REFERAT

La disciplina Drept internaţional public

Tema: Recunoaşterea statelor şi guvernelor

Autor: Begu Valentin

Facultatea Drept, IRIM

Chişinău 2011

Planul

Introducere

Cuprins

Dreptul internaţional public – noţiuni generale;

Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţional public;

Tipuri de state;

Recunoaşterea internaţională – noţiuni introductive;

Caracterul recunoaşterii;

Condiţiile pentru a fi recunoscut;

Teoria declarativă şi constituitivă;

Formele recunoaşterii;

Recunoaşterea Guvernelor;

Aplicaţiuni ale instituţiei recunoaşterii;

Concluzie

Bibliografie selectivă

Introducere

Dreptul internaţional reprezintă cadrul legislativ care reglementează relaţiile între state sau între
persoane sau entitaţi de naţionalitaţi diferite. Dar pentru a fi subiecte de drept internaţional, acestea
trebuie să fie recunoscute pe plan internaţional de către alte state. Instituţia recunoaşterii a devenit una
extrem de importantă, mai ales în ultimele secole, accentuindu-se importanţa sa mai ales dupa Al Doilea
Război Mondial. Diverse state care au reuşit să-şi decare independenţa, să se elibereze de sub jugul unor
autotităţi străine, necesitau recunoaşterea internaţională, nu numai pentru cadrul juridic, dar sub o formă
oarecare de a-şi asigura spatele împotriva unei ocupaţiuni ulterioare a statului care a subjugat-o.

Statul proaspăt format şi independent deja, neavînd experienţă internaţională şi ajutor străin, începea să
meargă spre un drum destul de anevoios de dezvoltare a ţarii. Deaceea, pentru a primi diverse ajutoare,
de a întreţine legături diplomatice, pentru a încheia diverse tratate care să o ajute să-şi relanseze şi
dezvolte viaţa economică, socială, politică sau culturală, aceste state pe plan internaţional necesitau
recunoaşterea din partea altor state, altfel era privată de toate aceste avantaje a relaţiilor internaţionale.
Odata recunoscută legitimitatea statului sau a guvernului, acel stat putea beneficia de o
1
sumedenie de avantaje de care se bucură şi celelalte state,în caz contrar era privată de toate aceste atuuri
internaţionale. Pentru orice stat este vital să întreţină legături cu alte state, aceasta fiind posibilă doar
dupa recunoaşterea internaţională.

1. Dreptul internţional public – noţiuni generale

Dreptul internaţional public reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile ce se
stabilesc în cadrul societatăţii internaţionale, în principal între state, dar şi între celelalte subiecte de
drept internaţional.

Dreptul internaţional public este născut pe bază de consensualism, este bazat pe normele convenţionale
şi cutumiare elaborate de către state, pe baza acordului lor de voinţă. În dreptul internaţional public
avem de-a face cu norme internaţionale.

Un rol important o constituie Declaraţia Adunării Generale a ONU, adoptată prin rezoluţia 2625 din
octombrie 1970 se referă la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea
dintre state, în conformitate cu Carta ONU. Textul declar aţiei reprezintă compromisul realizat din
confruntarea intereselor ţărilor occidentale, ţărilor blocului socialist şi ţările în curs de dezvoltare.

– Egalitatea suverană a statelor.

– Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

1
– Interdicţia recurgerii la forţă.

2
– Reglementarea paşnică a diferendelor. .

– Neamestecul în treburile interne sau externe ale altui stat

3
– Principiul respectării drepturilor omului.

4
– Principiul cooperării internaţionale.
 5
– Buna credinţă.

2. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale public

Subiectul de drept internaţional public este o entitate care participă la raporturile juridice reglementate
nemijlocit de D.I.P. Trăsăturile esenţiale a subiectului D.I.P. o constituie ca pacitatea

Art. 2 pct. 4 din Carta ONU prevede că „toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de la recurgerea
la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei fie împotriva integritaţii teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat, fie în
orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite

Art. 2 pct. 3 din Carta ONU prevede soluţionarea diferendelor internaţionale de asemenea maniera încât pacea şi securitatea
internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în pericol

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are consistenţa unei legi obligatorii, cu forţă de constrângere asupra celor cărora
li se adresează.

4
Prevăzut iniţial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU, principiul circumscrie obligaţia statelor de a coopera între el e, în vederea
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice internaţionale.

5
semnifică existenţa unei anume libertăţi a fiecărui sistem jurisdicţional intern care trebuie utilizat de statele suverane cu
moderaţie

2
lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional. Calitatea de subiect al D.I.P. a statului
este rezultatul firesc al suveranităţii sale şi nu depinde de recunoaşterea lui de alte state. Suveranitatea
aparţine statelor indiferent de puterea, mărimea ori gradul lor de dezvoltare. Potrivit doctrinei D.I.P.
statul ca persoană internaţională trebuie să îndeplinească condiţiile:

O populaţie permanentă care reprezintă totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul unui sau altui stat
la un moment dat în limitele acestuia potrivit reglementărilor de drept intern ale statului. Deşi numărul
populaţiei variază de la un stat la altul aceasta nu are nici o importanţă pentru calitatea statelor de
subiecte ale D.I.P.

Teritoriul determinat ce constituie baza materială, indispensabilă a existenţei statului. Teritoriul unui stat
cuprinde: spaţiul terestru, spaţiul acvatic, spaţiul aerian. Dimensiunea teritoriului unui stat precum şi
structura sa nu sunt relevate pentru existenţa acestui a.

Puterea publică ce se concretizează prin existenţa unui guvern care asigură conducerea treburilor interne
şi externe autoritatea efectivă asupra populaţiei şi teritoriului.

Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Statul fiind unicul subiect de D.I.P. dotat suveranitate
posedă capacitatea de a acţiona în conformitate cu normele stabilite de acesta.

Unele din capacităţile statului le putem enumera:

De a produce acte juridice internaţionale;

De a reclama repararea daunelor suferite în urma comiterii unei fapte internaţionale ilicite de către un
stat terţ;

De a deveni membru şi de a participa în mod plenar la viaţa organizaţiilor internaţionale;

De a avea acces la procedurile contencioase internaţionale;

6
De a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state.
6
Note de curs “Drept internaţional public”, autor Todos Victor, pagina 20-21
3
3. Tipuri de state

n punctul de vedere al dreptului internaţional, statele se clasifică în funcţie de structura lor, şi în funcţie
de atribuţiile pe care le au organele care le reprezintă în relaţiile internaţionale:

state unitare, (predominantă în organizarea statelor europene) şi state compuse (reprezintă asocierea între
două sau mai multe state).

tul unitar reprezintă o unitate statală simplă, cu o autoritate publică unică şi competenţă lă. El se
caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe supreme ale puterii,

straţiei şi justiţiei. Chiar dacă un stat unitar este împărţit în unităţi teritoriale, sau dacă acestea un grad
mai mare sau mai mic de autonomie locală, acestea nu sunt de natură să producă

ări în structura acestuia. Marea majoritate a statelor lumii sunt organizate ca state unitare lica Moldova,
România, Bulgaria, Ungaria, Polonia etc.). În relaţiile internaţionale, statul pare ca subiect unic de drept
internaţional.

tele compuse reprezintă asocieri între două sau mai multe state. De-a lungul istoriei, statele se au
cunoscut o varietate de forme de asociere, începând cu forme simple sau tradiţionale:

i personale” şi „uniuni reale” şi continuând cu federaţii şi confederaţii.

n punctul de vedere al dreptului internaţional, nu există diferenţe între state ca subiecţi ai drept, fie ele
state unitare sau compuse. Indiferent de structura pe care o au, statele sunt

i de drept internaţional şi sunt egale în drepturi. Însă, în cazul unui stat compus se pot ridica me în
privinţa determinării subiectului de drept internaţional şi a capacităţii juridice a

a. Astfel, trebuie să se stabilească, dacă numai statul compus are calitatea de subiect de drept ţional sau
această calitate aparţine, de asemenea, şi statelor ce alcătuiesc acest stat, precum şi e capacităţii acestora.

ntru a înţelege mai bine conceptul actual al noţiunii de stat, considerăm necesară enunţarea arelor forme
ale statelor compuse, şi anume:
Uniunea personală,

Uniunea reală,

Confederaţia,

Federaţia.

Uniunea persoanală constă în asocierea dintre două state având ca şef de stat sau monarh aceeaşi
persoană. Fiecare stat component al uniunii îşi păstrează personalitatea juridică internaţională,
menţinîndu-şi propria legislaţie, administraţie şi justiţie, incheind tratate în numele său, avînd
reprezentanţe diplomatice proprii.

Uniunea personală nu devine un stat, fiecare stat este dinstinct şi rămîne independent unul faţă de altul,
conservîndu-şi politica sa proprie, alianţele şi tratatele sale dinstincte.

Un exemplu din istoria romanilor este uniunea personal creată în anul 1600 prin unirea politică a celor
trei ţări romaneşti – Ţara romanească, Moldova şi Transilvania – sub un singur domnitor Mihai Viteazul.
O alta astfel de alianţă a fost cea din anul 1859 s -a unit Ţara Romaneasca şi

4
Moldova sub conducerea lui A.I. Cuza – cu denumirea de “Principatele Romane”. Acestea aveau
instituţii commune, însă păstrau doua guverne şi doua parlamente, două armate, organizate similar
pentru a fi unificate la nevoie. Această forma a fost cunoscută cam pînă în secolul al XIX -lea.

Uniunea reală reprezintă asocierea a doua sau mai multe state, avand acelasi monarh, precum si organe
comune de reprezentare in sfera relatiilor internationale si in alte domenii de interes general (economic,
finante etc.).

Din punct de vedere constitutional, legislativ si administrativ, fiecare dintre statele membre ale uniunii
constituie o unitate distincta. In mod esential, uniunea reala se caracterizeaza prin organizarea politico-
juridica paralela a doua state. Aceasta se afirma mai ales in domeniul exterior, ajungandu-se, in mod
practic, la o politica externa unitara.

Printre aplicatiunile pe care le-a avut aceasta institutie, putem mentiona: Uniunea dintre Suedia si
Norvegia (1815-1905) creata in baza unui tratat, Uniunea dintre Austria si Ungaria (1867-1918) creata
in temeiul unui act de compromis si doua legi adaptate in cele doua state, Uniunea dintre Danemarca si
Islanda (1818-1944) etc. In aceasta forma de uniune reala, s-a aflat Moldova si Muntenia in perioada
1861-1862, cand, in afara existentei unui singur sef de stat – domnitorul A.I.Cuza –, s-au format si
organe comune: un guvern si o Adunare a deputatilor. Uniunea astfel creata devine unic subiect de drept
international, iar cele doua entitati componente raman provincii cu autonomie administrativa.

Confederaţia este o asociere a doua sau mai multe state, in care statele isi pastreaza independenta si
calitatea de subiect de drept international, creand totodata organe comune cu atributii limitate in domenii
de interes general.

Confederatia de state se constituie in baza unui tratat in care sunt stipulate prerogativele comune, de
regula, in domeniul apararii, in cel financiar si al politicii externe. Repartizarea competentelor se face
prin acest pact federal, care este in mod obisnuit, inegala

Statele care se asociaza in confederatie isi creeaza un organ comun, denumit dieta sau congres. Dieta
reprezinta singurul mecanism central, care se prezinta sub forma unei adunari deliberative de tip
diplomatic.

Printre principalele aplicatiuni ale institutiei Confederatiei putem mentiona: Confederatia Statelor Unite
ale Americii de Nord (1778-1787); Confederatia Elvetiana (1291-1798 si 1815-1848); Confederatia
Tarilor de Jos (1579-1795); Confederatia Germanica (1815-1866).
Federaţia reprezinta o structura complexa constituita din mai multe state care nu au calitatea de stat, in
sensul dreptului international, ci numai statul federal are calitatea de subiect de drept international.

Spre deosebire de confederatie, statul federal functioneaza pe baza unei constitutii proprii ca act intern.
Raporturile dintre statele federale sunt raporturi de drept intern, si nu raporturi de drept international, ca
in cazul confederatiei.

Subiect de drept international cu capacitate deplina este statul federal , si nu statele componente. In mod
normal, cel care exercita in totalitate capacitatea de a incheia tratate este statul federal. Constitutiile unor
state federale rezerva statului federal intreaga competenta in materie de

5
incheiere a tratatetelor. Insa, in functie de prevederile constitutionale, statele membre pot avea dreptul
de a participa direct la relatii internationale, si anume – dreptul de a incheia tratate.

4. Recunoasterea internaţionala – noţiuni introductive

Instituţia recunoaşterii internaţionale a apărut în secolul al XVIII – lea şi s-a conturat mai precis în
secolul următor, în special după Congresul de la Viena care instituia un adevărat directorat asupra vieţii
internaţionale, statele membre ale „Sfintei Alianţe” angajând reportu ri de drept internaţional numai cu
statele pe care ele le recunoşteau.

Noţiunea de recunoaştere este una din cele mai greu de definit în dreptul Internaţional. Într-o definiţie
general acceptată în dreptul internaţional, se consideră că aceasta constă în „exprimarea unilaterală a
voinţei unui stat de a constata ca valabile şi opozabile, în ceea ce priveşte, fapte, acte sau situaţii juridice
date ce pot avea, astfel, consecinţe asupra drepturilor, obligaţiilor şi intereselor sale. Recunoaşterea unui
stat constă în actul prin care un stat admite că o entitate politică îndeplineşte condiţiile specifice ale unui
stat nou (ia act de apariţia acestui nou subiect de drept internaţional), avînd personalitate juridică
deplină în ordinea internaţională şi îşi exprimă voinţa de al considera ca membru al comunităţii
7
internaţionale”.

Potrivit practicii se poate recunoaşte un stat, un guvern, o naţiune care luptă pentru independenţă, o
transformare în forma de guvernămînt a unui stat, constituirea unei uniuni sau efectuarea unei separări
8
de state, declararea unei anumite regiuni ca zonă neutralizată, demilitarizată sau denuclearizată etc.

Recunoaşterea este prin excelenţă un act suveran al statului, care, avînd în primul rînd o semnificaţie
politică, nu trebuie să fie motivat, dar care produce importante efecte din punct de vedere al ordinii
juridice internaţionale. Un stat recunoscut de comunitatea internaţională se află într-o poziţie juridică
diferită decît un stat nerecunoscut, tot aşa cum în cazul a dfouă sau mai multe guverne care-şi contestă
9
reciproc legitimitatea asupra unui anumit teritoriu , poziţia juridică cea mai puternică o are acel guvern
care este recunoscut de celelalte guverne şi care participă la activitatea unor organizme internaţionale,
astfel reprezentînd statul în cauză.

Însă se mai consideră că recunoaşterea nu este un act juridic propriu -zis, dar acest act creează premisa
unor importante acte juridice ulterioare. Astfel în urma recunoaşterii, statele fac schimburi de
10
ambasadori, incheie anumite tratate, stabilesc diferit e relaţii diplomatice etc.

5.Caracterul Recunoaşterii
Recunoaşterea unui stat are, în principiu un caracter discreţionar, în dreptul internaţional neexistînd nici
o obligaţie sau interdicţie a recunoaşterii. Statele pot astfel să se abţină de a avea o anumită comportare
activă faţă de statul nou. O asemenea activitate constă în stabilirea de relaţii juridice, dupa cum am mai
menţionat, de exemplu schimbul de ambasadori.

Fiind un act unilateral,recunoaşterea poate lua forma unor note diplomatice sau notificări directe care se
face către statul recunoscut; dar, poate îmbăca şi forma unor comunicări publice –

Pagina 85

Pagina 180

De exemplu, guvernele concurente care au existat în China, Laos, Vietnam, Cambodgia etc.

Pagina 180

6
mesaje, telegrame, declaraţii oficiale. De asemenea, recunoaşterea poate fi cuprinsă în textul unor
tratate bilaterale sau multilaterale, în care se precizează natura şi conţinutul relaţiilor ce se stabilesc,
11
după cum ea poate proveni din partea unui stat sau a unui grup de state în baza tratatului multilateral.

În dreptul internaţional contemporan, caracterul total discreţional al recunoaşterii este pus sub semnul
întrebării. Acesta avînd în vedere, în principal, faptul că principiul interzicerii la forţă pe plan
12
internaţional, prevăzut în articolul 2 paragraful 4 din C arta ONU , implică respingerea opozabilităţii
internaţionale a unor situaţii teritoriale obţinute prin folosirea forţei. În acest sens, Declaraţia cu privire
la relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în conformitate cu Carta ONU

– Rezoluţia Adunării Generale nr. 2625 (XXV) – stipulează că teritoriul unui stat nu poate face obiectul
unei ocupaţii militare sau al unei achiziţii teritoriale. Ca urmare, nii o achiziţie teritorială obţinută prin
folosirea forţei sau ameninţării cu forţa nu va fi recunoscută legal.

Există însă chiar şi situaţii în care se consideră că există chiar obligaţia de a nu recunoaşte, ca formă de
sancţionare a unui act ilegal. Se citează, în materia recunoaşterii guvernelor, cu titlul de exemplu,
Rezoluţiile Consiliului de Securitate din anii 1965 şi 1966, care au caracterizat regimul Smith din
Rhodesia ca fiind ilegal şi neconform cu prevederile Carta ONU şi au solicitat tuturor statelor să nu-l
recunoască. Un alt exemplu este situaţia Ciprului de Nord. După invazia militară turco din iulie-august
1974, a fost proclamată crearea Administraţiei Cipriote Turce Autonome (1 octombrie 1974), urmată de
proclamarea Statului Federal Turc al Ciprului (13 februarie 1975), şi adoptarea unei Consituţii (8 iunie
1975) şi apoi proclamarea Republicii Turce a Ciprului de Nord (15 noiembrie 1983) şi adoptarea unei
noi Constituţii (5 mai 1986). Turcia este unicul stat care a recunoscut această entitate, pentru că la 18
13
noiembrie 1983, Rezoluţia 541 a Consiliului de Securitate nu a recunoscut aceasta oficial. O luare de
poziţie recentă în acest sens poate fi regăsită în considerentele exprimate de CEDO în cazul „Loizidou
contra Turcia” (decembrie 1996) potrivit cărora „ Este evident din practica internaţională şi diferitele
rezoluţii definit fo rmulate că ...

comunitatea internaţională nu consideră Republica Turcă a Ciprului de Nord ca fiind un stat în

14
conformitate cu dreptul internaţional şi că Republica Cipru a ramas singura legitimă...”.

6.Condiţiile pentru a fi recunoscut

Pentru a fi recunoscuta ca stat, o noua entitate trebuie sa intruneasca trasaturile caracteristice necesare
existentei statului, dar pentru ca aceasta existenta sa fie opozabila unui alt stat, trebuie ca statul in cauza
sa aiba aceasta existenta recunoscuta. În cadrul Uniunii Europene, Consiliul de
Miniştri a adoptat o Declaraţie cu privire la recunoaşterea statelor,în care se prevede că statele care
candidează pentru recunoaşterea trebuie corespundă unor prevederi Acestea sunt:

1) Să respecte prevederile ONU şi ale Actului Final de la Helsinki – CSCE (1975) – privind statul de
drept, demoraţia şi drepturile omului;

Un exemplu este Tratatul de la Versailles din 1919, prin care s-a legiferat recunoaşterea Cehoslovaciei şi a Poloniei. În legătură cu
acest tratat, s-a emis şi opinia unei recunoaşteri condiţionate, deoarece Tratatul din 1919 subordona pentru minorităţile lor naţionale
regimul prevăzut în tratatele referitoare la protecţia minorităţilor.

Vezi Carta ONU

Din Rezoluţia 541 a Consiliului de Securitate : „... 6.solicită tuturor statelor să respecte suveranitatea, independenţa, integritatea
teritorială şi nealinierea Republicii Cipru şi 7. Solicită tuturor statelor să nu recunoască alt

stat cipriot înafara Republicii Cipru”.

14
Pagina 86

7
Să garanteze drepturile grupurilor entice şi ale minorităţilor naţionale;

Să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care pot fi modoficate numai în mod paşnic;

Să-şi asume angajamentele subscrise anterior care privesc dezarmarea şi neproliferarea nuclear, precum
şi stabilirea regional.

Pe baza acestor criteria, la 11 ianuarie 1992, Comunitatea Economică Europană şi statele member au
acordat recunoaşterea lor internaţionlă Bosniei-Herţegovina, Macedoniei, Croaţiei şi Sloveniei, aceasta
15
fiind condiţionată la respectarea angajamentelor lor în material protecţiei minorităţilor naţionale.

7.Teoria declarativă şi constitutivă

În legătură cu recunoaşterea statelor, s-a discutat şi problema efectelor sale, existînd o contraversă
dotrinară între opinia care susţine că recunoaşterea statului are un caracter constitutiv, în timp ce,
potrivit punctului de vedere opus, recunoaşterea ar avea numai un caracter declarativ, limitîndu-se la
constatarea creării statului nou.

În realitate, recunoaşterea are un dublu efect: atît declarativ, în privinţa noului stat care se bucură de
toate avantajele ce decurg din dreptul internaţional general în virtutea însăşi existenţei sale, cît şi
constitutiv, în ceea ce priveşte efectele opozabilităţii acestei recunoaşteri faţă de statul care a efectuat
16
recunoaşterea.

Însă totuşi există două mari teorii a recunoaşterii, cu particularităţi diferite.

Conform Teoriei declarative, recunoaşterea nu face decît să constate apariţia unui nou subiect de drept
internaţional, fără ai conferi însă personalitate juridică, întrucît aceasta există în mod independent de
actul recunoaşterii.

Teoria constitutivă, a fost formulată de Ministrul Afacerilor Externe al Ecuadorului la 15 martie 1907
şi s-a afirmat cu numele de “Doctrina Tobar”. Însemnătatea decisivă se acordă actului de recunoaştere
în procesul constituirii noului stat ca subiect de drept internaţional. În conformitate cu această teorie,
este actul de recunoaştere – este şi noul subiect de drept internaţional, nu există asemenea act – nu este
17
nici noul subiect. O altă afirmare în acest sens este părerea cunoscutului autor de drept internaţional
Sir Hersch Lauterpacht, care menţionează: “Un stat este şi devine o persoană internaţională numai şi
excusive prin recunoaştere”.
Teza caracterului declarative al recunoaşterii este predominant atît în literature de drept internaţional,
cît şi în practica statelor. Este semnificativă în acest sens opinia altui autir britanic de faimă
internaţională, Brierlz, în sensul că “acordarea recunoaşterii unui stat nu este un act «constituit» ci unul
«declarativ»; el nu determină existenţa legală a unui stat care nu exista îna inte. Un stat poate exista
fără a fi recunoscut, iar dacă el există în fapt,atunci, indifferent dacă a fost sau nu recunoscut formal de
alte state, el are un drept să fie tratat de acesta ca un stat. Principala funcţie a recunoaşterii este aceea
de a admite ca un fapt ceva care era pînă în acel moment incert, adica independenţa unui organ
pretinzînd a fi un stat, şi de a declara consimţămîntul statului care

Pagina 86

Pagina 86-87

Dicţionar de drept Internaţional Public, coordonator I. Cloşca – bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1982, pagina 119.

8
recunoaşte de a accepta consecinţele normale ale acestui fapt, anume curtoaziile uzuale ale relaţiilo r
18
intenraţionale”

Deosebit de clar şi de tranşant este exprimat acelaşi punct de vedere in termini ai dreptului internaţional
convenţional. Astfel, Convenţia asupra drepturilor şi îndatoriilor statelor, semnată la

Montevideo, la 26 decembrie 1933 de statele americane, prevede:

“Art 3. Existenţa public a statului este independent de recunoaşterea de către alte state. Chiar înainte de
recunoaştere statul are dreptul să-şi apere integritatea şi independenţa, de a se îngriji de conservarea şi
prosperitatea şi în consecinţă să se organizeze aşa cum crede de cuviinţă, să legifereze în legătură cu
interesele sale, să administreze serviciile sale şi să definească jurisdicţia şi competenţa instanţelor sale
de judecată

Exercitarea acestor drepturi nu are altă limită decît exercitarea drepturilor altor state conform dreptului
internaţional”.

“Art 6. Recunoaşterea unui stat înseamnă numai că statul care îl recunoaşte accept personalitatea
acestuia cu toate drepturile şi îndatoririle determinate de dreptul internaţi onal. Recunoaşterea este
19
necondiţionată şi irevocabilă”.

Atfel se poate observa totuşi că recunoaşterea statului are mult mai multe avantaje decît un stat
nerecunoscut pe plan internaţional. Nerecunoaşterea poate duce la o adevărată izolare a statului în cauză,
punindu-l într-o situaţie deficilă în raport cu ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale sau cu
majoritatea lor. Totodată nerecunoaşterea unui stat poate fi considerată ne amicală creând obstacole în
cadru normalizării relaţiilor dintre state.

Recunoaşterea nu conferă personalitate internaţională statului nou recunoscut dar îl ajută la promovarea,
dezvoltarea relaţiilor de drept internaţional de către noul stat. Aşadar din momentul recunoaşterii statul
nou recunoscut beneficiază de drepturi şi obligaţii internaţionale.

Principalele drepturi şi obligaţii sunt:

Stabilirea de relaţii diplomatice ori consulare.

De a intenta acţiune judiciară la instanţele celuilalt stat cu privire la bunurile sale aflate pe teritoriul
statului care la recunoscut.

20
Acceptarea legislaţiei interne şi a hotărârilor judecătoreşti ale statului recunoscut.

8.Formele recunoaşterii

Înafară de aspectele caracterizate mai sus, există şi deosebiri între formele pe care le poate îmbrăca
recunoaşterea. Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admitere într-o
organizaţie nu echivalează cu recunoaşterea sa individuală sau colectivă din partea altor state. Totodată
practica statelor a consacrat existenţa mai multor forme de recun oaştere calificate după

J.L. Brierlz, The Law of Nations, 6th ed, London, 1963, p 139.

Pagina 182

Note de curs “Drept internaţional public”, autor Todos Victor, pagina 23

9
următoarele criterii:

După modul de exprimare:

Expresă(declaraţie, telegramă) sau explicită

Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul său) sau implicit

După întinderea efectelor:

De iure recunoaşterea este definitivă şi produce totalitatea efectelor recunoaşterii, statele vizate
stabilind relaţii diplomatice, încheind tratate politice economice.

De facto este provizorie şi revocabilă ea produce efecte limitate.

După numărul de subiecte:

Individuală este rezultatul manifestării de voinţă doar a unui singur stat.

Colectivă rezultatul unor manifestări de voinţă comune şi concomitente ale mai multor state.

Recunoaşterea explicită sau implicită poate fi acordată printr-un act unilateral expres

(solemn, în general) sau putînd să rezulte numai din comportarea organelor statului care acţionează în
raporturile cu autorităţile noului stat la fel ca faţă de alte state, cum ar fi stabilirea relaţiilor
diplomatice.

Un exemplurelativ recent de recunoaştere expresă este reprezentat de Declaraţia Guvernului României

de recunoaştere a Republicii Moldova, din 27 august 1991, prin care se ia act de declaraţia de
Independenţă din aceeaşi zi a Republicii Moldova, se salută “proclamarea unui stat românesc
independent pe teritoriile anexate cu forţa în urma înţelegerilor stabilite prin pactul Molotov-
Ribbentrop”, se “recunoaşte independenţa Republicii Moldova” şi “se declară disponibilitatea stabilirii
de relaţii diplomatice, de acordare a sprijinului necesar autorităţilor din Republica Moldova pentru
consolidarea independenţii” şi “pentru dezvoltarea raporturilor de colaborare frăţească dintre românii
de oe cele două maluri ale Prutului”.

Trebuie rpecizat că, prin această Declaraţie a Guvernului României, statul roman a fost primul stat care
21
a recunoscut Republica Moldova.

Un exemplu recent de recunoaştere implicită, îl poate constitui votul exprimat de Marea

Britanie, cu această semnificaţie, în favoarea admiterii la ONU, ca membru a Fostei Republici

Iugoslave Macedonia, la 8 aprilie 1993. Foarte recenta (februarie 2000) acceptare de către regimul
Taliban de la Kabul a deschiderii unei ambasade a “Republicii Cecenia” în Afganistan este un alt astfel
22
de exemplu.

Din punct de vedere al efectelor pe care le produce, recunoaşterea poate fi de jure şi de facto. Atît
recunoaşterea de jure, cît şi recunoaşterea de facto, se exprimă prin acordul official al statului de la
care emană recunoaşterea. Deosebirea dintre aceste forme constă, în general, în întinderea efectelor
juridice ale recunoaşterii.

Pagina 87

Pagina 87

10
În cazul recunoaşterii de facto, relaţiile dintre statul care recunoaşte şi cel recunoscut sunt mai restrînse
ca întindere, avînd un caracter nestabil şi provizoriu, în sensul c ă ea operează în domeniile consimţite
de către statul care o acordă (cooperarea economic internaţională).

Recunoaşterea de facto este incompletă, consitutind o fază premergătoare pentru recunoaşterea de jure.
Nefiind definitivă, recunoaşterea de facto poate fi revocată.

Un stat poate acorda această formp de recunoaştere, dacă doreşte ca, pentru anumite motive, să amîne
recunoaşterea deplină şi definitivă. Cum ar fi, îndoieli despre viabilitatea noului stat, ori reţinere din
partea noului stat de a accepta obligaţii în baza dreptului internaţional sau refuzul acestuia de a refuza
de a rezolva problem proeminente.

Recunoaşterea de jure a unui stat este completă şi definitivă. Ea este irevocabilă, deoarece efectele ei se
sting numai odată cu încetarea calităţii de subiect de drept al statului recunoscut. Această formă are ca
effect recunoaşterea deplină a personalităţii juridice a noului stat, a tot ceea ce rezultă din exercitarea
suveranităţii acestuia, precum şi stabilirea de relaţii internaţionale în diferite domenii, în mod special a
23
relaţiilor diplomatice şi consulare, incheiate de tratate bilateral etc.

Un caz interesant ( care ţine în acelaşi timp de material recunoaşterii guvernelor) de trecere de la
recunoaşterea de jure la o situaţie de recunoaştere de facto este cel al Taiwanului. Insula, cunoscută şi
sub numele de Formosa, adăposteşte din 1949 rămăşiţele forţelor Guomindangulu i, refugiate de pe
continent cu ajutor American, care au stability şi exercitat o autoritate independent, recunoscută pînă în
1979, de multe state ca reprezentînd Guvernul Chinei. La 1 ianuarie 1979 Statele Unite, au recunoscut
Republica Chineză şi au stability relaţii diplomatice cu aceasta. Cu aceeaşi dată, SUA a comunicat
Taiwanului încetarea relaţiilor diplomatice cu ea, precum şi a Tratatului de apărare reciprocă, urmînd ca
în viitor să fie menţinute doar relaţii comerciale, cultural şi de altă natură prin intermediul unei
“organizaţii non-guvernamentale” numite Institutul American din Taiwan. Şi alte state îşi reprezintă
interesele în Taiwan prin Birouri de Interese economice. Recent, la 27 ianuarie 1998, Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei, printr-o declaraţie comună a miniştrilor afacerilor externe ale Macedoniei şi
ale Taiwanului, a decis stabilirea de relaţii diplomatice cu taiwanul, ceea ce a echivalat cu recunoaşterea
acestui stat. Ca reacţie la aceste acţiuni, China a ameninţat cu ruperea relaţiilor diplomatice cu
Macedonia, votînd în Consiliul de Securitate, împotriva prelungirii mandatului forţelor ONU de
menţinere a păcii din Macedonia (UNPREDEP), ceea ce reprezintă încă odata, o subliniere a
caracterului preponderant politic al actului juridic al recunoaşterii.

24
Taiwanul este în prezent recunoscut de numai 20 state printre care şi Vaticanul.

În plan teoretic a fost elaborată „teoria celor două Chine”, pentru a valida politica ce vizarecunoaşterea
de jure atit a autorităţilor de la Beijing, cît şi celor de la Taipe. Ulterior, această teorie şi practică bazată
pe ea au fost practic abandonate, R.P. Chineze fiindu -i restabilit locul ce-i aparţinea de jure la ONU şi
25
în alte organizaţii internaţionale.

Recunoaşterea mai poate fi individuală sau colectivă. Recunoaşterea colectivă este atunci cînd are loc
recunpaşterea concomitentă a mai multor state. Un exemplu al acestei forme fiind

Pagina 125

Pagina 88

Pagina 183

11
 26
recunoaşterea, prin Tratatul de la Berlin din anul 1878 a României, Bulgariei, Serbiei şi
Montenegrului său; în 1992 recunoaşterea de către Comunitatea Europeană a statelor rezultate î n urma
dezmembrării Iugoslaviei, la 15 ianuarie 1992 a Sloveniei şi Croaţiei.

9.Recunoaşterea guvernelor

În general se recurge la recunoaşterea de state numai atunci cînd în comunitatea internaţională apar noi
subiecte de drept. În practica statelor este unanim acceptat că recunoaşterea statelor implică şi
recunoaşterea guvernelor. În situaţia în care un guvern accede la putere pe alte căi decât cele
constituţionale sau în cazul schimbării formei de guvernământ se pune problema recunoaşterii
guvernelor (revoluţie, lovitură de stat etc). O categorie specială de recunoaştere, care prezintă o
importanţă în contextul conflictelor armate, pe care l-a cunoscut viaţa internaţională în ultimii ani, o
constituie recunoaşterea insurgenţei sau beligeranţei. Această recunoaştere este mult mai redusă decît
recunoaşterea statelor şi guvernelor, limitîndu-se din punct de vedere practic, la aplicarea legilor şi
obiceiurilor războiului faţă de entităţile în cauză. Din aceste considerente vom vorbi mai departe doar de
recunoaşterea guvernelor.

În situaţia în care la conducerea unei ţări vine un guvern nou, ca urmare a unor aleger i democratice, nu
se pune problema în nici un fel de recunoaştere noului guvern cons tituit, deoarece schimbarea unor
guverne cu altele ca urmare a opţiunilor electorale, este considerată un lucru firesc în orice societate
democratică. În schimb, în situaţia schimbărilor neconstituţionale, o asemenea recnoaştere din partea
altor state se impune şi este chiar în avantajul celor vizaţi. În lipsa legitimităţii pe care i-o conferă
recunoaşterea, guvernele venite la putere prin mijloace neconstituţionale vor căuta în zadarnic să obţină
ajutoare, facilităţi, acorduri avantajoase etc., din partea altor state. Există, însă şi aici o regulă, urmată în
special de Franţa şi statele anglo -saxone, care, pornind de la principiul continuităţii statului, în situaţii
de genul celor amintite mai sus, consideră că nu ar mai fi necesară o recunoaştere suplimentară a
guvernului nou constituit, doarece raporturile diplomatice se stabilesc între state, iar nu între state şi
27
guver nelor.

Recunoaşterea unui guvern este definită ca fiind un act liber al unui stat sau al mai multor state prin care
se manifestă intenţia de a întreţine relaţii oficiale cu acesta şi implicit de încetare a unor astfel de
raporturi cu vechiul guvern. Recunoaşterea guvernelor are un caracter declarativ adică actul de
recunoaştere se rezumă la dorinţa de a întreţine raporturi cu noul guvern asupra legitimităţii guvernului
respectiv, atitudine care ar putea fi calificată drept amestec în treburile interne. Practica arată că
recunoaşterea unui nou guvern este supusă întrunirii mai multor criterii:

Activitatea noului guvern să fie sprijinită de populaţie.

Să corespundă voinţei acestuia.

Capacitatea guvernului de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.

Instaurarea unui regim politic democratic capabil să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.

Atunci s-a emis şi opinia unei recunoaşteri condiţionate, deoarece Tratatul din 1878 recunoştea independenţa sub condiţia
respectării libertăţii de conştiinţă şi a celei religioase pentru minorităţile din aceste ţări.

Pagina 181

12
 28
 Absenţa amestecului în treburile interne ale statului în procesul de instalare a noului guvern.

Discutîndu-se în doctrină condiţiile care ar trebui îndeplinite de noul guvern pentru a fi îndreptăţit la
recunoaştere, au fost menţionate: stabilitatea, exercitarea efectivă a autorităţii asupra unei părţi
însemnate a teritoriului de stat, sprijinirea majorităţii populaţiei şi cap acitatea de a îndeplini toate
obligaţiile internaţionale ale statului.

În decursul timpului au fost formulate mai multe doctrine în materie:

Doctrina formulată de preşedintele american Jefferson în anul 1792 recunoaşte orice guvern format în
conformitate cu voinţa poporului;

Doctrina formulată de Tobar, ministrul de externe al Ecuadorului în 1907 şi apoi în 1923 şi reafirmată în
1963 de preşedintele venezuelean Betancourt, stipulează refuzul recunoaşterii unui guvern ajuns la
putere prin revoluţie sau război civil, pînă cînd ţara nu este organizată în tipare constituţionale prin
alegeri locale.

În reacţie la aceste doctrine, doctrina Estrada, ministrul de externe al Mexicului (1930), afirmă că
nerecunoaşterea noilor guverne ar reprezenta un amestec în treburile interne ale statelor în cauză, nici un
guvern neavînd dreptul de a se pronunţa asupra legitimităţii unui alt guvrn. Urmînd

această doctrină, SUA a declarat, în 1977, că nu vor mai emite declaraţii formale de recunoaştere,
29
singura problemă în viitor fiind aceea dacă relaţiile diplomatice cor continua sau nu cu noul regim.

Discuţiile făcute în privinţa tipurilor de recunoaştere rămîn valabile şi în ce priveşte recunoaşterea

guvernelor. Un alt exemplu interesant de coexistenţă a recunoaşterii de facto cu recunoaşterea de jure
este cazul războilui civil spaniol, cînd recunoaşterea de jure a guvernului republican era însoţită de o
recunoaştere de facto a guvernului franchist care, atunci cînd victoria sa a fost clară, a primit şi o
30
recunoaştere de jure.

10. Aplicaţiuni ale instituţiei recunoaşterii

Instituţia recunoaşterii a cunoscut aplicaţiuni destul de semnificative mai ales după Al Doilea Război
Mondial. În urma acestui război, dar şi a noii ordini mondiale, s -a pus pe larg problema recunoaşterii a
o mulţime de entităţi şi guverne, printre care recunoaşterea a noilor autorităţi din Europa de Răsărit,
recunoaşterea guvernului de la Beijing etc. Ce ţine de statele din Europa de Răsărit, în mod practic
aceste conflicte s-au rezolvat destul de repede, în raport cu alte state ale lumii. În mod similar s-a pus
problema şi desprinderea noilor state din Iugoslavia sau în cazul destrămrii URSS, rezultatul fiind
declararea independenţii a o mulţime de state desprinse din Uniunea Sovietică între 1989 şi 1991. Au
fost probleme şi cu recunoaşterea celor două state germane.

Ce ţine de recunoaşterea guvernelor, se poate de menţionat situaţia cînd în anumite state se confruntau
guverne concurente, cum ar fi cazul guvernelor ce se luptau într ele în Cambodgia, Laos, Vietnamul de
Sud etc. Au existat deasemenea aplicaţiuni ale instituţiei recunoaşterii masiv şi pe

Note de curs “Drept internaţional public”, autor Todos Victor, pagina 24

Pagina 88 - 89

Pagina 89

13
continentul negru - în Africa, mai ales dupa ce ţările ca Franţa, Marea Britanie sau Germania au început
pe rînd să recunoască într-un sfirsit independenţa multor foste colonii ale sale.

În perspectivă nu este, desigur, exclus ca instituţia recunoaşterii să continue a juca un rol important,
deoarece este de presupus că uniuni sau separări de state vor mai exista şi în viitor, fără a mai vorbi de
posibilitatea că în anumite state procesele de transformări să ia uneori calea unor schimbări în afara
31
celor previzibile, determinate de scrutinul electoral . Astfel de cazuri sunt deja posibile în prezent, mai
ales în urma tensiunilor care sunt la etapa actuală în lumea arabă.

Concluzie

Una din cele mai importante instituţii ale dreptului internaţional este aceea a recunoaşterii. După cum
am mai menţionat, recunoaşterea are drept obiect apariţia unui nou subiect de drept internaţional, cum
sunt statele sau mişcările de eliberare naţională, dar există şi recunoaşterea guvernelor, a unor modificări
teritoriale, a calităţii de beligerant, a statutului de neutralitate permanentă, etc. Însă în practica
internaţională, cel mai frecvent folosită şi poate cea mai importantă este recunoaşterea statelor şi
guvernelor. Anume după recunoaşterea acestora, subiectul de drept recunoscut pe plan internaţional
poate întreţine orice fel de legături cu orice stat care ia recunoscut existenţa nu numai de facto, ci şi de
jure.

În realitate, avantajele unui stat recunoscut sunt infinit superioare celuia încă nerecunoscut. De această
instituţie s-au bucurat toate statele care erau în toate normele legale şi în conformitate cu toate condiţiile
ONU, cu privire la recunoaştere. Orice entitate, care nu este recunoscută pe plan internaţional, este ca o
personalitate încătuşată pe plan internaţional, neavind deseori dreptul de a întreţine legături de orice
natură, fie ea economică, socială sau diplomatică, cu vreun alt stat.

În dreptul internaţional public, recunoaşterea statelor şi guvernelor a avut, are şi o să aibă mereu o
însemnătate aparte pe plan mondial, în prisma faptului ca uniuni şi destrămări au fost, sunt şi vor fi
mereu atîta timp cît există omenire.

Bibliografie selectivă

Note de curs “Drept internaţional public”, autor Todos Victor, Cahul 2010.

Suport curs - “Drept internaţional public”, autor Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru, Universitatea
„Al.I. Cuza” , Iaşi, 2008.
Dicţionar de drept Internaţional Public, coordonator I. Cloşca – bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982.

Carta ONU

Internet

31
Pagina 185

14