CURSURI PIDO

DEFINITIA SI TRASATURILE PIDO Ansamblul normelor juridice internationale sau de drept international de consacrare si garantare a drepturilor omului. Cu alte cuvinte, PIDO este alcatuita de acele norme care enunta drepturile omului (pe care deja le are) si norme care se refera la garantii (accesul la recursul international). Drepturile omului nu sunt conferite de dreptul international, acestea decurgand din identitatea universala a persoanei umane. Caracterul obiectiv al drepturilor omului semnifica faptul ca aceste drepturi nu sunt atribuite individual in virtutea unui statut juridic particular. Ele sunt atasate de simpla calitate de fiinta umana. 1 Are caracter recent, PIDO evoluand relativ recent la nivel universal si regional. 2 Marcheaza excluderea competentei nationale exclusive in materia drepturilor omului . Esenta consacrarii la nivel international a PIDO se intemaiaza pe acceptarea de catre state a faptului ca drepturile omului nu mai pot fi lasate la discretia fiecarui stat in parte. Statul parte la o conventie internationala care proclama protectia drepturilor omului nu este supus doar obligatiei de a garanta drepturile protejate pentru proprii cetateni; el trebuie sa se conformeze acestei obligatii fata de toti indivizii care se gasesc pe teritoriul sau, indiferent de cetatenie. In materie de PIDO, exercitiul suveranitatii este limitat de normele internationale care consacra si garanteaza aceste drepturi. 3 Excluderea regulii reciprocitatii si crearea unui regim international de ordine publica . Printr-un tratat international in materia drepturilor omului statele se obliga in principal nu fata de alte state, ci fata de indivizii care sunt beneficiarii normei internationale. Pentru ca statele nu se angajeaza intre ele, problematica drepturilor omului nu va fi o chestiune contractuala, ci o chestiune obiectiva ce face parte din ordinea publica internationala. 4 Subsidiaritatea consacrarii si garantarii internationale a drepturilor omului fata de consacrarea si garantarea lor in plan intern . Sub aspectul consacrarii, nivelul international de protectie reprezinta un standard minim, in sensul in care la acest nivel international de baza statele nu pot in plan intern sa deroge in jos. Ele pot asigura o protectie sporita a drepturilor omului la nivel national. In ceea ce priveste subsidiaritatea garantarii drepturilor omului aceasta se refera la faptul ca structura internationala intervine numai in mod subsidiar, numai in ultima instanta, fata de violari ale drepturilor omului, in cazul in care mecanismele statale sunt nesatisfacatoare. Aceasta subsidiaritate se reflecta si in regula obligativitatii parcurgerii in prealabil a cailor interne de recurs inainte de sesizarea unui organism international. 5 aplicarea directa a normelor internationale in materia drepturilor omului in dreptul intern . Norma internationala cuprinsa in tratat nu poate fi direct aplicata decat in sistemele interne care au adoptat conceptia monista. Cele cu concept dualist nu pot aplica direct norma de drept international. In privinta elementului international, pentru ca norma sa fie susceptibila de aplicare directa este necesar sa aiba un continut precis si complet, sa nu aiba nevoie de acte ulterioare de transpunere, de punere in aplicare. 6 Pozitia individului in acest domeniu al protectiei internationale a drepturilor omului . Norma internationala nu afecteaza individul decat daca, la momentul adoptarii ei, statul si-a exprimat intentia de a conferi particularilor drepturi si obligatii in ordinea juridica internationala. Aceasta conditie este evident indeplinita de normele internationale in materia drepturilor omului. Normele internationale in materia drepturilor omului creeaza direct drepturi pentru indivizi, acestia devenind titulari de drepturi direct in temeiul normelor juridice internationale si pot invoca aceste drepturi in fata organelor interne si

internationale. Aceasta nu inseamna ca individul este subiect de drept international pentru ca, desi este titular de drepturi recunoscute de dreptul international, posibilitatile de a actiona pe plan international ale individului sunt in general reduse si in cazurile in care este prevazuta participarea individului la o veritabila procedura juridica raman o exceptie, iar posibilitatea de actiune a individului ramane subordonata vointei statului.

CAPITOLUL 2 SURSE DE CONSACRARE SI PROTECTIE A DREPTURILOR OMULUI Sursele internationale de consacrare si protectie a drepturilor omului sunt forme de exprimare a normelor juridice care consacra si garanteaza in plan international drepturile omului. Sursele internationale se pot clasifica in functie de mai multe criterii. Astfel, ele pot conventionale, cutumiare, jurisprudentiale. Sursele conventionale pot fi clasificate dpdv al legaturii lor cu domeniul drepturilor omului in surse conventionale specializate in materia drepturilor omului si surse care au legatura cu drepturile omului; dpdv al continutului lor material, sursele conventionale specializate se pot clasifica in: generale (care vizeaza o categorie larga de drepturi si au drept beneficiari potentiali toti indivizii) si speciale (care reglementeaza un anumit drept sau drepturi recunoscute unei anumite categorii de destinatari); dpdv al sferei geografice de aplicare, sursele conventionale sunt surse cu vocatie universala si surse regionale. Surse conventionale la nivel universal Acestea sunt conventii adoptate sub egida ONU. Dupa adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, in 1948, Adunarea Generala a ONU a adoptata in acest domeniu peste 60 de conventii si declaratii. Declaratia Universala a Drepturilor Omului DUDO proclamata si adoptata de Adunarea Generala a ONU la 10 decembrie 1948 este apreciata ca marcand inceputul unei noi etape in domeniul drepturilor omului. Este primul document international cu vocatie de universalitate in acest domeniu, urmarind, deci, stabilirea unei conceptii unitare a comunitatii internationale despre drepturile si libertatile omului. Filosofia pe care se intemeiaza declaratia este formulata in articolul 1, potrivit caruia Toate fiintele umane se nasc libere si egale in drepturi. Ele sunt inzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa actioneze unele fata de altele intr-un spirit de fraternitate. Articolul 3 care proclama dreptul la viata, libertate si securitate al persoanei, si art. 22, care introduce drepturile economice, sociale si culturale, de care trebuie sa beneficieze toti, sunt socotite ca exprimand doua din caracteristicile fundamentale ale drepturilor omului: ele sunt universale si inalienabile. Fiecare om se poate bucura de drepturile proclamate fara nicio deosebire de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie publica, origine nationala sau sociala, avere sau orice alte imprejurari. Toti oamenii sunt egali in fata legii si au dreptul la egala protectie in fata legii, fara discriminari. Dupa cum se precizeaza in preambulul DUDO, drepturile pe care aceasta le proclama reprezinta un standard comun de atins de toate popoarele, in asa fel ca aceste drepturi sa fie recunoscute si respectate pretutindeni de catre toate statele. DUDO mai poate fi evaluata si prin prisma principiului cooperarii, potrivit caruia statele trebuie sa coopereze, printre altele si pentru a asigura respectul universal si aplicare drepturilor omului si

libertatilor fundamentale pentru toti. Ultima parte a DUDO plaseaza drepturile omului intr-un context firesc, aratandu-se ca orice persoana are dreptul la o ordine sociala si internationala in care drepturile omului si libertatile fundamentale formulate in Declaratie sa poata fi realizate pe deplin si subliniandu-se obligatiile si raspunderile pe care fiecare individ le datoreaza comuinitatii. DUDO nu este un tratat international, generator de drepturi si obligatii juridice. Aceasta Declaratie, ca orice rezolutie a Adunarii Generale a ONU, nu are forta obligatorie. Ea dobandeste totusi, prin importanta problemelor pe care le abordeaza, o semnificatie deosebita. S-a apreciat astfel ca DUDO poate nu are forta juridica a unui tratat sau conventii, dar ca rezultat al unei evolutii sanctionate prin practica si uz, s-a transformat intr-un act cu numeroase prevederi carora li se recunoaste in mod general caracterul obligatoriu pentru membrii comunitatii internationale. Faptul ca prevederi ale DUDO au fost incorporate in constitutiile multor state sau au fost invocate in jurisprudenta, releva ca ea este acceptata ca document cuprinzand principii si norme generale care dau expresie unor standarde comune in domeniul drepturilor omului. Constitutia Romaniei in art. 20 aseaza DUDO alaturi de tratatele internationale privind drepturile omului, deoarece se stipuleaza ca: Dispozitiile Constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu DUDO, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte. Pactele drepturilor omului Aceste pacte care dpdv al naturii juridice constituie tratate internationale (dau nastere la drepturi si obligatii pentru parti si se impun acestora) sunt urmatoarele: Pactul international privind drepturile civile si politice, Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale si Protocolul optional la Pactul international privind drepturile civile si politice. Impreuna cu DUDO ele formeaza asa-zisa Carta a drepturilor omului (The International Bill of Human Rights) . Aceste acte internationale constituie piatra de temelie a dreptului international al drepturilor omului. Intre DUDO si cele doua pacte internationale exista o stransa legatura. De fapt, pactele internationale au preluat, in continutul lor, stipulatiile DUDO, pe care le-au transformat din recomandari in obligatii juridice pentru statele parti contractante. Ambele pacte si protocolul optional au fost adoptate la 16 decembrie 1966. Preambulurile si art. 1, 3 si 5 ale Pactelor sunt aproape identice, reamintind obligatia statelor conform Cartei ONU, de a promova drepturile omului, idealul fiintelor umane libere fiind sa se bucure de libertate civila si politica si sa fi elibere de frica si lipsuri. Acest ideal poate fi atins numai daca sunt create coditiile prin acre fiecare sa-si poata exercita drepturile sale civile si politice, precum si drepturile sale economice, civile si culturale. Art. 1 din fiecare pact declara ca dreptul la autodeterminare al popoarelor este universal si cere statelor sa promoveze si sa respecte acest drept. In virtutea acestui drept statele isi determina liber statutul politic si isi asigura liber dezvoltarea economica, sociala si culturala. Autodeterminarea are un caracter de jus cogens, dreptul la autodeterminare fiind o conditie esentiala pentru exercitarea efectiva a tuturor drepturilor omului. Pactul international privind drepturile civile si politice prevede in primul rand dreptul la viata, care trebuie sa fie ocrotit de lege: nimeni nu trebuie sa fie privat arbitrar de viata. Sunt interzise tortura, tratamentele inumane si degradante, sclavia, precum si munca fortata sau obligatorie. Mai multe articole se refera la libertatea si securitatea persoanei si la masurile ce trebuie luate pentru o judecare prompta si corecta, sau punerea in libertate fara intarziere, daca persoana nu este vinovata de o infractiune. In aceste texte sunt cuprinse garantii pentru ca persoanele acuzate de comiterea unor infractiuni sa nu fie condamnate fara ca vinovatia lor sa fie dovedita. Sunt prevazute, de asemenea, libertatea de exprimare si de opinie, de a adopta o religie sau o convingere, la alegere, de asociere, de adunare pasnica, participarte

la viata politica ca si drepturi referitoare la casatorie si familie. De toate drepturile prevazute in pact vor beneficia in mod egal barbatii si femeile. Importante sunt prevederile referitoare la intinderea obligatiilor statelor. Statele se angajeaza sa garanteze si sa respecte drepturile formulate in pact fara niciun fel de discriminare de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinii politice sau altele, origine nationala sau sociala, proprietate, nastere sau alt statut. Aceasta obligatie formulata de pact nu este absoluta, permitand derogari si limitari, astfel ca acestea sunt permise cu indeplinirea urmatoarelor conditii: 1) un pericol public exceptional sa ameninte existenta natiunii si sa fie proclamat printr-un act oficial; 2) aceste masuri derogatorii de la obligatiile prevazute in Pact sa nu fie incompatibile cu celelalte obligatii pe care statele le au potrivit dreptului international si ca ele sa nu dea nastere vreunei discriminari. Nu pot face obiectul unei derogari: dreptul la viata, interdictia torturii, tratamente inumane sau degradante, neretroactivitatea legii penale, dreptul de a nu fi tinut in sclavie sau aservit, dreptul de a nu fi intemnitat pentru neexecutarea unei obligatii contractuale, legalitatea infractiunii, dreptul la recunoasterea personalitatii juridice, dreptul la libertatea gandirii, constiintei si religiei. Exista si dispozitii carte reglementeaza drepturile al caror exercitiu poate fi limitat (fara a restrange dreptul), pactul prevazand expres aceasta posibilitate. De ex: dreptul de a nu fi supus la munca fortata sau obligatorie; dreptul al intrunirea pasnica; libertatea de asociere, de exprimare, libertarea constiintei, gandirii, religiei. Primul Protocol facultativ, adoptata in 1966, se refera la posibilitatea pentru indivizi de a sesiza Comisia Drepturilor Omului organ creat de pact si care are drept atributii monitorizare aplicarii dispozitiilor pactului de catre statele parti, cu comunicari individuale si, respectiv, statale, prin care sunt invocate incalcari ale drepturilor recunoscute in Pact. Al doilea Protocol facultativ adoptata in 1989 priveste abolirea pedepsei cu moartea; interzice executarea oricarei persoane aflate sub jurisdictia unui stat parte si prevede obligatia fiecarui stat parte de a lua masurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat in jurisdictia sa. Ca singura exceptie pedeapsa cu moartea poate fi aplicata in urma condamnarii pentru o crima cu caracter militar, de o gravitate extrema, si daca statul care ratifica acest Protocol formuleaza o rezerva in acest sens. Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale prevede obligatia pentru fiecare stat parte de a lua masuri, individual sau cu asistenta si cooperare internationala, in scopul de a asigura in mod progresiv si nediscriminatoriu deplina realizare a drepturilor prevazute, incluzand indeosebi masuri legislative. In acest pact este prevazut in primul rand dreptul la munca, pe care o persoana o alege liber sau o accepta, statele parti la pact obligandu-se sa recunoasca dreptul fiecaruia de a beneficia de conditii juste si favorabile de munca, printre care salarii si remunerare egala pentru munca de valoare egala, femeile avand garantate aceleasi conditii de munca, care sa nu fie inferioare celor ale barbatilor. Pactul contine prevederi cu privire la crearea de sindicate, carora li se recunoaste dreptul sa infiinteze federatii si confederatii nationale si sa se poata afilia la federatii internationale. Se mai recunosc sindicatelor dreptul de a functiona liber, supuse numai unor limitari prescrise le lege si necesare intr-o societate democratica, precum si dreptul la greva, cu conditia ca acesta sa se fac conform legilor tarii respective. Mai sunt proclamate drepturi cu privire la protectia familiei, mamei, copiilor si tinerilor, precum si dreptul fiecaruia la un standard adecvat de viata pentru el si familia sa, dreptul de a nu suferi de foame si de a beneficia de standardele cele mai inalte de sanatate fizica si mentala. Sunt, de asemenea, mentionate de pact dreptul la invatatura, de a participa la viata culturala si de a beneficia de protectia drepturilor patrimoniale si nepatrimoniale rezultand din orice productie stiintifica, literara sau artistica. Prin ratificarea acestui Pact, un stat parte nu isi asuma obligatia de a-l pune imediat in practica, asa cum este cazul PIDCP. PIDESC adopta o abordare diferita, care se regaseste in formularea art.2 alin.1: Fiecare stat la prezentul Pact se angajeaza sa ia masuri, individual sau prin asistenta si cooperare

internationala, in special in domeniul economic si tehnic, utilizand la maximum sursele sale disponibile, in scopul de a ajunge treptat la deplina infaptuire a drepturilor recunoscute in prezentul Pact, prin mijoace adecvate, inclusiv adoptarea de masuri legislative in mod special. Se ajunge astfel la concluzia ca obligatiile asumate de statele parti ar fi obligatii de mijloace sau de diligenta. In practica, aceasta interpretarea a fost corectata, obligatiile statelor parti se vor realiza printr-o actiune continua si progresiva, fara a li se permite statelelor vreun regres. Intr-adevar, standardele dupa care se apreciaza indeplinirea obligatiilor in temeiul PIDESC sunt diferite fata de DIPCP. Deoarece fiecare stat in parte se confrunta cu probleme diferite, si este improbabil ca doua state sa aiba aceleasi resurse disponibile, este necesara aplicarea unor criterii diferentiate pentru state diferite pentru a determina respectarea de catre acestea a obligatiilor asumate prin tratat. Alte conventii privitoare la protectia internationala a drepturilor omului . O prima categorie de conventii se refera la atentate grave impotriva vietii umane, a dreptului la viata. Dintre acestea mentionam Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid . Conform dreptului international, genocidul, indiferent ca este comis in timp de pace sau razboi, este o crima. Genocidul a fost definit ca oricare din actele savarsite cu intentia de a distruge in intregime sau in parte, un grup national, etnic, rasial sau religios (lipsesc grupurile politice): omorarea membrilor grupului; producerea de vatamari corporale sau mentale membrilor grupului; impunerea, in mod deliberat, a unor conditii de viata calculate sa provoace distrugerea fizica a grupului, totala sau in parte; impunerea de conditii cu intentia de a preveni nasterile in cadrul grupului; transferul fortat al copiilor dintr-un grup in altul. Limite: Conventia nu are un sistem propriu de punere in aplicare, persoanele invinuite de genocid urmand a fi judecate de un tribunal al statului pe teritoriul caruia s-a comis actul de genocid sau de un tribunal international penal. Mentionam ca intre entitatile protejate de conventie nu sunt incluse gruparile politice, iar conceptul de genocid cultural nu este retinut. O alta categorie de conventii include pe cele care privesc eliminarea discriminarii: Conventia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala (1965); Conventia internationala privind suprimarea si pedepsirea crimei de apartheid (1973); Conventia impotriva discriminarii in munca (1958); Conventia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei (1979). Masurile cuprind conduita de urmat a statelor parti si interzic acestora sa savarseasca acte sau practici de discriminare, sa incurajeze, sa nu apere sau sa sprijine discriminarea practicata de o persoan sau organizatie. De asemenea, statele se obliga sa favorizeze actiunile organizatiilor antidiscriminare. Nu se considera discriminatorie o masura speciala adoptata de state pentru a permite progresul unor grupuri cu conditia ca aceste masuri sa inceteze cand au fost realizate obiectivele. Potrivit Conventiei pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala , prin discriminare rasiala se are in vedere orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta intemeiata pe rasa, culoare, ascendenta sau origina nationala sau etnica, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoasterea, folosinta sau exercitarea, in conditii de egalitate, a drepturilor omului si a liberatilor fundamentale in domaniile: politic, economic, social si cultural sau in oricare alt domeniu al vietii publice. Prin Conventie, statele parti isi asuma obligatia de a elimina pe teritoriul lor orice discriminare rasiala si de a adopta toate masurile legislative necesare pentru a asigura egalitatea in drepturi sub diferite aspecte si a favoriza intelegerea intre toate rasele. Un grup de alte conventii se refera la cetatenie, apatridie, dreptul la azil si refugiati. Altele dezvolta aspecte specifice ale unor drepturi fundamnetale cum este Conventia impotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (1984), ori trateaza drepturile unor categorii sociale

distincte cum sunt Conventia privind drepturile politice ale femeilor (1952) si Conventia privind drepturile copilului (1989). Conventia privind statutul refugiatilor a fost adoptata in 1951 la Geneva si a fost modificata prin Protocolul cu privire la statutul refugiatilor de la New York din 1967. Conventia de la Geneva afirma ca principiu de baza faptul ca fiintele umane, fara deosebire, trebuie sa se bucure de drepturile omului si de libertatile fundamentale. Conventia ofera o definitie larga a refugiatului, considerat a fi orice persoana care, in urma unor evenimente survenite si unor termeni justificate de a fi persecutata datorita rasei, religiei, nationalitatii, apartenentei la un grup social sau opiniilor sale politice, se afla in afara tarii a carei cetatenie o are si care nu poate sau, datorita acestei temeri, nu doreste protectia acestei tari; sau care, neavand nici o cetatenie si gasindu-se in afara tarii in care avea resedinta obisnuita ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorita respectivei temeri , nu doreste sa se reintoarca. Nu beneficiaza de statutul de refugiat persoanele banuite a fi comis crime impotriva pacii, crime de razboi sau crime impotriva umanitatii sau crime grave de drept comun, precum si cei vinovati de actiuni contrare scopurilor si principiilor Natiunilor Unite. Conventia stabileste obligatia refugiatilor de a se conforma legilor, regulamentelor si masurilor pentru mentinerea ordinii publice in statul pe teritoriul caruia s-a refugiat. Statele partii urmeaza sa acorde refugiatilor: - un statut egal cu cetatenii statului pe teritoriul caruia se afla in ce priveste exercitarea unor profesiuni renumerate, dreptul la o locuinta, la invatamantul primar, aplicarea legislatiei muncii si asigurarilor sociale ca si diverse masuri administrative; - protectia dreptului de autor, a proprietatii industriale, a inventiilor, desenelor, modelelor, marcilor industriale, acordata in mod egal prin raport cu cetatenii statului de resedinta; - egalitate in drepturi cu strainii, in ceea ce priveste dobandirea de bunuri mobile si imobile; - accesul la instantele judecatoresti pe teritoriul tuturor statelor parti la conventie, beneficiind de acelasi tratament ca orice cetatean, inclusiv asistenta juridica. - Unul din cele mai importante drepturi de care se pot bucura refugiatii se refera la nereturnarea acestora; acest principiu opreste statele sa returneze un refugiat intr-o tara in care viata sau libertatea sa ar fi amenintate pe motive de rasa, religie, nationalitate, apartenenta la un grup social sau opinii politice, ori intr-o tara unde rafugiatul nu ar fi protejat impotriva unei asemenea returnari. Conventia impotriva torturii si a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante a fost adoptata in 1984 in scopul cresterii eficacitatii luptei impotriva torturii in intreaga lume. Tortura este definita ca fiind orice act prin care o durere sau suferinta ascutita fizica sau mentala sunt in mod intentionat aplicate unei persoane in scopuri de a obtine de la ea sau de la o terta persoana informatii, marturisiri, pedepse pentru un act comis, de a intimida sau de a face presiuni asupra ei, pentru un motiv bazat pe o oarecare forma de discriminare, cand o astfel de durere sau suferinta este aplicata de un agent cu functie publica sau alta persoana cu titlu oficial sau la instigarea sa. Sub incidenta dispozitiilor conventiei nu intra decat actele autoritatilor sau agentilor publici sau oficiali. Conventia prevede obligatia statului de a adopta masuri pentru a impiedica faptul ca acte de tortura sa se desfasoare pe teritoriul sau, iar in cazul in care asemenea acte au fost totusi comise, se stipuleaza obligatia statelor de a adopta un cadru care sa permite incriminarea si reprimarea acestora. Se prevede ca nicio circumstanta speciala nu poate fi invocata pentru a justifica o incalcare a dispozitiilor conventiei. Conventia interzice unui stat parte sa expulzeze, sa respinga la frontiera, sau sa extradeze o persoana atunci cand exista motive serioase de a crede ca persoana respectiva va fi torturata. Conventia cu privire la Drepturile Copilului a fost adoptata in 1989 si precizeaza ca familia este mediul natural pentru cresterea su bunastarea copiilor. Conventia se aplica in privinta oricarei fiinte umane sub varsta de 18 ani, exceptand cazurile in care legea aplicabila copilului stabileste limita

majoratului sub aceasta varsta. Statele parti vor lua toate masurile de protejare a copilului impotriva oricarei forme de discriminare sau de sanctionare pe considerente tinand de situatia juridica, activitatile, opiniile declarate sau convingerile parintilor, ale reprezentantilor sai legali sau ale membrilor familiei sale. Obligatii care revin statelor: obligatia de a lua in considerare in orice situatie si cu prioritate interesele copilului; obligatia de a asigura copilului protectia si ingrijirile necesare, luand in acest scop toate masurile legislative care se impun; obligatia ca nici un copil sa nu fie separat de parintii sai decat daca aceasta este in interesul suprem al copilului, iar in aceasta situatie statele trebuie sa asigure mentinerea legaturilor personale intre copil si parinti.

Surse conventionale la nivel regional Surse conventionale la nivel european Pe plan conventional, principalul document in domeniul protectiei drepturilor omului la nivel european, adoptat in cadrul unei organizatii internationale regionale Consiliul Europei este Conventia privind apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale . Aceasta Conventie a fost semnata la Roma la 4 noiembrie 1950 si a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953. Conventia nu este conceputa sa inlocuiasca sistemele nationale de protectie a drepturilor omului, ea reprezinta o garantie internationala ce se alatura dreptului de recurs in cadrul fiecarui stat. Pe de alta parte, nu poate fi declansata procedura in fata institutiilor de la Strasbourg, decat dupa epuizarea tuturor cailor de atac aflate la dispozitia celui interesat si prevazute in dreptul intern. Prima parte reprezinta un catalog de drepturi pe care nu le clasifica ca fiind civile, economice, culturale etc. In a doua parte, Conventia creeaza institutiile si mecanismele punerii sale in aplicare; astfel, reglementeaza infiintarea, compunerea, functionarea, in plan administrativ si jurisdictional, a Comisiei drepturilor omului si a Curtii europene a drepturilor omului. La textul initial s-au adus modificari pe calea unor protocoale aditionale (14), cautandu-se astfel punerea de acord a textului initial cu evolutiile ulterioare intervenite fie in interiorul unor state, fie in relatiile interstatale de pe continent. Protocoalele aditionale pot fi clasificate in: 1 protocoale aditionale care adauga drepturi si libertati la catalogul initial continut de Conventie: dreptul de proprietate, dreptul la educatie, egalitatea sotilor, libertatea de circulatie si 2 protocoale aditionale prin care se modifica sistemul de garantare a drepturilor omului la nivel european, prin care sunt vizate Curtea, Comisia, regulile, titularii. Primele tipuri de protocoale (1) sunt de doua feluri: a) protocoale de drept material cu continut omogen; b) protocoale de drept material cu continut eterogen. Interesul clasificarii: protocoalele aditionale care vizeaza dreptul material intra in vigoare la momentul la care intrunesc numarul minim de ratificari necesare si numai fata de statele care le ratifica; protocoalele care vizeaza modul de garantare a drepturilor (Curtea, Comisia) nu intra in vigoare decat daca sunt ratificate de toate statele parti la conventie (Protocolul 14 reformeaza mecanismul de control completele si a fost ratificat doar de 45 din cele 46 de state parti la conventie fara Rusia motiv pentru care protocolul nu este in vigoare). In scopul de a asigura respectarea angajamentelor ce decurg pentru statele ce au semnat Conventia, acest instrument a instituit initial o Comisie Europeana a Drepturilor Omului si o Curte Europeana a Drepturilor Omului, unificand, ulterior, cele doua organisme intr-o Curte Europeana unica (Protocolul 11). Potrivit Conventiei, orice stat contractant se obliga sa garanteze oricarei persoane din jurisdictia sa drepturile si libertatile enumerate in Conventie, si anume:

a) Drepturi si libertati privind persoana fizica: dreptul la viata; interdictia torturii si tratamentelor inumane si degradante; interdictia sclaviei, a muncii fortate; dreptul la libertate si siguranta; libertatea de circulatie; abolirea pedepsei cu moartea; b) Dreptul la respect pentru viata privata si de familie, domiciul si corespondenta; c) Dreptul la un proces public echitabil, desfasurat intr-un timp rezonabil, in fata unui tribunal independent si impartial, stabilit conform legii; libertatea de recurs; d) Libertatea degandire, constiinta si religie; e) Protectia activitatii sociale si politice: libertatea de reuniune pasnica si asociere, drepturile la alegeri libere prin vot secret si la educatie; f) Dreptul la proprietate; g) Nediscriminarea in exercitarea drepturilor si libertatilor prevazute in Conventie. Desi nu a fost gandita sa inlocuiasca sistemele nationale, Conventiei i s-a recunoscut un efect direct, avand caracteristica unei norme de drept (de a crea drepturi si obliagtii direct in beneficiul destinatarului normei). Conventia nu are nevoie de norme ulterioare de punere in aplicare. Ea trebuie preluata si aplicata in lumina practicii europene. Conventia este o dovada de impletire in aplicarea ei de drept continental si common law (in dreptul continental jurisprudenta nu este izvor de drept, pe cand in sistemul de common law, cheia o constituie precedentul judiciar solutie care leaga judecatorii in cauze similare). Sunt 4 elemente care definesc importanta Conventiei pentru sistemul european: 1 caracterul evolutiv al dispozitiilor conventiilor (textul reprezinta un intrument viu ce trebuie interpretat in functie de cresterea standardelor de garantare si de consensul european intr-o anumita chestiune); 2 existenta conceptelor autonome dezvoltate de organele de la Strasbourg. Acestea nu se suprapun perfect ca inteles peste notiunile din dreptul intern. Notiunea de lege in sens european este inteleasa ca orice norma care indeplineste anumite conditii de accesibilitate si previzibilitate; 3 principiul proportionalitatii. Organele de control de la Strasbourg urmaresc sa se asigure un just echilibru intre interesul individual si cel general; 4 recunoasterea unei marje de apreciere pentru statele parti la Conventie: autoritatile nationale sunt mai bine plasate pentru a aprecia existenta si importanta interesului general in raport cu cel individual; aceasta trasatura induce si recunoasterea caracterului subsidiar al mecanismului european de control, care nu intervine decat dupa ce autoritatile interne competente au examinat o situatie cu implicatii asupra drepturilor si liberatilor fundamentale. Tot in cadrul Consiliului Europei a fost adoptata Carta Sociala Europeana. Aceasta este un intrument care este destinat sa completeze Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale in privinta drepturilor sociale si enunta in cuprinsul ei 7 drepturi sociale preeminente: la munca; sindical; negocierii colective; securitate sociala si medicala; familiei la protectie sociala, juridica si economica; ca si dreptul muncitorilor emigranti si al familiilor lor la protectie si asistenta. Aceste 7 drepturi formeaza NUCLEUL DUR al Cartei. Originalitatea Cartei Sociale Europene adoptate la Torino in 1961 si intrata in vigoare in 1965 consta in posibilitatea de acceptare partiala. Ratificarea Cartei este subordonata conditiei ca statele sase declare legate printr-un numar minim de articole (10 din 19) sau de paragrafe (45 din 72), cu conditia ca printre acestea sa se afle 5 din cele 7 drepturi preeminente. Drepturile enuntate sunt in principiu garantate doar resortisantilor statelor contractante si, in regula generala, interesatii nu pot sa se prevaleze in mod direct in fata jurisdictiilor nationale de dispozitiile Cartei, fiind vorba de angajamente interstatale. Spre deosebire de PIDESC, care contine obligatia statelor de a proteja TOATE drepturile prevazute de acesta, Carta Sociala Europeana limiteaza obligatia statelor la protectia anumitor drepturi. Carta a fost amendata si completata prin 3 Protocoale.

Din dorinta de a face din Carta intrumentul european in domeniul politic si al protectiei sociale sa adoptat la Strasbourg in 1996 Carta Sociala Europeana Revizuita, care a intrat in vigoare la 1 iulie 1999. Prin revizuirea Cartei Sociale Europene se adauga 4 drepturi: - egalitatea sanselor si de tratament in materie de angajare in munca si profesie; - dreptul muncitorilor de a fi informati si consultati in cadrul intreprinderilor; - dreptul acestora de a lua parte la determinarea si ameliorarea conditiilor de lucru; - dreptul persoanelor varstnice la protectie sociala. Carta Europeana Revizuita inlocuieste, pentru statele care devin parte la aceasta, Carta Sociala Europeana si protocoalele acesteia. Protocolul aditional din 1995, care prevede un sistem de reclamatii colective, a continua sa fie aplicat si Cartei Europene Revizuite, ca protocol aditional. Dreptul la reclamatie este deschis organizatiilor internationale de angajatori si muncitori, organizatiilor nationale ale angajatorilor si lucratorilor care se pregatesc sub jurisdictia statului parte, ONG-urilor cu statut consultativ pe langa Consiliul European. Trebuie sa aiba un obiectiv general si sa priveasca o aplicare nesatisfacatoare de catre statul in cauza a uneia sau a mai multor dispozitii din Carta. Aceasta reclamatie are ca finalitate verificarea conformitatii legislatiei si practicii, si nu denuntarea violarii unui drept individual garantat. Alte tratate internationale specializate la nivel european : - Conventia europeana pentru prevenirea torturii si pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante - Conventia cadru pentru protectia minoritatilor nationale - Conventia asupra drepturilor omului si biomedicina - Conventia privind exercitarea drepturilor copilului.

CAPITOLUL 3 REGIMUL JURIDIC AL DREPTURI.LOR OMULUI REZULTAND DIN INSTRUMENTE INTERNATIONALE Regimul juridic reprezinta ansamblul dispozitiilor dreptului international pozitiv care stabilesc continutul drepturilor garantate si conditiile exercitiului lor. Luarea in considerare a documentelor internationale conduce la conturarea urmatoarelor categorii de drepturi ale omului din punct de vedere al naturii acestora: civile, politice, economice, sociale, culturale. Anumite drepturi au un caracter mixt, putand fi atat civile, cat si politice. Drepturile pot fi atat civile, cat si sociale sau culturale, dupa cum sunt reglementate de instrumente ce enunta drepturi civile, politice sau economice, sociale, culturale. Cat priveste drepturile civile, in aceasta categorie se includ dreptul la viata, la libertate si inviolabilitatea persoanei. Aici sunt incluse: dreptul de a nu fi supus la tortura, de a nu fi tinut in sclavie; de a nu fi arestat, retinut sau expulzat in mod arbitrar; de a nu fi constrans la executarea unei munci fortate sau obligatorii; de a nu fi privat de libertate decat pentru motive legale si in conformitate cu procedura prevazuta de lege; dreptul oricarui individ arestat de a fi informat asupra motivelor arestarii de a fi judecat intr-un interval rezonabil de timp;; dreptul la aprare, la recurs etc. Alte drepturi civile: dreptul la egala ocrotire a legii; egalitatea in drepturi intre barbat si femeie; dreptul la cetatenie; dreptul de a se casatori si intemeia o familie; dreptul de a nu fi supus unei imixtiuni

arbitrare sau ilegale in viata particulara, in familie, la domiciliu sau in corespondenta; dreptul la protectia legii impotriva unei atingeri ilegale aduse onoarei sau reputatiei persoanei. Drepturile politice includ: dreptul la libertatea gandirii, constiintei si religiei, care implica dreptul de exprimare a opiniilor; dreptul de intrunire pasnica; dreptul de libera circulatie; dreptul de a participa la conducerea statului; dreptul la azil. Drepturi economice si sociale: dreptul la munca, inclusiv dreptul la alegerea libera a muncii; la conditii drepte si prielnice de munca; dreptul la retributie egala pentru munca egala; dreptul la odihna si timp liber; la securitatea si igiena muncii; la concediu platit; dreptul la promovare profesionala; dreptul la asigurare sociala; dreptul mamelor la ocrotire sociala si al copiilor si adolescentilor la ocrotire speciala; dreptul la sanatate. Drepturi culturale: dreptul la educatie; reptul de a participa la viata culturala; dreptul de a beneficia de progresul tehnic si aplicatiile sale; dreptul persoanei de a beneficia de protectia drepturilor patrimoniale si nepatrimoniale decurgand din creatiile sale. In privinta evolutiei in timp a drepturilor omului , se considera ca pot fi identificate 3 generatii de drepturi. Prima generatie o reprezinta drepturile civile si politice, bazate pe principiul egalitatii si nediscriminarii. Sunt drepturi pe care fiecare fiinta umana este indreptatita sa le pretinda, iar statul caruia ii apartine este obligat sa i le acorde si sa i le garanteze. Mai sunt cunoscute si sub denumirea de drepturi subiective. In aceasta categorie intra: dreptul la viata, la integriate fizica si morala, la libertatea de creatie, de circulatie, de asociere, de participare la viata politica sau la conducerea treburilor politice si dreptul la un proces echitabil. A doua generatie este reprezentata de drepturile economice, sociale si culturale, care presupun interventia pozitiva a statului, in sensul crearii conditiilor materiale si sociale in vederea realizarii lor. La ora actuala se fac eforturi la nivel international si national pentru intarirea respectului drepturilor economice, sociale si culturale. Pe de alta parte, fiecare din drepturile economice, sociale si culturale prezinta un nucleu esential care trebuie respectat decatre state, ca obligatie internationala minima. A treia generatie, denumite drepturi de solidaritate, intrate mai recent in atentia comunitatii internationale, acopera drepturi pentru a caror realizare sunt chemate nu numai statele luate individual, dar si intrega comunitate internationala, in ansamblul sau. Este vorba de drepturi cu caracter colectiv legate de existenta si functionarea acestei comunitati, cum sunt: dreptul la pace si securitate, dreptul la dezvoltare si dreptul la un mediu sanatos, natural si social. Din punct de vedere al continutului obligatiei de respectare si garantare care revine statelor , se opereaza cu 4 categorii de drepturi: 1 un nucleu dur al drepturilor omului drepturi calificate ca intangibile; 2 drepturi virtuale; 3 drepturi conditionate; 4 drepturi cu o dimensiune colectiva (drepturile minoritatilor), drepturile atribuite popoarelor, dreptul de solidaritate. Drepturile persoanelor care apartin minoritatilor sunt drepturi individuale si nu implica o dimensiune colectiva. 1. DREPTURILE INTANGIBILE Aceste drepturi insumeaza 4 grupe de drepturi care au ca obiectiv comun dreptul de ocrotire a integritatii fizice si morale a fiintei umane si a integritatii acesteia: dreptul la viata, interdictia torturii si a tratamentelor inumane sau degradante, interdictia sclaviei si principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor.

La cele patru drepturi Conventia Europeana a Drepturilor Omului adauga regula non bis in idem. PIDCP mentioneaza si dreptul la recunosterea personalitatii juridice, dreptul la libertate de gandire, constiinta si religie si interdictia privarii de libertate pentru datorii, iar Conventia Americana a Drepturilor Omului identifica si dreptul la un nume, drepturile copilului, dreptul la o cetatenie si drepturile politice. Totusi doar cele patru drepturi intrunesc unanimitatea pentru a fi considerate intangibile la nivel universal, general recunoscute ca atare. Aceste drepturi se caracterizeaza prin faptul ca de ele beneficiaza toti indivizii, in orice circumstante. Ele sunt considerate ca atribute inalienabile ale fiintei umane si formeaza standardul minimal de protectie a drepturilor omului. Doar ele impun statelor obligatii absolute. Normele care le enunta sunt obligatorii in toate elementele lor si interzic o aplicare incompleta. Exercitiul lor nu poate fi suprimat, suspendat sau anulat. 1.1. Dreptul la viata este un drept inerent oricarei fiinte umane si reprezinta conditia necesara pentru garantarea tuturor celorlalte drepturi din intreaga arhitectura a protectiei drepturilor omului. Dreptul la viata este un drept civil, ce protejeaza viata biologica si nu garanteaza un anumit nivel de trai sau o anumita calitate a vietii. Protectia oferita in plan international acestui drept e limitata la garantarea de catre state a protectiei impotriva atingerilor aduse vietii in mod intentionat. Atingerile involuntare sau neintentionate nu intra deci sub incidenta reglementarii. Limitele dreptului la viata. Este de remarcat ca nici un text conventional, cu exceptia Conventiei Inter-americane a Drepturilor Omului, nu prevede cand incepe dreptul la viata si cand se termina. Jurisprudential, s-a stabilit ca momentul in care incepe protectia internationala a acestui drept este nasterea, deoarece reglementarile vorbesc de dreptul oricarei personae, or embrionul nu este o fiinta cu existenta de sine statatoare. nu este o persoana. Aceasta jurisprudenta internationala reflecta divergenta de opinii la nivel international, intrucat statele au avut si au inca reactii diferite fata de probleme precum avortul. Corelativ, momentul in care inceteaza protectia dreptului la viata este moartea. In acest context s-a pus problema daca recunoasterea dreptului la viata semnifica implicit recunoasterea dreptului de a muri. Intr-o jurisprudenta recenta, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a considerat ca interzicerea eutanasiei nu incalca dreptul la viata si pe cale de consecinta a refuzat sa recunoasca un drept de a muri. In acelasi timp insa, sinuciderea reprezinta o manifestare a titularului dreptului la viata care este liber sa isa exercite dreptul dupa propria vointa. atata timp cat comportamentul sau nu afecteaza drepturiie si libertatile celorlalti si nu este. prin urmare. tratata ca o incalcare a dreptului la viata. Totusi, de la aceasta aflrmatie exista o exceptie - cazurile de suicid ale persoanelor private de libertate si aflate sub autoritatea statului. In cazul lor, statul are obligatia de mijloace de a preveni sinuciderile in medii cum ar fi mediul penitenciar. Corelativ dreptului oricarei persoane la viata, statul parte la instrumentele internationale conventionale are o serie de obligatii al caror scop este asigurarea protectiei efective a dreptului la viata, Aceste obligatii sunt negative si pozitive. In ceea ce priveste obligatia negative, aceasta se refera la abtinerea de a provoca rnoartea in mod intentionat. Obligatiile pozitive presupun luarea de masuri pentru protectia vietii si la randul lor sunt de doua tipuri : obligatii preventive si obligatii procedurale. In cadrul obligatiilor preventive, intalnim in primul rand obligatia statului de a crea un sistem legislativ in care atingerile aduse vietii sa fie sancrionate. precum si un aparat de aplicare in practica a acestei legislatii. Tot la nivel preventiv intalnim si obligatia acestui aparat creat de stat de a proteja un

anumit individ daca exista indicii rezonabile de a crede ca o atingere va fi in mod iminent adusa vietii sale. In acest context este de mentionat faptul ca daca respectarea dreptului la viata nu interzice, prin sine, extradarea sau expulzarea catre o tara a carei legislatie prevede pedeapsa cu moartea. ar putea interzice o asemenea masura daca ar fi vorba despre o tara in care persoana ar risca moartea pentru fapta comisa. chiar in contextul in care aceasta pedeapsa ar fi aplicata in urma unei proceduri judiciare echitabile. Obligatia procedurala a statului intervine dupa producerea unei atingeri dreptului la viata, si presupune ca statul sa initieze o ancheta oficiala si independenta, care sa permita in mod efectiv stabilirea circumstantelor in care a avut loc atingerea dreptului la viata, identificarea faptuitorului si eventuala sa tragere la raspundere. Restrangerile dreptului la viata. Prin exceptie de la protectia si garantarea dreptului la viata, exista cazuri in care atingerea adusa vietii unei persoane nu reprezinta o incalcare a dreptului sau. In primul rand, moartea poate fi cauzata in mod legal in executarea unei sentinte capitale pronuntate de un tribunal in cazul in care infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa prin lege". Totusi, este de remarcat ca la nivel european, prin Protocoalele nr. 6 si 13 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului pedeapsa cu moartea a fost abolita in orice imprejurari, iar in nici un stat european nu se mai aplica pedeapsa cu moartea. De asemenea, la nivel universal, chiar daca Pactul International relativ la Drepturile Civile si Politice nu interzice pedeapsa cu moartea, Comitetul Drepturilor Omului considera in jurisprudenta sa ca un stat parte la Pact nu poate respecta deplin dispozitiile acestuia decat prin interzicerea pedepsei cu moartea. De asemenea, textele internationale conventionale permit cauzarea mortii in anumite cazuri in care ea rezulta dintr-o recurgere la forta devenita absolut necesara. Utilizarea fortei trebuie, in toate cazurile. sa fie proportionala cu scopul urmarit. Aceasta proportionalitate se apreciaza in functie de natura scopului urmarit, de pericolul existent in ceea ce priveste vietile oamenilor si integritatea lor corporala si de amploarea riscului ca forta utilizata sa produca victime. Potrivit Conventiei Europene a Drepturilor Omului, cele trei cazuri sunt: a) asigurarea apararii oricarei persoane impotriva violentei ilegale. b) efectuarea unei arestari legale sau impiedicarea evadarii unei persoane legal detinute, c) reprimarea, conform legii. a unei tulburari violente sau o insurectie. In ceea ce priveste primul caz. el are in vedere legitima aparare. Aceasta dispozitie nu autorizeaza uciderea unei persoane pentru protejarea bunurilor, dar ca ea poate privi apararea propriei vieti sau a altuia (de exemplu in cazul luarii de ostateci). Sub aspectul celui de-al doilea caz, doctrina a subliniat ca ..utilizarea armelor pentru a efectua o arestare sau pentru a impiedica o evadare nu trebuie sa fie niciodata precedata de intentia de a ucide. Moartea nu poate fi decat consecinta involuntara a acestei utilizari'". Anumiti autori au sustinut chiar ca persoana in cauza trebuie sa prezinte un pericol efectiv pentru societate sau ca infractiunile de care este acuzata sa fie de o anume gravitate. Aceasta abordare a fost confirmata de jurisprudenta. Cu privire la cel de-al treilea caz, doctrina a subliniat ca aceasta dispozitie nu presupune ca fortele de ordine sa se afle in legitima aparare. pentru ca astfel primul si cel de-al treilea caz ar fi similare, dar ca aceste forte trebuie sa se gaseasca in fata unei situatii de o gravitate extrema. ce ar risca prejudicii importante, chiar exceptional persoanelor sau bunurilor. Existenta acestor limite ale dreptului la viata nu ii afecteaza caracterul absolut, deoarece aceste limite se refera sa cazurile in care atingerea dreptului la viata are loc neintentionat. tara scopul initial de a cauza moartea.

1.2. Dreptul de a nu fi supus torturii si tratamentelor inumane sau degradante. Tortura si pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante sunt considerate a constitui o negare a demnitatii inerente fiintei umane. de aceea protectia internationala a drepturilor omului ridica dreptul de a nu fi supus unor asemenea tratamente la rangul de drept intangibil.

Pentru a intelege domeniul de aplicare al interdictiei torturii si relelor tratamente, trebuie sa precizam criteriile specifice stabilite in jurisprudenta de-a lungul anilor pentru determinarea domeniului de aplicare: criteriul gradului de gravitate si acela al aprecierii relative. Conform jurisprudentei in acest domeniu, ,.pentru a cadea sub incidenta interdictiei torturii sau tratamentelor inumane sau degradante, un tratament daunator trebuie sa atinga un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este, prin esenta, relativa". Referitor la primul criteriu, regula de principiu in functie este aceea ca doar un tratament ce releva un minim de gravitate este interzis in temeiul regulii de drept ce consacra dreptul de a nu fi supus torturii sau relelor tratamente. Astfel, aceasta regula de drept nu va intra in discutie decat daca suferinta cauzata depaseste pragul minim de intensitate; ceea ce se afla sub acest prag, cum ar fi ..brutalitatile" condamnabile din punct de vedere moral, dar care nu ating gradul de gravitate cerut - este exclus din campul de aplicare al regulii. Actele care ating sau depasesc acest grad minim sunt torturile sau tratamentele inumane ori degradante. Criteriul gravitatii permite si stabilirea, pentru actele interzise, a doua trepte in cadrul regulii sus mentionate. Treapta superioara deosebeste tortura de celelalte tratamente. Conform definitiei data de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Irlanda impotriva Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord. hotararea din 25 aprilie 1978, tratamentul inuman este acela care provoaca in mod intentionat suferinte mintale sau fizice de o anumita intensitate"". Cat despre tortura, aceasta presupune tratamente inumane intentionate care provoaca suferinte puternice", potrivit definitiei data tot de Curtea Europeana in hotararea din cauza Irlanda impotriva Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord. Trebuie sa mentionam ca dintre tratamentele interzise in temeiul regulii ce consacra dreptul de a nu fi supus torturii sau unor tratamente inumane sau degradante, tortura beneficiaza si de o definitie conventionala. Astfel, articolul 3 din Conventia impotriva torturii adoptata in 1984 in unanimitate de Adunarea Generala a ONU si intrata in vigoare din 1987 defineste tortura drept un act prin care o persoana este supusa in mod intentionat unor suferinte fizice sau mentale de catre un agent in exercitiul functiei publice sau la instigarea acestuia". Din aceasta definitie rezulta cele trei elemente care definesc continutul torturii: intensitatea suferintelor fizice sau mentale, existenta intentiei deliberate a autorului de a produce efectele mentionate si scopul determinat urmat de agent. Observam astfel o diferenta intre definitia data de Curtea Europeana a Drepturiior Omului si cea retinuta in Conventia ONU impotriva torturii, intrucat in cel de-al doilea caz exista, pe langa criteriul suferintei extreme de mare si intentia sau scopul torturii un al treilea element - calitatea de agent statal a subiectului activ autor sau instigator. Treapta inferioara este precizata tot de Curtea Europeana si tot in hotararea din cauza Tyrer. in care ea a considerat ca tratamentul degradant se situeaza la un nivel inferior fata de tratamentul inuman. tratamentul degradant fiind cel eare umileste individul intr-un mod puternic in fata altora sau il impinge sa actioneze contrar vointei sau constiintei sale" sau un tratament care injoseste individul in propriii sai ochi". In ceea ce priveste cel de-al doilea criteriu, al aprecierii relative, folosirea lui permite o evaluare a gravitatii actelor incriminate si. pe baza acestei evaluari efectuate de la caz la caz, incadrarea unui anume fapt intr-una din cele 3 categorii. Aprecierea relativa a gravitatii unui act depinde de ansamblul imprejurarilor cauzei". In jurisprudenta internationala. pentru efectuarea acestei aprecieri relative se recurge atat la parametri externi cat si interni. iar in cazul parametrilor interni ai aprecierii relative este vorba despre natura si contextul tratamentului sau pedepsei, de modalitatile sale de executare, de durata sa. de efectele psihologice si fizice, si, uneori, de sex, varsta, starea de sanatate a victimei. Parametrii externi ai aprecierii relative se refera la contextul socio-politic in care se incadreaza cauza. Acesti parametri permit luarea in considerare a evolutiei societatilor democratice dupa 1950 si sunt determinant in aprecierea relativa a

gradului intensitatii. Astfel, elementele specifice ale cauzei nu vor fi luate in considerare decat in ..lumina conditiilor de astazi". Regula interdictiei torturii se aplica atat in situatii ce opun un individ statului. cum ar fi cazul persoanelor aflate in custodia statului (persoane aflate in arest preventiv. in executarea unei pedepse cu inchisoarea. persoane cu afectiuni psihice) cat si in relatii interindividuale. Astfel, instantele internationale au apreciat in primul caz. al persoanelor aflate in custodia autoritatilor statale, ca. atata timp cat individul se afla in stare de privare de libertate, fiind intr-o buna stare de sanatate. daca. la momentul eliberarii. se constata vatamarea sa. atunci incumba statului obligatia de a furniza o explicate plauzibila in ceea ce priveste originea vatamarilor, in lipsa careia se aplica regula interdictiei torturii sau a relelor tratamente. In cazul relatiilor interindividuale, s-a considerat ca aceasta regula a interdictiei torturii sau relelor tratamente se aplica in situatii in care sunt implicate doar persoane fizice. cum ar fi o situatie ce privea pedepse corporale aplicate unui copil de catre tatal sau vitreg sau riscul ca un individ sa fie supus unor rele tratamente de catre o organizatie privata. Aceasta aplicare are in vedere de fapt obligatia pozitiva a statelor. ce consta in luarea tuturor masurilor necesare pentru a impiedica persoanele aflate sub jurisdictia lor sa sufere rele tratamente. chiar daca acestea sunt administrate de particulari. Potrivit jurisprudentei internationale. au fost considerate a constitui tratamente inumane sau degradante: masuri disciplinare intr-o institutie de invatamant; un tratament medical cu caracter experimental efectuat fara consimtamantul persoanei si putand fi asociat cu ideea de inovatie si de risc; perioada lunga de arest preventiv sau mentinerea in detentie a unei persoane ce are de executat o pedeapsa de lunga durata pot constitui un tratament inuman daca detentia este de natura a compromite grav starea de sanatate a reclamantului; conditiile de detentie, daca se constats absenta igienei detinutilor. lipsa exercitiului, nuditatea acestora, celule murdare; in plus, trebuie sa existe vointa de a umili detinutul sau o izolare senzoriala completa, dublata de o izolare sociala totala poate sfarsi prin a distruge personalitatea persoanei; insuficienta ingrijirilor medicale si neglijentele grave in cadrul regimului de detentie, care au provocat agravarea serioasa a starii sanatatii detinutului: administrarea cu forta a unui tratament medical ( putand contribui la agravarea sanatatii fizice si mintale a detinutului). combinata cu o alimentatie fortata si cu izolarea in celula. pe o lunga perioada de timp constituie un tratament inuman si degradant. De asemenea, masurile de expulzare sau extradare sunt susceptibile de a constitui tratamente inumane sau degradante. In ceea ce priveste adoptarea unei decizii de expulzare a unei persoane. aceasta poate ridica probleme sub aspectul interdictiei tratamentelor inumane sau degradante daca sunt motive serioase si dovedite pcntru a crede ca reclamantul este expus la un risc real de a fi supus torturii sau tratamentelor inumane ori degradante. In privinta extradarii. aceasta poate constitui un tratament inuman sau degradant daca persoana afectata de aceasta masura se afla sub amenintarea unei pedepse cu moartea fie datorita faptului ca a fost deja condamnata la o asemenea pedeapsa. iar conditiile de detentie in asteptarea pedepsei cu moartea sau modul de executare a unei asemenea pedepse reprezinta un tratament inuman sau degradant. fie daca persoana ar fi supusa unui asemenea risc avand in vedere legislatia in vigoare in statul de destinatie. Obligatiile care revin statelor in temeiul regulii ce consacra dreptul de a nu fi supus torturii sau relelor tratamente. similar regulii ce consacra dreptul la viata. nu se limiteaza la aceea de a nu practica tortura si de a nu aplica tratamente inumane sau degradante, Aceasta regula impune statelor si o obligatie de comportament, in temeiul careia statele trebuie sa protejeze orice persoana aflata sub jurisdictia lor impotriva unei situatii iremediabile de pericol obiectiv de rele tratamente, chiar daca acest pericol se concretizeaza in afara jurisdictiei lor. De asemenea, statul sesizat de catre o persoana cu privire la o

reclamatie privind supunerea la rele tratamente trebuie sa recurga imediat la o ancheta oficiala vizand, pe de o parte, identificarea si pedepsirea celor vinovati, iar pe de alta parte asigurarea unui acces efectiv al persoanei vatamate la procedura anchetei.

1.3. Interzicerea sclaviei si a muncii fortate si obligatorii. Regula interdictiei sclaviei si a muncii fortate se ocupa, pe de o parte, de sclavie si de aservire iar pe de alta parte de munca fortata sau obligatorie. Intre cele doua notiuni exista o diferenta ce consta in faptul ca sclavia si aservirea privesc statutul persoanei in totalitatea sa, pe cand munca fortata sau obligatorie nu se refera la acest lucru, ci. contrar sclaviei si aservirii, are, in general, un caracter temporar si ocazional. Interdictia sclaviei si a aservirii. O Conventie internationala din 1926, dupa primul razboi mondial defineste aceasta stare de incalcare a drepturilor omului ca fiind ..conditia unui individ asupra caruia se exercita atributele dreptului de proprietate sau unele dintre ele; un obiect mobii supus tuturor tranzactiilor desprinse din dreptul de proprietate."" Sclavia poate fi deci definita ca fiind situatia unei persoane care este. din punct de vedere juridic. proprietatea altei persoane. implicand nerecunoasterea personalitatii sale juridice. Corelativ, termenul de aservire este tratat de Conventia de la Geneva, din 7 septembrie 1956 care nu defineste aservirea, dar o descrie, mentionand anumite practici, printre care: aservirea pentru datorii. adica starea sau conditia debitorului ce rezulta din situatia in care acesta isi garanteaza datoriile prin servicii personale; serbia (iobagia). care inseamna obligatia unei persoane de a trai si de a lucra pe un pamant apartinand altei persoane si de a furniza acestei persoane, contra unei plati sau in mod gratuit, anumite servicii, fara posibilitatea de a-si schimba conditia; institutiile prin care o femeie. fara a putea refuza, este promisa sau casatorita de catre familia sa sau data altor persoane de catre sotul sau ori transmisa tertilor ca urmare a decesului acestuia din urma; cedarea minorilor sub 18 ani catre terti, pentru a fi exploatati. In jurisprudenta internationala, aservirea este obligatia de a trai si de a lucra pe proprietatea altuia si de a-i furniza (presta) anumite servicii, remunerate sau nu si imposibilitatea de a schimba aceasta conditie". Astfel, aservirea este o forma a sclaviei, deosebindu-se de aceasta mai mult prin grad decat prin natura. Chiar daca ea este o stare si implica o forma grava de privare de libertate, ea nu implica atributele dreptului de proprietate, care sunt trasatura caracteristica sclaviei; insa. spre deosebire de munca fortata, aservirea presupune mai mult decat o obligatie de a presta servicii sub imperiul constrangerii. Interdictia muncii fortate sau obligatorii. Notiunea de "munca fortata sau obligatorie" este definita de Conventia nr.29 a Organizatiei Internationale a Muncii (O.I.M.). potrivit cu care este fortata sau obligatorie orice munca sau serviciu pretins de la un individ sub ameniniarea unei anumite pedepse si pentru care individul respectiv nu s-a oferit din proprie initiativa". De asemenea. Conventia nr. 105 privind abolirea muncii fortate. care completeaza Conventia nr. 29, mentioneaza cinci forme de munca fortata sau obligatorie. care clarifica aceasta notiune. Conform art. 1 al acestei conventii. statele isi iau angajamentul sa nu recurga la munca fortata sau obligatorie ca mijloc de presiune politica sau pentru a sanctiona opiniile politice: pentru a creste productia economica; pentru a face respectata disciplina in munca; ca sanctiune in caz de participare la greva; ca mijloc de discriminare rasiala, nationala sau religioasa. Pornind de la aceste texte, in jurisprudenta europeana s-a definit munca fortata ca fiind o munca impusa unei persoane impotriva vointei sale, ce prezinta un caracter injust sau opresiv si constituie o incercare inevitabila".

Se observa ca aceasta notiune cuprinde doua elemente, care ar trebui sa se aplice in mod cumulativ. Astfel, din primul element rezulta ca nu avem de-a face cu o munca fortata sau obligatorie daca cel care a indeplinit-o a consimtit la aceasta. Al doilea criteriu este caracterul injust si opresiv al muncii. Dar caracterul cumulativ al acestor doua conditii poate fi incompatibil interdictia muncii fortate sau obligatorii. Chiar o munca la care cineva a consimtit poate fi o munca fortata sau obligatorie. daca releva un caracter injust sau opresiv (de exemplu. daca termenii angajamentului nu ofera nici o posibilitate de readaptare a muncii la noile circumstante sau daca neaga orice drept de renuntare la aceasta). De aceea sar parea ca cele doua conditii sunt mai mult alternative. Potrivit jurisprudentei Internationale, exista anumite tipuri de munca care nu constituie munca fortata sau obligatorie: munca indeplinita de un avocat n urn it din oficiu si platita in mod rezonabil: obligatia impusa notarilor de a nu percepe decat onorarii reduse organizatiilor fara scop lucrativ (universitati. biserici) nu constituie o munca fortata sau obligatorie, intrucat actele mdeplinite pentru aceste organizatii fac parte din activitatea lor normala: obligatia impusa angajatorilor de a percepe impozit pe salariile angajatilor lor nu poate fi considerate munca fortata sau obligatorie; faptul de a nu mai acorda indemnizatie de somaj unui somer, pe motiv ca a refuzat o oferta de slujba, nu echivaleaza cu impunerea unei munci fortate sau obligatorii, chiar daca slujba oferita nu corespunde calificarii sale; obligatia de a-si exercita profesia in cadrul unei asociatii care fixeaza orarul membrilor sai. Din cadrul muncii fortate sau obligatorii sunt excluse patru tipuri de activitati care presupun o anumita constrangere: Indeplinirea serviciului militar sau echivalentul in activitati impuse persoanelor care pe motive religioase nu-si satisfac stagiul. Munca detinutilor. Munca impusa de autoritati in caz de forta majora sau stare de necesitate ce afecteaza o comunitate, Munca rezultata din activitati civice normale. Pe langa obligatia negativa de nu supune o persoana sclaviei sau muncii fortate sau obligatorii, regula interdictiei impune si obligatia pozitiva pentru un stat de a nu permite unor particulari sa oblige alte persoane la munca fortata.

1.4. Principiul legalitatii incriminarii si principiul neretroactivitatii legii penale mai severe Aceasta regula cuprinde de fapt doua principii: Principiul legalitatii incriminarii. Potrivit acestui prim principiu. nici o persoana nu pate fi pedepsita pentru un fapt neinscris in legea penala sau nu li poate fi aplicata o pedeapsa care nu este prevazuta de legea penala. In fapt. acest principiu este o aplicare in dreptul penal a principiului general al egalitatii. Potrivit principiului. orice infractiune. pentru a putea face obiectul unei sanctiuni penale. trebuie sa tie prevazuta de lege. Notiunea de lege este o notiune autonoma si defineste atat dreptul scris cat si cel nescris, atat legislativ cat si jurisprudenta. cu conditia ca aceasta sa indeplineasca conditiile de accesibilitate. precizie si previzibilitate. Destinatarii regulii de drept trebuie deci sa aiba acces la ea si sa poata prevedea cu usurinta efectele ei. motiv pentru care formularea regulii trebuie sa fie clara si completa. In materie penala, concretizarea acestui principiu corespunde cerintei definitiei clare si precise a infractiunii ce semnifica expunerea in detaliu a faptelor concrete ce angajeaza raspunderea penala. Daca textul legal poate fi interpretat de instantele interne in vederea clarificarii sale, pentm a salvgarda securitatea juridica e necesar ca interpretarea sa fie restrictiva, cu inlaturarea interpretarii analogice in defavoarea invinuitului sau inculpatului.

Principiul neretroactivitatii legii penale mai severe este un corolar al principiului securitatii juridice si al principiului legalitatii incriminarii si acopera atat considerarea retroactiva ca infractiune a unor fapte care la momentul savarsirii lor erau licite cat si stabilirea, in mod retroactiv, de pedepse mai severe pentru infractiuni deja determinate. Principiul admite si exceptie, referitoare la faptele considerate drept crime de o gravitate exceptionala de catre natiunile civilizate, aluzie la crimele de razboi si crimele impotriva umanitatii.

2. DREPTURILE CONDITIONALE Tratatele internationale in domeniul protectiei si promovarii drepturilor civile, sociale si politice autorizeaza statele parti sa limiteze exercitiul anumitor drepturi pentru a proteja securitatea colectiva, ordinea, sanatatea sau morala publica sau drepturile altora, sau pentru a salvgarda viata natiunii, in caz de pericol grav ce o ameninta. Drepturile conditionale sunt deci drepturi individuale guvernate de regimul de drept comun al drepturilor omului; astfel. aceste drepturi beneficiaza de o protectie relativa, fiind sunt susceptibile de restrangeri si/sau de derogari. Trebuie sa aratam insa aceste restrange ri sau derogari sunt permise doar cu titlu exceptional. Drepturile conditionale se grupeaza in 5 mari categorii: 1. Libertati fizice ale persoanei/ Dreptul la libertate si siguranta al persoanei. 2. Drepturi procedurale; dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv, dreptul la un dublu grad de jurisdictie in materie penala. 3. Dreptul la respectarea vietii private si de familie, a domiciliului si a secretului corespondentei. 1. Libertatile de gandire si exprimare. 5 Libertatile de actiune sociala si politica. Regimul restrangerilor Restrangerile exercitiului drepturilor reprezinta limitari ale acestuia. care au drept fundament necesitatea de a proteja ordinea publica si de a oferi o protectie impotriva abuzului de drept, in situatii de normalitate. Restrangerile pentru protejarea ordinii publice se pot regasi in textele con v en ti i lo r internationale sub mai multe forme: Restrangeri specifice pentru fiecare drept. Clauze de ordine publica. Clauza generala de restrangere care sa priveasca toate drepturile proclamate de un anumit text conventional. Restrangeri specifice pentru fiecare drept. Textele conventionale in materia protectiei si promovarii drepturilor omului prevad restrangeri punctuale pentru anumite drepturi. Astfel. in ceea ce priveste dreptul la libertate fizica si siguranta, este permisa privarea de libertate, insa numai in anumite situatii. enumerate limitativ; tot astfel, in cadru regiementarii dreptului la un proces echitabil, dreptul la publicitatea procedurilor judiciare poate fi limitat in interesul moralitatii, al ordinii publice ori al securitatii nationale sau atunci cand interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor o impun, ori daca publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor justitiei. Acest tip de reglementare a unor restrangeri specifice o intalnim in cazul Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale in articolele 5 (dreptul la libertate si siguranta) si 6

(dreptul la un proces echitabil), in Pactul International relativ la Drepturile Civile si Politice in articolul 14 (dreptul la un proces echitabil), in cazul Conventiei Americane a Drepturilor Omului in articolul 8. Clauza de ordine publica. Pentru a nu reduce excesiv sau chiar a anula un drept, daca modalitatile de exercitiu sunt lasate la aprecierea statelor care au recunoscut acest drept, textele conventionale in materia drepturilor omului enunta in termeni relativ similari o clauza prin care statul este autorizat sa restranga exercitiul anumitor drepturi proclamate: in acest mod unele dintre cele mai importante drepturi civile si politice pot face obiectul unor ingerinte din partea statului. In urma unor asemenea ingerinte se permite existenta dreptului, dar ii este restrans exercitiul. Astfel, o clauza de ordine publica este o clauza ce autorizeaza statul parte la un instrument conventional sa restranga exercitiul drepturilor, fara insa a aduce atingere substantei acestora. Ea figureaza in reglementarea drepturilor conditionale. Spre exemplu. in cazul Conventiei pentru apararea dreptunlor omului si a libertatilor fundamentale, clauza de ordine publica se regaseste in paragraful 2 al articolelor 8 (dreptul la respectarea vietii private si de familie). 9 (libertatea de gandire, de constiinta si de religie). 10 (libertatea de exprimare) si 11 (libertatea de intrunire si asociere). Pentru a fi admisibila, o asemenea masura de restrangere a exercitiului drepturilor (denumita si ingerinta in literatura de specialitate si in jurisprudenta internationala) este subordonata unei triple conditionari: a. masura sa fie prevazuta de lege b. masura sa urmareasca un scop legitim; adica sa fie luata pentru apararea ordinii publice, securitatii nationale, sanatatii sau moralei publice, pentru protectia drepturilor si libertatilor altora si c. masura sa fie necesara pentru atingerea scopului legitim urmarit. a. Sarcina de a defini atingerile ce pot fi aduse unui drept conditional revine statului parte, care se achita de aceasta obligatie prin intermediul dreptului intern, a legii". Totusi, notiunea de lege" utilizata in analiza restrangerilor drepturilor este o notiune autonoma si prin ea se intelege orice norma juridical, indiferent de forma ei de exprimare. Norma jurisprudentiala constituie baza legala in dreptul European, chiar intr-un sistem de drept romano - germanic. Masura trebuie sa aiba o baza in dreptul intern, dar cuvintele ..prevazuta de lege'' se refera si la calitatea legii in cauza, care este data de indeplinirea a 3 cerinte: accesibilitate, conditie ce defineste in practica cerinta publicarii bazei legale, precizie si previzibilitate in privinta consecintelor. Din cerinta previzibilitatii rezulta ca legea trebuie sa defineasca cu suficienta precizie conditiile si modalitatile de restrangere a drepturilor in cauza pentru a permite cetatenilor sa-si adapteze conduita si sa beneficieze astfel de o protectie adecvata impotriva arbitrarului, adica sa beneficieze de un grad minim de protective, prin reglementarea unor proceduri de control si sanctionare in caz de incalcare a dreptului. Previzibilitatea legii nu este o notiune absoluta, ci variaza in functie de domeniul reglementat. Astfel, domenii precum concurenta sau discipiina militara nu necesita neaparat o formulare a legilor de o precizie absoluta. b. Masura de restrangere trebuie sa vizeze un scop legitim, sa fie luata in interesul vietii statale: bunastare, aparare, securitate, in interesul public al securitatii ori apararii statului, al bunastarii populatiei. Este interzisa expres deturnarea de putere, folosirea puterii pentru scopuri nelegitime. c. Cea de-a treia conditie cere ca masura sa fie necesara pentru atingerea scopului legitim urmarit. Aceasta cerinta figureaza si in Pactul International relativ la Drepturile Civile si Politice, si in Conventia Americana a Drepturilor Omului, dar dobandeste intreaga sa semnificatie in cadrul Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, pentru ca doar acest din urma instrument vorbeste de ,.necesitatea masurii intr-o societate democratica". Celelalte texte conventionale sunt, sub acest aspect, vagi in privinta intinderii cerintei necesitatii, avand in vedere si diversitatea sistemelor politice. Potrivit Curtii Europene a Drepturilor Omului, masura trebuie sa fie necesara intr-o societate democratica, adica intr-o societate ale carei elemente constitutive sunt: pluralismul, toleranta, spiritul

deschis." Democratia nu se reduce la suprematia constanta a opiniei majoritatii, ea cere in mod imperios un echilibru care sa asigure minoritatilor un tratament just prin care sa se evite orice abuz al unei pozitii dominante. In consecinta, in jurisprudenta europeana, spre exemplu, democratia este unicul model politic compatibil cu Conventia Europeana, iar drepturile ca: libertatea de asociere, libertatea de expresie, dreptul la alegeri libere, libertatea de gandire si religie, principiul preeminentei dreptului impreuna cu corolarul sau dreptul la judecator - sunt caracteristice societatii democratice si reprezinta unul din fundamentele esentiale ale acesteia. Aceste drepturi pot face obiectul unor restrangeri numai daca acestea sunt justificate de motive convingatoare si imperative. Notiunea de necesar'' trimite la o nevoie sociala imperioasa a carei existenta justifica o ingerinta in dreptul recunoscut si protejat de Conventie trebuind sa existe un just echilibru intre protectia drepturilor individuale si cea a intereselor generale. Cerinta justului echilibru" se traduce prin principiul proportionalitatii intre masura luata si scopul urmarit. Autoritatile nationale sunt mai bine plasate pentru a-si da seama ce inseamna nevoia sociala imperioasa, avand o marja de apreciere care nu este in afara unui control european. In cadrul acestui control se analizeaza daca motivele invocate pentru ingerinta sunt pertinente si suficiente. Exista o serie de factori de care depinde rezultatul controlului de proportionalitate: a. Natura dreptului in cauza - va fi redusa daca dreptul vizat de ingerinta apartine sferei de intimitate a individului, cum ar fi spre exemplu dreptul la respectarea vietii private, b. Scopul ingerintei - morala publica este mai putin controlata la nivel european, fiind lasata la aprecierea statelor. c. Existenta unui numitor comun al sistemelor juridice ale statelor parti - este redusa cand exista o convergenta a statelor parti, sau larga cand exista discrepante. Clauza generala de restrangere. Aceasta clauza generala de limitare a exercitiului drepturilor figureaza intr-un text conventional si se aplica tuturor drepturilor stipulate de acel text. O asemenea clauza contine Carta Africana a Drepturilor Omului si Popoarelor, care in articolul 27 alineatul 2 stipuleaza ca drepturile si libertatile fiecarei persoane se exercita cu respectarea drepturilor altora, a securitatii collective, a moralei si a interesului comun". Totusi, si aceasta clauza este dublata de clauze de ordine publica, prevazute in reglementarea anumitor drepturi, cum ar fi articolul 12 din Carta Africana. Regimul derogarilor Conventiile in materia drepturilor omului recunosc dreptul statului ca in situatii exceptionale sa recurga la mijloace exceptionale pentru apararea fiintei statului, a natiunii, suspendand exercitiul drepturilor proclamate. Exista practic doua asemenea cazuri: razboiul si pericolul public. Clauza de derogare permite inlocuirea starii de legalitate ordinara cu o stare de legalitate extraordinara. Statul nu dispune, insa, de puteri arbitrare in materie iar conventiile internationale precizeaza ca recursul la o clauza de derogare nu are drept efect suprimarea tuturor obligatiilor statului, obligatii decurgand din tratatul pertinent. Conditiile pentru a putea recurge la derogari sunt urmatoarele: 1. Sa existe stare de razboi sau alt pericol grav, de exceptie pentru viata natiunii, iar aceasta stare de exceptie sa fie proclamata in mod oficial. In cazul existentei pericolului grav, trebuie analizate atat scopul cat si justificarea masurii derogatorii, pentru a stabili daca ne aflam intr-o situatie de derogare sau de incalcare a unor drepturi: a) Scopul recurgerii la derogare trebuie sa fie salvarea vietii sau existentei natiunii si nu poate fi asimilat cu orice scop de utilitate publica. b) Motivul - pericolul public este definit ca o situatie de criza sau de pericol iminent si exceptional care afecteaza ansamblul populatiei si constituie o amenintare pentru viata organizata a comunitatii. Masurile de derogare, daca sunt mentinute dupa disparitia circumstantelor exceptionale reprezinta o violare a tratatelor in materia drepturilor omului.

2. Masura de derogare sa fie necesara in mod absolut, indispensabila pentru a face fata pericolului public. Masurile derogatorii trebuie luate strict in masura in care situatia o cere si statul nu poate, in temeiul clauzei de derogare, sa suspende decat acele drepturi si libertati al caror exercitiu ar fi de natura sa impiedice o reactie fata de pericolul pentru viata natiunii. De asemenea, masura derogatorie trebuie sa nu fie discriminatorie. Trebuie sa existe o legatura concreta intre amenintarea asupra vietii natiunii si masura derogatorie. 3. Masura sa nu priveasca drepturi de la care nu se poate deroga. 4. Masura derogatorie sa fie compatibila cu celelalte obligatii internationale ale statului. Masura derogatorie si motivele sa fie notificate international.

3. ANALIZA CONTINUTULUI UNOR DREPTURI CONDITIONALE Dreptul la libertate si siguranta. Starea normala si fireasca a unei persoane este starea de libertate. Un individ poate fi privat de libertate numai in anumite situatii, strict stabilite de lege: a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de catre un judecator competent; b) daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotarare pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege; (c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente. atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-1 impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirca acesteia; d) daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarata pentru educatia sa sub supraveghere sau despre detentia sa legala in scopul aducerii sale in fata autoritatii competente; e) daca este vorba despre detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a o impiedica sa patrunda in mod ilegal pe teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o procedura de expulzare ori de extradare. Dreptul la libertate si la siguranta vizeaza protejarea libertatii fizic a persoanei impotriva oricarei arestari sau detineri arbitrare sau abuzive. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a recunoscut importanta deosebita a acestui drept intr-o societatate democratica. Statul trebuie totusi sa ii poata lipsi de libertate pe cei care reprezinta o amenintare pentru ordinea sociala. Privatiunea de libertate, pentru a fi conforma Conventiei, trebuia sa fi respectat caile legale si sa fi fost conforma regulilor stabilite. Respectarea cailor legale face trimitere la legislatia nationala si presupune conformitatea cu normele interne de fond si de procedura; aceasta insemna ca masura privativa de libertate trebuie sa aiba o baza legala in dreptul intern, iar normele juridice aplicabile trebuie sa fie suficient de precise si de accesibile pentru a evita pericolul arbitralului. In ceea ce priveste garantiile acordate persoanelor private de libertate, ele au ca obiect sa permita individului sa se apere impotriva unei arestari sau detineri nejustificate pentru a-si recupera libertatea. Garantiile sunt de doua feluri: generale si speciale. Garantiile generale, care se aplica tuturor ipotezelor de privare de libertate enumerate se refera la: dreptul de a fi informat in mod complet, accesibil si intr-o limba pe care persoana sa o inteleaga despre motivele privarii de libertate sau acuzatiile aduse; dreptul de a se plange unui judecator cu privire la legalitatea masurii judecator care sa fie competent a se pronunta si eventual, daca constata ilegalitatea masurii de privare de libertate sa poata ordona eliberarea; dreptul la despagubire pentru privare de libertate ilegala.

Referitor la dreptul de a introduce un recurs in fata unui tribunal pentru ca acesta sa statuteze asupra legalitatii detinerii, recursul trebuie sa fie eficace, adica sa aiba un grad suficient de certitudine. Tribunalul nu trebuie sa verifice doar legalitatea formala, ci si temeiul lipsirii de libertate. Cu toate acestea dreptul de a introduce un recurs nu se aplica daca decizia privativa de livbertate este pronuntata de catre un tribunal ce hotaraste la sfarsitul unei proceduri judiciare. Orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor art.5 are dreptul la reparatii, ceea ce implica existenta unei cai de recurs eficace in dreptul intern. In toate cazurile este necesar ca incalcarea invocata sa fi fost constata printr-o decizie a autoritatilor nationale si ca reclamantul sa fi epuizat caile de recurs interne pentrua a obtine reparatia. In privinta conditiilor prejudiciului suferit ca urmare a incalcarii normelor Conventiei, indiferent daca acesta este material sau moral, el nu este reparat decat daca prezinta o legatura de cauzalitate cu incalcarea constata. Garantiile speciale se aplica doar in cazul retinerii si arestarii preventive. Ele se refera la: dreptul de a fi adus imediat in fata unui judecator sau alt magistrat abilitat prin lege sa exercite functiuni judiciare si care sa aiba competenta de a decide asupra privarii de liberate; dreptul de a fi judecat intr-un termen rezonabil sau eliberat pe parcursul procedurii. Pentru a fi conforma cu regulile stabilite, mentinerea in detentie provizorie trebuie sa indeplineasca douna conditii: motive pertinente si suficiente, ce trebuie sa se mentina si dupa trecerea unui anumit timp pentru a justifica privarea de libertate si diligenta deosebita depusa de autoritatile nationale in cursul procedurii. Cu toate acestea, aprecierea duratei rezonabile a unei detentii provizorii depinde e circumstantele cauzei. Cu privire la posibilitatea ca asupra privarii de libertate sa decida un magistrat abilitat sa exercite functiuni judiciare, este important a sublinia ca magistratul trebuie sa prezinte garantii conforme cu exercitarea atributiilor judiciare. Aceasta presupune ca magistratul sa fie independent de executiv si de partide. Dupa ce se pronunta asupra detentiei provizorii a unei persoane, magistratul nu trebuie sa fie susceptibil sa intervina in procedura ulterioara in calitate de reprezentant al autoritatii de urmarire si trebuie sa dispuna de puterea de a ordona eliberarea unui suspect. Dreptul la un proces echitabil este dreptul care prin afirmarea sa asigura legatura intre drepturile omului si statul de drept. Din punct de vedere temporal dreptul la un proces echitabil acopera nu numai perioada de desfasurare a unui proces ci si perioada anterioara (recunoasterea dreptului de acces la un tribunal) si ulterioara (dreptul de a obtine o hotarare judecatorcasca cu caracter obligatoriu si care se va bucura de autoritatea lucrului judecat si dreptul de a obtine executarea hotararii). Din punct de vedere material dreptul la un proces echitabil acopera 2 domenii: orice contestatie cu privire la drepturi si obligatii civile; si orice acuzatie in materie penala. Notiunea de civil si penal sunt nofiuni autonome. In ceea ce priveste domeniul civil acesta cuprinde orice litigii, de natura privata (patrimonial si nepatrimonial), in domeniul dreptului comercial, muncii, concurentei, drept international privat Notiunea de penal este determinata prin luarea in considerare a 3 criterii: 1. Calificarea data de dreptul intern. 2. Natura si gravitatea faptelor comise. 3. Natura si asprimea sanctiunilor. Aceste criterii nu sunt cumulative, ci alternative. Reglementarea din Conventie instituie o serie de garantii care pot fi calificate in garantii generale - prevazute de primul alienat si garantii speciale, care se aplica numai proceselor penale. Garantiile speciale nu se substituie garantiilor generale ci se adauga lor.

Garantiile generale privesc: - Dreptul la un tribunal independent, impartial, stabilit prin lege. Prin tribunal" se intelege o jurisdictie; o formatiune de judecata care, in urma unor proceduri, clarifica faptele si aplica dreptul, pronuntand o hotarare obligatorie si cu autoritate de lucru judecat. Acest tribunal trebuie sa fie guvernat de principiul legalitatii atat in organizarea sa cat si in organizarea procedurii dupa care se desfasoara procesul. Independenta tribunalului va fi asigurata in raport cu puterea publica si a membrilor tribunalului intre ei, nu si fata de lege. Impartialitatea defineste situatia judecatorului care trebuie sa fie plasat la egala distanta fata de parti. Este atat obiectiva cat subiectiva. - Dreptul ca proces sa fie echitabil; cerinta ca procesul sa fie echitabil se refera la egalitatea armelor intre parti si nu se confunda cu impartialitatea judecatorului. - Publicitatea procesului. Aceasta garantie functioneaza ca aparare impotriva unei justitii oculte. Continutul ei consta in faptul ca oricine poate asista la un proces. Acestei reguli i se pot aduce anumite limitari daca imperative ce tin de apararea ordinii publice, moralei, drepturilor altora o cer. Aceste limitari nu pot insa sa priveasea decat dezbaterile, pronuntarile trebuind sa fie totdeauna publice. - Pentru a fi in prezenta unui proces echitabil acesta trebuie sa se desfasoare intr-un timp rezonabil, apreciind in functie de complexitatea cauzei, numarul de martori, comportamentul partilor. Dintre garantiile generale merita sa amintim si garantiile implicite care au fost deduse de Comisia si Curtea Europeana a Drepturilor Omului: - Dreptul de a avea acces la un tribunal. - Dreptul la autoritatea lucrului judecat. - Dreptul la executarea hotararii. - Dreptul partilor de a fi prezente la desfasurarea procesului. - Interdictia folosirii mijloacelor ilegale in administrarea probelor. - Obligatia motivarii hotararii judecate. In ceea ce priveste garantiile speciale, acestea nu sunt substituite garantiilor generale, ci se adauga lor in cadrul proceselor penale: - Prezumtia de nevinovatie - se aplica atat organelor judiciare, cat si celorlalte autoritati publice si presei. - Drepturile acuzatului: sa fie informat asupra cauzei; sa dispuna de timp pentru pregatirea apararii; sa solicite audierea martorilor apararii; sa fie asistat de un interpret daca nu cunoaste limba; sa beneficieze de aparare din oficiu, daca nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un aparator. Dreptul la respectarea vietii private si de familie Acest drept vizeaza 4 aspecte: 1. Dreptul la respectarea vietii private. Viata privata vizeaza sfera intima a persoanei dar inteleasa intr-un sens foarte larg. Se respecta intimitatea persoanei si viata sa sociala cu caracter privat. In continutul dreptului intra: Dreptul la nume - acest drept identifica si defineste persoana; Dreptul la un mediu sanatos; Relatiile sexuale - viata sexuala a unei persoane intra sub protectia vietii private atata timp cat persoana respectiva mentinc acele relatii in aceasta sfera; Viata sexuala privind orientarea sexuala si relatiile practicate; Stocarea si utilizarea informatiilor referitoare la o persoana (aici includem apararea secretului profesional, medical si al confesiunii). 2. Dreptul la respectarea vietii familiale. Ca notiune viata familiala nu este strans legata de existenta unei casnicii sau legaturi de rudenie (adoptie) si poate exista in afara acestor legaturi, apreciindu-se de la caz la caz. Astfel, de protectia dreptului la respectarea vietii de familie beneficieaza casatoriile reale si efective (nu si cele fictive), relatiile dintre parinti si copii, bunici si nepoti, concubinajul, relatiile dintre persoane de acelasi sex. Totusi, aceasta protectie are si limite: nu se

protejeaza formarea unei familii, ci o familie deja existenta. Acest drept este pus in discutie atunci cand se recurge la expulzarea strainilor, pentru ca in cazul strainilor care au trait o perioada pe teritoriul unui anumit stat se pune problema ruperii unor legaturi familiale. 3. Dreptul la respectarea inviolabilitatii domiciliului. Curtea Europeana are o interpretare larga a notiunii de domiciliu profesional, care nu este adoptata si de Curtea de Justitie a Comunitatii Europene. Astfel, domiciliul poate fi definit drept spatiul in care o persoana traieste si unde trebuie sa se bucure de intimitate. 4. Dreptul la respectarea corespondentei sub orice forma de exprimare:fax,telefon,scrisoare. Acest drept este aparat mai puternic in cazul persoanei lipsite de libertate deoarece ii sunt drastic limitate posibilitatile de comunicare cu exteriorul. Sunt permise citirea, interceptarea in mod proportional cu periculozitatea. Nici una din aceste restrictii nu poate juca impotriva corespondentei detinutului cu avocatul sau, cu exceptia unor situatii exceptionale. In privinta corespondentei detinutilor cu Curtea, nici o restrictie nu este posibila. Libertatile de gandire si exprimare. Aceste libertati, denumite si libertati ale spiritului sunt esentiale intr-o societate pluralista. Libertatea de gandire, constinta si religie. Gandirea si constiinta reprezinta moduri in care individul se percepe pe sine si percepe exteriorul, prin sentimente, trairi si conceptii teoretice. Libertatea de religie reprezinta intre libertatilor spiritului un element esential pentru formarea identitatii credinciosilor si a conceptiilor despre viata. Libertatea de religie are doua tipuri de dimensiuni: dimensiunile interna si exterioara: credinta pura si simpla si manifestare exterioara a religiei (individuala sau colectiva) si dimensiunile pozitiva si negativa: libertatea de a avea si practica o religie, respectiv interdictia de a impune o religie si de a sanctiona schimbarea acesteia. Libertatea religiei presupune egalitatea cultelor religioase intre ele si neutralitatea statului fata de aceste culte. Libertatea de exprimare. Dreptul la libertatea de exprimare e un drept esential intr-o societate democratica, caracterizata prin pluralism, el permitand exprimarea minoritatii. In continutul libertatii de exprimare intra: libertatea de opinie si cea de informare. Libertatea de opinie reprezinta elementul clasic al libertatii de expresie, oferind fiecarui individ posibilitatea de a avea si de a-si exprima o opinie, chiar minoritara. Curtea Europeana considera ca pluralitatea opiniilor se afla la temelia libertatii de expresie, care functioneaza nu numai pentru informatiile si ideile priite, favorabil sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci si pentru acelea care socheaza, nelinistesc sau ranesc. Libertatea de informare functioneaza atat in primire cat si in comunicarea de informatii sub orice forma - scris, vorbit, imagini. Diferenta esentiala intre cele doua tipuri de libertati (de opinie si de informare) se refera la faptul ca informatia este un element obiectiv, pe cand opinia este subiectiva, iar sub aspectul probatiunii, in timp ce informatia este susceptibila de proba, opinia nu poate fi probata. O dimensiune esentiala o reprezinta libertatea presei - " cainele de paza al democratiei". Acestei libertati a presei i se asigura o protectie deosebita in conflictul dintre libertatea presei si protejarea unor drepturi individuale, Curtea deliberand in mod constant in favoarca presei - dreptul ziaristului de a exprima opinii, chiar critice, exagerate, provocatoare, daca baza de la care s-a pornit este adevarata si nu se poate dovedi reaua - credinta a ziaristului. Tot sub aspectul libertatii de expresie trebuie spus ca statul este obligat sa ia masuri pentru garantarea libertatii de expresie. Unul din domeniile in care statul trebuie sa actioneze il reprezinta impiedicarea concentrarilor in presa. Limitele libertatii de exprimare privesc protectia vietii private a unei persoane si difera dupa cum este vorba de o persoana obisnuita, de un om politic sau de o persoana care ocupa functie publica. In timp ce in cazul omului obisnuit se da preferinta protectiei vietii private, fiind limita exercitiului libertatii de exprimare, in cazul omului politic libertatea de exprimare a tertilor este foarte larga, omul politic

trebuind sa dea dovada de toleranta la critica pentru ca el se expune in mod constient si voluntar privirii publicului si presei asupra vietii sale. In privinta persoanei care ocupa o functie publica este pus in discutie dreptul de protectie al acestei persoane in special daca e magistrat spre exemplu.

CAPITOLUL 4 MECANISMELE DE MONITORIZARE A PROMOVARII SI PROTECTIEI DREPTURILOR OMULUI Mecanismele de monitorizare a promovarii si protectiei drepturilor omului sunt menite sa asigure punerea in aplicare a angajamentelor asumate prin tratatele si conventiile referitoare la acest domeniu. Aceste mecanisme pot fi clasificate in functie de mai multe criterii. In functie de izvorul acestora, distingem mecanisme conventionale (create prin tratate specializate in materia drepturilor omului) si extraconventionale (create in cadrul organizatiei internationale interguvernamentale in baza actului coinstitutiv). Dupa nivelul geografic la care actioneaza, mecanismele sunt universale sau regionale. Dupa natura acestora, mecanismele de monitorizare pot fi clasificate in 2 mari categorii: (a) mecanisme non-jurisduictionale, caracteristice sistemului universal; (b) mecanisme jurisdictionale, specifice sistemelor regionale. Aceasta clasificare porneste de la cele 3 elemente ce caractyerizeaza mijloacele jurisdictionale de solutionare pe cale pasnica a diferendelor: existenta unei proceduri contradictorii cu toate garantiile dreptului la un proces echitabil, pronuntarea unei hotarari motivate in fapt si in drept si avand un caracter obligatoriu pentru partile la procedura. Dupa natura organului in fata caruia se desfasoara controlul, acesta poate fi caracterizat drept jurisdictional (se desfasoara in fata unui organ jurisdictional, tribunal sau curte internationala), administrativ (se desfasoara in fata unui organ format din experti independenti) sau politic (se desfasoara in fata unui organ format din reprezentanti ai statelor). Controlul non-jurisdictional poate fi prevazut a se desfasura prin: - rapoarte statale; rapoartele sunt intocmite de state fie la momentul la care devin parte la o conventie internationala specializata in materia drepturilor omului (si prezinta situatia promovarii si respectarii drepturilor omului la acel moment in statul respectiv, fiind denumite si rapoarte initiale), fie la intervale periodice (si prezinta progresele realizate de catre statul respectiv in promovarea drepturilor omului), fie la solicitarea organului de control; aceasta forma de control vizeaza situatia generala a respectarii drepturilor omului; - rapoarte ale organului de control; acestea pot imbraca fie forma rapoartelor anuale pe care organele de control le adreseaza organului caruia ii sunt subordonate, fie forma comentariilor generale ca raspuns la rapoartele statale; - sesizari (comunicari), care pot fi statale sau pot proveni de la particulari (indivizi sau grupuri de indivizi); sesizarile pot viza atat situatiile generale de pretinsa nerespectare a drepturilor omului, cat si situatii particulare, in timp ce situatiile particulare vizeaza in regula generala situatii particulare de nerespectare a unuia sau unora din drepturile garantate, fata de un anumit individ sau grup de indivizi;

- anchete, care presupun vizite in diverse state si pot imbraca in practica forma grupurilor de lucru sau a raportorilor speciali, care au sarcina de a examina situatia drepturilor omului intr-un anumit stat sau respectarea unui anumit drept de catre statele parti; - observatii generale, care reprezinta interpretarea pe care organul de control o faca, in abstracto, unei anumite dispozitii di instrumentul conventional a carui aplicare o monitorizeaza acest organ. Aceasta interpretare reprezinta un ghid pentru statele parti la respectivul instrument. Controlul judiciar poate imbraca 2 forme: cererile (plangerile) statale si individuale. O alta clasificare se refera la mecanismele conventionale, care pot fi preluate in textul tratatului si care se aplica statului fara nicio conditie suplimentara din momentul in care devine parte, fiind astfel considerate a fi de baza, sau pot fi prevazute de un protocol facultativ sau pot fi activate printr-o decl;aratie in acest sens a statului, fiind considerate astfel mecanisme suplimentare. Mecanismele de monitorizare a promovarii si protectiei drepturilor omului la nivel universal Sistemul institutional creat prin Carta ONU si in baza acesteia

Organizatia Natiunilor Unite a fost creata prin Carta ONU adoptata la 26 iunie 1945 la San Francisco si a intrat in vigoare la 24 octombrie 1945. Articolul 1 al Cartei stabileste drept scop al organizatiei realizarea cooperarii internationale in promovarea si incurajarea respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie. Mai mult, Carta precizeaza ca Natiunile Unite vor favoriza respectul universal si efectiv al drepturilor omului. Carta a stabilit 6 organe principale ale organizatiei - Adunarea Generala, Consiliul de Securitate. Consiliul Economic si Social. Consiliul de Tutela, Secretariatul. Curtea Internationala de Justitie; fiecare dintre organele principale, cu exceptia Consiliului de Tutela care si-a suspendat activitatea. contribuie la realizarea respectului drepturilor omului in limitele competentelor sale. 1. Adunarea Generala a ONU este organul principal al organizatiei, compus din reprezentantii tuturor statelor membre. Adunarea Generala are printre atributii initierea de studii si de recomandari in scopul de a sprijini infaptuirea drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie". Adunarea Generala lucreaza in comisii - in numar de sase - care nu sunt organe subsidiare ci fac parte integranta din Adunare. Pentru materia drepturilor omului, cea mai interesanta comisie este Comisia a 3-a, privitoare la problemele sociale, umanitare si culturale. Adunarea Generala are organe subsidiare: comisii, comitete, comitete speciale, comitete consultative, consilii, grupuri de lucru. Un organ subsidiar foarte important al Adunarii Generale este Consiliul Drepturilor Omului, organ politic cu caracter tehnic si principalul organ prin care ONU se achita de responsabilitatea drepturilor omului si care in acest scop a preluat numeroase proceduri de la Comisia Drepturilor Omului, pe care a inlocuit-o in sistemul institutional al ONU. De asemenea, Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati functioneaza ca organ subsidiar al Adunarii Generale. Inaltul Comisariat al O.N.U. pentru Refugiati (ICNUR) , creat prin rezolutia Adunarii Generale a ONU 428(V) din 14.12.1950, a inceput sa functioneze la 1 ianuarie 1951. El indeplineste trei functiuni, si anume: asigura protectie internationala refugiatilor, prin promovarea incheierii si ratificarii unor conventii internationale pentru protectia refugiatilor,

 cauta solutii imediate problemelor acestora, prin asigurarea de asistenta, constand in ajutoare alimentare, medicale, conditii de adapost, si ofera sprijin pe termen lung, concretizat in masuri privind: eventuala repatriere voluntara a refugiatilor daca conditiile din tara de origine o permit, naturalizarea in prima tara de refugiu. si reasezarea intr-o alta tara. daca prima tara de refugiu nu are posibilitati de asimilare. 2. Consiliul de Securitate al ONU este organul principal al organizatiei, cu componenta restransa (15 membri ai organizatiei, din care 5 membri permanenti) si rol politic, caruia ii revine atributia principala in mentinerea pacii si securitatii internationale. Astfel, Consiliul de Securitate poate decide ca o situatie internationala reprezinta o amenintare la adresa pacii, o incalcare a pacii sau un act de agresiune si poate in consecinta adopta masuri care implica sau nu folosirea fortei pentru restabilirea pacii. In exercitarea rolului sau in mentinerea pacii si securitatii internationale, Consiliul de Securitate a decis ca incalcarile grave, masive si repetate ale drepturilor omului pot constitui o amenintare contra pacii. In acelasi timp, operatiunile de mentinere a pacii create de Consiliul de Securitate in temeiul capitolului VI sau al capitolului VII din Carta au si o dimensiune privind crearea cadrului necesar pentru exercitarea efectiva a drepturilor si libertatilor fundamentale si educatie in domeniul drepturilor omului in statele in care aceste operatiuni se desfasoara. Este de mentionat si faptul ca in temeiul Capitolului VII din Carta, Consiliul de Securitate a decis crearea tribunalelor penale internationale ad-hoc (cel pentru fosta Iugoslavie si cel pentru Ruanda), care, potrivit competentelor lor, judeca savarsirea de catre persoane fizice a crimelor de genocide impotriva umanitatii sau de razboi, considerate fapte internationale deosebit de grave de incalcare a drepturilor esentiale ale omului. 3. Consiliul Economic si Social (ECOSOC), Consiliul Economic si Social este organul principal al ONU cu componenta restransa (54 membri ai organizatiei. alesi de Adunarea Generala) cu rol deosebit in cooperarea intre statele membre in domeniile economic, social, cultural, al invatamantului, al sanatatii. In acest scop, el poate efectua sau initia studii si rapoarte referitoare la problemele internationale in aceste domenii, astfel incat cooperarea economica si sociala si favorizeze respectarea universal si efectiva a drepturilor omului: mai mult, el poate infiinta organe subsidiare, in speta comisii, pentru promovarea drepturilor omului, in baza articolului 68 din Carta. Cel mai important organ subsidiar al ECOSOC a fost timp de 60 de ani Comisia Drepturilor Omului. Comisia a luat fiinta in 1946, avand initial 18 membri insarcinati cu elaborarea unei Carte internationale a drepturilor omului. Ulterior, Comisia si-a marit numarul de membri la 53, selectati potrivit reprezentarii geografice echitabile. pentru o perioada de 3 ani. Comisia este un organ cu caracter tehnic ce se reuneste anual. Fiind principalui organ al ECOSOC in domeniul drepturilor omului, Comisia a avut drept atributii furnizarea de informatii, etectuarea de studii si formularea de recomandari in materia drepturilor omului. Comisia a pregatit recomandari si a elaborat proiecte de instrumente internationale in materie. Comisia a indeplinit si alte sarcini in acest domeniu, incredintate de Adunarea generala a O.N.U. sau ECOSOC, colaborand strans cu alte organe sau organisme din sistemul O.N.U. Initial cu un mandat limitat la elaborarea de texte internationale referitoare la drepturile omului si la pregatirea de studii in domeniul drepturilor persoanei umane, aceasta si-a dezvoltat treptat propriul sistem de control a respectarii drepturilor omului. Astfel, Comisia drepturilor omului este abilitata sa examineze comunicari relative la incalcarile drepturilor omului care sunt flagrante si sistematice. De asemenea, incepand cu 1980, Comisia a desemnat raportori speciali si a instituit grupuri de lucru pe tara sau tema care examineaza incalcarile drepturilor omului intr-o anumita tara sau intr-un anumit domeniu si fac recomandari in consecinta.

Pentru a se achita de sarcinile sale, Comisia Drepturilor Omului a beneficiat de ajutorul unor organe subsidiare - subcomisii. Astfel, Subcomisia pentru prevenirea discriminarii si protectia minoritatilor a fost creata in 1947 de Comisia pentru drepturile omului. cu sarcina de a intreprinde studii. in special in lumina Declaratiei universale a drepturilor omului. si de a adresa recomandari Comisiei privind masurile discriminatorii care violeaza drepturile omului si libertatiie fundamentale sau privesc protectia minoritatilor rasiale, religioase si lingsvistice. Subcomisia pentru conditia femeii a fost creata de catre Comisia Drepturilor Omului ca organ subsidiar al acesteia. insa chiar din 1946, anul infiintarii. aceasta subcomisie a obtinut statutul de comisie. Comisia examineaza progresul realizat in materie de egalitate a femeilor si are drept functii: a) sa prezinte ECOSOC recomandari si rapoarte asupra dezvoltarii drepturilor femeii in domeniile politic, economic, civic si pedagogic; b) sa prezinte recomandari si propuneri care sa contribuie la aplicarea efectiva a principiului egalitatii in drepturi a femeilor si barbatilor. Rezolutiile, recomandarile si alte documente pe care le adopta sunt supuse aprobarii ECOSOC. Prin rezolutia Adunarii Generale a ONU din 15 martie 2006 s-a decis inlocuirea Comisiei Drepturilor Omului cu un Consiliu al Drepturilor Omului. organ subsidiar al Adunarii Generale de aceasta data, cu sediul la Geneva. Consiliul va fi compus din 47 de membri reprezentanti ai statelor membre alesi prin vot direct si secret, cu majoritatea membrilor Adunarii. Compunerea Consiliului va respecta repartitia geografica echitabila. Consiliul Drepturilor Omului a decis ca intr-o prima etapa a activitatii sale sa pastreze toate procedurile si mecanismele de monitorizare a respectarii drepturilor omului create de Comisia Drepturilor Omului, urmand ca in paralel sa examineze, prin intermediul unui grup de experti, posibilitatile de eficientizare a fiecaruia dintre proceduri sau mecanisme. Un alt organ subsidiar creat de ECOSOC este Comitetul drepturilor economice, sociale si culturale. Pactul international relativ la drepturile economice. sociale si culturale din 1966 nu a prev azut crearea unui mecanism insarcinat cu urmarirea punerii sale in aplicare. De aceea. in 1985 ECOSOC a decis crearea comitetului mentionat mai sus. a carui functie principala consta tocmai in analizarea si urmarirea masurilor luate de state pentru asigurarea drepturilor recunoscute in Pactul international relativ la drepturile economice, sociale si culturale. In acelasi timp. acest comitet ajuta ECOSOC in a-si indeplini functiile de supraveghere care ii incumba in acest domeniu. 4. Secretariatul ONU este un organ cu functii administrative, compus din functionari internationali si condus de Secretarul General. De asemenea, pe langa rolul administrativ, Secretarul General indeplineste si un rol politic si diplomatic important, el aducand la indeplinire sarcinile stabilite de Adunarea Generala si Consiliul de Securitate, inclusiv in domeniul drepturilor omului. In cadrul structurii interne a Secretariatului a functionat Centrul pentru Drepturile Omului. condus de Secretarul General adjunct insarcinat cu drepturile omului. Centrul avea drept functie sa sprijine Adunarea generala, Consiliul Economic si Social, Comisia Drepturilor Omului in promovarea sj protejarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale. In 1993. Adunarea Generala a infiintat functia de Inalt Comisar al Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului, care in 1997 a fuzionat cu Centrul pentru Drepturile Omului, rezultand Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului. Comisariatul este condus de Inaltul Comisar. care are rang de Secretar General Adjunct. Printre atributiile Comisariatuiui figureaza: - o promovarea exercitarii efective a drepturilor omului; - o actiuni in situatia unor violari grave ale drepturilor omului si - o educatia pentru drepturile omului. 5. Curtea Internationala de Justitie, organ cu atributii jurisdictionale al ONU, compusa din 15 judecatori, a contribuit la promovarea drepturilor omului prin interpretarea normelor internationale in acest domeniu atat prin hotarari (Cazul referitor la aplicarea Conventiei privind prevenirea si reprimarea

genocidului (1993). Cazul Haya de la Torre (1950)) cat si prin avize consultative (Avizul referitor la Sahara occidentala, avizul referitor la admisibilitatea formularii de rezerve la Conventia privind prevenirea si reprimarea genocidului). De asemenea. Curtea Internationala de Justitie este prevazuta ca organ de solutionare a eventualelor diferende intre statele parti la conventii internationale incheiate in cadrul ONU: Conventia impotriva torturii, Conventia privind statutul refugiatilor, Conventia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala.

Organele create prin tratatele internationale cu vocatie universale specializate in domeniul drepturilor omului Comitetul pentru drepturile omului a fost creat in baza art. 28 al Pactului privind drepturile civile si politice si este compus din 18 membri, alesi cu titlu individual, prin vot secret, de statele parti la Pact, pe termen de 4 ani. La alegeri se are in vedere o reprezentare echitabila din punct de vedere geografic, a principalelor sisteme juridice si diferitelor forme de civilizatie. Comitetul se reuneste de 3 ori pe an si ia decizii pe baza de consens. Comitetul exercita controlul sau in principal prin intermediul rapoartelor statale periodice. De asemenea. Comitetul poate sa adreseze statelor parti propriile rapoarte si comentariile generale pe care le considera potrivite. Comitetul pentru drepturile omului poate sa examineze comunicari statale, cu conditia ca statele implicate in acest tip de control sa fi recunoscut competenta comitetului in acest sens. Comitetul elaboreaza un raport anual asupra activitatii sale pe care il supune spre analiza Adunarii Generale a ONU. Puterile Comitetului pentru drepturile omului au fost extinse prin Protocolul facultativ la Pactul international privind drepturile civile si politice din 1966; protocolul facultativ recunoaste capacitatea individului de a-si apara drepturile la nivel international, procedurile folosite fata de reclamant si de statul parat punandu-i pe un plan egal din punct de vedere al procedurii. Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei este compus din 23 experti actionand cu titlu individual si se reuneste de doua ori pe an. Pe baza rapoartelor statelormembre ale Conventiei - rapoarte initiale, periodice sau elaborate la solicitarea comitetului -, Comitetul intocmeste un raport anual, cuprinzand sugestii si recomandari in domeniu, pe care il inainteaza Adunarii Generale a O.N.U.. prin ECOSOC. Potrivit Conventiei, acest comitet nu este autorizat sa analizeze petitii individuale sau plangeri ale unui stat impotriva altuia. Comitetul recurge si la forme de control precum comentariile generale, rapoartele statale si observatiile generale, prin care precizeaza interpretarea pe care el o confera anumitor dispozitii din conventie. Prin Protocolul optional la Conventia asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare fata de femei s-a recunoscut comitetului posibilitatea de a primi si examina comunicari individuale si de recurge la anchete in caz de incalcare grava sau sistematica a dispozitiilor conventiei. Comitetul impotriva torturii a fost constituit si si-a inceput activitatea in 1987 in baza articolului 17 al Conventiei din 1984, impotriva torturii si altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. El este compus din experti independenti. care sunt alesi prin vot secret, pe o perioada de 4 ani. de statele-parti la Conventia citata. Potrivit Conventiei, acest comitet are competenta de a studia rapoartele pe care i le supun stateleparti in legatura cu masurile pe care le-au intreprins pentru aplicarea acesteia, rapoarte care pot fi initiale,

periodice sau la cererea comitetului. Fata de aceste rapoarte, comitetul formuleaza propriile comentarii generale. De asemenea. Comitetului ii este recunoscuta competenta de a primi plangerile unui stat parte, legate de aplicarea Conventiei de catre alt stat parte si de a examina plangerile particularilor, care pretind ca sunt victime ale violarii Conventiei de catre un stat parte. Cea mai interesanta modalitate de control aplicata de comitet consta in ancheta la care acesta poate recurge. Comitetul intervine numai atunci cand din surse sigure, demne de in-credere, are informatii ca tortura este practicata in mod sistematic pe teritoriul unui stat parte la Conventie. In acest caz, el invita statul in chestiune sa coopereze in examinarea probelor si. daca considera necesar, desemneaza pe unui sau mai multi din membrii sai sa intreprinda o ancheta confidentiala in acest sens. Rezultatul anchetei, impreuna cu comentariile si sugestiile de rigoare ale comitetului sunt transmise, spre considerare, statului in cauza. Pana la acest punct procedurile sunt confidentiale dar, dupa consultarea statului, Comitetul poate decide includerea unui rezumat al constatarilor sale in raportul sau anual. Nu in ultimul rand, Comitetul poate examina comunicarile (plangerile) supuse de particulari. sau in numele acestora. care pretind ca sunt victime ale unei violari ale dispozitiilor Conventiei de catre statul parte, sub jurisdictia caruia se afla, insa numai in conditiile in care statul respectiv a recunoscut competenta comitetului in materie. Comitetul drepturilor copilului a fost instituit de Conventia cu privire la drepturile copilului si se compune din 18 experti, persoane de o inalta tinuta morala si cu competenta recunoscuta in domeniul reglementat de conventie. Membrii comitetului sunt alesi de statele parti din randul cetatenilor lor, cu luarea in considerare a necesitatii asigurarii unei repartitii geografice echitabile si a reprezentarii principalelor sisteme juridice. Membrii actioneaza in nume propriu. Comitetul este competent, potrivit conventiei, sa examineze masurile adoptate de statele parti pentru punerea in aplicare a drepturilor recunoscute de Conventia cu privire la drepturile copilului prin intermediul controlului pe baza de rapoarte initiale, periodice precurn si prin solicitarea de informatii suplinientare statelor parti. Fata de aceste rapoarte, Comitetul adopta comentarii generale. La randul sau, Comitetul supune la fiecare doi ani un raport de activitate Adunarii Generale a ONU. De asemenea. fata de statele parti la Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor in conflicte armate sau la Protocolul facultativ referitor la vanzarea de copii, prostitutia copiilor si pornogratia infantila, lot prin control pe baza de rapoarte initiale si prin prezentarea de informatii relevante in rapoartele periodice prezentate Comitetului in baza Conventiei cu privire la drepturile copilului. De asemenea, pentru statele parti care nu au furnizat informatii corespunzatoare in raportul initial, se prevede controlul pe baza de rapoarte periodice sau la solicitarea comitetului. Comitetul mai exercita si alte forme de control, prin solicitarea si primirea de avize de la institutiile specializate ONU si observatii generale. Studiu de caz - Controlul realizat de Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale a fost creat in 1970 in baza Conventiei internationale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala si are in compunere 18 experti, alesi prin vot secret de statele parti la Conventie. Acestia se reunesc de 2 ori pe an. Ei nu reprezinta guvernele tarilor carora le apartin ci actioneaza in nume propriu. Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale exercita un control administrativ; el este abilitat sa primeasca si sa examineze rapoarte prezentate de catre statele parti asupra masurilor de ordin

legislativ, judiciare, administrativ pe care le-au adoptat in aplicarea Conventiei pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala: - rapoarte initiate, prezentate in termen de un an de la intrarea in vigoare a conventiei pentru statul parte; - rapoarte periodice asupra progreselor realizate de state in aplicarea conventiei: - rapoarte prezentate la solicitarea Comitetului. De asemenea. Comitetul supune anual Adunarii Generate un raport asupra activitatii sale, raport ce include si sugestii si recomandari de ordin general bazate pe examinarea rapoartelor si a informatiilor primite de la statele parti. Comitetul primeste si analizeaza comunicari primite fie din partea statelor parti, fie din partea indivizilor sau grupurilor de indivizi. Primirea de comunicari individuale este posibila doar daca statul parte in cauza a formulat o declaratie de recunoastere a competentei Comitetului de a primi si examina comunicari impotriva sa. Procedura de examinare a comunicarilor statale. Orice stat parte poate sesiza Comitetul cu o comunicare in care sustine ca un alt stat parte nu si-a indeplinit obligatiile conventionale care ii reveneau in conformitate cu dispozitiile Conventiei pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala. Sesizarea Comitetului este subordonata esecului negocierilor prealabile directe intre statele in cauza. Daca un stat parte estimeaza ca un alt stat parte nu aplica dispozitiile Conventiei, poate sa atraga atentia asupra acestei probleme statului respectiv. Acesta din urma are trei luni pentru a-si prezenta explicatii sau declaratii scrise care sa elucideze problema. Daca in termen de sase luni de la primirea raspunsului chestiunea nu a fost solutionata de o maniera considerata satisfacatoare de catre ambele state, fiecare stat poate sesiza Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale, care, dupa examinare, desemneaza o comisie de conciliere ad-hoc. Admisibilitatea comunicarii statale se supune regulilor generale in materie si este subordonata epuizarii cailor de recurs interne. Concilierea. Mecanismul de control instaurat de Conventia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala nu are drept scop sa permita judecata unui stat la cererea altuia, ci sa concilieze puncte de vedere divergente in privinta aprecierii conformitatii eomportamentului statului cu dispozitiile Pactului. Comitetul joaca rolul de amiabil compositor si nu este tinut de date cu caracter strict juridic. Procedura este bazata pe consimtamantul statelor. Caracterul diplomatic al mecanismului este intarit de confidentialitatea procedurii, care este contradictorie. Dupa ce comitetul a obtinut si cercetat toate informatiile pe care le considera necesare, presedintele acestuia desemneaza o comisie de conciliere ad-hoc. Membrii acesteia. in numar de cinci, sunt numiti prin acord al statelor in cauza, iar in caz de divergenta sunt alesi prin vot secret dintre membrii Comitetului cu o majoritate de 2/3. Comisia este un organ independent, cu statut asemanator Comitetului. Misiunea acesteia este sa isi puna bunele oficii la dispozitia statelor pentru a ajunge, in termen de 3 luni, la o solutie amiabila bazata pe respectarea dispozitiilor Conventiei pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala. Comisia studiaza afacerea sub toate aspectele si propune statelor termenii unei solutionari. In caz de reusita, comisia redacteaza un raport care indica pe scurt faptele si solutia. In caz de esec. raportul comisiei mentioneaza concluziile sale asupra faptelor si recomandarile sale adresate statelor pentru a ajunge la o solutionare amiabila. Statele au trei luni, dupa primirea raportului, pentru a arata daca accepta termenii acestuia. Dupa expirarea termenului de trei luni, presedintele cornitetului comunica raportul comisiei si declaratiile statelor parti in cauza tuturor celorlalte state parti la Conventie. Procedura in cazul comunicarilor individuale Titularii dreptului de a prezenta comunicari Cornitetului sunt indivizii sau grupurile de persoane, cu conditia ca petitionarul trebuie sa se pretinda personal si efectiv victima unei violari a unuia din

drepturile enuntate in Conventie si sa justifice un interes personal in prezentarea comunicarii. Trebuie sa existe o legatura directa intre reclamant si pretinsa violare a dreptului. Procedura este exclusiv scrisa si confidentiala. Comitetul isi desfasoara activitatea in lipsa oricarei publicitati. iar piesele dosarului nu pot fi publicate. Comitetul publica insa deciziile sale, impreuna cu totalitatea constatarilor in fond. Procedura are un caracter contradictoriu. Comitetul vegheaza la respectarea principiului egalitatii armelor care este asigurata prin posibilitatea oferita fiecarei parti de a contesta piesele depuse la dosar de cealalta parte. Procedura cunoaste mai multe etape: Analiza prealabila a admisibilitatii; in aceasta etapa Comitetul verifica daca prima facie conditiile de admisibilitate -capacitatea si calitatea procesuala activa si pasiva, epuizarea cailor de recurs interne, sesizarea cornitetului intr-un termen de 6 luni de la decizia interna, semnarea comunicarii - sunt indeplinite; astfel, Comitetul va verifica daca autorul comunicarii este un individ sau nu grup de persoane, daca priveste un stat parte la Conventie care a facut declaratie de recunoastere a competentei Comitetului, daca petitionarul a sesizat in prealabil organismul intern desemnat de stat sa examineze cererile referitoare la o pretinsa discriminare rasiala; Comitetul transmite comunicarea individuala statului, care are un termen de trei luni pentru a prezenta observatiile sale cu privire la aspectele relevate de comunicare; Analiza admisibilitatii propriu-zise; Comitetul va examina daca petitionarul a epuizat caile de recurs interne, cu exceptia cazului cand epuizarea acestora ar depasi o durata rezonabila: Solutionarea pe fond: Comitetul are doar posibilitatea de a adresa propuneri si recomandari statului in cauza si petitionarului: aceste recomandari sunt lipsite de orice forta juridica pentru state care nu sunt tinute sa le respecte; totusi, nu este lipsit de importanta faptul ca un rezumat al comunicarii, al explicatiilor statului si al recomandarilor Comitetului sunt incluse in raportul anual al acestuia, fiind astfel date publicitatii. Publicarea deciziiior Comitetului incita statele sa se conformeze reeomandarilor acestuia. Proceduri speciale de prevenire a discriminarii rasiale create de Comitet permit acestuia sa efectueze misiuni la fata locului: exista doua asemenea tipuri de proceduri: - procedura de alerta rapida presupune propunerea de asistenta tehnica pentru statele parti, in special prin trimiterea de membri ai comitetului la fata locului, la invitatia autoritatilor nationale: - procedura de interventie de urgenta presupune desemnarea unui raportor special care se va consulta cu presedintele comitetului pentru a pune la punct o procedura de interventie si de monitorizare a aplicarii deciziiior luate de comitet. Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale elaboreaza observatii generale, ce reprezinta comentarii, explicatii oferite de organul de control asupra intelesului, intinderii si modului de aplicare a dispozitiilor respectivei Conventii. Desi nu sunt obligatorii, totusi ele indica intelesul pe care comitetul il da dispozitiilor conventionale si orienteaza astfel statul in adoptarea masurilor adecvate de aplicare a Conventiei. Desi nu au forta obligatorie, observatiile generale reprezinta singura sursa de interpretare autorizata a Conventiei si beneficiaza de autoritatea morala a Comitetului. Studiu de caz - Controlul realizat de Consiliul Drepturilor Omului Consiliui Drepturilor Omului, compus din 47 de state membre ONU realizeaza un control politic, prin mai multe forme: - rapoarte statale periodice asupra progreselor inregistrate de state in domeniul drepturilor omului; - comunicari individuale - provenind de la indivizi sau grupuri de indivizi - referitoare la incalcari flagrante si sistematice ale drepturilor omului.

- Comisia drepturilor omului si Subcomisia de lupta contra masurilor discriminatorii si de protectie a minoritatilor au fost autorizate sa examineze informatiile privind violarile flagrante ale drepturilor omului si libertatilor fundamentaie", cum ar fi politica de apartheid in Republica Sud-Africana sau discriminarea rasiala in Rhodesia de Sud. - campul de examinare de catre Comisie sau de organul sau subsidiar se extinde asupra oricaror violari flagrante si sistematice" ale drepturilor omului indiferent de tara in care se produc. Procedura nu reprezinta un sistem de petitii privind incalcarea unor drepturi individuale. Un individ poate, desigur, sa prezinte plangeri, dar numai daca acestea privesc acte cu caracter general. Ceea ce caracterizeaza aceasta procedura sunt urmatoarele trasaturi: a) nu se ocupa de incalcari izolate ci numai de violari ale drepturilor omului care se repeta in mod constant si constituie violari flagrante ale drepturilor omului, dovedite in asa fel incat existenta lor poate fi considerate ca incontestabila; b) prevede posibilitatea examinarii de comunicari primite de la persoane particulare si de la organizatii non-guvernamentale, intr-o procedura confidentiala. Pentru a fi admise asemenea comunicari, ele trebuie sa fie, printre altele, compatibile cu principiile Cartei O.N.U., sa nu fi fost discutate in alte foruri internationale sau supuse inca recursurilor interne. Comunicarile in cauza, odata admise, sunt examinate in sedinte inchise ale Comisiei, care poate adresa statului impotriva caruia exista plangeri, recomandari confidential, sau poate decide ca problemele respective sa fie discutate in sedintele sale publice sau in cadrul Adunarii Generale O.N.U. sau ECOSOC. c) Scopul principal nu este condamnarea statelor ci acela de a se constata daca alegatiunile de violari flagrante sunt substantiate si de a sprijini statul in cauza sa puna capat acestor violari. Aceste proceduri au fost preluate de catre Consiliu de la Comisia Drepturilor Omului. Anchete realizate prin intermediul grupurilor de lucru si al raportorilor speciali, care efectueaza vizite de tara. Grupurile se considera competente pentru a examina in cadrul unei proceduri scrise si contradictorii comunicari individuale, statale, ale unor organizatii internationale interguvernamentale sau non-guvemamentale. Admisibilitatea este facilitata de decizia grupului de a nu aplica conditia epuizarii cailor de recurs interne. Grupul se poate sesiza si din oficiu. Examenul in fond se face prin luarea in considerare a ..instrumentelor de drept international acceptate de statele in cauza " incluzand atat instrumente declarative cat si conventionale. In urma examenului. grupul de lucru adopta un aviz, lipsit de forta obligatorie, dar care contine constatarea violarii. El este insotit de recomandarea adresata statului de a lua masurile necesare pentru a remedia situatia, si este publicat in raportul anual adresat Comisiei Drepturilor Omului. Acest sistem de control prin grupuri de lucru ofera posibilitatea, in absenta unei baze conventionale. de a supune statele membre ONU unui control pe baza de plangeri, aparut dintr-un control pe baza de rapoarte, exercitat de un organ hibrid compus din experti independenti numiti de Presedintele Comisiei Drepturilor Omului, care este un organ interguvernamental.

Mecanisme de monitorizare a promovarii si protectiei drepturilor omului la nivel regional Mecanisme de garantare a drepturilor omului la nivel european Curtea Europeana a Drepturilor Omuiui. Conventia da dreptul oricarui stat contractant de a cere ca alte state-parti la Conventie sa-si respecte obligatiile asumate. In privinta dreptului de petitie al persoanelor fizice sau a altor entitati, statele parti contractante se angajeaza sa nu impiedice prin nici o masura exercitiul eficace al acestui drept.

Compunere. Curtea se compune dintr-un numar de judecatori egal cu cel al partilor contractante, care isi exercita mandatul cu titlu individual. Ei sunt alesi de Adunarea Parlamentara, in numele inalteior parti contractante, dintre candidatii propusi de acestea, pe o durata de 6 ani, cu posibilitatea realegerii. O data la 3 ani are loc o reinnoire a mandatelor unei jumatati din judecatori. Mandatul poate inceta si la data la care judecatorul in cauza implineste varsta de 70 de ani. Fiecare stat parte la Conventie (care este si membru al Consiliului Europei - 46 in prezent) are dreptul la un loc de judecator in cadrul Curtii. Judecatorii trebuie sa aiba cea mai inalta reputatie morala si sa intruneasca conditiile pentru exercitarea unor inalte functii judiciare sau sa fie juristi cu competenta recunoscuta. In cursul mandatului sunt complet independenti si nu pot exercita activitati incompatibile cu acest statut. Judecatorii aleg Presedintele, doi vicepresedinti si doi presedinti de sectii. Exista si institutia judecatorului ad hoc, care inlocuieste judecatorul ..national", daca acesta este incompatibil intr-un anumit dosar (de exemplu, a fost implicat in dosar la nivel national, intr-o calitate anterioara). Structura administrativa interna a Curtii europene este compusa din Adunarea Plenara, presedinte, unul sau doi vicepresedinti, sectii si presedintii sectiilor. Adunarea plenara, alcatuita din totalitatea judecatorilor alesi, are urmatoarele atributii: alege presedintele si vicepresedintii Curtii, constituie sectiile, alege presedintii sectiilor, adopta regulamentul Curtii si decide revocarea judecatorilor. Presedintele Curtii, ales pentru un mandat de trei ani reeligibil, prin scrutin secret, cu majoritatea absoluta a judecatorilor alesi prezenti, reprezinta Curtea si asigura relatiile cu Consiliul Europei. El prezideaza Adunarea plenara, sedintele Marii Camere si ale colegiuiui Marii Camere. Vicepresedintele sau vicepresedintii sunt alesi pentru un mandat de trei ani reeligibil, prin scrutin secret, cu majoritatea absoluta a judecatorilor alesi prezenti. El sau ei il asista pe presedinte si il inlocuiesc in caz de impiedicare sau vacanta a presedintiei si sunt si presedinti de sectii. Sectiile, in numar de patru, reprezinta formatiuni administrative ale curtii europene. Compozitia lor se modifica o data la 3 ani; structura sectiilor trebuie sa fie echilibrata geografic, din punctul de vedere al reprezentarii sistemelor juridice si al reprezentarii pe sexe. Fiecare sectie are un presedinte, doi dintre cei patru presedinti de sectii fiind si vicepresedinti ai Curtii. Presedintii de sectii sunt alesi de Adunarea plenara pentru un mandat de trei ani, reeligibil. Ei prezideaza sedintele sectiei si ale camerei din care fac parte. Pentru examinarea cauzelor aduse inaintea sa, Curtea isi destasoara activitatea in Comitete de trei judecatori (comitetele de filtraj), in Camere de sapte judecatori (daca un judecator national nu este membrii al Sectiunii in care s-a constituit Camera ce examineaza un caz ce implica acel stat, el va participa de drept ca membru al Camerei) si intr-o Mare Camera de saptesprezece judecatori. Din Marea Camera fac parte presedintele Curtii. vicepresedintii (doi), presedintii Camerelor, alti judecatori desemnati conform regulamentuhii Curtii cu luarea in considerare a necesitatii reprezentarii echitabile geografice si a diferitelor sisteme juridice, printre care si judecatorul ales in numele statului in litigiu. Marea Camera este constituita pe 3 ani. Competenta Curtii acopera toate problemele privind interpretarea si aplicarea Conventiei si a Protocoalelor sale, care ii sunt supuse de catre state, deci cauze interstatale, de catre persoane fizice sau alte entitati, prin cereri individuale. La cererea Comitetului Ministrilor, da avize consultative asupra problemelor de ordin juridic privind interpretarea Conventiei si, evident, a Protocoalelor acesteia. Prin organele sale Curtea se pronunta asupra inadmisibilitatii cererilor (plangerilor) individuale si ia decizii in legatura cu admisibilitatea si fondul acestora, dupa cum urmeaza:

a) comitetele, formate din trei judecatori, se pronunta asupra cererilor individuale. care nu implica o examinare complementara, pe care le pot declara inadmisibile sau le pot scoate de pe rol numai prin vot unanim. Nu se pot pronunta asupra cauzelor interstatale. Decizia unui Comitet este definitiva. b) Camerele, formate din sapte judecatori, sunt abilitate sa ia decizii atat asupra admisibilitatii cererilor cat si a fondului: pentru cererile individuale asupra carora nu s-a pronuntat un comitet si pentru toate cererile introduse de catre stat (cauze interstatale). c) Marea Camera se pronunta asupra cererilor individuale sau cauzelor interstatale. deferite de Camere prin desesizare, care privesc o problema grava privind interpretarea conventiei si a Protocoalelor sale sau in cazul cand solutionarea acesteia ar putea duce la o contradictie cu o hotarare pronuntata anterior de Curte. De asemenea. Marea Camera se pronunta, in cazuri exceptionale, asupra unei hotarari a unei camere, retrimisa in fata Marii Camere la cererea unei parti in cauza. Curtea examineaza cauzele in conditii de contradictorialitate si se pune la dispozitia partilor pentru a se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabila. caz in care dezbaterile au caracter confidential. Hotararea Marii Camere este definitiva, iar cea a unei Camere devine definitiva daca partile declara ca nu vor cere trimiterea cauzei in fata Marii Camere sau nu se trimite in termen de trei luni de la pronuntare, ori in cazul in care aceasta, Marea Camera, respinge cererea de retrimitere. Hotararea definitiva a Curtii este transmisa Comitetului Ministrilor care supravegheaza executarea ei. In privinta competentei consultative, este de mentionat ca avizele consultative ale Curtii asupra problemelor juridice privind interpretarea Conventiei, pot fi date numai la cererea Comitetului Ministrilor. Competenta Curtii poate fi analizata sub mai multe aspecte. Avem astfel competenta ratione personae ( personala), ratione materiae (materiala), ratione loci (spatiala) si ratione temporis (temporala). Competenta personala a Curtii. Pentru a intra in competenta Curtii, plangerea trebuie sa fie introdusa de catre o entitate avand calitate pentru a fi reclamant sj trebuie sa fie indreptata impotriva unei entitati avand calitate pentru a fi parat. Curtea poate fi sesizata de catre un stat parte, caz in care ne aflam in prezenta unei cereri statale, sau de catre o persoana fizica, o organizatie non-guvernamentala sau un grup de particulari, care se pretind victime a unei violari a unuia din drepturile recunoscute de Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului sj a Libertatilor Fundamentale sau de Protocoalele sale aditionale, caz in care este vorba de cereri individuale. Aceste doua tipuri de entitati au capacitate procesuala activa: cererile, fie ca sunt statale, fie ca sunt individuale, sunt indreptate impotriva statelor parti la Conventie, care pot fi parate in fata Curtii. Daca virtual, toate statele parti au capacitate procesuala pasiva, este parat statul care a comis incalcarea drepturilor prevazute de Conventie sau de Protocoale, ori caruia incalcarea ii este imputabila. Titularii dreptului de a sesiza Curtea Statele. Statul care sesizeaza Curtea nu trebuie sa fie considerat ca actioneaza pentru a obtine respectarea drepturilor sau intereselor sale proprii, ci mai degraba supune Curtii spre examinare o problema care tine de ordinea publica europeana. Singura conditie pe care un stat care sesizeaza Curtea trebuie sa o indeplineasca este sa fie parte la Conventie. Nu este necesar ca victimele incalcarii dispozitiilor Conventiei sa fie cetateni sau nationali ai statului reclamant, sau ca violarea invocata sa afecteze in mod direct interesele acestui stat. De asemenea, nu conteaza daca mobilul statului reclamant este de ordin politic. Dreptul de sezina recunoscut statelor are drept scop sa determine examinarea modului in care statele contractante isi respecta angajamentele juridice asumate. Titularii dreptului de recurs individual. Curtea poate fi sesizata de orice persoana fizica. Conventia nu retine nici o conditie referitoare la cetatenia. rezidenta. starea civila sau capacitatea individului. conform dreptului intern. Cetatenii statului parte parat. cetatenii unui alt stat parte sau ai unui stat tert, refugiatii. incapabilii din dreptul intern, detinutii pot sesiza Curtea europeana.

Curtea poate fi sesizata si de catre orice organizatie non-guvemamentala; referirea la nonguvernamental" exclude posibilitatea ca o organizatie guvernamentala sa sesizeze Curtea. Intr-o interpretare larga, prin ..organizatie non-guvernamentala" Curtea intelege orice persoana juridica, cu sau fara scop lucrativ: societati comerciale. sindicate, organizatii religioase. partide politice. Prin extindere. in aceasta categorie intra orice subiect de drept care nu este persoana fizica sau persoana juridica de drept public. Al treilea titular al dreptului de recurs individual este reprezentat de orice grup de particulari. Notiunea se refera la orice grup constituit conform reglementarilor in vigoare in dreptul intern, dar are in vedere un tip de asociere informala, cel mai adesea temporara, dintre doua sau mai multe persoane care au acelasi interes si se pretind victime ale unei violari a Conventiei Europene in ceea ce le priveste. Conditia prealabila pentru a introduce o cerere individuala este ca autorul acesteia sa se pretinda victima a unei incalcari a unui drept recunoscut in Conventie. Nu se cere ca autorul cererii individuale sa fie victima in mod dovedit, deoarece numai examenul cererii in fond va determina daca este in mod real victima a incalcarii unei dispozitii din Conventie. Totusi. nu este suficient sa se afirme victima: pe baza faptelor invocate de catre reclamant si daca este cazul, de statul in cauza, Curtea va examina daca, presupunand ca a fost constatata violarea, reclamantul ar fi putut fi victima a acesteia. Reclamantul autor al unei cereri individuale trebuie sa aiba un interes personal pentru a actiona in fata Curtii. Este necesar ca drepturile acestuia sa fie vatamate de o maniera concreta printr-o decizie sau masura interna. In sens european, notiunea de victima are un inteles larg, deoarece. pentru ca un reclamant sa se pretinda victima a unei violari a Conventiei, trebuie sa existe o legatura directa intre reclamant ca atare si incalcarea invocata. Curtea admite ca victima a unei violari orice persoana susceptibiia de a-i fi aplicata o lege despre care se afirma ca este incompatibila cu dispozitiile Conventiei. Mai mult, un individ se poate considera victima prin simplul fapt al existentei unei legislatii ale carei efecte risca sa le suporte, chiar in lipsa unei aplicari efective. Curtea admite astfel notiunea de victima potentiala. Calitatea de victima nu implica existenta unui prejudiciu suferit. De asemenea, Curtea a inglobat in notiunea de victima si situatia unei victime indirect, adica a unei persoane care a suferit un prejudiciu din cauza violarii drepturilor unui tert sau care are un interes personal pentru a se pune capat violarii. Competenta materiala a Curtii. Competenta Curtii include toate chestiunile relative la interpretarea si aplicarea Conventiei Europene si a Protocoalelor sale. Nu poate fi invocata printr-o cerere inaintata Curtii incalcarea unor drepturi pe care Conventia sau Protocoalele nu le garanteaza, cum ar fi: dreptul la divort, dreptul la azil politic, dreptul la pensie. Desi aceste drepturi nu sunt recunoscute de Conventie, aceasta nu inseamna ca un fapt, o actiune sau omisiune, care le aduce atingere iese automat din campul de aplicare al Conventiei. Atingerea unui asemenea drept ar putea constitui concomitent o atingere a unui drept recunoscut de Conventie. Astfel atingerea adusa unui drept la pensie actual poate viola dreptul de proprietate recunoscut de Primul protocol aditional. Curtea este competenta sa examineze toate aspectele juridice ale faptelor ce li sunt prezentate, nefiind tinuta de limitele aratate de reclamant prin obiectul cererii. Reclamantul nu este tinut sa indice exact articolul din Conventie a carui incalcare o invoca. Competenta temporala a Curtii. Competenta Curtii se intinde asupra tuturor faptelor posterioare intrarii in vigoare a Conventiei pentru statul in cauza. Competenta teritoriala a Curtii. Cererea nu se poate raporta la fapte situate in afara limitelor teritoriale intre care Curtea isi poate exercita competenta.

Conditiile de admisibilitate. Conditiile de admisibilitate sunt de doua feluri: generale. care se aplica atat cererilor statale cat si celor individuale, si special, intalnite numai in cazul cererilor individuale. Conditiile generale Curtii intr-un termen de de admisibilitate se refera la epuizarea cailor de recurs interne si la introducerea cererii in fata 6 luni de la ultima decizie interna definitiva. Epuizarea cailor de recurs interne. Aceasta conditie marcheaza caracterul Conventiei Europene in raport cu sistemele nationale. Autoritatile nationale sunt in principiu mai bine situate fata de judecatorul international pentru a se pronunta asupra restrictiilor aduse drepturilor enuntate prin Conventie: aceasta analiza, care se fundamenteaza pe teoria marjei de apreciere a statului, limiteaza controlul judiciar european. Articolul 35 alineatul 1 din Conventie, impunand regula epuizarii cailor de recurs interne, are drept corolar obligatia impusa statelor de a pune la dispozitia indivizilor cai de recurs efective in fata instantelor nationale. Dovada epuizarii cailor de recurs interne incumba reclamantului. Statul parat care invoca exceptia de neepuizare a cailor de recurs interne trebuie sa faca dovada existentei, in ordinea juridica interna, a unei sau unor cai de recurs care, desi indeplinea toate conditiile pentru a fi o cale efectiva, nu a fost epuizata de reclamant. Este necesar ca reclamantul sa fi ridicat in fata celei mai inalte autoritati nationale competente, in substanta, sustinerile pe care le reitereaza in fata Curtii. Aceasta obligatie care incumba reclamantului, de a epuiza caile de recurs interne, este limitata la obligatia de a utiliza in mod normal caile de recurs considerate utile. Invocarea. in substanta, in fata instantelor nationale a incalcarii dreptului recunoscut de Conventie, inseamna ca reclamantul, prin sustineri echivalente celor prezentate in fata Curtii, sa fi oferit judecatoriilui national ocazia de a evita sau indrepta vatamarea suferita, analizand daca pretentiile reclamantului pun in discutie implicit respectarea Conventiei. Regula epuizarii cailor de recurs interne nu este intangibila si nu este compatibila cu o aplicare automata. Judecatorul European, in controlul pe care il efectueaza asupra indeplinirii conditiei, trebuie sa tina seama de circumstantele cauzei. Utilizarea normala a cailor de recurs interne implica epuizarea doar a recursurilor utile, adica a acelor cai de recurs interne care se refera la violarea invocata, sunt accesibile si adecvate. Reclamantul nu trebuie sa epuizeze o cale de recurs aleatorie, daca insuccesul utilizarii acesteia este probabil, in temeiul unei jurisprudente bine stabilite si urmate de instantele interne. De asemenea. reclamantul nu trebuie sa exercite recursurile ineficiente sau inadecvate, adica cele care nu sunt in masura sa ii redreseze incalcarile invocate. Pentru a se considera ca reclamantul nu a epuizat caile de recurs interne, este necesar ca acestora sa le fie dovedita existenta, cu un grad suficient de certitudine, atat in teorie cat si in practica. In cazul cererilor statale, epuizarea va fi infaptuita de persoanele pe care cererea le indica drept victimele pretinsei incalcari a Conventiei. Daca prin cererea statala se invoca doar incompatibilitatea cu Conventia a unei masuri legislative sau a unei practici administrative, regula epuizarii cailor de recurs nu este aplicabila. Cererea sa fie introdusa intr-un termen de 6 luni. Termenul de 6 luni incepe sa curga de la data ultimei decizii interne definitive. Aceasta este decizia care marcheaza epuizarea cailor de recurs interne oferite de ordinea juridica nationala. Conditiile speciale de admisibilitate sunt specifice cererilor individuale. si sunt urmatoarele: a. Cererea sa nu fie anonima b. Cererea sa nu dea nastere unei situatii de litispendenta adica cererea sa nu fie in mod esential aceeasi cu o cerere deja supusa Curtii sau unui alt organ international de ancheta sau de reglementare, in fata caruia se afla in curs de examinare

c. Cererea sa nu fie esential aceeasi cu o cerere examinata si solutionata anterior de Curte sau de un organ international de ancheta sau de reglementare, daca nu contine fapte noi (autoritatea de lucru judecat) d. Cererea sa nu fie incompatibila cu dispozitiile Conventiei Europene pentm Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale. Dupa cum am aratat. aceasta conditie are in vedere competenta Curtii, si pentru a fi considerata indeplinita, trebuie ca obiectul cererii sa se refere la chestiuni care sunt de competenta acesteia. e. Cererea sa nu fie in mod vadit nefondata. Curtea va examina daca faptele invocate. prezinta, prima facie, o aparenta de incalcare a unuia din drepturile recunoscute prin Conventie sau Protocoalele sale. f. Cererea sa nu fie abuziva. Abuzul de dreptul de sezina a Curtii poate rezulta din chiar continutul cererii, care demonstreaza o utilizare sicanatorie a dreptului de a sesiza Curtea. sau din comportamentul reclamantului. Noua reforma a mecanismului de control prin Protocolul nr. 14. Curtea europeana a fost supraincarcata cu plangeri individuale. ceea ce a dus si la o lipsa de eficienta in activitatea sa, intrucat modelul conceput prin Protocolul nr. 11 nu luase in calcul sesizarea Curtii de catre un numar atat de mare de reclamanti. Protocolul nr. 14 incearca sa eficientizeze sistemul de control, pe de o parte prin aceea ca subliniaza rolul prevenirii incalcarilor drepturilor omului, iar pe de alta parte prin regandirea modului de functionare a mecanismului de control. Astfel. Protocolul nr. 14 instituie o noua formatiune jurisdictionala - judecatorul unic - care se adauga comitetelor. camerelor, colegiului Marii Camere si Marii Camere. Judecatorul unic va prelua atributiile de filtrare a cererilor individuale de la comitete, el putand sa declare inadmisibile cererile individuale. Comitetele isi largesc competent, ele putand examina cereri individuale pe fond, daca chestiunea referitoare la interpretarea sau aplicarea Conventiei sau a Protocoalelor pe care o ridica face obiectul unei jurisprudente stabilite a Curtii Europene. Protocolul nr. 14 introduce si o noua conditie speciala de admisibilitate - trebui ca reclamantul sa fi suferit un prejudiciu important ca urmare a pretinsei incalcari a dreptului sau, cu exceptia cazului cand respectul drepturilor omului impune un examen pe fond al cauzei sau cand cauza reclamantului nu a fost examinata in mod corespunzator de un tribunal intern. Nu in ultimul rand este de mentionat prevederea din Protocolul nr. 14 potrivit cu care Uniunea Europeana poate adera la prezenta Conventie." In prezent, 45 din cele 46 de state parti (Federatia Rusa doar a semnat, fara a ratifica) la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale au ratificat acest Protocol nr. 14, care nu poate intra in vigoare decat prin ratificarea sa de catre toate statele parti, avand in vedere ca modifica mecanismul de control. Organizaia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE)

Creata initial drept Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa. OSCE apare formal sub aceasta denumire in urma reuniunii de la Budapesta din 5-6 decembrie 1994. Organizatia este destinata a fi un instrument de alerta rapida pentru prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor. OSCE si-a propus sa contribuie efectiv la promovarea democratiei, consolidarea statului de drept si respectul drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Este de subliniat faptul ca inca din perioada Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa s-a exprimat aceasta preocupare pentru respectarea drepturilor omului, Documentul final al Reuniunii de la Viena, in partea intitulata Dimensiunea umana a C.S.C.E.", prevazand crearea unui mecanism de

schimb de informatii si discutii intre statele participante, atunci cand se considera ca intr-un stat se produc situatii care reprezinta incalcari ale angajamentelor asumate in domeniul drepturilor omului. Tot in cadrul OSCE a fost infiintat in 1992 Inaltul Comisar pentru Minoritati Nationale, institutie ce urmareste respectarea drepturilor minoritatilor nationale in zona OSCE. El actioneaza prin mijloace specifice diplomatiei discrete", respectiv vizite, monitorizarea situatiei minoritatilor, redactarea de rapoarte. In cadrul OSCE s-a instituit un mecanism de control ce presupune crearea de misiuni de experti sau raportori, pe care un stat tnembru poate fi constrans sa le accepte pe teritoriul sau, aceasta demonstrand recunoasterea regulii potrivit cu care respectul drepturilor omului nu tine exclusiv de afacerile interne ale statului. Desi documentele CSCE privind dimensiunea umana nu sunt tratate Internationale, ele exprima opinio juris si un element al regulii cutumiare europene de respectare a drepturilor omului. Protecia drepturilor Omului in cadrul Comunitatii Europene, ca pilon al Uniunii Europene Sistemul institutional de garantare a drepturilor omului in Uniunea Europeana Dintre institutiile Uniunii Europene, Parlamentul European, mediatorul european si Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene au competence exprese in protectia drepturilor omului - denumite in tratate si jurisprudenta drepturi fundamentale. Si celelalte institutii - cum ar fi Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene si Comisia Europeana - intervin in protectia si promovarea drepturilor omului. Parlamentul European este organul ce exprima dimensiunea democratica a Comunitatilor Europene; el este alcatuit din 732 de parlamentari europeni alesi prin vot direct, secret si liber exprimat de catre cetatenii Uniunii Europene. Parlamentul urmareste protectia si promovarea drepturilor omului in Uniunea Europeana prin intermediul petitiilor adresate de cetatenii Uniunii Europene, precum si prin activitatea comisiilor sale permanente care pregatesc lucrarile sedintelor plenare, cum ar fi Comisia juridica si a drepturilor cetatenilor. Comisia pentru cultura, tineret. educatie si mijloace de comunicare, Comisia pentru drepturile femeilor. Parlamentul European desemneaza mediatorul european, pentru un mandat de cinci ani. Acesta este independent in indeplinirea functiilor sale. Parlamentul ii stabileste statutul si conditiile de exercitare a functiilor, cu avizul Comisiei Europene si cu aprobarea Consiliului Uniunii. Mediatorul este competent sa examineze cazurile de administrare defectuoasa in activitatea institutiilor sau organelor comunitare, cu exceptia celor jurisdictionale. Mediatorul poate fi sesizat printr-o plangere sau se poate sesiza din oficiu; in urma sesizarii mediatorul procedeaza la realizarea unei anchete, ale carei rezultate sunt cuprinse intr-un raport anual catre Parlamentul European. Protectia drepturilor omului in Comunitatea Europeana si in Uniunea Europeana s-a dezvoltat pe cale jurisprudentiala, drepturile omului fiind protejate de catre judecatorul comunitar ca si principii generale ale dreptului comunitar. In lipsa unui text conventional care sa stabileasca raporturile intre ordinea juridica comunitara si respectarea drepturilor omului, interventia Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene a acoperit aceasta lacuna, prin elaborarea unei jurisprudente care sa protejeze efectiv drepturile omului, intr-o maniera pretoriana. Pornind de la dispozitii cu scop economic, dar conferindu-le o interpretare extensiva. Curtea de Justitie a Comunitatilor europene realizeaza protectia drepturilor omului, prin consacrarea drepturilor economice si sociale, dar si civile si politice. Astfel, judecatorul comunitar a considerat ca respectarea drepturilor fundamentale face parte dintre principiile generale de drept la al caror respect este chemat sa vegheze. Aceste principii au fost deduse din traditiile constitutionale comune statelor membre si apoi din instrumentele internationale la care statele membre sunt parti. Incepand cu anul 1975, an in care Franta a devenit parte la Conventia

pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ajungandu-se astfel la situatia ca toate statele membre sa fie parti la aceasta conventie, Conventia a devenit principalul instrument de referinta al judecatorului comunitar, acestuia atribuindu-se o importanta deosebita, si apropriindu-si textul acesteia si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Consiliul Uniunii Europene contribute la randul sau la respectarea drepturilor omului prin posibilitatea sa de a utiliza un mecanism de garantare a respectarii drepturilor omului, conceput pe doua paliere: preventiv si represiv, instituit prin Tratatul de la Amsterdam. La nivel preventiv, mecanismul permite Consiliului Uniunii, daca constata ca exista un risc clar de incalcare grava de catre un stat membru a principiului respectarii drepturilor omului, sa adreseze recomandarile adecvate" acelui stat. Acest mecanism poate fi pus in aplicare de Consiliu cu o majoritate de 4/5 din membrii sai, dupa audierea statului in cauza. La nivel represiv, Consiliul Uniunii, reunit la nivel de sefi de stat sau de govern, ca in unanimitate, dupa avizul Parlamentului European, poate constata existenta unei incalcari grave si persistente"' de catre un stat membru a drepturilor omului si sa suspende exercitarea de catre statul in cauza a anumitor drepturi ce decurg din TUE, inclusiv dreptul de vot. Justificarea acestui mecanism rezida in faptul ca Tratatul de la Amsterdam reconfirma importanta drepturilor omului in Uniunea Europeana, prevazand ca respectul drepturilor omului este nu numai o conditie de apartenenta la Uniune, dar reprezinta si unul din fundamentele acesteia. In acest mod, principiul respectarii drepturilor omului duce la subordonarea activitatilor din cadrul Comunitatilor Europene fata de observarea sa atenta, intrucat acest principiu este director pentru orice tip de activitate. Rolul Uniunii Europene in respectarea drepturilor omului de catre state terte. In cadrul relatiilor conventionale de cooperare dezvoltate de Comunitatile Europene cu state terte, fie ca e vorba de state in curs de dezvoltare, fie ca e vorba de alte state, o importanta deosebita este acordata principiului respectarii drepturilor omului. Prin intermediul acordurilor de cooperare. se urmareste respectarea drepturilor omului atat de catre beneficiari cat si de catre Comunitatile Europene, prin acordarea de ajutoare nerambursabile pentru sustinerea de actiuni de sensibilizare si de formare a actorilor si a opiniei publice precum si pentru pregatirea de proiecte. Aceste acorduri au doua obiective majore in domeniul protectiei drepturilor omului: promovarea si apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si sustinerea actiunilor de promovare a respectarii drepturilor omului si de democratizare. In cadrul primului obiectiv, se urmareste promovarea si protectia drepturilor civile si politice. economice si sociale, sprijinul minoritatilor, sprijin acordat educatiei si formarii. In cadrul celui de-al doilea obiectiv, este important sprijniul pentru masuri visand o solutionare pasnica a unui conflict, precum si promovarea dreptului umanitar si respectarea sa de catre partile in conflict.