Noțiune, natura juridică, apariție, evoluție, codificare, conținut

1. Egalitatea a suverană a statelor principiul fundamental de DIP

Conform Declaraţiei, statele „au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii
internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin eco- nomic, social, politic sau de altă natură”.
Are două componente – suveranitatea şi egalitatea.
- Suveranitatea este, în prezent, conceptul fundamental al dreptului internaţional, având în
vedere că dreptul internaţional este, în cea mai mare parte, expresia acordului de voinţă realizat
între state suverane (elementul principal pe care este clădită astăzi organizarea statală şi
internaţională).

Este un concept politic şi juridic, care aparţine atât dreptului intern (dreptului constituţional), cât
şi dreptului internaţional, având prin urmare o componentă internă (supremaţia), cât şi una
externă (independenţa), aflate în conexiune permanentă.

- Caracterele «clasice» ale suveranităţii:

1. indivizibilitatea (nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparţine mai
multor titulari);
2. inalienabilitatea (nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau entităţi
internaţionale);
3. exclusivitatea (teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure
suveranităţi);
4. caracter originar şi plenar (suveranitatea aparţine statului şi nu îi este atri-
buită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate
– politic, economic, social etc.).

Conţinutul egalităţii suverane cuprinde, în principal, următoarele elemente:

a) statele sunt egale din punct de vedere juridic;
b) fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi;
c) fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;
d) integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile;
e) fiecare stat are dreptul de aşi alege şi dezvolta în mod liber sistemul politic, social,
economic şi cultural;
f) fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bună-credinţă de obligaţiile sale
internaţionale şi de a trăi în pace cu alte state;
g) dreptul de aşi stabili legile proprii, de a defini şi conduce liber relaţiile sale
internaţionale, de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi sau nu parte la
tratate de alianţă, dreptul de neutralitate.
- Egalitatea – statele au o capacitate egală de a dobândi drepturi şi de a asuma obligaţii.
Egalitatea
are o dimensiune diplomaticojuridică şi o dimensiune economică (definită, în opinia unor
autori, de necesitatea asigurării aşa-numitei egalităţii compensatorii).
 2. Ne recurgerii la forța și amenințarea cu forța, soluționarea pașnică a diferendelor
internaționale

Conţinut: Carta ONU (art. 2 pct. 3) stipulează: „Toţi membrii orga- nizaţiei vor soluţiona
diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea şi securitatea
internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie”.
• În art. 33 pct. 1 sunt indicate şi mijloacele de reglementare: tratative, anchetă, mediere,
conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, organisme sau acorduri regionale, alte mijloace
paşnice la alegerea părţilor
• Declaraţia adoptată de Reuniunea la Nivel Înalt a Adunării Generale ONU, la 24
septembrie 2012, privind „Supremaţia Dreptului (Rule of Law) la Nivel Naţional şi
Internaţional”: „Reafirmăm obligaţia tuturor statelor de a-şi soluţiona diferendele lor
internaţionale prin mijloace paşnice, inter alia prin negociere, anchetă, bune oficii,
mediere, conciliere, arbitraj şi reglementare judiciară sau alte mijloace paşnice la alegerea
lor.”
• Conţinutul se exprimă deci, pe de o parte, în obligaţia generală de solu- ţionare pe cale
paşnică, respectiv prin dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluţionare

3. Neamestecul în treburile interne a altor state

Carta ONU

Na intervențiilor statelor în afacere între altul stați este un principiu fundamental al dreptului
internațional contemporan . el este recunoscut ca filmul de mijloacele de limitare și consacrare al
dreptului internațional asupra unității și dependințe participanților la relațiile internaționale.
Constituția din 1991 prevedea că națiunea franceză nu recunoaște intervenția prin intermediul
banilor cuceritoare și nici într-un caz nu va îndepărta forțele sale armată împotriva libertății
orcarui popor . astfel încât revoluția franceză afirmă necesitatea neintervenție poporul francez în
afaceri interne ale popoarelor și legitimismul interese consacrat în Congresul de la Viena din
1915. Intervenția pe deoparte intervenția armată ca să sinonimă cu agresiunea și Intervenție
diplomatică prin presiune cromatice sau intervenții economică indiferent de faptul că intervenții
este politica economică militare sau diplomatică Iași păstrează același caracter de integralitate
față de dreptul internațional ne socotim și încălcând în mod grosolan prerogativele fundamentale
ale statului dreptul său la independență suveranitate integritatea teritorială dreptul de asi stabili în
mod liber sistemul politic economic social și cultural. Care prevede că nicio dispoziție din carton
va autoriza unul să intervină în chestiunile ce aparțin esențial de treburile interne a unui stat .
principiul de intervenție semnifică obligația statelor dar nu se amesteca în afacerile interne și
externe ale statelor și popoarelor de a nu se impune regimul său de stat și ideologia sa principiul
include interdicție intervenție sub orice formă și cu orice mijloace armate economică diplomatică
ideologică prin termeni de spionaj lui deschise sau mai puțin deschisă directă sau indirectă din
partea unui stat mai multor state sau sub acoperire în organizații internaționale în afaceri interne
sau externe aparținând componența altor state și popoare . intervenția poate fi individuală este
realizată cu un singur stat și colectivă atunci că este realizată de mai multe state poate fi directă și
indirectă adică prin intermediul unui ajutor al altor state . intervenția armată începe de obicei fără
declararea războiului și ignorează total regulă internațional și cu tema războiului introduce pe
teritoriu străin a trupelor militare ea se poate realiza prin organizarea unui război civil în stat
 trimitere de bani de armate . intervenția economică sunt pârghii economice adică ajutor atât
financiar economic cu impune anumite condiții politice blocare economică contracte
neechilibrate care dețin capitalismul străin posibilități lași de intervenție în economia și politica
unui alt stat. Inter Promat ikke este amestecul prin intermediul aparatului diplomatic trimit eu
însămi baza doi la ce se află pe teritoriul acestui stat se recurge la presiune asupra conducerii
statului susținerea opoziție amenințarea cu consecințe nefaste . Intervenție Gică este mijloacele
de informare în masă cum ar fi radioul presa televiziunea filmul sunt propagandă
contrarevoluționară îndemnul de a răsturnat conducerea statului propagandă războiului și
priorități rasiale sau naționale.

4. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însuți

Carta ONU

E principiul egalității în drepturi a popoarelor și dreptul de a dispune de ele însele astfel încât e
clar acest drept este poporul și națiunea declarația definește acest principiu astfel „Toate
popoarele au dreptul de aşi hotărî statutul lor politic în deplină libertate şi fără amestec din afară
şi de a realiza dezvoltarea lor economică, socială şi culturală şi orice stat are obligaţia de a
respecta acest drept conform prevederilor Cartei”.
- Pe de altă parte, Declaraţia include şi limitele principiului: „Nicio dispoziţie din paragrafele
precedente nu va fi interpretată ca autorizând sau încurajând o acţiune, oricare ar fi ea, care ar
dezmembra sau ar ameninţa, în total sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea politică a
oricărui stat suveran şi independent,

Actele privind drepturile omului din 1966 consacră popoarelor stabilind că supunerea pe pală la
o subjugare dominație și exploatare străină constituie o încălcare a drepturilor fundamentale ale
omului este consacrată și contrară cartei ONU și compromite cauza păi ce și cory mondiale toate
popoarele au dreptul de a dispune în mod liber de ele însele . potrivit actului final de la Helsinki
din 1975 popoarele au dreptul în deplină libertate de a determina statutul lor politic intern și
extern fără niciun amestec din afară . pe deoparte popoarele ca subiectele dreptului sunt auto
determinate se bucură de un conglomerat de-a dreptul având și anumite obligații specifice iar pe
de altă parte comunității internaționale în asamblu ei în egală măsură revine anumite obligații
prin care dreptul internațional garantează exercitarea dreptul de autodeterminare. Dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele implica următoarele drepturi fundamentale:

1. Dreptul pe subiecte de a constitui în stat propus și independent .

2. dreptul popoarelor suferite de a se lupta împotriva dominației străine
3. dreptul de a beneficia de protecție internațională
4. dreptul de a stabili relații oficiale cu sate și de a participa la organizații internaționale .
5. dreptul de a-și alege și dezvolta în mod liber sistemul lor economic politic și social .
6. dreptul la libera exploatarea resurselor și bogățiilor sale minerale .

1. obligația statelor de a respecta acest drept în conformitate cu dispozițiile cartei ONU .

2. statele sunt obligate să acorde ajutor o în vederea exercitării acestei răspunderii și să le
confere Carta ONU în privința plecării aceste principiu
 3. obligația statelor de a se abține de la orice măsuri de constrângere care are privatul parte
de acest drept.

4. Cooperarea internațională interstatală reciprocă avantajoasă

Este un principiu care circumscrie obligaţia statelor de a coopera între ele în vederea menţinerii
păcii şi securităţii internaţionale, favori zării progresului şi stabilităţii economice internaţionale.
- Se datorează multiplicării subiectelor de drept internaţional, accentuării interdependenţelor,
apariţiei de probleme globale acute care solicită cooperarea tuturor statelor şi găsirea de soluţii
internaţionale pentru acestea.
- Este consacrat în art. 1 pct. 3 din Carta ONU.

Cooperării internaționale reprezintă obligație ce se consacră mai multe domenii în domeniul

economic obligația tuturor statelor de a contribui la dezvoltarea armonioasă în comerțul
internațional și fără bariere și discriminări . domeniul politic să canalizeze eforturile tuturor
statelor în contextul adoptării de măsuri și acte juridice cu valoare coercitivă minute să garanteze
menținerea păcii și securității internaționale să contribuie în mod eficient la preîntâmpinarea
cauzelor și reglementarea disputelor prin modalități pașnice să asigure colaborarea tuturor
statelor în combaterea și prevenirea fenomenelor infracțiunii universale terorismul internațional .
tehnico științific o cooperare fructuoasa statelor în vederea asigurării acestor tuturor popoarelor
la descoperirile și inovatiile stintifice contemporane .

Cooperarea este creată ca scop al națiunilor unite . declarația adunare generală din 1970 prevede
că statele oricare ar fi deosebirea existenta între sistemelor politice economice și sociale au
obligația de a coopera unele în altele în diverse domenii a relațiilor internaționale . cartea
drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor din 1974 consacră cooperarea asta te rog pe
luarea în considerare împreuna problemelor economice internaționale și acțiunea comună în
scopul soluționării lor . actul final de la Helsinki precum și cartea de la Paris pentru noua Europa
de la – 90 constant la acest principiu și mă dorință semnatarilor de a coopera pentru întâlnirea
încrederii între state și promovarea control asupra înarmării și dezarmării . cooperare este datoria
statelor și statele de asemenea este liber să aleagă formele de cooperare modul în care se
organizează relațiile sale de cooperare internațională.

5. Îndeplinirea cu bună credință a normelor și principiilor unanim recunoscute de drept

internațional și a angajamentelor

- Este un principiu consacrat încă din antichitate. Este reglementat în art. 2 pct. 2 din Carta ONU
şi art. 29 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor.
- Conform Declaraţiei din 1970, fiecare stat are obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă
obligaţiile asumate conform Cartei ONU, cele care îi incumbă în virtutea principiilor şi normelor
general recunoscute ale dreptului internaţional şi cele cuprinse în tratatele la care este parte.
- Nu este doar o normă juridică, ci şi una de morală internaţională: statele trebuie săşi
îndeplinească obligaţiile la care au consimţit liber.
 - «Buna-credinţă» presupune executarea obligaţiilor fără subterfugii, fără folosirea unor
modalităţi incorecte de a ocoli executarea lor.
- El se aplică nu doar tratatelor, ci şi cutumei.
- Condiţia esenţială: obligaţiile care trebuie executate cu bună-credinţă trebuie să fie conforme
dreptului internaţional (de exemplu, în cazul tratatelor, acestea trebuie să fie licite).

C-o să Ramboll pactului nici națiunilor și în preambul cartei ONU care subliniază obligația
statelor membre de a îndeplinii cu bună credință obligațiile asumate potrivit carte unu .
conferința de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969 stipulează că orice tratat în vigoare
leagă părțile și trebuie executată de ele cu bună credință . declarația principiilor din 1970 pentru
respectarea de bună credință a obligațiilor asumate conform carte unu . actul final de la Helsinki
precizează că statele în exercitarea drepturilor lor de suveranitate inclusiv dreptul de a stabili
legile și reglementările trebuie să se conformeze obligațiilor juridice care le revin revin în
virtutea dreptului internațional . legea privind tratatele internaționale a Republicii Moldova în
articolul 19 prevede cartele internaționale se execută cu bună credință în conformitate cu
principiul pacta sunt servanda

6. Integritatea teritorială a statelor

Principiul integrităţii teritoriale a statelor implică protecţia dreptului statelor la integritate

şi inviolabilitatea teritoriului, pentru acest scop putând fi folosite mijloacele juridice prezente în
dreptul internaţional şi alte mijloace, inclusiv remediile naţionale.

Prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiune incompatibilă cu scopurile şi

principiile Cartei ONU împotriva integrităţii terito- riale, independenţei politice sau a unităţii
oricărui stat participant, şi în special de la orice asemenea acţiune care constituie o folosire a
forţei sau o ameninţare cu forţa, precum şi de la a face din teritoriul celuilalt obiectul unei
ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu
dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu
ele.

– Se mai prevede că nicio astfel de ocupaţie sau dobândire nu poate fi recunoscută ca
legală.

Principiul integrităţii teritoriale a statelor e unul din principiile fundamentale ale

dreptului internaţional, consacrat în Carta ONU (art.2pct.4) potrivit căreia membrii Organizaţiei
sunt obligaţi să se abţină de la ameninţarea cu forţa sau de la utilizarea acesteia împotriva
integrităţii teritoriale a oricărui stat.
Conţinutul său e dezvăluit prin: principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţare cu forţă.
La fel se subliniază în declaraţia din 1970 că teritoriul unui stat nu poate face obiectul unei
ocupaţii militare, nici o achiziţie teritorială obţinută prin ameninţarea cu forţa sau recurgere la
forţă nu va fi recunoscută ca legală Declaraţia din 1970 mai dispune că integritatea teritorială şi
independenţa politică a statului sunt inviolabile. Principiul integrităţii teritoriale a statelor este
evidenţiat în calitate de principiu de drept internaţional de sine stătător la Actul final de la
Helsinki (1.08.1975).
 În conformitate cu actul final al CSCE din 1975 statele trebuie să se abţină de la orice
acţiuni incompatibile cu scopurile şi principiile Cartei ONU, împotriva integrităţii teritoriale, a
independenţei politice sau unităţii oricărui stat participant. Pot fi întreprinse acţiuni îndreptate
împotriva integrităţii teritoriale, dar compatibile cu Carta ONU. Ex: alipirea la un stat, crearea
unui nou stat.
Principiul integrităţii teritoariale a statelor este unul dintre principiile fundamentale ale
dreptului internaţional consacrat în art.2 pct.4 din Carta ONU potrivit căruia membrii
Organizaţiei sunt obligaţi să se abţină de la ameninţarea cu forţa sau de la utilizarea acesteia
împotriva integrităţii teritoriale a oricărui stat.
Conţinutul acestui principiu este foarte larg. Sunt interzise nu numai ameninţarea cu forţa
sau recurgerea la aceasta ,dar şi alte forme de presiune ,inclusiv şi cele nemilitare.Teritoriul unui
stat nu poate fi obiectul unei achiziţii din partea altui stat ca urmare a recurgerii la forţă sau
la ameninţarea cu forţa.Nici o achiziţie teritoarială obţinută prin ameninţarea cu forţa
sau recurgerea la forţă nu va fi recunoscută ca legală. Integritatea teritorială formeză obiectul
tuturor documentelor asociaţiilor regionale ale statelor. Astfel , statul OSA a declarat drept unul
din principalele sale scopuri protecţia integrităţii teritoriale a statelor.

7. Garantarea și protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului

Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului reglementează

asigurarea de către state a inviolabilităţii drepturilor omului pe teritoriul lor şi în afara
frontierelor de stat.

- Consacrat ca principiu pentru prima oară de Actul Final de la Helsinki (1975), deşi unele
referiri găsim în Carta ONU, cele două Pacte privind drepturile omului etc.

- Iniţial considerat ca principiu de drept internaţional de ramură (nu principiu fundamental, se

considera că se referă doar la materia populaţiei), astăzi criteriul respectării drepturilor omului a
devenit o coordonată esenţială a raporturilor interstatale şi o condiţie pentru aderarea la diferite
foruri şi forme de cooperare sau integrare.

8. Inviolabilitatea frontierelor de stat

1. Identificați evoluţia istorică şi codificarea principiului.
Principiul autodeterminării este un principiu nou al dreptului internaţional, care a
cunoscut o consacrare şi o dezvoltare mai accentuată odată cu intensificarea luptei de eliberare
naţională şi creşterea dorinţei popoarelor şi naţiunilor la independenţă, găsindu-şi iniţial expresia
în principiul naţionalităţilor. În virtutea acestui principiu, toate popoarele şi naţiunile au dreptul
de a determina în mod liber statutul lor politic, economic social şi cultural. Principiul
autodeterminării a fost fundamentat în declaraţia preşedintelui W.Wilson, din 22 ianuarie 1917,
în care se menţiona că o pace trainică nu se poate edifica decît pe consimţămîntul popoarelor.
Ceva mai tîrziu, tot el avea să menţioneze că autodeterminarea nu este un simplu fapt, ci
un principiu imperativ. Dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta este consacrat în primul
rând în Carta ONU, în Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 1960 referitoare la acordarea
independenţei ţărilor şi popoarelor din colonii, în Declaraţia din 1970, în Actul Final de la
Helsinki, în Pactele internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice din 1966, precum şi în
alte documente internaţionale. Potrivit Actului Final de la Helsinki din 1975, potrivit căruia
popoarele „au dreptul în deplină libertate de a determina, aşa cum doresc, statutul lor politic
intern şi extern, fără nici un amestec din afară şi de a înfăptui conform voinţei lor dezvoltarea lor
politică, economică, socială şi culturală”. Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din
1949 pentru protecţia victimelor în conflictele armate internaţionale, adoptat la Geneva, în anul
1977, recunoaşte legalitatea luptei împotriva dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine şi
împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele,
consacrat de Carta ONU.

2. Stabiliți elementele inerente unui popor – beneficiar al principiului

Statul este – cum s-a arătat – subiectul principal şi originar al dreptului internaţional,
entitatea politică şi juridică ce întruneşte în cea mai mare măsură capacitatea de a avea raporturi
juridice guvernate de dreptul international. n doctrina clasică a dreptului internaţional se are în
vedere pentru a se caracteriza o anumită entitate ca stat, cu personalitate juridică internaţională,
ca acesta să întrunescă anumite elemente: populaţia, teritoriul şi existenţa unui guvern
independent.
Aceste elemente au fost cel mai bine precizate în „Tratatul de la Montevideo” din 1933
încheiat între S.U.A.şi statele latino-americane cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor, în
care se stipula că statul ca subiect de drept internaţional trebuie să întrunescă următoarele
condiţii:
a) o populaţie permanentă;
b) un teritoriu determinat;
c) un guvern;
d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Ultimul element implică suveranitatea ca trăsătură a puterii politice, ca atribut intrinsec al
statului.
Elementul principal al statului îl constituie teritoriul, prin care înţelegem cadrul spaţial în
care este stabilită o anumită colectivitate umană. Astfel, teritoriul de stat reprezintă spaţiul
geografic alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi marine, din solul, subsolul şi spaţiul aerian
asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.
Statul reprezintă o colectivitate umană şi el nu poate exista fără populaţie, aşa cum nu
poate exista fără teritoriu sau guvern.
Cel de-al treilea element, care condiţionează existenţa statului îl constituie guvernul.
Statul fiind un organism politico-social nu poate fi alcătuit numai din populaţie şi din teritoriu, ci
trebuie, ca pe acest teritoriu, să existe o organizare politică care să controleze teritoriul şi căreia
să-i fie supusă, în mod efectiv, populaţia care-l locuieşte. În acest sens, un stat presupune
reunirea elementelor sale constitutive – teritoriu şi populaţie în cadrul unei societăţi organizate
cu un guvern capabil să asigure funcţiile externe şi interne, precum şi stabilirea unei ordini
juridice şi materiale efective.
În literatura de specialitate, suveranitatea a fost definită ca fiind „supremaţia unică,
deplină şi indivizibilă a puterii de stat în limitele frontierelor teritoriale şi independenţa acesteia
în raport cu orice altă putere”.212 Suveranitatea este caracteristica de bază a statului, fundament
în egală măsură politic şi juridic al calităţii statului de subiect de drept internaţional.

3. Formulați drepturile fundamentale ale unui popor.

Analizând documentele internaţionale care consacră acest principiu putem spune că pe de
o parte, popoarele ca subiecte ale dreptului la autodeterminare, se bucură de un conglomerat de
drepturi, având şi anumite obligaţii specifice, iar pe de altă parte, comunităţii internaţionale în
ansamblul ei, în egală măsură îi revine anumite obligaţii prin care dreptul internaţional
garantează exercitarea dreptului la autodeterminare. Astfel, dreptul popoarelor de a dispune de
ele însele implică următoarele drepturi fundamentale ale lor:
a) dreptul popoarelor asuprite de a se constitui în stat propriu şi independent;
b) dreptul popoarelor asuprite de a lupta împotriva dominaţiei străine şi caracterul legal al
acestei lupte;
c) dreptul de a beneficia de protecţia dreptului internaţional;
d) dreptul de a stabili relaţii oficiale cu state şi de a participa la organizaţii internaţionale, de
regulă cu statut de observator;
e) dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul lor economic, politic şi social;
f) dreptul la libera exploatare a resurselor şi bogăţiilor sale minerale etc.

9. Soluționarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale

1. Identificați evoluţia istorică şi codificarea principiului.

Principiul respectării drepturilor omului este relativ nou, căpătând valenţe deosebite după
adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor omului. Prima consacrare oficială a drepturilor
omului apare în SUA, la 12 iunie 1776, în Declaraţia drepturilor, care consfinţea dreptul omului
la viaţă şi la libertate. Carta ONU conţine şi ea unele dispoziţii care denotă preocuparea societăţii
internaţionale în respectarea şi garantarea drepturilor omului. Reafirmînd în preambulul său
„credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în
egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor”, Carta ONU consfinţeşte în mod expres obligaţiile
statelor privind respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, religie, limbă etc. Cu toate acestea, ea nu vorbeşte decât
sporadic despre aceste drepturi. În anii care urmează de la data intrării în vigoare a Cartei ONU,
în cadrul Naţiunilor Unite au fost elaborate numeroase instrumente politico-juridice
internaţionale, care au dat expresie preocupărilor pentru atingerea unui standard minim de
protecţie a drepturilor omului, atributelor fundamentale ale personalităţii individului, drepturile şi
obligaţiile care-i revin în raport cu semenii săi şi societatea din care fac parte. Dintre
documentele cele mai reprezentative este necesar de menţionat Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948; cele două Pacte internaţionale cu privire la drepturile
onomice, sociale şi culturale şi cu privire la drepturile civile şi politice, adoptate de Adunarea
Generală a ONU la 16 decembrie 1966; Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului
adoptată la Bogota în 1948; Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale semnată la Roma la 1950 în cadrul Consiliului Europei; Actul final al Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975, precum şi
documentele ulterioare adoptate în procesul CSCE la Madrid, Viena, Copenhaga şi Paris. Carta
de la Paris pentru o nouă Europă, semnată la nivelul cel mai înalt, l 1990, conţine esenţiale
dezvoltări ale principiului respectării drepturilor omului, corelând aplicarea acestui principiu de
înfăptuire a democraţiei şi edificarea statului de drept. După cum arată acest important
document, şefii de state participanţi la Reuniunea de la Paris: „Astăzi ne revine să înfăptuim
speranţele şi aşteptările pe care popoarele noastre le-au nutrit timp de decenii, o angajare
nestrămutată în favoarea democraţiei bazate pe drepturile omului şi libertăţile fundamentale, pro
speritate prin libertate economică şi echitate socială, securitate egală pentru toate statele
noastre…”.

2. Analizaţi principalele forme de protecție internațională a drepturilor omului.

În cadrul ONU, însă, organele sale principale au preocupări tot mai pregnante în protecţia
drepturilor omului, creându-şi mai multe organe subsidiare în domeniu. Ca de pildă, ECOSOC -
ul îşi creează în 1946 Comisia pentru drepturile omului, precum şi comitetele speciale de experţi,
iar Secretariatul – Centrul pentru drepturile omului. Afară de aceasta, instituţiile specializate ale
ONU desfăşoară o activitate asiduă în vederea garantării respectării drepturilor omului. Dintre
acestea putem enumera:
a. Organizaţia internaţională a muncii;
b. Organizaţia naţiunilor unite pentru cultură educaţie şi ştiinţă;
c. Organizaţia naţiunilor unite pentru alimentaţie şi agricultură;
d. Organizaţia mondială a sănătăţii;
e. Organizaţia aviaţie civile internaţionale etc.
Organizaţiile regionale în egală măsură depun o activitate intensă în vederea protecţiei
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 creează
două organe subsidiare: Comisia europeană pentru drepturile omului şi curtea europeană a
drepturilor omului.
Activitatea tuturor acestor organizaţii s-a concretizat şi s-a materializat prin elaborarea de
instrumente juridice internaţionale. Sub egida ONU au fost elaborate mai multe documente
importante printre care pot fi enumerate: a. Declaraţia universală a drepturilor omului b. Pactele
internaţionale din 1966 cu privire la drepturile omului c. Convenţia privind eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială d. Declaraţia drepturilor copilului e. Convenţia cu privire la
statutul refugiaţilor etc. În schimb, sub egida Consiliului Europei la 4 noiembrie 1950 este
semnată Convenţia Europeană a Drepturilor omului care intră în vigoare la 3 septembrie 1953,
iar în 1961 la Torino este semnată Carta socială a drepturilor omului.
Afară de aceasta, este necesar de menţionat că documentele internaţionale creează doar
un anumit cadru juridic general legat de protecţia drepturilor omului, pe când concretizarea
acestor prevederi se efectuează în ultimă instanţă prin actul suveran al statului, prin reglementări
interne, şi în general prin contribuţia organelor interne ale statului care veghează respectarea
necondiţionată a drepturilor omului în fiecare stat

3. Evaluaţi consecințele încălcării de către state a principiului.

Respectarea drepturilor omului are un caracter universal şi capătă din ce în ce mai mult
un caracter de generalitate, impunîndu-se celor mai diverse domenii ale raporturilor dintre state.
În înţelegerile la care ajung statele în domenii cum sunt dezarmarea, energia nucleară,
mediul ambiant, relaţiile economice, dreptul maritim, dreptul cosmic etc., statele nu mai pot
adopta soluţii care ar ignora sau nesocoti drepturile şi libertăţile fundamentale le omului.
Respectarea acestui principiu este fundamental pentru buna existent a unui sat, deorecea
poporul unui stat este temelia acestuia, baza social, care pune fundamental bazei economice, iar
aceea din urma politice. Încălcarea unui princiăpiu fundamental mereu atrage după sine
încălcarea tuturor celorlalte principia fundmanetale.
Dacă se ajunge la cedo si se constatat atentarea impotriva dreptului omului se platesc
despagubiri materiale.
 1. Teritoriul în dreptul internațional public
1. definiți noțiunea de teritoriu în DIP
spaţiul geografic alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi marine, din solul, subsolul şi
spaţiul aerian, asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.
2. Clasificați teritoriile și comparați regimul juridic al fiecărei categorii

- Spaţiul terestru cuprinde solul şi subsolul şi poate fi format:

• dintr-o singură întindere terestră sau

• din mai multe insule despărţite de ape maritime, care formează un stat arhi- pelag (de
exemplu: Indonezia, Filipine).

- Spaţiul acvatic este format din:

a) apele interioare sau naţionale şi b) marea teritorială.

a) Apele interioare cuprind: fluvii, râuri, canale, lacuri, mări interioare, ape maritime interioare,
inclusiv apele porturilor. Apele interioare făcând parte din teritoriul statului, ele sunt supuse
suveranităţii sale, ceea ce înseamnă că statul exercită asupra acestora jurisdicţia sa deplină, având
dreptul de a reglementa prin legi interne navigaţia, exploatarea hidro-energetică şi a resurselor
naturale, măsurile de protecţie a mediului înconjurător, de protecţie împotriva inundaţiilor etc.

- Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care uneşte instalaţiile
permanente, care fac parte integrantă din sistemul portuar şi înaintează cel mai mult în larg.

- Jurisdicţia penală a statului de pavilion se aplică faptelor pe care la comit între ei membrii
echipajului, ca şi faptelor care privesc disciplina internă a navei. Jurisdicţia penală a statului
riveran se aplică când infracţiunea a fost comisă la bordul navei de către sau împotriva unei
persoane care nu aparţine echipajului, pe uscat, de către membrii echipajului şi a avut ca rezultat
tulburarea ordinii publice a statului riveran sau când, deşi fapta a fost săvârşită la bordul navei,
căpitanul acesteia solicită sprijinul autorităţilor locale.

- O altă categorie de nave este aceea a navelor de stat destinate unor scopuri necomerciale, cum
sunt navele de cercetare ştiinţifică, de poştă, de control sanitar, de control vamal, pentru salvarea
naufragiaţilor.

b) Marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului, având o lăţime de până la 12 mile
marine (1 milă marină = 1852 metri), măsurate de la liniile de bază, considerate ca fiind liniile
celui mai mare reflux dea lungul ţărmului sau liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate
ale ţărmului.

- Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi domeniului acvatic al
statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale şi maritime, iar vertical se
întinde până la limita inferioară a spaţiului extraterestru, considerată că ar putea fi situată la
aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului mării.
 3. Formulați modalitățile de modificare legală a teritoriului în DIP
Forma de manifestare a consimţământului se poate exprima prin:
a) hotărârea organului legislativ suprem;
b) consultarea directă a populaţiei prin intermediul referendumului.
- Sediul materiei: Carta ONU, art. 1 alin. (3) – modificările intervenite sunt legale „numai
dacă exprimă voinţa suverană a poporului care locuieşte pe acel teritoriu”.
- Conform Actului Final de la Helsinki, frontierele statelor „pot fi modificate, în
conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord.”

2. Canalele internaționale
1. definiți noțiunea de canal internațional
Sunt căi artificiale, construite în scopul de a spori posibilităţile de comunicare între
zonele maritime sau oceanice.
2. Stabiliți regimul de navigație prin canalele internaționale

- Canalele situate pe teritoriul unui singur stat au acelaşi regim ca şi restul teritoriului.
- Dacă navigaţia pe un canal este de interes internaţional, canalul poate fi supus unui regim
internaţional stabilit prin tratate şi caracterizat prin libertatea de navigaţie pentru vasele
tuturor statelor, fără discri minare, cu respectarea suveranităţii teritoriale a statului
riveran.

3. Evaluați comparativ regimul juridică al canalului de Suez și Panama

Canalul Panama

- Construit la sfârşitul secolului al XIXlea, face legătura dintre Oceanul Atlantic şi Oceanul
Pacific. A fost deschis navigaţiei în anul 1914.
- Regimul de navigaţie a fost stabilit prin convenţii bilaterale încheiate între Anglia şi SUA
în 1901 şi între SUA şi Panama, în 1903. Tratatul din 1903 prevedea cedarea unei zone
de cinci mile de fiecare parte a Canalului SUA, pe o perioadă de 99 de ani. SUA
transformă Canalul într-o bază militară.
- În anul 1977, după îndelungi negocieri între SUA şi Republica Panama, se încheie un nou
tratat ce intră în vigoare în anul 1979. În conformitate cu dispoziţiile acestui tratat,
gestiunea şi apărarea militară a Canalului au fost transferate treptat Republicii Panama
până în 1999, după care Canalul a dobândit un regim de neutralitate garantat de către
SUA.

Canalul de Suez

- Construit în secolul al XIXlea pe teritoriul Egiptului face trecerea din Marea Mediterană
în Marea Roşie şi Oceanul Indian. A fost deschis navigaţiei în anul 1869.
- Regimul juridic a fost stabilit prin Convenţia de la Constantinopol din 1888. Până în
1956, proprietatea şi administrarea Canalului au aparţinut unei companii anglo-franceze
„Compania Universală”, în temeiul unei concesiuni de drept privat, pe un termen de 99
de ani, intervenită între guvernul egiptean şi com- panie.
 - În anul 1956 Egiptul naţionalizează Canalul. Actul de naţionalizare este con- testat de
Anglia şi de Franţa care organizează o intervenţie militară în zonă. Egiptul blochează
navigaţia pe Canal.
- Printr-o declaraţie unilaterală, la 24 aprilie 1957, Egiptul recunoaşte toate drepturile şi
obligaţiile cei reveneau prin Convenţia de la Constantinopol, privind menţinerea liberă şi
neîntreruptă a navigaţiei pe Canal. Canalul urma să fie administrat de Autoritatea
Canalului de Suez, persoană juridică de drept egiptean, subordonată Ministerului
Comerţului.

3. Populația în DIP
1. definiți elementele constitutive ale populației în DIP
Din punct de vedere al statutului lor juridic persoanele aflate pe teritoriul unui stat se
împart în următoarele categorii:
- Cetățenii, naționalii sau resortisanții săi. Față de această categorie de persoane statul
își exercită jurisdicția sa deplină, precum și protecția sa diplomatică, atunci când ei se
află în străinătate.
- Străinii, persoanele care au cetățenia altor state
- Bipatrizii sau pluripatrizii, persoanele care au cetățenia a 2 sau mai multe state
- Apatrizii, persoanele nu au cetățenia nici unui stat
- Refugiați sau persoane strămutate, persoane care aparțin unor minorități etnice,
religioase sau lingvistice și care sunt cetățeni ai statului respectiv, dar care
beneficiază de o anumită protecție internațională referitoare la drepturile
fundamentale ale omului.

2. Analizați reglementările internaționale privind cetățenia

Convenţia Europeană privind cetăţenia din 1997 o defineşte ca fiind „legătura juridică
dintre o persoană şi un stat”, adăugând că „nu indică originea etnică a persoanei”.

- Cetăţenia exprimă apartenenţa persoanei la statul respectiv, fiind păstrată şi prelungită
oriunde sar găsi cetăţeanul.
- Cetăţenia este un drept al persoanei, nimeni neputând fi deposedat în mod arbitrar de
cetăţenia sa.
- Discriminarea între cetăţeni, indiferent de modul de dobândire, nu este permisă.
- Un stat nu poate să conteste altui stat dreptul de a stabili prin norme proprii regimul
juridic al cetăţeniei sale, dar nu poate fi obligat să recunoască sau să accepte consecinţele
unor asemenea reguli, dacă sunt nesocotite principii sau norme de drept internaţional.

3. Formulați modalitățile de dobândire a cetățeniei prin opțiune, naturalizare și transfer de

populație
Prin opţiune. În cazul transferului unui teritoriu de la un stat la altul de regulă
persoanele care locuiesc în teritoriul transferat au dreptul de a opta între a-şi menţine
cetăţenia şi a obţine cetăţenia noului stat.
- Prin naturalizare - cetăţenia se dobândeşte la cererea persoanei interesate, printr-un
act al autorităţilor statului solicitat şi cu îndeplinirea condiţiilor stabilite de legislaţia
 în materie a acelui stat. Prin căsătoria a două persoane care au cetăţenii diferite, Prin
înfiere, Prin redobândire sau reintegrare, Ca efect al șederii prelungite.

4. Regimul juridic aplicabil străinilor

1. Dați definiția regimului juridic aplicabil străinilor
Regimul juridic al străinilor, care se referă la condiţiile de intrare, de ședere şi de ieşire a
acestora din ţară şi la drepturile şi obligaţiile în raport cu statul pe teritoriul căruia se află, se
stabileşte în principiu de către fiecare stat prin legislaţia proprie şi prin acte ale administraţiei sau
ale justiţiei statului primitor.

2. Analizați principiile acordării regimului juridic pentru străini

Principiile acordării regimului juridic pentru străini sunt următoarele:

- Principiul egalității în drepturi a cetățenilor și a străinilor;

- Principiul nediscriminării;
- Principiul respectării drepturilor omului;
- Principiul suveranității naționale;
- Principiul ordinii publice;
- Principiul securității naționale;
- Principiul interesului național.

3. Estimați clauza națiunii celei mai favorizate și regimul juridic al străinilor în RM

Clauza națiunii celei mai favorizate (CNMF) este un principiu al dreptului
internațional care prevede că fiecare stat parte la un tratat trebuie să acorde celeilalte părți
cel puțin același tratament pe care îl acordă oricărei alte țări. Acest principiu se aplică și
în cazul regimului juridic al străinilor, ceea ce înseamnă că străinii trebuie să fie tratați cel
puțin la fel de bine ca cetățenii țării gazdă.

În Republica Moldova, CNMF este prevăzută în articolul 11 din Constituție, care

stabilește că "străinii se bucură, în Republica Moldova, de drepturile și libertățile
fundamentale prevăzute de Constituție și de alte legi, cu excepția celor rezervate
cetățenilor". Această prevedere este dezvoltată în Legea nr. 269/2008 privind regimul
juridic al străinilor în Republica Moldova, care stabilește drepturile și obligațiile străinilor
care se află pe teritoriul Republicii Moldova.

Legea nr. 269/2008 prevede că străinii au dreptul la:

* viață, integritate fizică și morală;

* libertate de exprimare;
* libertate de asociere;
* libertate de circulație;
* dreptul la muncă;
* dreptul la educație;
* dreptul la asistență medicală;
* dreptul la proprietate;
 * dreptul la un proces echitabil;
* dreptul de a părăsi Republica Moldova.

Străinii au, de asemenea, obligația de a respecta legile și regulamentele Republicii

Moldova, de a se abține de la orice activități care ar putea aduce atingere ordinii publice
sau securității naționale și de a părăsi Republica Moldova la expirarea vizei sau a
permisului de ședere.

CNMF este un principiu important al dreptului internațional care asigură că străinii sunt
tratați în mod echitabil și nediscriminatoriu. În Republica Moldova, CNMF este
prevăzută în Constituție și în Legea nr. 269/2008 privind regimul juridic al străinilor în
Republica Moldova.

5. Zona economică exclusivă în dreptul internațional al marii

1. definiți noțiunea de zona economică exclusivă și limitele acesteia
Zona economică exclusivă este zona situată dincolo de marea teritorială și
adiacentă acesteia, care se întinde în larg pe o distanță de până la 200 mile marine
măsurate de la linia de bază ale mării teritoriale și care are un regim juridic special (art.55
și 57 ale Convenției din 1982)

2. Analizați drepturile și obligațiile statelor în zona economică exclusivă

În acest spaţiu marin, statul riveran are drepturi suverane numai în ceea ce priveşte
explorarea şi exploatarea, conservarea şi gestionarea resurselor naturale, biologice şi
nebiologice. Statul riveran mai are dreptul să instaleze şi să utilizeze în acest spaţiu insule
artificiale, instalaţii şi utilaje pentru cercetarea ştiinţifică, să protejeze şi să conserve mediul
marin.

- Toate statele au dreptul de navigaţie şi survol, libertatea de a instala cabluri şi conducte
submarine în această zonă

3. Estimați drepturile exclusive ale statelor riverane în zonele economice exclusive

Statele riverane au o serie de drepturi exclusive în zonele economice exclusive (ZEE), inclusiv:

- Dreptul de explorare și exploatare a resurselor naturale - statele riverane au dreptul exclusiv de

a explora și exploata resursele naturale din ZEE, inclusiv resursele minerale, petrolul și gazele
naturale.
- Dreptul de a construi și utiliza instalații artificiale - statele riverane au dreptul de a construi și
utiliza instalații artificiale în ZEE, inclusiv platforme petroliere, conducte și cabluri submarine.
- Dreptul de a reglementa activitățile economice - statele riverane au dreptul de a reglementa
activitățile economice în ZEE, inclusiv pescuitul, transportul maritim și turismul.
- Dreptul de a proteja mediul marin - statele riverane au dreptul de a proteja mediul marin în
ZEE, inclusiv de a preveni poluarea și de a conserva biodiversitatea.
Aceste drepturi exclusive sunt recunoscute de Convenția Națiunilor Unite privind Dreptul Mării
(UNCLOS), care este tratatul internațional care guvernează utilizarea oceanelor și mărilor.
UNCLOS stabilește, de asemenea, că statele riverane au obligația de a respecta drepturile și
libertățile altor state în ZEE, inclusiv dreptul la navigație și dreptul la pescuit.

6. Marea liberă
1. definiți instituția marii libere

Articolul 86 din Convenţia din 1982 stabileşte limitele mării libere prin eliminare, în sensul că
regimul său juridic se aplică tuturor spaţiilor marine care nu fac parte din zona economică
exclusivă, marea teritorială sau apele interioare ale unui stat.

2. Examinați principiile aplicabile regimului juridic marii libere/deschise

Regimul juridic al mării libere/deschise este guvernat de o serie de principii fundamentale,

printre care se numără:

 Libertatea de navigație - toate statele au dreptul de a naviga în apele internaționale, fără a

fi supuse vreunei restricții.
 Libertatea de pescui - toate statele au dreptul de a pescui în apele internaționale, cu
respectarea măsurilor de conservare a resurselor marine.
 Libertatea de zbor- toate statele au dreptul de a survola apele internaționale, fără a fi
supuse vreunei restricții.
 Libertatea de așezare a cablurilor și conductelor submarine - toate statele au dreptul de a
așeza cabluri și conducte submarine în apele internaționale, cu respectarea măsurilor de
protecție a mediului marin.
 Libertatea de cercetare științifică - toate statele au dreptul de a efectua cercetări științifice
în apele internaționale, cu respectarea măsurilor de protecție a mediului marin.

3. Examinați natura obligațiilor statelor în marea libera

Statele au o serie de obligații în marea liberă, printre care se numără:

* Obligația de a respecta drepturile și libertățile altor state;

* Obligația de a proteja mediul marin;
* Obligația de a coopera cu alte state în vederea prevenirii și combaterii pirateriei și a altor
infracțiuni maritime;
* Obligația de a respecta normele și standardele internaționale privind siguranța navigației și
protecția mediului marin.

7. Valabilitatea tratatelor internaționale

1. definiția elementelor structurale obligatorii ale tratatului internațional și explicați
 preambulul - cuprinde menţiuni referitoare la scopul tratatului, hotărârea statelor de a-l
încheia, principiile directoare ale reglementării ce urmează, participanţii, nivelul
negocierilor, locul încheierii, eventual interpretarea unor termeni din tratat (aceştia pot fi
explicaţi şi în primul articol al tratatului, sau în partea sa finală).
  Cuprinsul/dispozitivul - cuprinde precizarea problemelor de reglementat, într-o ordine
logică a acestora, astfel ca primele formulări să stabilească un cadru mai general al
problemei şi, în continuare, folosindu-se şi prevederile din partea iniţială, să se facă
formularea amănunţită a tuturor aspectelor pe care părţile doresc să le reglementeze.
 partea finală - face referiri la termenul şi condiţiile de intrare în vigoare a tratatului,
durata acestuia, modalităţile prin care se pot stinge efectele lui, dacă tratatul poate sau nu
să fie denunţat, condiţiile de denunţare sau de prelungire a efectelor tratatului, statul
depozitar, dacă e necesară ratificarea, condiţiile de aderare etc.
 semnăturile - se depun după ultima formulare din tratat, astfel: la tratatele bilaterale, prin
metoda alternatului, fiecare parte având prima semnătură (în stânga pe exemplarul care îi
revine; la tratatele multilaterale, în ordinea literelor alfabetului asupra căreia părţile sunt
de acord ( în practica generală internaţională – alfabetul englez); în trecut se folosea
tehnica semnăturii în cerc, pentru a nu dazavantaja pe nici un participant.
 Anexele - cuprind de obicei probleme tehnice, elemente ilustrative, de calcul economic,
concretizări ale unor dispoziţii din cuprins, cifre, date, scheme, hărţi, etc.

2. Comparați viciile de consimțământ posibile în procesul încheierii tratatului internațional

Viciile de consimțământ sunt erori sau defecte care pot afecta valabilitatea consimțământului
unui stat la un tratat internațional.
Principalele vicii de consimțământ sunt:
- Eroarea - eroarea este o credință greșită cu privire la un fapt material care a
determinat un stat să încheie un tratat.
- Frauda - frauda este o acțiune intenționată de a induce în eroare un stat pentru a-l
determina să încheie un tratat.
- Corupția - corupția este oferirea sau acceptarea de avantaje necuvenite pentru a
influența încheierea unui tratat.
- Amenințarea - amenințarea este folosirea forței sau a altor mijloace de intimidare
pentru a determina un stat să încheie un tratat.

3. Formulați efectele nulității absolute ale tratatului internațional

Nulitatea absolută a unui tratat internațional înseamnă că tratatul este considerat nul și
neavenit încă de la început.
Efectele nulității absolute a unui tratat internațional sunt următoarele:
 Tratatul nu produce efecte juridice.
 Statele părți nu sunt obligate să respecte dispozițiile tratatului.
 Statele părți trebuie să înceteze să aplice tratatul.
 Statele părți trebuie să restituie orice beneficii obținute în temeiul tratatului.

8. Zona internațională a teritoriilor submarine

1. definiți zona internațională a teritoriilor submarine
Zona înseamnă fundul mărilor și oceanelor precum și subsolul lor dincolo de limitele
jurisdicției naționale. Ea se delimitează prin excludere, cuprinzând ceea ce rămâne după
delimitarea platourilor continentale ale statelor riverane, potrivit regulii generale de 200.
2. Identificați principiile aplicabile regimului juridic zonei
Principiile aplicabile regimului juridic al zonei sunt:
- Principiul libertății de navigație și de survol
- Principiul utilizării pașnice a spațiului cosmic
- Principiul responsabilității internaționale
- Principiul cooperării internaționale
- Principiul transparenței
- Principiul nediscriminării
- Principiul prevenirii poluării spațiului cosmic
- Principiul conservării patrimoniului spațial
Declaraţia ONU din 1970 prevede că Teritoriile submarine din zona internaţională
trebuie folosite numai în scopuri paşnice, iar exploatarea lor trebuie făcută în interesul întregii
omeniri.
„Fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor, - se spune în Declaraţia ONU -, dincolo de
limitele jurisdicţiei naţionale şi resursele Zonei formează patrimoniul comun al umanităţii"
(pct.1).
Un principiu consacrat de Convenţia din 1982 este acela al utilizării în scopuri exclusiv
paşnice de către toate statele, inclusiv în ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică marină, ceea ce
înseamnă că zona internaţională a teritoriilor submarine este declarată ca zonă neutralizată,
demilitarizată şi denuclearizată.
Convenţia consacră şi alte principii, precum acela al asigurării protecţiei eficace a vieţii
omeneşti şi al asigurării protecţiei eficace a mediului marin împotriva efectelor dăunătoare care
pot fi declanşate de activităţile desfăşurate în Zonă.

3. Estimați rolul autorităților internaționale a spațiilor submarine

Potrivit Convenţiei din 1982, Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine, având

sediul în Jamaica, este organizaţia internaţională prin intermediul căreia statele părţi
organizează, realizează şi controlează, îndeosebi în scopul administrării resurselor, activităţile
din zonă „în numele întregii umanităţi"
Rolul autorităților internaționale a spațiilor submarine este de a reglementa și de a
supraveghea activitățile din spațiul cosmic, inclusiv cele din spațiul submarin. Aceste autorități
sunt responsabile de asigurarea siguranței și securității spațiului cosmic, precum și de prevenirea
poluării și a altor daune aduse mediului spațial.
Exploatarea resurselor unei părți ale zonei ar urma să fie realizată de state sau în numele
lor sub controlul Autorității, iar ale altora, de către Întreprinderea Autorității, direct sau în cadrul
unor activități mixte. Pentru soluționarea diferendelor dintre statele părți privind fundul mărilor
statele se pot adresa Tribunalului internațional al Dreptului mării și unei Camere judiciare
speciale.

9. Platoul continental
1. definiți noțiunea instituției platoului continental
Platoul continental este o porțiune a fundului mării care se întinde de la linia de coastă
până la o adâncime de 200 de metri. Platoul continental este considerat a fi o parte a teritoriului
statului riveran, iar statele au dreptul de a explora și exploata resursele naturale din platoul
continental.
2. Examinați tehnicile de determinare și delimitare a platoului continental
 - Metoda liniei de adâncime - această metodă se bazează pe adâncimea apei pentru a
determina marginea platoului continental. Linia de adâncime de 200 de metri este
considerată a fi marginea platoului continental.
- Metoda distanței - această metodă se bazează pe distanța de la linia de coastă pentru a
determina marginea platoului continental. Distanța de 200 de mile marine de la linia
de coastă este considerată a fi marginea platoului continental.
- Metoda morfologică - această metodă se bazează pe caracteristicile morfologice ale
fundului mării pentru a determina marginea platoului continental. Caracteristicile
morfologice care pot fi folosite pentru a determina marginea platoului continental
includ: Canionul submarin, Dealul submarin, Platoul submarin, Creasta submarină
Delimitarea platoului continental între statele vecine se face prin negociere și
acord. În cazul în care statele nu reușesc să ajungă la un acord, delimitarea platoului
continental se face printr-un tribunal internațional.

10. Statutul prizonierilor de război

1. dați definiția de prizonier de război și categoriile care se bucură de acest statut
Prizonierul de război este o persoană care a fost capturată de forțele armate ale unui stat
inamic în timpul unui conflict armat. Prizonierii de război au un statut special în dreptul
internațional și se bucură de o serie de drepturi și protecții.
Categoriile de persoane care se bucură de statutul de prizonier de război sunt:
- Membrii forțelor armate ale unui stat inamic care au fost capturați în timpul unui
conflict armat;
- Membrii milițiilor sau a altor grupuri armate organizate care au fost capturați în
timpul unui conflict armat;
- Persoanele civile care au fost capturate în timpul unui conflict armat și care au
participat direct la ostilități;
- Persoanele civile care au fost capturate în timpul unui conflict armat și care au fost
folosite ca scuturi umane.

2. Stabiliți beneficiarii și beneficiile prizonierilor de război

Prizonierii de război se bucură de o serie de drepturi și protecții în temeiul dreptului
internațional. Aceste drepturi și protecții includ:
- Dreptul la viață și la integritate fizică și morală;
- Dreptul la hrană, apă și adăpost;
- Dreptul la asistență medicală;
- Dreptul la contact cu familia și cu Crucea Roșie;
- Dreptul la un proces echitabil;
- Dreptul la repatriere după încheierea conflictului armat.

* **Prizonierii de război înșiși:** Prizonierii de război sunt cei care beneficiază direct de
protecțiile și beneficiile acordate de dreptul internațional.
* **Familiile prizonierilor de război:** Familiile prizonierilor de război beneficiază de faptul că
știu că cei dragi sunt protejați de dreptul internațional și că au dreptul la anumite beneficii.
* **Societatea în ansamblu:** Societatea în ansamblu beneficiază de faptul că dreptul
internațional protejează prizonierii de război și asigură că sunt tratați cu umanitate și respect.
 Statele părți la Convențiile de la Geneva din 1949 sunt obligate să respecte drepturile și
protecțiile prizonierilor de război. Statele care nu sunt părți la Convențiile de la Geneva din 1949
sunt obligate să respecte cel puțin standardele minime de tratament al prizonierilor de război
prevăzute în articolul 3 comun al Convențiilor de la Geneva din 1949.

11. Infracțiunile comise în marea libera

1. identificați categoriile de infracțiuni comise în marea libera
Principalele categorii de infracțiuni comise în marea liberă sunt:
- Pirateria - pirateria este actul de a ataca sau jefui o navă sau o aeronavă pe mare. Pirateria
este o infracțiune gravă care poate fi pedepsită cu moartea în unele țări.
- Radio pirateria - radio pirateria este actul de a transmite semnale radio fără autorizație.
Radio pirateria poate interfera cu comunicațiile maritime și poate pune în pericol
siguranța navelor.
- Traficul de droguri - traficul de droguri este actul de a transporta droguri ilegale dintr-o
țară în alta. Traficul de droguri este o infracțiune gravă care poate fi pedepsită cu
închisoare pe viață în unele țări.
- Traficul de persoane - traficul de persoane este actul de a transporta persoane dintr-o țară
în alta în scopul exploatării lor. Traficul de persoane este o infracțiune gravă care poate fi
pedepsită cu închisoare pe viață în unele țări.
- Pescuitul ilegal - pescuitul ilegal este actul de a pescui în apele teritoriale ale altui stat
fără autorizație. Pescuitul ilegal poate fi o infracțiune gravă care poate fi pedepsită cu
amenzi mari sau chiar cu închisoare.
2. Examinați elementele pirateriei maritime și radio pirateriei
Pirateria este actul de a ataca sau jefui o navă sau o aeronavă pe mare. Pirateria este o
infracțiune gravă care poate fi pedepsită cu moartea în unele țări.
Elementele constitutive ale pirateriei maritime sunt:
- Actul de violență, deturnare sau jaf;
- Comiterea actului pe mare;
- Intenția de a comite un act de violență, deturnare sau jaf;
- Lipsa autorității legale pentru a comite actul.

Radio pirateria este definită ca fiind orice transmisie radio neautorizată care interferează
cu comunicațiile maritime.
Elementele constitutive ale radio pirateriei sunt:
- Transmiterea de semnale radio fără autorizație;
- Interferența cu comunicațiile maritime;
- Intenția de a interfera cu comunicațiile maritime.

3. Evaluați cazurile și limitele de cercetare a libertății de navigare

Libertatea de navigare este un drept fundamental al tuturor statelor, care le permite să navigheze
în apele internaționale fără a fi supuse vreunei restricții. Cu toate acestea, există anumite cazuri
în care libertatea de navigare poate fi limitată, cum ar fi:
- În apele teritoriale ale altui stat;
- În zonele economice exclusive ale altor state;
- În zonele de conservare marină;
- În zonele de conflict armat.
De asemenea, există anumite limite la cercetarea libertății de navigare, cum ar fi:
- Cercetarea nu trebuie să afecteze siguranța sau securitatea navelor;
- Cercetarea nu trebuie să afecteze mediul marin;
- Cercetarea nu trebuie să interfereze cu activitățile economice ale altor state.

12. Cutuma internațională ca izvor de DIP

1. definiția de izvoare internaționale de drept public
Prin izvoarele dreptului internaţional se înţeleg acele mijloace juridice de exprimare a
normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor.

2. Comparați cutuma cu tratatul internațional ca izvor de drept internațional public

Tratatul este un acord de voinţe încheiat în scris între subiectele de drept internaţional (în
special între state, state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale) şi
guvernat de dreptul internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi
consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe, oricare
ar fi denumirea sa.

Cutuma este o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele
ca dând expresie unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie (o normă de drept).

Avantajele tratatului faţă de cutumă

- exprimare directă şi explicită
- exprimare rapidă şi eficientă
- forma scrisă, solemnitatea (posibilităţi mai uşoare de probă)
- înlătură echivocul şi conferă stabilitate relaţiilor internaţionale.

3. Evaluați tehnicile de probare a existenței cutumei

Dovada cutumei se face prin:

a) practica statelor, practica diplomatică (declaraţii, corespondenţă diplomatică,

instrucţiuni către diplomaţi, alte acte unilaterale ale statelor);
b) tratatele multilaterale care recunosc sau codifică norme cutumiare;
c) tratate multilaterale cu norme noi, pe care statele care nu sunt părţi la acestea le
recunosc şi le aplică în practica lor ca fiind obligatorii pentru ele. De exemplu,
Convenţia privind dreptul tratatelor este aplicată în practica convenţională a României,
deşi ea nu este în vigoare, ca tratat, pentru statul român.
d) tratate repetate cu conţinut asemănător;
e) rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale;
f) hotărâri şi avize ale curţilor de justiţie şi arbitrale internaţionale;
g) legi şi practică judiciară internă, dacă sunt uniforme şi concordante.

13. Codificarea DIP

1. identificați noțiunea și instituția de codificare a DIP
Codificarea dreptului internațional public (DIP) se referă la procesul de sistematizare și
organizare a normelor și principiilor DIP într-un mod accesibil și ușor de utilizat. Instituția
responsabilă de codificarea DIP este Comisia de Drept Internațional (CDI), un organism
subsidiar al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (ONU).

2. Analizați tipurile și formele codificării

Există două tipuri principale de codificare DIP: codificarea oficială și codificarea
neoficială. Codificarea oficială este realizată de state și organizații internaționale prin intermediul
tratatelor și convențiilor internaționale. Codificarea neoficială este realizată de către
academicieni, practicieni și alte persoane interesate în domeniul DIP.

3. Estimați și demonstrați principalele etape de codificare oficială a DIP

Procesul de codificare oficială a DIP implică mai multe etape:
- Inițierea: Un stat sau o organizație internațională propune un proiect de tratat sau
convenție internațională.
- Negocierea: Statele și organizațiile internaționale negociază textul proiectului de
tratat sau convenție internațională.
- Adoptarea: Proiectul de tratat sau convenție internațională este adoptat de statele și
organizațiile internaționale participante.
- Ratificarea: Statele și organizațiile internaționale semnează și ratifică tratatul sau
convenția internațională.
- Intrarea în vigoare: Tratatul sau convenția internațională intră în vigoare după ce a
fost ratificat de un număr specific de state sau organizații internaționale.

14. Sistemul DIP

1. definiți noțiunea de sistem a dreptului internațional public contemporan
Sistemul DIP se referă la ansamblul de norme, principii și instituții care reglementează
relațiile dintre state și alte entități internaționale. Sistemul DIP este un sistem descentralizat, ceea
ce înseamnă că nu există o autoritate centrală care să îl administreze.

2. Analizați elementele sistemului DIP

- Subiecte: Subiectele dreptului internațional public sunt statele, organizațiile
internaționale, indivizii și alte entități care au capacitatea de a intra în relații juridice
internaționale.
- Surse: Sursele dreptului internațional public sunt tratatele, cutumele, principiile
generale de drept și deciziile instanțelor internaționale.
- Norme: Normele dreptului internațional public sunt regulile de conduită care
guvernează relațiile dintre subiectele dreptului internațional public.
- Sancțiuni: Sancțiunile dreptului internațional public sunt măsurile care pot fi luate
împotriva unui stat care încalcă o normă de drept internațional public.
- Proceduri: Procedurile dreptului internațional public sunt mecanismele prin care se
creează, se aplică și se interpretează normele dreptului internațional public.

3. Evaluați structura sistemului DIP la etapa actuală/contemporana

 Structura sistemului DIP la etapa actuală este caracterizată de următoarele aspecte:
- Globalizarea: Sistemul DIP este global, ceea ce înseamnă că se aplică tuturor statelor
și organizațiilor internaționale.
- Interdependența: Statele și organizațiile internaționale sunt interdependente, ceea ce
înseamnă că acțiunile unuia afectează pe ceilalți.
- Complexitatea: Sistemul DIP este complex, ceea ce înseamnă că este dificil de înțeles
și aplicat.
- Creșterea numărului de state: Numărul de state membre ale ONU a crescut de la 51 în
1945 la 193 în prezent. Această creștere a diversității a făcut mai dificilă negocierea și
adoptarea de noi tratate și norme.
- Complexitatea crescândă a problemelor globale: Problemele globale cu care se
confruntă astăzi comunitatea internațională sunt din ce în ce mai complexe și
interconectate. Aceste probleme includ schimbările climatice, terorismul, proliferarea
armelor nucleare și migrația în masă.
- Slăbirea ordinii internaționale bazate pe reguli: Ordinea internațională bazată pe
reguli, care a fost creată după cel de-al Doilea Război Mondial, este sub presiune din
partea unor state care contestă normele și instituțiile internaționale existente.
- Creșterea naționalismului și populismului: Creșterea naționalismului și populismului
în multe părți ale lumii a dus la o erodare a sprijinului pentru cooperarea
internațională și multilateralism.

15. Funcțiile consulare

1. dați definiția de instituție consulară
Instituția consulară este o misiune diplomatică permanentă stabilită de un stat pe teritoriul
unui alt stat pentru a proteja interesele sale și ale cetățenilor săi în acel stat.

2. Clasificați funcțiile consulare

Funcțiile consulare pot fi clasificate în două categorii:
- Funcții administrative: Aceste funcții includ emiterea de pașapoarte și vize,
înregistrarea cetățenilor, autentificarea documentelor și prestarea de servicii notariale.
- Funcții de protecție: Aceste funcții includ protejarea intereselor cetățenilor statului
care a înființat instituția consulară, acordarea de asistență consulară cetățenilor săi și
reprezentarea intereselor statului în fața autorităților locale.

3. Formulați specificul principatelor funcții consulare

- Protecția cetățenilor străini: Consulatele oferă asistență și protecție cetățenilor străini

care se află în țara gazdă. Această asistență poate include:
 Eliberarea de pașapoarte și vize
 Asistență în caz de urgențe medicale sau accidente
 Asistență în caz de arestare sau detenție
 Reprezentarea intereselor cetățenilor străini în fața autorităților locale
- Promovarea comerțului și investițiilor: Consulatele promovează comerțul și
investițiile între țara gazdă și țara pe care o reprezintă. Această promovare poate
include:
 Organizarea de evenimente de networking și seminarii
Furnizarea de informații despre oportunitățile de afaceri
Asistență în găsirea de parteneri de afaceri
Facilitarea negocierilor comerciale
-Cooperarea culturală și educațională: Consulatele promovează cooperarea culturală și
educațională între țara gazdă și țara pe care o reprezintă. Această cooperare poate
include:
 Organizarea de evenimente culturale și educaționale
 Schimb de studenți și profesori
 Promovarea limbii și culturii țării pe care o reprezintă
- Reprezentarea intereselor țării gazdă:** Consulatele reprezintă interesele țării gazdă
în țara pe care o reprezintă. Această reprezentare poate include:
 Negocierea de acorduri bilaterale
 Promovarea relațiilor politice și diplomatice
 Asistență în rezolvarea disputelor internaționale

16. Subiecții dreptului internațional public

1. definiția subiectului de DIP

Subiecţii dreptului internaţional public sunt entităţile care participă direct la raporturile
internaţionale reglementate de dreptul internaţional public, care, prin acţiunile lor volitive, obţin
drepturi şi îşi asumă obligaţii internaţionale, iar în cazul încălcării acestora poartă răspundere
internaţională.

2. Clasificați subiecții de DIP contemporan

 după modul de manifestare a capacităţii juridice internaţionale în:
- subiecţi universali (tipici) – statele care dispun de toate drepturile şi obligaţiile
internaţionale;
- subiecţi speciali (derivaţi) – organizaţiile internaţionale care au capacitatea juridică
internaţională limitată prin voinţa statelor

 Bazându-se pe criteriul suveranităţii, aceiaşi savanţi propun şi o altă clasificare a

subiecţilor dreptului internaţional: „…suveranitatea este unicul criteriu obiectiv pentru
clasificarea subiecţilor de drept internaţional, care se impart.Susţinem această idee. În
acest sens, se propune următoarea clasificare:
- subiecţi suverani (primari), din care fac parte statele şi popoarele ce luptă pentru
independenţă;
- subiecţi nesuverani (secundari) - organizaţiile internaţionale.

 Autorul compartimentului respectiv R.Miullerson propune clasificarea subiecţilor

dreptului internaţional în:
- subiecţi ce dispun de drepturi şi obligaţii ce se deduc direct din normele dreptului inter
naţional şi care participă direct la crearea acestor norme şi veghează respectarea lor.
Aceştia sunt statele, popoarele ce luptă pentru independenţă şi organizaţiile internaţionale
guvernamentale;
 - subiecţi ce dispun de un anumit volum de drepturi şi obligaţii internaţionale, destul de
limitat, şi care nu participă direct la procesul de creare a normelor dreptului internaţional.
Aceştia sunt indivizii, organizaţiile internaţionale neguvernamentale, organele
internaţionale (comisii, comitete, organe judiciare şi arbitrale)

Autorii afirmă că, în condiţiile actuale, calitatea de subiect de drept internaţional public
urmează să fie recunoscută: a. – poporului; b. – statelor; c. – organizaţiilor interstatale; d. –
naţiunilor care luptă pentru eliberarea naţională reprezentante prin organele eliberării naţionale.
 După părerea noastră, o clasificare reuşită a subiecţilor dreptului internaţional se face în
raport de drepturile pe care le pot dobândi şi obligaţiile pe care şi le pot asuma, clasificare
ce cuprinde două categorii de subiecţi, şi anume:
- subiecţi primari, originari, direcţi şi cu capacitate deplină; Subiecţii primari, originari sunt
statele. Ele sunt creatoarele şi destinatarele principale ale normelor şi principiilor
fundamentale ale dreptului internaţional
- subiecţi derivaţi şi cu capacitate limitată. Subiecţii derivaţi sunt acele entităţi implicate în
raporturile juridice internaţionale, cărora statele le conferă statutul, prin acordul lor de
voinţă. În această categorie intră organizaţiile inter naţionale interguvernamentale,
naţiunile care luptă pentru eliberare, la care se adaugă Vaticanul.

În categoria subiecţilor de nivelul doi se includ subiecţii recunoscuţi în doctrină şi

practică drept subiecţi cu competenţă limitată: • persoanele fizice; • persoanele juridice; •
corporaţiile transnaţionale; • organizaţiile internaţionale neguvernamentale.
• statul suveran – subiect originar şi primar;
• organizaţia internaţională – subiect derivat şi secundar;
• popoarele care luptă pentru eliberarea naţională – subiect provizoriu;
• formaţiunea de tip statal – subiect specific

3. Evaluați statutul RM ca subiect de drept internațional public - apariție evoluție realitate

Statalitatea Republicii Moldova este o temă mult discutată de specialiştii în domeniu, dar
ceea ce trebuie să remarcăm este faptul că astăzi Republica Moldova este o realitate, un stat
suveran şi independent, apărut pe harta lumii drept consecinţă a destrămării imperiului sovietic,
fapt care îi justifică apariţia.
Un pas important în democratizarea vieţii politice din Republică l-a constituit alegerile
parlamentare din 25 februarie 1990, apreciate ca primele alegeri democratice. Deşi alegerile nu
s-au desfăşurat în condiţiile unui pluralism politic real, totuşi candidaţii au avut posibilitatea să
participe în condiţii egale la campania electorală, prezentându-şi platformele în faţa electoratului.
gocierea sau participarea la negocierea tratatelor şi acordurilor internaţionale. Cu toate că
Republica Moldova nu dobândise independenţa şi nu avea calitatea de subiect al
raporturilor de drept internaţional, pe data de 31 mai 1990, prin Hotărârea nr.63-XII, Parlamentul
recunoaşte necondiţionat independenţa Republicii Lituania declarată la 11 martie 1990 şi
confirmă dorinţa de a stabili relaţii diplomatice cu această ţară.
Exprimând voinţa poporului, la 23 iunie 1990, prin adoptarea Declaraţiei Suveranităţii,
Sovietul Suprem proclamă Republica Sovietică Socialistă Moldova stat suveran. În conformitate
cu Declaraţia Suveranităţii, Moldova îşi „exprimă adeziunea faţă de principiile şi normele
dreptului internaţional unanim recunoscute, respectă Statutul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi
declară voinţa de a convieţui în pace cu toate ţările şi popoarele, de a nu admite confruntări în
relaţiile internaţionale, interstatale şi interetnice”. În continuare se menţionează că „RSSM în
calitate de subiect cu drepturi egale al contractelor (relaţiilor) internaţionale se declară o zonă
demilitarizată”. Analizând principiile pe baza cărora a fost emisă, menţionăm că Declaraţia
Suveranităţii Republicii Moldova a fost primul pas important spre autodeterminare
Înaltul organ legislativ al republicii, în ceasul responsabilităţii supreme, săvârşind un act
de justiţie în concordanţă cu istoria neamului, cu normele de morală şi de drept internaţional, în
virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populaţii a Republicii
Moldova şi în faţa întregii lumi a proclamat solemn că:
1. Republica Moldova este stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască
prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară.
2. În calitate de stat suveran şi independent, Republica Moldova solicită tuturor statelor şi
guvernelor lumii recunoaşterea independenţei sale, proclamată de Parlamentul liber ales al
Republicii, şi îşi exprimă dorinţa de a stabili relaţii politice, economice, culturale şi în alte
domenii de interes comun cu ţările europene, cu toate statele lumii, fiind gata să procedeze la
stabilirea de relaţii diplomatice cu acestea
Noua situaţie a Republicii Moldova crea condiţii mai favorabile pentru activitatea de
politică externă, însă pentru aceasta statutul de stat suveran şi de subiect al relaţiilor
internaţionale trebuia să fie recunoscut.
Prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldova a fost România. În aceeaşi
zi a fost anunţată Declaraţia Guvernului României prin care se recunoştea independenţa
Republicii Moldova şi se declara pregătirea să se procedeze la stabilirea de relaţii diplomatice şi
acordarea sprijinului necesar pentru consolidarea independenţei statului nou,
Acest proces al recunoaşterii a evoluat foarte rapid, ajungându-se astăzi ca Republica
Moldova să fie recunoscută de toate statele ONU
Republica Molodva este un stat, care întrunește cumulativ toate conditiile necesrae pentru
a avea personalotate juridică internațională: populație e permanent, teritoriu determinat, govern
si capacitatea de a intra in relații cu celelalte state. Deci ea este un subiect de drept internaționl
primar, originar, direct și cu capacitate deplina. Tipurile tratatelor bilaterale încheiate de
Republica Moldova se referă la: dubla impunere,315 comerţul şi cooperarea economică,316
asistenţa umanitară şi cooperarea tehnică,317 de stabilire a relaţiilor diplomatice,318 călătorii
reciproce, readmisia,319 militar etc..320 Conducerea Republicii caută să stabilească relaţii
diplomatice cu mai multe ţări, adoptânduse şi cadrul legislativ respectiv. Astfel, în anul 1992,
Republica Moldova aderă la: – Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 1961;
– Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare din 1963; – Convenţia de la Viena privind
dreptul tratatelor din 1969;
La etapa actuală Republica Moldova a stabilit relaţii diplomatice cu mai multe state,
precum: România, Ucraina, Belarus, Bulgaria, Franţa, Ungaria, Turcia, China, Rusia, SUA etc.
Republica Moldova şi-a înfiinţat misiuni diplomatice în multe dintre aceste state. Astfel, numărul
total al misiunilor noastre în străinătate a ajuns la 31, dintre care: 24 sunt Ambasade şi o Misiune
pe lângă Comunităţile Europene, 3 – Reprezentanţe Permanente pe lângă organizaţiile
internaţionale, 3 Consulate Generale şi un Consulat. Dintre aceştia 13 ambasadori sunt acreditaţi
prin cumul în alte 40 de state şi 14 organizaţii internaţionale - Organizaţia Tratatului Atlanticului
de Nord şi UNESCO.
 17. Oficiile consulare
1. dați definiția de instituție consulară
Prin oficiu consular se înțelege orice consulat general, consulat, viceconsulat sau agenție
consulară;

2. Analizați categoriile de instituții consulare

Rangul postului consular este echivalent clasei şefului postului consular: consulatul
general este condus de un consul general, consulatul este condus de un consul, viceconsulatul
este condus de un viceconsul şi o agenţie consulară de sine stătătoare este condusă de un agent
consular.
Consulatul general- Consulul general este desemnat şi rechemat din funcţie prin hotărâre
de Guvern, la propunerea ministrului afacerilor externe

Consulatul Viceconsulatul Agenția consulară

Şefii celorlalte oficii consulare, la propunerea Direcţiei Generale Consulare, sînt numiri şi
rechemaţi din funcţie prin ordinul ministrului afacerilor externe. Pentru funcţionarii consulari se
stabilesc următoarele posturi:
În funcţie de categoria funcţionarilor consulari numiţi în calitate de şef al postului
consular este determinată şi categoria posturilor consulare:
un post consular de carieră este condus de un agent consular de carieră şi un post consular
onorific este condus de un agent consular onorific. Concomitent, Convenţia a determinat într-un
capitol special (capitolul III) regulile ce stabilesc regimul aplicabil funcţionarilor consulari
onorifici şi posturilor consulare conduse de ei. Astfel, (înlesniri acordate postului consular),
(folosirea drapelului şi a stemei naţionale), (obţinerea de localuri), (libertatea de deplasare,
(comunicarea cu cetăţenii statului trimiţător), 37 (informaţii în caz de deces, tutelă sau curatela,
de naufragiu sau accident aerian), 39 (drepturi şi taxe consulare, se prevede protecţia localurilor
consulare, scutirea fiscală a localurilor consulare, inviolabilitatea arhivelor şi documentelor
consulare, scutirea vamală, procedura penală şi protecţia funcţionarului consular onorific,
scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permise de şedere, scutirea de prestaţii personale.
Convenţiei de la Viena din 1963 dispune că “privilegiile şi imunităţile prevăzute în
prezenta convenţie nu sînt acordate membrilor familiei unui funcţionar consular onorific sau unui
angajat consular care este angajat într-un post consular condus de un funcţionar consular
onorific”.

3. Formulați funcțiile consulare ale fiecăruia

Ambasada se ocupă de relațiile interstatale. Consulatul se ocupă de problemele

cetățenilor țării de care aparține, pe teritoriul altei țări și eliberarea vizelor pentru cetățenii străini
acolo unde este cazul. Misiunea diplomatică, adică ambasada asigură desfășurarea unei linii
politice unice a Republicii Moldova în relațiile cu țara gazdă, coordonează activitățile și
controlează activitatea reprezentanțelor organelor de stat și ale altor organizații din statul gazdă.
Pe cînd consulatul este un organ de stat care vizează relațiile externe a Republicii
Moldova, care exercită funcții consulare în numele Republicii Moldova pe teritoriul statului
gazdă. Ambasadele îndeplinesc, de asemenea, funcții consulare. De regulă, în aceste scopuri, în
cadrul acestora sînt create secții consulare. Respectiv, ambasada în statul gazdă este una (se află,
de obicei, în capitală), instituții consulare însă pot fi mai multe

• Funcţionarii consulari sprijină dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice, culturale,

ştiinţifice şi turistice cu statul de reşedinţă, cu respectarea prevederilor tratatelor internaţionale în
vigoare.
• Funcţionarul consular sprijină comerţul şi cooperarea economică prin acţiuni de
prospectare, propagandă şi promovare în mediile de afaceri sau mas-media a intereselor
Republicii Moldova, asigurând condiţii favorabile atât agenţilor economici ai Republicii
Moldova, cît şi dezvoltării ansamblului relaţiilor cu statul de reşedinţă.
• În activitatea sa funcţionarul consular sprijină agenţii de afaceri, firmele şi companiile
străine să facă investiţii de capital în Republica Moldova, să înfiinţeze reprezentanţe, firme sau
birouri ale acestora, să încurajeze exporturile de produse ale Republicii Moldova, să dezvolte
cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică.
• În domeniile cultural-ştiinţific şi de presă, funcţionarul consular sprijină derularea
acordurilor culturale, programele de aplicare a lor, cunoaşterea şi prezentarea valorilor culturii,
ştiinţei şi învăţământului, participarea la manifestări în statul de reşedinţă - festivaluri, congrese,
reuniuni, expoziţii, târguri de cărţi etc.
• Funcţionarul consular acordă, în conformitate cu normele şi principiile dreptului
internaţional, asistenţă în protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor Republicii Moldova,
careFuncţionarul consular este obligat să intervină la autorităţile statului de reşedinţă pentru
instituirea tutelei sau curatelei în favoarea minorilor şi persoanelor cu handicap, cetăţeni ai
Republicii Moldova aflaţi în statul de reşedinţă.
• Funcţionarul consular are dreptul de a comunica cu cetăţenii Republicii Moldova privaţi
de libertate, cu respectarea tratatelor internaţionale şi a legislaţiei statului de reşedinţă. El are
dreptul să intervină la autorităţi pentru numirea de avocaţi din oficiu şi de interpreţi şi pentru ca
aceştia să se bucure de drepturile procesuale prevăzute de legislaţia statului de reşedinţă.

18. Normele de drept internațional public

1. noțiunea de normă de DIP

Norma de drept internaţional public reprezintă o regulă comportamentală stabilită de state

şi organizaţii internaționale interguvernamentale, prin acordul lor de voinţă fie pe cale cutumiară,
fie pe cale convenţională, pentru a reglementa relaţiile reciproce între ele, precum şi relaţiile cu
alte entităţi internaţionale, regulă care este respectată, în principal pe baza bunei credinţe şi, în
mod excepţional, la nevoie, prin constrângerea individuală sau colectivă.

2. Clasificarea normelor DIP

Norma de drept internaţional comportă o serie de particularităţi:

• structură atipică. Majoritatea normelor conţin doar dispoziţia, iar sancţiunile sînt
determinate de un sistem (subsistem) special de norme cu privire la răspunderea internaţională a
subiecţilor relaţiilor internaţionale, mai exact – cu privire la răspunderea statelor pentru acţiunile
internaţionale ilicite.
• norma juridică internaţională este creată exclusiv prin acordul de voinţă a statelor. Doar
subiecţii dreptului internaţional acordă anumitor reguli caracterul obligatoriu, cu alte cuvinte
subiecţii îşi exprimă acordul cu privire la obligativitatea juridică a acestor reguli de conduită.
Acordul poate fi exprimat în mod expres (tratatul) sau tăcit (cutuma). Corespunzător, normele
aflate în tratat poartă denumirea de norme convenţionale, iar cele exprimate în cutumă se numesc
norme cutumiare.

Crearea normei convenţionale de drept internaţional este un proces care are loc în sistemul
interstatal, este o parte componentă a funcţionării sale. Acest proces are loc în conformitate cu
normele dreptului internaţional, care reglementează modul de formare a normelor de drept.
Subiecţii acestui proces sunt statele şi organizaţiile internaţionale, totodată este necesar să notăm
că rolul principal în crearea normelor de drept internaţional aparţine statelor, deoarece ele
elaborează şi adoptă cel mai mare număr de norme de drept internaţional.
Majoritatea normelor de drept internaţional sunt create în două etape:
1. realizarea acordului de voinţă a subiecţilor de drept internaţional cu referire la regula
de conduită;
2. exprimarea consimţămîntului subiecţilor de drept internaţional cu privire la
obligativitatea juridică a regulii de conduită.
Uneori aceste două etape pot să coincidă în timp, de exemplu atunci cînd tratatul
internaţional intră în vigoare din momentul semnării rale. De asemenea există norme
internaţionale, create în trei etape. Acesta este cazul normelor imperative (normele jus cogens).
Normele imperative au o forţă juridică superioară faţă de celelalte norme de drept
internaţional; toate normele noi apărute în dreptul internaţional trebuie să fie în strictă
corespundere cu cele imperative, de aceea procesul creării lor este mai vast, pe lângă primele
două etape specific pentru toate ramurile, se mai adaugă respecatrea normei de drept
international în baza prin principiului pacta sunt servanda.

3. Evaluați specificul normelor imperative/ius cogenes

În Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor normele imperative sunt
definite ca „norme acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul
său” ca norme „de la care nu este permisă nicio derogare” şi care nu pot fi modificate decât
printr-o nouă normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter
Normele jus cogens se deosebesc de alte norme imperative ale dreptului internaţional prin
efectele pe care le produc în caz de nerespectare a lor. Orice abatere de la norma jus cogens
provoacă nulitatea acţiunilor subiecţilor de drept internaţional. În ierarhia normelor de drept
internaţional public, normele jus cogens au o forţă juridică supremă, iar celelalte norme nu
trebuie să le contravină.Avem următoarele categprii de norme ius cogens: principii
fundamentale; norme care nu se referă la suveranitatea exclusivă a statelor; norme cu character
umanitar.
Primele principii sunt ca niște rejuli juridice internaționale, pentru că au ca pobiect cele
mai importante relații dintre state , unele cu character fundamental, pentru că guvernează dip în
întreaga sa universalitate, unele specific strict unei anumite ramuri ale dreptului international
public. Principiile fundamentale se detașează de totatlitatea normelor, reprezentând nucleul de
bază al DIP, întrucât restul normelor, convențioanle sau cutumiare trebuie adopatte în strictă
corespundere cu acestea.
 Toate normele care reglemetează instituția marii, spațiul cosmic , zona internațională a
spațiilor submarine
Normel umanitare- legile de purtare a rs, dr umanitar, dr de la Geneva, haga, interzicerea
anumitor practice: interdictia torturii, genocide, care protejează conditia umana.

19. Organizațiile națiunilor unite/ organizații cu vocație universală

1. definiția noțiunii de organizație internațională ca subiect de drept internațional și analizați
istoria creării ONU

O asociere de state, constituite printr-un tratat, înzestrata cu o constituție și organe

comune și posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre. Organizaţiile
internaţionale reprezintă o formă de armonizare a eforturilor statelor în direcţia unei colaborări
internaţionale, pentru realizarea căreia statele au creat un cadru juridico-organizatoric
(instituţional) – o organizare cu caracter permanent, un fenomen caracteristic al relaţiilor
mondiale actuale, fiind chemate să contribuie la dezvoltarea înţelegerii şi colaborării dintre state,
la asigurarea păcii şi securităţii în lume.

2. Crearea O.N.U. a fost una dintre măsurile importante adoptate cu încheierea celui de-al
Doilea Război Mondial, cu scopul menținerii ulterioare a păcii internaționale și securității
colective, precum condusă și de ideea prevenirii unei noi conflagrații mondiale.
• Pregătirile pentru nașterea O.N.U. au purces încă din primii ani ai războiului. În
Declaraţia din 1 ianuarie 1942 asupra luptei comune împotriva ţărilor Axei, reprezentanţii unui
număr de 26 de state din coaliţia antihitleristă au folosit denumirea „Naţiunile Unite” spre a
desemna această alianţă, denumire preluată de noua organizaţie internaţională.
• În 1943, în cadrul Conferinţei de la Moscova a miniştrilor afacerilor externe ai Angliei,
S.U.A. şi U.R.S.S., a fost adoptată o declaraţie cu privire la securitatea generală, care prevedea în
pct.1 că guvernele acestor state „recunosc înfiinţarea în cel mai scurt timp a unei organizaţii
internaţionale universale pentru menţinerea păci şi securităţii internaţionale, întemeiată pe
principiul egalităţii suverane a tuturor statelor doritoare de pace, care să cuprindă toate statele
mari şi mici”.
Puteau deveni membri ai acestei organizaţii (în spiritul universalităţii) toate statele suverane şi
paşnice (fapt care excludea la început „statele duşmane” din al Doilea Război Mondial). Cele
patru puteri şi-au rezervat însă încă de la forma de concept o putere de decizie importantă :
acestea doreau să participe la menţinerea păcii ca „poliţişti mondiali
• Conferinţa de la Teheran din noiembrie 1943 a confirmat hotărârea Conferinţei de la
Moscova din 30 octombrie 1943.
• În decursul primei jumătăţi a anului 1944 au avut loc tratative între participanţii la
Conferinţa de la Moscova din 1943 privind statutul juridic al noii organizaţii internaţionale
privind pacea şi securitatea. În iunie 1944, preşedintele S.U.A. F. Roosevelt a declarat într-o
cuvântare despre planul de a crea o organizaţie internaţională cu privire la securitate.
• Primul proiect al statutului noii organizaţii a fost elaborat la Conferinţa de la Dumbarton
Oaks (lângă Washington) în perioada august-octombrie 1944, la care reprezentanţii Angliei,
S.U.A., U.R.S.S. şi Chinei şi-au prezentat propunerile lor.
• La Conferinţa de la Yalta din februarie 1945, Roosevelt, Churchill şi Stalin au căzut, în
fine, de acord asupra ultimelor puncte disputate. Aici era vorba, mai ales, despre modalităţile de
votare în cel mai important for al viitoarei organizaţii, Consiliul de Securitate. La cererea
U.R.S.S., membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate – U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie,
Franţa şi China - urmau să deţină dreptul de veto în toate chestiunile importante, fapt care a
constituit multă vreme o piedică serioasă pentru activităţile organizaţiei. Fără acest compromis
nu s-ar fi putut ajunge însă nicăieri. Încă înainte de sfârşitul războiului, cele patru puteri au
invitat toate statele care semnaseră până la acea vreme Declaraţia Naţiunilor Unite, la Opera din
San Francisco, pentru a-şi prezenta proiectul de statut. La această Conferinţă, care s-a desfăşurat
în lunile aprilie-iunie 1945, cele 50 de state participante au introdus peste 1.000 de modificări. Şi
chiar dacă „conceptul de poliţişti mondiali” din varianta iniţială nu a putut fi realizat, statele mici
şi mijlocii nu au reuşit să desfiinţeze statutul privilegiat al marilor puteri.
• Participanţii la Conferinţă au adoptat, aşadar, Carta, în unanimitate, la 26 iunie 1945.
Polonia, care nu putuse participa mai înainte la lucrări, a semnat şi ea Carta ca cel de-al 51-lea
membru-fondator. Astfel, a fost fondată Organizaţia Naţiunilor Unite (United Nations
Organization - UNO), iar după ce numărul necesar de state a ratificat tratatul, Carta a intrat în
vigoare la data de 24 octombrie 1945
Această zi a fost declarată Ziua Organizaţiei Naţiunilor Unite
• Importanţa Cartei ONU rezidă în faptul că ea nu este doar un document constitutiv care
reglementează activitatea unei organizaţiei internaţionale pentru securitate, dar este destinată să
joace un rol excepţional în fundamentarea formării unui sistem al securităţii colective, egal
pentru toate statele, şi elaborarea unu cod specific de comportament al statelor în domeniul
militar, politic, economic, ecologic umanitar .

2. Analizați sistemul și funcțiile organelor principale și permanente ale ONU

Sistemul ONU este format din şase organe principale:

 Adunarea Generală- Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră
în cadrul prezentei Carte sau care se referă la puterile şi funcţiile vreunuia din organele prevăzute
în prezenta Carta; Adunarea Generală poate discuta orice probleme privitoare la menţinerea păcii
şi securităţii internaţionale, care îi vor fi fost supuse de către oricare Membru al Naţiunilor Unite
sau de către Consiliul de Securitate; Adunarea Generală poate atrage atenţia Consiliului de
Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea international; .
Adunarea Generală va iniţia studii şi va face recomandări în scopul:a. de a promova cooperarea
internationala în domeniul politic şi de a incuraja dezvoltarea progresiva a dreptului internaţional
şi codificarea lui;b. de a promova cooperarea internationala în domeniile economic, social,
cultural, al învăţămîntului şi sănătăţii şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasa, sex, limba sau religie; Adunarea Generală va
examina şi aproba bugetul Organizaţiei; Hotărîrile Adunării Generale în probleme importante
vor fi adoptate cu majoritatea de două treimi a membrilor prezenţi şi votanti
 Consiliul de Securitate - Membrii săi conferă Consiliului de Securitate răspunderea
principala pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi recunosc ca, indeplinindu-şi
îndatoririle impuse dc aceasta răspundere, Consiliul de Securitate acţionează în numele lor.
 Consiliul Economic şi Social- poate efectua sau iniţia studii şi rapoarte privind probleme
internaţionale în domeniile economic social, cultural, al învăţămîntului, al sănătăţii şi poate face
recomandări în privinta tuturor acestor probleme Adunării Generale, Membrilor Naţiunilor Unite
şi instituţiilor specializate interesate.2. El poate face recomandări în scopul de a promova
respectarea efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi.3. El poate
pregati, spre a fi supuse Adunării Generale, proiecte de convenţii în probleme de competenţa
sa.4. El poate convoca în conformitate cu regulile fixate de Natiunile Unite conferinţe
internaţionale în probleme de competenţa sa; El poate coordona activitatea instituţiilor
specializate prin consultări cu ele şi prin recomandări adresate acestor instituţii, precum şi prin
recomandări adresate Adunării Generale şi Membrilor Naţiunilor Unite; onsiliul Economic şi
Social va înfiinţa comisii pentru problemele economice şi sociale şi pentru promovarea
drepturilor omului precum şi orice alte comisii necesare pentru îndeplinirea funcţiilor
sale.Articolul 69Consiliul Economic şi Social va invita orice Membru al Naţiunilor Unite sa
participe fără drept de vot, la dezbaterile sale asupra oricăror probleme care prezintă un interes
special pentru acel Membru.
 Consiliul de Tutelă,- sa examineze rapoartele supuse de autoritatea administranta;b. sa
primească petiţii şi să le examineze, în consultare cu autoritatea administranta;c. sa organizeze
vizite periodice în teritoriile respective sub tutela, la date fixate de acord cu autoritatea
administranta, şid. sa întreprindă aceste acţiuni şi altele în conformitate cu dispoziţiile
acordurilor de tutela; Consiliul de Tutela va elabora un chestionar privitor la progresul
locuitorilor din fiecare teritoriu sub tutela în domeniile politic, economic, social şi al educaţiei;
autoritatea administranta a fiecărui teritoriu sub tutela care intră în competenţa Adunării
Generale va inainta acesteia un raport anual pe baza chestionarului menţionat.
Curtea Internaţională de Justiţie- Curtea Internațională de Justiție (CIJ) se află în Haga, Olanda.
Aceasta este principalul organ judiciar al ONU. Stabilită în 1945 de Carta ONU, Curtea a fost
pusă în funcțiune în 1946, ca succesorul Permanentei Curți Internaționale de Justiție. Va solution
diferendele cu urmatoarele obiecte:
a. interpretarea unui tratat;
b. orice problemă de drept internațional;
c. existența oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații
internaționale;
d. natura sau întinderea reparației datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale.
 Secretariatul, precum şi agenţii specializate, programe şi fonduri de dezvoltare.-
Secretarul General va acţiona în aceasta calitate la toate şedinţele Adunării Generale, ale
Consiliului de Securitate, ale Consiliului Economic şi Social şi ale Consiliului de Tutela. El va
îndeplini orice alte funcţii ce-i sînt încredinţate de aceste organe. Secretarul General va prezenta
Adunării Generale un raport anual asupra activităţii OrganizaţieiSecretarul General poate atrage
atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care după părerea sa, ar putea pune în
primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

3. Evaluați eficiența activității RM în calitate de membru ONU

Eficiența activității Republicii Moldova în calitate de membru ONU poate fi evaluată din
mai multe perspective.

**Participarea la activitățile ONU**

Republica Moldova este un membru activ al ONU și participă la o gamă largă de

activități ale organizației. Țara este reprezentată la Adunarea Generală a ONU, Consiliul de
Securitate, Consiliul Economic și Social și alte organe ale ONU. De asemenea, Republica
Moldova contribuie la misiunile de menținere a păcii ale ONU și la alte operațiuni ale
organizației.
**Contribuția la bugetul ONU**

Republica Moldova își îndeplinește obligațiile financiare față de ONU și contribuie la

bugetul organizației. Contribuția țării este calculată în funcție de produsul intern brut (PIB) și de
alți factori.

**Promovarea drepturilor omului și a dezvoltării durabile**

Republica Moldova este un susținător activ al drepturilor omului și al dezvoltării

durabile. Țara a ratificat o serie de convenții internaționale privind drepturile omului și a adoptat
o serie de politici și programe pentru a promova dezvoltarea durabilă.

**Cooperarea cu alte state membre**

Republica Moldova cooperează cu alte state membre ale ONU pentru a aborda o serie de
provocări globale, cum ar fi schimbările climatice, sărăcia și terorismul. Țara participă la o serie
de inițiative multilaterale și este membră a unor organizații regionale, cum ar fi Organizația
pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).

În general, eficiența activității Republicii Moldova în calitate de membru ONU poate fi

considerată satisfăcătoare. Țara participă activ la activitățile organizației, își îndeplinește
obligațiile financiare și promovează drepturile omului și dezvoltarea durabilă. Cu toate acestea,
există încă loc de îmbunătățire, iar Republica Moldova poate continua să își consolideze rolul în
cadrul ONU.
20. Raportul dintre dreptul internațional și dreptul național
1. dați definiția ordinii juridice internaționale

Ordinea juridical internațională este ordinea stabilita pentru desfasurarea raporturilor

politice, juridice, economice si de alta natura la care participa subiecti de drept international
acționând în strictă corespundere cu normele internaționale unanim recunoscute aferente
ansamblului de instituții și ramuri internațioanle, având ca finalitate organizarea și ordonarea
întregii societăți internațioanle unievrsale.

2. Analizați doctrinele și teoriile privind raportul celor 2 sisteme de drept

Cu toate particularităţile şi deosebirile care există în dreptul internaţional şi dreptul

intern, între ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă, iar problema
coraportului lor este una dintre celemia complexe probleme ale jurisprudenței internațioanle.
Desi problema este vizată și de practică, în primul rând: aplicarea normelor internaționale în
cadrul ordinii juridice interne, și soluția care se adoptă când există un conflict între normele
dreptului intern și cel international
Cu privire la raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, în doctrina dreptului
internaţional s-au formulat mai multe doctrine şi teorii ale raportului:
• Potrivit partizanilor dualismului. .Aceste două sisteme de drept sunt egale, însă separate.
Potrivit concepţiei dualiste (H. Triepel, D. Anzilotti), normele de drept internaţional nu au
valoare în dreptul intern. Aceste două sisteme de drept nu au puncte de tangenţă între ele. Între
ele nu există decât raporturi de trimitere şi nu de subordonare, fiind egale, independente. Astfel,
potrivit abordărilor dualiste, aplicarea dreptului internaţional în ordinea juridică a statelor nu se
poate face decât ca urmare a transformării dreptului internaţional în dreptul intern, prin adoptarea
unor legi interne, care reproduc normele de drept internaţional, conferindu-le o forţă juridică pe
teritoriul statului în cauză. Deşi statul este nu numai subiect de drept internaţional ci şi creator al
acestui drept, fiind obligat să-şi alinieze dreptul său intern celui internaţional, dreptul intern s-ar
aplica întotdeauna şi indiferent dacă este sau nu în concordanţă cu dreptul international.
• Teoria monistă susţine existenţa unei singure ordini juridice formată de dreptul
internaţional şi dreptul intern. În această ordine de idei s-a susţinut monismul cu primatul
dreptului intern (M. Wenzel, E. Kauffman, A. Zorn) şi cel cu primatul dreptului internaţional (H.
Kelsen, Kunz, Verdross).Teoria cu primatul dreptului intern stipulează că dreptul international
public derive din dreptul intern al statelor și ca urmare cele două ar constitui o unitate deplină
denumită drept statal national.În concepția acestei teorii dip ar fi o prelungire a dreptului intern,
în domeniul relațiilor exetrne, de aceea ar fi numit drept public extern. După primul război a
aapărut teoria priorității dreptului internțațional public, decci supremați acestuia. În consecință
DIP ar limita competențele dreptului intern al statelor.
• Doctrina socialistă - Părinţii doctrinei socialiste critică de asemenea dualismul, primatul
dreptului intern sau al dreptului internaţional, se vorbea de fapt despre corelaţia între dreptul
internaţional şi dreptul intern, recunoscând influenţele reciproce dintre ele, deşi sunt considerate
ca ordini distincte de drept, ne subordonate una celeilalte.
• Dualismul dialectic - porneşte de la ideea că dreptul naţional şi cel internaţional sunt
două sisteme de drept, independente unul faţă de altul, strâns legate şi care interacţionează.

3. Formulați reglementările constituționale

Constituţia RM detaliază în art. 2 în ce priveşte tratatele internaţionale privitoare la

drepturile omului. Art. 4 p.2 din Constituţie stabileşte: „dacă există neconcordanţă între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care RM este parte şi legile ei
interne, prioritate au reglementările internaţionale”. Din modul în care este redactiei articolului
rezultă clar acceptarea priorităţilor reglementărilor internaţionale, dar numai în ceea ce priveşte
problematica drepturilor omului. Acceptarea primatului reglementărilor internaţionale în materia
drepturilor omului se datorează, cu bună seamă dorinţei de a răspunde exigenţelor unui stat de
drept, şi nu în ultimul rând dorinţei de a garanta tuturor cetăţenilor statului că drepturile şi
libertăţile fundamentale vor fi absolut aceleaşi, pe care statele le-au convenit în cadrul ordinii
democratice, ne admiţându-se careva excepţii sau derogări de la acestea.
Însă, soluţia oferită de către Curtea Constituţională a RM în hotărârea nr. 55 din 14
octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din Constituţia RM. este una
diferită. Hotărârea menţionată prevede: „Dispoziţia constituţională despre prioritatea
reglementărilor internaţionale privind drepturile omului are incidenţă asupra legilor şi asupra
altor acte normative interne. Această dispoziţie vizează toate legile, indiferent de data adoptării
lor. De altfel, tratatele internaţionale au prioritate numai asupra legilor interne, dar nu şi asupra
normelor constituţionale”. Mai mult decât atât, art. 22 al Legii cu privire la tratatele
internaţionale ale RM prevede că „tratatele internaţionale la care RM este parte, recunoscute de
Curtea Constituţională ca incompatibile cu Constituţia RM nu sunt puse în vigoare şi nu sunt
aplicate”. Deşi practica Curţii Constituţionale, în aceeaşi hotărâre stabileşte că „principiile şi
nomele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, tratatele internaţionale ratificate şi cele la
care RM a aderat sunt parte componentă a cadrului legal al RM şi devin norme ale dreptului ei
intern”, această prevedere, nu este, după părerea noastră susceptibilă a satisface pe deplin
exigenţele clarificării raportului dintre cele două ordini juridice. Spre deosebire de sistemul
american, unde judecătorul aplică în mod direct tratatele internaţionale, în statul nostru, ca şi de
altfel în alte state europene, el nu aplică decât legile interne ale statului. Astfel, mecanismul de
recepţionare, preconizat de teoria monistă este pe deplin valabil.
În definitivă, chiar dacă şi este adevărat că un anumit număr de texte constituţionale mai
vechi sau mai recente comportă în preambulurile şi dispoziţiile lor introductive dispoziţii de tipul
„ angajamentul de a se conforma regulilor general recunoscute ale dreptului internaţional sau „…
dorinţa de a trăi în pace şi bună înţelegere cu toate popoarele lumii conform principiilor şi
normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional”, acestea rămân ambigue în ceea ce
priveşte poziţia dreptului internaţional, eminamente a celui convenţional, în raport cu normele
juridice naţionale. Este evident, deci, că simpla enunţare a principiului primatului reglementărilor
internaţionale nu este deloc suficientă, întrucât aplicarea acestuia în practică presupune studierea
şi elaborarea unor proceduri şi modalităţi eficiente, care ar asigura o concordanţă dintre legile şi
angajamentele asumate pe plan internaţional.

21. Regimul juridic al zonelor polare

1. definiția zonelor polare

Regiunile polare ale Pământului sunt acele zone ale globului care înconjoară polii
geografici – arctic, repectiv antarctic. Aceste regiuni sunt caracterizate printr-un climat polar cu
temperaturi extrem de scăzute și prin mari variații ale perioadelor cu lumina naturală, cu 24 de
ore de lumină în timpul verii (nopți albe) și cu 24 de întuneric total în mijlocul iernii. Polul Nord
și Polul Sud sunt acoperiți cu calote glaciare, calote care acoperă atât Oceanul Arctic cât și
Antarctica.

2. Analizați instrumentele juridică care reglementează Antarctica

Tratatul Antarcticii, împreună cu o serie de alte tratate colaterale, reglementează relațiile

internaționale în raport cu Antarctida, singurul continent de pe Pământ fără populație umană
băștinașă. Tratatul, care a intrat în vigoare în 1961 fiind semnat în total de 47 de țări, face din
Antarctica o rezervație științifică, stabilește libertatea de cercetare științifică și interzice
activitățile militare pe continent. Tratatul a fost primul acord de control al armamentului semnat
în timpul Războiului Rece. Sediul Secretariatului Tratatului Antarcticii se află la Buenos Aires,
Argentina, începând cu luna septembrie 2004.
De la încheierea Tratatului şi până în prezent, activitatea statelor a generat o serie de
probleme juridice şi cu privire la protecţia mediului şi la regimul resurselor minerale din zonă.
În acest scop a fost adoptată, în iunie 1988, Convenţia privind reglementarea activităţilor asupra
resurselor minerale din Antarctica. Obiectivul acestei convenţii este interzicerea acelor activităţi
care ar cauza daune mediului sau ecosistemelor antarctice sau ar afecta clima-tul la nivel global
sau regional.
 În octombrie 1991 statele părţi la Tratatul cu privire la Antarctica au semnat la Madrid
Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă, protocol care, între altele, interzice
prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 ani.
De altfel, problema Antarcticii figurează din anul 1983 pe ordinea de zi şi a Adunării
Generale a ONU, iar prin rezoluţia nr. 46/41 a Adunării Generale a ONU din 16 decembrie 1991,
acest forum mondial lansează teza potrivit căreia elaborarea unei convenţii care să stabilească o
rezervaţie naturală şi ecosistemele sale asociate trebuie negociată cu participarea întregii
comunităţi internaţionale.

3. Evaluați particularitățile regimului juridic al Arcticii acte

Antarctica este regiunea polară de sud, cu o suprafaţă de 14 mln. km 2, situată între

Africa de Sud, America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă.
• Ca urmare, la 1 decembrie 1959, la Washington a fost încheiat Tratatul cu privire la
Antarctica. Conform Tratatului din 1959, principiul de bază al regimului inter-naţional al
Antarcticii este folosirea ei numai în scopuri paşnice. Astfel, au fost interzise: crearea de baze
militare, construirea de fortificaţii sau desfăşurarea manevrelor militare şi experimentarea
oricărui tip de arme.
• Prin Tratatul cu privire la Antarctica s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare,
neutralizare şi denuclearizare.
• Totodată, Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi modalităţile de colaborare a
statelor în acest domeniu, stabileşte posibilitatea schimbului de informaţii privind programele lor
ştiinţifice, schimbului de personal între expediţiile statelor şi între staţiunile lor ştiinţifice din
Antarctica, precum şi schimbului de observaţii şi rezultate ştiinţifice.
• Tratatul nu se pronunţă asupra pretenţiilor de suveranitate teritorială în Antarctica, însă
atâta timp cât Tratatul este în vigoare, nici un stat nu are dreptul de a înainta noi pretenţii asupra
Antarcticii.
În vederea respectării Tratatului s-a creat un nou sistem de control şi inspecţie reciprocă, care se
realizează prin observatorii desemnaţi de reprezentanţii celor 12 state părţi la Tratat.

22. Tratatele internațională ale RM

1. definiți categoriile de tratate internaționale încheiate de RM

Articolul 3 din Legea cu privire la tratatele international ale RM

Categoriile tratatelor internaţionale
Tratatele internaţionale se încheie în numele:
a) Republicii Moldova - tratate interstatale;
b) Guvernului Republicii Moldova - tratate interguvernamentale;
c) ministerelor, altor autorităţi administrative centrale sau altor instituţii abilitate ale
Republicii Moldova – tratate interinstituţionale.

2. Identificați categoriile de teste internaționale obligatorii supuse ratificării de către

parlamentul RM

Articolul 11. Tratatele internaţionale prezentate Parlamentului spre examinare

 (1) Parlamentul Republicii Moldova decide asupra ratificării, acceptării, aprobării sau
aderării Republicii Moldova la:
a) tratatele internaţionale încheiate în numele Republicii Moldova;
b) tratatele internaţionale care sînt semnate la nivel de guvern şi se încadrează în una din
următoarele categorii:
- tratate de pace; politice sau care implică un angajament politic; tratate cu caracter
militar, care vizează capacitatea de apărare a Republicii Moldova, problemele dezarmării sau ale
controlului internaţional asupra armamentului, asigurarea păcii şi securităţii; tratate cu privire la
teritoriu; tratate care fac necesară adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare, cu
excepția tratatelor privind acordarea asistenței externe nerambursabile; tratate care vizează
participarea Republicii Moldova în organizaţiile internaţionale; tratate care implică un
angajament financiar; tratate care vizează statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului; - orice tratate a căror ratificare este specificată în dispoziţiile acestora.

(2) Dacă tratatul internaţional prezentat Parlamentului Republicii Moldova spre

examinare implică adoptarea unor legi noi sau modificarea legilor în vigoare, proiectul legii
privind ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea la tratatul internaţional şi proiectele
legilor privind modificările în legislaţie se prezintă concomitent.

(3) Nu se admite ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea la un tratat internaţional

care limitează caracterul suveran, independent sau unitar al statului, precum şi la cele care
afectează neutralitatea permanentă a statului, exprimate, în particular, prin cedare sau schimb de
teritoriu, transfer al competenţei naţionale în favoarea unei structuri supranaţionale sau aderare la
organizaţiile de securitate colectivă, decît după examinarea problemei în cadrul unui
referendum republican.

3. Exemple de tratate internaționale ale RM în formă simplificată

Articolul 13. Tratatele internaţionale în formă simplificată

(1) Încheierea tratatelor internaţionale în formă simplificată are caracter de excepţie şi este
autorizată în cazul:
a) tratatelor a căror realizare revine Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene;
b) tratatelor încheiate în vederea realizării unor tratate deja intrate în vigoare;
c) tratatelor încheiate pe un termen de pînă la un an şi care nu implică un angajament financiar;
d) tratatelor privind acordarea asistenţei externe nerambursabile, care nu conţin prevederi din
domeniul altor tratate specificate la art. 11 alin. (1) lit. b).
(2) Încheierea tratatelor internaţionale în formă simplificată, altele decît cele specificate la alin.
(1) al prezentului articol, se consideră contrară prezentei legi.

23. Tratatul internațional ca izvor principal al DIP

1. Definiți noțiunea de izvor de drept internațional public

Izvorul de drept internaţional public poate fi definit ca fiind un instrument juridic

(tratatul sau cutuma internaţională), care dau formă exterioară normelor juridice internaţionale,
prin acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional public, în primul rând statele.
2. Analizați tratatul ca izvor

Începând cu perioada interbelică şi în special după cel de-al doilea război mondial,
tratatul internaţional reglementează majoritatea domeniilor vieţii internaţionale.. Tratatul- O
primă consacrare juridică a valorii incomensurabile pe care tratatele internaţionale o au în
calitate de izvoare principale ale dreptului internaţional o putem remarca în Convenţia de la
Viena din anul 1969 cu privire la dreptul tratatelor, care a recunoscut „rolul fundamental al
tratatelor în istoria relaţiilor internaţionale , în art. 2 pct.1 lit. a) prin termenul de tratat înţelege
„un acord internaţional, încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este
consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi
denumirea sa particular. Tratatul internaţional îmbracă anumite particularităţi definitorii: a. este
un acord scris, ceea ce determină siguranţa deplină privind conţinutul reglementării; b. identifică
precis părţile care-şi asumă obligaţii, inderefent dacă sunt tratate multilaterale, universale sau
regionale, ori bilaterale, întrucât tratatele sunt opozabile doar în măsura în care ele sunt
acceptate; c. oferă o reglementare clară şi uşor de dovedit a acordului de voinţă al statelor; d.
dtermină exact regulile de comportament convenite de părţile contractante; e. stabileşte în mod
precis drepturile şi obligaţiile părţilor contractante; f. principalul procedeu de codificare a
dreptului internaţional. Pentru validitatea tratatului se cere :să fie adoptat cu îndeplinirea
procedurilor prevăzute de dreptul internaţional, dar în egală măsură, conform procedurilor
stabilite de legea internă.; 2. să respecte principiile şi normele imperative(jus cogens) ale
dreptului internaţional în vigoare la data încheierii lor; 3. să nu fie lovit de nulitate ca urmare a
unor vicii de consimţământ sau pentru că intră în conflict cu o nouă normă de jus cogens a
dreptului internaţional general; 4. să fie în vigoare.. Tratatului internaţional i se recunoaşte
calitatea de izvor principal al dreptului internaţional, în mare parte, datorită următoarelor
circumstanţe: - forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să fie formulate
cu destulă precizie, fapt ce înlesneşte interpretarea şi aplicarea normelor convenţionale; -
actualmente reglementării convenţionale îi sunt supuse practic toate domeniile relaţiilor
internaţionale, statele substituind în mod treptat cutuma prin tratate;

3. Argumentați formele și elementele obligatorii ale tratatului internațional

Elementele : Elementele tratatelor internaţionale se împart în esenţiale şi accesorii.

Elementele esenţiale, la rândul lor, sunt: părţile contractante; acordul de voinţă al părţilor;
obiectul şi scopul tratatului.
Părţile contractante ale tratatului trebuie să fie, în toate cazurile, state, organizaţii
internaţionale interguvernamentale sau alte entităţi cărora le este caracteristică calitatea de
subiect de drept internaţional.
Acordul de voinţă a părţilor trebuie să fie rezultatul voinţei lor liber exprimată, neafectată
prin vicii de consimţământ.
Obiectul tratatului îl reprezintă drepturile şi obligaţiile părţilor create prin normele
stabilite de tratat. Obiectul trebuie să fie licit din punctul de vedere al dreptului internaţional şi
realizabil. Pentru a fi licit, este necesar ca obiectul unui tratat să nu vină în contradicţie cu o
normă imperativă de drept internaţional, adică cu o normă de la care nu se admite nici o
derogare. În strânsă legătură cu obiectul se află scopul tratatului, care reprezintă obiectivele
urmărite de părţile contractante prin încheierea tratatului (de pildă, soluţionarea paşnică a unui
diferend, obţinerea unei asistenţe economice, suprimarea unor taxe vamale la import sau export,
reprimarea unor crime internaţionale etc.).

Elementele accesorii ale tratatului sunt termenul şi condiţia.

Termenul este un eveniment viitor şi sigur, de care depinde intrarea în vigoare sau încetarea
efectelor unui tratat. Termenul la împlinirea căruia un tratat intră în vigoare se numeşte
suspensiv, iar la împlinirea căruia tratatul îşi stinge efectele se numeşte rezolutoriu.
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea sau încetarea executării
obligaţiilor prevăzute de tratat. Condiţia la fel poate fi suspensivă sau rezolutorie.

Forma : Dreptul internaţional nu prescrie ce formă exactă trebuie să îmbrace unul sau
altul din tratatele internaţionale. Alegerea acesteia rămâne la latitudinea părţilor – statelor şi altor
subiecte de drept internaţional. În orice caz, forma în care este încheiat un tratat internaţional nu
afectează deloc validitatea acestuia. Există două forme principale: scrisă şi orală (sau verbală).
Datorită priorităţilor sale, forma scrisă a devenit dominantă în practica
internaţională. Multe tratate conţin dispoziţii detaliate, uneori cu utilizarea unor indici numerici,
formule, hărţi etc. Ar părea de neconceput bunăoară încheierea unui tratat de delimitare a
frontierelor dintre două state întro altă formă decât cea scrisă.
Cu toate acestea, nici acordurile încheiate în formă orală n-au dispărut din practica
statelor. Aceasta din urmă arată că acordurile orale au fost utilizate fie pentru a schimba rangul
unei misiuni diplomatice din legaţie în ambasadă, fie pentru stabilirea relaţiilor diplomatice.
Denumirea acordurilor orale este gentlemen’s agreements. Doctrina de drept internaţional
nu este deloc unanimă atunci când se ia în discuţie natura juridică a acestora: unii le consideră
tratate (cu aceeaşi valoare juridică, ca şi tratatele scrise),alţii dimpotrivă le neagă acest caracter.
Bunăoară, doctrina anglo-saxonă consideră gentlemen’s agreements ca angajamente de
onoare necomportând nici o obligaţie juridică directă pentru părţi, deşi le leagă din punct de
vedere moral (opinia Institutului american de drept). În ce ne priveşte, suntem de părerea că
acordurile în formă orală sunt la fel de obligatorii ca şi tratatele în formă scrisă.

Tratatul reprezintă un sistem unic de norme strâns legate între ele. De aceea el trebuie
privit ca un tot întreg, în care toate dispoziţiile lui sunt obligatorii pentru părţi. De regulă,
structura tratatului este alcătuită din următoarele părţi:
1) preambulul (sau introducerea), în care se indică părţile contractante ale tratatului, motivele
care au determinat încheierea lui, scopul şi obiectul. Din preambul face parte şi titlul tratatului.
Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova distinge titlul tratatului
internaţional într-un element aparte al textului tratatului, care conţine denumirea documentului
şi, de regulă, părţile şi obiectul reglementării, într-o formulă concisă;
2) partea principală sau dispozitivul tratatului, în care sunt cu-prinse articolele (care pot fi
grupate în secţiuni, capitole, părţi etc.) şi care constituie conţinutul de bază al prevederilor sale.
Articolele tratatului poartă uneori scurte denumiri, cum ar fi, de pildă, “conţinu-tul şi forma
cererii de acordare a asistenţei juridice”, “cheltuieli legate de acordarea asistenţei juridice” (în
cazul acordurilor de asistenţă juridică şi relaţiile juridice în materie civilă, penală şi familială
etc.). Aceasta facilitează folosirea textului, mai ales atunci când el are un obiect de reglementare
complicat sau este voluminos ca conţinut;
3) partea finală sau clauzele finale precizează data şi locul semnării, limba sau limbile în care a
fost redactat textul, modalităţile de intrare în vigoare a tratatului, durata de valabilitate etc.
Această parte este obligatorie chiar până la intrarea în vigoare a tratatului.
O răspândire tot mai largă în practică o capătă anexele la unele tratate. Ele apar astfel ca o
parte distinctă a textului tratatului. Prin utilizarea acestora se urmăreşte completarea, detalizarea
şi interpreta-rea conţinutului tratatelor. Însă pentru ca anexele să aibă aceeaşi valoare juridică ca
şi tratatul, este necesar ca acesta din urmă sau însăşi anexa să cuprindă o menţiune specială
despre faptul dat. În caz contrar asemenea acte nu vor putea fi calificate ca parte a tratatului.
În strânsă legătură cu forma tratatelor se află şi limba sau limbile în care acestea se
încheie, ea reprezentând acel element principal prin intermediul căruia voinţa subiectelor de
drept internaţional se materializează în exterior. Anume prin formulele lingvistice utilizate în
textul său se manifestă realitatea voinţei participanţilor la relaţiile juridice internaţionale şi se
profilează acordul de voinţă a părţilor contractante. Vom aminti că una din deosebirile principale
ale tratatu-lui internaţional faţă de cutuma internaţională este tocmai aceea că primul există doar
ca un acord exprimat în cuvinte şi îmbinate într-un text.
Ca regulă generală tratatele bilaterale sunt perfectate în limbile ambelor părţi contractante.
Fiecare din textele tratatului este autentic, adică sunt egale ca valoare juridică. Cu toate
acestea părţile, în procesul de executare a tratatului se conduc de textul perfectat în propria lor
limbă.
Sunt cazuri însă când părţile, în scopuri de utilitate practică, se abat de la regula
generală. Tratatul de arbitraj dintre SUA şi China, din anul 1930, a fost redactat în trei limbi:
engleză, chineză şi franceză. Toate textele erau autentice. Însă în caz de divergenţe şi pentru
rezolvarea acestora prin interpretare, se recurgea la textul în limba franceză.
De obicei, tratatele multilaterale cu caracter universal se perfectează în limbile oficiale
ale ONU: engleza, spaniola, chineza, araba, rusa şi franceza sau în unele dintre acestea într-un
singur exemplar. Originalul este transmis spre păstrare depozitarului, iar acesta din urmă le
expediază participanţilor copii certificate de pe textul tratatului.

24. Misiuni diplomatice

1. definiția misiunii diplomatice ca organ de stat pentru politică externă și relațiile
internaționale

Organe externe ale statului care asigură desfăşurarea adecvată a relaţiilor diplomatice şi
care aduc la îndeplinire în ţara unde sunt acreditate, scopurile politicii externe a statului
trimiţător. Stat acreditar şi acreditant.

2. Formulați structura și competențele

Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice clasifică membrii

misiunii diplomatice în trei categorii:
a) şeful misiunii diplomatice;
b) personalul diplomatic al misiunii;
c) personalul nediplomatic al misiunii (care include personalul administrativ şi tehnic şi
personalul de serviciu);
d) membrii familiei membrilor misiunii;
 e) personalul privat al misiunii (“om de serviciu particular” sau personalul care nu este angajat
al statului acreditant şi este folosit în serviciul casnic al unui membru al misiunii).
Statul acreditar poate limita numărul personalului trimis, dacă părţile nu au convenit, în prealabil,
acest lucru încheind un acord special care ar reglementa efectivul misiunii. Numirea, sosirea şi
plecarea definitivă a membrilor unei misiuni, cu excepţia şefului misiunii, care urmează o
procedură aparte, se face prin notificarea statului acreditant către statul acreditar.

3. Evaluați funcțiile misiunilor diplomatice permanente

Misiunea diplomatică permanentă are următoarele atribuţii:

• reprezintă statul acreditant pe lângă statul acreditar (participarea la sarbatori, receptii);
• ocroteşte în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi în limitele
admise
de dreptul internaţional; exprima voinţa, dorinţele, preocupările şi punctele de vedere ale statului
acreditan
• poartă tratative cu guvernul statului acreditar;
• Misiunile diplomatice participa la negocieri şi la pregatirea lor. Termenul de negociere nu
se referă la un tratat, ci el priveşte rezolvarea problemelor pe cale bilaterală, care interesează cele
două state. O întâlnire a şefului de misiune diplomatică cu ministrul afacerilor externe este deja o
negocicre, o întrevedere politică, un schimb de opinii politice şi o viziune asupra căilor
dezvoltării relaţiilor bilaterale. Negocierile pot fi oficiale sau oficioase. Negocierile oficioase
sunt de sondare a opiniilor, a intenţiilor, care nu angajează cele două state. Negocierile oficiale
sunt purtate, însă, în numele statului, pe care îl angajează. Forma negocierilor poate fi orala sau
scrisă.
• se informează prin toate mijloacele legale, de condiţiile şi evenimentele din statul
acreditar şi
comunică cele aflate statului acreditant; Funcţia de observare şi informare priveşte, în special,
cunoaşterea atentă a vieţii sociale, politice şi economice a statului acreditar din partea misiunii
diplomatice, poziţia statului acreditar faţă de diferitele evenimente internaţionale, relaţiile
acestuia, pretenţiile şi aversiunile lui, urmărirea modului de evoluţie a relaţiilor bilaterale pe
probleme politice, culturale, comerciale.
• promovează relaţii de prietenie şi dezvoltă cooperarea economică, culturală şi ştiinţifică
între
statul acreditant şi statul acreditar;
• poate îndeplini şi funcţii consulare; Acestea se referă în special, la protecţia şi asistenţa
consulară, la acordarea vizelor, legalizarea de documente, eliberarea de paşapoarte etc. Daca
statul acreditar nu se opune
• Prin toată activitatea sa misiunea contribuie la cooperarea internaţională, care este menită
să asigure permanenţa raporturilor prieteneşti între state şi să-şi aducă prin aceasta contribuţia la
colaborarea internaţională.

25. Încheierea tratatelor internaționale stade și faze

1. definiți deplinele puteri ca fază la încheierea taratelor internaționale

Potrivit Convenţiei de la Viena (1969), prin expresia “depline puteri” se înţelege un

document emanând de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai multe
persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea
textului unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat sau
pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la un tratat” [art. 2 pct. 1 lit. c)] Nu, nu au nevoie să
prezinte, pentru negocierea şi încheierea tratatelor, depline puteri. Acestea sunt: a) şeful statului,
şeful guvernului şi ministrul de externe; b) şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru
negocierea şi încheierea tratatelor bilaterale, între statul acreditant (de trimitere) şi statul
acreditar (gazdă); c) reprezenţanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională sau pe lângă
o organizaţie internaţională ori pe lângă un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat
la această conferinţă, organizaţie sau organ

2. Analizați fazele încheierii tratatului internațional

Fazele încheierii tratatelor internaționale :

Prima fază obligatorie la încheierea tratatelor internaţionale este elaborarea textului.
În această fază în calitate de subfaze intră:
a) convenirea textului tratatului în cazul tratatelor bilaterale şi adoptarea textului tratatului în
cazul tratatelor multilaterale;
b) autentificarea textului tratatului.

Metoda principală în vederea elaborării textului unui tratat internaţional sunt negocierile.
între reprezentanţii statelor care încheie tratatul. Negocierile pot avea loc: - pe căi diplomatice
obişnuite, respectiv prin ministerele de externe şi misiunile diplomatice (de regulă, la elaborarea
tratatelor bilaterale, mai rar a celor multilaterale); - prin persoane sau delegaţii special
împuternicite să negocieze tratatul; - la conferinţe şi în cadrul organizaţiilor internaţionale (la
elaborarea tratatelor multilaterale). Totodată acestea din urmă mai pot şi ele însele elabora
proiectele unor tratate multilaterale (de exemplu, ONU, Consiliul Europei, CSI ş. a.). În cazul
tratatelor bilaterale negocierile se încheie cu convenirea unanimă a celor două părţi asupra
textului tratatului. În mod unanim se convine şi asupra textului tratatelor multilaterale restrânse.

În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, în cazul lor negocierile se încheie cu adoptarea

textului acestora, care se exprimă printr-o procedură specială de votare în cadrul căreia
reprezentanţii statelor îşi expun poziţiile lor vizavi de textul tratatului în ansamblul său sau în
parte pe articole. În trecut regula generală care se aplica la adoptarea textelor tratatelor
multilaterale era cea a votului unanim al statelor participante. Convenţia de la Viena (1969)
consacră însă o tendinţă, manifestă deja în practică, că pentru tratatele multilaterale care se
negociază la o conferinţă internaţională, majoritatea de 2/3 a statelor prezente şi votante este
suficientă pentru adoptarea textului negociat. O regulă care se mai întâlneşte este cea a
consensului, când nu sunt obiecţii din partea vreunui stat.

O dată cu convenirea asupra textului tratatului sau adoptarea acestuia, este necesară
certificarea faptului că textul elaborat este definitiv şi nu poate fi modificat. Această procedură se
numeşte autentificarea textului tratatului. Procedura de autentificare se stabileşte fie în însuşi
conţinutul tratatului, fie pe calea acordului dintre părţile contractante. Practica cunoaşte mai
multe mijloace de autentificare a textelor tratatelor internaţionale:
- parafarea, care constă în înscrierea iniţialelor numelui împuterniciţilor statelor pe textul
negociat. Această modalitate se aplică în privinţa autentificării textului tratatelor bilaterale şi
celor cu un număr restrâns de participanţi;
- semnarea ad referendum (sau provizorie) a textului tratatului, cu confirmarea ulterioară din
partea executivului sau altei autorităţi abilitate a statului. Confirmarea în acest caz se referă
exclusiv la semnătură, neavând semnificaţia confirmării tratatului;422
- semnarea definitivă este la fel o modalitate de autentificare a textului tratatului, atunci când
tratatul în continuare urmează să fie ratificat sau aprobat;
- semnarea actului final al unei conferinţe internaţionale în care este consemnat textul tratatului
(în cazul tratatelor multilaterale);
- adoptarea unei rezoluţii speciale a organizaţiei internaţionale în care este consemnat textul
tratatului, cum ar fi, spre exemplu, rezoluţiile care deschid pentru semnare tratatele internaţionale
(în cazul tratatelor multilaterale).

• Din momentul în care textul tratatului a devenit autentic şi definitiv, statele semnatare
urmează să-şi exprime consimţământul de a deveni părţi la tratat prin recurgerea la mijloacele
juridice prevăzute în legislaţia lor internă. De regulă, acestea sunt următoarele: semnarea,
schimbul instrumentelor care constituie un tratat, ratificarea, aprobarea, acceptarea şi aderarea.
Semnarea. Schimbul instrumentelor Ratificarea. Aprobarea sau accepatarea- Aderarea
(sau accesiunea) SEMNĂTURA
Momentul din care tratatul internaţional devine obligatoriu pentru părţile contractante
poartă denumirea de intrare în vigoare a tratatului. Anume din acest moment tratatul internaţional
începe să-şi producă efectele, el obţinând astfel valoarea unui act juridic. Intrarea în vigoare a
tratatelor are loc, de regulă, conform modalităţilor şi termenelor stabilite în tratat sau prin acordul
părţilor contractante. Tratatele care nu necesită ratificarea sau aprobarea lor, intră în vigoare: a)
la momentul semnării; b) la scurgerea unui anumit termen după semnare; c) de la data indicată în
tratat.
Prin expresia "rezerva", se înţelege o declaraţie unilaterala, oricare ar fi conţinutul sau
denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, acceptă sau aprobă un tratat, ori aderă la
acesta, prin care îşi manifesta intenţia de a exclude sau modifica efectul juridic al unor dispoziţii
din tratat cu privire la aplicarea lor față de statul respectiv.

3. Formulați modalitățile de exprimare a consimțământului de a fi legat de acest trata

Moduri de exprimare a consimţământului de a fi legat de tratat

Consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat poate fi exprimat prin semnătură,
prin schimbul instrumentelor care constituie un tratat, prin ratificare, acceptare, aprobare sau
aderare, ori prin oricare alt mijloc convenit.
Semnarea. Aşa cum am arătat mai sus, semnarea tratatului are, de regulă, ca efect
autentificarea tratatului elaborat prin negocieri. Însă în cazurile în care tratatele nu urmează să fie
ratificate sau aprobate, semnarea echivalează cu exprimarea consimţământului de a fi legat prin
tratat.. La semnarea tratatelor bilaterale este urmată regula alternatului. Aceasta este o formă
specifică de exprimare a principiului egalităţii suverane a statelor. Potrivit acestei reguli, în
cuprinsul exemplarului de tratat care trebuie să-i rămână, fiecare stat este primul (la enumerarea
părţilor, aşezarea semnăturilor, amplasarea textului etc. La semnarea tratatelor multilaterale
principiul alternatului nu se aplică, succesiunea semnăturilor fiind determinată de ordinea
alfabetică a denumirii statelor, de regulă, în ordinea alfabetului francez. Tratatele multilaterale,
de obicei, rămân deschise pentru semnare până la o anumită dată sau până la intrarea lor în
vigoare. O dată cu expirarea acestui termen statele pot deveni participante la tratat pe calea
aderării.
Schimbul instrumentelor care constituie un tratat la fel reprezintă o modalitate de
exprimare a consimţământului statelor de a se angaja printr-un tratat international. Cel mai des se
inchei in as amod tratatele bilaterale.
Ratificarea. Aceasta constituie actul juridic prin care un stat îşi exprimă consimţământul,
prin intermediul autorităţilor sale competente, de a fi legat printr-un tratat internaţional, semnat
de reprezentanţii săi. Ratificarea se materializează în exterior sub forma unor acte de drept intern
(lege, decret, hotărâre) şi de drept internaţional (instrumente de ratificare)
Aprobarea sau accepatarea- Potrivit reglementărilor interne ale fiecărui stat, sunt supuse
aprobării sau acceptării de către guvern, tratatele care nu implică angajamente politice majore
sau nu se referă la domenii esenţiale ale exercitării suveranităţii de stat.
Aderarea (sau accesiunea) la un tratat este actul unilateral de drept intern al unui stat prin
care el îşi exprimă consimţământul de a deveni parte la un tratat pe care nu l-a semnat.

26. Efectele tratatului internațional

1. Def

Conform Conventiei din 1969, prin expresia “tratat”, se înţelege un acord internaţional
încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un
instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa
particulară;

2. Analizați efectele tratatului internațional în timp, spațiu și a cercului de subiect

Încheierea unui tratat internaţional constă în crearea unor situaţii juridice noi, fie că se
nasc drepturi şi obligaţii, fie că se modifică sau se sting anumite drepturi şi obligaţii existente
deja. Într-un cuvânt, raţiunea încheierii unui tratat este tocmai crearea de efecte juridice, adică
angajarea părţilor la o anumită conduită obligatorie. Un tratat îşi produce efectele sale faţă de
părţile acestuia în conformitate cu principiul de origine latină pacta sunt servanda, care, potrivit
art. 26 din Convenţia de la Viena (1969), este formulat în felul următor: “Orice tratat în vigoare
leagă părţile şi trebuie executat de ele cu bunăcredinţă”. Regula pacta sunt servanda este un
principiu bine încetăţenit în practica internaţională. În virtutea acesteia, fiecare stat participant la
un tratat este obligat: - să respecte şi să execute întocmai obligaţiile sale decurgând din tratat; - să
nu încheie tratate ce-ar contraveni obiectului şi scopului tratatelor sale încheiate anterior; - să nu
facă abuz de drepturile născute pentru el din tratatul încheiat, adică să nu folosească aceste
drepturi în dauna drepturilor şi intereselor legitime ale altor state părţi; - renunţarea la tratat poate
avea loc numai în conformitate cu prevederile dreptului internaţional; - neexecutarea unui tratat
nu poate fi justificată prin invocarea dispoziţiilor de drept intern al statelor părţi. În ce priveşte
înseşi efectele tratatelor, doctrina diferenţiază în general efectele tratatelor faţă de statele părţi şi
efectele tratatelor faţă de statele terţe.

A. Efectele tratatelor faţă de statele părţi comportă următoarele două situaţii juridice:
1) efectele tratatelor faţă de guvernanţi;
2) efectele tratatelor faţă de cei guvernaţi. Efectele tratatelor faţă de guvernanţi implică trei
categorii de situaţii: a) efectele tratatelor faţă de puterea executivă; b) efectele tratatelor faţă de
puterea legislativă; c) efectele tratatelor faţă de puterea judiciară. Privitor la efectele tratatelor
faţă de puterea executivă, acestea determină obligaţia executivului de a lua măsuri pentru
aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă. Pe lângă aceasta, executivul mai are şi obligaţia de
a publica tratatele, pentru ca ele să fie cunoscute de cetăţeni şi de opinia publică. Efectele
tratatelor faţă de puterea legislativă apar în special în situaţiile în care este necesară adoptarea
unor legi pentru ca tratatul să-şi poată produce efectele în ordinea juridică internă. În ce priveşte
efectele tratatelor faţă de organele judiciare, acestea, pe de o parte, pot aplica prevederile lor,
după ce-au fost ratificate şi publicate, iar pe de altă parte, ele pot interpreta prevederile tratatelor
la care statul este parte. Referitor la efectele tratatelor faţă de guvernaţi, în dreptul internaţional
prevalează ideea că tratatele nu produc efecte directe faţă de particulari. O dată însă cu încheierea
în 1951 şi 1957 a tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene, precum şi prin elaborarea
unor instrumente internaţionale ce recunosc în favoarea indivizilor, persoane fizice, dreptul de
acces în faţa unor organe de anchetă sau judiciare internaţionale, în cazul încălcării drepturilor
omului prevăzute de aceste instrumente, conceptul respectiv a suferit modificări esenţiale. Cu
toate acestea, situaţiile specificate nu reprezintă o tendinţă generală de natură să altereze esenţa
însăşi a dreptului internaţional, ca drept ce reglementează preponderent raporturi între state
suverane.
B. Un grup însemnat de probleme juridice îl reprezintă şi efectele tratatelor asupra
statelor terţe. Potrivit art. 2 pct. 1 lit. h) din Convenţia de la Viena (1969) prin noţiunea de “stat
terţ” se înţelege un stat care nu este parte la tratat. În general, în acest domeniu prevalează
principiul efectului relativ al tratatelor, împrumutat din dreptul privat intern sub forma regulii de
drept roman res inter alios acta nec nocere prodesse potest, ceea ce înseamnă că faţă de terţi
tratatele nu produc nici obligaţii şi nici drepturi. În dreptul internaţional, excluderea terţilor din
sfera efectelor tratatelor internaţionale decurge direct din principiul egalităţii suverane a statelor,
în temeiul căruia acordul liber exprimat al fiecărui stat constituie unicul temei legal de dobândire
a anumitor drepturi şi de asumare a anumitor obligaţii în raporturile sale cu alte state. Totodată,
chestiunea esenţială care se pune este aceea de a şti dacă tratatele internaţionale produc sau nu
efecte faţă de statele terţe. De altfel, chiar prin formularea principiului efectului relativ al
tratatelor internaţionale, dată la art. 34 din Convenţia de la Viena (1969), se întrevede o
asemenea posibilitate: “Un tratat nu creează nici obligaţii nici drepturi pentru un stat terţ fără
consimţământul său”. Articolul 36 din Convenţia de la Viena (1969) stabileşte două condiţii la
întrunirea cărora statele terţe pot dobândi drepturi în virtutea unui tratat: 1) dacă părţile la tratat
înţeleg, prin asemenea dispoziţii, să confere acest drept, fie statului terţ sau unui grup de state
căruia acesta îi aparţine, fie tuturor statelor; 2) dacă statul terţ consimte.

3. Evaluați temeiurile și formele de încetare a efectelor tratatului internațional

Intrarea în vigoare a tratatelor are loc în condiţii diferite în funcţie de caracterul tratatelor.
Tratatele care nu trebuie să fie supuse ratificării intră în vigoare din momentul in care statele
semnează documentele (dacă, bineînţeles, acestea nu trebuie să fie supuse aprobării guvernelor
sau dacă semnarea nu s-a făcut ad referendum).
Tratatele supuse ratificării intră în vigoare în momentul schimbului instrumentelor de
ratificare în cazul celor bilaterale, dacă statele nu au convenit alt termen.
 În cazul tratatelor multilaterale părţile vor hotărâ prin însuşi tratatul respectiv asupra
condiţiilor intrării în vigoare. În această privinţă există o practică foarte variată. Se poate
prevedea o anumită dată sau un eveniment la producerea căruia tratatul să intre în vigoare. În
general, însă, se stabileşte o majoritate sau un număr minim de state care trebuie să ratifice
tratatul. Astfel, art. XXI al „ Cartei O.N.U.” prevede că aceasta să intre în vigoare la depunerea
instrumentelor de ratificare de către 18 state, inclusiv 3 din următoatrele state:Canada, U.R.S.S.,
S.U.A., Franţa şi Marea Britanie. Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice a
intrat în vigoare în a treizecea zi de la data depunerii la secretarul general al O.N.U. a celui de-al
douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare (25 aprilie 1965).
Pentru statele care aderă la un tratat, în principiu aderarea face ca dispoziţiile tratatului să
se aplice din momentul aderării şi nu din cel al intrării în vigoare a tratatului.
Înregistrarea tratatelor se face potrivit art. 102 al „ Cartei O.N.U.” La Secretariatul
general al organizaţiei care asigură publicitatea necesară. În caz de neînregistrare, tratatul nu
poate fi invocat în faţa vreunui organ al O.N.U. , dar efectele sale sunt depline în relaţiile cu alte
state sau organizaţii internaţionale.

27. Marea teritorială

1. definiți marea teritorială ca spațiu maritim și teritoriu de stat

Dacă e vorba de o localizare geografică, marea teritorială este zona maritimă adiacentă
apelor interioare sau eventual apelor arhipelagice, asupra căreia se extinde suveranitatea statului.
Din punct de vedere juridic, marea teritorială este acea parte din apele mării sau oceanului,
cuprinsă între linia sa de bază şi linia exterioară, care se află sub jurisdicţia statului riveran.

2. Examinați modalitățile de delimitare a mării teritoriale

Compromisul acceptat a fost formulat de Convenţia din 1982 la art. 3 care prevede o
delimitare unilaterală a mării teritoriale.
În acest sens, Convenţia autorizează limita maximă de 12 mile marine, statelor revenindu-le două
metode alternative de delimitare, utilizând linia de bază normală sau linia de bază dreaptă.
• Linia de bază normală este linia refluxului de-a lungul ţărmului, astfel cum aceasta este
indicată pe hărţile marine la scară mare recunoscute oficial de statul riveran.
• Linia de bază dreaptă este o linie imaginară utilizată de statele al căror ţărm prezintă
crestături şi tăieturi sau dacă există de-a lungul ţărmului un şir de insule în imediata apropiere a
acestuia. În acest caz, linia de bază dreaptă va uni punctele cele mai avansate în mare, luându-se
în consideraţie cel mai avansat reflux. Traseul liniilor de bază drepte nu trebuie să se îndepărteze
într-un mod sensibil de la direcţia generală a ţărmului, iar întinderile de mare situate spre ţărm
trebuie să fie suficient legate de domeniul terestru pentru a fi supuse regimului apelor interioare.
Aceste linii nu trebuie să fie trasate spre ridicăturile fundului mării ce rămân descoperite
în timpul refluxului sau să pornească de la acestea decât în cazul în care pe ele sunt amplasate
faruri sau instalaţii similare, care se află în permanenţă deasupra nivelului mării sau în cazul în
care traseul unor asemenea linii de bază drepte a făcut obiectul unei recunoaşteri internaţionale
generale.
În cazul în care fundurile marine descoperite se află la o distanţă de continent sau o
insulă mai mică de 12 mile marine, linia refluxului al acestora poate fi considerată linie de bază
pentru delimitarea mării teritoriale
 Metoda liniilor de bază drepte nu poate fi aplicată de către un stat în aşa fel încât să taie
legătura dintre marea teritorială a altui stat cu largul mării sau cu zona sa economică exclusivă.

3. Evaluați modalitățile de delimitare a apelor maritime interne și a golfurilor

Golful este o parte a unui ocean, a unui lac sau a unei mări, care pătrunde în uscat printr-
o deschizătură largă. În sensul dreptului internaţional prin golf se înţelege o crestătură bine
marcată a cărei pătrundere în uscat, în raport cu lărgimea gurii sale, este astfel încât apele pe care
le include sunt înconjurate de ţărm – constituind mai mult decât o simplă curbură a ţărmului.
Atunci când distanţa dintre limitele refluxului la punctele de intrare naturale ale unui golf
nu depăşeşte 24 mile marine, între aceste două limite ale refluxului poate fi trasată o linie de
delimitare, iar apele astfel închise de această linie se vor considera ape interioare. În cazul în care
această distanţă depăşeşte 24 mile marine, se va trasa o linie de bază dreaptă de 24 mile marine
în interiorul golfului în aşa fel încât să închidă o suprafaţă de apă maximă.747 Aceste reguli nu
se referă decât la golfurile la care un singur stat este riveran şi nu se aplică golfurilor numite
„istorice”, ca de exemplu, Golful Mexic (Mexic), Hudson (Canada), Petru I (Rusia)748 şi atunci
când se aplică metoda liniilor de bază drepte.

28. Metodele și mijloacele de purtare a războiului

1. Identificați reglementarea internațională a metodelor şi mijloacelor de purtare a războiului.

Dreptul internaţional umanitar este aplicabil în situaţii de război şi conflictele armate, atât
internaţionale, cât şi interne şi are 2 ramuri separate:

-Dreptul de la Geneva, sau dreptul umanitar propriu-zis, care este destinat să protejeze
personalul militar care nu ia sau nu mai ia parte la luptă şi persoanele care nu sunt implicate în
mod activ în ostilităţi, mai ales civilii. Acesta cuprinde 4 Convenţii de la Geneva din 1949,
Protocoalele Adiţionale I şi II din 1977, la care Republica Moldova a aderat la 2 martie 1993 şi
al III-lea Protocol Adiţional din 2005.

-Dreptul de la Haga, sau dreptul războiului, care stabileşte drepturile şi obligaţiile

beligeranţilor în desfăşurarea operaţiunilor militare şi impune limite pentru mijloacele de rănire a
inamicului.
Convenţia de la Haga (III) din 18 octombrie 1907 „Cu privire la începerea ostilităţilor”,
stabileşte că: „Puterile contractante recunosc că ostilităţile între ele nu trebuie să înceapă decât cu
un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea fie forma unei declaraţii de război motivată, fie pe
cea a unui ultimatum cu declaraţia de război condiţionată”. Or, conform acestei prevederi,
avertismentul prealabil neechivoc are forma unei comunicări – înştiinţare făcută de un stat altui
stat în privinţa faptului că starea de pace între ele încetează, fiind instituită cea de război.
Regulile de purtare a războiului nu sunt clar definite în vreun act internaţional. În general
acestea se reduc limitarea combatanţilor în alegerea mijloacelor şi metodelor de luptă. Prin
urmare, aceştia nu trebuie să utilizeze arme ce cauzează suferinţe inutile oamenilor.

2. Formulaţi metodele şi mijloacele legale de purtare a războiului. ??????????

 Actualmente, conform reglementărilor din domeniu, iniţierea unui diferend militar
interstatal trebuie să treacă anumite proceduri, să îmbrace în prealabil o formă strict stabilită de
normele dreptului internaţional umanitar.
În această ordine de idei, Convenţia de la Haga (III) din 18 octombrie 1907 „Cu privire la
începerea ostilităţilor”, stabileşte că: „Puterile contractante recunosc că ostilităţile între ele nu
trebuie să înceapă decât cu un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea fie forma unei
declaraţii de război motivată, fie pe cea a unui ultimatum cu declaraţia de război condiţionată”.
Or, conform acestei prevederi, avertismentul prealabil neechivoc are forma unei
comunicări – înştiinţare făcută de un stat altui stat în privinţa faptului că starea de pace între ele
încetează, fiind instituită cea de război.
Documentul nominalizat precum şi doctrina dreptului internaţional umanitar fixează, în
mod expres, două forme în care se realizează evaluativ avertismentul prealabil în privinţa
începerii acţiunilor militare şi care contribuie la adaptarea de aici încolo a mediului social şi a
cadrului politic general la trebuinţele de război.

Aceste forme sunt:

• declaraţia de război motivată;
• ultimatumul cu declaraţie de război condiţionată.
Majoritatea cercetătorilor în domeniu susţin că declaraţia de război motivată dezlănţuie
efecte imediate, că acţiunile militare violente pot începe în orice moment după notificare.
Declaraţia aceasta marchează, juris temporis, data la care s-a instituit starea de război, iar
ultimatumul…, este o somaţie formulată în termeni neîndoielnici, adresată de un stat altui stat
prin care se formulează condiţiile ce trebuie îndeplinite de acesta într-o anumită perioadă de
timp, în caz contrar starea de război între ele urmând a se naşte automat.

3. Determinaţi metodele şi mijloacele interzise de purtare a războiului.

Metode şi mijloace interzise de purtare a conflictelor armate

Dreptului umanitar internaţional restricţionează combatanţii în alegerea metodelor şi
mijloacelor de război.
Metodele interzise includ:
1) atacul împotriva persoanelor rănite şi ieşite din luptă;
2) luarea de ostatici;
3) ordinul ca nimeni să nu fie lăsat în viaţă;
4) forţarea persoanelor de a servi în forţele armate ale inamicului;
5) bombardament în oraşe neapărate, etc.
Mijloace interzise de luptă includ:
1) gloanţe explozive, incendiare, uşor divizate sau dilatate în organismul uman;
2) arme, scopul cărora este difuzarea de gaze asfixiante sau dăunătoare;
3) folosirea gazelor otrăvitoare sau altor gaze asemănătoare;
4) mijloace bacteriologice;
5) arme chimice;
6) folosirea de tehnici de modificare a mediului având efecte pe scară largă, de durată sau severe
ca mijloc de cauzare de daune sau vătămări;
7) arme, al căror efect principal sunt schijele nedetectabile în organismul uman cu raze x;
8) atac asupra populaţiei civile sau obiecte civile cu utilizarea de arme incendiare, precum şi
asupra instalaţiilor militare, ce pun în pericol populaţia civilă.

29. Imunitățile diplomatice

1. definiția

Imunitatea diplomatică înseamnă tratamentul pe care, în baza dreptului internaţional,

statele sînt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în aceste state sau, prin
această expresie este desemnat întregul complex de garanţii de care se bucură o misiune
diplomatică şi personalul acesteia din partea statului acreditar.
Imunităţile diplomatice sînt o excepţie care se aduce principiului general, potrivit căruia
orice persoană este supusă jurisdicţiei locale.

2. Clasificați imunitățile și privilegiile și conținutul lor

Imunităţile pot fi absolute, funcţionale sau relative, în funcţie de termenul şi caracterul

activităţii beneficiarului.
Conform Convenţiei de la Viena principalele
Imunităţi diplomatice sînt:
a) imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă
b) imunitatea de a depune mărturie
Inviolabilităţile, denumite şi imunităţi de constrîngere sau imunităţi de coereciţiune, esenţa
cărora constă în faptul că statul acreditar nu poate exercita forţa de constrîngere asupra sediului
misiunii diplomatice, reşedinţei, corespondenţei, valizei diplomatice, arhivelor şi a personalului.
Misiunea diplomatică şi personalul ei se bucură de următoarele inviolabilităţi:
a) inviolabilitatea localurilor misiunii ;
b) inviolabilitatea documentelor şi arhivelor;
c) inviolabilitatea corespondenţei oficiale şi a valizei diplomatice
d) inviolabilitatea personală a agenţilor diplomatici, care este imunitatea de coereciţiune
Privilegiile diplomatice sînt înlesniri, sau avantaje juridice acordate de către statul
acreditar misiunii diplomatice sau personalului acesteia. Misiunea diplomatică se bucură de
următoarele privilegii:
a) scutirea de impozite şi taxe
b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii
c) scutirea de orice impozite şi taxe pentru drepturile şi taxele percepute de misiune privind
actele oficiale
Drepturile sînt permisiuni juridice acordate de statul acreditar misiunilor diplomatice şi
agenţilor diplomatici. Misiunilor diplomatice le sînt acordate următoarele drepturi speciale:
a) dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii, la reşedinţa şefului de
misiune şi pe mijloacele de transport al acestuia
b) dreptul de a comunica liber în orice scopuri oficiale
c) dreptul de a folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi
mesajele în cod sau cifrate
d) dreptul de a încredinţa valiza diplomatică comandantului unei aeronave comerciale
 Facilităţile sînt obligaţii generale ale statului acreditar acordate misiunii diplomatice în
scopul de a uşura desfăşurarea activităţii acesteia. Misiunile diplomatice se bucură de
următoarele facilităţi:
a) înlesniri pentru procurarea de localuri
b) facilităţile de sejur a agenţilor diplomatici
c) exceptarea de prestaţii obligatorii
Libertăţile sînt obligaţiuni generale ale statului acreditar acordate misiunii diplomatice în
scopul de a nu împiedica desfăşurarea activităţii acesteia. Statul acreditar acordă următoarele
libertăţi misiunilor şi agenţilor diplomatici:
a) libertatea de comunicare a misiunii diplomatice
b) libertatea de deplasare şi circulaţie a agenţilor diplomatici
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 1961 determină categoriile de
persoane care beneficiază de privilegiile şi imunităţile diplomatice personale. Agenţii
diplomatici, cu excepţia celor care sînt cetăţeni sau rezidenţi ai statului acreditar, se bucură de
toate privilegiile şi imunităţile sus-menţionate.

3. Evaluați procesul de selectare și numire în funcție de șeful misiunii diplomatice

Agentul diplomatic se bucura de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar. El se

bucura, de asemenea, de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia, dacă nu este
vorba:
a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai
dacă agentul diplomatic nu-l poseda în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor
misiunii;
b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor
testamentar, administrator, moştenitor sau legatar nu în numele statului acreditant, ci cu titlu
particular;
c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de
agentul diplomatic în statul acreditar în afară funcţiilor sale oficiale.
2. Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie.
3. Nu poate fi luată nici o măsura de executare faţă de agentul diplomatic, în afară de
cazurile prevăzute la alineatele a, b şi c de la paragraful 1 din prezentul articol, şi numai dacă
executarea poate avea loc fără a se aduce o atingere inviolabilitatii persoanei sale sau a locuinţei
sale.
4. Imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe
acest agent de jurisdicţia statului acreditant.
ART.34
Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale,
regionale sau comunale cu excepţia:
a) impozitelor şi taxelor care prin natura lor sînt în mod normal încorporate în preţurile
mărfurilor sau ale serviciilor;
b) impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului
acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le poseda în contul statului acreditant, pentru
realizarea scopurilor misiunii;
c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 4
din articolul 39;
d) impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare care-şi au sursa în statul acreditar şi a
impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor efectuate în întreprinderi comerciale situate
în statul acreditar;
e) impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate;
f) drepturilor de înregistrare, grefa, ipoteca şi de timbru în ce priveşte bunurile imobiliare, sub
rezerva dispoziţiilor articolului 23.

30. Strâmtorile internaționale

1. Def

Din punct de vedere geografic, strâmtoarea internaţională este definită ca o porţiune de

mare strânsă între două spaţii terestre care pune în comunicare două alte mări. Din punct de
vedere juridic, strâmtorile nu sunt luate în consideraţie de dreptul internaţional decât dacă ele
„servesc navigaţiei internaţionale.
Convenţia din 1982 fixează două criterii cumulative pe care se fundamentează definiţia:
1. strâmtoarea pune în comunicare o zonă maritimă unde navigaţia este liberă – mare liberă sau
zona economică exclusivă şi o altă zonă având acelaşi caracter,
2. strâmtoarea trebuie să servească navigaţiei internaţionale.

2. Analizați dreptul de trecere inofensivă prin strâmtorile internaționale

Dreptul internaţional nu reglementează strâmtoarea însăşi, deoarece apele care o compun

aparţin mării teritoriale, dar spaţiul care serveşte navigaţiei internaţionale şi subsecvent
modalităţile pasajului prin strâmtorile internaţionale.
În acest context, convenţia stabileşte două moduri distincte de trecere prin strâmtorile
internaţionale:
1. dreptul de trecere în tranzit şi
2. pasajul inofensiv.
• Prin trecere în tranzit se înţelege exercitarea libertăţii de navigaţie şi de survol numai în
sc opul unui tranzit continuu şi rapid prin strâmtoare, între o parte a mării libere sau o zonă
economică exclusivă şi o altă parte a mării libere sau zonă economică exclusivă. Dreptul de
trecere în tranzit este recunoscut navelor şi aeronavelor tuturor statelor fără piedici, cu restricţia
că acest drept nu se extinde asupra strâmtorilor formate între teritoriul continental al unui stat şi o
insulă aparţinând acestui stat. În acest caz, cerinţa continuităţii şi a rapidităţii tranzitului, totuşi,
nu interzice trecerea prin strâmtoare pentru a ajunge la teritoriul unui stat riveran, a-l părăsi sau a
ieşi de acolo, sub rezerva condiţiilor de intrare pe teritoriul acestui stat. Pasajul inofensiv se
aplică strâmtorilor folosite pentru navigaţia internaţională, dar care leagă
• Pasajul inofensiv se aplică strâmtorilor folosite pentru navigaţia internaţională, dar care
leagă marea teritorială a unui stat şi o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă a altui
stat sau care sunt formate între teritoriul continental al unui stat şi o insulă aparţinând acestui
stat, dacă există de-a lungul insulei o rută prin marea liberă sau o zonă economică exclusivă de
comoditate comparabilă. Exercitarea dreptului de trecere inofensivă prin aceste strâmtori nu
poate fi suspendată. În cazul strâmtorilor internaţionale dreptul de trecere în tranzit se deosebeşte
de pasajul inofensiv în principal prin recunoaşterea libertăţii de survol şi facultatea pentru
submarine de a trece sub apă, ceea ce-l aseamănă mult cu dreptul de trecere prin apele
arhipelagice. Dat fiind importanţa strâmtorilor pentru navigaţia internaţională, regimul juridic al
majoritatea a fost totuşi reglementat prin convenţii speciale

3. Regimul juridic al Bosfor și Dardanele

Strâmtorile turceşti. Prin strâmtorile turceşti se înţeleg strâmtorile Bosfor şi Dardanele,

prima având în lungime 28 km şi în lăţime între 600 m şi 3,3 km, iar cea de-a două – 65 km în
lungime şi între 2-5 km în lăţime. Strâmtoarea Bosfor leagă Marea Neagră de Marea Marmara,
care la rândul ei comunică cu Marea Egee prin strâmtoarea Dardanele, astfel cele două strâmtori
punând în comunicare Marea Neagră şi Marea Mediterană. Ambele strâmtori se află sub
jurisdicţia Turciei.
Prima reglementare internaţională cu privire la regimul de navigaţie în Marea Neagră şi
implicit prin strâmtori datează odată cu Tratatul de pace de la Kuciuk-Kanardji din 1774,
încheiat între Rusia şi Turcia, când Rusia devine co-riverană la Marea Neagră. Prin acest tratat,
Turcia recunoaşte pasajul liber al navelor comerciale ruseşti. Ulterior, prin Tratatul de la
Adrianopol din 1829, această libertate se extinde asupra tuturor navelor comerciale indiferent de
pavilion,
Convenţia de la Montreux recunoaşte de principiu libertatea de navigaţie şi trecere prin
strâmtori, dar o condiţionează pentru anumite situaţii: timp de pace sau de război, ziua sau
noaptea, nave comerciale sau de război, nave ale statelor riverane la Marea Neagră sau ne-
riverane.
În timp de pace, navele comerciale se bucură de o libertate deplină de trecere prin
strâmtori, ziua şi noaptea, oricare ar fi pavilionul şi încărcătura lor, fără nici o formalitate, cu
excepţia controlului sanitar, stabilit prin regulamentele turceşti la intrare în strâmtori.
Regimul juridic de trecere a navelor de război depinde de categoria şi tonajul lor. Navele
uşoare de suprafaţă, navele mici şi cele auxiliare, oricare ar fi pavilionul lor se bucură de dreptul
de trecere prin strâmtori, dar numai ziua şi cu un preaviz dat guvernului turc pe cale diplomatică
cu 8 zile înainte, dacă e vorba de navele statelor riverane, şi cu 15 zile înainte pentru navele
statelor ne-riverane. Tonajul global maxim al tuturor forţelor navale străine, aflate în trecere prin
strâmtori, nu trebuie să depăşească, cu unele excepţii, 15.000 tone, cuprinse în cel mult două
nave. Această restricţie nu se răsfrânge asupra navelor militare aflate în avariere în timpul
trecerii, care se supun, în asemenea circumstanţe, măsurilor speciale de siguranţă dictate de
guvernul turc.
În timp de război, în situaţia când Turcia nu este parte beligerantă, navele comerciale
beneficiază de dreptul de trecere în aceleaşi condiţii ca şi în timp de pace, iar navelor militare ale
statelor beligerante, cu unele excepţii, le este închis accesul în strâmtori. Celelalte nave militare
se bucură de libertatea de trecere în condiţiile similare stării de pace.
În cazul în care Turcia devine beligerantă, trecerea navelor militare este lăsată total la
discreţia guvernului acestei ţări, iar navele comerciale ale statelor care nu sunt în război contra
Turciei se vor bucura de libertatea de trecere şi navigaţie prin strâmtori, cu condiţia că nu vor
ajuta în nici un mod inamicul şi vor naviga doar ziua pe şenalul indicat de autorităţile turceşti.
Acelaşi regim de trecere se menţine atunci când Turcia se consideră ameninţată de un pericol
iminent de război.

31. Șeful misiunii diplomatice

⁃ definiția permanente
Șeful Misiunii Diplomatice reprezintă țara sa în statul acreditat și servește ca principalul
reprezentant diplomatic. Este cunoscut sub diverse denumiri, cum ar fi Ambasador (în cazul
misiunilor diplomatice bilaterale) sau Reprezentant Permanent (în cazul organizațiilor
internaționale).

⁃ Stabiliți clasele și rangurile misiunii diplomatice

Misiunilor diplomatice li se atribuie de către Preşedintele Republicii Moldova

următoarele ranguri:
rangul I - ambasadei, conduse de un ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, sau
reprezentanţei permanente, conduse de un reprezentant permanent;
rangul II - misiunii conduse de un trimis;
rangul III - misiunii conduse de un însărcinat cu afaceri en titre (permanent). (4) Oficiilor
consulare li se atribuie de către Guvern următoarele clase:
clasa I - consulatului general;
clasa II - consulatului;
clasa III - viceconsulatului;
clasa IV - agenţiei consulare.

⁃ Evaluați procesul de investire în funcție

Acreditarea Şefilor de Misiune

1. Agrementul
În conformitate cu prevederile articolului 4 al Convenţiei de la Viena din 1961 privind relaţiile
diplomatice, statul acreditant trebuie să se asigure că persoana desemnată în calitate de
Ambasador a primit agrementul autorităţilor naţionale.

Solicitarea de agrement, sub formă de Notă Verbală, la care se anexează Curriculum Vitae al
Ambasadorului desemnat, se adresează Ministerului de Externe şi Integrării Europene al
Republicii Moldova. Solicitarea de agrement poate fi transmisă prin intermediul Misiunii
Diplomatice în Republica Moldova sau prin intermediul Ambasadei Republicii Moldova în ţara
respectivă. Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene va notifica pe aceiaşi cale
acordarea agrementului solicitat. De regulă, termenul de acordare a agrementului durează pînă la
6-8 săptămîni.

2. Sosirea la post şi plecarea definitivă a Şefilor Misiunilor Diplomatice acreditaţi în Republica

Moldova
Misiunea diplomatică comunică, în timp util, Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării
Europene data sosirii / plecării a Ambasadorului, cursa, ora, punctul de trecere al frontierei de
stat a Republicii Moldova (în caz de deplasare cu automobilul).

La sosirea în post şi la plecarea definitivă, Ambasadorii, care sosesc sau pleacă pe cale aeriană,
sunt salutaţi la Aeroportul Internaţional Chişinău de către un reprezentant al Protocolului
Diplomatic de Stat. În cazul Ambasadorilor nerezidenţi, ei sunt salutaţi de către Protocol la sosire
pentru prezentarea scrisorilor de acreditare şi la plecare dacă aceştia au efectuat vizite de rămas
bun.

Dacă Şefii Misiunilor Diplomatice sosesc sau pleacă în afara orelor de lucru (17:00 – 08:00), în
zilele de odihnă sau de sărbătoare conform Codului muncii al RM, ei nu sunt întîmpinaţi de către
reprezentanţii Protocolului Diplomatic de Stat.

3. Prezentarea scrisorilor de acreditare

După sosirea la post, Protocolul diplomatic organizează primirea noului Ambasador de către
conducerea Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene în vederea prezentării copiilor
autentice ale scrisorilor de acreditare şi ale celor de rechemare ale predecesorului său.

După prezentarea copiilor scrisorilor de acreditare, Şeful Misiunii Diplomatice poate efectua
vizite de curtoazie / lucru, însă nu va putea participa la recepţiile oficiale, în mod special la cele
unde asistă Preşedintele Republicii Moldova. De asemenea, nu se solicită întrevederi cu
Preşedintele Parlamentului, Prim-ministrul şi Miniştri.

Ambasadorii agreaţi pot avea contacte de lucru cu funcţionarii Ministerului Afacerilor Externe şi
Integrării Europene şi ai altor ministere.

Data prezentării scrisorilor de acreditare Preşedintelui Republicii Moldova este comunicată

Misiunii Diplomatice de către Protocolul Diplomatic de Stat. Misiunea Diplomatică transmite
Protocolului Diplomatic de Stat informaţia privind locul, reşedinţa sau sediul Ambasadei, de
unde urmează a fi preluat Ambasadorul de către un agent al Protocolului cu un automobil pus la
dispoziţie de către Guvernul RM pentru deplasarea spre locul ceremoniei de acreditare. De
asemenea, sunt comunicate numele a două persoane (soţia/soţ, diplomaţi) care pot însoţi
Ambasadorul la ceremonie.

Conform cutumei, mai mulţi Ambasadori agreaţi prezintă scrisorile de acreditare în aceeaşi zi
Preşedintelui Republicii Moldova. Pentru fiecare Ambasador este organizată o ceremonie
separată care este explicată de către Şeful Protocolului Diplomatic de Stat în ajun. Ordinea
Ambasadorilor pentru prezentarea scrisorilor de acreditare este stabilită după data obţinerii de
către ei a acceptului Guvernului Republicii Moldova.

Ambasadorul este considerat acreditat în Republica Moldova din momentul prezentării

scrisorilor de acreditare Preşedintelui Republicii Moldova.

Urmare a prezentării scrisorilor de acreditare, Protocolul Diplomatic de Stat va elibera, la

solicitare, cartela de acreditare, pentru o perioadă de 4 ani, pentru Ambasador şi membrii familiei
acestuia.

32. Frontieră de stat

⁃ Def

Expresia politică şi juridică a limitelor teritoriale ale statelor o constituie frontiera de stat.
Frontiera de stat este linia reală sau imaginară trasată între diferite puncte de pe suprafaţa
pamântului care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altui stat sau de domeniile limitrofe
nesupuse suveranităţii vreunui stat. Ea constituie în esenţă limita juridică a spaţiului în care un
stat îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.

⁃ Criteriile de delimitare

Delimitarea frontierelor se face în conformitate cu normele dreptului internaţional, prin tratate

între statele vecine în care se precizează direcţia şi aşezarea generală a frontierei şi se face o
descriere a traseului , care se fixează pe hartă, anexată la tratat. Demarcarea înseamnă
transpunerea în teren a traseului delimitat al frontierei , care se face de regulă de către comisii
mixte ale reprezentanţilor celor două ţări şi constă în stabilirea concretă a fiecărui element sau
porţiune a traseului , fixarea de borne şi de stâlpi şi de alte asemenea operaţiuni.Traseul demarcat
al frontierei se descrie amănunţit în procese verbale şi se transpune pe hartă la scară mică, iar
fiecare semn de demarcare se descrie sau se fotografiază, se întocmesc scheme ale fiecărei zone.
Regimul frontierei de stat se stabileşte prin legi interne care reglementează modul de trecere a
frontierei şi controlul la frontieră, paza frontierei de stat, zonele adiacente frontierei, condiţiile de
folosire a terenurilor din apropiere , şederea în localităţile de frontieră şi alte asemenea probleme.
Prin convenţii internaţionale între statele vecine se stabilesc punctele de trecere a frontierei, se
reglementează răspunderile fiecărei părţi pentru întreţinerea frontierei şi a elementelor de
marcare, precum şi numeroase probleme privind colaborarea între guverne şi între organele
grănicereşti pentru respectarea regimului de frontieră, prevenirea conflictelor şi incidentelor în
zonă şi rezolvarea lor atunci când apar.

⁃ Analizați procesul de stabilire a frontierelor de stat

Demarcarea înseamnă transpunerea în teren a traseului delimitat al frontierei , care se face de

regulă de către comisii mixte ale reprezentanţilor celor două ţări şi constă în stabilirea concretă a
fiecărui element sau porţiune a traseului , fixarea de borne şi de stâlpi şi de alte asemenea
operaţiuni.Traseul demarcat al frontierei se descrie amănunţit în procese verbale şi se transpune
pe hartă la scară mică, iar fiecare semn de demarcare se descrie sau se fotografiază, se întocmesc
scheme ale fiecărei zone.Regimul frontierei de stat se stabileşte prin legi interne care
reglementează modul de trecere a frontierei şi controlul la frontieră, paza frontierei de stat,
zonele adiacente frontierei, condiţiile de folosire a terenurilor din apropiere , şederea în
localităţile de frontieră şi alte asemenea probleme. Prin convenţii internaţionale între statele
vecine se stabilesc punctele de trecere a frontierei, se reglementează răspunderile fiecărei părţi
pentru întreţinerea frontierei şi a elementelor de marcare, precum şi numeroase probleme privind
colaborarea între guverne şi între organele grănicereşti pentru respectarea regimului de frontieră,
prevenirea conflictelor şi incidentelor în zonă şi rezolvarea lor atunci când apar.

33. Infracțiunile internaționale

⁃ Def

Infracţiunea internaţională poate fi definită ca o faptă constând dintr-o acţiune sau omisiune,
săvârşită cu vinovăţie de către o persoană în calitate de agent al statului sau în nume şi interes
propriu, prin care se încalcă dreptul şi interesele ocrotite de dreptul internaţional şi care este
sancţionată prin incriminarea sa de către dreptul internaţional.

⁃ Clasificarea infracțiunilor internaționale

1) O primă clasificare are la bază obiectul infracţiunii, în raport de care infracţiunile se împart în:
a) Infracţiuni comise de către persoane fizice în numele sau în contul unui stat, cum ar fi :
declanşarea şi ducerea unui război de agresiune, violarea angajamentelor asumate prin tratate
internaţionale, apartheidul, genocidul etc.
b) Infracţiunii comise de către persoane particulare, în afara împuternicirii din partea vreunei
autorităţi a unui stat. În această categorie intră o multitudine de infracţiuni, între care: terorismul,
pirateria maritimă, deturnarea de aeronave, distrugerea cablurilor sau a conductelor submarine,
traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, circulaţia şi traficul cu publicaţii obscene,
aducerea în sclavie şi traficul de sclavi, traficul de femei şi de copii, luarea de ostatici, munca
forţată, infracţiunile împotriva bunurilor culturale etc.
2) O a doua clasificare are drept criteriu motivul sau scopul urmărit de autorul infracţiunii, în
sensul dacă acesta ( motivul sau scopul) are sau nu un caracter politic ori ideologic. În prima
categorie a infracţiunilor cu caracter politic sau ideologic se încadrează crimele împotriva
umanităţii, crimele de război, genocidul, apartheidul şi terorismul internaţional, iar în cea de-a
doua categorie intră toate celelalte infracţiuni menţionate şi altele de acelaşi gen.
3) Un al treilea criteriu de clasificare îl constituie perioada în care au fost comise infracţiunile,
după cum acestea au fost săvârşite în timp de pace sau în timp de război, din acest punct de
vedere unele infracţiuni putând fi săvârşite numai în timp de pace, altele numai în timp de război,
iar altele atât în timp de pace cât şi în timp de război.
4) Cea de-a patra clasificare a infracţiunilor internaţionale se face după natura obiectului
împotriva căruia sunt dirijate şi căruia îi aduc atingere, cu alte cuvinte, după natura valorilor
afectate, în infracţiuni contra unor valori morale şi infracţiuni contra unor valori materiale.
a) Din prima categorie a infracţiunilor îndreptate împotriva unor valori morale, fac parte
infracţiunile prin care se aduce atingere ordinii politice şi juridice internaţionale, cum sunt
războiul de agresiune şi terorismul internaţional, sau persoanei umane concepută ca o valoare
universală indiferent de naţionalitate, rasă sau religie şi anume vieţii, integrităţii sale fizice sau
morale, demnităţii umane, cum ar fi crimele de război, crimele împotriva umanităţii, tratamentele
inumane, scalvia şi faptele analoge sclaviei, munca forţată, traficul de stupefiante etc.
b) Din cea de-a doua categorie, a infracţiunilor internaţionale prin care se aduce atingere
valorilor materiale, adică acele valori care pot face obiectul unei aprecieri sau evaluări materiale
şi pecuniare, se încadrează cele prin care se lezează bunurile culturale (opere literare, ştiinţifice,
artistice, de cult, etc, bunurile a căror folosinţă este indispensabilă tuturor oamenilor (telegraful,
telefonul, cablurilor şi conductele submarine), ori bunurile a căror autenticitate sau conservare
este importantă atât pentru comunitatea statelor, cât şi pentru fiecare individ ( moneda, biletele
de bancă, titlurile de valoare şi altele).

⁃ Analizați crima de genocid

Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte penale incriminate potrivit dreptului
internaţional. Ea constă în distrugerea sau persecutarea unor grupuri umane constituite ca entităţi
nationale, etnice, rasiale sau religioase.
Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid prevede in acest sens, în
art. I, următoarele: „ Părţile contractante confirmă că genocidul, fie că este comis în timp de pace
sau în timp de război, este o crimă internaţională, pe care ele se angajează să o prevină şi să o
pedepsească”.
Potrivit art. II al Convenţiei din 1948, genocidul constă într-unul din actele enumerate în
continuare, săvârşit cu intenţia de a distruge total sau parţial un grup naţional, etnic, rasial sau
religios ca atare:
a) Uciderea membrilor grupului;
b) Atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor grupului;
c) Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează în mod necesar
distrugerea sa fizică totală sau parţială;
d) Măsurile vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
e) Transferul forţat dintr-un grup în alt grup.

Genocidul este caracterizat in primul rând prin intenţia de a distruge un grup uman, în baza unor
criterii. Prin acest element genocidul se particularizează în raport cu celelalte crime împotriva
umanităţii, apărând ca un caz agravat, calificat, de crimă împotriva umanităţii.

Convenţia din 1948 enumeră prrintre categoriile de persoane protejate împotriva actelor de
genocid grupurile naţionale, etnice, rasiale sau religioase.
Convenţia din 1948 prevede în art. III că vor fi pedepsite actele de genocid dar şi înţelegerea în
vederea comiterii genocidului, incitarea directă şi publică, precum şi complicitatea la comiterea
genocidului, ca şi tentativa de a comite acte de genocid.
Art. IV al aceleiaşi convenţii prevede că persoanele care au comis genocidul, deci autorii
faptelor, cei ce complotează în scopul comiterii unor asemenea acte, instigatorii şi complicii,
precum şi cei care încearcă să comită crima de genocid, vor fi pedepsiţi indiferent de calitatea
lor, guvernanţi, funcţionari ori particulari, pentru subiectele crimei de genocid neimpunându-se o
calificare a acestora în sensul dreptului penal, o poziţie specială în raport de victimă sau de locul
pe care îl ocupă în angrenajul social.

În ce priveşte judecarea crimei de genocid, Conventia prevede în art. VI că persoanele vinovate

de genocid sau de o faptă în legătură cu acesta vor fi aduse în faţa tribunalelor competente ale
statului pe teritoriul căruia s-a comis actul sau în faţa unei curţi penale internaţionale. O
asemenea curte penală specială nu a fost niciodată înfiinţată, dar genocidul figurează în prezent
printre infracţiunile ce intră în competenţa Curţii Penale Internaţionale, înfiinţată în 1998.
34. Apele arhipelagice
⁃ def de arhipelag

a) stat arhipelag: un stat constituit în întregime din unul sau din mai multe arhipelaguri și,
eventual, din alte insule;
b) arhipelag: un ansamblu de insule, inclusiv părți de insule, apele inconjuratoare și celelalte
elemente naturale care au unele cu altele raporturi atât de strinse încât ele formează, în mod
intrinsec, o entitate geografică, economică și politica sau care sunt considerate, din punct de
vedere istoric, ca atare.

⁃ Stabiliți modalitățile de delimitare a apelor arhipelagice

Linii de baza arhipelagice
1. Un stat arhipelag poate trasa linii de baza arhipelagice drepte care leagă punctele extreme ale
insulelor cele mai indepartate și ale recifelor descoperite ale arhipelagului, cu condiția ca traseul
acestor linii de baza sa inglobeze insulele principale și sa definească o zona în care raportul
dintre suprafața apelor și cea de uscat, inclusiv atolurile, să fie între 1 la 1 și 9 la 1.
2. Lungimea acestor linii de baza nu trebuie să depășească 100 de mile marine; totuși, maximum
3% din numărul total al liniilor de baza ce inconjura un arhipelag oarecare pot avea o lungime
superioară, fără a depăși 125 de mile marine.
3. Traseul acestor linii de baza nu trebuie să se îndepărteze în mod sensibil de conturul general al
arhipelagului.
4. Aceste linii de baza nu pot fi trase spre sau de la ridicaturile fundului marii ce rămân
descoperite, în afară de cazul în care au fost construite faruri sau instalații similare care se afla în
permanenta deasupra nivelului marii, sau dacă una dintre aceste ridicaturi de teren ce rămân
descoperite nu este în întregime sau în parte situata la o distanta de insula cea mai apropiată care
să nu depășească lățimea marii teritoriale.
5. Statul arhipelag nu poate aplica metoda de trasare a acestor linii de baza într-un asemenea mod
încât sa taie de marea libera sau de zona economică exclusiva marea teritorială a unui alt stat.
6. Când o anumită parte a apelor arhipelagice ale unui stat arhipelag este situata între doua
porțiuni ale teritoriului unui stat limitrof, drepturile și orice alte interese legitime, pe care statul
din urma le-a exercitat în mod tradițional în aceste ape, precum și toate drepturile decurgând din
acorduri încheiate între cele doua state vor subzistă și vor fi respectate.
7. În scopul calculării raportului dintre suprafața apelor și suprafața de uscat, prevăzut la
paragraful 1, pot fi considerate ca făcând parte din suprafața de uscat apele situate între recifele
dantelate ce marginesc insulele și atolurile, ca și orice parte a unui platou oceanic cu flancuri
abrupte, care s-ar afla în întregime sau aproape în întregime inglobata de un lant de insule
calcaroase și de recife descoperite.
8. Liniile de baza trasate conform prezentului articol trebuie să fie indicate pe harți maritime la
scări adecvate, pentru a li se determina amplasarea. În locul acestor harți se pot folosi liste cu
coordonatele geografice ale punctelor, cu precizarea sistemului geodezic folosit.
9. Statul arhipelag va asigura acestor harți sau listelor cu coordonatele geografice publicitatea
corespunzătoare și va depune un exemplar al acestora la secretarul general al Organizației
Națiunilor Unite.

⁃ Formulați dreptul de navigare prin apele arhipelagice

Dreptul de trecere prin apele arhipelagice
1. În apele sale arhipelagice și în marea sa teritorială adiacenta, statul arhipelag poate
desemna cai de navigație și, în spațiul aerian de deasupra acestor cai, rute aeriene care să
permită trecerea continua și rapida a navelor și aeronavelor străine.
⁃ 2. Toate navele și aeronavele se bucura de dreptul de trecere prin apele arhipelagice, pe
aceste cai de navigație și rute aeriene.
3. Prin trecere prin apele arhipelagice se înțelege exercitarea, conform convenției, de
către nave și aeronave, potrivit modului lor normal de navigație și fără obstacole, a
drepturilor de navigație și de survol, numai în scopul de a asigura un tranzit continuu și
rapid între un punct din marea libera sau dintr-o zona economică exclusiva și un alt punct
din marea libera sau dintr-o zona economică exclusiva.
 4. Aceste cai de navigație și rute aeriene, care traversează apele arhipelagice și marea
teritorială adiacenta sau spațiul aerian de deasupra, trebuie să cuprindă toate rutele care
servesc în mod normal navigației internaționale în apele arhipelagice și spațiul aerian de
deasupra; căile de navigație trebuie să urmeze toate senalele care servesc în mod normal
navigației, înțelegindu-se că nu este necesar să se stabilească, între un punct de intrare și
un punct de ieșire dat, mai multe cai de comoditate comparabila.
5. Aceste cai de navigație și rute aeriene vor fi definite printr-o serie de linii axiale
continue, unind punctele lor de intrare și de ieșire. În timpul trecerii, navele și aeronavele
nu se vor îndepărta cu mai mult de 25 de mile marine de aceste linii axiale, înțelegindu-se
ca ele nu vor naviga la o distanta față de țărm inferioară unei zecimi din distanta care
separa punctele cele mai apropiate ale insulelor care marginesc o cale de navigație.
6. Statul arhipelag care desemnează cai de navigație în virtutea prezentului articol poate,
de asemenea, sa prescrie dispozitive de separare a traficului pentru a asigura securitatea
trecerii navelor care navighează pe senale înguste în interiorul acestor cai.
7. Când împrejurările o impun, statul arhipelag poate, după ce a dat acestei măsuri
publicitatea necesară, sa desemneze noi cai de navigație sau sa prescrie noi dispozitive de
separare a traficului, înlocuind toate căile sau dispozitivele pe care le-a stabilit anterior.
8. Aceste cai de navigație sau dispozitive de separare a traficului trebuie să fie conforme
cu reglementările internaționale general acceptate.
9. Atunci când desemnează sau înlocuiește cai de navigație sau prescrie ori înlocuiește
dispozitive de separare a traficului, statul arhipelag va supune spre aprobare propunerile
sale organizației internaționale competente. Aceasta organizație nu poate adopta decît
căile de navigație și dispozitivele de separare a traficului pe care le-a putut pune de acord
cu statul arhipelag; acesta poate apoi să le desemneze, să le prescrie sau să le înlocuiască.
10. Statul arhipelag va indica în mod clar pe harți maritime, cărora le asigura publicitatea
corespunzătoare, liniile axiale ale căilor de navigație pe care le desemnează și
dispozitivele de separare a traficului pe care le prescrie.
11. La trecerea prin apele arhipelagice, navele vor respecta căile de navigație și
dispozitivele de separare a traficului, stabilite conform dispozițiilor prezentului articol.
12. Dacă statul arhipelag nu a stabilit cai de navigație maritima sau rute aeriene, dreptul
de trecere prin apele arhipelagice se poate exercita folosindu-se căile și rutele care
servesc în mod normal navigației internaționale.

Convenția ONU asupra Dreptului Mării (UNCLOS) reglementează dreptul de navigare prin
apele arhipelagice.

35. Dreptul internațional cosmic

⁃ Def

Dreptul internațional cosmic, cunoscut și sub denumirea de drept spațial sau dreptul spațiului
cosmic, este o ramură a dreptului internațional care se ocupă de reglementarea activităților
desfășurate în spațiul cosmic.

⁃ Identificați principiile dreptului internațional cosmic

-Libertatea accesului la spaţiul cosmic, a exploatării şi utilizării acestuia de către toate statele în
condiţii de egalitate;-Activităţile statelor în spaţiul cosmic trebuie să se desfăşoare conform
dreptului internaţional şi Cartei O.N.U.;
-Folosirea spaţiului extraatmosferic trebuie să se facă exclusiv în scopuri paşnice, nici un stat
nefiind în drept să plaseze pe orbita circumterestră sau în spaţiul cosmic armamente clasice sau
arme de distrugere în masă;
-Utilizarea spaţiului extraatmosferic trebuie să se facă în interesul întregii omeniri;
-Nici un stat nu este îndreptăţit să-şi proclame suveranitatea asupra spaţiului extraatmosferic, a
lunii sau a oricărui alt corp ceresc, să le ocupe sau să le folosească în mod exclusiv.Luna şi
celelalte corpuri cereşti sunt declarate patrimoniu comun al umanităţii;
-Statele trebuie să coopereze şi să se ajute reciproc în tot ceea ce ţine de explorarea sau utilizarea
spaţiului cosmic;
-Proprietatea şi controlul asupra obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic revine statului care
le-a înmatriculat;
-Astronauţii trebuie consideraţi ca trimişi ai umanităţii în spaţiul extraatmosferic, iar statele sunt
obligate să le acorde toata asistenţa posibilă în caz de accident, de pericol sau de aterizare forţată
pe teritoriul unui alt stat ori de aterizare în marea liberă;
-Toate statele trebuie să aibă acces la datele ştiinţifice obţinute prin explorări spaţiale, la staţiile,
instalaţiile, echipamentul şi vehiculele spaţiale de pe lună şi celelalte corpuri cereşti.
-Reglementările realizate până în prezent în domeniul spaţial sunt încă incomplete, ele vor fi,
fără îndoială urmate de noi instrumente juridice care să reglementeze şi alte aspecte ale relaţiilor
tot mai complexe pe care progresul tehnico-ştiinţific le determină şi în acest domeniu.

⁃ Formulați regimul juridic aplicabil obiectelor lansate în cosmos

-Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru daunele cauzate de obiectele lansate în

spaţiul extraatmosferic – 1972;
-Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic – 1975;

1. Statele trebuie să desfășoare activități spațiale în interesul tuturor statelor și să permită

explorarea liberă și pașnică a spațiului cosmic. Nicio activitate spațială nu trebuie să aibă
caracter militar.
2. Spațiul cosmic este considerat un mediu internațional și nu poate fi revendicat de nici o
putere națională. Niciun stat nu poate pretinde suveranitate sau proprietate asupra unui
corp ceresc.
3. Spațiul cosmic trebuie să fie utilizat în beneficiul tuturor statelor și pentru scopuri
pașnice. Acest principiu subliniază faptul că activitățile spațiale trebuie să contribuie la
progresul și dezvoltarea pașnică a omenirii.
4. Statele sunt responsabile național pentru activitățile desfășurate în spațiu, atât de către
entități guvernamentale, cât și de către entități private sub jurisdicția lor.
5. Statele trebuie să evite ca corpurile cerești să fie contaminate într-un mod care ar putea
aduce prejudicii mediului spațial sau altor corpuri cerești.
6. Dacă un stat cauzează daune unui alt stat prin activități spațiale, acel stat este responsabil
și trebuie să ofere compensații adecvate.
7. Statele sunt încurajate să coopereze în activitățile spațiale și să facă schimb de informații
pentru beneficiul comun al tuturor statelor.
 8. Statele sunt obligate să acorde asistență reciprocă în caz de accident spațial sau situații de
urgență.

36. Curtea internațională de justiție a ONU

⁃ def instituția de jurisdicție permanentă

Curtea Internaţională de Justiţie este unul dintre organele principale ale ONU, fiind „organul
judiciar principal al Naţiunilor Unite” (Carta ONU, art. 92) cu caracter permanent, deschis
tuturor statelor şi având un rol important în soluţionarea diferendelor internaţionale şi acordarea
de avize calificate, din punct de vedere juridic, la cererea acestor organe ale ONU sau a
instituţiilor specializate ale Organizaţiei

Def din Carta ONU

ARTICOLUL 92
Curtea Internaţională de Justiţie va fi organul judiciar principal al Naţiunilar Unite. Ea va
funcţiona în conformitate cu Statutul anexat, care este stabilit pe baza statutului Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională, şi face parte integrantă din prezenta Cartă.

⁃ Stabiliți funcțiile

După obiectul său, competenţa Curţii Interna- ţionale de Justiţie poate fi clasificată în două
categorii: competenţa contencioasă şi competenţa consultativă.
Competenta contencioasă a Curţii Internaţionale de Justiţie poate fi privită din două puncte de
vedere: al subiectelor de drept internaţional care se pot prezenta în faţa sa – ratione personae şi al
diferendelor care i se supun – ratione materiae.
Competenţa ratione personae. Potrivit art. 34 alin. 1 al Statutului CIJ, „numai statele pot fi părţi
în cauzele supuse Curţii”. Deci, numai statele, ca subiecte primare de drept internaţional, au
calitatea de a se prezenta în faţa Curţii. . Potrivit art. 35 alin. 2, Consiliul de Securitate poate
stabili condiţiile accesului la Curte şi pentru statele care nu sunt nici membre ale ONU şi nici
părţi la Statutul CIJ.
Competenţa ratione materiae. Potrivit art. 36 alin. 1 din Statutul CIJ, în competenţa sa intră două
categorii de cauze: a) cele pe care i le supun părţile; b) „toate chestiunile prevăzute în mod
special în Carta Naţiunilor Unite sau în tratatele şi convenţiile în vigoare”.
Aşadar, competenţa contencioasă a Curţii constă în judecarea, de către ea, a diferendelor dintre
state, supuse ei de către părţile în diferend.
Curtea este competentă să aprecieze dacă poate judeca sau nu un diferend supus ei. Totodată,
Statutul Curţii precizează că „în caz de diferend, asupra chestiunii dacă Curtea este competentă,
Curtea va decide" (art. 36 pct. 6).
La cererea părţilor în diferendul judecat, Curtea poate revizui hotărârea dată de ea, potrivit art.
61, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
– să se fi descoperit un fapt nou;
– acest fapt să fie de natură a avea o influenţă decisivă asupra soluţionării diferendului, fapt
necunoscut până la pronunţarea hotărârii;
– să nu fi fost cunoscut de către Curte şi nici de partea care cere revizuirea;
– ignorarea acestui fapt să nu se fi datorat neglijenţei părţii;
– cererea de revizuire a hotărârii Curţii trebuie făcută în termen de 6 luni de la descoperirea
faptului, dar nu mai târziu de 10 ani de la data adoptării acelei hotărâri de către Curte.

Competenţa consultativă. Pe lângă faptul de a da hotărâri ca o instanţă judiciară. Curtea este

competentă să emită şi avize consultative, care pot fi cerute pentru orice problemă juridică de
Adunarea Generală sau de Consiliul de Securitate. Cu autorizarea Adunării Generale mai pot
solicita avize consultative şi alte organe ale ONU (Consiliul Economic şi Social, Consiliul de
Tutelă etc.), precum şi instituţiile specializate „în probleme juridice care privesc sfera lor de
activitate”. Se observă, deci, că deşi numai statele pot fi implicate într-o procedură contencioasă
în faţa Curţii, avizele consultative nu pot fi decât la cererea unor organizaţii internaţionale sau a
unor organe ale
lor.

Functii:

1. Soluționarea Disputelor:
Funcția principală a CIJ este de a soluționa disputele între state. Aceasta include conflicte legate
de teritoriu, tratate, drepturile omului și alte aspecte ale dreptului internațional.
2. Emiterea de Opinii Consultative:
CIJ oferă opinii consultative la solicitarea organelor și agențiilor specializate ale ONU, cum ar fi
Adunarea Generală și Consiliul de Securitate. Aceste opinii au rol de ghid pentru interpretarea și
aplicarea dreptului internațional.
3. Interpretarea Tratatelor și Convențiilor:
CIJ este responsabilă pentru interpretarea tratatelor și convențiilor internaționale. Hotărârile sale
ajută la clarificarea și aplicarea normelor din aceste acorduri.
4. Consolidarea Dreptului Internațional:
Prin hotărârile sale, CIJ contribuie la dezvoltarea și consolidarea dreptului internațional. Aceasta
oferă claritate și coerență în interpretarea și aplicarea normelor juridice.
5. Promovarea Păcii și Securității Internaționale:
Soluționarea pașnică a disputelor prin intermediul CIJ contribuie la menținerea păcii și securității
internaționale. Abordarea pașnică a conflictelor este esențială pentru stabilitatea globală.
6. Rezolvarea Cazurilor de Urgență:
CIJ este capabilă să decidă asupra cazurilor de urgență, inclusiv emiterea de măsuri provizorii
pentru a preveni un prejudiciu iminent până la soluționarea finală a disputei.
7. Desfășurarea de Proceduri Orale și Documentare:
CIJ organizează proceduri orale și documentare în cadrul cazurilor aduse în fața sa. Aceste
proceduri permit părților să își prezinte argumentele și să ofere dovezi pentru susținerea
pozițiilor lor.
8. Asigurarea Executării Hotărârilor:
Hotărârile CIJ sunt obligatorii pentru părțile implicate. CIJ și Consiliul de Securitate pot lua
măsuri pentru a asigura executarea hotărârilor în cazul în care o parte nu respectă decizia.

⁃ Evaluați modalitatea de constituire formare și funcționare a CIJ

Curtea va fi compusa dintr-un corp de judecători independenţi, aleşi, indiferent de cetăţenia lor,
dintre persoane cu înalte calităţi morale care îndeplinesc condiţiile cerute în ţara lor pentru
numirea în cele mai înalte funcţii judiciare sau care sînt jurişti cu o competenţa recunoscută în
materie de drept internaţional.
1. Curtea va fi alcătuită din cincisprezece membri, printre care nu pot fi doi cetăţeni ai aceluiaşi
stat.
2. Persoana care în legătură cu alcătuirea Curţii ar putea fi considerată ca cetăţean a mai mult
decît un singur stat va fi socotită ca cetăţean al statului în care îşi exercită în mod obişnuit
drepturile civile şi politice.
Articolul 4
1. Membrii Curţii vor fi aleşi de Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate dintr-o
lista de candidaţi propuşi de grupurile naţionale ale Curţii Permanente de Arbitraj, în
conformitate cu dispoziţiile de mai jos.

Fiecare grup naţional, înainte de a înainta candidaturile, solicită opinia instanţelor judiciare
superioare, a facultăţilor de drept din instituţiile de învăţământ superior şi a academiilor cu profil
juridic din ţară, precum şi a secţiunilor naţionale ale academiilor internaţionale ce se ocupă cu
studiul dreptului (Statutul CIJ, art. 6).
La alegerea judecătorilor Curţii se are în vedere ca ei să reprezinte principalele forme de
civilizaţie şi principalele sisteme juridice existente în lume. La începuturile activităţii sale,
Curtea era compusă din judecători europeni sau de formaţie occidentală. Odată cu decolonizarea
şi obţinerea independenţei de către numeroase state din Asia şi Africa, componenţa Curţii a
suferit serioase modificări, ajungându-se în prezent să reflecte componenţa Consiliului de
Securitate: 5 judecători având cetăţenia membrilor permanenţi ai acestuia, 2 judecători din
America Latină, 2 din Asia, 1 din Europa Orientală, 3 din Africa şi 2 din Europa Occidentală.
Judecătorii CIJ, pe timpul mandatului lor, nu pot exercita vreo funcţie politică sau administrativă
în ţara lor şi nici careva activitate profesională.

Curtea este condusă de un preşedinte şi un vicepreşedinte aleşi dintre judecătorii ei, de către
aceştia, pe timp de 3 ani.
În compunerea completului de judecată al Curţii s-a menţinut instituţia „judecătorului naţional”,
practicată de către fosta Curte Permanentă de Justiţie Internaţională. Ea constă din dreptul
părţilor la diferendul judecat de Curte de a avea câte un judecător cetăţean al lor. În cazul în care
printre judecătorii Curţii nu sunt judecători având cetăţeni ai vreuneia dintre părţi, fiecare parte
are dreptul de a numi câte un judecător ad- hoc. Statutul CIJ prevede: „Dacă în completul Curţii
nu este inclus nici un judecător având cetăţenia părţilor, fiecare dintre părţi poate să procedeze la
desemnarea unui judecător...” (art. 31 pct. 3). Judecătorii ad-hoc sunt deci special desemnaţi
pentru un litigiu bine determinat. Misiunea lor încetează odată cu încheierea procesului care a
ocazionat numirea lor. Prin numirea judecătorilor ad-hoc se urmăreşte garantarea unei bune
administrări a justiţiei şi asigurarea egalităţii părţilor. Judecătorii ad-hoc vor avea aceleaşi
drepturi ca şi ceilalţi judecători, dar numai pentru diferendul la a cărui judecare participă.
Curtea Internaţională de Justiţie îşi exercită competenţele în şedinţe plenare, printr-un complet de
judecată format din cel puţin 9 judecători, cu excepţia „Camerelor” pe care le poate constitui
Curtea din 3 sau mai mulţi judecători (art. 26). Aceste „Camere” examinează anumite cauze, ca
cele de muncă sau cele referitoare la tranzit ori comunicaţii. Ele pot soluţiona şi alte cauze, la
cererea părţilor (art. 26). La cererea părţilor într-un diferend, Curtea poate forma o „Cameră” din
5 judecători, care poate dezbate şi soluţiona cauzele supuse ei, pe baza unei proceduri sumare
(art. 29). Hotărârile ,,Camerelor” Curţii se con- sideră ca fiind date de către ea (art. 27).

37. Dreptul internațional penal

⁃ Def

dreptul internaţional penal ca totalitatea regulilor de fond şi de formă care guvernează modul de
reprimare a infracţiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică
internaţională şi armonia între popoare.

⁃ Stabiliți principiile dr internațional penal

1) Principiul represiunii universale

Spre deosebire de dreptul intern, în care acţionează principiul teritorialităţii legii penale, în
dreptuil internaţional penal sancţionarea faptelor grave se poate face de către orice stat, indiferent
de naţionalitatea făptuitorului, de locul unde a fost săvârşită infracţiunea ori aceasta şi-a produs
efectele, de statul care a fost lezat prin fapta respectivă sau de locul unde a fost prins făptuitorul.
În convenţiile internaţionale care incriminează anumite fapte penale, de regulă se includ
prevederi în sensul că statele părţi sunt obligate să descopere persoanele bănuite de a fi comis
respectivele fapte şi să le defere propriilor lor tribunale, oricare ar fi naţionalitatea lor.
În cazul pirateriei maritime, de exemplu, oricare stat are dreptul să urmărească navele pirat în
largul mării şi, capturându-le, să le supună legilor şi jurisdicţiei sale, oricare ar fi naţionalitatea
navelor interceptate, chiar dacă fapta nu s-a produs împotriva unor naţionali ai săi şi nu a afectat
interesele sale proprii, nu s-a produs în marea sa teritorială, iar nava sau echipajul nu au
naţionalitatea sa.

2) Principiul legalităţii incriminării

Inspirat din dreptul penal intern, acest principiu constituie o garanţie judiciară fundamentală, în
sensul că nici o persoană nu va putea fi pedepsită dacă fapta pe care a săvârşit-o nu este
prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârşirii ei.
Convenţiile internaţionale cu caracter penal prevăd că nimeni nu va putea fi condamnat pentru
acţiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost săvârşite, nu constituiau un act delictuos
potrivit dreptului internaţional.

3) Principiul răspunderii penale individuale

Indiferent dacă o crimă internaţională a fost săvârşită de către o persoană care acţionează în
calitate de agent al statului, sau de către o persoană particulară, in nume propriu, răspunderea
penală va reveni întotdeauna persoane respective. Se are în vedere că, indiferent de situaţie, orice
hotărâre cu urmări criminale, orice faptă de această natură, aparţin oamenilor, persoane bine
determinate, care trebuie să acţioneze în cadrul normelor legale, să se conformeze interdicţiilor
impuse de legea penală internaţională.

4) Principiul imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război

Principiul este de dată mai recentă, el fiind prevăzut de Convenţia asupra imprescriptibilităţii
crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii din 1968.
Din cuprinsul conventiei rezultă că este vorba atât de prescripţia răspunderii penale, cât şi de
prescripţia executării pedepselor.
Convenţia precizează că dispoziţiile acesteia se aplică atât reprezentanţilor autorităţilor de stat,
cât şi particularilor, care au participat ca autori, complici sau instigatori la comiterea unei crime
din categoriile menţionate sau care ar fi luat parte la plănuirea în vedere comiterii acestora,
oricare ar fi gradul ei de executare, ca şi reprezentanţilor autorităţilor de stat care vor fi tolerat
săvârşirea lor.
Principiul a fost consacrat unlterior şi în alte documente juridice internaţionale, între care
Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de
război, adoptată în 1974.
Argumentele aduse pentru declararea ca imprescriptibile a acestor categorii de crime sunt că ele
reprezintă cele mai grave crime de drept internaţional, că reprimarea efectivă a acestora este un
element important în prevenirea unor asemenea crime, în protejarea drepturilor omului şi
libertăţilor sale fundamentale şi că aplicare regulilor de drept intern referitoare la prescripţia
infracţiunilor şi în ce priveşte asemenea crime ar avea drept rezultat nepedepsirea crimelor încă
nedescoperite şi neexecutarea pedepsei de către cei condamnaţi în contumacie.

5) Irelevanţa juridică a scuzei îndeplinirii unui act de stat

În dreptul internaţional contemporan, care cuprinde reglementări ample cu privire la răspunderea
internaţională a statelor şi în care s-a statuat fără dubiu răspunderea persoanelor fizice pentru
faptele penale săvârşite prin încălcarea normelor de drept internaţional, scuza îndeplinirii de
către autorii infracţiunilor a unui act de stat, nu poate fi primită, statele şi persoanele având
obligaţia de a-şi regla comportamentul în conformitate cu cerinţele legalităţii internaţionale. Ca
urmare, săvârşirea unei fapte penale în îndeplinirea unei însărcinări de stat nu poate constitui o
cauză de înlăturare a răspunderii penale a autorului.
A se admite exonerarea de răspundere a unei persoane pentru faptul de a fi comis o infracţiune
din dispoziţie guvernamentală, ca un act de stat ar însemna, practic, să se justifice cele mai grave
crime şi să se promoveze arbitrariul în cadrul legalităţii internaţionale.
Scuza îndeplinirii unui act de stat a fost respinsă în cuprinsul a numeroase convenţii
internaţionale. În acest sens, Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürenberg prevedea
în art. 7 că: „ situaţia oficială a acuzaţilor, fie ca şefi de state, fie ca înalţi funcţionari, nu va fi
considerată nici o scuză absolvitorie, nici ca un motiv de reducere a pedepsei”, iar în sentinţa sa
tribunalul menţionat a respins categoric teoria actului de stat invocată de apărătorii acuzaţilor,
argumentând, între altele, că cel care a încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să
invoce mandatul pe care l-a primit din partea statului, din moment ce statul dând acest mandat a
depăşit el însuşi puterile pe care i le recunoaşte dreptul internaţional.

6) Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală

Spre deosebire de dreptul intern, în cadrul căruia dacă o persoană a acţionat din ordinul expres al
superiorului său poate să fie în anumite condiţii absolvit de răspundere penală, un asemenea
ordin fiind asimilat constrângerii morale, în dreptul internaţional ordinul superiorului nu
constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
În cazul săvârşirii unei fapte penale din ordin superior, răspunzători penal sunt atât autorul faptei,
cât şi persoana care a dat ordinul, considerată ca instigator la fapta săvârşită sau ca autor al unei
infracţiuni distincte.
Acest principiu rezultă din majoritatea convenţiilor penale internaţionale, dar cu deosebire din
cele privind crimele de război.

⁃ Evaluați procesul de instituirea a judecății ( CIP)

(Statutul Curţii Penale Internaţionale, semnat la Roma la 17 iulie 1998)

Instituirea CPI a fost susținută de comunitatea internațională în contextul constatării

insuficiențelor sistemului juridic internațional existent în abordarea crimelor grave, precum
genocidul, crimele de război și crimele împotriva umanității.

Competenta Curtii este limitata la crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunitatii
internationale. In baza prezentului statut Curtea are competenta in ceea ce priveste urmatoarele
crime:
a) crima de genocid;
b) crimele impotriva umanitatii; c) crimele de razboi;
d) crima de agresiune.

Jurisdicția CPI acoperă atât persoanele fizice, cât și entitățile, în funcție de natura infracțiunilor.
Aceasta se extinde și asupra statelor părți ale Statutului și a non-părților în anumite circumstanțe.

Procedura de Investigare și Urmărire Penală:CPI are propriul birou al procurorului, care are
responsabilitatea de a iniția anchete și de a urmări penal persoanele implicate în infracțiunile de
competența curții.

Adoptarea Statutului a întărit dreptul umanitar internațional, marcând o schimbare semnificativă

în abordarea comunității internaționale față de responsabilizarea penală pentru încălcările grave
ale drepturilor omului.

Instituirea Curții Penale Internaționale a reprezentat un pas semnificativ în avansarea principiilor

de justiție și responsabilitate penală la nivel internațional. Cu toate acestea, procesul de aplicare a
justiției internaționale nu este fără provocări, iar unele critici se referă la aspecte precum
selectivitatea în urmărirea penală și cooperarea redusă a unor state.

Cu toate acestea, CPI a jucat un rol important în procesul de aducere la răspundere a celor
responsabili de crimele grave internaționale și în consolidarea dreptului internațional umanitar.
Este o entitate vitală în contextul asigurării justiției la nivel global și în combaterea impunității
pentru infracțiunile deosebit de grave care afectează întreaga comunitate internațională.

38. Fluviile internaționale

⁃ Def
Fluviile internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două sau mai
multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.

⁃ Clasificarea fluviilor internaționale în conformitate cu regimul de navigare

fluvii succesive care traverseaza teritoriul mai multor state; de exemplu: Dunarea pentru
Germania, Austria, Ungaria, Serbia ,Romania.

Fluvii contigue care separa teritoriile a doua state; de exemplu: Dunarea intre Slovacia si
Ungaria, Serbia si Romania, Uulgaria si Romania; Rinul intre Germania, 'Elvetia si Franta.

Sau

fluviile-frontieră sau fluviile contigue. În cazul unui fluviu contiguu, statele
riverane se vor lăsa mult mai uşor convinse să caute un acord cu privire la partajul echilibrat a
diferitor drepturi referitoare la exploatarea fluviului prin autolimitarea mutuală a suveranităţilor
lor teritoriale.
b. fluviile succesive presupun un grad mai complex de cooperare a stateor riverane, fiind vorba
despre un fluviu care începe să curgă de pe teritoriul unui stat spre unul sau mai multe state.

⁃ Formulați regimul juridic al Dunării

Dunărea, prin Tratatul de la Paris din 1856, Convenţia de la Belgrad 1948

Dunărea traversează mai multe țări europene, iar gestionarea acestui fluviu are ca scop asigurarea
utilizării durabile și coordonate a resurselor de apă, precum și prevenirea și gestionarea
conflictelor.

Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este cel stabilit prin Convenţia de la Belgrad din 1948,
încheiată numai între statele riverane. El se referă la porţiunea navigabilă a Dunării, de la Ulm
până la Marea Neagră, cu ieşire la mare prin Braţul Sulina.Convenţia recunoaşte suveranitatea
deplină a statelor riverane asupra porţiunilor de fluviu aflate în limitele graniţelor lor.Fiecare stat
riveran are dreptul să stabilească condiţiile de navigaţie în porţiunea de fluviu supusă
suveranităţii sale în baza unor norme generale de navigaţie convenite între statele riverane, să
efectueze controlul vamal şi sanitar şi să-şi exercite jurisdicţia în zona proprie, fiind obligate să
menţină în stare de navigaţie zona respectivă şi să efectueze lucrările necesare în acest scop.
Navigaţia este liberă pentru navele comerciale ale tuturor statelor, pe bază de egalitate în ce
priveşte taxele şi condiţiile de desfăşurare a traficului.Navigaţia navelor militare ale statelor
neriverane este interzisă, iar cea a navelor statelor riverane este permisă pe porţiunile ce revin
altor state cu acordul acestora.Pentru realizarea colaborării statelor riverane şi adoptarea de
recomandări privind regulile de navigaţie, de supraveghere a traficului, poliţia vamală sau
sanitară şi pentru efectuarea unor lucrări comune de asigurare a navigaţiei a fost constituită
Comisia Dunării, cu sediul actual la Budapesta, după ce până în 1957 acesta a fost la Galaţi.

39. Pasajul inofensiv al navelor străine prin apele teritoriale

⁃ definiți dreptul de tranzitare a navelor străine prin apele teritoriale

Dreptul de tranzitare a navelor străine prin apele teritoriale reprezintă un principiu al dreptului
internațional maritim care permite navelor unui stat străin să traverseze apele teritoriale ale unui
alt stat în mod pașnic și neînarmat. Tranzitul trebuie să fie rapid și continuu, iar navele nu trebuie
să rămână în apele teritoriale mai mult decât este necesar pentru tranzitul prin acestea.

⁃ Analizați acțiunile care nu sunt pasaj inofensiv

Potrivit art. 8 al Convenţiei din 1982 privind dreptul mării se consideră că trecerea unei nave prin
marea teritorială nu mai este inofensivă dacă nava respectivă: ameninţă cu forţa sau foloseşte
forţa împotrive suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a statului riveran
sau în orice alt mod contrar dreptului internaţional;efectuează manevre sau exerciţii cu arme de
orice fel; culege informaţii care pot să aducă prejudicii apărării sau securităţii statului
riveran;desfăşoară acte de propagandă care prejudiciază interesele apărării sau ale securităţii;
permite decolarea de pe navă sau îmbarcarea pe navă a oricăror aparate de zbor;îmbarcă, debarcă
sau lansează tehnică militară, scafandri, submarine sau orice alte instalaţii în măsură să efectueze
cercetări subacvatice;îmbarcă sau debarcă mărfuri, bani sau persoane cu încălcarea
reglementărilor statului riveran; săvârşeşte acte de poluare gravă a mediului;desfăşoară activităţi
de cercetare, pescuit sau orice alte activităţi care nu au o legătură directă cu navigaţia.
Intrarea navelor străine cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă în unele state,
inclusiv România, unei aprobări prealabile. Submarinele şi celelalte nave submersibile au
obligaţia ca în marea teritorială să navigheze la suprafaţă şi să arboreze pavilionul naţional.

⁃ Drepturile de protecție și obligațiile statelor riverane vizavi de pasajul inofensiv

Statul riveran exercită jurisdicţia asupra navelor aflate în pasaj inofensiv, în anumite condiţii.
Pentru navele comerciale, statul riveran poate efectua acte de instrucţie penală sau de arestare a
unor infractori cu privire la faptele penale săvârşite la bordul navei numai dacă: consecinţele
infracţiunii se extind asupra statului riveran; a fost încălcată ordinea publică în marea teritorială;
exercitarea jurisdicţiei a fost cerută de căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau consular al
statului de pavilion; pentru reprimarea traficului de stupefiante.
Conform legislaţiei sale de poliţie fiscală sau vamală statul riveran are dreptul de vizită, de
reţinere sau de captură a navelor comerciale străine, de control al documentelor navei, al
încărcăturii acesteia şi al documentelor echipajului, de confiscare a produselor interzise aflate la
bordul lor, putând aplica sancţiuni pentru încălcarea regulilor stabilite.
Dreptul de urmărire a navelor care au încălcat legile sau regulamentele de orice fel privitoare la
regimul mării teritoriale poate continua şi după ieşirea în marea liberă a navei infractoare.
În ce priveşte jurisdicţia civilă, statul riveran de regulă nu poate opri o navă aflată în pasaj
inofensiv pentru a-şi exercita jurisdicţia civilă asupra persoanelor aflate la bordul navei, dar
poate lua faţă de navele comerciale măsuri asiguratorii pentru obligaţii asumate în legătură cu
trecerea prin mare.
Navele de război şi navele de stat străine afectate unor scopuri necomerciale se bucură de
imunitate de jurisdicţie în marea teritorială a altui stat. În cazul în care nava respectivă sau
echipajul acesteia încalcă legislaţia statului riveran nava poate fi obligată să părăsească marea
teritorială. În asemenea împrejurări răspunderea pentru orice prejudiciu produs de navă sau de
echipaj revine statului de pavilion.

40. Dreptul internațional al mediului ca ramură a DIP în devenire

⁃ definiți DIP al mediului

Dreptul mediului poate fi definit ca fiind ramura de drept distinctă din sistemul de drept
românesc, formată din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre persoane
stabilite în legătură cu protecţia şi dezvoltarea mediului.

⁃ Stabiliți obiectele de protecție

Obiectul dreptului mediului îl reprezintă relaţiile sociale ce se nasc în legătură cu conservarea şi

dezvoltarea mediului natural şi artificial. Altfel spus, dreptul mediului, reglementează o categorie
distinctă de relaţii sociale, complexe şi variate, formate în legătură cu activitatea de protecţie şi
de dezvoltare a mediului.

Normele dreptului mediului reglementează relaţiile sociale formate în proces de prevenire a

poluării, în ameliorarea şi dezvoltarea mediului precum şi în sancţionarea faptelor poluante.
Obiectul dreptului mediului îl reprezintă relaţiile sociale care se nasc, se modifică şi se sting în
legătură cu protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant. Relaţiile sociale reglementate de normele
dreptului mediului sunt:
1. Relaţiile sociale stabilite în scopul prevenirii poluării mediului ambiant şi producerii
pagubelor ecologice;
2. Relaţiile sociale formate în scopul evitării producerii unor daune ecologice;
3. Relaţiile sociale stabilite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor mediului ambiant;
4. Relaţiile sociale privitoare la structura organizatorică a protecţiei mediului.
Metoda de reglementare în dreptul mediului reprezintă poziţia sau atitudinea pe care statul o
alege pentru a reglementa relaţiile sociale de mediu.
Relaţiile sociale privind protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant sunt reglementate prin norme
imperative de la care nu se poate deroga. Statul intervine în mod autoritar şi direct în
reglementarea juridică a raporturilor sociale de mediu datorită faptului că protecţia şi dezvoltarea
mediului reprezintă o problemă de interes naţional.

⁃ Evaluați procesul de codificare a dr mediului

În secolul al XIX-lea, se înregistrează o serie de tratate internaţionale

consacrate pescuitului, dar prevederile acestora se refereau, înainte de toate,
la delimitarea zonelor de pescuit şi mai rar la protecţia peştelui ca resursă
economică ori ecologică.
Totodată, în 1893, apare deja şi primul element de jurisprudenţă în materie:
arbitrajul între SUA şi Columbia britanică în afacerea focilor din Marea Bering,
care a stabilit reguli vânătorilor, menite să evite dispariţia focilor.

iderate utile pentru agricultură au generat lansarea primelor semnale de alarmă.

Primul tratat internaţional multilateral în materie de mediu este considerată,
din această perspectivă, o convenţie din 1900 pentru conservarea animalelor
sălbatice, păsărilor şi peştelui din Africa. Adoptarea documentului a fost
impusă şi motivată, în preambulul său, de dorinţa de a pune capăt masacrării
diverselor specii de animale utile ori inofensive pentru om, dar nu
descurajează distrugerea animalelor considerate păgubitoare pentru
interesele umane, precum leii, leoparzii, crocodilii ori şerpii veninoşi. Dar
acest tratat nu a fost, din păcate, niciodată ratificat. Au urmat Convenţia
pentru protecţia păsărilor utile agriculturii, semnată la Paris, la 19 martie 1902,
şi cele două tratate privind prezervarea şi protecţia focilor pentru blană din
19112. Ele au fost determinate în special de necesitatea acceptării de practici
comune, pentru a nu epuiza resursele vii din atmosferă şi mare.

Ambele documente consacră o concepţie utilitaristă, de ocrotire a factorilor de

mediu în raport cu funcţiile economice ale acestora. Astfel, în cazul primului
document, este vorba despre păsări utile, în special insectivore (art. 1), iar
anexa 2 enumără printre păsările dăunătoare majoritatea răpitoarelor
diurne, printre care vulturul şi şoimul, specii strict protejate astăzi.

mnificative sunt, în acest sens, două documente internaţionale, respectiv

Convenţia de la Londra din 8 noiembrie 1933 privind conservarea florei şi
faunei în stare naturală şi Convenţia pentru protecţia florei, faunei şi
frumuseţilor naturale ale ţărilor Americii, semnată la Washington, la 12
octombrie 1940. Ele sunt considerate, pe drept cuvânt, precursoarele concepţiei
actuale asupra protecţiei şi conservării naturii.

în anul 1950, a fost încheiat primul tratat consacrat în întregime poluării
apelor continentale; este vorba despre Protocolul semnat la 8 aprilie 1950 de
către Belgia, Franţa şi Luxemburg în vederea creării unei comisii
permanente, tripartite, pentru apele poluate

Tratatul de la Moscova, din 5 august 1963, privind interzicerea experienţelor cu

arme nucleare în atmosferă, spaţiul extraatmosferic şi sub apă.
Paralel, aspectele protecţiei mediului sunt înscrise între textele documen- telor
internaţionale cu un caracter general. Este cazul, de pildă, al Tratatului asupra
Antarcticii, din 1 decembrie 1959, care interzice orice activitate nucleară din zonă
şi prevede, de asemenea, măsuri în vederea protecţiei mediului prin Protocolul din
1991, şi al Tratatului spaţial din 1967, potrivit căruia exploatarea Cosmosului
trebuie să evite efectele prejudiciabile, contaminarea sa şi modificarea nocivă a
mediului terestru în urma introducerii de substanţe extraterestre.

Astfel, Consiliul Europei a adoptat, la începutul lui 1968, primele două texte, în
timp, proclamate de către o organizaţie internaţională în materie de protecţia
mediului: Declaraţia asupra luptei contra poluării aerului (8 martie 1968,
Rezoluţia nr. (68) 4 a Comitetului Miniştrilor) şi Carta europeană a apei
(proclamată la 6 mai 1968)

În sfârşit, tot în anul 1968, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr.
2398 (XXIII), prin care se prevedea convocarea unei conferinţe mondiale
asupra „mediului uman”, care a stat la baza pregătirii (de către organizaţiile
interguvernamentale, statele membre etc.) primei conferinţe mondiale privind
mediul (Stockholm, iunie 1972).3

În urma pregătirilor coordonate de un comitet special compus din reprezentanţii a

27 de state, între 5 şi 16 iunie 1972, s-a desfăşurat în capitala Suediei,
Stockholm, prima Conferinţă ONU privind mediul. Aceasta a reunit cel mai mare
număr de participanţi de până atunci la o conferinţă consacrată problemelor
mediului. Declaraţia Conferinţei Naţiunilor Unite privind Mediul (Declaraţia de
la Stockholm) cuprinde un preambul în şapte puncte, urmat de 26 de principii.
Preambulul constituie o introducere generală în problematica mediului şi cuprinde
idei precum: omul este, deopotrivă, creaţia şi creatorul mediului său; elementul
natural şi cel pe care omul l-a creat el însuşi sunt indispensabile bunăstării şi
exercitării depline a drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, inclusiv dreptul la
viaţă; protecţia şi ameliorarea mediului au o importanţă majoră pentru bunăstarea
populaţiei şi dezvoltarea ei etc. Reflectând concepţia exprimată în preambul,
principiile reprezintă un amalgam de cerinţe de natură politico-juridică. Sub
raportul conţinutului lor, acestea exprimă multiple semnificaţii. Primul principiu
afirmă dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă
satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi
bunăstare. El are meritul de a fi promovat o concepţie având în centrul său
apropierea şi apoi unitatea dintre protecţia mediului şi drepturile omului.