TEMA 4.

SUBIECȚII
DREPTULUI
INTERNAŢIONAL
 UNITĂȚI DE CONȚINUT:
1. Definiţia subiecţilor dreptului internaţional
 
2. Statul – subiect originar şi deplin în drepturi
 
3. Recunoaşterea statelor
 
4. Neutralitatea statelor
 
5. Succesiunea statelor
 
6. Organizaţia internaţională interguvernamentală – subiect
derivat şi limitat în drepturi
 1. Definiţia subiecţilor dreptului internaţional

Noţiunea de subiect de drept este comună

oricărei ordini juridice, fie ea internă ori
internaţională, desemnând entităţi care au
capacitatea de a participa la raporturi juridice
guvernate de normele specifice respectivei ordinii
juridice şi de a fi titulare de drepturi şi obligaţii în
cadrul acesteia.
În dreptul intern subiectele se împart în două
mari categorii: persoane fizice şi persoane juridice.
 În dreptul internaţional sunt considerate
subiecte ale acestuia acele entităţi care
participă, pe de o parte, la elaborarea
normelor de drept internaţional şi, pe de
altă parte, la desfăşurarea raporturilor
juridice guvernate de aceste norme,
dobândind astfel nemijlocit drepturi şi
asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii
juridice internaţionale.
 Subiecte ale DIP sunt:
• statele suverane,
• organizaţiile internaţionale
• naţiunile şi popoarele care luptă pentru
independenţă.
1) Statele sunt subiecte directe şi nemijlocite ale
dreptului internaţional, cu capacitatea deplină,
indiferent de întinderea lor teritorială, mărimea
populaţiei, stadiul de dezvoltare.
Societatea internaţională actuală este
universală, cuprinzând toate statele, este
diferenţiată - statele fiind diferite din multe puncte
de vedere şi este bazată pe egalitatea juridică.
 2) Este în general acceptat că organizaţiile
internaţionale au calitatea de subiect de drept
internaţional, unii autori chiar tind să le pună pe
acelaşi plan cu statele, chiar să le acorde caracter
suprastatal.
În realitate, organizaţiile create prin acorduri
între state nu au trăsăturile caracteristice ale
statelor şi au competenenţe limitate, decurgând
din acordurile respective.
 3) Naţiunile care luptă pentru independenţă pot
deveni la un moment dat, titulare ale unor drepturi şi
obligaţii internaţionale.
Ele dobândesc calitatea de subiecte de drept
internaţional numai atunci când întrunesc unele elemente
statale, între care crearea unui organ reprezentativ
(comitet naţional provizoriu) care să se manifeste în
numele naţiunii, pe un teritoriu anumit.
Chiar dacă nu s-au declarat state independente, ele pot
intra în raporturi cu alte state, primi asistenţă, încheia
tratate.
În dreptul internaţional contemporan naţiunilor şi
popoarelor li se recunoaşte dreptul de a recurge la orice
mijloace pentru a-şi dobândi independenţa, inclusiv
folosirea forţei armate.
 4) Unii autori continuă să susţină că persoanele
fizice sunt subiecte de drept internaţional, pe acelaşi
plan cu statele.
Unul din argumentele folosite este că persoanele
fizice sunt subiecte ale răspunderii penale
internaţionale.
Este drept că ele răspund pentru faptele considerate
infracţiuni în convenţii internaţionale, prin care statele
se obligă să le încrimineze şi să le pedepsească
(piraterie, traficul de stupefiante, genocid).
Persoanele fizice sunt însă pedepsite pe baza legilor
interne ale statelor părţi la convenţiilor respective.
Deci, persoanele respective răspund ca subiecte de
drept intern.
 Persoanele fizice nu sunt titulare de drepturi
şi obligaţii de drept internaţional, nu au nici
trăsăturile caracteristice subiectelor dreptului
internaţional.
Teoria individului ca subiect de drept
internaţional este lipsită de o bază reală,
nefiind confirmată de practică.
 2. Statul – subiect originar și deplin în drepturi

Între subiectele de drept internaţional, statele au

un loc preponderent, fiind calificate ca subiecte
principale, în raport cu alte entităţi nestatale
considerate în categoria subiectelor de drept
internaţional.
Statele au mai fost calificate drept subiecte
universale, în sensul că îşi exercită drepturi şi îşi
asumă obligaţii în orice domeniu al relaţiilor
internaţionale, precum şi ca subiecte tipice şi
primordiale ale dreptului internaţional.
 Cea mai complexă definiție a noțiunii de stat a fost
dată de Convenția de la Montevideo (Convenția asupra
drepturilor și îndatoririlor statelor. Semnată la Montevideo, la 26.12.1933, în
care este acceptată ca reflectând, în
vigoare de la 26.12.1934),
termeni generali, condițiile statatilității în dreptul
internațional cutumiar.
Potrivit acestei Convenții, ”statul ca personalitate
internațională trebuie să întrunească următoarele
condiții:
- Teritoriu determinat;
- Populație permanentă;
- Guvern;
- Capacitatea de a intra în relații cu alte state”.
 Ca o colectivitate organizată şi
independentă situată pe un anumit spaţiu, statul
are calitatea de subiect de drept atât în raport
cu ordinea internă, cât şi cu cea internaţională.
Ceea ce îi conferă această dublă calitate este
caracterul suveran al puterii sale.
În baza acestei puteri, statul are dreptul de a
conduce societatea în interior şi de a stabili
raporturi cu alte state, în exterior.
 Dacă latura internă a suveranităţii statului
priveşte puterea sa de comandă în interior,
concretizată în elaborarea unor norme cu caracter
general şi în urmărirea aplicării acestora în practica
socială, latura externă priveşte comportamentul
statului în societatea internaţională, raporturile sale
cu celelalte state.
 
  
Elementele constitutive ale statului
 
Legalitatea existenţei unui stat din punct de
vedere al dreptului internaţional este condiţionată
de întrunirea a trei elemente constitutive - teritoriu,
populaţie şi Guvern (putere publică) - şi de
atitudinea altor state faţă de noua entitate.
 1. Teritoriul delimitează spaţiul în interiorul căruia se
exercită suveranitatea unui anumit stat, sub toate aspectele
sale interne, precum şi manifestarea acesteia în raporturile
cu alte subiecte de drept internaţional.
Teritoriul unui stat se compune din: solul, subsolul şi
apele interioare, apele maritime interioare şi marea
teritorială (dacă statul are ieşire la mare), spaţiul aerian
deasupra acestora.
În alţi termeni, teritoriul unui stat cuprinde teritoriul
terestru, maritim şi aerian.
Teritoriul constituie baza materială, indispensabilă, a
existenţei statului.
Dimensiunea ca şi structura sa, continuă sau discontinuă
nu sunt relevante pentru existenţa statului.
Asupra teritoriului său statul are competenţă exclusivă.
 2. Populaţia reprezintă comunitatea umană legată
permanent sau temporar de un anumit teritoriu şi organizată
în limitele acestuia prin autoritatea legilor interne ale
statului.
Legătura juridică permanentă dintre o persoană şi stat se
exprimă prin cetăţenie.
Legătura permanentă sau temporară a unei persoane cu
teritoriu este dată de domiciliu.
Populaţia aflată în graniţele unui stat, indiferent dacă
este legată permanent (cetăţeni) sau numai temporar de
acesta (străini), este supusă dreptului intern al statului
respectiv.
Cele două componente ale populaţiei au, evident, un
statut juridic diferit.
 Ca şi în cazul teritoriului, unde dimensiunea şi
structura acestuia sunt nerelevante ca element care
condiţionează existenţa statului, numărul populaţiei,
de asemenea, nu poate avea nici o relevanţă.
Există state cu suprafeţe de mii de km2, cu
populaţie de sute mii sau chiar de numai de zeci de
mii de locuitori.
Din punct de vedere al dreptului internaţional ele
sunt egale.
 3. Guvernul (putere publică).
Ca element al existenţei unui stat reprezintă
totalitatea structurilor instituţionale care exercită
prerogativele puterii asupra ansamblului populaţiei şi
teritoriului.
Formele de exercitare a puterii, realizarea
separaţiei între puterea legislativă, executivă şi
judecătorească, structura organelor şi mijloacele
concrete prin care se manifestă autoritatea acestora
diferă de la un stat la altul.
 Pentru ca acest element să se considere întrunit, în
planul raporturilor internaţionale, se cere ca exerciţiul
acestei autorităţi să fie exclusiv şi efectiv.
- exclusiv, în sensul de a nu exista o altă autoritate
căreia să fie supusă aceeaşi populaţie şi acelaşi teritoriu.
- efectiv, în sensul de a se realiza în mod real puterea
asupra celorlalte două elemente.
 
 
 
 
 
 3. Recunoaşterea statelor 

 Teoriile recunoaşterii: constitutivă şi declarativă Modul de

recunoaştere: ex. SUA a recunoscut Mexicul după 2 săptămâni
de la formarea sa, iar URSS- peste 16 ani.
Recunoaşterea – prin act în scris prin care un stat, sau grup
de state se adresează guvernului noului stat şi declară despre
natura relaţiilor pe care urmează să le stabilească.
Recunoaşterea nu crează un nou subiect de drept.

Tipurile de recunoaştere :
- de facto
- de jure
- ad hoc. 
 
 Recunoaşterea guvernelor:
- doctrina lui Tobar (ministrul de externe a Ecuadorului) – nu
sunt recunoscute guvernele care pot fi instituite în state ca
urmare a loviturilor de stat, revoluţiilor, îndreptate contra
guvernului recunoscut până la momentul în care guvernul nu
va reorganiza ţara în forme constituţionale.
- doctrina lui Estrada (ministrul de externe a Mexicului).

Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională:

Are loc în persoana organelor care-i stau în frunte: Frontul
de eliberare naţională a Algerului, de eliberare a Mozambicului,
Organizaţia de Eliberare a Palestinei.  
 4. Neutralitatea statului
 
Instituţia neutralităţii este una dintre cele mai vechi
instituţii a dreptului internaţional public.
Din punct de vedere juridic, neutralitatea reprezintă
un fenomen, o formă de manifestare a voinţei unor state
de a sta temporar sau permanent în afara conflictelor
militare.
În esenţă statul neutru, în schimbul garantării prin
tratate a independenţei şi integrităţii sale teritoriale se
obligă să nu intre în vreo alianţă militară (cu excepţia
când ar fi atacat) şi să nu şi asume obligaţii
internaţionale care să-l implice indirect în conflicte.
• NEUTRALITATEA IMPARŢIALĂ (ABSOLUTĂ) a
apărut în legătură cu războiul şi a fost reglementată prin
Convenţiile de la Haga (1899 şi 1907). Conform prevederilor
acestor convenţii, statul neutru în timp de război, are
obligaţia să adopte o poziţie egală faţă de beligeranţi,
nefavorizând pe nici unul dintre ei.

• Prin NEUTRALITATE DIFERENŢIATĂ se înţelege nu

numai neparticiparea la un război a unui stat, dar şi
îndatorirea acestui stat de a acorda ajutor nemilitar statului
victimă a agresiunii şi de a nu sprijini statul agresor.
• O altă formă a neutralităţii este NEUTRALITATEA
PERMANENTĂ şi constă în situaţia în care se află unele state
ce şi-au asumat obligaţia permanentă de a nu participa la alianţe
militare, de a nu permite baze militare pe teritoriul lor, sau de a
permite folosirea teritoriul lor în scopuri militare. Deci un stat
cu un asemenea statut este definitiv şi totalmente în afara
circuitului militaro-politic. Au un asemenea statut Elveţia şi
Austria.

• O formă de neutralitate care s-a dezvoltat în zilele noastre, a fost

acea a NEUTRALITĂŢII POZITIVE, respectiv a neutralităţii
în timp de pace.
În perioada actuală, a constituit o contribuţie la
preîntâmpinarea războiului, la menţinerea păcii.
 5. Succesiunea statelor -
transferul de drepturi şi obligaţii de la un subiect de drept
internaţional la alt subiect de drept internaţional ca urmare a
apariţiei sau încetării existenţei unui stat, fie ca urmare a
modificării teritoriului de stat.
Subiectele succesiunii – statele, mai rar organizaţiile
internaţionale.
Obiectele succesiunii: cetăţenia, arhiva, bunurile de stat,
datoriile, tratatele, calitatea de membru a organizaţiei
internaţionale.
 5. Succesiunea statelor -
transferul de drepturi şi obligaţii de la un subiect de drept
internaţional la alt subiect de drept internaţional ca urmare a
apariţiei sau încetării existenţei unui stat, fie ca urmare a modificării
teritoriului de stat.
Subiectele succesiunii – statele, mai rar organizaţiile
internaţionale.
Obiectele succesiunii: cetăţenia, arhiva, bunurile de stat,
datoriile, tratatele, calitatea de membru a organizaţiei internaţionale.
Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor în materie de
tratate 1978:
- teoria tabula rasa
- teoria opţionului
- teoria continuităţii.
Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor în materie de
arhive, proprietate de stat şi datorii de stat 1983 .
 Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor în
materie de tratate 1978:
- teoria tabula rasa
- teoria opţionului
- teoria continuităţii.

Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor în

materie de arhive, proprietate de stat şi datorii de stat
1983 .
 6. Organizația internațională – subiect derivat și
limitat în drepturi
Organizaţiile internaţionale reprezintă o importantă
componentă a relaţiilor mondiale, fiind chemate să reglementeze
dezvoltarea înţelegerii, colaborării între state, asigurarea păcii şi
securităţii.
Caracteristici comune ale organizațiilor internaționale:
1. asociaţie de state;
2. bază convenţională;
3. organe cu entitate distinctă de statele care o alcătuiesc;
4. personalitate juridică distinctă de statele-membre.
 Convenţia cu privire la reprezentarea statelor în relaţii
cu organizaţiile internaţionale universale din 14 martie
1975 precizează în art.1 al.1: “Organizaţia internaţională
este o asociaţie de state constituită printr-un tratat, dotată
cu o constituţie şi organe comune şi având personalitate
juridică distinctă de cea a statelor membre”.
 Elementele organizaţiilor internaţionale:
1. Organizaţia internaţională guvernamentală este o asociaţie liberă a statelor
cu caracter interstatal şi nu suprastatal. Constituite în baza unui tratat, ele
devin centre de coordonare a activităţii statelor, fiind forma de cooperare
instituţionalizată pentru a realiza scopuri comune.
2. Organizaţia internaţională este creată de către state prin tratate
multilaterale, de exemplu: Cartă, Statut, Constituţie, în baza cărora
organizaţia activează, creându-şi propriile organe ce au funcţii spre
realizarea scopului pentru care a fost creată. Statutul organizaţiei
internaţionale este în concordanţă cu normele “ius cogens” a dreptului
internaţional public şi guvernat de normele dreptului tratatelor.
3. În baza tratatului constitutiv organizaţia poate avea personalitate
juridică, distinctă de cea a statelor-membre. Personalitatea juridică a
organizaţiei internaţionale se deosebeşte de personalitatea juridică a
statelor-membre, care este deplină, pe când a organizaţiilor
internaţionale este limitată.
4. Organizaţiile internaţionale au obligaţia de a respecta principiile şi
normele de drept internaţional. Normele şi deciziile care le adoptă
organele organizaţiei privind structura şi funcţionarea ei poartă
denumirea de drept interna al organizaţiei internaţionale
guvernamentale.
 În societatea internaţională există un număr mare de organizaţii internaţionale care au
un caracter variat, însă pot fi clasificate după următoarele criterii:

1. În dependenţă de raza de acţiune sau în dependenţă de numărul de state

participante există umrătoarele tipuri de organizaţii:

a) Organizaţii internaţionale cu vocaţie de universalitate, sunt acele organizaţii ce cuprind

toate statele indiferent de situarea lor geografică, având un obiect general nelimitat
geografic.
Exemplu: Organizaţia Naţiunilor Unite, exSocietatea Naţiunilor.

b) Organizaţii regionale, sunt acele organizaţii, care cuprind statele dintr-o anumită zonă
geografică.
Exemplu: Organizaţia Unităţii Africane, Consiliul Europei.
 2. După calitatea membrilor există:

a. Organizaţii internaţionale guvernamentale, care sânt organizate exclusiv din state.

Exemplu: Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia Internaţională a Muncii.

b. Organizaţii internaţionale neguvernamentale, constituite din reprezentaţii

neguvernamentali ai organizaţiilor naţionale din diferite state. Exemplu: Green Peace,
Mişcarea Internaţională a Crucii Roşii.

3. În dependenţă de domeniile de activitate, există:

b. Organizaţii internaţionale multifuncţionale. Exemplu: Organizaţia Naţiunilor Unite ce se

preocupă de probleme politice, economice, sociale, culturale etc.

b. Organizaţii internaţionale cu o singură funcţie. Exemplu: instituţiile specializate a

Organizaţiei Naţiunilor Unite, care au ca obiect de activitate următoarele domenii:
promovarea culturii, ştiinţei (UNESCO), reglementarea muncii (OIM), asigurarea ocrotirea
sănătăţii (OMS).
 4. În dependenţă de posibilitatea de aderare la organizaţia internaţională, există:
a. organizaţii internaţionale deschise, la care pot participa toate statele. Exemplu:
Organizaţia Naţiunilor Unite.
b. Organizaţii internaţionale închise, aderarea la care este supusă respectării unor
condiţii obligatorii. Exemplu: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Organizaţia
Tratatului de la Varşovia (până în aprilie 1991).

5. Conform obiectului organizaţiei internaţionale, există: Organizaţii internaţionale

economice, politice, culturale, ştiinţifice, militare.

6. În dependenţă de structură, există:

I. a. Organizaţii internaţionale interstatale
b. Organizaţii internaţionale suprastatale. Exemplu: Uniunea Europeană.
II. a. Organizaţii cu structură tripartită: organul deliberativ (adunare, conferinţă
generală), organul executiv (consiliul, comitetul), secretariatul.
b. Organizaţii internaţionale cu structură complexă. Exemplu: Organizaţia Naţiunilor
Unite.
 Actul constitutiv al organizaţiei internaţionale
Poate să poarte denumirea: Cartă, Constituţie, Pact, Statut, Tratat,
Acord etc. Formează dreptul primar al organizaţiei; prevederile actului
constitutiv sînt esenţiale pentru existenţa şi personalitatea juridică a
organizaţiei.

Structura instituţională a organizaţiei internaţionale

Structura clasică tripartită:
a. organul reprezentativ, deliberativ (adunare, adunare generală etc.)
b. organul executiv (consiliu, comitet etc.)
c. secretariatul (birou), dar există şi excepţii: ONU, CSI, UE etc.

Organele organizaţiei internaţionale: principale şi auxiliare

(subsidiare), competenţele căror nu pot depăşi competenţele organelor
principale.
 Din punct de vedere al personalitatii juridice, orice stat este
si subiect de drept, in timp ce numeroase organizatii sunt lipsite
de o asemenea insusire.
Chiar si acelea care intrunesc cerintele pentru a fi subiecte
de drept international sunt, diferentiate prin intinderea
capacitatii lor, aceasta fiind restransa la drepturile si obligatiile
inscrise in actele lor constitutive.
Statele au avantajul ca se bucura in deplinatatea calitatii lor
de subiecte de drept international.
 Competenţele funcţionale ale organizaţiilor
internaţionale

Competenţe normative sunt cele ce autorizează adoptarea sau

realizarea normelor, adică a regulilor generale sau financiare generale
sau individuale.
Capacitatea de a încheia tratate este recunoscută organizaţiilor
internaţionale inclusiv prin prevederile Convenţiei de la Viena din
1986.
 Competenţe operaţionale consistă în activităţi de gestionare în domeniul
administrativ, economic, tehnic sau financiar.
Această competenţă cuprinde toate posibilităţile de acţiune a organizaţiilor
afară de cele de edictare a normelor:
- participarea în teren la procedurile de reglementare a diferendelor;
- sancţionarea coercitivă, acordarea asistenţei economice, administrative sau
militare statelor, reprezentanţelor diplomatice (dreptul de legaţie, exerciţiul
protecţiei funcţionale a organizaţiei şi funcţionarilor săi),
- controlul asupra regularităţii operaţiunilor electorale,
- acţionarea în justiţie, înclusiv în instanţele internaţionale de justiţie etc.
 7. Alți participanți la relațiile internaționale

- Mișcări de eliberare națională;

- Entități statale contestate;
- Persoana fizică;
- Corporații transnaționale;
- Companii publice internaționale;
- Omenirea (umanitatea).
VĂ MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!