Preocupări pentru protecţia drepturilor omului

Sfârşitul primului război mondial a însemnat începutul unei noi etape în dezvoltarea dreptului internaţional, în
special în domeniul „protecţiei drepturilor omului“ - protecţia minorităţilor.
principiul egalităţii tuturor cetăţenilor, dreptul de a-şi folosi liber limba maternă în relaţiile private, dreptul de a-
şi practica religia, dreptul de a crea instituţii caritabile, religioase sau sociale, şcoli şi alte aşezăminte de
învăţământ etc

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite

adoptată la San Francisco, în 1945.

preambulul Cartei ONU - popoarele îşi exprima hotărârea „de a reafirma credinţa în drepturile fundamentale ale
omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în drepturile egale între bărbaţi şi femei şi între naţiunile
mari şi mici".
Prin art. 56 toţi membrii O.N.U. se obligă să adopte acţiuni în comun şi separat, în cooperare cu Organizaţia,
pentru realizarea scopurilor enumerate în art. 55 aliniatul c: „respectarea universală şi efectivă a drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie''.
Trăsăturile protecţiei internaţionale a drepturilor omului
drepturile omului nu sunt conferite de dreptul internaţional, acestea decurgând din identitatea universală a
persoanei umane; dreptul internaţional doar le recunoaşte.
protecţia internaţională a drepturilor omului este acea parte a dreptului internaţional public alcătuită din norme
ce reglementează drepturile subiective esenţiale pentru individ, conţinutul acestora şi garanţiile existente pentru
respectarea şi exercitarea lor în plan internaţional.
Trăsături:
Excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului
Excluderea regulii reciprocităţii şi crearea unui regim internaţional de ordine publică
Subsidiaritatea consacrării şi garantării internaţionale a drepturilor omului faţă de consacrarea şi garantarea lor
în plan intern
Aplicarea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul intern
Poziţia particularului

Aplicarea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul intern

în cazul protecţiei internaţionale a drepturilor omului, normele juridice internaţionale în materie având ca
beneficiari indivizii, în general acestea sunt direct aplicabile în dreptul intern.
Caracterul direct aplicabil al normelor internaţionale în materia drepturilor omului depinde de elemente atât
interne, cât şi internaţionale.
Din punct de vedere intern, tratatele internaţionale (inclusiv cele în materia drepturilor omului) sunt direct
aplicabile numai în statele care, în ceea ce priveşte raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern,
consacră sistemul monist, iar nu şi în cele care practică dualismul.

Din perspectiva dreptului internaţional, aplicabilitatea directă a normelor internaţionale referitoare la drepturile
omului în dreptul intern depinde de două elemente.
norma trebuie să fie susceptibilă de aplicare directă;
norma respectivă trebuie să fie în vigoare.
norma trebuie să fie susceptibilă de aplicare directă.
norma să fie precisă şi completă - pot fi aplicate direct normele care consacră drepturi civile şi politice, iar nu şi
cele purtând asupra drepturilor economice, sociale şi culturale, care sunt norme-program, conţinând
angajamente ale statelor de a lua măsuri la nivel intern.
din conţinutul tratatului internaţional rezultă clar intenţia statelor părţi de a conferi aplicabilitate directă
normelor sale, tratatul respectiv adresându-se direct indivizilor, iar nu statelor.
Norma trebuie să fie în vigoare.
statul în cauză şi-a exprimat consimţământul de a fi legat din punct de vedere juridic prin acel tratat,
tratatul a intrat în vigoare, atât cu caracter general, cât şi pentru acel stat,
norma respectivă nu a făcut obiectul unei rezerve.
indivizii devin beneficiari de drepturi direct din normele internaţionale în materie, obligatorii pentru statul
respectiv, fără a mai fi nevoie ca acel stat să consacre respectivele drepturi şi printr-un act normativ intern.

Poziţia particularului

tradiţional, particularul nu este subiect al dreptului internaţional public.

normele internaţionale în domeniu se adresează direct indivizilor şi le creează în mod direct drepturi, aceştia
devenind titulari de drepturi direct în temeiul normelor juridice internaţionale. Ei pot invoca aceste drepturi
direct în faţa organelor interne şi internaţionale, inclusiv a jurisdicţiilor.
sistemul de protecţie a drepturilor omului creat în cadrul Consiliului Europei → Convenţia europeană a
drepturilor omului → CEDO are jurisdicţie obligatorie, particularul este parte la procedurile în faţa ei, el poate
sesiza direct instanţa internaţională şi se află, din punct de vedere procesual, pe o poziţie de egalitate cu statul.

Sursele internaţionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului

Sursele internaţionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului sunt forme de exprimare a normelor
juridice care consacră şi garantează în plan internaţional drepturile omului.
Sursele internaţionale pot fi:
convenţionale,
cutumiare,
jurisprudenţiale etc.

Surse de consacrare şi protecţie a drepturilor omului la nivel universal

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948.
este primul document internaţional care enunţă în mod solemn drepturile şi libertăţile fundamentale ce trebuie
garantate oricărei fiinţe umane,
document cu vocaţie de universalitate în acest domeniu,
urmăreste stabilirea unei concepţii unitare a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertăţile omului.
articolul 1: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale in drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi cu conştiinţă
şi trebuie să acţioneze unele faţă de altele într-un spirit de fraternitate".

Articolul 3 proclamă dreptul la viaţă, libertate şi securitate al persoanei,

art. 22 introduce drepturile economice, sociale şi culturale, de care trebuie să beneficieze toti,
drepturilor omului sunt universale şi inalienabile.
Fiecare om se poate bucura de drepturile proclamate fară nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie,
opinie politică, origine naţională.
Drepturi civile şi politice

dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute,

dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante,
dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice, egalitatea în faţa legii,
dreptul la o satisfacţie efectivă în caz de încălcare a drepturilor garantate,
dreptul la libertate şi siguranţă,
dreptul la un proces echitabil, respectarea prezumţiei de nevinovăţie,
dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, la inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei,
dreptul de a circula în mod liber si de a-si alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat,
dreptul de a căuta azil si de a beneficia de azil în alte ţări, dreptul la cetăţenie,
dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie, dreptul la proprietate,
dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării,
dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale
ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi.
Surse convenţionale elaborate sub egida ONU
Pactele drepturilor omului
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice,
Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale,
Protocoalele facultative la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.
împreună cu Declaraţia Universală, ele formează aşa zisa „Cartă a drepturilor omului" (The International Bill of
Human Rights).
Ambele pacte şi protocolul facultativ la Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice au fost adoptate
de Adunarea Generală la 16 decembrie 1966.

Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice

dreptul la viaţă, care trebuie să fie ocrotit de Iege: nimeni nu trebuie să fie privat arbitrar de viaţa sa (art. 6).
Sunt interzise tortura, tratamentele inumane şi degradante, sclavia, precum şi munca forţată sau obligatorie (art.
7 şi 8).
libertatea şi securitatea persoanei şi la măsurile ce trebuie luate pentru o judecare promptă şi corectă, sau pentru
punerea în libertate fără întârziere, dacă detenţia persoanei este considerată de către un tribunal ca fiind ilegală
(art. 9-11).
Pactul cuprinde garanţii pentru ca persoanele acuzate de comiterea unor infracţiuni să nu fie condamnate fără ca
vinovăţia lor să fie dovedită sau cu încălcarea principiului legalităţii (art. 14-15).
libertatea de exprimare şi de opinie, libertatea de a adopta o religie sau convingere, la alegere, libertatea de
asociere, de adunare paşnică, dreptul de participare la viaţa politică ca şi drepturi referitoare la căsătorie şi
familie (art. 19-25).
De toate drepturile prevăzute în Pact vor beneficia în mod egal bărbaţii şi femeile (art. 3).
articolul 2 - statele se angajează să garanteze şi să respecte drepturile formulate în Pact fără nici un fel de
discriminare,
articolul 26 - toate persoanele sunt egale în faţa legii şi îndreptăţite Ia protecţia legii. Aceasta trebuie să interzică
orice discriminare pe bază de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau altele, origine naţională sau
socială, proprietate, naştere sau alt statut.
Pactul permite statelor părţi ca în situaţii în care un pericol public excepţional ameninţă existenţa naţiunii şi este
proclamat printr-un act oficial să ia măsuri derogatorii, cu condiţia ca aceste măsuri derogatorii să nu fie
incompatibile cu celelalte obligaţii pe care statele le au potrivit dreptului internaţional şi ca ele să nu dea naştere
vreunei discriminări.
Nu pot face obiectul vreunei derogări dispoziţiile Pactului referitoare la dreptul la viaţă, interdicţia torturii şi a
tratamentelor inumane sau degradante, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute, dreptul de a nu fi
întemniţat pentru neexecutarea unei datorii contractuale, principiul legalităţii infracţiunilor, dreptul de
recunoaştere a personalităţii juridice, dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei.
Cetăţenia Uniunii Europene
Cetăţenia Uniunii Europene a fost instituită prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht.
conform dispoziţiile art.20 par.1 TFUE (ex.art.17 par.1 TCE), se instituie o cetăţenie a Uniunii. Este cetăţean al
Uniunii orice persoană având naţionalitatea unui stat membru.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează în Capitolul V intitulat „Cetăţenie” –
drepturile ce decurg din calitatea de cetăţean .
Textul Cartei a fost inclus într-o anexă a Tratatului de la Lisabona. Conform Declaraţiei cu privire la Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, anexată Tratatului de la Lisabona, „Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, care are forţă juridică obligatorie, confirmă drepturile fundamentale
garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum
rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre.

Înființare

CEDO a fost înfiinţată prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deschisă
spre semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 30/1994, aceasta intrând în vigoare pentru România la 20 iunie
1994.
Sistemul de protecţie şi control al respectării drepturilor omului prevăzut de Convenţie cuprindea iniţial trei
instituţii: Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul
Miniştrilor.
Prin Protocolul nr. 11 la Convenţie (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998) se înfiinţează o Curte unică, prin
contopirea Comisiei şi a Curţii anterioare, în timp ce Comitetul Miniştrilor îşi păstrează atribuţiile de
monitorizare a măsurilor concrete şi generale de executare a hotărârilor CEDO. ‘
De la intrarea în vigoare a Convenţiei, au fost adoptate 16 Protocoale adiţionale, dintre care Protocoalele nr. 1,
4, 6, 7, 12, 13 au adăugat noi drepturi şi libertăţi faţă de cele prevăzute de Convenţie, iar Protocoalele nr. 2, 9,
11 şi 14 au reformat diferite aspecte ale activităţii CEDO; Protocoalele nr. 15, 16 au fost adoptate in 2013
(primul de amendare, al doilea adițional)
Sediul CEDO este la Strasbourg (Franţa).

Organizarea CEDO
Judecătorii
Fiecare stat parte la Convenţie (care este şi membru al Consiliului Europei — 47 în prezent) are dreptul la un
loc de judecător în cadrul Curţii (art. 20).
Judecătorii trebuie să aibă cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile pentru exercitarea unor
înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti cu competenţă recunoscută. În cursul mandatului sunt complet
independenţi şi nu pot exercita activităţi incompatibile cu acest statut.
Mandatul este de 9 ani,nereeligibil. O dată la 3 ani are loc o reînnoire a mandatelor unei jumătăţi din judecători.
Mandatul înceteaza de drept la data la care judecătorul în cauză împlineşte vârsta de 70 de ani.
Alegerea judecătorilor se face de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de pe o listă de 3 candidaţi
propuşi, în ordinea preferinţelor, de către fiecare stat membru (art. 22 din Convenţie).
Judecătorii aleg Preşedintele, doi vicepreşedinţi şi trei preşedinţi de secţii. Există şi instituţia judecătorului ad-
hoc, care înlocuieşte judecătorul naţional, dacă acesta este incompatibil într-un anumit dosar (ex.: a fost implicat
în dosar la nivel naţional, într-o calitate anterioară).
Secţiuni, Comitete, Camere
CEDO este organizată administrativ în 5 Secţiuni, a căror compoziţie se modifică o dată la 3 ani; structura
secţiunilor trebuie să fie echilibrată geografic, din punct de vedere al reprezentării sistemelor juridice şi al
reprezentării pe sexe. Fiecare secţiune are un preşedinte, doi dintre cei patru preşedinţi de secţiuni fiind şi
vicepreşedinţi ai Curţii.
Comitete de 3 judecători (comitetele de filtraj) şi Camere de 7 judecători.
Marea Cameră este compusă din 17 judecători şi este constituită pe 3 ani. Din ea fac parte, de drept,
preşedintele, vicepreşedinţii, preşedinţii de secţiuni şi judecători care se rotesc, cu luarea în considerare a
necesităţii reprezentării echitabile geografice şi a diferitelor sisteme juridice.
Grefa asistă activitatea CEDO. Este formată din jurişti selectaţi din statele membre, cu statut de funcţionar
internaţional.

NOŢIUNEA DE IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

O enumerare a izvoarelor dreptului internaţional a fost făcută pentru prima oară în Statutul Curţii Permanente
de Justiţie Internaţională din 1920, care a fost apoi preluată de Statutul Curţii Internaţionale de Justioţie.Art.38
al statutului acesteia din urmă prevede că în soluţionarea conform dreptului internaţional a diferendelor care îi
sunt supuse Curtea va aplica:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele
aflate în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi în dreptul public al diferitelor naţiuni, ca
mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept;
La acestea se adaugă şi echitatea (ex aequo et bono).
Rezultă, deci, că tratatele, cutuma şi principiile generale de drept sunt recunoscute ca izvoare principale ale
dreptului internaţional, iar jurisprudenţa şi doctrina, în anumite limite şi echitatea, constituie izvoare auxiliare
ale dreptului internaţional.
Enumerarea făcută în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie nu este, însă, exhaustivă.Doctrina şi practica
dreptului internaţional contemporan au stabilit că, în anumite limite şi condiţii, pot exista şi alte izvoare ale
dreptului internaţional, cum ar actele adoptate de organizaţiile internaţionale sau actele unilaterale ale unor state
susceptibile a produce unele efecte juridice în raporturile cu alte state.

ECHITATEA
 Art. 38 menţionat din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede în paragraful 2 că, în anumite cazuri
concrete, dacă părţile în litigiu sunt de acord cu aceasta, Curtea poate să-şi bazeze hotărârile şi pe principiile
echităţii.
Din modul cum este formulat, rezultă că, în lipsa unei norme de drept, instanţa poate să-şi întemeieze hotărârea
pe principii de echitate.Folosite în acest mod, normele echităţii nu devin ele însele norme de drept, deci
echitatea nu capătă caracter de izvor al dreptului, ci doar pe acela de temei al unei hotărâri judecătoreşti în lipsa
unei norme de drept.
Ea poate îndeplini, însă, un anumit rol în evitarea aplicării formale a unor principii sau norme de drept
internaţional care ar duce la rezultate contrare justiţiei.
Echitatea are, de aceea, dacă nu valoarea unui izvor de drept, cel puţin un important rol în crearea şi aplicarea
normelor de drept, care trebuie să se bazeze întotdeauna pe principiile echităţii.

SISTEMUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

În totalitatea lor normele juridice care compun dreptul internaţional public pot fi ordonate şi sistematizate după
criterii ştiinţifice în raport de domeniile care cad sub incidenţa reglementărilor internaţionale, de instituţiile
juridice de drept internaţional, ca şi de ramurile ce se pot constitui în cadrul dreptului internaţional.
1) Împărţirea pe domenii este prima care s-a conturat în procesul de evoluţie a dreptului internaţional.
Hugo Grotius împărţea dreptul internaţional în două mari părţi;
a) dreptul păcii.Acesta cuprindea normele aplicabile în relaţiile paşnice dintre state şi în cadrul căruia materia
era ordonată pe ramurile tradiţionale ale dreptului civil intern: persoane, bunuri, contracte, etc.;
b) dreptul războiului, în care se include şi dreptul neutralităţii.Dreptul internaţional clasic era cu preponderenţă
un drept al războiului;
Interzicerea războiului de agresiune în relaţiile internaţionale, ca şi evoluţia rapidă, în ultimele decenii, a unor
variate domenii ale colaborării internaţionale, a determinat ca împărţirea dreptului internaţional în cele două
mari domenii să devină în mare parte caducă, ea nemaigăsindu-şi justificarea.
Dar, dacă dreptul la război (jus ad bellum) a fost abolit, jus in bello (dreptul aplicabil în conflictele armate), care
reglementează atât modul de ducere a războiului, cât şi regulile de drept umanitar referitoare la protecţia
victimelor conflictelor armate, cunoaşte astăzi o puternică afirmare în scopul limitării războiului şi a proporţiilor
daunelor produse de acesta.
Această împărţire se mai poate, însă, constata şi astăzi în unele tratate de drept internaţional.
2) Împărţirea pe ramuri a dreptului internaţional s-a impus în cadrul codificării de după al doilea război
mondial.
Ea are la bază sistematizarea dreptului după ramurile principale ale acestuia, conturate în cadrul ansamblului de
norme aplicabile conform direcţiilor de preocupare ale societăţii contemporane şi spacificului instituţiilor de
drept internaţional.
Până în prezent, nu s-a conturat un consens asupra ramurilor dreptului internaţional.Se pot, însă, enumera câteva
dintre acestea:
-Dreptul tratatelor;
-Dreptul protecţiei omului;
-Dreptul diplomatic şi consular;
-Dreptul mării;
-Dreptul fluvial;
-Dreptul aerian;
-Dreptul spaţial;
-Dreptul organizaţiilor internaţionale;
-Dreptul conflictelor armate, în care intră şi dreptul umanitar;
-Dreptul internaţional penal;
Problema sistematizării dreptului internaţional public este departe de a fi soluţionată.Ramurilor deja conturate li
se pot adăuga altele noi, cum sunt:
-Dreptul mediului;
-Dreptul dezvoltării;
-Dreptul economic etc.
Problema sistematizării fiind foarte controversată, tratatele şi manualele de drept de la noi îşi organizează
expunerea şi aplicarea normelor de drept internaţional pe baza instituţiilor sale fundamentale.