Dreptul internaţional al

drepturilor omului
Preocupări pentru protecţia drepturilor
omului

 ideea drepturilor naturale - declaraţiile de drepturi de

la sfârşitul sec. al XVIII-lea: Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului (1789), declaraţiile de drepturi
din America de Nord, Bill of Rights al Constituţiei
americane din 1791 - cadrul intern al fiecărui stat.
 sec. al XlX-lea - încercări de internaţionalizare a unor
categorii de drepturi, dar aceasta numai în
considerarea unor interese geopolitice ale marilor
puteri vizavi de drepturile propriilor cetăţeni aflaţi în
străinătate. Statutul străinilor era guvernat de un
corp de reguli cutumiare - „standard minim“ -
aplicabil persoanelor şi averilor străinilor.
Preocupări pentru protecţia drepturilor
omului

 dreptul umanitar - are ca scop protecţia victimelor conflictelor armate.

 În 1864 a apărut la Geneva prima Convenţie internaţională destinată
ameliorării situaţiei militarilor răniţi în luptă.
 Conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907 au extins prevederile
Convenţiei de la Geneva şi la războiul pe mare, aceste dispoziţii
rămânând în vigoare până în 1949.
 În privinţa prizonierilor de război, a fost adoptată Convenţia nr. IV de la
Haga (1907) asupra legilor şi cutumelor războiului pe uscat.
 A fost înfiinţată o agenţie pentru prizonierii de război la Geneva. Regulile
stabilite de această convenţie vizau identificarea prizonierilor, facilitarea
contactului acestora cu familiile, asigurarea de medicamente pentru
taberele de prizonieri, repatrierea răniţilor grav.
 Clauza Martens - in cazurile neprevazute de conventii, persoanele civile si
combatantii raman sub protectia si sub imperiul principiilor dreptului
international, asa cum acestea rezulta din uzantele stabilite, din principiile
umanitare si din exigentele constiintei publice.
Preocupări pentru protecţia drepturilor
omului

 Sfârşitul primului război mondial a însemnat

începutul unei noi etape în dezvoltarea dreptului
internaţional, în special în domeniul „protecţiei
drepturilor omului“ - protecţia minorităţilor.
 principiul egalităţii tuturor cetăţenilor, dreptul de a-şi
folosi liber limba maternă în relaţiile private, dreptul
de a-şi practica religia, dreptul de a crea instituţii
caritabile, religioase sau sociale, şcoli şi alte
aşezăminte de învăţământ etc.
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite
 adoptată la San Francisco, în 1945.
 preambulul Cartei ONU - popoarele îşi exprima hotărârea „de a
reafirma credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în
demnitatea şi valoarea persoanei umane, în drepturile egale
între bărbaţi şi femei şi între naţiunile mari şi mici".
 Prin art. 56 toţi membrii O.N.U. se obligă să adopte acţiuni în
comun şi separat, în cooperare cu Organizaţia, pentru
realizarea scopurilor enumerate în art. 55 aliniatul c:
„respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă,
sex, limbă sau religie''.
 Trăsăturile protecţiei internaţionale a
drepturilor omului
 drepturile omului nu sunt conferite de dreptul internaţional, acestea
decurgând din identitatea universală a persoanei umane; dreptul internaţional
doar le recunoaşte.
 protecţia internaţională a drepturilor omului este acea parte a dreptului
internaţional public alcătuită din norme ce reglementează drepturile subiective
esenţiale pentru individ, conţinutul acestora şi garanţiile existente pentru
respectarea şi exercitarea lor în plan internaţional.
 Trăsături:
– Excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului
– Excluderea regulii reciprocităţii şi crearea unui regim internaţional de ordine publică
– Subsidiaritatea consacrării şi garantării internaţionale a drepturilor omului faţă de
consacrarea şi garantarea lor în plan intern
– Aplicarea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul
intern
– Poziţia particularului
 Excluderea competenţei naţionale
exclusive în materia drepturilor omului

 drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discreţia fiecărui stat în

parte;
 Suveranitatea statului trebuie să constituie temei pentru
protejarea drepturilor omului, iar nu pentru încălcarea lor;
 statul nu mai dispune de puteri absolute asupra indivizilor aflaţi
sub jurisdicţia sa. El este obligat să respecte drepturile
acestora, consacrate prin norme internaţionale. Suveranitatea
statului este astfel limitată de normele juridice internaţionale în
materia drepturilor omului, pe care statul este obligat să le
respecte.
 limitarea suveranităţii unui stat nu se face în favoarea altui stat,
ci în favoarea indivizilor şi a drepturilor acestora.
Excluderea regulii reciprocităţii şi crearea
unui regim internaţional de ordine publică

 Nici la nivel intern, nici în plan internaţional, statul nu poate

acţiona discreţionar în domeniul drepturilor omului, ci el este
ţinut să respecte anumite norme juridice internaţionale → o
ordine publică internaţională în materia drepturilor omului.
 Normele internaţionale care consacră cele mai importante
drepturi ale omului sunt norme imperative ale dreptului
internaţional public, cu forţă juridică superioară, de la care nu
se poate deroga prin norme dispozitive.
 un stat este obligat să respecte normele internaţionale
convenţionale privind drepturile omului, chiar dacă un alt stat
parte la acelaşi tratat internaţional nu o face, fără să poată
opune excepţia de neexecutare, în temeiul regulii reciprocităţii.
Subsidiaritatea consacrării şi garantării internaţionale
a drepturilor omului faţă de consacrarea şi
garantarea lor în plan intern

 nivelul internaţional de protecţie a drepturilor omului

reprezintă un standard minim → de la acest nivel
internaţional de bază statele nu pot în plan intern să deroge
în jos. Ele pot asigura o protecţie sporită a drepturilor omului
la nivel naţional.
 structura internaţională intervine numai în mod subsidiar,
numai în ultimă instanţă, faţă de violări ale dreptului omului,
în cazurile în care mecanismele statale sunt
nesatisfăcătoare.
 obligativitatea parcurgerii în prealabil a căilor interne de
recurs înainte de sesizarea unui organism internaţional.
 Aplicarea directă a normelor internaţionale în
materia drepturilor omului în dreptul intern

 în cazul protecţiei internaţionale a drepturilor omului,

normele juridice internaţionale în materie având ca
beneficiari indivizii, în general acestea sunt direct aplicabile
în dreptul intern.
 Caracterul direct aplicabil al normelor internaţionale în
materia drepturilor omului depinde de elemente atât interne,
cât şi internaţionale.
 Din punct de vedere intern, tratatele internaţionale (inclusiv
cele în materia drepturilor omului) sunt direct aplicabile
numai în statele care, în ceea ce priveşte raporturile dintre
dreptul internaţional şi dreptul intern, consacră sistemul
monist, iar nu şi în cele care practică dualismul.
 Aplicarea directă a normelor internaţionale în
materia drepturilor omului în dreptul intern

 Din perspectiva dreptului internaţional, aplicabilitatea directă

a normelor internaţionale referitoare la drepturile omului în
dreptul intern depinde de două elemente.
– norma trebuie să fie susceptibilă de aplicare directă;
– norma respectivă trebuie să fie în vigoare.
 norma trebuie să fie susceptibilă de aplicare directă.
– norma să fie precisă şi completă - pot fi aplicate direct normele care
consacră drepturi civile şi politice, iar nu şi cele purtând asupra
drepturilor economice, sociale şi culturale, care sunt norme-program,
conţinând angajamente ale statelor de a lua măsuri la nivel intern.
– din conţinutul tratatului internaţional rezultă clar intenţia statelor părţi de
a conferi aplicabilitate directă normelor sale, tratatul respectiv
adresându-se direct indivizilor, iar nu statelor.
 Aplicarea directă a normelor internaţionale în
materia drepturilor omului în dreptul intern

 Norma trebuie să fie în vigoare.

– statul în cauză şi-a exprimat consimţământul de a fi legat
din punct de vedere juridic prin acel tratat,
– tratatul a intrat în vigoare, atât cu caracter general, cât şi
pentru acel stat,
– norma respectivă nu a făcut obiectul unei rezerve.
– indivizii devin beneficiari de drepturi direct din normele
internaţionale în materie, obligatorii pentru statul respectiv,
fără a mai fi nevoie ca acel stat să consacre respectivele
drepturi şi printr-un act normativ intern.
 Poziţia particularului

 tradiţional, particularul nu este subiect al dreptului internaţional

public.
 normele internaţionale în domeniu se adresează direct indivizilor
şi le creează în mod direct drepturi, aceştia devenind titulari de
drepturi direct în temeiul normelor juridice internaţionale. Ei pot
invoca aceste drepturi direct în faţa organelor interne şi
internaţionale, inclusiv a jurisdicţiilor.
 sistemul de protecţie a drepturilor omului creat în cadrul Consiliului
Europei → Convenţia europeană a drepturilor omului → CEDO
are jurisdicţie obligatorie, particularul este parte la procedurile în
faţa ei, el poate sesiza direct instanţa internaţională şi se află, din
punct de vedere procesual, pe o poziţie de egalitate cu statul.
Consacrarea şi promovarea
drepturilor omului
Sursele internaţionale de consacrare şi
protecţie a drepturilor omului

 Sursele internaţionale de consacrare şi

protecţie a drepturilor omului sunt forme de
exprimare a normelor juridice care consacră
şi garantează în plan internaţional drepturile
omului.
 Sursele internaţionale pot fi:
– convenţionale,
– cutumiare,
– jurisprudenţiale etc.
 Surse de consacrare şi protecţie a
drepturilor omului la nivel universal

 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10
decembrie 1948.
 este primul document internaţional care enunţă în mod
solemn drepturile şi libertăţile fundamentale ce trebuie
garantate oricărei fiinţe umane,
 document cu vocaţie de universalitate în acest domeniu,
 urmăreste stabilirea unei concepţii unitare a comunităţii
internaţionale despre drepturile şi libertăţile omului.
 articolul 1: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale
in drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi cu conştiinţă
şi trebuie să acţioneze unele faţă de altele într-un spirit
de fraternitate".
 Articolul 3 proclamă dreptul la viaţă, libertate şi
securitate al persoanei,
 art. 22 introduce drepturile economice, sociale şi
culturale, de care trebuie să beneficieze toti,
 drepturilor omului sunt universale şi inalienabile.
 Fiecare om se poate bucura de drepturile proclamate
fară nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă,
religie, opinie politică, origine naţională.
 Drepturi civile şi politice
 dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute,
 dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante,
 dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice, egalitatea în faţa legii,
 dreptul la o satisfacţie efectivă în caz de încălcare a drepturilor garantate,
 dreptul la libertate şi siguranţă,
 dreptul la un proces echitabil, respectarea prezumţiei de nevinovăţie,
 dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, la inviolabilitatea domiciliului şi a
corespondenţei,
 dreptul de a circula în mod liber si de a-si alege reşedinţa în interiorul graniţelor
unui stat,
 dreptul de a căuta azil si de a beneficia de azil în alte ţări, dreptul la cetăţenie,
 dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie, dreptul la proprietate,
 dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, dreptul la libertatea opiniilor
şi exprimării,
 dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică, dreptul de a lua parte la
conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber
aleşi.
Drepturi economice, sociale şi
culturale
 dreptul la securitatea socială,
 dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la
condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi
la ocrotirea împotriva şomajului,
 dreptul la odihnă şi recreaţie,
 dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi
bunăstarea lui şi familiei sale,
 dreptul la învăţătură,
 dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a
colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la
progresul ştiinţific şi la binefacerile lui.
 art. 28-30 Declaratie:
– orice persoană are dreptul la o ordine socială şi internaţională
în care drepturile omului şi libertăţile fundamentale formulate
să poată fi realizate pe deplin
– se subliniază obligaţiile şi răspunderile pe care fiecare individ
le datorează comunităţii.
– Astfel, în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute, prin
lege se stabilesc îngrădiri care vizează respectarea drepturilor
şi libertăţilor celorlalţi şi satisfacerea cerinţelor juste ale
moralei, ordinii publice şi bunăstării generale, într-o societate
democratică.
Surse convenţionale elaborate
sub egida ONU
 Pactele drepturilor omului
– Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice,
– Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi
culturale,
– Protocoalele facultative la Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice.
– împreună cu Declaraţia Universală, ele formează aşa zisa
„Cartă a drepturilor omului" (The International Bill of Human
Rights).
 Ambele pacte şi protocolul facultativ la Pactul
Internaţional privind drepturile civile şi politice au fost
adoptate de Adunarea Generală la 16 decembrie 1966.
 Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice

 dreptul la viaţă, care trebuie să fie ocrotit de Iege: nimeni nu trebuie să fie
privat arbitrar de viaţa sa (art. 6).
 Sunt interzise tortura, tratamentele inumane şi degradante, sclavia,
precum şi munca forţată sau obligatorie (art. 7 şi 8).
 libertatea şi securitatea persoanei şi la măsurile ce trebuie luate pentru o
judecare promptă şi corectă, sau pentru punerea în libertate fără
întârziere, dacă detenţia persoanei este considerată de către un tribunal
ca fiind ilegală (art. 9-11).
 Pactul cuprinde garanţii pentru ca persoanele acuzate de comiterea unor
infracţiuni să nu fie condamnate fără ca vinovăţia lor să fie dovedită sau
cu încălcarea principiului legalităţii (art. 14-15).
 libertatea de exprimare şi de opinie, libertatea de a adopta o religie sau
convingere, la alegere, libertatea de asociere, de adunare paşnică, dreptul
de participare la viaţa politică ca şi drepturi referitoare la căsătorie şi
familie (art. 19-25).
 De toate drepturile prevăzute în Pact vor beneficia în mod egal bărbaţii şi
femeile (art. 3).
 Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice

 articolul 2 - statele se angajează să garanteze şi să respecte drepturile

formulate în Pact fără nici un fel de discriminare,
 articolul 26 - toate persoanele sunt egale în faţa legii şi îndreptăţite Ia
protecţia legii. Aceasta trebuie să interzică orice discriminare pe bază de
rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau altele, origine naţională
sau socială, proprietate, naştere sau alt statut.
 Pactul permite statelor părţi ca în situaţii în care un pericol public
excepţional ameninţă existenţa naţiunii şi este proclamat printr-un act
oficial să ia măsuri derogatorii, cu condiţia ca aceste măsuri derogatorii să
nu fie incompatibile cu celelalte obligaţii pe care statele le au potrivit
dreptului internaţional şi ca ele să nu dea naştere vreunei discriminări.
 nu pot face obiectul vreunei derogări dispoziţiile Pactului referitoare la
dreptul la viaţă, interdicţia torturii şi a tratamentelor inumane sau
degradante, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute, dreptul de a nu
fi întemniţat pentru neexecutarea unei datorii contractuale, principiul
legalităţii infracţiunilor, dreptul de recunoaştere a personalităţii juridice,
dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei.
 Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice

 In 1989, Adunarea Generala a ONU a adoptat Protocolul

facultativ la acest Pact, pentru abolirea pedepsei cu moartea.
 „abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea demnităţii
umane şi la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului".
 Protocolul interzice executarea oricărei persoane aflate sub
jurisdicţia unui stat parte şi prevede obligaţia fiecărui stat parte de a
lua „măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe
teritoriul aflat sub jurisdicţia sa.
 "Ca singură excepţie, pedeapsa cu moartea poate fi aplicată în
urma condamnării pentru o crimă cu caracter militar, de o gravitate
extremă şi dacă statul care ratifică acest Protocol formulează o
rezervă în acest sens.
 Pactul internaţional privind drepturile
economice, sociale şi culturale

 art. 2: fiecare stat parte va lua măsuri, individual sau cu asistenţă şi

cooperare internaţionala, în scopul de a asigura în mod progresiv
deplina realizare a drepturilor prevăzute, incluzând îndeosebi
măsuri legislative.
 Clauza nediscriminării figurează şi în Pactul privind drepturile
economice, sociale şi culturale (art. 2), alături de asigurarea
dreptului egal al bărbaţilor şi femeilor de a se bucura de toate
drepturile economice, sociale şi culturale.
 este prevăzut, în primul rând dreptul Ia muncă, pe care o persoană
o alege liber sau o acceptă, statele părţi la Pact obligându-se să
recunoască dreptul fiecăruia de a beneficia de condiţii juste şi
favorabile de muncă:
– salarii şi remunerare egală pentru muncă de valoare egală,
– femeile au garantate aceleaşi condiţii de muncă, care să nu fie
inferioare celor ale bărbaţilor, cu salariu egal pentru muncă egală (art.
7).
 Pactul internaţional privind drepturile
economice, sociale şi culturale

 Articolul 8 - crearea de sindicate, cărora li se recunoaşte dreptul să

înfiinţeze federaţii şi confederaţii naţionale şi să se poată afilia la
federaţii internaţionale.
 Se recunoaste sindicatelor dreptul de a funcţiona liber, supus
numai unor limitări prescrise de lege şi necesare într-o societate
democratică, precum şi dreptul la grevă, cu condiţia ca exercitarea
acestuia să se facă conform legilor ţării respective.
 drepturi cu privire la protecţia familiei, mamei, copiilor şi tinerilor,
precum şi dreptul fiecăruia la un standard adecvat de viaţă pentru
el şi familia sa, dreptul de a nu suferi de foame şi de a beneficia de
standardele cele mai înalte de sănătate fizică şi mentală.
 Dreptul la învăţătură, de a participa la viaţa culturală şi de a
beneficia de protecţia drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale,
rezultând din orice producţie ştiinţifică, literară sau artistică.
Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului
 A fost elaborată sub auspiciile Consiliului Europei, adoptată la Roma
la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
 Deşi prevede mai puţine drepturi civile şi politice pentru individ decât
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, Convenţia, prin
mecanismele de care dispune, este superioară acestui document.
 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului constituie totodată şi o
garanţie colectivă pe plan regional a prevederilor Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, document internaţional care, dacă
nu ar exista unele mecanisme de supraveghere şi control judiciar, ar
rămâne numai în stadiul declarativ, fără finalitate practică.
 Pentru a fi garantate aceste drepturi si libertăţi tuturor indivizilor,
Convenţia conţine o prevedere potrivit căreia exercitarea acestor
drepturi trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată pe sex,
rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională,
avere sau orice altă situaţie.
 Ceea ce situează Convenţia într-o poziţie de noutate faţă de alte
documente internaţionale în materie este faptul că drepturile şi
libertăţile înscrise în aceasta sunt recunoscute tuturor persoanelor
aflate sub jurisdicţia părţilor semnatare, deci atât cetăţenilor lor, cât
şi străinilor şi apatrizilor.
 O altă trăsătură a Convenţiei Europene, care o detaşează de
sistemul ONU de protecţie a drepturilor omului, se fundamentează
pe faptul că, în practică, prin mecanismele de care dispune,
creează posibilitatea chemării statelor în judecată de către propriile
persoane puse sub jurisdicţia lor, victime ale unor abuzuri săvârşite
de către aceleaşi state. În sistemul ONU de protecţie a drepturilor
omului o asemenea posibilitate nu există, eventualele încălcări
făcând obiectul analizei şi înlăturării celor constatate pentru viitor.
 Elementul de garanţie al drepturilor şi libertăţilor proclamate de
Convenţie rezultă din art. 1 al acesteia, care prevede că „Înaltele
Părţi contractante recunosc oricărei persoane de sub jurisdicţia lor
drepturile şi libertăţile definite în titlul 1 al prezentei Convenţii”.
Drepturile şi libertăţile înscrise în Convenţie pot fi grupate după cum urmează:
 Drepturi şi libertăţi privind persoana fizică: dreptul la viaţă, interdicţia torturii şi
tratamentelor inumane şi degradante, interdicţia sclaviei, a muncii forţate,
dreptul la libertate şi siguranţă, libertatea de circulaţie, abolirea pedepsei cu
moartea;
 Dreptul la respect pentru viaţa privată şi de familie, domiciliu şi
corespondenţă;
 Dreptul la un proces public echitabil, desfăşurat într-un timp rezonabil, în faţa
unui tribunal independent şi imparţial, stabilit conform legii, libertatea de
recurs;
 Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie;
 Protecţia activităţii sociale şi politice: libertatea de reuniune paşnică şi de
asociere, dreptul la alegeri libere prin vot secret şi dreptul la educaţie;
 Dreptul la proprietate;
 Nediscriminarea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în
Constituţie.
 Cetăţenia Uniunii Europene
 Cetăţenia Uniunii Europene a fost instituită prin dispoziţiile Tratatului
de la Maastricht.
 conform dispoziţiile art.20 par.1 TFUE (ex.art.17 par.1 TCE), se
instituie o cetăţenie a Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice persoană
având naţionalitatea unui stat membru.
 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează în
Capitolul V intitulat „Cetăţenie” – drepturile ce decurg din calitatea de
cetăţean .
 Textul Cartei a fost inclus într-o anexă a Tratatului de la Lisabona.
Conform Declaraţiei cu privire la Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene, anexată Tratatului de la Lisabona, „Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care are forţă juridică
obligatorie, confirmă drepturile fundamentale garantate prin
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale şi astfel cum rezultă acestea din tradiţiile
constituţionale comune statelor membre.
 Drepturile care decurg din calitatea de cetăţean european,
reglementate în Cartă, sunt următoarele:
 - dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul
European (art.39);
 - dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile municipale (art.40);
 - dreptul la o bună administrare (art.41);
 - dreptul de acces la documente (art.42);
 - mediatorul (art.43);
 - dreptul de petiţie (art.44);
 - libertatea de circulaţie şi de şedere (art.45);
 - protecţia diplomatică şi consulară (art.46).
 Prerogativele calităţii de cetăţean
european
categoria drepturilor politice:
 - dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile locale – prevăzut în art.21 par.1
TFUE (ex.art.art.18 par. 1 TCE);
 - dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European -
prevăzut în art.22 par.2 TFUE (ex.art.19 par. 2 TCE).
categoria libertăţilor cu caracter economic:
 - dreptul la libera circulaţie şi dreptul de sejur - prevăzut în art.21par.1 TFUE
(ex.art.18 par. 1 TCE);
 - libera circulaţie a lucrătorilor şi accesul liber la locurile de muncă salariate -
prevăzut în art.45 TFUE (ex.art.39TCE);
 - libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care presupune
accesul la activităţile nesalariate precum şi înfiinţarea şi administrarea
întreprinderilor - prevăzut în art.49 alin.2 TFUE(ex.art.43 alin. 2 TCE).
 categoria drepturilor – garanţii:
 - dreptul de petiţionare - art.24 alin.2 TFUE (ex.art.21 alin.1
TCE);
 - dreptul de a se adresa mediatorului european - prevăzut în
art.24 alin.3 TFUE (ex.art.21 alin. 2 TCE);
Dreptul la vot şi dreptul de a fi ales
la alegerile locale
 este reglementat prin dispoziţiile art.22 par.1 TFUE.
 Conform acestor dispoziţii, orice cetăţean al Uniunii rezidând
într-un stat membru fără să fie un resortisant al statului
respectiv are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul
alegerilor municipale din statul membru în care rezidenţiază,
în aceleaşi condiţii ca resortisanţii acestui stat.
 Acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităţilor adoptate
de către Consiliu, statuând în unanimitate pe baza propunerii
Comisiei şi după consultarea Parlamentului European; aceste
modalităţi pot prevedea dispoziţii derogatorii atunci când
problemele specifice ale unui stat membru o justifică.
 Dreptul la vot şi dreptul de a fi ales în
Parlamentul European

 Dreptul la vot şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European este

consacrat prin dispoziţiile art.22 par.2 TFUE.
 Conform acestor dispoziţii, orice cetăţean al Uniunii rezidând într-un
stat membru fără să fie un resortisant al statului respectiv are dreptul
de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul
European ale statului membru în care rezidenţiază, în aceleaşi
condiţii ca resortisanţii acestui stat.
 Acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităţilor care vor fi
stabilite de către Consiliu, statuând în unanimitate pe baza
propunerii Comisiei şi după consultarea Parlamentului European;
aceste modalităţi pot prevedea dispoziţii derogatorii atunci când
problemele specifice ale unui stat membru o justifică
 Dreptul la protecţie diplomatică şi
consulară
 orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei terţe ţări în care statul
membru al cărui resortisant este nu dispune de reprezentare, de protecţia
autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii
ca naţionalii statului respectiv.
 beneficiar al acestui drept poate fi orice cetăţean al Uniunii aflat pe teritoriul unei
alte ţări decât cea al cărui resortisant este;
 statul al cărui resortisant este cetăţeanul respectiv nu dispune de reprezentare pe
teritoriul ţării în care se află cetăţeanul;
 protecţia poate fi acordată de autorităţile diplomatice şi consulare ale oricărui stat
membru care dispune de reprezentare în statul pe teritoriul căruia se află
cetăţeanul. Din redactarea textului rezultă că alegerea autorităţilor unui anumit
stat membru pentru a acorda protecţie este lăsată la latitudinea cetăţeanului
beneficiar;
 protecţia se referă la: asistenţa socială în caz de deces, asistenţa sanitară în caz
de accident sau boală gravă, asistenţa juridică în caz de arestare.
 Dreptul de a adresa petiţii
Parlamentului European
 orice cetăţean al Uniunii are drept de petiţionare către Parlamentul
European conform art.227 TFUE.
 orice cetăţean al Uniunii ca şi orice persoană fizică sau morală rezidând
sau având sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a prezenta,
cu titlu individual sau în asociaţie cu alţi cetăţeni sau persoane, o petiţie
Parlamentului European asupra unui subiect ţinând de domeniile de
activitate ale Uniunii şi care îl sau o privesc direct.
 Din analiza dispoziţiilor art.227 TFUE, rezultă următoarele aspecte:
 beneficiar al drepturilor de petiţionare poate fi orice cetăţean al Uniunii,
ca şi orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul
statutar într-un stat membru;
 petiţia poate fi individuală sau de grup;
 obiectul petiţiei trebuie să privească un subiect legat de domeniile de
activitate ale Comunităţii;
 obiectul petiţiei trebuie să îl privească în mod direct pe autorul său.
 Dreptul de a se adresa
mediatorului european
 Parlamentul European numeşte un mediator, abilitat să primească plângerile
emanând de la orice cetăţean al Uniunii sau orice persoană fizică sau morală
rezidând sau având sediul statutar într-un Stat membru şi relative la cazuri de proastă
administrare în acţiunea instituţiilor sau organelor, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a
Tribunalului de primă instanţă în exerciţiul funcţiunilor lor jurisdicţionale.
 mediatorul efectuează anchetele pe care le consideră justificate, fie din proprie
iniţiativă, fie pe baza plângerilor care i-au fost prezentate direct sau prin intermediul
unui membru al Parlamentului European, afară de cazul în care faptele respective fac
sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdicţionale.
 În cazul în care mediatorul a constatat un caz de proastă administrare, sesizează
instituţia în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a lua măsuri.
 Mediatorul transmite apoi un raport Parlamentului European şi instituţiei în cauză.
Persoana de la care emană plângerea este informată de rezultatul acestor anchete.
 Mediatorul este numit după fiecare alegere a Parlamentului European pentru durata
legislaturii. Mandatul său poate fi reînnoit.
 Mediatorul îşi exercită funcţiunile în deplină independenţă. În îndeplinirea îndatoririlor
sale, el nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la nici un organism. Pe durata
funcţiunilor lui, mediatorul nu poate exercita nici o activitate profesională, remunerară
sau nu.
Curtea Europeană a
Drepturilor Omului
 Înființare

 CEDO a fost înfiinţată prin Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deschisă
spre semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi care a intrat în
vigoare la 3 septembrie 1953.
 România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 30/1994, aceasta
intrând în vigoare pentru România la 20 iunie 1994.
 Sistemul de protecţie şi control al respectării drepturilor omului
prevăzut de Convenţie cuprindea iniţial trei instituţii: Comisia
Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului şi Comitetul Miniştrilor.
 Prin Protocolul nr. 11 la Convenţie (intrat în vigoare la 1 noiembrie
1998) se înfiinţează o Curte unică, prin contopirea Comisiei şi a
Curţii anterioare, în timp ce Comitetul Miniştrilor îşi păstrează
atribuţiile de monitorizare a măsurilor concrete şi generale de
executare a hotărârilor CEDO. ‘
 De la intrarea în vigoare a Convenţiei, au fost adoptate 16
Protocoale adiţionale, dintre care Protocoalele nr. 1, 4, 6, 7, 12, 13
au adăugat noi drepturi şi libertăţi faţă de cele prevăzute de
Convenţie, iar Protocoalele nr. 2, 9, 11 şi 14 au reformat diferite
aspecte ale activităţii CEDO; Protocoalele nr. 15, 16 au fost
adoptate in 2013 (primul de amendare, al doilea adițional)
 Sediul CEDO este la Strasbourg (Franţa).
 Organizarea CEDO
Judecătorii
 Fiecare stat parte la Convenţie (care este şi membru al Consiliului
Europei — 47 în prezent) are dreptul la un loc de judecător în cadrul
Curţii (art. 20).
 Judecătorii trebuie să aibă cea mai înaltă reputaţie morală şi să
întrunească condiţiile pentru exercitarea unor înalte funcţii judiciare sau
să fie jurişti cu competenţă recunoscută. În cursul mandatului sunt
complet independenţi şi nu pot exercita activităţi incompatibile cu acest
statut.
 Mandatul este de 9 ani,nereeligibil. O dată la 3 ani are loc o reînnoire a
mandatelor unei jumătăţi din judecători. Mandatul înceteaza de drept la
data la care judecătorul în cauză împlineşte vârsta de 70 de ani.
 Alegerea judecătorilor se face de către Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei de pe o listă de 3
candidaţi propuşi, în ordinea preferinţelor, de către fiecare
stat membru (art. 22 din Convenţie).
 Judecătorii aleg Preşedintele, doi vicepreşedinţi şi trei
preşedinţi de secţii. Există şi instituţia judecătorului ad-hoc,
care înlocuieşte judecătorul naţional, dacă acesta este
incompatibil într-un anumit dosar (ex.: a fost implicat în dosar
la nivel naţional, într-o calitate anterioară).
Secţiuni, Comitete, Camere
 CEDO este organizată administrativ în 5 Secţiuni, a căror
compoziţie se modifică o dată la 3 ani; structura secţiunilor
trebuie să fie echilibrată geografic, din punct de vedere al
reprezentării sistemelor juridice şi al reprezentării pe sexe.
Fiecare secţiune are un preşedinte, doi dintre cei patru
preşedinţi de secţiuni fiind şi vicepreşedinţi ai Curţii.
 Comitete de 3 judecători (comitetele de filtraj) şi Camere de
7 judecători.
 Marea Cameră este compusă din 17 judecători şi este
constituită pe 3 ani. Din ea fac parte, de drept, preşedintele,
vicepreşedinţii, preşedinţii de secţiuni şi judecători care se
rotesc, cu luarea în considerare a necesităţii reprezentării
echitabile geografice şi a diferitelor sisteme juridice.
 Grefa asistă activitatea CEDO. Este formată din jurişti
selectaţi din statele membre, cu statut de funcţionar
internaţional.
 Competenţa CEDO

 Competenţa ratione materiae: încălcări ale drepturilor

omului şi ale libertăţilor fundamentale prevăzute de
Convenţie şi de Protocoalele adiţionale
 Competenţa ratione personae:
– state (în procedurile interstatale, atât ca reclamanţi, cât şi
ca pârâţi);
– persoane fizice, ONG-uri, grupuri de persoane fizice
(care sunt reclamanţi în procedură);
 Competenţa ratione loci: teritoriile statelor părţi, teritorii
unde statele părţi exercită un control general;
 Competenţa ratione temporis: încălcările trebuie să se fi
produs ulterior intrării în vigoare a convenţiei pentru
statul respectiv (de exemplu, 20 iunie 1994, pentru
România).
 Principiul esenţial al CEDO - subsidiaritatea: CEDO nu
reprezintă încă o cale de atac sau un nivel suplimentar
de recurs faţă de căile naţionale de atac. CEDO intervine
numai în cazul în care sistemul judiciar naţional nu poate
asigura respectarea/repararea încălcărilor drepturilor şi
libertăţilor prevăzute de Convenţie şi Protocoale. CEDO are
un rol corector subsidiar.
 Procedura contencioasă în faţa
CEDO

 Pot fi depuse cereri interstatale (de către un stat

contractant împotriva unui alt stat contractant) sau
cereri individuale (de către o persoană fizică, un
ONG sau un grup de persoane fizice împotriva unui
stat contractant).
 Procedura este publică şi contradictorie. Există o
fază scrisă şi (uneori, în cazuri complexe) o fază
orală (audierile sunt publice, dacă CEDO nu decide
altfel).
 Reclamanţii pot depune cererile ei înşişi sau pot
fi reprezentaţi, cel mai adesea, de avocaţi. Dacă
reclamantul nu dispune de fondurile necesare
reprezentării, există posibilitatea acordării de
finanţare, cu acordul statului în cauză.
 Deşi limbile oficiale ale procedurii sunt engleza
şi franceza, cererile pot fi redactate şi în limba
oficială a statelor contractante.
 Cererile individuale parcurg o primă etapă referitoare la admisibilitatea
cererii:
– sunt repartizate unui judecător-raportor care decide dacă cererea
individuală trebuie examinată de un comitet de trei judecători sau de o
cameră de 7 judecători;
– comitetul de 3 judecători („de filtraj") poate decide, în unanimitate, că o
cerere este inadmisibilă sau o poate şterge de pe rol;
– camerele de 7 judecători examinează cererile repartizate direct, cele
care nu au fost declarate inadmisibile de comitetul de filtraj şi cererile
statale; când o cerere ajunge în faţa unei camere de 7 judecători, este
notificată statului împotriva căruia este îndreptată si intră pe rolul acelui
stat la CEDO;
– după examinare, camerele pot decide că o cerere este
admisibilă (în totalitate sau în parte) sau inadmisibilă (în
totalitate sau în parte). Uneori, camerele pot decide ca
examenul privind admisibilitatea să fie unit cu fondul cauzei şi
să fie decisă admisibilitatea odată cu examinarea fondului
camerei. Condiţiile de admisibilitate: încălcarea să privească
un drept sau o libertate prevăzute de Convenţie (şi de
Protocoalele adiţionale), sesizarea să fi fost făcută după
epuizarea tuturor căilor de recurs interne, într-un termen de cel
mult 6 luni de la data deciziei interne definitive.
– Curtea nu reţine cereri anonime.
 hotărârile camerei privind admisibilitatea sunt luate cu
majoritate de voturi şi sunt motivate. În procedura scrisă
privind admisibilitatea se depun argumentaţii, însoţite de
probe, ale reclamantului şi statului pârât (reprezentat de
agentul guvernamental).
 odată trecută în faza examinării pe fond are loc, din nou,
depunerea de argumentaţii scrise, inclusiv în urma unor
solicitări suplimentare ale camerei, reclamantul urmând să
argumenteze şi cererea de „satisfacţie echitabilă". De
asemenea, pot avea loc şi audieri publice.
 Convenţia prevede şi posibilitatea intervenţiei în proces a unei persoane
sau a unui stat, la invitaţia CEDO. Statul al cărui cetăţean este reclamant
în proces are şi facultatea unei intervenţii voluntare.
 hotărârile se iau cu majoritate de voturi, existând posibilitatea pentru
judecători de a emite opinii separate, individuale sau declaraţii de
dezacord.
 Camerele pot, încă din faza admisibilităţii, să se desesizeze în
favoarea Marii Camere dacă un caz ridică o problemă serioasă de
interpretare a Convenţiei sau dacă soluţionarea problemei poate duce la
o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de CEDO, dacă nici una
din părţi nu se opune în termen de o lună de la notificarea intenţiei
camerei.
 hotărârile se pot referi şi la problema „satisfacţiei echitabile", care însă se
poate şi amâna, o hotărâre specială în acest sens urmând a se pronunţa
ulterior.
 În 3 luni de la data pronunţării, oricare parte poate solicita deferirea
cazului către Marea Cameră, dacă acesta ridică o problemă gravă
referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei şi Protocoalelor
adiţionale sau o problemă gravă de ordin general. Cererea este
examinată de un colegiu de 5 judecători al Marii Camere, care o admite
sau o respinge în principiu.
 În caz contrar, hotărârea devine definitivă şi trebuie executată în interval
de trei luni de la data la care a devenit definitivă. Hotărârea Marii Camere
trebuie, la rândul ei, executată în termen de trei luni de la pronunţare.
 executarea hotărârilor este obligatorie; este monitorizată de Comitetul
Miniştrilor şi are în vedere executarea măsurilor concrete dispuse şi a
măsurilor generale.
 hotărârile pot fi supuse, de asemenea, interpretării şi revizuirii. Se poate
formula cerere de revizuire în caz de descoperire a unui fapt care, prin
natura lui, ar fi putut exercita o influenţă decisivă asupra rezultatului unei
cauze deja soluţionate, necunoscut Curţii la data hotărârii şi care nu putea
fi cunoscut în mod rezonabil părţii care îl invocă; cererea de revizuire
trebuie făcută în 6 luni de la data descoperirii noului fapt).
 Ulterior declarării unei cereri ca admisibilă, o cererea poate fi scoasă de pe
rol, în cazul în care părţile încheie o înţelegere amiabilă, dacă reclamantul
nu mai doreşte să o menţină sau litigiul a fost soluţionat (la nivel naţional).
 Bibliografie

 Constituţia României din 1991 (revizuită în 2003).

 Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului,
Ed. Hamangiu, București, 2018.
 Raluca Miga-Beșteliu, Catrinel Brumar, Protecția internațională a
drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, București, 2007.
 Vasile Ciuvăț, Protecția internațională a drepturilor omului, Ed.
Themis, Craiova, 2000.
 Liviu-Corneliu Popescu, Contenciosul european al drepturilor
omului, Bucureşti, Edit. ALL Beck, 2006.