare cu privire la raportul dintre soluţia de principiu şi cele prevăzute în
subsidiar, în alin.2 al textului de lege, în timp ce pentru localizarea din teza subsidiară se foloseşte o
formulă alternativă, locul întocmirii actului, legea personală şi legea forului fiind criterii echivalente.
Această ierarhizare se aplică doar în situația în care forma exterioară a actului juridic nu este cerută ad
validitatem, sub sancțiunea nulității, întrucât în această situație se aplică cu prioritate dispozițiile alin. 3,
cu înlăturarea soluțiilor conflictuale conținute în primele două alineate ale Art. 2.639 NCC.
Ca tehnică juridică observăm folosirea unor norme bilaterale, cu formulă de fixare. Cât priveşte
caracterul soluţiei conflictualiste, tocmai formula alternativă din teza subsidiară şi fixarea ca primă soluţie
cea dată de legea aleasă de părţi să guverneze condiţiile de fond şi efectele actului juridic, susţin afirmaţia
că legiuitorul român a pus în lumină caracterul dispozitiv al regulii locus regit actum, soluţie împărtăşită
de toate sistemele de drept şi de convenţiile internaţionale încheiate în ultimele decenii. Cât privește teza
terță, ea susține și în prezent, în concurs cu lex voluntatis, caracterul imperativ al soluției locus regit
actum pentru forma exterioară a actului cerută imperativ, ad validitatem a fi cea de la locul încheierii lui,
căci oricăror solemnități îndeplinite de o autoritate li se aplică regula auctor regit actum, legea autorității
chemată să încheie actul juridic.
10
 Convenţia de la Haga din octombrie 1961 cu privire la dispoziţiile testamentare145 arată că un
testament este valabil încheiat dacă s-a respectat: legea locului de redactare, legea naţională sau a
domiciliului ori reşedinţei testatorului, acestea fiind fie cele din momentul redactării, fie din momentul
decesului. Norma bilaterală conţine o localizare alternativă, ce dă un caracter dispozitiv soluţiei
conflictualiste valabilă, de principiu, în ipoteza testamentului olograf. În ambele exemple de norme
conflictuale alternative ne aflăm în materii de drept în care libertatea de voinţă trebuie să primească cea
mai largă consacrare, fapt urmărit de legiuitor atât în planul reglementării interne, cât şi al soluţiilor
conflictualiste.
În raporturile de familie în toate sistemele de drept întâlnim soluţii de ierarhizare privind legea
aplicabilă. Spre exemplu, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale
comune, iar în lipsă legii domiciliului comun. Aceeaşi soluţie o întâlnim cu privire la divorţ şi convenţii
matrimoniale146.
Uneori regulile de conflict pot să prevadă o legătură bilaterală cumulativă, în sensul că pentru
valabila naştere a raportului juridic se cer îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute în cel puţin două
sisteme de drept. Astfel Convenţia de la Haga din 2 octombrie 1973 cu privire la raporturile de căsătorie
prevede în art.7 că „o căsătorie poligamă va fi recunoscută (ca atare se consideră valabil încheiată) dacă
ea este posibilă conform legii personale a tuturor persoanelor interesate” 147. Având în vedere că existenţa
unei a doua căsătorii este în majoritatea sistemelor de drept un impediment la încheierea sa, pentru a se
considera valabil încheiată, căsătoria poligamă trebuie prevăzută în sistemele de drept ale viitorilor soţi.
Altfel, efectele sale nu sunt recunoscute, iar în sistemul de drept în care nu cunoaşte căsătoria poligamă se
poate invoca ordinea publică în dreptul internaţional privat.
În sistemul nostru de drept găsim situaţii de legătură bilaterală cumulativă. Spre exemplu, Art.
5.288 alin.2. NCC arată că: „Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea condițiilor de
formă poate fi admisă în România numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută și în legea română”.
Reglementarea a fost cunoscută și în precedent, prin Legea nr.105/1992, art.24 alin.2, cu textul: „nulitatea
unei căsătorii încheiată în străinătate cu încălcarea condiţiilor de formă poate fi admisă în România numai
dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută în legea română”.
Prin normele conflictuale bilaterale competenţa legii străine nu este impusă, ci doar conferită.
Dacă dreptul străin refuză competenţa ce i se oferă şi prin normele conflictuale proprii desemnează
competentă legea altui stat vom avea o retrimitere în dreptul internaţional, procedeu tehnico-juridic
specific acestei ramuri de drept, des întâlnit şi aplicat. Indicarea legii competente de către norma
conflictuală se realizează în temeiul legăturii care există între un raport juridic şi un sistem de drept.
Elementul prin care se stabileşte legătura dintre raportul juridic şi o lege se numeşte punct de legătură sau
element de legătură.
Cele mai importante puncte de legătură reţinute de diferitele sisteme de drept, inclusiv de dreptul
românesc sunt: cetăţenia, domiciliul, reședința obișnuită a persoanei fizice (legătură de drept european
întâlnită atât în actele adoptate la nivelul instituțiilor Uniunii Europene, cât și în legislația internă a
statelor membre, cum este cazul reglementării române actuale prin Noul Cod Civil), locul încheierii
actului juridic, locul producerii delictului civil (locul producerii faptei şi locul apariţiei prejudiciului),
locul situării bunului, locul executării contractului, a obligaţiei, sediul persoanei juridice, locul de
înmatriculare a acesteia, pavilionul navei sau aeronavei, voinţa părţilor, autoritatea competentă, domiciliul
comun al soţilor, reședința obișnuită comună a soților, locul judecării litigiului.
Punctele de legătură enumerate pot fi grupate în categorii mari cum sunt: cetăţenia, teritoriul,
voinţa părţilor, pavilionul ş.a., acestea întâlnindu-le în următoarele materii:
- cetăţenia – în materia stării civile şi a capacităţii persoanei fizice; în materia raporturilor de
familie; în materia succesiunilor mobiliare; a regimului bunurilor aflate asupra călătorilor în cazul

145
A se vedea art.1 din Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 cu privire la conflictele de legi în materia formei dispoziţiilor
testamentare.
146
Legea nr.105/1992 în art.20 arată: „Relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în
cazul în care au cetăţenii deosebite sunt supuse legii domiciliului comun(1). Legea naţională comună sau legea domiciliului
comun al soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau
domiciliul(2). În lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, relaţiile personale sau patrimoniale dintre soţi sunt supuse
legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături(3).” Cât
priveşte legea aplicabilă convenţiei matrimoniale, în art.21 se arată: „Condiţiile de fond cerute pentru încheierea convenţiei
matrimoniale sunt cele stabilite de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi(1). Regimul şi efectele convenţiei matrimoniale
sunt cârmuite de legea aleasă prin acord de către viitorii soţi, iar în lipsă de legea prevăzută de art.20 (2). Aceeaşi lege stabileşte
dacă este posibilă modificarea sau înlocuirea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei(3)”. Cât priveşte legea aplicabilă
divorţului în art.22 se arată: „Divorţul este cârmuit de legea aplicabilă potrivit art.20”.
147
Cu privire la particularităţile legăturii bilaterale cumulative a se vedea: Bernard Audit, op.cit, pp. 86-87.
11
călătoriilor cu nave şi aeronave; pentru determinarea legii personale a persoanei juridice când se are în
vedere cetăţenia asociaţilor sau a celor în favoarea cărora se desfăşoară activitatea; în materia formei
testamentelor (testamentul olograf) şi actelor unilaterale (recunoaştere de filiaţie ş.a.); în materia formei
de abilitare cerută pentru valabila încheiere a actelor, pentru persoanele lipsite sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă;
- teritoriul este un alt mare punct de legătură ce se poate prezenta sub mai multe aspecte: -
domiciliul – în materia stării civile şi a capacităţii persoanei fizice; în materia raporturilor de familie; în
materia succesiunilor mobiliare; a regimului bunurilor aflate asupra călătorilor (în cazul călătoriilor cu
nave şi aeronave) pentru acele sisteme de drept care determină legea personală în funcţie de domiciliul
persoanei fizice şi nu de cetăţenia acesteia; în materia drepturilor creditorului asupra patrimoniului
debitorului, în materia publicităţii privind persoanele ş.a.; reședința oboșnuită a persoanei fizice în
aceleași materii;
- sediul persoanei juridice – în materia statutului personal al persoanelor juridice;
- locul de înregistrare, de înmatriculare a persoanei juridice în materia statului personal al acesteia;
- locul situării bunului – în materii cum sunt: regimul bunurilor şi drepturilor reale, al posesiei şi
garanţiilor reale; forma exterioară a actelor încheiate cu privire la bunuri imobile; regimul succesiunilor
imobiliare; forma de publicitate cu privire la bunuri; uneori condiţii de fond şi efecte ale actului juridic
încheiat cu privire la bunuri, uneori în materia statutului personal al persoanei juridice (când se are în
vedere locul situării principalelor imobile de care este legată desfăşurarea activităţii);
- locul încheierii actului juridic – în privinţa formei exterioare a actului juridic, cât şi în privinţa
condiţiilor de fond şi efectelor acestuia;
- locul executării contractului – în privinţa condiţiilor de fond şi a efectelor contractelor şi ale
altor acte juridice;
- locul producerii delictului – în materia faptelor juridice, în principal a delictelor ca fapte ilicite,
cu precizarea că delictul fiind o noţiune complexă, structural compus din faptă şi prejudiciu, în dreptul
internaţional privat se distinge de foarte multe ori între două puncte de legătură: locul producerii faptei
(lex loci delicti commissi) şi locul apariţiei prejudiciului (lex loci laesionis);
- locul judecării litigiului – de regulă în materie contractuală şi delictuală, când se aplică soluţia
lex fori.
- pavilionul reprezintă un punct de legătură specific navelor şi aeronavelor, întâlnit în următoarele
materii: regimul navelor şi aeronavelor privite atât ca persoane juridice cât şi ca bunuri; regimul bunurilor
aflate la bordul navelor şi aeronavelor, strâns legate de acestea; regimul creanţelor legate de nave şi
aeronave; forma exterioară a actelor încheiate la bordul navelor şi aeronavelor; legea aplicabilă faptelor
juridice petrecute în acest spaţiu, fără afectarea mediului exterior dacă navele se află în marea teritorială
sau în orice situaţie când navele şi aeronavele se află în spaţiul liber (marea liberă şi spaţiul aerian de
deasupra mării libere);
- voinţa părţilor reprezintă principalul punct de legătură în materie contractuală, atât în privinţa
condiţiilor de fond şi a efectelor, cât şi a formei exterioare a actului;
- puncte de legătură particulare anumitor materii cum sunt:
- domiciliul comun /reședința comună obișnuită a soților – în materia raporturilor de familie;
- autoritatea competentă – în materia formei actului;
- moneda de plată, limba de redactare şi prestaţia caracteristică (predarea bunului, predarea
folosinţei, aducerea la îndeplinire a unui serviciu) – în materia contractelor.
Observăm că majoritatea punctelor de legătură îmbracă o formă teritorială, mai puţine fiind cele
legate de persoană, fie sub aspectul personalităţii sale, fie al voinţei sale juridice.
Mai trebuie precizat că fiecare sistem de drept, într-o materie dată, face de principiu aplicarea
unui punct de legătură, un al doilea sau al treilea punct de legătură folosindu-l pentru rezolvarea unor
cazuri particulare. Spre exemplu, în majoritatea sistemelor de drept, în materie de stare şi capacitate
întâlnim două puncte de legătură, cu fundamente total opuse, dar care nu se exclud în mod absolut,
cetăţenia şi domiciliul coexistând în multe sisteme de drept. În condițiile integrării europene, reședința
obișnuită a persoanei fizice a luat locul domiciliului ca punct de legătură specific liberei circulații a
personelor și libertății de stabilire în spațiul Uniunii Europene. Legislaţiile moderne, pentru a acoperi
toate situaţiile juridice ce se pot ivi la un moment dat, de regulă fac aplicarea unui punct de legătură ca
principiu în materia respectivă, iar pe celălalt îl aplică în subsidiar, în soluţionarea unor situaţii speciale.
Spre exemplu, în reglementarea actuală dată de NCC, cu privire la legea cetățeniei persoanei
fizice, legea sa națională, Art. 2.568 alin.1 dispune: „Legea națională este legea statului a cărui cetățenie o
are persoana fizică (...), subsidiar, la alin.2, în cazul multiplei cetățenii, făcând aplicarea unui punct de
legătură specific dreptului european, reședința obișnuită a persoanei fizice, în termenii: „Dacă persoana
12
are mai multe cetățenii, se aplică legea aceluia dintre state a cărui cetățenie o are și de care este cel mai
strâns legată, în special prin reședința sa obișnuită”.
Mai mult decât atât, prin dispozițiile Art. 2.568 alin.3 NCC: „În cazul persoanei care nu are nicio
cetățenie, trimiterea la legea națională este înțeleasă ca fiind făcută la legea statului unde are reședința
obișnuită”, observăm că punctul de legătură secundar de drept european devine acum unicul avut în
vedere la determinarea legii naționale a persoanei fizice, înlocuind folosirea domiciliului ca punct de
legătură specific acestei ipoteze de regelementare, așa cum aveam în trecut și în sistemul romând de
drept, de altfel, ca soluție de principiu de determinare a legii personale a apatridului (persoana lipsită de
cetățenie), în toate sistemele interne de drept.
Dacă ne referim la reglementarea dată raporturilor de drept internaţional privat prin Legea
nr.105/1992, în articolul 11, în aplicarea principiului lex patriae, printr-o normă bilaterală se prevedea că
„Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională” În
articolul 12 din lege se precizează ce se înţelege prin lege naţională, făcându-se în principal aplicarea
cetăţeniei ca punct de legătură în toate situaţiile privitoare la români, dar şi a domiciliului ca punct de
legătură pentru situaţiile privitoare la apatrizi sau străini. „Legea naţională a cetăţeanului român care,
potrivit legii străine, este considerat că are o altă cetăţenie, este legea română” (art.12 al.2) „legea
naţională a străinului care are mai multe cetăţenii este legea domiciliului său” (art.12 al.3) „Dacă o
persoană nu are nici o cetăţenie, se aplică legea domiciliului său, în lipsă legea reşedinţei” (art.12 al.4).
După aplicarea normei conflictuale şi desemnarea cu ajutorul legăturii ce o conţine a legii
competente, norma de drept internaţional privat îşi încetează rolul, conflictul de legi a fost soluţionat,
instanţa urmând să aplice normele substanţiale ale acelui sistem de drept pe care normele conflictuale ale
forului l-au desemnat competent.
Normele substanţiale, materiale ale fiecărui sistem de drept desemnat competent a se aplica
raportului juridic vor arăta în concret drepturile şi obligaţiile părţilor, acţiunile pe care le au la îndemână
etc. Aplicarea normelor substanţiale este o problemă de drept intern a forului.
Caracterele normelor conflictuale
Structura specifică determină şi trăsăturile normelor conflictuale, sub acest aspect ele deosebindu-
se în mod evident de normele din dreptul intern. Ele se particularizează prin aceea că nu cârmuiesc
propriu-zis un raport juridic, în sensul de a arăta drepturile şi obligaţiile părţilor, ci numai desemnează
legea competentă a se aplica raportului juridic cu element de extraneitate, soluţionând astfel conflictul de
legi. În acest sens norma conflictuală are un caracter indirect, prejudicial, întrucât soluţionează o
problemă cu caracter prealabil fondului litigiului, determinarea dreptului intern aplicabil raportului
juridic.
Cu privire la sfera lor de aplicare, normele conflictuale se deosebesc de normele substanţiale prin
aceea că, în timp ce secundele se preocupă de reglementarea directă a raporturilor juridice, fără să ia în
considerare existenţa celorlalte sisteme de drept, primele determină câmpul de aplicare a dreptului intern
propriu şi al dreptului străin, ţinând seama de coexistenţa unor sisteme juridice de egală valoare, expresie
a unor suveranităţi de stat egale.
Normele conflictuale sunt proprii fiecărui sistem de drept, regăsindu-le în diferite acte normative
interne, mai rar în convenţii internaţionale. Fiind proprii fiecărui sistem de drept ele diferă de la o ţară la
alta. Sistemul propriu de norme conflictuale al fiecărui stat împreună cu ansamblul normelor substanţiale,
materiale formează sistemul naţional de drept. Normele conflictuale sunt o parte integrantă a sistemului
de drept al oricărui stat, ele bazându-se pe normele de drept substanţial şi fiind toate expresia aceleiaşi
concepţii juridice, expresia aceleiaşi ordini de stat şi drept.
Ansamblul normelor conflictuale cuprinse în sistemul de drept intern formează sistemul
conflictualist al fiecărui stat, componentă a sistemului naţional juridic. Instanţa sau orice alt organ
jurisdicţional, în momentul soluţionării unui raport cu element de extraneitate, pentru determinarea legii
aplicabile va folosi întotdeauna normele conflictuale din propriul sistem de drept. Orice sistem de drept
porneşte de la premisa că normele conflictuale sunt ale forului, iar de principiu recunoaşterea unei
hotărâri judecătoreşti străine nu poate fi refuzată pe motiv că instanţa care a pronunţat-o a aplicat o altă
lege decât cea pe care ar fi determinat-o ca fiind competentă norma conflictuală a forului148, de principiu
aceeaşi soluţie aplicându-se şi în arbitrajul internaţional149.

149
În determinarea legii aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate, în situaţia particulară a arbitrajului comercial
internaţional s-au expus soluţii diferite: 1-Instanţa arbitrală aplică norma conflictuală a forului care este norma sediului său.
Această soluţie a fost consacrată prin Rezoluţia de la Amsterdam a Institutului de drept internaţional fiind soluţia cea mai des
împărtăşită; 2-Instanţa arbitrală aplică norma conflictuală din sistemul de drept la care părţile au făcut trimitere ca cu titlu de lex
causae (lex voluntatis); 3-Instanţa arbitrală poate aplica un sistem autonom, cu un caracter anaţional în soluţionarea conflictului
de legi. În acest sens Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial internaţional, ratificată de ţara noastră prin Decretul
13
 Raportându-ne la structura normei conflictuale şi modul de desemnare a legii aplicabile, normele
conflictuale au de regulă un caracter bilateral, făcând trimitere fie la legea proprie, fie la legea străină, mai
rar putând să aibă şi un caracter unilateral, în sensul de a indica în mod direct competenţa legii forului.
Caracterul bilateral al normelor conflictuale susţine şi trăsătura acestora de a fi norme de fixare,
de trimitere, ce soluţionează indirect raportul juridic cu element de extraneitate, în sensul că determină
numai legea aplicabilă acestuia, fără a determina drepturile şi obligaţiile părţilor, adică fără a soluţiona
fondul raportului juridic.

NORMELE DE APLICARE IMEDIATĂ

În rezolvarea raportului juridic cu element de extraneitate legiuitorul naţional a fixat şi

modalitatea folosiri normelor materiale. Normele materiale substanţiale, cu aplicare imediată sau directă
există atât în izvoarele interne de drept ale fiecărui stat cât şi în convenţiile internaţionale. În măsura în
care aceste norme materiale reglementează raporturi juridice cu element de extraneitate, folosirea lor
reprezintă aplicarea unei a doua metode specifice dreptului internaţional privat, considerată de regulă o
varietate a metodei conflictualiste.
Se observă că în fiecare sistem de drept există norme juridice care, datorită interesului deosebit pe
care un anumit sector al relaţiilor sociale, în cazul raporturilor de drept internaţional privat legiuitorul nu
mai intervine cu norme conflictuale, ci reglementează direct conduita subiectelor de drept, înlăturând
posibilitatea apariţiei conflictului de legi.
Noţiune
În dreptul internaţional privat s-a remarcat faptul că este greu de definit noţiunea de normă sau
lege de aplicare imediată150, iar pentru caracterizarea lor au fost propuse mai multe criterii.
Din perspectiva criteriului formalist, normele de aplicare imediată sunt acelea care, datorită
importanţei deosebite şi caracterului imperativ şi-au determinat domeniul de aplicare în spaţiu, pretinzând
aplicarea directă situaţiei juridice avută în vedere, cu înlăturarea aplicării legii străine şi implicit a normei
conflictuale151.
Din perspectiva criteriului tehnic se consideră că legile de aplicaţie imediată sunt cele teritoriale.
Dacă folosim în exclusivitate acest criteriu, el nu ne ajută în mod suficient, întrucât multe din normele
conflictuale au un caracter teritorial (lex rei sitae, locus regit actum, lex loci delicti commissi), iar în
acţiunea lor ele sunt extrateritoriale152.
După criterii finaliste sunt norme de aplicare imediată acelea care exprimă un interes social
deosebit şi care se aplică pe teritoriul statului care le-a emis, persoanelor şi tuturor situaţiilor juridice
avute în vedere, cu înlăturarea conflictului de legi153. Ele au un pronunţat caracter politic154. Această din
urmă considerare a primit argumente diferite de-a lungul timpului, cât şi o intensitate diferită în susţinerea
sa, considerăm noi tot pe criterii politice155. În unele sisteme de drept termenul de normă de aplicare
imediată sau lege de aplicare imediată este similar cu cel de lege de poliţie156.

nr.281 din 25 noiembrie 1963, prevede că în cazul în care părţile în litigiu nu au determinat legea aplicabilă, arbitrii vor aplica
legea indicată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivită în speţă (art.7).
150
A se vedea în acest sens Ion P.Filipescu, op.cit., p.38.
151
În literatura de specialitate se consideră că o lege are caracterul de a fi de aplicare imediată, în măsura în care legiuitorul care a
edictat-o, a avut grijă să determine el însuşi domeniul de aplicare în spaţiu a normei, ceea ce în epoca modernă se întâlneşte
foarte des. Aceste legi au de regulă un caracter imperativ, localizând raportul juridic întotdeauna sub imperiul legii forului, iar
prin manifestarea de voinţă a legiuitorului se observă astfel tendinţa de a înlătura apariţia unui conflict de legi. A se vedea în
acest sens Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., p.173.
152
Cu privire la criteriul tehnic s-a emis opinia că legile de ordine publică sunt de aplicaţie imediată. Teza este criticată pe
considerentul că invocarea ordinii publice în dreptul internaţional privat presupune mai întâi desemnarea legii străine ca
aplicabilă raportului juridic, pe când legile de aplicare imediată exprimă interese atât de importante încât înlătură aplicarea legii
străine şi fac imposibilă desemnarea ei, implicit şi invocarea ordinii publice în dreptul internaţional privat. A se vedea : Ion
P.Filipescu, op.cit., p.39.
153
Acestei teze i se obiectează că „nu se oferă un criteriu concret cu ajutorul căruia să se poată determina legile de aplicaţie
imediată, că între aceste legi şi cele care nu au un asemenea caracter există numai o diferenţă de măsură, nu calitativă”, Ion
P.Filipescu, op.cit., pp.39-40.
154
În lucrarea „Les lois politiques et le Droit international privé”, Pierre Arminjon considera „acestea sunt legi care fac excepţie
de la principiile şi regulile de drept în interesul statului, ale unui partid sau unei clase, în considerarea anumitor credinţe sau idei”.
Cu privire la aceste legi se subliniază faptul că ori de câte ori apar, ele se aplică în principiu tuturor persoanelor, actelor şi
raporturilor pe care le vizează, excluzând conflictul de legi. A se vedea: Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., p.179.
155
Yvon Loussouarn şi Pierre Bourel (op.cit., p.179-180) consideră că în perioada interbelică această teză cunoscuse o cădere în
desuetudine, iar după anii `50 a primit noi aplicaţii şi argumente în susţinerea sa. De multe ori Curtea federală a Germaniei a
folosit acest argument în litigiile ce vizau aplicarea legilor din Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană,
14
 În literatura contemporană s-au făcut o serie de precizări cu privire la înţelesul noţiunii de lege de
aplicare imediată157. De regulă se foloseşte această expresie pentru a desemna mecanismul de aplicare a
regulilor din dreptul intern pentru soluţionarea unor situaţii internaţionale, în măsura în care normele
interne vădesc intenţia de a se aplica unei anumite situaţii juridice, independent de regulile de conflict din
acel sistem de drept. Se observă că aceste reguli interne, indiferent dacă au în vedere numai situaţii din
dreptul intern sau şi pe cele din dreptul internaţional, invariabil finalitatea lor este aceea de a se exclude
aplicarea legii străine, prin aplicarea imediată şi directă a normelor din dreptul intern. De multe ori statul
priveşte normele de aplicare imediată ca fiind legi de siguranţă ce ocrotesc un interes public, general şi de
aceea ele au un caracter invariabil unilateral, în sensul că exclud aplicarea legii străine.
Normele de aplicare imediată sunt expresia intervenţiei statului în reglementarea raporturilor de
drept privat, nu numai în dreptul intern, dar şi în dreptul internaţional. Spre deosebire de soluţiile
conflictualiste care pot să aibă în unele sisteme de drept un caracter cutumiar sau jurisprudenţial, legile de
aplicare imediată sunt întotdeauna norme juridice, în sensul de reguli de conduită generală, impersonală şi
obligatorie, adoptate de către stat prin organele sale legiuitoare.
Dezvoltarea relaţiilor internaţionale se concretizează şi în adoptarea unui număr mare de
convenţii ce conţin norme de aplicare imediată privind soluţionarea raporturilor juridice cu element de
extraneitate, ce au ca finalitate adoptarea unui drept uniform. Ca organisme specializate în acest domeniu,
remarcăm activitatea deosebită desfăşurată de Conferinţa de la Haga de drept internaţional privat
(HCCH), Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Internaţional Privat (UNIDROIT), Comisia
Internaţională de Stare Civilă (CIEC), Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional
(CNUDCI). În ultimele decenii, în cadrul acestor organizaţii au fost adoptate norme uniforme în materie
de competenţă de judecată şi raporturi de familie, în special privind situaţia copiilor, convenţii ce conţin
cu precădere norme de aplicare imediată1.
Întrucât în unele sisteme de drept se foloseşte alături de expresia „legi de aplicare imediată sau
necesară” şi cea de „legi de poliţie”, dacă ar fi să facem o distincţie între acestea am putea spune că în
momentul în care folosim expresia „legi de aplicare imediată sau necesară” avem mai curând în vedere
mecanismul specific acestora, adică faptul că ele sunt susceptibile de a se aplica direct fondului raportului
juridic, înlăturând conflictul de legi, în timp ce folosirea expresiei „legi de poliţie” exprimă mai mult
conţinutul acestora, respectiv de a privi siguranţa publică, un interes public general. Încă din secolul al
XIX-lea sistemul nostru de drept a adoptat formularea de norme de aplicare imediată, ca fiind mai
adecvată. Relevant este că şi dreptul canadian, în parte de inspiraţie franceză, foloseşte expresia lois
d’application immédiate, în loc de lois de police.
Privind un interes public, general, legile de aplicare imediată au un caracter imperativ, de ordine
publică în dreptul intern, ceea ce denotă voinţa expresă a legiuitorului de a fi înlăturată aplicarea unei legi
străine.

arătându-se că prin norme cu un pronunţat caracter de drept public se pot aduce restrângeri libertăţilor individuale ce au drept
scop satisfacerea unor interese economice şi politice. Bine înţeles se aveau în vedere de către Curtea federală germană noile
reglementări adoptate de Republica Democrată Germană care aduceau restrângeri exerciţiului drepturilor subiective, restrângeri
necunoscute de cetăţeanul german anterior războiului şi împărţirii Germaniei în cele două state. Aceleaşi consideraţii au fost date
cu privire la măsurile de naţionalizare şi confiscare a bunurilor întâlnite în statele din estul Europei, după instaurarea regimurilor
socialiste. Observând conţinutul lucrărilor de drept internaţional privat apărute în literatura de specialitate în ţara noastră, cât şi în
statele occidentale în perioada cunoscută în istorie sub denumirea de „Războiul rece”, putem aprecia că niciodată în literatura
română nu s-a afirmat faptul că legile de aplicare imediată au un caracter politic, definirea lor făcându-se pe criterii tehnico-
juridice, în timp ce în literatura occidentală este analizat acest caracter, cu referiri speciale în majoritatea cazurilor la legile de
naţionalizare şi confiscare sau cele privind comerţul intern şi internaţional din statele foste socialiste. Această analiză, chiar din
perspectiva criteriului enunţat se observă că are un caracter politic pentru că vizează în principal compararea regimurilor politico-
economice din cele două „blocuri” opuse. Autorii occidentali consacraţi după încetarea „Războiului rece”, cum este situaţia
profesorului Bernard Audit, în lucrări recente (Droit international privé, Paris, 2000) nu se mai preocupă de aceste aspecte şi nici
nu se mai referă în mod explicit la caracterul politic al normelor de aplicare imediată, majoritatea exemplelor folosite privesc
raporturile sociale, economice şi politice cu caracter mondial, în particular referindu-se la reglementările din dreptul comunitar
european ce au efectul de norme materiale pentru statele membre ale Uniunii Europene. Iată că din nou sunt puse în lumină doar
aspectele tehnico-juridice ale normelor de aplicare imediată, ceea ce înseamnă că sublinierea caracterului lor politic este privită
ca fiind lipsită de interes în actualul context geopolitic.
156
A se vedea: Bernard Audit, op.cit., p.97-107, Y. Loussouarn, P. Bourel, op.cit., p. 167-192, Pierre Mayer, op.cit., pp. 87-93.
157
Bernard Audit, op.cit., pp. 97-107.
1
Cele mai importante sunt : Convenţia de la Haga din 18 martie 1970 privind obţinerea de probe în străinătate în materie civilă
sau comercială, Convenţia privind recunoaşterea divorţurilor şi separărilor legale (1970, HCCH), Convenţia privind drepturile
copilului (1989, CNUDCI), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950, Consiliul Europei), Convenţia Europeană în
materia adopţiei de copii (1967), Convenţia Europeană privind statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei (1975)
Convenţia Europeană privind recunoaşterea şi aplicarea hotărârilor privind custodia copiilor şi restabilirea custodiei copiilor
(1980), Convenţia privind protecţia copilului şi cooperarea în materia adopţiei internaţionale (1993, HCCH), Convenţia privind
aspectele civile ale răpirii copiilor (1980, HCCH).
15
 Ca natură juridică, normele de aplicare imediată am putea spune că se află la graniţa dintre
dreptul public şi dreptul privat. Le întâlnim deseori în legislaţia muncii şi securităţii sociale, în
reglementările cu caracter economic, mai ales în materie de concurenţă şi schimburi monetare,
observându-se că de cele mai multe ori ele sunt destinate aplicării de către organele administrative cu
atribuţii jurisdicţionale, instanţele judecătoreşti venind în contact cu ele doar în situaţia unui litigiu2.
Legile de aplicare imediată au un caracter teritorial, în sensul că ele se aplică numai teritoriului în
raport de care statul care le-a emis poate să legifereze. Acelaşi caracter teritorial îl au şi regulamentele
adoptate de instituţiile Uniunii Europene, aceste norme aplicându-se numai în limitele spaţiului
comunitar, în virtutea calităţii persoanei de a fi resortisant al unui stat membru şi de a realiza un fapt sau
un act ce privesc finalitatea avută în vedere de tratatele constitutive3.
Din punctul de vedere al categoriilor juridice cu care operează dreptul internaţional privat,
regulamentele sunt legi de aplicare imediată, ele fiind acte normative perfecte, ce prevăd direct drepturile
şi obligaţiile părţilor, precum şi sancţiunile ce intervin în caz de nerespectare a acestor norme.
Regulamentele sunt susceptibile de aplicare directă şi imediată resortisanţilor comunitari, adică de o
aplicare pe orizontală, întocmai ca o lege adoptată de o autoritate naţională. Regulamentele sunt acte
integrate în ordinea juridică a fiecărui stat membru, o instanţă naţională aplicând normele sale ca fiind
norme de drept intern. Acest caracter s-a dobândit însă prin voinţa statelor membre, căci natura primară a
regulamentelor, ca a oricărui act comunitar, este de act negociat de statele membre, adică de act negociat
între state, ca orice act adoptat în cadrul relaţiilor internaţionale. Ca domeniu de reglementare, multe
dintre regulamente conţin norme de competenţă de judecată şi de procedură în privinţa obţinerii probelor,
etc. Oricum, toate raporturile intracomunitare, chiar dacă din perspectiva Uniunii Europene sunt
considerate raporturi interne ale acesteia, din perspectiva dreptului internaţional privat sunt şi rămân
raporturi juridice cu element de extraneitate, motiv pentru care vorbim în prezent de apariţia unui drept
internaţional privat al Uniunii Europene.
În concluzie, putem aprecia că normele materiale de aplicare imediată sunt norme ce exprimă un
interes social, economic şi politic deosebit, norme cu caracter imperativ, ce se aplică pe teritoriul statului
care le-a emis, înlăturându-se astfel posibilitatea aplicării legii străine şi apariţia conflictului de legi.
În majoritatea sistemelor de drept se observă că legiuitorul naţional procedează de această
manieră în privinţa regulilor procesuale4, în situaţia determinării condiţiei juridice a străinului persoană
fizică sau persoană juridică5; în privinţa raporturilor de familie6, a operaţiunilor valutare7, şi în alte
materii, la un moment dat8.

2
Dispoziţiile art.13 din O.U.G. nr.25/1997 cu privire la adopţie sunt aplicate în primul rând de către Comitetul Român pentru
Adopţii; dispoziţiile Regulamentului B.N.R. privind operaţiile valutare realizate pe teritoriul României sunt aplicate zilnic de
băncile comerciale şi agenţii economici ce efectuează operaţiuni de încasări, plăţi, transferuri şi compensări între persoane fizice
şi persoane juridice; reglementările privind intrarea, tranzitul şi ieşirea din ţară sunt aplicate în primul rând de organele vamale şi
ale poliţiei de frontieră etc.
3
Reglementările conţinute în Tratatele constitutive privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (Paris, 1951),
Tratatul privind Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (Roma, 1957) şi Tratatul privind Comunitatea Economică
Europeană (Roma, 1957), cu modificările ulterioare aduse prin Actul Unic European (1986), Tratatul de la Maastricht (1993) şi
Tratatul de la Amsterdam (1997), cât şi actele comunitare, obligatorii, cu caracter general şi de aplicare imediată şi directă
(regulamente, decizii, directive) adoptate de către Consiliul de Miniştri conţin norme care din punctul de vedere al teoriei
dreptului internaţional privat au caracterul de a fi norme de aplicare imediată întrucât ele reglementează direct, pe fond un raport
juridic cu element de extraneitate, înlăturând în mod absolut apariţia conflictelor de legi. Cele mai frecvente norme de aplicare
imediată vizează funcţionarea pieţei unice, iar aceasta implică reglementarea în mod uniform a concurenţei comerciale, cât şi a
liberei circulaţii a factorilor de producţie: libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a capitalurilor. De aceea cele
mai numeroase norme de aplicare imediată din sfera dreptului comunitar privesc protecţia consumatorilor; concurenţa
economică; dreptul societăţilor comerciale de a se stabili şi funcţiona în condiţii similare pe întreg teritoriul comunitar; accesul la
o muncă salariată sau la o profesie liberală, protecţia socială ş.a.
4
În acest sens , Noul Cod de Procedură Civilă, Cartea a VII-a, de la Art. 1.065 la Art. 1.133 reglementează prin norme de
aplicare imediată competenţa jurisdicţională, arătând competenţa instanţelor române în materie procesual civilă, atât sub aspectul
competenţei materiale, cât şi cel al competenţei teritoriale, privită atât ratione materiae cât şi ratione personae; administrarea
probelor și efectele hotărârilor străine.
5
Legea nr.18/1991 la art.47 dispune: „Persoanele fizice care nu au cetăţenia română şi domiciliul în România, precum şi
persoanele juridice care nu au naţionalitatea română şi sediul în România, nu pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin
acte între vii (1). Persoanele prevăzute în alineatul precedent care dobândesc în proprietate terenuri prin moştenire sunt obligate
să le înstrăineze în termen de 1 an de la data dobândirii, sub sancţiunea trecerii în mod gratuit a acestora în proprietatea statului şi
administrarea Agenţiei pentru Dezvoltare şi Amenajare Rurală (2)”. Şi Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat nr.51/1995, cu modificările ulterioare conţine norme de aplicare imediată în privinţa condiţiei juridice a străinului. În
art.9, cu privire la condiţiile de înscriere în avocatură se arătă: „Poate fi membru al barourilor din România cel care îndeplineşte
următoarele condiţii: a)este cetăţean român şi are exerciţiul drepturilor civile şi politice”. Exemplele de norme de aplicare
imediată privind condiţia juridică a străinului sunt numeroase în sistemul nostru de drept, mai ales cu privire la regimul
exercitării unor activităţi şi circulaţiei bunurilor, astfel încât legile la care ne-am referit sunt date exempli gratia.
16
 Caractere
Normele de aplicare imediată au un caracter unilateral în sensul că ele trimit invariabil la sistemul
de drept al forului. S-a arătat în precedent că aceste norme indică numai situaţiile în care legea proprie
pretinde competenţa de soluţionare a raportului juridic cu element de extraneitate, în acelaşi timp
excluzând aplicarea legii străine.
Spre deosebire de normele conflictuale, normele materiale soluţionează pe fond raportul juridic,
arătând nemijlocit care sunt drepturile şi obligaţiile părţilor, acţiunile pe care le au la îndemână. Ele nu au
niciodată capacitatea de a alege între două sau mai multe sisteme de drept pe cel care prezintă cel mai
mare interes în reglementarea unei situaţii juridice, ci dimpotrivă arată invariabil că statul care le-a emis
are interesul absolut de a reglementa raportul juridic cu element de extraneitate, înlăturând posibilitatea
aplicării unei legi străine.
Aplicându-se în exclusivitate pe teritoriul statului care le-a emis, normele materiale au un caracter
teritorial, fără a primi efecte extrateritoriale, aşa după cum primesc întotdeauna normele conflictuale
unilaterale. Datorită efectului lor extrateritorial normele conflictuale unilaterale sunt şi susceptibile de
interpretare bilaterală, fapt realizat în practică şi pus în lumină de către doctrină. Normele de aplicare
imediată, cu caracter substanţial sau procesual nu sunt susceptibile de interpretare bilaterală, ele privind
situaţia juridică în exclusivitate din punctul de vedere al forului şi cu trimitere expresă numai la acesta.
Din perspectiva naturilor juridice, normele materiale sunt norme imperative, ce exprimă un
interes general, social, economic şi politic al statului, de o asemenea însemnătate încât pretind invariabil
aplicarea directă raportului juridic, cu excluderea legii străine. Normele de aplicare imediată nu pot avea
un caracter dispozitiv, întrucât în această situaţie nu s-ar mai deroga de la soluţiile conflictualiste care, de
principiu fac trimitere fie la legea proprie, fie la legea străină. Caracterul imperativ al normelor de
aplicare imediată este de esenţa acestora.
Cât priveşte izvorul lor juridic, observăm că majoritatea normelor de aplicare imediată sunt
norme de drept intern, norme de drept material sau substanţial din dreptul civil, dreptul familiei, dreptul
comercial, dar şi norme de drept procesual civil. Fiecare sistem de drept conţine astfel de norme juridice
care reglementează raporturile juridice cu element de extraneitate, din perspectiva interesului statului.
Aparte de acestea există şi norme materiale, de aplicare imediată conţinute în convenţii
internaţionale. Ele privesc fie reglementarea tuturor raporturilor juridice, adică atât a celor din dreptul
intern, cât şi din dreptul internaţional cum este situaţia Convenţiei de la Geneva din 1930 privind cambia
şi biletul la ordin, precum şi a Convenţiei de la Geneva din 1931 privind cecul, fie reglementează numai
raporturi cu element de extraneitate cum este situaţia Convenţiei de la Haga din 1964 şi de la Viena din
1980 privind vânzarea internaţională de bunuri mobile corporale.
Aceste convenţii internaţionale formează un drept material uniform, a cărui aplicare directă
înlătură conflictul de legi. Doctrina contemporană a remarcat atât tendinţa reglementării relaţiilor cu
element de extraneitate din tratate internaţionale, cât şi cea a soluţionării acestor raporturi juridice prin
norme de aplicare imediată9.
În raporturile de drept internaţional privat regulile materiale pot să aibă şi o origine
jurisprudenţială. Această soluţie o găsim în diferitele sisteme naţionale de drept10. Considerăm că
hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene îmbracă acelaşi caracter, întrucât ele joacă rolul de drept
material uniform ce reglementează libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor în
spaţiul comunitar, în raporturile dintre resortisanţi persoane fizice şi juridice. Ca natură juridică, aceste
raporturi sunt de drept internaţional privat, întrucât din perspectiva dreptului intern al unui stat membru,
în legătură cu ele apare un element străin, chiar dacă în considerarea construcţiei comunitare sunt privite
6
Art.13 din O.U.G. nr.25/1997 cu privire la adopţie prevede că este interzisă adopţia copiilor care nu se află în evidenţa
Comitetului Român pentru Adopţii.
7
Regulament B.N.R. nr. 4 , Rep. (1) din 1.apr.2005, M.O., Partea I 616 6.sep.2007, în vigoare de la 6.sep.2007, privind regimul
valutar, la art.3 arată că „(1) Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul
comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2
"Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută", care se pot efectua şi în valută. (2) Toate celelalte operaţiuni între
rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda naţională (leu), fie în
valută. (3) Operaţiunile prevăzute la alin. (2) şi în anexa nr. 2 la prezentul regulament se pot efectua şi în valută, numai pe baza
acordului de voinţă al părţilor”.)”.
8
Spre exemplu, anterior aderării României la Uniunea Europeană, regimul licenţelor de export-import în România era
reglementat prin H.G.nr.215/1992 şi Ordinul M.C.nr.6/1996 se aplică în mod obligatoriu tuturor contractelor şi operaţiunilor
juridice ce intră sub incidenţa legii române, indiferent de locul încheierii sau executării contractului, sau de alte elemente.
9
Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op.cit., p.33 şi Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., pp. 86-90.
10
A se vedea : Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit, pp.77-79 care analizează regulile materiale stabilite de Curtea de casaţie
franceză, analizând în extenso cazul galakis soluţionat prin hotărârea din 2 mai 1966 de prima Cameră civilă a Curţii de casaţie
de la Paris.
17
ca raporturi interne ale Uniunii Europene. Cele patru libertăţi au creat o construcţie multilaterală,
guvernată de principii şi reguli de drept împărtăşite de statele membre, de drepturi şi libertăţi
fundamentale, ce privesc inclusiv accesul la justiţie în mod echitabil. Apreciind asupra validităţii
Tratatelor şi a celorlalte acte comunitare, cât şi interpretând sensul în care dispoziţiile acestora se aplică în
statele membre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are un important rol de a crea dreptul, alături de
instituţiile legislative Consiliul, Parlamentul European şi uneori Comisia11.
O altă categorie a regulilor materiale este dată de arbitrajul internaţional. Natura jurisdicţiei
arbitrale internaţionale pledează în favoarea acestei soluţii. Sub aspect practic se observă că astfel sunt
înlăturate reglementările interne considerate ca inadaptate la exigenţele comerţului internaţional,
constatându-se în prezent tendinţa rezolvării prin soluţii cu caracter de reguli materiale a litigiilor
comerciale internaţionale12.
În prezent metoda folosirii normelor materiale în soluţionarea raporturilor juridice cu element de
extraneitate este argumentată de idei noi, cum ar fi cea a analizei interesului statului (governmental
interest analysis), teorie consacrată în dreptul american13.
Situaţia legilor de aplicare imediată străine. Concursul dintre o lege şi un regulament al
Uniunii Europene
În dreptul internaţional privat s-a pus problema concursului dintre o normă de aplicare imediată
naţională şi una străină14. Astfel de situaţii apar în cazul în care în dreptul forului cât şi în cel străin există
norme interne de aplicare imediată şi în situaţia în care este aplicabilă o convenţie internaţională care
conţine norme de aplicare imediată.
În prima ipoteză, văzând soluţiile pronunţate de instanţele din diferite state se observă că orice for
este reticent să aplice o lege străină, constatând de fiecare dată că legătura dată de propriul sistem de drept
este mai puternică decât cea dată de legea străină, motiv pentru care va face aplicarea legii proprii.
Considerăm că poate fi reţinut şi argumentul caracterului imperativ al normei de aplicare imediată din
propriul sistem de drept care obligă forul la rezolvarea fondului raportului juridic după legea internă şi
înlătură totodată aplicarea legii străine, chiar dacă şi ceasta ar avea caracter imperativ.
În privinţa normelor de aplicare imediată conţinute într-o convenţie internaţională, dreptul
pozitiv şi jurisprudenţa se orientează spre o soluţie mai nuanţată. O primă situaţie este cea a aplicării cu
precădere a normei de aplicare imediată conţinută într-o convenţie internaţională15. Soluţia se întemeiază

11
Avem în vedere în acest sens, hotărârile Curţii de Justiţie de la Luxemburg, prin care, la sesizarea Comisiei, statele care prin
reglementările naţionale au adus atingere reglementărilor comunitare sunt obligate să aducă modificări în dreptul intern. Aceste
hotărâri ale Curţii conţin norme obligatorii pentru toate statele membre. Spre exemplu cu privire la tratamentul acordat
persoanelor juridice prestatoare de servicii, în temeiul dispoziţiilor art.7 CEE privind libera circulaţie, statele membre trebuie să
asigure agenţilor economici comunitari, o egalitate de tratament juridic, fără a crea discriminări faţă de cei naţionali. În hotărârea
pronunţată de Curtea de Justiţie s-a arătat că: „A trata de o manieră identică situaţii diferite poate să însemne şi a trata de o
manieră diferită situaţii similare. Tot ceea ce devine prea costisitor sau prea dificil în activitatea comunitarului în raport cu
naţionalul este suspect de o astfel de manieră” (Comisia c. Italia, C.J.C.E., 17 iulie 1963, Recquil, p.360). Comentariu la această
soluţie în: Christian Gavalda, Gilbert Parléani, Droit communautaire des affaires, Ed.Litec, Paris, 1988, p.190-191. În aceeaşi
materie s-a precizat că: „Un stat membru nu va putea impune în anumite cazuri un mod diferit de acces la activităţile de pe
teritoriul propriu sau destinate resortisanţilor. El nu poate limita efectul util al articolelor 52 CEE, 59 şi 60 CEE” (Comisia c.
Germania, C.J.C.E., 4 decembrie 1986, R.T.D.E., 1987, p.207). Hotărârea este comentată în: Christian Gavalda, Gilbert Parléani,
op.cit., p.193. În materia dreptului comunitar al afacerilor exemple de acest gen sunt nenumărate. O altă categorie de hotărâri
priveşte soluţiile pronunţate în litigiile dintre persoanele juridice comunitare, îndeosebi în materia concurenţei comerciale. Pentru
informaţii suplimentare privind rolul hotărârilor Curţii de Justiţie de la Luxemburg indicăm şi lucrarea Jean Schapira, Georges le
Tallec, Jean-Bernard Blaise, Droit européen des affaires, Ed.Themis, PUF, Paris, 1984, iar cu privire la raportul dintre
reglementările directe interne şi cele internaţionale a se vedea Dominique Carreau, Thiébaut Flory, Patrick Juillard, Droit
international économique, L.G.D.J., 1990, pp.578-591.
12
Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., pp. 82-83.
13
Această teză susţine în primul rând faptul că soluţionarea conflictului de legi prin norme conflictuale cunoaşte în prezent o
adevărată criză, observându-se tendinţa statelor de a reglementa din ce în ce mai mult raporturile juridice cu element de
extraneitate prin norme de aplicare imediată. Această metodă a fost abordată pentru a înlătura caracterul abstract şi deosebit de
complex al normelor conflictuale şi pentru a oferi judecătorului o soluţie mai uşoară şi certă în privinţa legii aplicabile situaţiei
juridice internaţionale. S-a arătat că în mod cert statul trebuie să-şi manifeste interesul în analiza situaţiilor internaţionale
(governmental interest analysis) şi să determine în mod direct drepturile şi obligaţiile părţilor ori de câte ori consideră că o
situaţie juridică internaţională cade în sfera interesului său de reglementare. Această situaţie, din perspectiva statului reprezintă
întotdeauna o problemă de politică juridică ce exprimă interesul de aplicare a legii proprii ori de câte ori obiectivul acesteia
vizează satisfacerea unor scopuri economice, sociale, politice. În această situaţie judecătorului nu i se mai lasă posibilitatea de a
mai aprecia dacă legea proprie este competentă de a se aplica, ci va fi obligat să o aplice, el neavând posibilitatea de a refuza
judecarea litigiului. Cu privire la această teză a se vedea Bernard Audit, op.cit., pp. 107-111.
14
A se vedea în acest sens : Bernard Audit, Droit international privé, Economica, Paris, 2000, pp.103-107.
15
A se vedea decizia Curţii de Casaţie din Olanda, cauza Alnati, 13 mai 1966, dar şi o soluţie contrară pronunţată de aceeaşi
instanţă în cauza Karagjsingh, 12 ian. 1979, publicate în JDI 69.1010 şi citate ca exemple de practică judiciară de Bernard Audit,
Droit international privé, op. cit., p.105.
18
şi pe argumentul că multe convenţii internaţionale au consacrat această posibilitate, chiar fără să o
condiţioneze de reciprocitate. Astfel de dispoziţii găsim în Convenţia de la Haga din 1978 privind legea
aplicabilă contractului de intermediere (art. 16), Convenţia de la Haga din 1984 cu privire la trust (art. 16
alin.2), în Convenţia de la Roma din 1980 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (art.7.1).
Întâlnim şi legi interne care conţin astfel de prevederi, cum este Legea federală elveţiană din 1987 (art.19)
şi Codul civil din Quebec (art.3079).
Cu toate acestea, soluţia aplicării cu precădere a normei străine nu este împărtăşită de toate
convenţiile internaţionale, iar jurisprudenţa instanţelor naţionale este de principiu favorabilă aplicării legii
forului. O astfel de soluţie o găsim în Convenţia de la Haga din 1985 cu privire la legea aplicabilă în
materie de vânzare internaţională şi în Convenţia de la Roma din 1980 cu privire la legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale (art.7.2). Instanţele au reţinut că uneori norma străină de aplicare imediată a fost
emisă strict din raţiuni politice, împiedicând comerţul şi executarea obligaţiilor asumate sau pentru a
institui un embargo faţă de anumite ţări16 şi de aceea îşi produc efecte normele de aplicare imediată din
convenţiile internaţionale. De principiu, orice stat este obligat să se abţină să adopte reglementări interne
contrare convenţiilor internaţionale la care este parte, pentru că este ţinut să respecte obligaţiile asumate
în acest sens.
Considerăm că în favoarea aplicării legii forului poate fi adus şi argumentul că toate normele de
drept internaţional, odată ratificate fac parte din dreptul intern al acelui stat şi acesta este ţinut să le aplice
ca pe un drept intern, al forului. Pentru sistemul nostru de drept argumentul este dat de dispoziţiile art.20
alin.2 din Constituţie care prevăd că „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii
mai favorabile”. Acesta este sensul de respectare cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin convenţiile
internaţionale şi fiind un principiu de drept intern şi internaţional, el se aplică cu precădere în concurs cu
o altă regulă de drept.
O situaţie aparte o prezintă normele de aplicare imediată cu caracter internaţional date de
dispoziţiile cuprinse în regulamente, ca acte de drept comunitar. Regulamentul, conform art. 288 din
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE),17 este un act normativ, cu caracter general şi
aplicare directă în statele membre ale Uniunii Europene, ce reglementează direct drepturile şi obligaţiile
subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice (resortisanţi comunitari), care prevede şi sancţiunile ce
intervin în caz de nerespectare a sa. Conform voinţei statelor membre, regulamentul este un act normativ
de aceeaşi valoare cu o lege internă şi este un act normativ perfect, arătând direct drepturile şi obligaţiile
se aplică nemijlocit resortisanţilor, izvor juridic ce se invocă astfel în instanţă ca temei legal de către orice
persoană interesată. Faţă de aceste caractere, se consideră că regulamentul este susceptibil de aplicare pe
orizontală, efectul direct fiind complet18. În virtutea principiilor ce guvernează raportul dintre dreptul
comunitar şi dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene, regulamentul este un act normativ
susceptibil de aplicare cu prioritate în concurs cu o lege internă adoptată de autorităţile naţionale.
Regulamentul instituie o conduită generală şi obligatorie în toate statele membre, de aceea este
mai puţin folosită, preferându-se armonizarea legislaţiilor naţionale prin intermediul directivelor, care
respectă particularităţile statelor membre, CJCE statuând că este preferabilă reglementarea prin directive
în locul celei prin regulamente. Cât priveşte reglementarea prin directive, dat fiind faptul că izvorul de
drept este legea internă de transpunere a directivei în dreptul intern, folosirea acestei tehnici normative fac
să existe în continuare diferenţe legislative de la o ţară la alta, astfel încât premisele apariţiei şi

16
Tribunalul de la Haga, hotărârea din 17 sept. 1982 pronunţată în cauza privind gazoductul siberian, citată de Bernard Audit,
Droit international privé, op.cit., p.105.
17
Tratatul de la Lisabona (TL) a adoptat două tratate, ca acte de reformă aduse construcţiei comunitare : Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) care este o reformă adusă Tratatului de la Maastricht şi Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene
(TFUE), care este o reformă adusă Tratatului privind Comunităţile Europene. Art. 288 alin. 2 TFUE dispune : „Regulamentul are
un caracter general. El este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în toate statele membre”. Anterior, în
lumina modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht, regulamentul, ca act al Uniunii, era prevăzut de disp. artz.249 TUE, cu
acelaşi conţinut juridic. Procedura s-a modificat doar în ceea ce priveşte adoptarea, în sensul că este un act dat în procedura
colegislativă exercitată de Parlamentul European şi de Consiliu, dar s-a menţinut în privinţa adoptării sale doar la propunerea
Comisiei, în condiţiile art.293 TFUE (în precedent 253 TUE), cât şi în privinţa posibilităţii delegării competenţei legislative de
Consiliu către Comisie. Regulamentul întră în vigoare la data fixată în cuprinsul său (de regulă el intră în vigoare la o dată
cuprinsă între 6 luni şi 3 ani) sau în lipsa unei astfel de prevederi, la 20 de zile de la publicarea în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene (foarte rare sunt astfel de situaţii).
18
CJCE a precizat că „în privinţa regulamentelor avem un efect direct complet, atâta timp cât actul poate fi invocat direct de un
particular, fie într-un litigiu care îl opune unui stat membru sau altui particular”. CJCE 10.10.1973, cauza 34/73 Variola, Rec., p.
981.
19
soluţionării conflictului de legi rămân intacte. Efectul direct al regulamentului, şi de principiu al dreptului
conţinut în actele obligatorii adoptate de instituţiile Uniunii a fost consolidat prin jurisprudenţa CJCE19.
Considerăm că în cazul concursului dintre o normă de aplicare imediată internă şi o normă
conţinută într-un regulament, care din punctul de vedere al dreptului internaţional privat este o normă de
aplicare imediată internaţională, are întâietate regulamentul. Argumentele în favoarea acestei soluţii sunt
date de faptul că la adoptarea Tratatelor constitutive, cu toate modificările ulterioare, ca şi prin actele de
aderare la Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană, statele membre şi-au asumat obligaţia de a
asigura atingerea scopului Tratatelor, rezultat care se obţine, printre altele, prin recunoaşterea efectului
direct al dreptului comunitar şi aplicarea sa cu prioritate faţă de dreptul intern al statelor membre.
În sistemul român de drept, principiul priorităţii actelor obligatorii adoptate de instituţii este
consfinţit printr-o normă fundamentală, condiţii în care el primeşte efect general obligatoriu, art. 148
alin.2 din Constituţie dispunând : „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de
dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. Ipoteza de drept a
judecătorului român ce are de soluţionat un raport juridic cu element de extraneitate este aceea că în
aceeaşi problemă de drept, în propriul sistem juridic are o normă de aplicare imediată care pretinde
rezolvarea fondului litigiului prin aplicarea sa, cât şi o normă de aplicare imediată conţinută într-un
regulament, care pretinde aceeaşi finalitate. Având acelaşi domeniu de reglementare, în înţelesul dat de
constituantul român, reglementarea lor este „contrară”, în sensul de a fi diferită. Ipoteza este cea a
conflictului de legi sau a celui de jurisdicţii, iar norma constituţională20 ţine instanţa să dea întâietate
normei comunitare, aplicând-o cu precădere, în detrimentul celei adoptată strict pe planul dreptului intern,
practic dând aceeaşi rezolvare în această problemă de drept pe care ar da-o orice instanţă dintr-un stat
membru al Uniunii Europene.
Scopul comun, preponderent economic urmărit de statele membre a dus chiar la revizuiri
constituţionale care au prevăzut acest principiu de drept specific statelor părţi. Având şi în dreptul intern
norme fundamentale ce consfinţesc întâietatea normei de aplicare imediată comunitară, instanţele
naţionale sunt obligate ca în situaţia unui concurs dintre o normă de aplicare imediată internă şi una
conţinută într-un regulament să facă aplicarea pe fond a acesteia din urmă. Indiferent dacă norma internă
a fost adoptată anterior sau ulterior regulamentului, soluţia va fi aceeaşi, pe toată perioada menţinerii în
vigoare a regulamentului, normele de aplicare imediată din dreptul intern adoptate de autorităţile
naţionale primind un efect suspensiv în privinţa aplicării lor. Doar dacă regulamentul ar fi abrogat de
instituţiile legislative comunitare (Consiliul, Parlamentul European, mai rar Comisia), norma de aplicare
imediată din dreptul intern primeşte efect imediat şi direct, obligând forul să facă aplicarea sa pe fondul
raportului juridic.
Considerăm că o importanţă deosebită în privinţa priorităţii normelor de aplicare imediată dint-un
regulament în concurs cu o normă de aplicare imediată din dreptul intern o prezintă situaţia normelor de
competenţă de judecată, cum este în cazul Regulamentul CE nr.44/2001 (în vigoare la 01.03.2002)
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Normele din cuprinsul său sunt atât de competenţă de judecată, cât şi de procedură de judecată, adică sunt
norme procesuale care în orice sistem de drept aparţin în exclusivitate forului, privind o problemă de
organizare şi înfăptuire a justiţiei în stat, situaţie similară fiind în cazul Regulamentului CE nr.2201/2003
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială şi în materia
răspunderii părinteşti. Considerăm că de această dată statele membre au dat întâietate principiului
egalităţii de tratament şi al liberei circulaţii a persoanelor, apreciind că este mai importantă ocrotirea
particularilor în situaţiile avute în vedere de aceste regulamente, justiţia înfăptuindu-se în sensul ocrotirii
şi satisfacerii într-o măsură cât mai bună a intereselor personale21.

19
A se vedea: CJCE 02.20.1977, cauza 50/76 Amsterdam Bulb BV c. Produktschap voor Siergewassen, Recueil, 1977, p.137;
CJCE 07.02.1973, cauza 39/72 Comisia c. Republica Italia,, Recueil, 1973, p.101. „Ordinea juridică comunitară constituie o
ordine juridică proprie, integrată în ordinea juridică internă a statelor membre, fără a mai necesita un act intermediar de receptare
a ei”, s-a precizat în cauza Costa c. ENEL, CJCE 1964, Rec.,1964, p. 1141, iar aceste „norme comunitare creează drepturi şi
obligaţii pentru indivizi, ce pot fi invocate direct de către aceştia în faţa judecătorului naţional” se arată în cauza Van Gend en
Loos, CJCE 5/02/1963, Rec.,1963, p.3,
20
În literatura de specialitate s-a arătat că „actul de aderare a României la Uniunea Europeană are o forţă juridică inferioară
Constituţiei şi legilor constituţionale, dar superioară legilor organice şi ordinare”, în : Constituţia României – comentariu pe
articole, Ioan Muraru coord, C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.1433.
21
Personal manifestăm rezerve faţă de această reglementare, observând din practica judiciară a instanţelor române că aplicarea
acestor acte a dus la pronunţarea unor soluţii defavorabile intereselor cetăţenilor români, care solicitau o judecată în faţa unei
instanţe române pentru a fi mai bine ocrotiţi, şi cu toate acestea s-a considerat a fi competentă o instanţă străină. Prima speţă
pronunţată în acest sens cu privire la competenţa unei instanţe române sau a alteia străine (în speţă germană) este dată în 2009 de
20
 Caracterul normelor cuprinse în unele convenţii internaţionale de a fi norme de aplicare imediată
a ridicat problema regulilor adoptate în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, punându-se
întrebarea dacă ele urmează regimul regulamentelor Uniunii Europene şi altfel înlătură de la aplicare o
normă internă de aplicare imediată. Curtea de Justiţie de la Luxemburg a tranşat în sensul că regimul
normelor din Acordul General de Tarife şi Comerţ (GATT) nu este unul de directă aplicare în statele
membre OMC, aceste norme urmând regimul general al convenţiilor internaţionale, în sensul că doar prin
ratificare ele sunt incorporate în dreptul intern. În consecinţă, forul rezolvă concursul dintre aceste reguli
şi normele de aplicare imediată, de ordine publică din propriul sistem de drept22.
Datorită importanţei lor deosebită în soluţionarea raporturilor juridice cu element de extraneitate,
studiul normelor materiale de aplicare imediată se include în mod necesar în domeniului dreptului
internaţional privat. Ele privesc un domeniu vast: reglementarea conflictului de jurisdicţii, reglementarea
condiţiei juridice a străinului persoană fizică şi persoană juridică, reglementarea raporturilor
internaţionale de familie, comerciale, de proprietate etc., cât şi tendinţa actuală de reglementare a
raporturilor internaţionale prin norme uniforme de aplicare imediată vădesc importanţa studiului acestora
pentru teoria dreptului internaţional privat şi cuprinderea lor în domeniul acestuia.
În concluzie, apreciem că formează domeniul dreptului internaţional privat conflictul de legi,
conflictul de jurisdicţii, condiţia juridică a străinului, normele conflictuale şi normele materiale de
aplicare imediată.

ASPECTE CONTROVERSATE PRIVIND

DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

Doctrina europeană este foarte divizată cu privire la domeniul dreptului internaţional privat.
Dacă, prin tradiţie dreptul german şi italian împărtăşesc concepţia conflictualistă, cel britanic are în
vedere conflictul de legi şi jurisdicţii, cel român şi spaniol includ pe lângă cele două forme conflictualiste
şi condiţia juridică a străinului, iar dreptul francez şi elveţian cuprind alături de acestea şi cetăţenia.
Încă de la începutul secolului XX, prin teoria fundamentată de Antoine Pillet şi îndeosebi de
J.P.Niboyet, juriştii francezi au considerat că studiul cetăţeniei aparţine domeniului dreptului internaţional
privat23
Se consideră că cetăţenia, definită ca ansamblul regulilor ce determină legătura dintre un individ
şi un stat prezintă suficiente legături cu dreptul internaţional privat pentru a se include în domeniul de
reglementare juridică. Astfel, starea şi capacitatea persoanei fiind dată de cetăţenia sa, se justifică
includerea studiului cetăţeniei în domeniul dreptului internaţional privat, ca de altfel şi pentru
considerentul că întotdeauna condiţia juridică a străinului este determinată prin raportare la cea a
naţionalului.
În sistemul nostru de drept cetăţenia nu este considerată ca aparţinând domeniului dreptului
internaţional privat, această opinie fiind majoritară. Argumentele care se aduc în acest sens sunt
următoarele: împrejurarea că cetăţenia constituie un criteriu pentru determinarea legii competente, spre
exemplu materia stării şi capacităţii persoanei fizice, nu constituie un argument pentru includerea materiei
în cadrul dreptului internaţional privat, deoarece ar însemna ca toate criteriile care servesc la determinarea
legii aplicabile să aparţină acestei ramuri de drept. Legătura dintre cetăţenie şi condiţia juridică a
străinului nu se opune şi nici nu împiedică studiul acestora în mod separat, în cadrul unor discipline
diferite24.
Pe de altă parte cetăţenia este incontestabil o instituţie de drept public ce reglementează raportul
dintre individ şi stat, prin norme unilaterale făcând obiectul de studiu al dreptului constituţional sau al
dreptului internaţional public şi nu al dreptului internaţional privat, unde normele au de regulă un caracter
bilateral. Studiul dobândirii şi pierderii cetăţeniei nu face obiectul dreptului internaţional privat , ci al

Tribunalul Dolj, care în apel a declarat necompetentă instanţa română să judece o cerere de divorţ, arătându-se că prin art. 3 din
Regulamentul 2201/2003 al Comunităţii Europene s-a instituit o competenţă exclusivă şi nu alternativă şi ca atare părţile nu pot
deroga de la ea. Caracterul exclusiv rezultă cu certitudine din art. 6 al aceluiaşi regulament, care are ca titulatură „caracterul
exclusiv al competenţelor prevăzute de art. 3,4 si 5”.
22
Acordurile de la Marrakech nu prevăd un efect direct al dreptului OMC, ideea fiind susţinută în cauza Portugalia c. Consiliu,
CJCE 23.11.1999, cauza Nakajima c. Consiliu, CJCE 07.05.1991, cauza Van Parys c. Consiliu, CJCE 01.03.2005.
23
A se vedea în acest sens Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., p.20-23; Bernard Audit, op.cit., pp.18-19; Pierre Mayer,
op.cit., p.9-10; Dominique Holleaux, Jacques Foyer, Géraud de Geouffre de la Pradelle, op.cit., p.9-10; Henri Batiffol, Paul
Lagarde, op.cit., pp. 5-6.
24
A se vedea în acest sens Ion P.Filipescu, op.cit., p. 31.
21
dreptului constituţional şi chiar dacă instituţia nu ar fi studiată în cadrul altor ramuri de drept, nici aceasta
nu poate constitui un argument pentru a o studia aici25.
În literatura recentă s-a afirmat şi teza conform căreia putem reţine o legătură de interdependenţă
între conflictul de legi, conflictul de jurisdicţii, condiţia juridică a străinului şi cetăţenie întrucât
rezolvarea acestora este uneori precedată de determinarea cetăţeniei persoanei în cauză26.
Într-o opinie, se consideră că pentru unele aspecte studiul cetăţeniei poate fi inclus în parte în
domeniul dreptului internaţional privat. În acest sens se arată că „În cadrul instituţiei condiţiei juridice a
străinului în România se includ şi normele privind regimul juridic al cetăţeniei române (dobândirea,
pierderea, retragerea cetăţeniei române etc.) dar numai în măsura în care sunt privite prin prisma
drepturilor şi obligaţiilor străinilor în această materie. Cetăţenia română tratată ca legătură politico-
juridică dintre cetăţenii români şi statul român, în temeiul căreia cetăţenii români au anumite drepturi şi
obligaţii specifice face însă obiectul de reglementare al altor ramuri de drept (în special a dreptului
constituţional). În afara de aspectul conexiunii sale evidente cu condiţia juridică a străinului cetăţenia
produce efecte importante pe planul dreptului internaţional privat român, fiind un punct de legătură
semnificativ în cadrul conflictului de legi şi al procedurii de drept internaţional privat”27.
Organizarea concretă a statului nu se poate realiza decât în raport cu populaţia şi teritoriul faţă de
care se constituie puterea politică instituţionalizată. În ştiinţa dreptului constituţional, populaţia îşi găseşte
reflectarea şi în noţiunea de cetăţenie. Cetăţenia stabileşte un raport puternic de natură juridică şi politică
între stat şi persoanele care locuiesc pe teritoriul său şi înţeleg să se supună autorităţii acelui stat în sensul
că are voinţa şi reprezentarea de a aparţine acelui stat.
Toţi cei care sunt uniţi de un stat prin acest vinculum juris – cetăţenie – statul le impune nu numai
să se supună legilor sale şi voinţei sale politice, dar le pretinde şi o anumită atitudine, după cum li se oferă
o anumită protecţie atât pe propriul teritoriu, cât şi în afara graniţelor sale.
Doctrina românească a pus în lumină specificul noţiunii de cetăţenie arătând că reprezintă „acea
calitate a persoanei fizice de a exprima relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre
persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a
fi titularul drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României28. Într-o definiţie
asemănătoare se arată că cetăţenia este „situaţia juridică rezultând din apartenenţa unei persoane fizice la
un stat determinat, caracterizată prin faptul că acesta are plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute
în Constituţie şi legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia de fidelitate faţă de patrie şi cea de apărare a
ei”29. Împărtăşind aceeaşi concepţie cu privire la cetăţenie, alţi autori consideră că de esenţa noţiunii este
dimensiunea sa politică, în temeiul căreia persoana fizică are „faţă de stat drepturile stabilite de
Constituţie şi de legi de a participa activ la viaţa economică, socială, politică şi culturală a ţării, precum şi
obligaţii corespunzătoare drepturilor statului, obligaţii a căror realizare constituie garanţia drepturilor
persoanei şi condiţia dezvoltării lor”30. În literatura de specialitate s-a remarcat caracterul complex de
legătură politico-juridică dintre individ şi stat, cetăţenia fiind acea „situaţie juridică care rezultă din
raporturile juridice statornice ce intervin între o persoană fizică şi statul român, situaţie caracterizată prin
plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Constituţie şi de celelalte legi”31.
Ştiinţa dreptului constituţional a pus în lumină dimensiunea politico-juridică a cetăţeniei,
raportându-se doar la teritoriul geografic al unei ţări, fără a privi instituţia şi această situaţie juridică în
afara graniţelor statului. Această abordare este de esenţa dreptului internaţional privat şi de aceea
considerăm că se impune evidenţierea noţiunii de cetăţenie aşa după cum a fost conceptualizată de
renumitul jurist francez Charles Rousseau „Cetăţenia este legătura politică şi juridică permanentă dintre o
persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este, şi mai mult, este o legătură juridică specială
reflectată pe plan intern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul de origine, în alt stat,
pe mare, în aer sau în cosmos”32.
Ca natură juridică, sistemul de drept românesc se situează pe poziţia considerării cetăţeniei ca un
raport juridic, o situaţie juridică sau un statut juridic ce se concentrează într-un ansamblu de drepturi şi

25
Acest argument este prezentat în Tudor R.Popescu, op.cit., p.36.
26
A se vedea în acest sens Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op.cit., p.12.
27
Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., pp.33-34.
28
Ioan Muraru, Drept constituţional – cetăţenia română şi drepturile fundamentale, CMUB, 1973, p. 8; Ioan Muraru, Drept
constituţional şi instituţii politice, Actami, Bucureşti, 1995, p.168.
29
Tudor Drăganu, Drept constituţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pp.188-189.
30
Nistor Prisca, Drept constituţional, Ed. Didactică şi Pededagogică., Bucureşti, 1977, pp.179-181.
31
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.II, Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.24.
32
Charles Rousseau, Droit International Public Aprofondé, Sirey, Paris, 1958, p. 98.
22
obligaţii, fiind mai mult decât un simplu raport juridic, ci un adevărat complex de raporturi juridice ce
intervin între o persoană şi stat, „exprimând apartenenţa persoanei la un anumit stat, situaţie caracterizată
prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce predeterminate de lege”33.
Noţiunea de cetăţenie poate fi exprimată sub două accepţiuni, fie ca instituţie juridică şi în acest
sens ea este o categorie legată de dreptul obiectiv, fie desemnând condiţia juridică ori statutul persoanei
fizice şi în această accepţiune se axează pe ideea de drept subiectiv.
În ceea ce ne priveşte considerăm că studiul cetăţeniei nu aparţine domeniului dreptului
internaţional privat. Împrejurarea de fapt şi fundamentarea juridică corelativă situaţiei ca cetăţenia să fie
punct de legătură în dreptul internaţional privat, în raport de care se face localizarea unor situaţii juridice
privitoare la starea şi capacitatea persoanei fizice, succesiuni mobiliare, raporturi de familie ş.a. nu sunt
de natură să plaseze studiul cetăţeniei în sfera domeniului dreptului internaţional privat. De esenţa sa fiind
studiul conflictelor de legi, de jurisdicţii şi a normelor cu ajutorul cărora se soluţionează acestea, apariţia
cetăţeniei ca şi criteriu de localizare se cuprinde implicit în conflictul de legi şi conflictul de jurisdicţii,
studiindu-se în acest context.
Faptul că cetăţenia, instituţie de drept public în principal şi în particular instituţie de drept
constituţional de mare complexitate are impact asupra modului de rezolvare în unele situaţii a conflictelor
de legi, fiind un criteriu în localizarea raportului juridic cu element de extraneitate ne arată complexitatea
deosebită a dreptului internaţional privat, a modului de soluţionare a conflictelor de legi, a
interdependenţei permanente şi de necontestat între toate ramurile ce aparţin domeniului privat al
dreptului.
Legătura dintre cetăţenie şi soluţionarea conflictelor de legi arată şi cât de complexe sunt
fundamentele juridice ale normelor conflictuale. După cum soluţiile conflictelor de legi nu pot fi în afara
complexităţii şi particularităţilor vieţii materiale, nici fundamentele juridice şi rezolvările pe planul
dreptului internaţional privat nu pot fi în afara complexităţii reglementărilor juridice, a dreptului privit în
ansamblul său ca cel mai eficient mod de ordonare a vieţii sociale din toate timpurile şi pentru
totdeauna34.
În concluzie, putem aprecia că în literatura naţională de specialitate este împărtăşită în
majoritate teza conform căreia cetăţenia nu aparţine domeniului dreptului internaţional privat.

33
Ion Deleanu, op.cit., p.28.
34
Cu privire la fundamentele juridice, economice, sociale, politice şi morale ale normelor conflictuale, în special în materia
statutului personal a se vedea: B. M. C. Predescu, Fundamentele normelor conflictuale, R.A. Bucureşti, 2001, pp. 96-139.

23