Sunteți pe pagina 1din 20

1. Principiul protecţiei drepturilor omului.

Constituie un principiu fundamental al dreptului nostru intern, el stând şi la baza întregii activităţi poliţieneşti
de aplicare a legii şi de asigurare a ordinii publice în societate.
Multe idei şi concepţii privind drepturile omului şi-au găsit materializarea în documentele internaţionale în
materie, cum sunt: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional privind drepturile civile, Convenţia
Economică privind drepturile omului, Convenţia Internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială, Convenţia privind drepturile copilului (1989) şi Codul de Conduită pentru Poliţişti adoptat de Adunarea
Generală a ONU din 1979.
Guvernului, organelor şi instituţiilor statului de drept, funcţionarilor publici, le revine obligaţia să realizeze
efectiv garantarea acestor drepturi, intervenind ori de câte ori ele sunt nesocotite sau încălcate.
În societăţile democratice poliţia se situează într-un punct de echilibru, pe de o parte având obligaţia de a
asigura respectarea drepturilor omului şi pe de altă parte de a exercita puterea legală, dreptul de poliţie al statului în
scopul protejării statului şi instituţiilor sale.
Activitatea poliţiştilor trebuie să fie conformă cu legea şi cu cerinţele societăţii. Aceasta explică în parte
creşterea exigenţei dreptului şi procedurii interne, din fiecare ţară, precum şi adoptarea de către ONU şi Consiliul Europei
a unor rezoluţii privind controlul comportamentului poliţiştilor.
Exercitarea atribuţiilor poliţieneşti presupune şi impunerea normelor legale faţă de acele persoane care le
încalcă sau le nesocotesc. Această aplicare se face numai respectând demnitatea umană. Chiar dacă o persoană a încălcat
legea şi pentru aceasta urmează să suporte consecinţele stipulate în norma juridică, ea trebuie tratată ca oricare altă
persoană, fără a i se leza demnitatea umană.
Un alt aspect al principiului respectării drepturilor omului se referă la folosirea forţei de către organele
poliţieneşti. Pe de o parte nu se poate concepe îndeplinirea atribuţiilor poliţiei în afara posibilităţii de a folosi forţa iar pe
de altă parte nu se poate concepe respectarea drepturilor omului în condiţiile folosirii necontrolate a forţei.
Folosirea forţei trebuie făcută de persoanele învestite cu puteri poliţieneşti, numai dacă aceasta este strict
necesară şi numai dacă nu pot fi folosite alte mijloace sau metode care să determine întreruperea activităţii delictuoase şi
îndepărtarea pericolului creat.
Din conţinutul principalelor documente internaţionale rezultă că sunt susceptibile a fi lezate prin acţiunile
organelor poliţieneşti următoarele drepturi:
– Dreptul la viaţă, libertate şi securitate personală;
– Dreptul de a nu fi supus la torturi, pedepse sau tratamente inumane, crude ori degradante;
– Dreptul la egalitate în faţa legii şi la protecţia acesteia fără nici o deosebire;
– Dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar;
– Dreptul de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie (până când vinovăţia sa nu a fost stabilită
în mod legal, în cadrul unui proces public);
– Dreptul de a nu fi condamnat pentru fapte ce nu erau incriminate legal în momentul
comiterii lor;
– Dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat;
– Dreptul la libertatea de a-şi exprima opiniile, la întrunire şi asociere paşnică;
– Dreptul la viaţa privată şi corespondenţă, de familie, domiciliu şi corespondenţă
– Dreptul de a părăsi ţara;
– Dreptul la proprietatea privată;
– Dreptul de a fi tratat cu umanitate şi respectarea demnităţii.
2. Principiul legalităţii.
Principiul legalităţii constituie un principiu fundamental al statului şi dreptului şi constă în obligativitatea
tuturor organelor sale, partidelor şi organizaţiilor politice, economice şi sociale, a tuturor persoanelor fizice şi juridice de
a respecta şi de a aduce la îndeplinire întocmai prevederile legale.
În acelaşi timp, legalitatea presupune apărarea de către stat, prin organele sale abilitate, a drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice.
Legea este inflexibilă şi trebuie respectată, neţinându-se seama că unuia îi vine mai uşor sau altuia mai greu să-
i îndeplinească prevederile, conform dictonului „dura lex, sed lex” (legea e aspră dar e lege). Atâta timp cât legea, ca
normă cu caracter obligatoriu este apărată şi aplicată întocmai de către stat, prin organele sale, democraţia constituţională
este asigurată.
Întreaga activitate de investigaţie judiciară trebuie să se desfăşoare potrivit legii şi în vederea aplicării întocmai
a acesteia, respectarea legii şi a celorlalte acte normative fiind o cerinţă esenţială care decurge din organizarea
democratică a statului.
Legalitatea presupune obligativitatea tuturor de a respecta legea atât în conduita pe care o manifestă în
activitatea de prevenire şi descoperire a infracţiunilor sau de îndeplinire a altor atribuţii specifice, cât şi în calitatea sa de
simplu cetăţean. Ca om al legii, poliţistului nu i se tolerează nici cea mai neînsemnată încălcare a acesteia, nici un fel de
arbitrariu sau compromis în aplicarea prevederilor ei.
Respectarea acestui principiu în activitatea de investigaţie judiciară se impune sub două laturi principale:
● de a veghea la aplicarea întocmai a legii şi de a interveni făcând uz de prevederile ei atunci când a fost
încălcat, indiferent de persoana şi poziţia ei socială; de a depune toate diligenţele pentru ca cei vinovaţi să fie descoperiţi
şi traşi la răspundere;
● de a nu face abuz de calitatea pe care o au, de a nu denatura şi exagera în aplicarea prevederilor legii.
Conceptul de supremaţie a legii presupune existenţa poziţiei dominante a legii în raport cu orice alte
reglementări referitoare la organizarea şi funcţionarea statului, legea fiind actul normativ cu valoare şi forţă juridică
superioară. În acest sens, orice alt act normativ, inclusiv ordinul ca reglementare internă, se va emite pe baza şi în
aplicarea legii şi nu pentru suplinirea ei, exceptând situaţiile de abilitate stabilite prin legi speciale.
O altă problemă pe care o ridică aplicarea principiului legalităţii în activitatea de investigare judiciară este
aceea a dreptului de apreciere a poliţiştilor în adoptarea unora sau altora dintre măsurile prevăzute de lege şi a severităţii
acestora. Acest drept de apreciere decurge din independenţa operativă a organelor poliţieneşti, ca şi din însăşi natura
activităţii pe care aceştia o înfăptuiesc. Într-adevăr, nu s-ar putea vorbi de o independenţă operativă a organelor
poliţieneşti dacă ele ar fi doar nişte organisme de executare mecanică a dispoziţiilor altor organe statale, fără a avea
posibilitatea să aprecieze ce măsură să ia, în ce situaţie şi cum să o aducă la îndeplinire.
În statul de drept nu trebuie să existe acte poliţieneşti în întregime discreţionare, scăpate de sub orice control
jurisdicţional.
Principiul legalităţii este strâns legat de apărarea drepturilor omului. În actuala societate, democraţia şi
legalitatea sunt feţele aceleiaşi medalii.
Nu poate exista democraţie în afara legalităţii, dar nici legalitate fără democraţie. Democraţia, puterea
poporului nu se poate exercita într-un cadru haotic, anarhic, ea trebuie să respecte normele legale de comportament
statornicite în societate.
Cel care încalcă legea trebuie să înţeleagă că răspunde în faţa legii şi nu a poliţistului.
3. Principiul echidistanţei politice.
O premisă obiectivă în funcţionarea poliţiei, în statul de drept, o constituie imparţialitatea şi neutralitatea
acesteia în raport cu toate forţele politice din societate. Menirea poliţiei este servirea comunităţii iar satisfacerea acestei
cerinţe presupune autonomie în raport cu forţele politice ale societăţii.
Fiind o componentă a puterii executive a statului, poliţia se subordonează doar legilor ţării şi adevărului,
nefiind implicată în competiţia pentru putere a partidelor şi celorlalte forţe politice.
Potrivit acestui principiu, organele de siguranţă şi ordine ale statului român sunt echidistante, nefiindu-le
permis să desfăşoare politici partizane cu privire la unele sau altele din formaţiunile sau partidele politice şi, ca atare, este
şi trebuie să fie un organism care nu poate fi manipulat politic.
Poliţistului îi este interzis:
să facă parte din partide, formaţiuni sau organizaţii politice ori să desfăşoare propagandă în favoarea
acestora;
să exprime opinii sau preferinţe politice la locul de muncă sau în public;
să candideze pentru autorităţile administraţiei publice locale, Parlament sau pentru funcţia de preşedinte al
României;
datele şi informaţiile clasificate, potrivit legii, obţinute de poliţist în timpul exercitării atribuţiilor
profesionale nu vor fi făcute publice pe o perioadă de 5 ani de la încetarea raporturilor sale de serviciu.
Poliţia şi siguranţa statului au o oarecare implicare în viaţa politicului, prin natura atribuţiilor de serviciu, ele
intrând în raporturi directe cu oamenii politici, apărând instituţiile politice, asigurând paza sediilor partidelor politice,
asigurând măsurile de ordine în cadrul manifestărilor publice şi în timpul campaniilor electorale.
Cu privire la denumirea acestui principiu sunt utilizate mai multe expresii, ca de exemplu: „neutralitate
politică”, „apolitism”, „apartidism”, „conduită depolitizată” etc.
Nu se poate spune că poliţistul este neutru din punct de vedere politic, deoarece el participă la viaţa politică a
ţării ca orice cetăţean cu drept de vot, însă nu are voie să se angajeze în favoarea vreunei forţe politice atât în timpul
exercitării atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara orelor de program.
Totodată, poliţiştii, în întreaga lor activitate trebuie să fie imparţiali atât în raporturile cu oamenii politici cât şi
faţă de fiecare cetăţean, indiferent de poziţia ce o are în ierarhia socială, toţi fiind egali în faţa legii.
Investigaţia judiciară se derulează independent de orice influenţă politică, ea face abstracţie totală de calitatea
politică, simpatiile de partid (sau convingerile politice ale persoanei investigate). Această supraveghere este legată
nemijlocit de domeniul de aplicare şi realizare a dreptului.
4. Principiul cooperării.
Cooperarea reprezintă un proces prin care mai multe persoane, grupuri sau instituţii îşi organizează activitatea
în vederea realizării unui obiectiv comun.
Supranumit şi „principiul spiritului de echipă”, el se impune ca o necesitate obiectivă în activitatea tuturor
organelor abilitate să desfăşoare investigaţia judiciară. Prin cooperare se realizează de fapt o împletire a eforturilor, a
capacităţilor instituţiilor chemate să prevină şi să combată fenomenul infracţional.
Cooperarea în muncă se realizează atât pe plan intern între poliţişti ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul
diferitelor formaţiuni de specialitate, cât şi între aceste formaţiuni şi organele de poliţie. Printre formele de cooperare
amintim:
 schimbul permanent şi reciproc de informaţii privind fenomenul infracţional;
 acţiuni, controale poliţieneşti şi razii desfăşurate în comun de mai multe formaţiuni, organe de poliţie
sau în colaborare cu alte organe ce îndeplinesc atribuţii poliţieneşti în stat (Poliţia militară, Garda
financiară, Poliţia sanitar-veterinară, Poliţia silvică, Poliţia de frontieră etc.);
 analize şi conferinţe comune de lucru privind starea infracţională şi contravenţională;
 activităţi desfăşurate de mai multe organe poliţieneşti pentru prinderea infractorilor daţi în urmărire
locală sau generală (cei care se sustrag de la cercetarea penală sau de la executarea pedepsei, evadaţii
din locurile de reţinere sau deţinere, dezertori etc.);
 cooperarea cu alte organe de stat (parchet, justiţie etc.) sau organizaţii neguvernamentale;
 cooperarea poliţienească realizată pe plan extern la nivelul Europei, precum şi pe plan internaţional în
cadrul OIPC – Interpol, cu statele afiliate la această organizaţie prin intermediul Secretariatului General
al Interpol şi al Birourilor Centrale Naţionale, Europol sau SECI.
5. Principiul operativităţii şi oportunităţii.
Elementele infractoare, pentru a-şi asigura reuşita activităţilor ilicite acţionează cu abilitate şi prudenţă,
folosindu-se de condiţiile şi împrejurările existente, pe care le studiază în prealabil.
Pentru a dejuca planurile acestora, trebuie să acţioneze cu oportunitate, în vederea realizării surprinderii lor în
flagrant. Acest lucru necesită obţinerea informaţiilor necesare cu privire la infractori şi faptele ilegale puse la cale de
aceştia şi acţionarea cu operativitate pentru a-i surprinde în momentul comiterii infracţiunii.
Surprinderea presupune, deci, a organiza şi desfăşura orice acţiune la momentul oportun, când infractorii se
aşteaptă cel mai puţin şi când se pot administra cât mai multe probe privind fapta comisă. Înfăptuirea acestui principiu
oferă două avantaje principale:
 În cazul infractorilor periculoşi, dispăruţi şi urmăriţi de poliţie sau care sunt prinşi în flagrant, ivirea
surprinzătoare a poliţistului produce acel moment psihologic în care infractorul, care consideră că şi-a luat
toate măsurile pentru a nu fi descoperit este pentru moment derutat şi, în bună măsură, incapabil să
reacţioneze. Exploatarea eficientă a acestui moment permite imobilizarea şi reţinerea lui cu mai multă
uşurinţă;
 Cu ocazia realizării surprinderii în flagrant, poliţia intră în posesia unor probe concludente privind vinovăţia
infractorului, probe pe care acesta nu mai are posibilitatea să le distrugă ori să le conteste.
Totodată, operativitatea în acţiune duce la surprinderea infractorului în momentul sau imediat după comiterea
faptei, înlăturând posibilitatea sa de a fugi, de a se ascunde ori de a valorifica bunurile provenite din infracţiune, de a-şi
crea un alibi şi a face să dispară probele ce îl învinovăţesc.
De asemenea, intervenţia cu operativitate permite ascultarea şi redarea cu obiectivitate de către martorii
oculari, a unor amănunte esenţiale instrumentării cauzei.
6. Principiul individualităţii planificării investigaţiei judiciare presupune ca la realizarea unui plan de
investigare să se ţină cont de natura şi specificul infracţiunii avute în cercetare, de particularităţile acesteia. Atâta timp cât
infracţiunea reprezintă un eveniment individual prin mijloacele şi metodele de comitere, individualitatea persoanelor
implicate, împrejurările de timp şi de loc în care s-a acţionat, scopul urmărit, planificarea trebuie să se efectueze
individual pentru fiecare cauză în parte.
Investigarea unei fapte concrete nu poate să se desfăşoare după un plan-şablon, deoarece în fiecare caz aparte
împrejurările ce constituie obiectul probaţiunii vor fi diferite şi – respectiv – activităţile necesare pentru stabilirea lor.
Modul de operare, după cum este bine cunoscut, reprezintă doar unul din elementele, fie şi dintre cele mai principale, ale
obiectului probaţiunii.
Principiul individualităţii impune organului de investigare judiciară o atitudine creatoare faţă de problemele pe
care le ridică investigarea cauzei şi, în consecinţă, depăşirea rutinei, care este încă frecventă în practica unor investigatori.
7. Principiul realităţii planificării activităţii de investigaţie judiciară are în vedere, în primul rând, intuirea
sarcinilor care decurg obiectiv din versiunile elaborate şi, în al doilea, prevederea în plan a activităţilor realizabile din
punctul de vedere al posibilităţilor de care se dispune. Elaborarea ipotezelor implică, afară de formularea presupunerilor,
un proces de analiză logică în vederea determinării problemelor necesare a fi clarificate pentru confirmarea sau infirmarea
acestora, respectiv a sarcinilor investigaţiei judiciare.
Pentru fiecare sarcină, în plan se vor prevedea activităţi de investigare care să fie realizabile, în caz contrar
planul va avea un caracter abstract, ireal şi – deci – va fi inaplicabil.
8. Principiul mobilităţii, cunoscut şi sub denumirea de principiul dinamismului, reprezintă regula potrivit căreia
planul de investigaţie trebuie să fie adaptabil la situaţiile modificabile ale cercetării cauzei.
Planul de investigare a unei infracţiuni se întocmeşte în baza datelor limitate de care dispune investigatorul la
etapa incipientă de cercetare. La această etapă nu pot fi prevăzute toate versiunile posibile şi acţiunile care trebuie
întreprinse. În raport cu diversele aspecte apărute, el va fi adaptat prin adăugarea altor măsuri ce trebuie rezolvate şi, în
consecinţă, a unor activităţi suplimentare de cercetare.
Sunt frecvente cazurile în care rezultatele unei activităţi impun efectuarea altor operaţiuni, neprevăzute în planul
iniţial. Nu sunt excluse situaţiile în care materialul probatoriu obţinut să reclame o altă direcţionare a anchetei penale şi,
deci, modificarea planului până la înlocuirea celui iniţial cu un altul, care să îndrepte investigaţia pe o nouă direcţie. De
aici decurge obligaţia investigatorului de a completa planul, astfel ca toate împrejurările faptei să fie stabilite la timp şi în
mod complet.
9. Principiul independenţei organului de investigare de a alege metodele şi mijloacele de realizare a sarcinilor
ce ţin de competenţa sa.
Investigatorul, în mod autonom sau cu participarea procurorului, va contura problemele ce pot fi rezolvate pe cale
operativă.
10. Mijloacele folosite în investigația judiciară sunt: evidențele poliției, situații statistice centralizate lunar pe
țară, situații statistice centralizate trimestrial la nivelul întregii țări, interceptarea corespondenţei învinuiţilor sau
inculpaţilor (art.98 C.p.p.), luarea de fotografii, înregistrări pe bandă magnetică etc.
11. Evidenţele poliţiei sunt un mijloc al muncii de cercetare şi urmărire penală care ajută la identificarea judiciară
a unor categorii de persoane şi obiecte. Ele asigură stocarea, prelucrarea, procesarea şi valorificarea unor date de interes
operativ, în scopul asigurării unui proces eficient de cunoaştere, dispunere şi conducere a măsurilor de prevenire şi
combatere a fenomenului infracţional şi contravenţional.
Evidenţele poliţiei au următoarea structură:
– evidenţa persoanei;
– cazierul judiciar;
– evidenţa persoanelor care prezintă interes operativ (evidenţa operativă);
– evidenţa persoanelor aflate în atenţia poliţiei;
– evidenţa persoanelor care prestează activităţi în folosul comunităţii;
– evidenţa persoanelor şi obiectelor corp delict date în urmărire locală sau generală;
– evidenţa şi păstrarea corpurilor delicte şi a drogurilor;
– evidenţa activităţii de urmărire penală;
– evidenţa dactiloscopică decadactilară;
– evidenţa persoanelor după modul de operare (modus-operandi);
– evidenţele speciale ale poliţiei;
– statistica judiciară privind activităţile desfăşurate de către poliţie;
– arhiva operativă a poliţiei.
Organizarea, conducerea şi exploatarea acestor evidenţe se realizează prin Direcţia cazier judiciar, statistică şi
evidenţă operativă din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române la nivel central şi local prin serviciile şi
formaţiunile de cazier judiciar, statistică şi evidenţă operativă existente la unităţile şi formaţiunile de poliţie subordonate.
12. Elementele de fapt care pot servi la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la
identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea tuturor împrejurărilor în care s-a comis
- informaţiile rezultate din comunicarea unor persoane prin diferite mijloace de comunicaţii (poştă, telegraf,
telefon, radio, televiziune, cinema, publicaţii, fax, satelit etc.)
-imaginile unor persoane, obiecte, locuri referitoare la momente anterioare, concomitente sau ulterioare
săvârşirii infracţiunii;
Aceste elemente de fapt pot fi fizate prin tehnica fotografică, utilizarea benzii magnetice pentru înregistrări
audio-video, alte înregistrări.
Potrivit regulilor tactice criminalistice, mijloacele tehnico-ştiinţifice utilizate în investigarea ştiinţifică a
infracţiunilor (fotografia, banda magnetică pe care se află o înregistrare audio sau video) reprezintă modalităţi de a
surprinde şi fixa elemente de fapt, care pot servi la constatări în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, la
identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la decelarea tuturor împrejurărilor în care s-a comis, modalităţi de a înregistra
şi fixa – pe bandă sau peliculă – manifestări, atitudini ale unor persoane care participă la un proces penal.
Fotografiile şi benzile magnetice în sine, realizate cu respectarea regulilor criminalistice, însoţeau procesul-
verbal întocmit potrivit prevederilor art. 91 C.p.p. modificat prin Legea nr.356/2006, în care erau menţionate explicaţiile
în legătură cu categoriile de fotografii anexate iar conţinutul convorbirilor şi imaginilor de pe benzile magnetice audio şi
video erau transpuse (redate) în formă scrisă.
13. Investigaţia – mijloc de obţinere a informaţiilor şi de verificare a acestora
Etimologic, investigaţia este o activitate de cercetare, studiere minuţioasă, efectuată cu scopul de a descoperi
ceva.
Aproape că nu există faptă aflată în lucru, în care să nu se folosească investigaţia pentru a se identifica autorii
ori pentru a se stabili cauzele şi împrejurările care au determinat sau au favorizat săvârşirea infracţiunilor. Investigaţia
este un mijloc operativ şi eficient de obţinere a informaţiilor şi datelor de interes operativ, fiind folosit foarte frecvent de
către toate unităţile şi formaţiunile de poliţie, potrivit competenţei şi profilului lor de activitate. Ea nu este numai un
mijloc de obţinere a informaţiilor, ci este şi o excelentă metodă de verificare şi completare a acestora.
Pentru a puncta importanţa folosirii investigaţiei, vom enumera principalele situaţii în care aceasta este
folosită, şi anume:
– pentru identificarea şi supravegherea persoanelor care pregătesc, comit sau au săvârşit
infracţiuni;
– pentru completarea unor date şi informaţii existente cu privire la sesizări, reclamaţii,
denunţuri ori plângeri cu caracter penal;
– pentru găsirea şi prinderea persoanelor urmărite în temeiul legii;
– pentru găsirea obiectelor sau înscrisurilor urmărite în diferite cauze;
– pentru identificarea cadavrelor sau persoanelor cu identitate necunoscută;
– pentru identificarea bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural-naţional;
– pentru cunoaşterea situaţiei operative din sectoarele economice, locurile şi mediile de interes
operativ;
– pentru identificarea traficanţilor şi a locurilor în care sunt depozitate obiectele supuse
traficării;
– pentru depistarea deţinătorilor ilegali de arme, muniţii, explozivi sau substanţe toxice;
– pentru identificarea consumatorilor şi a traficanţilor de droguri;
– înaintea efectuării unor percheziţii, a unor controale şi acţiuni poliţieneşti;
– cu ocazia cercetării la faţa locului în cazul săvârşirii infracţiunilor în care autorii sunt
neidentificaţi;
– pentru prinderea persoanelor puse în urmărire internaţională.
Situaţiile în care se foloseşte investigaţia ca principală metodă de obţinere a informaţiilor sunt mult mai
numeroase.
14. Clasificarea investigaţiei serveşte la stabilirea tacticii şi metodologiei optime, la identificarea surselor şi
mijloacelor ce vor fi folosite pe parcursul efectuării acesteia.
Investigaţia se clasifică avându-se în vedere următoarele criterii:
- după subiect, investigaţiile se pot efectua în legătură cu obiective, locuri, medii, persoane, fapte, stări de
fapt, bunuri şi evenimente de interes poliţienesc;
- după scop, investigaţiile se efectuează pentru identificarea unor persoane sau bunuri, pentru a
documenta un fapt, o problemă sau un eveniment;
- după conţinut, investigaţia îmbracă o varietate de forme, în funcţie de întinderea datelor pe care
poliţistul trebuie să le obţină din teren. În acest sens, se disting următoarele tipuri de investigaţii:
● Investigaţia simplă (sumară), când se urmăresc anumite aspecte din activitatea persoanei;
● Investigaţia tematică vizează obţinerea de informaţii cu privire la un anumit domeniu de activitate
sau cu privire la activitatea infracţională dintr-un anumit loc de interes operativ;
● Investigaţia complexă. Prin acest tip de investigaţie se urmăreşte obţinerea unor informaţii foarte
variate şi complete, prin care să se asigure cunoaşterea sub toate aspectele a persoanei, evenimentului, locului sau
mediului vizat.
- după modul de executare, investigaţia poate fi:
● deschisă (neconspirată);
● semiconspirată;
● acoperită (conspirată).
Investigaţia deschisă se realizează prin contactul direct al poliţistului cu sursele de informare, prin declinarea
calităţii sale şi abordarea deschisă a problemelor care-l interesează.
Investigaţia semiconspirată se realizează prin conspirarea calităţii de poliţist a celui care efectuează
investigaţia sau prin conspirarea scopului urmărit prin investigaţie.
Investigaţia acoperită se realizează prin conspirarea calităţii de poliţist, a obiectului şi scopului urmărit.
15. Elementele investigaţiei
Din conţinutul definiţiei rezultă că investigaţia are următoarele elemente constitutive:
 subiectul investigaţiei – îl constituie sectorul economic, locul, mediul, bunul, persoana, fapta sau
evenimentul în legătură cu care se efectuează investigaţia;
 obiectul investigaţiei – îl constituie informaţiile, datele sau indiciile referitoare la subiectul
investigaţiei, care urmează a fi obţinute sau clarificate pe parcursul efectuării acesteia;
 conţinutul investigaţiei îl reprezintă datele şi probele obţinute de investigator;
 sursele folosite în procesul efectuării investigaţiei.
În timpul efectuării investigaţiei se folosesc toate categoriile de surse despre care poliţistul are cunoştinţă şi pe
care le poate contacta pentru a-i furniza informaţii legate de subiectul investigaţiei. Principalele surse oficiale folosite pe
parcursul efectuării investigaţiei sunt următoarele:
 evidenţele poliţiei, plus celelalte evidenţe ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;
 evidenţele Ministerului Public;
 evidenţele Ministerului Justiţiei;
 evidenţele Direcţiei Generale a Penitenciarelor;
 evidenţele Ministerului Apărării Naţionale;
 evidenţele organelor de stat, instituţiilor sau societăţilor private;
 Arhivele Naţionale.
16. Metodologia efectuării investigaţiei
a) Pregătirea investigaţiei
În general, investigaţia judiciară se dispune şi se efectuează:
 la sesizarea din oficiu;
 la plângerea persoanei vătămate;
 la denunţul celui care a luat la cunoştinţă despre săvârşirea infracţiunii.
Activitatea de investigaţie judiciară se desfăşoară de către:
 procuror;
 ofiţerul de poliţie desemnat.
De obicei, o dată cu CFL se începe executarea investigaţiei judiciare, desfăşurând următoarele activităţi :
– identificarea şi audierea martorilor oculari;
– lărgirea cercetării câmpului infracţional, prin identificarea traseului infractorului (infractorilor) cu
ajutorul câinelui de urmă;
– executarea de investigaţii deschise;
– verificări în vederea identificării victimelor şi a persoanelor suspecte;
– identificarea prejudiciului.
Activităţile ulterioare ale investigaţiei judiciare sunt:
– activităţi de studiu şi analiză a materialelor existente în cauză;
– obţinerea datelor de identificare a victimei (victimelor) şi a persoanelor considerate suspecte;
– formularea ipotezelor de lucru în funcţie de datele avute;
– formarea cercului de bănuiţi;
– proiectarea activităţilor ulterioare (plan de măsuri).
În faza de pregătire a investigaţiei, ofiţerul investigator întreprinde următoarele activităţi:
– studiază şi reţine toate datele şi informaţiile existente cu privire la subiectul investigaţiei;
– identifică persoana (persoanele), obiectivul (obiectivele), locul (locurile) sau mediul (mediile) în care va
efectua investigaţia judiciară;
– stabileşte natura informaţiilor ce vor fi căutate cu ocazia investigaţiei;
– verifică în evidenţele poliţiei persoane (persoanele) ce urmează a fi investigată (investigate);
– stabileşte sursele de care s-ar putea folosi pentru a obţine datele şi informaţiile căutate;
– stabileşte tipul investigaţiei ce urmează a fi realizat, dacă este simplă sau complexă;
– se documentează cu privire la cauzele şi împrejurările în care s-a comis fapta, studiind toate
documentele existente în acest sens;
– contactează agentul de siguranţă publică sau şeful postului de poliţie pentru a obţine anumite date sau
informaţii pe care aceştia le cunosc cu privire la obiectiv ori pentru a primi anumite recomandări referitoare la sursele
ocazionale ce pot fi abordate;
– identifică persoanele care nu vor fi contactate cu ocazia verificărilor de teren ;
– se va întocmi un plan, în baza căruia se va efectua investigaţia judiciară; acesta va cuprinde sinteza
activităţilor pregătitoare şi, în mod concret, măsurile ce vor fi realizate de fiecare poliţist, dacă sunt folosiţi mai mulţi
investigatori.
b) Desfăşurarea investigaţiei
După epuizarea fazei de pregătire şi după ce au fost studiate ultimele materiale obţinute cu privire la obiectiv,
poliţistul se va deplasa în teren (domiciliu, reşedinţă, loc de muncă, mediu frecventat etc.), unde va studia posibilităţile
concrete existente la faţa locului în momentul începerii efectuării investigaţiei.
Pentru ca investigaţia să se desfăşoare în bune condiţii şi pentru atingerea scopului propus, va trebui să se
respecte întocmai principiile de bază, în special respectarea legii şi a drepturilor omului, principiul operativităţii etc.
Succesul depinde de culegerea unor informaţii cu valoare operativă, investigatorul trebuind să aibă o serie de
calităţi:
– uşurinţa de a intra în relaţii cu persoane necunoscute;
– modul inteligent de a purta discuţiile cu acestea pentru a obţine informaţiile de care are nevoie;
– să fie sociabil, respectuos, perspicace şi să manifeste prezenţă de spirit pentru a rezolva orice situaţie nou
apărută;
– să aibă răbdare şi tact, să nu se arate prea entuziasmat atunci când sursa relatează aspecte care prezintă
interes.
c) Finalizarea investigaţiei
Pe parcursul efectuării investigaţiei, lucrătorul operativ intră în posesia unei multitudini de date şi informaţii
referitoare la problema sau persoana ce a constituit obiectul investigaţiei. Aceste informaţii au valoare operativă dacă se
confirmă în urma verificărilor, sunt coroborate cu unele aspecte deja cunoscute şi dacă contribuie la aflarea adevărului.
Investigatorul va elimina datele şi informaţiile lipsite de valoare operativă sau care nu au legătură cu activitatea
organelor de poliţie. Va exploata de urgenţă informaţiile obţinute, în funcţie de momentul operativ (organizarea de acţiuni
pentru capturarea urmăriţilor, percheziţii domiciliare pentru ridicarea corpurilor delicte, organizarea prinderii în flagrant,
organizarea de controale şi acţiuni poliţieneşti etc.).
17. Particularităţile efectuării investigaţiei
Particularităţile investigaţiei în obiective sunt următoarele:
 accesul şi executarea activităţilor specifice ofiţerului investigator în obiectivul respectiv se face numai
cu aprobarea conducerii instituţiei respective;
 pot fi consultate o serie de evidenţe specifice (resurse umane, ştate de salarii, fişe de pontaj, condică de
prezenţă etc.).
Se cooperează în activităţile de investigare judiciară în obiective cu ofiţerul de poliţie al formaţiunii de
investigare a fraudelor.
Efectuarea investigaţiei în mediul rural sau locuri izolate.
Spre deosebire de investigaţia efectuată în aglomerările urbane, unde condiţiile de păstrare a conspirativităţii
sunt mult mai bune, investigaţia efectuată în mediul rural sau locuri izolate se realizează în condiţii mai dificile din
următoarele considerente:
 în aceste localităţi nu se află toate evidenţele care pot fi folosite pe parcursul efectuării unei investigaţii;
 cetăţenii din aceste locuri se cunosc foarte bine între ei;
 relaţiile de rudenie şi prietenie sunt mult mai numeroase;
 locuitorii din mediul rural sunt mai greu de abordat într-o discuţie cu o persoană străină de localitate;
 secretul discuţiilor se păstrează foarte greu;
 prezenţa în localitate a ofiţerului de poliţie este foarte repede sesizată, cetăţenii fiind mult mai curioşi şi
circumspecţi.
Aceste dificultăţi pot fi înlăturate printr-o mai bună pregătire a investigaţiei şi prin folosirea lucrătorilor de la
postul de poliţie. Lucrătorii postului de poliţie cunosc foarte bine populaţia şi natura relaţiilor existente între membrii
comunităţii. Ei pot recomanda anumite persoane care nu trebuie contactate pe parcursul efectuării investigaţiei, precum şi
fapte sau stări de fapt ce pot fi folosite în investigaţie.
Multe din datele şi informaţiile necesare a fi obţinute prin investigaţie sunt furnizate de către aceştia. Poliţiştii
din mediul rural cunosc foarte bine topografia locurilor izolate, căile de acces către acestea, vecinii şi persoanele care le
frecventează.
Particularităţi în efectuarea investigaţiei cu ocazia cercetării la faţa locului
Cercetarea la faţa locului este o activitate de investigare desfăşurată de organele de urmărire penală sau
instanţele de judecată, care creează acestora posibilitatea să perceapă nemijlocit situaţia locului unde s-a săvârşit o
infracţiune şi să stabilească împrejurările în care a fost comisă.
Imediat după sosirea la faţa locului şi înainte de a începe examinarea propriu-zisă, echipa de cercetare trebuie
să ia o serie de măsuri urgente. Printre măsurile ce trebuie luate de urgenţă se înscriu:
– informarea operativă asupra evenimentelor care au avut loc şi au fost constatate de către poliţiştii sosiţi
primii la faţa locului;
– verificarea modului de cercetare, a rezultatelor obţinute şi luarea măsurilor corespunzătoare;
– determinarea modificărilor care au survenit în aspectul iniţial al locului faptei;
– determinarea corectă a locului faptei;
– organizarea măsurilor de pază a locului faptei;
– identificarea martorilor oculari şi stabilirea persoanelor suspecte;
– organizarea activităţii de culegere de informaţii, care trebuie să se desfăşoare în paralel cu cercetarea la
faţa locului, în raport cu datele şi indiciile obţinute putând fi elaborate diferite versiuni care să orienteze activitatea
echipei de cercetare şi care să fie verificate cu prilejul examinării locului faptei.
Ultimele două activităţi sunt desfăşurate cu preponderenţă de poliţişti.
Investigaţia cu ocazia cercetării la faţa locului se efectuează în legătură cu o infracţiune comisă într-un anumit
loc şi în care, de cele mai multe ori, autorii sunt neidentificaţi. Cu ocazia cercetării la faţa locului se realizează
investigaţia directă (deschisă) şi prin contactul nemijlocit al investigatorului cu sursele ocazionale, acesta intră în posesia
datelor ce îi sunt necesare în vederea soluţionării cauzei.
De asemenea, se vor efectua investigaţii şi pe traseul parcurs de câinele de urmărire, în vederea identificării de
obiecte abandonate sau a persoanelor suspecte care locuiesc pe acest traseu.
În funcţie de complexitatea cazului (evenimentului), de problemele urmărite, se constituie echipe de
investigatori care vor acoperi o zonă mult mai întinsă iar volumul de informaţii obţinute este mult mai mare.
În aceste situaţii, discuţiile cu persoanele aflate la locul cercetării, care pot da informaţii, se va face începând
cu cele mai apropiate de persoană, eveniment, faptă – către exterior, mergându-se până la epuizarea tuturor posibilităţilor
de a mai obţine date sau informaţii cu valoare operativă.
Când este cazul, pot fi folosite fotografii ale persoanelor sau obiectelor ce urmează a fi identificate, eventual
sursele sunt instruite cu privire la caracteristicile de individualizare ale anumitor bunuri, obiecte sustrase ca urmare a unor
activităţi infracţionale.
18. Elementele situației operative
-teritoriul de competență – repr totalitatea caracteristicilor geografice ce pot influența favorabil sau
nefavorabil activitatea de poliție. Teritoriul de competență este o unitate administrativ teritorială și presupune cunoașterea
unor date referitoare la așezarea geografică, aspecte topografice, nr. și importanța obiectivelor economice, social-
culturale, locurile favorabile săvârșirii unor infracțiuni etc.
- populația – un element deosebit de important și dinamic al situației operative polițienești. Populația trebuie
cunoscută sub următoarele aspecte: nr. total al locuitorilor și dispunerea lor pe localități, ponderea ocupațiilor, structura
pe naționalități, etnii, sexe, religii, nr. persoanelor aflate temporar pe teritoriul de competență, obiceiurile și tradițiile cu
caracter local, nicelul de trai etc.
- starea infracțională și contravențională – domeniul de referință al întregii activități a unităților de poliție.
Reprezintă totalitatea infracțiunilor, contravențiilor și a altor fapte antisociale, săvârșite într-o anumită perioadă de timp.
Există o diferență între starea infracțională cunoscută și înregistrată oficial de poliție și cea reală. Cu cât diferența dintre
starea reală și starea cunoscută este mai ică, cu atât activitatea poliției e mai eficientă.
- evenimentele și acțiunile cu caracter politic-social, economic, cultural-educativ, sportiv, sau de altă
natură. Acestea determină aglomerări de oameni pe un spațiu relativ mic, o intensificare a circulației, concentrarea unor
bunuri și valori importante în perimetre restrânse, precum și alte împrejurări și condiții ce pot influența starea
infracțională: bâlciuri și târguri periodice, expoziții de amploare, campanii electorale, demonstrații etc.
- forțele și mijloacele proprii, forțele atrase în sprijin, precum și posibilitățile de cooperare și de primire
a sprijinului din partea altor organe, instituții, cetățeni etc. În afara forțelor și mijloacelor proprii, unitățile de poliție
se sprijină și pe personalul din sistemele de pază, aportul cetățenilor, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Poliția
Comunitară, formațiunile de pompieri, trupe MapN, Parchet, Justiție, IML etc.
19. Analiza situației operative
Se impune în următoarele situații:
- Cu ocazia organizării și reorganizării unor activități ale unității, având ca scop creșterea eficienței
activităților de prevenire și combatere a faptelor antisociale;
- Cu ocazia planificării muncii-analiza îndeplinirii sarcinilor planificate și analizele periodice ale
activității unității.
Având ca suport o analiză profundă a situației operative, planurile de muncă vor fi mult mai realiste.
Analiza situației operative e importantă în cunoașterea realității și luarea unor decizii pt:
- argumentarea necesității suplimentării cu forțe și mijloace proprii;
- argumentarea necesității unor modificări a legislației în vigoare;
- organizarea corectă a activității de prevenire și combatere a fenomenului infracțional pe direcții
prioritare.
Datele și informațiile necesare unei analize a situației operative se obțin de regulă din studierea statisticilor și
evidențelor poliției, statisticilor Parchetului și instanțelor de judecată, solicitarea unor rapoarte, sinteze sau concluzii de la
unii șefi de compartimente, studierea rapoartelor și sintezelor întocmite în urma executării unor razii, acțiuni, misiuni,
controale etc.
20. Specificul investigațiilor judiciare în cazul infr. contra vieții, integrității corporale și sănătății
Prin investigaţii şi cu ajutorul culegerii de informaţii trebuie să se obţină următoarele date despre victimă:
● cele privind antecedentele penale, medicale sau contravenţionale;
● datele care atestă ultima prezenţă în viaţă a victimei, cu toate circumstanţele ce o privesc;
● mişcarea în spaţiu şi timp a victimei anterior producerii evenimentului – stabilirea itinerariului parcurs şi a
interferenţelor ce au avut loc pe traseu;
● natura unor situaţii conflictuale recente sau mai vechi în care a fost implicată victima;
● cercul de relaţii apropiate sau mai îndepărtate ale victimei (de familie, de afaceri, extraconjugale);
● concepţia şi modul de viaţă al victimei, materializate în preocupări, atitudini, calităţi morale, caracter,
temperament, comportament în familie şi societate, trăsături caracteristice de personalitate, vicii evidente
sau ascunse, tabieturi şi obiceiuri, credinţe religioase, tendinţe şi dorinţe specifice şi – eventual –
nesatisfăcute la timp, agresivitate;
● medii, instituţii, grupări, asociaţii din care face parte sau pe care le frecventează, precum şi natura acestora;
● bunuri de valoare, colecţii pe care le-a posedat ori i-au dispărut, zvonuri existente cu privire la deţinerea
unor sume mari de bani sau bunuri importante;
● localităţile în care s-a deplasat, legăturile pe care le are în acele locuri şi natura acestora;
● relaţiile victimei cu anumite persoane suspecte bănuite de săvârşirea infracţiunii, ce au ameninţat-o anterior;
● persoane cărora victima li se confesa şi care ar putea relata eventualele conflicte, ameninţări;
● legăturile victimei, menţionate în diverse agende telefonice, telegrame, notiţe, albume, jurnale;
● comportamentul victimei la apariţia agresorului;
● indicii privind preocupările victimei în momentul atacului;
În ce priveste cercul de bănuiți, se urmărește:
– situaţia personală (stare civilă, sănătate, temperament, comportament, familie, profesie, antecedente
penale, contravenţionale, obiceiuri, vicii);
– anturaj (persoane mai apropiate, în care are multă încredere);
– situaţii conflictuale;
– interese particulare sau de altă natură;
– relaţii cu victima şi natura acestora;
– prezenţa la locul evenimentului, cât şi după producerea faptei;
– prezenţa acestuia în perioada anterioară comiterii faptei în locuri de cazare (hoteluri, moteluri,
campinguri etc.);
– dacă are obiecte de îmbrăcăminte de tipul celor semnalate de martori ori încălţăminte cu caracteristici
ce puteau avea urmele descoperite şi ridicate de la faţa locului;
– dacă fumează ţigări de tipul celor găsite cu ocazia CFL ;
– dacă deţine sau a posedat agenţi vulneranţi de tipul celor indicaţi de examinarea medico-legală ori
bunuri din cele dispărute de la victimă;
– dacă la locul său de muncă se găsesc obiecte sau materiale de genul celor utilizate la comiterea
infracţiunii;
– dacă şi-a confecţionat, procurat din comerţ sau din alte surse astfel de obiecte sau materiale, substanţe
toxice etc.;
– dacă a desfăşurat diferite activităţi care, în contextul cazului în cercetare pot fi apreciate ca acte
pregătitoare pentru săvârşirea faptei.
21. Specificul activităţilor de efectuare a investigaţiilor şi de culegere a informaţiilor pentru descoperirea
autorilor în cazul infracţiunilor de lovire şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii
Examinarea criminalistică a locului faptei şi a persoanei vătămate se execută după aceleaşi reguli ca la
cercetarea la faţa locului în cazul omorului.
Constatarea medico-legală se constituie într-o activitate urgentă, în raport de concluziile specialiştilor
stabilindu-se încadrarea juridică a faptei.
Constatarea medico-legală are sarcina de a lămuri:
– existenţa sau inexistenţa leziunilor pe corpul victimei ori al făptuitorului;
– natura vătămărilor corporale constatate;
– mecanismul de producere a leziunilor, obiectele sau acţiunea care a produs vătămarea, numărul
loviturilor aplicate, direcţia aplicării acestora;
– vechimea leziunilor constatate, în raport de care se va putea aprecia concordanţa între data săvârşirii
faptei şi declaraţiile victimei, putându-se demasca eventualele înscenări ale acestora;
– numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare;
– alte date necesare stabilirii împrejurărilor săvârşirii faptei – ca existenţa unor leziuni specifice reacţiilor
de autoapărare, sinucidere etc.
Constatarea medico-legală poate face aprecieri şi asupra stării psihice a persoanei examinate.
În raport de concluziile la care s-a ajuns privind modul de operare şi mobilul faptei, precum şi ipotezele
formulate, se determină categoriile de persoane din care vor fi nominalizate acelea care se includ în cercul de bănuiţi.
Această activitate trebuie să se bazeze pe criterii specifice, scoase în evidenţă de practică şi aplicate în raport de
particularităţile fiecărui caz, după cum urmează:
– concluziile constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor criminalistice formulate pe baza examinării
urmelor şi a mijloacelor materiale de probă ridicate din câmpul infracţiunii, care pot indica sexul autorului, semnalmente,
grupa sanguină, tipul – secretor sau nesecretor – caracteristici ale mersului, profesia, obiceiuri, identitatea etc.;
– indiciile oferite de folosirea câinelui de urmărire – traseul autorului la venirea sau retragerea de la locul
faptei, obiecte abandonate, posibilitatea identificării unor martori etc.;
– concluziile medico-legale rezultate din examinarea victimei – poziţia agresorului faţă de victimă,
numărul şi intensitatea loviturilor, caracteristicile agenţilor vulneranţi folosiţi;
– unele date semnificative din ambianţa locului faptei, din care ar putea rezulta cunoaşterea victimei de
către autor anterior agresiunii, relaţiile victimei cu autorul, caracterul premeditat sau spontan al evenimentului;
– datele şi informaţiile privind elemente cunoscute ca având comportament agresiv văzute în apropierea
locului faptei sau care nu-şi pot justifica timpul din perioada critică;
– persoanele cu comportament schimbat sau suspect după săvârşirea faptei;
– persoanele care corespund semnalmentelor stabilite în urma activităţilor desfăşurate sau indicate de
victimă ori martori;
– persoanele care au părăsit nejustificat localitatea după eveniment;
– persoanele despre care există date că fac cheltuieli nejustificate sau au fost semnalate că posedă, au
posedat ori valorifică bunuri ori valori din cele sustrase, precum şi instrumente din categoria celor folosite la săvârşirea
faptei;
– repetabilitatea unor aspecte ale modului de operare la mai multe cazuri din evidenţă în care există
persoane bănuite.
La determinarea cercului de bănuiţi, în fiecare caz este important să se analizeze temeinic toate datele care
motivează includerea lor în rândul suspecţilor, pentru a nu introduce în verificări persoane străine de cauză, ceea ce ar
duce şi la irosirea timpului cu activităţi inutile.
Despre victimă, prin investigaţii şi cu ajutorul reţelei informative, trebuie să se obţină date privind:
– antecedente penale, contravenţionale sau medicale;
– prezenţa şi activitatea victimei până la săvârşirea infracţiunii;
– mişcarea sa în timp şi spaţiu, anterior producerii evenimentului, stabilirea itinerariului parcurs şi
interferenţelor ce au avut loc pe acest traseu;
– cercul de relaţii, apropiate sau îndepărtate, ale victimei – familie, serviciu, distracţii, afaceri, relaţii
extraconjugale;
– conflictele recente sau mai vechi ale victimei, determinate de neînţelegeri familiale, de natură
patrimonială, gelozie ori răzbunări, incidentale etc.;
– concepţia şi modul de viaţă ale victimei, materializate în preocupări, atitudini, caracter, temperament,
comportare în familie şi societate, vicii evidente sau ascunse, obiceiuri, credinţe religioase, manifestarea unor afecţiuni
psihice etc.;
– localităţile în care se deplasa, legăturile şi natura acestora;
– bunurile de valoare, colecţiile pe care le-a posedat ori i-au dispărut, zvonuri colportate cu privire la
deţinerea unor sume de bani sau bunuri importante;
– persoanele cărora victima li se confesa şi ar putea relata despre eventualele conflicte, ameninţări etc.
În strânsă legătură cu problematica victimei şi la fel de valoroase pentru soluţionarea cazurilor sunt datele şi
informaţiile privind persoanele din cercul de bănuiţi. În general, acestea trebuie să se refere la:
– situaţia personală – stare civilă, sănătate, temperament, familie, profesie, antecedente penale, obiceiuri,
vicii etc.;
– anturajul, persoane mai apropiate, în care are multă încredere;
– situaţiile conflictuale;
– interesele particulare sau de altă natură;
– relaţiile cu victima şi natura acestora;
– prezenţa acestora la locul evenimentului şi în perioada de timp probabilă săvârşirii faptei;
– comportamentul schimbat sau suspect după data evenimentului;
– obiecte de îmbrăcăminte de tipul celor semnalate de martori, ori încălţăminte cu caracteristici ce puteau
crea urmele descoperite şi ridicate de la faţa locului;
– ţigările pe care le fumează, dacă sunt de tipul celor găsite cu ocazia cercetării la faţa locului, eventual
procurarea în secret, pentru analiza în laborator, a unor resturi de ţigări fumate de acesta;
– dacă deţine sau a posedat agenţi vulneranţi de tipul celor indicaţi de examinarea medico-legală ca fiind
folosiţi la agresiune ori bunuri din cele dispărute de la victimă;
– dacă la locul său de muncă (dacă lucrează) se găsesc obiecte sau materiale de genul celor utilizate la
săvârşirea faptei;
– dacă şi-a confecţionat, procurat din comerţ sau din alte surse astfel de obiecte sau materiale, substanţe
toxice etc.;
– activităţile desfăşurate care, în contextul cazului în cercetare, pot fi acceptate ca acte pregătitoare pentru
săvârşirea faptei;
– dacă după comiterea faptei a apărut cu leziuni, vestimentaţie ruptă sau pătată de sânge ori alte substanţe,
dacă a spălat sau dus la spălătorie astfel de obiecte.
22. Specificul investigațiilor judiciare în cazul infracțiunilor de viol
Principalele metode folosite de infractori la comiterea infracţiunilor la viaţa sexuală şi în special a violurilor:
 invitarea victimelor la activităţi distractive;
 invitarea victimelor la plimbare (mai ales cu autoturisme), de regulă în locuri izolate;
 urmărirea şi acostarea victimelor pe traseele pe care acestea se deplasează;
 pătrunderea cu forţa în locuinţa victimelor, mai ales a celor cu handicap sau care locuiesc singure;
 împrietenire cu victimele, profitând de minoritatea, naivitatea şi încrederea acestora;
 acostarea victimelor în lifturi;
 ademenirea victimelor prin intermediul Internet-ului;
 atribuirea de calităţi oficiale, de regulă poliţist, când infractorii „legitimează” şi simulează conducerea la sediul
unei unităţi de poliţie, deplasându-se prin locuri dosnice, unde agresează şi violează victimele.
Principalele locuri favorabile comiterii violurilor
Din practica judiciară rezultă că elementele infractoare frecventează anumite locuri care sunt favorabile acostării
de persoane şi comiterii violurilor, cum sunt: parcurile, zonele împădurite sau locurile de agrement izolate, şantierele,
casele părăsite, locuinţele victimelor, locuinţele autorilor ori ale altor terţi.
Pe lângă aceste locuri, trebuie să rămână în atenţie şi alte locuri, cum ar fi: terenurile virane, drumurile publice,
şoselele de centură ale oraşelor, zonele din imediata apropiere a discotecilor sau locurilor de agrement unde se
organizează activităţi distractive pentru tineri etc.
Din practica judiciară rezultă că cel mai frecvent, violurile sunt săvârşite de următoarele categorii de persoane:
 cu antecedente penale, mai ales cele care au fost condamnate pentru infracţiuni privitoare la viaţa sexuală,
tâlhărie, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice etc.;
 fără ocupaţie, violente, stăpânite de vicii;
 cu concepţii retrograde despre viaţă, rolul şi menirea femeii în societate;
 minori şi tineri cu educaţie şi instruire deficitare, cu comportament deviant şi violent;
 care îndeplinesc sarcini legate de instruire şi educaţie, având o slabă conştiinţă civică;
 elemente din rândul personalului muncitor al unor şantiere, care lucrează în puncte de lucru izolate;
 bolnavi psihic pe fond sexual care, de cele mai multe ori acţionează cu o violenţă deosebită, schingiuind
victimele, provocându-le vătămări corporale grave iar în unele cazuri moartea.
Identificarea autorilor şi a elementelor predispuse la comiterea infracţiunilor de viol se realizează prin exploatarea
datelor rezultate din:
 evidenţele poliţiei;
 comunicările unităţilor de penitenciare şi ale altor instituţii abilitate ale statului;
 plângerile victimelor şi sesizările unor persoane;
 informaţiile şi datele furnizate de alte structuri din cadrul M A I;
 informaţiile furnizate de reţeaua informativă sau de sursele ocazionale;
 cercetarea infractorilor depistaţi;
 întreprinderea de verificări, investigaţii, supravegheri operative, pânde, interceptarea convorbirilor telefonice şi
corespondenţei cu respectarea prevederilor legale etc.
Activitatea de cercetare şi probare a infracţiunii de viol
Activitatea de cercetare are ca scop dovedirea vinovăţiei infractorilor prin transformarea informaţiilor şi datelor
obţinute în acte procedurale.
Imediat după primirea plângerii victimei sau sesizării faptei de o altă persoană, se vor executa activităţile ce se
impun.
Cercetarea la faţa locului se va efectua cu responsabilitate şi profesionalism, în vederea descoperirii tuturor
categoriilor de urme.
Pentru a nu se pierde urmele infracţiunii, se impune ca această activitate să fie efectuată imediat după sesizarea
cazului şi, dacă este posibil, cu participarea victimei.
Audierea victimei se va face acordându-se o atenţie deosebită descrierii semnalmentelor autorilor, datelor cu
privire la martori sau alte mijloace de probă.
Examinarea medico-legală a victimei şi autorului trebuie să se efectueze cât mai operativ, înainte de a apărea
anumite modificări anatomice ale ţesutului epitelial, pentru a se constata urmele de violenţă de pe corp aşa cum au fost
produse, pentru a se face dovada constrângerii fizice la întreţinerea actului sexual.
Efectuarea de investigaţii şi verificări constituie principalele metode folosite de poliţişti în activitatea imediată
de identificare a autorilor.
În efectuarea investigaţiilor şi verificărilor se au în vedere şi alte date obţinute de la martori sau din alte surse,
modul în care a fost acostată victima, marca, tipul şi numărul de înmatriculare ale autoturismului pe care l-a folosit
infractorul (când este cazul) ori adresa locuinţei unde a fost săvârşit violul.
În soluţionarea unor violuri, mai ales a celor săvârşite repetat în anumite locuri, pentru prinderea autorilor se
impune efectuarea de supravegheri operative, avându-se în vedere şi persoanele aflate în atenţie. Concomitent, se va
proceda la instruirea informatorilor, pe baza datelor obţinute de la victimă, din cercetarea la faţa locului, din investigaţii şi
verificări.
În situaţia în care infractorii au fost identificaţi sau li s-au stabilit semnalmentele, se vor executa acţiuni şi razii
în locurile frecventate de astfel de persoane, care au ca rezultat depistarea şi apoi cercetarea acestora.
Elaborarea ipotezelor şi formarea cercului de bănuiţi în cauzele în care, după efectuarea primelor activităţi nu
au fost identificaţi autorii, constituie un moment important de analiză şi de orientare a măsurilor informativ-operative ce
urmează a fi întreprinse.
Specificul activităţii de cercetare în cazurile de viol săvârşite asupra unor minore şi femei în vârstă.
Datorită vârstei, asemenea victime au un discernământ diminuat şi acordă o atenţie scăzută faptelor ce li se
întâmplă, nereţinând sau reţinând numai în parte împrejurările în care acestea au avut loc, mai mult decât atât, mai ales în
cazurile în care au suferit vătămări corporale şi traume psihice, au puternice stări de inhibare şi serioase reţineri în
relatarea celor ce li s-au întâmplat.
Pentru desfăşurarea cu succes a cercetărilor şi – mai ales – a audierii victimelor, trebuie ca această operaţiune să
fie făcută de ofiţeri bine pregătiţi şi cu experienţă în cercetarea acestor fapte, ori de către femei poliţist, cu serioase
cunoştinţe psihologice.
Activităţile specifice care se întreprind cu ocazia cercetării cazurilor de viol săvârşite prin practicarea de
perversiuni sexuale.
În asemenea cazuri, mai ales în cele în care sunt victime minori, efectuarea constatării medico-legale este foarte
importantă şi necesară, atât pentru stabilirea faptei cât şi pentru determinarea responsabilităţii şi tipologiei sexuale a
infractorului.
La homosexuali, expertiza medico-legală va mai trebui să precizeze dacă este vorba de homosexualitate
congenitală (psihopatie homosexuală) sau de un act homosexual accidental (ocazional).
O atenţie deosebită trebuie acordată cercetării locurilor de comitere a faptelor, unde să fie căutate şi ridicate orice
urme posibile.
Se poate organiza şi prinderea în flagrant, pentru care se impune:
 cunoaşterea prealabilă a locului unde se vor comite perversiunile şi posibilităţile de pătrundere;
 stabilirea timpului de comitere;
 cunoaşterea numărului participanţilor şi a gradului lor de periculozitate;
 alegerea judicioasă a momentului realizării flagrantului;
 asigurarea prezenţei martorilor asistenţi;
 asigurarea prezenţei de lucrători criminalişti care să filmeze sau fotografieze, să releve, ridice şi conserve
urmele.
Totodată, la administrarea probatoriului, un rol important îl are audierea victimelor, făptuitorilor şi martorilor.
23. Specificul investigațiilor judiciare în cazul faptelor de pedofilie
În cazul în care ofiţerii de investigaţii criminale sunt sesizaţi despre comiterea unor astfel de fapte, ei au sarcina
de a acţiona pentru identificarea autorilor, probarea vinovăţiei şi prinderea lor.
Prima activitate care se execută este verificarea plângerii, urmărindu-se dacă ea îndeplineşte condiţiile legale,
dacă este făcută de persoana îndreptăţită, în termenul prevăzut de lege şi dacă este adresată organului competent.
În ascultarea copilului abuzat sexual trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte:
 istoricul faptei, aşa cum este prezentat de victimă, trebuie privit cu atenţie;
 să se aibă în vedere stările de şoc consecutive sau uneori tendinţele obişnuite de mitomanie
sau sugestibilitate specifice minorului;
 vârsta şi gradul de dezvoltare psiho-intelectuală ale copilului, de acestea depinzând
posibilităţile şi capacitatea de percepere şi înţelegere a faptei a cărei victimă a fost.
Ascultarea minorilor care nu au împlinit 14 ani se face în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a
persoanei căreia i-au fost încredinţaţi spre creştere şi educare.
Se va acorda atenţie relatării părinţilor dacă aceştia sunt divorţaţi sau în curs de divorţ.
Ascultarea părţii vătămate trebuie să ducă la lămurirea următoarelor probleme:
– numărul participanţilor;
– cine sunt făptuitorii sau elemente necesare identificării lor;
– modul cum i-a cunoscut;
– condiţiile în care s-a săvârşit fapta;
– modul în care a reacţionat victima;
– dacă mai există alte persoane care au cunoştinţă despre diverse aspecte privind comiterea faptei.
Se va proceda la prezentarea albumelor cu fotografiile celor ce sunt cunoscuţi cu antecedente penale în sfera
vieţii sexuale.
O altă activitate este cercetarea la faţa locului – spre exemplu, în caz de viol. Se va efectua cu responsabilitate
şi profesionalism în vederea descoperirii tuturor categoriilor de urme.
Activitatea de cercetare are ca scop dovedirea vinovăţiei infractorilor prin transformarea informaţiilor şi datelor
obţinute în acte procedurale. Strângerea probelor şi încheierea actelor corespunzătoare se realizează după procedurile şi
regulile obişnuite.
Examinarea medico-legală a copilului abuzat sexual este foarte importantă. Leziunile traumatice au aceleaşi
particularităţi cu ale adultului, dar ele pot fi de maximă gravitate, având în vedere rezistenţa redusă a copilului.
Se va avea în vedere diferenţierea leziunilor caracteristice sindromului copilului bătut faţă de cele caracteristice
pedofiliei, criteriul esenţial fiind localizarea acestora din urmă. Leziunile organelor genitale la copii sunt cu atât mai mari
cu cât disproporţia dintre organele genitale ale agresorului şi cele ale victimei este mai mare. Pot fi observate în astfel de
cazuri rupturi perineale, vaginale sau anale, uneori cu hemoragii importante.
De cele mai multe ori este necesară şi investigarea bolilor venerice. La toate infracţiunile circumscrise
pedofiliei se iau în considerare şi urmările în plan psihic asupra victimei.
După sesizarea faptei şi efectuarea primelor verificări care să confirme comiterea faptei, se va proceda la
raportarea evenimentului şi darea în urmărire a autorului, dacă s-au stabilit semnalmentele acestuia, fie şi cu ajutorul
victimei, fie al martorilor oculari.
Investigaţiile şi verificările constituie principalele metode folosite de poliţişti în activitatea de identificare a
infractorilor. Dacă victima nu are posibilitatea furnizării unor date despre abuzator, se vor intensifica investigaţiile în
locurile frecventate de elemente predispuse la acest gen de fapte. Se vor avea în vedere şi modalităţile de racolare de care
se folosesc pedofilii: promisiunea unui câştig material, oferirea de spaţii de găzduire, oferirea de cadouri, ameninţări
fizice şi psihice.
O altă activitate ce se întreprinde este cercetarea infractorilor depistaţi în alte cauze. Atunci când nu sunt prinşi
cu operativitate, pedofilii continuă săvârşirea acestui gen de fapte. Astfel, trebuie să se urmărească în permanenţă prin
buletinele informative comiterea şi a altor fapte cu acelaşi mod de operare; când există coincidenţe se impune coroborarea
faptelor şi conexarea cauzelor pentru prinderea abuzatorului sexual.
Dat fiind faptul că actele de această natură sunt intime şi au loc fără asistenţă, ascultarea martorilor – eventual
a copiilor din grup – cu privire la semnalmentele autorului este o activitate dificil de realizat.
Elaborarea ipotezelor şi formarea cercului de bănuiţi în cauzele în care după efectuarea primelor activităţi nu
au fost identificaţi autorii constituie un moment important de analiză şi de orientare a măsurilor informativ-operative ce
urmează a fi întreprinse.
Ipotezele vor fi elaborate pe baza datelor cu valoare operativă obţinute iar cercul de bănuiţi va fi format din
persoane care fac parte din următoarele categorii:
 persoane cu antecedente penale în sfera vieţii sexuale sau persoane despre care se
cunoaşte că pun la cale săvârşirea unor astfel de fapte;
 persoane semnalate prin Interpol ca având activităţi pedofile în cadrul reţelelor de turism
sexual;
 persoane semnalate informativ sau apărute din investigaţii, că au fost prezente la faţa
locului anterior, în timpul sau ulterior săvârşirii faptei ori care au avut o atitudine suspectă
în timpul cercetării, manifestând un interes nejustificat faţă de mersul cercetărilor;
 persoane cu afecţiuni psihice pretabile să comită astfel de fapte;
 personalul medico-educativ în grija căruia a fost încredinţat minorul.
24. Specificul investigațiilor judiciare în cazul infracțiunilor de tâlhărie
În urma sesizării săvârşirii infracţiunii de tâlhărie şi primirea plângerilor şi denunţurilor se va efectua cercetarea
la faţa locului cu responsabilitate şi profesionalism în vederea descoperirii tuturor categoriilor de urme. Această activitate
se impune să fie efectuată imediat după săvârşirea cazului şi, dacă este posibil, cu participarea victimei, pentru a nu se
pierde urmele produse.
Alte activităţi:
 Audierea victimelor;
 Audierea martorilor;
 Audierea autorilor;
 Examinarea medico-legală a victimelor şi autorilor;
 Efectuarea unor constatări şi expertize tehnico-ştiinţifice;
 Prezentarea albumelor foto şi casetelor video cu tâlharii din evidenţele unităţilor de poliţie;
 Darea în urmărire a obiectelor, bunurilor şi valorilor sustrase, precum şi a infractorilor care au săvârşit
tâlhării;
 Efectuarea de investigaţii şi verificări.
În situaţia în care victimele şi martorii nu au avut posibilitatea să furnizeze date suficiente, investigaţiile şi
verificările vor fi efectuate în locurile şi mediile frecventate de elementele pretabile la săvârşirea de tâlhării.
În soluţionarea unor tâlhării, mai ales a celor săvârşite repetat în anumite locuri sau zone, pentru prinderea
autorilor se impune efectuarea de supravegheri operative, avându-se în vedere şi persoanele aflate în atenţie.
De asemenea, în funcţie de situaţie se pot organiza şi executa pânde; efectuarea de percheziţii corporale şi
domiciliare; desfăşurarea unor controale, acţiuni şi razii; cercetarea tâlharilor depistaţi şi cercetaţi în alte cauze care să
se finalizeze cu prinderea în flagrant a autorilor.
Concomitent, vor fi utilizaţi şi informatorii din legătură, ce vor fi instruiţi, prezentându-li-se datele necesare, în
primul rând semnalmentele autorilor, în scopul culegerii şi furnizării de informaţii care să ducă la identificarea acestora.
Elaborarea ipotezelor şi formarea cercurilor de bănuiţi în cauzele de tâlhărie în care nu s-a reuşit identificarea
autorilor după executarea primelor activităţi constituie un moment important de analiză şi de orientare pentru stabilirea
măsurilor ce urmează a fi întreprinse.
Ipotezele vor fi elaborate pe baza datelor cu valoare operativă obţinute iar cercurile de bănuiţi vor fi formate din
persoane care fac parte din următoarele categorii:
 cu antecedente penale, cunoscute cu mod de operare similar sau infractori primari, mai ales din rândul
elementelor fără ocupaţie şi al tinerilor semnalaţi informativ că săvârşesc fapte de acest gen;
 care corespund semnalmentelor autorilor stabilite în cauză ori prezentate, chiar şi incert, de către victime
şi martori;
 indicate ca suspecţi de faptul că sunt „purtătorii unor reacţii specifice de apărare” (excoriaţii, haine rupte)
sau poartă obiecte ce puteau produce urmele relevate cu ocazia cercetării la faţa locului ori pe parcursul altor verificări
sau că manifestă un interes nejustificat faţă de mersul cercetărilor;
 semnalate informativ sau stabilite din investigaţii şi verificări au fost prezente în zona locului faptei
anterior, în timpul sau ulterior comiterii infracţiunii ori au avut o atitudine suspectă în timpul efectuării cercetării la faţa
locului sau pe parcursul întreprinderii altor activităţi;
 care au părăsit nejustificat domiciliul după eveniment sau care nu justifică timpul în perioada comiterii
faptei ori care îl justifică cu lux de amănunte, în mod nefiresc de exact;
 la domiciliul cărora a condus câinele de urmă, atunci când s-a folosit.
Persoanele incluse în cercurile de bănuiţi vor fi verificate prin întreprinderea activităţilor informativ-
operative ce se impun, cu prioritate a celor care asigură eficienţă maximă la identificarea autorilor şi probarea vinovăţiei
acestora.
25. Specificul investigațiilor judiciare în cazul infracțiunilor de furt
Cel mai frecvent, asemenea infracţiuni sunt săvârşite de următoarele categorii de persoane:
 cu antecedente penale, mai ales cele care au fost condamnate pentru furturi şi tâlhării;
 liberaţilor recent din penitenciare;
 cele despre care s-au obţinut date şi informaţii că săvârşesc sau pregătesc comiterea acestora;
 urmărite local sau general pentru sustragerea de la efectuarea urmăririi penale, arestării preventive ori
executării unor pedepse pentru comiterea de asemenea infracţiuni;
 semnalate de poliţiile altor state;
 fără ocupaţie, de regulă minori şi tineri care au un comportament deviant, precum şi din rândul rromilor etc.
Principala metodă cu ajutorul căreia se realizează identificarea şi supravegherea hoţilor şi a elementelor
predispuse să comită furturi, cunoaşterea mişcării şi activităţii lor, precum şi a locurilor frecventate, este munca
informativă.
Recrutarea informatorilor din reţeaua specializată pe linie de furturi se va realiza numai după o temeinică
verificare a candidaţilor asupra posibilităţilor intelectuale, aptitudinilor, puterii de pătrundere în mediile infractorilor,
precum şi asupra sincerităţii acestora, pentru a preveni deconspirarea, tendinţele de exagerare, fabulaţie ori dezinformare.
Pentru creşterea eficienţei activităţii informative se impune:
– recrutarea de noi surse cu posibilităţi de pătrundere în locurile şi mediile frecventate de persoanele
pretabile la comiterea de furturi, precum şi în anturajele acestora (se va avea în vedere şi recrutarea de surse inclusiv din
rândul lor);
– instruirea şi dirijarea permanentă şi calificată a informatorilor din legătură;
– luarea în atenţie şi supravegherea calificată a elementelor suspecte.
În atenţia formaţiunilor de investigaţii criminale pe această linie vor fi luate în mod obligatoriu elementele
care au suferit condamnări pentru furturi, cele incluse în cercurile de suspecţi din cauzele penale cu autori necunoscuţi şi
cele despre care s-au obţinut date că au comis ori pregătesc săvârşirea de asemenea fapte.
La luarea în atenţie pe linie de furturi se vor avea în vedere, în primul rând, tinerii şi minorii (cu vârsta între
14 şi 18 ani) cu comportament deviant, precum şi rromii, deoarece din analiza stării infracţionale rezultă că aceştia
reprezintă majoritatea dintre autorii infracţiunilor comise, din care cei mai mulţi sunt fără ocupaţie.
Imediat după primirea plângerii victimei sau sesizării faptei de o altă persoană, se vor executa activităţile ce
se impun, respectiv - cercetarea la faţa locului – se va efectua cu responsabilitate şi profesionalism, în vederea
descoperirii tuturor categoriilor de urme.
Atunci când situaţia impune şi permite, se va folosi câinele de urmă.
În soluţionarea unor furturi, mai ales a celor săvârşite repetat în anumite locuri sau zone, pentru prinderea
autorilor se impune efectuarea de supravegheri operative, avându-se în vedere şi persoanele aflate în atenţie.
De asemenea, în funcţie de situaţie, organiza şi executa pânde, care să se finalizeze cu prinderea în flagrant a
autorilor.
Concomitent, vor fi utilizaţi şi informatorii din legătură, ce vor fi instruiţi, prezentându-li-se datele necesare,
în primul rând semnalmentele autorilor, în scopul culegerii şi furnizării de informaţii care să ducă la identificarea
acestora.
Elaborarea ipotezelor şi formarea cercurilor de bănuiţi în cauzele de furturi în care nu s-a reuşit identificarea
autorilor după executarea primelor activităţi constituie un moment important de analiză şi de orientare pentru stabilirea
măsurilor ce urmează a fi întreprinse.
Ipotezele vor fi elaborate pe baza datelor cu valoare operativă obţinute iar cercurile de bănuiţi vor fi formate
din persoane care fac parte din următoarele categorii:
 cu antecedente penale, cunoscute cu mod de operare similar sau infractori primari, mai ales din rândul
elementelor fără ocupaţie şi al tinerilor semnalaţi informativ că săvârşesc fapte de acest gen;
 care corespund semnalmentelor autorilor stabilite în cauză ori prezentate, chiar şi incert, de către victime
şi martori;
 indicate ca suspecţi de faptul că poartă obiecte din cele furate sau care puteau produce urmele relevate cu
ocazia cercetării la faţa locului ori pe parcursul altor verificări sau că manifestă un interes nejustificat faţă de mersul
cercetărilor;
 semnalate informativ sau stabilite din investigaţii şi verificări că au fost prezente în zona locului faptei
anterior, în timpul sau ulterior comiterii infracţiunii ori au avut o atitudine suspectă în timpul efectuării cercetării la faţa
locului;
 care au părăsit nejustificat domiciliul după eveniment sau care nu justifică timpul în perioada comiterii
faptei ori care îl justifică cu lux de amănunte, în mod nefiresc de exact;
 la domiciliul cărora a condus câinele de urmă, atunci când s-a folosit.
Persoanele incluse în cercurile de bănuiţi vor fi verificate prin întreprinderea activităţilor informativ-
operative ce se impun, cu prioritate a celor care asigură eficienţa maximă la identificarea autorilor şi probarea vinovăţiei
acestora.
26. Specificul investigațiilor judiciare în cazul infracțiunilor care aduc atingere patrimoniului cultural-
național
Cunoaşterea persoanelor predispuse la săvârşirea infracţiunilor din acest domeniu reprezintă o prioritate în
activitatea de prevenire şi este esenţială pentru elaborarea ipotezelor, stabilirea cercului de suspecţi, respectiv dispunerea
măsurilor concrete care să conducă la identificarea operativă a autorilor faptelor penale şi recuperarea bunurilor care au
făcut obiectul infracţiunilor.
În acest sens, vor fi avute în atenţie următoarele categorii de persoane:
 cele care au în preocupări comercializarea legală (prin societăţi comerciale specializate în acest sens)
sau ilegală (comercianţi ambulanţi) a bunurilor culturale mobile;
 persoanele despre care există date sau informaţii că manifestă interes în achiziţionarea de bunuri
culturale mobile în vederea scoaterii din ţară sau în colecţionarea acestora în diferite scopuri;
 funcţionari din cadrul direcţiilor judeţene pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural-naţional, respectiv
a municipiului Bucureşti, în special cei cu atribuţii pe linia eliberării certificatelor de export pentru
bunuri culturale mobile;
 cele care gestionează bunuri culturale mobile ce fac parte din patrimoniul cultural-naţional sau sunt
susceptibile a face parte din această categorie;
 muzeografi, conservatori, supraveghetori şi alte persoane care au atribuţii de pază şi control acces în
cadrul muzeelor, caselor memoriale, altor locuri de expunere şi depozitare ale bunurilor care fac parte
din patrimoniul cultural-naţional;
 reprezentanţii societăţilor de construcţii autorizate să restaureze monumente istorice;
 arheologi despre care sunt date că nu predau muzeelor obiectele pe care le descoperă în timpul
cercetărilor arheologice.
Având în vedere specificul în pregătirea, comiterea şi valorificarea bunurilor, cât şi pentru identificarea şi
cercetarea infractorilor acestui gen de fapte penale, cu ocazia cercetării locului faptei se vor respecta următoarele reguli:
- se impune ca la toate cazurile în care se reclamă furturi de bunuri culturale mobile, la cercetarea la faţa locului
să participe obligatoriu ofiţerul de linie din cadrul serviciului de investigaţii criminale (de la judeţ sau municipiul
Bucureşti);
- de asemenea, ori de câte ori se reclamă un furt de bunuri culturale mobile, se impune folosirea experţilor şi a
specialiştilor din cadrul direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural-naţional;
- cercetarea la faţa locului se va efectua cu responsabilitate şi profesionalism, în vederea descoperirii tuturor
categoriilor de urme
- se va insista pe obţinerea de fotografii sau casete video, realizate cu diverse ocazii, care să conţină imagini ale
bunurilor culturale mobile sustrase;
- cercetarea la faţa locului va fi efectuată imediat după sesizarea cazului şi cu participarea obligatorie a victimei
şi se va urmări stabilirea:
– locului şi timpului comiterii;
– metodelor, mijloacelor şi modurilor de operare prin care au acţionat infractorii;
– bunurilor şi valorilor sustrase, cu descrierea amănunţită a acestora;
– martorilor oculari şi identităţii acestora;
– cauzelor şi condiţiilor care au favorizat comiterea infracţiunii;
– când situaţia impune, se va folosi câinele de urmă;
– cercetarea la faţa locului se finalizează cu efectuarea de investigaţii atât în zona comiterii infracţiunii cât şi
pe traseul indicat de victime, martori oculari ori parcurs de câinele de urmărire iar rezultatul acestora va fi consemnat într-
un proces-verbal;
În situaţia în care victimele şi martorii nu au avut posibilitatea să furnizeze date suficiente, investigaţiile şi
verificările vor fi efectuate în locurile şi mediile frecventate de elementele pretabile la săvârşirea de furturi.
În funcţie de situaţie, se pot organiza şi executa pânde, care să se finalizeze cu prinderea în flagrant a autorilor.
Concomitent, vor fi utilizaţi şi informatorii din legătură, ce vor fi instruiţi, prezentându-li-se datele necesare, în primul
rând semnalmentele autorilor, natura şi caracteristicile bunurilor furate, în scopul culegerii şi furnizării de informaţii care
să ducă la identificarea acestora şi recuperarea bunurilor culturale care au făcut obiectul infracţiunii.
Se vor efectua percheziţii corporale şi domiciliare, acţiuni, controale şi razii.
La elaborarea ipotezelor, formarea şi verificarea cercurilor de bănuiţi în cazurile de furturi rămase cu autori
necunoscuţi trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
– se va realiza analiza activităţilor desfăşurate pentru stabilirea priorităţilor şi măsurilor ce urmează a fi întreprinse;
– ipotezele vor fi elaborate pe baza datelor cu valoare operativă obţinute și se vor forma cercurile de suspecţi;
– dispunerea de constatări tehnico-ştiinţifice în vederea stabilirii tehnicii de lucru, naturii şi vechimii vopselei, a
pânzei sau a ramei, semnăturii autorului, datării;
– audierea victimelor şi a martorilor;
– audierea autorilor;
– efectuarea de percheziţii domiciliare;
– stabilirea prejudiciului cu ajutorul unui expert din cadrul direcţiilor judeţene pentru cultură, culte şi patrimoniu
cultural-naţional, respectiv a municipiului Bucureşti;
– efectuarea de recunoaşteri din grup ori confruntări, atunci când situaţia impune.
Urmărirea bunurilor culturale sustrase sau dispărute se declanşează în conformitate cu prevederile instrucţiunilor
MAI în vigoare şi metodologiei de lucru pe linia protejării patrimoniului cultural-naţional, cu respectarea termenelor şi a
procedurilor stabilite.
Descrierea bunurilor furate este necesar a se face cât mai amănunţit, cu precizarea tuturor elementelor de
identificare, precum şi a caracteristicilor particulare iar în cazul în care partea vătămată nu poate face pe moment o
descriere amănunţită, datorită tulburărilor inerente pricinuite de descoperirea furtului, obligatoriu se va reveni ulterior
pentru precizări suplimentare, acestea fiind comunicate de urmare tuturor structurilor de poliţie în vederea urmăririi
bunurilor.
27. Specificul investigațiilor judiciare în cazul infracțiunilor de înșelăciune
În perioada ultimilor ani, modurile de operare cele mai uzitate de escroci au fost următoarele:
 substituirea unor calităţi oficiale;
 promisiunea procurării unor bunuri;
 intermedierea vânzării-cumpărării de imobile şi terenuri cu acte false;
 obţinerea de mărfuri a căror plată se face cu CEC-uri fără acoperire;
 operarea prin sistemul „şmen” cu ocazia efectuării de schimb valutar ilegal;
 promisiunea obţinerii de contracte de muncă în ţară sau străinătate;
 promisiunea obţinerii de vize turistice;
 practicarea de jocuri de întrajutorare şi de noroc;
 vânzarea de lozuri în plic false, prezentate drept câştigătoare;
 vânzarea de bijuterii din metale comune ca fiind din metale preţioase;
 promisiunea de încheiere a căsătoriei;
 ghicitul în schimbul unor sume de bani sau al bijuteriilor;
 ocuparea de posturi sau funcţii superioare, prin folosirea de acte de studii sau de vechime în muncă
falsificate;
 vânzarea şi înmatricularea de autoturisme străine cu acte de provenienţă false;
 dobândirea unor imobile cu ajutorul unor hotărâri judecătoreşti false;
 încheierea unor contracte de asigurare false;
 plata unor contracte de asigurare în baza unor acte false.
Autorii infracţiunilor de înşelăciune, denumiţi şi escroci sunt cotaţi ca infractori intelectuali.
La majoritatea formelor de înşelăciune, aceştia acţionează în mod preponderent pe cale verbală, prin convingerea
persoanelor vizate. Sunt infractori inteligenţi, cunoscând bine psihologia oamenilor şi având o pregătire de cultură
generală
Activitatea informativă constituie metoda cea mai eficientă, cu ajutorul căreia se realizează identificarea şi
supravegherea elementelor suspecte şi a celor predispuse să comită asemenea fapte, cunoaşterea mişcării şi activităţii lor,
precum şi a locurilor frecventate, în scopul aprecierii momentului oportun pentru prinderea lor în flagrant.
Pentru ca această activitate să fie eficientă, se impune întreprinderea următoarelor măsuri:
 completarea reţelei informative prin recrutarea de noi surse, cu posibilităţi de pătrundere în locurile şi mediile
frecventate de autori, precum şi în anturajele acestora (a se avea în vedere recrutarea de surse inclusiv din rândul lor);
 instruirea şi dirijarea, în mod permanent şi calificat, a surselor de informare;
 luarea în atenţie şi lucrarea calificată a suspecţilor escroci;
 efectuarea de investigaţii, punerea în filaj a zonelor şi mediilor cu potenţial criminogen, precum şi exploatarea
datelor furnizate de alte unităţi şi formaţiuni de poliţie, Serviciul Român de Informaţii, UM 0962 şi altele;
 executarea de razii, acţiuni şi controale poliţieneşti.
În desfăşurarea activităţii de descoperire a infracţiunilor de înşelăciune trebuie avut în vedere că elementele care le
săvârşesc provin din rândul următoarelor categorii de persoane:
– infractorilor identificaţi că au comis astfel de fapte şi a celor care sunt cercetaţi în stare de libertate;
– indivizilor care au suferit condamnări pentru săvârşirea de înşelăciuni;
– angajaţilor, permanent sau temporar, pentru prestarea de servicii la hoteluri, staţiuni balneoclimaterice, case de
schimb valutar, case de amanet, instituţii bancare, CEC-uri, agenţii imobiliare, birouri notariale, administraţii financiare,
agenţii loto, tipografii, companii de asigurări, arhive, firme de turism, judecătorii, vamă, care îşi doresc obţinerea unor
câştiguri suplimentare şi sunt certate cu legea sau care dau dovadă de neglijenţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;
– anturajul celor mai sus-menţionaţi;
– elementelor dubioase, care deşi nu muncesc duc un mod de viaţă parazitar şi reuşesc să-şi asigure o existenţă mai
mult decât îndestulătoare.
Activitatea de cercetare are ca scop dovedirea vinovăţiei infractorilor prin transformarea informaţiilor şi datelor
obţinute în acte procedurale. Strângerea probelor şi încheierea actelor corespunzătoare se realizează după procedurile şi
regulile obişnuite. Există însă şi anumite particularităţi, rezultate din dificultatea probării, mai ales în cazurile în care
victimele sunt cetăţeni străini, autorii folosind identităţi false şi calităţi mincinoase sau folosind ca „înaintaşi” indivizi în
necunoştinţă de cauză, care lucrează dirijaţi doar prin indicaţiile telefonice ale escrocului.
În cadrul acestei activităţi se vor executa următoarele:
a) Cercetarea criminalistică a locului faptei, a înscrisurilor, valorilor, obiectelor folosite sau atinse de autori.
Aceasta este o activitate obligatorie şi are un caracter imediat, orice întârziere având ca rezultat pierderea sau distrugerea
posibilelor mijloace de probă;
b) Audierea victimelor se va face acordându-se atenţie deosebită descrierii semnalmentelor autorilor şi a modului
de operare folosit de aceştia, în vederea identificării lor;
c) Ascultarea de martori.
d) Prezentarea albumelor foto şi casetelor video cu escrocii ce au acelaşi mod de operare, în caz negativ
efectuându-se portretele robot şi vorbite ale autorilor;
e) Solicitarea în mod obligatoriu la unităţile emitente (notariate, Banca Naţională, Imprimeria Naţională, Registrul
Comerţului, unităţi de poliţie, primării, judecătorii, Arhivele Naţionale, Administraţia Financiară, Oficiul de Cadastru-
geodezie, Autoritatea Naţională a Vămilor, Registrul Auto Român etc.), a certificării autenticităţii actelor găsite asupra
autorilor şi dacă ar proveni de la acestea, a actelor depuse pentru obţinerea lor;
f) Audierea autorilor.
g) Efectuarea de constatări directe.
h) Efectuarea de percheziţii domiciliare şi corporale.
i) Efectuarea de expertize criminalistice.
j) Elaborarea ipotezelor şi formarea cercului de bănuiţi în cazurile de înşelăciuni comise de autori necunoscuţi.
În derularea activităţilor infracţionale, escrocul intră în contact nemijlocit cu victimele. Astfel, din datele relatate de
victimă rezultă date cu valoare operativă cum ar fi: timpul şi locul comiterii faptei, modul de operare al infractorului,
mobilul, suma de bani sau bunurile însuşite de escroc, semnalmente etc.
Ipotezele vor fi elaborate pe baza datelor cu valoare operativă obţinute iar cercurile de bănuiţi vor fi formate din
persoane care fac parte din următoarele categorii:
 care corespund semnalmentelor autorilor stabilite în cauză ori prezentate, chiar şi incert, de către victime şi
martori;
 cu antecedente penale, cunoscute cu mod de operare similar sau infractori primari, mai ales din rândul
elementelor fără ocupaţie şi al tinerilor semnalaţi informativ că săvârşesc fapte de acest gen;
 semnalate informativ sau stabilite din investigaţii şi verificări;
 care au părăsit nejustificat domiciliul după eveniment sau care nu justifică timpul în perioada comiterii faptei ori
care îl justifică cu lux de amănunte, în mod nefiresc de exact;
 care prezintă suspiciuni prin modul de viaţă, îndeletniciri, preocupări;
 care se stabilesc cu ocazia cercetării altor infractori, coroborate cu datele existente în cauză.
28. Specificul investigațiilor judiciare în cazul infracțiunilor de fals
Dintre infracţiunile de fals, falsul în înscrisuri este infracţiunea cel mai des întâlnită. Conform prevederilor art.288-
293 din Codul penal, falsul în înscrisuri poate fi de natură materială sau intelectuală.
Activitatea informativă constituie metoda cea mai eficientă, cu ajutorul căreia se realizează identificarea şi
supravegherea elementelor suspecte şi a celor predispuse să comită asemenea fapte, cunoaşterea mişcării şi activităţii lor,
precum şi a locurilor frecventate, în scopul aprecierii momentului oportun pentru prinderea lor în flagrant.
Pentru ca această activitate să fie eficientă, se impune întreprinderea următoarelor măsuri:
 completarea reţelei informative prin recrutarea de noi surse, cu posibilităţi de pătrundere în locurile şi mediile
frecventate de autori, precum şi în anturajele acestora;
 instruirea şi dirijarea, în mod permanent şi calificat, a surselor de informare;
 luarea în atenţie şi lucrarea calificată a suspecţilor falsificatori (prin mapa suspectului sau dosare de urmărire
informativă);
 efectuarea de investigaţii, punerea în filaj a zonelor şi mediilor cu potenţial criminogen, precum şi exploatarea
datelor furnizate de alte unităţi şi formaţiuni de poliţie, Serviciul Român de Informaţii, UM 0962 şi altele;
 executarea de razii, acţiuni şi controale poliţieneşti.
În desfăşurarea activităţii de descoperire a infracţiunilor de fals trebuie avut în vedere că elementele care le
săvârşesc provin din rândul următoarelor categorii de persoane:
– infractorilor identificaţi că au comis astfel de fapte şi a celor care sunt cercetaţi în stare de libertate;
– indivizilor care au suferit condamnări pentru săvârşirea de falsuri;
– angajaţilor, permanent sau temporar, pentru prestarea de servicii la case de schimb valutar, case de amanet,
instituţii bancare, CEC-uri, agenţii imobiliare, birouri notariale, administraţii financiare, agenţii loto, tipografii, companii
de asigurări, arhive, firme de turism, judecătorii, vamă etc., care îşi doresc obţinerea unor câştiguri suplimentare şi sunt
certate cu legea sau care dau dovadă de neglijenţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;
– anturajul celor mai sus-menţionaţi;
– elementelor dubioase, care deşi nu muncesc, duc un mod de viaţă parazitar şi reuşesc să-şi asigure o existenţă
mai mult decât îndestulătoare.
Strângerea probelor şi încheierea actelor corespunzătoare se realizează după procedurile şi regulile obişnuite. În
cadrul acestei activităţi se vor executa următoarele:
a) Cercetarea criminalistică a locului faptei, a înscrisurilor, valorilor, obiectelor folosite sau atinse de autori.
b) Audierea victimelor se va face acordându-se atenţie deosebită descrierii semnalmentelor autorilor şi a modului
de operare folosit de aceştia, în vederea identificării lor;
c) Ascultarea de martori.
d) Prezentarea albumelor foto şi casetelor video cu falsificatori ce au acelaşi mod de operare, în caz negativ
efectuându-se portretele robot ale autorilor;
e) Solicitarea în mod obligatoriu la unităţile emitente (notariate, Banca Naţională, Imprimeria Naţională, Registrul
Comerţului, unităţi de poliţie, primării, judecătorii, Arhivele Naţionale, Administraţia Financiară, Oficiul de Cadastru-
Geodezie, Autoritatea Naţională a Vămilor, Registrul Auto Român etc.), a certificării autenticităţii actelor găsite asupra
autorilor şi dacă ar proveni de la acestea, a actelor depuse pentru obţinerea lor;
f) Audierea autorilor.
g) Efectuarea de constatări directe.
h) Efectuarea de percheziţii domiciliare şi corporale.
i) Efectuarea de expertize criminalistice.
j) Efectuarea de investigaţii şi verificări – constituie principalele metode folosite de către poliţişti în activităţile
imediate de identificare a autorilor şi de recuperare a bunurilor care, în bună parte, vor fi orientate de datele obţinute cu
ocazia cercetării la faţa locului, audierii victimelor şi martorilor;
k) Executarea de supravegheri operative, pânde şi utilizarea surselor de informare;
l) Cercetarea infractorilor identificaţi în alte cauze;
m) Elaborarea ipotezelor, formarea şi verificarea cercurilor de bănuiţi în cazurile rămase cu autori necunoscuţi.
Ipotezele vor fi elaborate pe baza datelor cu valoare operativă obţinute iar cercurile de bănuiţi vor fi formate din
categoriile de persoane care fac obiectul acestei linii de muncă. Persoanele incluse în cercurile de suspecţi vor fi verificate
folosindu-se întreaga gamă a activităţilor informativ-operative şi de cercetare (investigaţii prin serviciul specializat, filaj,
interceptarea convorbirilor telefonice, studierea listing-ului apelurilor telefonice, comparări ale impresiunilor papilare,
obţinerea de probe de scris pentru alimentarea scriptotecii cu înscrisuri şi compararea cu cele din evidenţă, audieri şi
verificarea alibiului, testul poligraf, efectuarea de recunoaşteri din grup, confruntări), care asigură eficienţă maximă la
identificarea autorilor şi administrarea probatoriului.
29. Specificul investigațiilor judiciare în cazul infracțiunilor de prostituție și proxenetism
Prin frecvenţa mare a actelor sexuale practicate cu diferiţi parteneri necunoscuţi şi uneori în condiţii neigienice,
practicarea prostituţiei constituie o iminentă sursă de contaminare cu SIDA şi boli venerice, aducându-se astfel un
prejudiciu etic, moral şi medical. Pericolul social al infracţiunii de prostituţie se raportează ş i la faptul că această
infracţiune este legată şi de comiterea altor infracţiuni: consumul de droguri, traficul de valută falsă, tâlhării, furturi,
înşelăciuni etc.
Infracţiunea de prostituţie este indisolubil legată de cea de proxenetism (art.329 Cod penal) şi cea de trafic de
persoane (Legea nr.678/2001).
Activitatea informativă constituie calea cea mai eficientă, cu ajutorul căreia se realizează identificarea,
supravegherea elementelor care săvârşesc şi a celor predispuse să comită asemenea fapte, cunoaşterea mişcării şi
activităţii lor, precum şi a locurilor frecventate, în scopul aprecierii momentului oportun pentru prinderea lor în flagrant,
urmărindu-se:
– Completarea reţelei informative prin recrutarea de noi surse cu posibilităţi de pătrundere în locurile şi mediile
frecventate de prostituate şi proxeneţi, precum şi în anturajele acestora (a se avea în vedere recrutarea de surse inclusiv
din rândul lor);
– Instruirea şi dirijarea, în mod permanent şi calificat, a surselor de informare;
– Efectuarea de investigaţii, punerea în filaj şi exploatarea datelor furnizate de alte unităţi şi formaţiuni de poliţie,
Serviciul Român de Informaţii şi UM 0962 Bucureşti.
Investigaţiile se vor efectua, în principal, la domiciliul suspecţilor sau în locurile şi mediile unde se comit astfel de
fapte, urmărindu-se a se afla:
- situaţia familială a suspecţilor, dacă sunt încadraţi în muncă şi felul cum îşi asigură existenţa;
- persoanele din anturajul prostituatelor şi proxeneţilor care, ulterior, pot fi audiate şi folosite în cauză;
- persoanele care l-au vizitat sau căutat pe suspect (semnalmentele acestora, numere de înmatriculare
autoturisme, culoare, marcă etc.);
- modul de trai, efectuarea de cheltuieli mari, afişarea cu obiecte de îmbrăcăminte de lux, autoturisme scumpe,
aparatură electronică sofisticată cu valoare mare, organizarea de petreceri etc.);
- vecini, salariaţi sau alte persoane care cunosc pe suspecţi şi faptele comise de aceştia;
- alte date cu valoare operativă.
Filajul se realizează asupra suspecţilor şi, cel mai adesea, se efectuează numai supravegherea locului unde este
organizată practicarea prostituţiei care, în cele mai multe cazuri este fie locuinţa proxenetului, fie cea a unei prostituate.
Faptele de prostituţie se săvârşesc în general în mediul urban, deşi prostituatele sunt racolate adesea din mediul
rural, din zone cu potenţial economic scăzut, prin promisiunea unui nivel de trai mai bun şi câştiguri imediate iar ulterior,
unele dintre acestea sunt supuse unor tratamente inumane şi traficate de reţele de proxeneţi, atât în ţară cât şi în
străinătate.
În desfăşurarea activităţii de descoperire a infracţiunilor de prostituţie şi proxenetism trebuie avut în vedere că
persoanele ce săvârşesc infracţiuni de prostituţie sunt, în marea majoritate victime ale proxeneţilor şi provin, în general,
din rândul următoarelor categorii de persoane:
 minore fugite din centre de plasament ori cele scăpate de sub supravegherea părinţilor sau ocrotitorilor;
 minore sau tinere venite din mediul rural pentru calificare sau încadrare în muncă şi care, din diferite motive (de
obicei sociale sau familiale) au abandonat şcoala ori locurile de muncă;
 fete care au terminat cursurile unor şcoli (în marea majoritate a cazurilor doar cursurile gimnaziale), ce nu pot să-
şi găsească locuri de muncă;
 şomere, eleve şi chiar studente ce sunt atrase de mirajul luxului şi al vieţii uşoare;
 persoane angajate temporar, fără carte de muncă, pentru prestarea unor servicii la hoteluri, moteluri, campinguri,
staţiuni turistice, unităţi de alimentaţie publică;
 persoane ce lucrează la agenţii matrimoniale sau de impresariat, saloane de masaj, în localuri, baruri, discoteci,
sub acoperirea „dame de companie, dansatoare, stripteuse” etc.;
 persoane fără ocupaţie care duc un mod de viaţă parazitar, ce gravitează în jurul hotelurilor, motelurilor, locurilor
de cazare, parking-urilor de TIR-uri, benzinăriilor, şoselelor de centură, zonelor turistice etc.;
 persoane care au suferit condamnări pentru asemenea fapte.
Strângerea probelor şi încheierea actelor corespunzătoare se realizează după regulile obişnuite. Există însă şi
anumite particularităţi, rezultate din dificultatea probării prostituţiei, mai ales în cazurile în care bărbaţii cu care au
întreţinut raporturi sexuale sunt cetăţeni străini.
În cadrul acestei activităţi se vor executa următoarele:
- Ascultarea de martori.
Pentru dovedirea faptelor vor fi audiate:
 persoanele în prezenţa cărora s-a perfectat înţelegerea între prostituată şi partener sau între proxenet şi partener,
asupra raporturilor sexuale şi plăţii;
 alte femei în prezenţa cărora prostituata a avut raport sexual şi a realizat profitul material de la partener;
 personalul de servire al restaurantelor, barurilor de zi şi de noapte, discotecilor etc., ce poate da relaţii despre
frecvenţa prostituatelor în aceste locuri, bărbaţii acostaţi, consumaţiile făcute şi plătite de parteneri, banii ori obiectele
pretinse în cadrul înţelegerii şi – uneori – primite chiar înainte de a avea raporturi sexuale;
 personalul hotelurilor, motelurilor, campingurilor etc., ce poate furniza date despre venirea prostituatelor în
aceste locuri, camerele în care au avut loc raporturile sexuale, banii ori obiectele pretinse şi primite;
 vânzătorii magazinelor cu mărfuri, de regulă de provenienţă străină, ce pot indica femeile care au venit cu bărbaţi
pentru a le cumpăra diferite bunuri;
 soţi, părinţi, fraţi sau alte rude, în măsura în care sunt dispuşi să dea declaraţii, care au cunoştinţă despre
activitatea desfăşurată de prostituată ori proxenet;
 vecinii de la domiciliile prostituatelor şi proxeneţilor, ce pot furniza date despre persoanele care-i vizitează,
numerele de înmatriculare ale autoturismelor, culoare, marcă, organizarea de petreceri, cheltuielile ce le fac, obiectele de
îmbrăcăminte sau tehnice de provenienţă străină pe care le au etc.
-Audierea autorilor.
Făptuitorii vor fi audiaţi cu privire la infracţiunea comisă. În cazul negării faptei, se va proceda la prezentarea
probelor existente în cauză, efectuarea de confruntări şi recunoaşteri din grup.
-Efectuarea de constatări directe.
Acestea se execută în cazul prinderilor în flagrant şi cu ocazia depistării prostituatelor şi proxeneţilor în locurile pe
care le frecventează, chiar dacă nu au comis faptele respective.
-Efectuarea de percheziţii domiciliare.
-Obţinerea de caracterizări.
La solicitarea caracterizărilor de la locurile de muncă, în cazul celor care au serviciu, se vor avea în vedere:
 veniturile realizate, pentru a se putea dovedi că principalele mijloace de existenţă sunt obţinute prin practicarea
prostituţiei;
 absenţele de la locul de muncă;
 randamentul scăzut în muncă în cazul prezentării la serviciu, datorat nopţilor pierdute prin baruri, restaurante,
hoteluri ori în alte locuri.
-Procurarea de documente de la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă.
La probarea tentativei la infracţiunea de proxenetism, actele procedurale întocmite trebuie să dovedească
modalităţile prin care aceasta s-a produs, respectiv:
 scris, la îndemnul la prostituţie;
 sugerarea unor ameninţări sau începerea unor acte de violenţă în cazul constrângerii la practicarea prostituţiei;
 încercarea de procurare a unui spaţiu locativ în care să se practice prostituţia ori în încercarea de a-şi închiria
casa în acest scop iar executarea acţiunii a fost întreruptă din cauze independente de voinţa făptuitorului, în cazul
înlesnirii practicării prostituţiei;
 încercarea de a atrage „clienţi” pentru cineva care practică prostituţia sau prin înţelegerea cu o persoană din
această categorie ca, în schimbul unor avantaje materiale să-i acorde acesteia „asistenţă”, în cazul tragerii de foloase de pe
urma practicării prostituţiei de către o persoană;
 încercarea de a convinge o persoană să meargă într-un anumit loc unde se practică prostituţia, în cazul recrutării
unei persoane în acest scop;
 încercarea de a preda sau a transporta una sau mai multe persoane într-un anumit loc sau peste hotarele ţării, în
vederea practicării prostituţiei, în cazul traficului de persoane.
30. Specificul investigațiilor judiciare în cazul infracțiunilor de trafic de persoane
Urmărirea penală în cazul acestor infracțiuni se realizează de procurorii din cadrul DIICOT, care dispun efectuarea
actelor de cp prin lucrătorii de poliție judiciară special desemnați din MAI, cu avizul favorabil al procurorului general al
Parchetului dpl ÎCCJ. Competența de a judeca în primă instanță revine tribunalului.
IGPR, prin DGCCO realizează cercetarea penală a cazurilor de trafic de persoane.
Ca moduri de sesizare a organelor de up sunt plângerea (în general orală), denunțul și sesizarea din oficiu.
Se vor examina minuțios (cfl, percheziții) toate adresele și spațiile implicate în infracțiune: cele din faza de
recrutare, casele sigure, bordelurile, domiciliile suspecților etc. Se vor fixa minuțios toate aspectele din aceste spații și vor
fi căutate cu maximă seriozitate toate mijloacele materiale de probă (documente, înscrisuri, acte de identitate, bani în
numerar, cărți de credit, diferite obiecte, sisteme de telecomunicații etc.)
Ascultarea victimei traficului
- e informată asupra dreptului de a depune plângere împotriva pers. care le-au traficat, de a se constitui
parte vătămată și parte civilă în procesul penal;
- dacă e cazul, i se pune la dispoziție un interpret;
- va fi tratată ca victimă , nu va fi învinuită de săvârșirea altor infracțiuni (prostituție, trecere ilegală a
frontierei de stat etc.)
Cu privire la recrutarea și plecarea din țara de origine (în ipoteza unei fete răpite și traficate) principalele aspecte ce
trebuie lămurite de anchetator sunt:
- circumstanțele în care a avut loc răpirea;
- locurile în care a fost ținută victima în captivitate;
- împrejurările realizării contactului inițial între victimă și traficant;
- natura aranjamentului, a înțelegerii financiare;
- modalitatea prin care victima a fost scoasă ilegal din țară;
- descrierea cât mai completă a pers întâlnite de victimăși care au legătură cu traficul și exploatarea ei.
Cu privire la țările de destinație (primirea și exploatarea) anchetatorul a ține cont și de următoarele aspecte
suplimentare:
- data, ora și locul de intrare în țara de destinație, modul intrării, metoda utilizată;
- identitatea folosită de victimă;
- prima adresă la care a fost condusă victima, cine a condus-o etc;
- dacă victima a fost ținută ilegal în captivitate sau a fost atacat sexual, fizic sau psihologic în această
fază inițială;
- forma de prostituție în care a fost implicată și zonele frecventate;
- modul de supraveghere a victimei, dacă lucra cu alte “fete”;
- prețul cerut de victimă pentru serviciile prestate;
- dacă victima nu a știut ca va deveni prostituată care au fost mijloacele de constrângere.
31. Specificul investigațiilor judiciare în cazul infracțiunilor la regimul armelor și munițiilor
Principalele probleme ce trebuie clarificate sunt:
- activitatea ilicită desfășurată. Ea poate consta în deținerea, portul, confecționarea sau orice altă
operație privind circulația armelor de foc și munițiilor.
- armele și munițiile ce constituie obiectul activității ilicite și proeniența acestora. Modalitățile de
intrare în posesie a armelor sunt: furturile din depozite de armament amenajate defectuos, din
poligoane folosite pentru antrenarea personalului autorizat să folosească arme, contrabandă calificată
cu arme și muniții, confecționarea de arme artizanale.
- făptuitorii, calitatea și contribuția fiecăruia la desfășurarea activității ilicite. De regulă, infractorii
acestui gen de infracțiuni sunt foști condamnați pentru infracțiuni contra persoanei, braconieri,
dezertori sau evadați cu arme și muniții asupra lor, persoane implicate în diverse activități de trafic etc.
- existența concursului de infracțiuni. Infracțiunile la regimul armelor de foc și munițiilor se comit în
concurs cu alte infracțiuni: omoruri, tâlhării, șantaje, vătămare corporală, lipsire de libertate în mod
ilegal, trafic cu arme, droguri, materiale radioactie etc.
- cauzele, condițiile și împrejurările care au generat, înlesnit sau favorizat săvârșirea
infracțiunilor. Lămurirea acestei probleme e deosebit de importantă atât pentru extinderea cercetărilor
către împrejurările favorizatoare, cât și pentru luarea măsurilor de prevenire.
32. Specificul investigațiilor judiciare în cazul infracțiunilor de contrabandă
Cauze favorizatoare:
- efectuarea controlului vamal superficial și complicitatea unor funcționari din punctele vamale;
- acordarea unor licențe de import-export unor persoane care nu prezintă garanții;
- controlul sporadic și ineficient la agenții economici care efectuează activități de import-export.
Modalități de sesizare: plângere, denunț, sesizare din oficiu.
Se pot sesiza din oficiu atât organele CP ale pol judiciare cât și procurorii. Autoritatea vamală, Garda Financiară și
alte organe cu atribuții de control vor sesiza organele de UP.
Infracțiunea de contrabandă poate fi constatată în flagrant de autoritatea vamală, de organele de poliție, poliție de
frontieră sau organele de control ale Ministerului Finanțelor.
Prinderea în flagrant se realizează de regulă cu ocazia controalelor ante și postamale.
CFL se realizează numai atunci când trecerea peste frontieră a bunurilor sau mărfurilor s-a făcut prin alte locuri
decât cele stabilite pentru controlul vamal.
Când organul de UP s-a sesizat din oficiu, de regula se procedează la prinderea în flagrant a contrabandiștilor,
ocazie cu care se va realiza și cfl unde s-a consumat operațiunea. Se vor avea în vedere: mărfurile, produsele ce constituie
obiectul contrabandei; ambalaje, sigle, marcaje provenind de la bunurile traficate; obiecte folosite de contrabandiști; urme
papilare și biologice, microurme etc.
Efectuarea perchezițiilor și ridicarea de obiecte și înscrisuri se face la domiciliile persoanelor participante la
comiterea infracțiunii, la cele care au dobândit bunuri proenite din infracțiune, la sediile persoanelor juridice implicate
etc.
Constatările tehnico-științifice și expertizele ce se dispun se referă la bunurile introduse ilegal în țară și documentele
folosite în acest scop.
33. Specificul investigațiilor judiciare în cazul fraudelor cu cărți de credit
Principalele modalități de comitere a infracțiunilor din domeniul fraudelor cu cărți de credit sunt:
- furtul de date prin internet phishing. Sunt clonate site-uri și reproduse exact, utilizatorii fiind păcăliți
în a furniza datele confidențiale referitoare la parole, depozite, conturi etc.
- skimming-ul – copierea conținutului benzii magnetice, datele copiate fiind apoi utilizate pentru
clonarea altor cărți de credit și folosirea acestora la ridicări de numerar de la ATM-uri sau cumpărărturi
din magazine. Dispozitivele de skimming pot fi manuale sau pot fi montate la ATM și la punctele de
vânzare;
- contrafacerea cărților de credit – presupune obținerea detaliilor privind un cont de card, capturarea
codului PIN, colectarea datelor obținute și falsificarea propriu-zisă (rescrierea frauduloasă a datelor pe
alt card de plastic ce conține o bandă magnetică). Carduri contrafăcute: carduri blank (albe), carduri ce
au contrafăcute parțial sau total suportul de plastic și carduri contrafăcute total.
34. Specificul investigațiilor judiciare în cazul infracțiunilor de corupție
Sunt folosiți investigatorii sub acoperire sau investigatorii cu identitate reală.
Când dunt indicii temeinice cu privire la faptele de corupție, procurorul poate autoriza pe o durată de max. 30 de
zile:
- punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora;
- punerera sub supraveghere sau interceptarea comunicațiilor;
- accesul la sisteme informaționale;
- comunicarea de înscrisuri, documente bancare, financiare ori contabile.
Obiectivele activității de constatare a infracțiunii flagrante:
- prinderea făptuitorului în momentul comiterii infracțiunii sau la un moment cât mai apropiat de acesta;
- obținerea unor probe care să conteste comiterea infracțiunii și vinovăția făptuitorului;
- ridicarea în vederea cercetărilor a banilor și valorilor date cu titlu de mită;
- asigurarea inculpării făptuitorului pentru tragerea la răspundere penală.
Realizarea flagrantului se realizează în momentul transmiterii banilor sau a foloaselor necuvenite de către
denunțător mituitului. După declinarea calității oficiale, organele de up vor desfășura următoarele activități:
- reținerea și imobilizarea persoanelor participante la săvârșirea infracțiunii;
- legitimarea persoanelor reținute și a celorlalte persoane prezente;
- percheziționarea corporală a persoanelor reținute, a bagajelor și autovehiculelor acestora;
- localizarea sumelor de bani și a foloaselor necuvenite;
- stabilirea martorilor oculari;
- efectuarea cfl și întocmirea PV de constatare a infracțiunii flagrante;
- transportarea la sediul organelor de up a autovehiculelor folosite, bunurilor, valorilor și înscrisurilor
ridicate;
- conducerea la sediul org de up a făptuitorilor, denunțătorilor, martorilor asistenți și celor oculari în
vederea audierii.