Dreptul internaţional al

drepturilor omului

Student: Vutcărău Valeria

Anul IV
Grupa 2002
 Introducere

• Sfârşitul primului război mondial a însemnat începutul

unei noi etape în dezvoltarea dreptului internaţional, în
special în domeniul „protecţiei drepturilor omului“ -
protecţia minorităţilor.
• principiul egalităţii tuturor cetăţenilor, dreptul de a-şi
folosi liber limba maternă în relaţiile private, dreptul de a-
şi practica religia, dreptul de a crea instituţii caritabile,
religioase sau sociale, şcoli şi alte aşezăminte de
învăţământ etc.
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite

• adoptată la San Francisco, în 1945.

• preambulul Cartei ONU - popoarele îşi exprima hotărârea „de a
reafirma credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în
demnitatea şi valoarea persoanei umane, în drepturile egale între
bărbaţi şi femei şi între naţiunile mari şi mici".
• Prin art. 56 toţi membrii O.N.U. se obligă să adopte acţiuni în
comun şi separat, în cooperare cu Organizaţia, pentru realizarea
scopurilor enumerate în art. 55 aliniatul c: „respectarea
universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie''.
 Trăsăturile protecţiei internaţionale a
drepturilor omului
• drepturile omului nu sunt conferite de dreptul internaţional, acestea decurgând din
identitatea universală a persoanei umane; dreptul internaţional doar le recunoaşte.
• protecţia internaţională a drepturilor omului este acea parte a dreptului
internaţional public alcătuită din norme ce reglementează drepturile subiective
esenţiale pentru individ, conţinutul acestora şi garanţiile existente pentru
respectarea şi exercitarea lor în plan internaţional.
• Trăsături:
• Excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului
• Excluderea regulii reciprocităţii şi crearea unui regim internaţional de ordine publică
• Subsidiaritatea consacrării şi garantării internaţionale a drepturilor omului faţă de
consacrarea şi garantarea lor în plan intern
• Aplicarea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul
intern
• Poziţia particularului
Excluderea competenţei naţionale exclusive în
materia drepturilor omului
• drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discreţia fiecărui stat în parte;
• Suveranitatea statului trebuie să constituie temei pentru protejarea
drepturilor omului, iar nu pentru încălcarea lor;
• statul nu mai dispune de puteri absolute asupra indivizilor aflaţi sub
jurisdicţia sa. El este obligat să respecte drepturile acestora,
consacrate prin norme internaţionale. Suveranitatea statului este
astfel limitată de normele juridice internaţionale în materia
drepturilor omului, pe care statul este obligat să le respecte.
• limitarea suveranităţii unui stat nu se face în favoarea altui stat, ci în
favoarea indivizilor şi a drepturilor acestora.
 Excluderea regulii reciprocităţii şi crearea
unui regim internaţional de ordine publică

• Nici la nivel intern, nici în plan internaţional, statul nu poate acţiona

discreţionar în domeniul drepturilor omului, ci el este ţinut să
respecte anumite norme juridice internaţionale → o ordine publică
internaţională în materia drepturilor omului.
• Normele internaţionale care consacră cele mai importante drepturi
ale omului sunt norme imperative ale dreptului internaţional public,
cu forţă juridică superioară, de la care nu se poate deroga prin
norme dispozitive.
• un stat este obligat să respecte normele internaţionale
convenţionale privind drepturile omului, chiar dacă un alt stat parte
la acelaşi tratat internaţional nu o face, fără să poată opune excepţia
de neexecutare, în temeiul regulii reciprocităţii.
 Subsidiaritatea consacrării şi garantării internaţionale a
drepturilor omului faţă de consacrarea şi garantarea lor în
plan intern
• nivelul internaţional de protecţie a drepturilor omului reprezintă un
standard minim → de la acest nivel internaţional de bază statele
nu pot în plan intern să deroge în jos. Ele pot asigura o protecţie
sporită a drepturilor omului la nivel naţional.
• structura internaţională intervine numai în mod subsidiar, numai în
ultimă instanţă, faţă de violări ale dreptului omului, în cazurile în
care mecanismele statale sunt nesatisfăcătoare.
• obligativitatea parcurgerii în prealabil a căilor interne de recurs
înainte de sesizarea unui organism internaţional.
 Aplicarea directă a normelor internaţionale în
materia drepturilor omului în dreptul intern

• în cazul protecţiei internaţionale a drepturilor omului, normele

juridice internaţionale în materie având ca beneficiari indivizii, în
general acestea sunt direct aplicabile în dreptul intern.
• Caracterul direct aplicabil al normelor internaţionale în materia
drepturilor omului depinde de elemente atât interne, cât şi
internaţionale.
• Din punct de vedere intern, tratatele internaţionale (inclusiv cele
în materia drepturilor omului) sunt direct aplicabile numai în
statele care, în ceea ce priveşte raporturile dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern, consacră sistemul monist, iar nu şi
în cele care practică dualismul.
 Aplicarea directă a normelor internaţionale în
materia drepturilor omului în dreptul intern

• Din perspectiva dreptului internaţional, aplicabilitatea directă a

normelor internaţionale referitoare la drepturile omului în dreptul
intern depinde de două elemente.
• norma trebuie să fie susceptibilă de aplicare directă;
• norma respectivă trebuie să fie în vigoare.

• norma trebuie să fie susceptibilă de aplicare directă.

• norma să fie precisă şi completă - pot fi aplicate direct normele care consacră
drepturi civile şi politice, iar nu şi cele purtând asupra drepturilor economice,
sociale şi culturale, care sunt norme-program, conţinând angajamente ale
statelor de a lua măsuri la nivel intern.
• din conţinutul tratatului internaţional rezultă clar intenţia statelor părţi de a
conferi aplicabilitate directă normelor sale, tratatul respectiv adresându-se
direct indivizilor, iar nu statelor.
 Aplicarea directă a normelor internaţionale în
materia drepturilor omului în dreptul intern
• Norma trebuie să fie în vigoare.
• statul în cauză şi-a exprimat consimţământul de a fi legat din punct
de vedere juridic prin acel tratat,
• tratatul a intrat în vigoare, atât cu caracter general, cât şi pentru acel
stat,
• norma respectivă nu a făcut obiectul unei rezerve.
• indivizii devin beneficiari de drepturi direct din normele
internaţionale în materie, obligatorii pentru statul respectiv, fără a
mai fi nevoie ca acel stat să consacre respectivele drepturi şi printr-
un act normativ intern.
 Poziţia particularului

• tradiţional, particularul nu este subiect al dreptului internaţional

public.
• normele internaţionale în domeniu se adresează direct indivizilor şi le
creează în mod direct drepturi, aceştia devenind titulari de drepturi
direct în temeiul normelor juridice internaţionale. Ei pot invoca
aceste drepturi direct în faţa organelor interne şi internaţionale,
inclusiv a jurisdicţiilor.
• sistemul de protecţie a drepturilor omului creat în cadrul Consiliului
Europei → Convenţia europeană a drepturilor omului → CEDO are
jurisdicţie obligatorie, particularul este parte la procedurile în faţa ei,
el poate sesiza direct instanţa internaţională şi se află, din punct de
vedere procesual, pe o poziţie de egalitate cu statul.
 Drepturi civile şi politice

• dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute,

• dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante,
• dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice, egalitatea în faţa legii,
• dreptul la o satisfacţie efectivă în caz de încălcare a drepturilor garantate,
• dreptul la libertate şi siguranţă,
• dreptul la un proces echitabil, respectarea prezumţiei de nevinovăţie,
• dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, la inviolabilitatea domiciliului şi a
corespondenţei,
• dreptul de a circula în mod liber si de a-si alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat,
• dreptul de a căuta azil si de a beneficia de azil în alte ţări, dreptul la cetăţenie,
• dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie, dreptul la proprietate,
• dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, dreptul la libertatea opiniilor şi
exprimării,
• dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică, dreptul de a lua parte la
conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi.
• art. 28-30 din Declarație:
• orice persoană are dreptul la o ordine socială şi internaţională în care drepturile
omului şi libertăţile fundamentale formulate să poată fi realizate pe deplin
• se subliniază obligaţiile şi răspunderile pe care fiecare individ le datorează
comunităţii.
• Astfel, în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute, prin lege se stabilesc
îngrădiri care vizează respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi
satisfacerea cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale,
într-o societate democratică.
 Bibliografie
• Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București,
2018.
• Raluca Miga-Beșteliu, Catrinel Brumar, Protecția internațională a drepturilor omului, Ed.
Universul Juridic, București, 2007.
• Vasile Ciuvăț, Protecția internațională a drepturilor omului, Ed. Themis, Craiova, 2000.
• Liviu-Corneliu Popescu, Contenciosul european al drepturilor omului, Bucureşti, Edit. ALL
Beck, 2006.
• DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI
https://www.ohchr.org/sites/default/files/UDHR/Documents/UDHR_Translatio
ns/rum.pdf
• https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/human-rights/