I.

Scurta istorie a drepturilor omului

Conceptul de drepturile omului este relativ nou (raportat la istorie umana), dar au fost
incercari de-a lungul timpului de creare a unor „drepturi” care sa apartina doar oamenilor prin
virtutea faptului ca sunt oameni, sa fie universale si aplicate in mod egal tuturor oamenilor.
Din cauza structurii istoriei de pana acum – razboaie, cuceriri, sclavie – este greu de definit
acele incercari ca inceputurile conceptului de drepturile omului, dar pot fi luat in considerare
astfel. Unele dintre primele idei de conferire a unor drepturi egale sau a unor drepturi pe care
azi le denumim drepturile omului au aparut in lumea islamica, odata cu sharia.
Astfel, unul din primele documente despre care putem spune ca a inclus drepturi ale
omului a fost Magna Carta, urmate de declaratiile de drepturi din Anglia, Statele Unite ale
Americii si Franta.
Un mobil puternic ce a dus mai departe ideea de drepturile omului legiferate au fost
conventiile din domeniul dreptului umanitar - Conventiile de la Geneva si protocoalele
aditionale.
Cel mai important document in istoria drepturilor omului este Declaratia Universala a
Drepturilor Omului, un document ce promoveaza o serie de drepturi umane, civile, sociale si
economice ce ar trebuie sa reprezinte baza stabilitatii si libertatii in lume.

II. O clasificare a drepturilor omului

O clasificare internationala a drepturilor omului este cea care imparte drepturile
omului in drepturi civile si politice si drepturi economice, sociale si culturale. Instrumentele
ce contine aceste drepturi sunt Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Conventia
Internationala asupra Drepturilor Civile si Politice si Conventia Internationala asupra
Drepturilor Economice, Sociale si Culturale.

III. Protectia Internationala a drepturilor omului

1. Documente relevante la nivel international
Documentele importante pentru protectia drepturilor omului la nivel international
sunt: Carta Natiunilor Unite, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, tratate
internationale ca: Conventia Internationala asupra Drepturilor Civile si Politice, Conventia
Internationala asupra Drepturilor Economice, Sociale si Culturale, Conventia asupra
Eliminarii Tuturor Formelor de Discriminare Rasiala, Conventia asupra Eliminarii Tuturor
Formelor de Discriminare impotriva Femeilor, Conventia Natiunilor Unite impotriva Torturii,
Conventia asupra Drepturilor Copilului, Conventia asupra Drepturilor Persoanelor cu
Dizabilitati, Conventia Internationala asupra Protectiei Drepturilor tuturor Lucratorilor
Imigranti si ai Membrilor Familiilor Acestora.

2. Alte instrumente
Alte instrumente de protectie internationala a drepturilor omului sunt dreptul cutumiar
internationale, dreptul international umanitar, sistemul Natiunilor Unite, organele politice
(Consiliul de Securitate, Adunarea Generala, Consiliul Drepturilor Omului), organe ce au
izvorat din tratate (Comitetul Drepturilor Omului, Comitetul asupra Drepturile Economice,
Sociale si Culturale, Comitetul pentru Eliminarea Discriminarii Rasiale, Comitetul pentru
Eliminarea Discriminarii impotriva Femeilor, Comitetul impotriva Torturii, Comitetul pentru
Drepturile Copilului, Comitetul pentru Lucratorii Imigranti, Comitetul pentru Drepturile
Persoanelor cu Dizabilitati) si regimuri/sisteme regionale de drepturi ale omului (Conventia
Europeana a Drepturilor Omului, Carta Africana asupra Drepturilor Omului si Popoarelor,
Conventia Americana asupra Drepturilor Omului)

Dreptul International al drepturilor omului

1. Incalcari ale drepturilor omului
Incalcarile drepturilor omului au loc atunci cand actori statali sau non-guvernamentali
incalca, ignora sau neaga drepturile fundamentale ale omului de orice tip ar fi acestea.
Cele mai grave incalcari ale drepturilor omului sunt genocidul, crime impotriva
umanitatii, crime de razboi si razboaie de agresiune. Acestea sunt si grave incalcari ale
dreptului international umanitar, de unde si putem vedea originea drepturilor omului in
Conventiile de la Geneva.

2. Drepturi substantiale
Drepturile substantiale ale omului sunt: dreptul la viata, libertatea de la tortura,
libertatea de sclavie, dreptul la un proces corect, libertatea de expresie, libertatea gandului,
constiintei si religiei, libertatea de miscare, identitatea de gen si orientarea sexuala, accesul la
apa, comertul, drepturile reproductive, tehnologia informatiei si comunicatiei.

3. Relatia cu alte subiecte

Drepturile omului mai sunt legate si de mediu, securitate nationala, relativism si
universalism, mediul de afaceri etc.
Drepturile si libertatile fundamentale ale omului reprezinta un ideal comun spre care
trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele
societăţii să sestrăduiască, având această declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi
educaţie să dezvolterespectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri
progresive, de ordin naţional şiinternaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi
efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât şi al celor din teritoriile aflate sub
jurisdicţia lor.Din punct de vedere al continutuluidrepturilor si libertatilor fundamentale,
acestea se impart in:
a) inviolabilitatile;
b) drepturile si libertatile social-culturale;
c) drepturile exclusiv politice;
d) drepturile si libertatile social-politice; e.drepturile garantii.
Prin notiunea de drepturi fundamentale cetatenesti se desemneaza acele drepturi ale
cetatenilor care, fiind esentiale pentru existenta fizica, pentru dezvoltarea materiala
si intelectuala a acestora, precum si pentru asigurarea participarii lor active la conducerea
statului, sunt garantate de insasiConstitutia.
In Constitutia Romaniei la TITLUL II sunt prevazute toate aceste Drepturi si
libertatifundametnale ale omului.
In primele randuri ale TITLULUI II din Constitutia Romaniei cuprinse si niste
dispozitiigenerale ale drepturilor si libertatilor omului cum ar fi :
 universalitatea acestora fapt ce spune ca cetatenii beneficiaza de drepturi si
libertatii cetatenesti prevazute in Constitutie dar au si obligatii prevazute de acestea;
 egalitatea in drepturi este o caracteristica ce trateaza egalitatea fiecare persoane in fata legii si
aautoritatilor publice ,fara privilegii si fara discriminari deoarece nimeni nu este mai presus
de lege iar egalitatea trebuie respectata indiferent de pozitie sociala,sex,nationalitate ,religie
etc .
 cetatenii romani in strainatate au dreptul de a se bucura de protectia statului
roman si trebuie să-şiîndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile
cu absenţa lor din ţară.*cetatenii straini si apatrizii ce locuiesc in Romania se bucura
de protecţia generală a persoanelor şi aaverilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.
 expulzarea si extradarea ,un cetatean roman nu poate fi extradat sau explulzat
din Romania ,strainii siapatrizii pot fi extradati numai in baza unei conventii internationale
sau in conditii de reciprocitate.
 accesul liber la justitie prevede faptul ca orice persoana se poate adresa
justitiei pentru aparareadrepturilor si liberatilor si a interselor sale legitime.
Capitolul II al TITLULUI II trateaza in esenta Drepturile si libertatile fundamentale
ale omului.Incepand cu articolul 22 si pana la articolul 53 aceste drepturi si libertati
fundamentale sunt structurate dupa caracterul si esenta pe care o au in urmatoarele tipuri de
drepturi:
 dreptul la viata si la dreptul  Libertatea întrunirilor
la integritate fizica si psihica  Dreptul de asociere
 dreptul la liberatate  Munca şi protecţia socială a
individuala muncii
 dreptul la aparare  Interzicerea muncii forţate
 dreptul la libera circulatie  Dreptul la grevă
 dreptul la viata  Dreptul de proprietate
intima ,familiala si privata privată
 dreptul la inviolabilitatea  Libertatea economică
domiciliului  Dreptul la moştenire
 sectetul corespondentei  Nivelul de trai
 Libertatea de exprimare  Familia
 Dreptul la informaţie  Protecţia copiilor şi a
 Dreptul la învăţătură tinerilor
 Accesul la cultură  Protecţia persoanelor cu
 Dreptul la ocrotirea handicap
sănătăţii  Dreptul de petiţionare
 Dreptul la mediu sănătos  Dreptul persoanei vătămate
 Dreptul de vot de o autoritate publică
 Dreptul de a fi ales în  Restrângerea exerciţiului
Parlamentul European unor drepturi sau al unor libertăţi
 Prin creație omul primeşte de la Dumnezeu unul dintre cele mai prețioase
daruri şi anume, libertatea. Libertatea voinței, împreună cu rațiunea şi sentimentul
reprezintă chipul lui Dumnezeu în om. Ea este baza prin care omul poate ajunge la
asemănarea cu Dumnezeu, adică la perfecțiune. De aceea, omul, pentru că a înțeles
ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el, şi-a manifestat de-a lungul timpului sentimentul
de recunoştință față de El şi a ales să îşi exteriorizeze acest sentiment în diferite
forme, fie individual, fie în grup. Această exteriorizare a sentimentului religios nu a
fost dintotdeauna liberă, pentru că în diversele etape ale societății umane, interesele şi
concepțiile religioase ale oamenilor nu au corespuns, de fiecare dată, cu interesele
laice ale statelor. Din această cauză, de multe ori manifestarea sentimentului religios
nu s-a putut realiza decât în mod individual sau cel mult, în familie. Totuşi,
exteriorizarea convingerilor religioase în mod individual nu are aceeaşi putere ca cea
manifestată într-o comuniune de rugăciune făcută în fața şi împreună cu ceilalți,
pentru că omul a înțeles că rugăciunea în comun este mai puternică decât cea
individuală.
Ființa umană şi-a dorit, doreşte şi va dori întotdeauna să îşi arate convingerile
religioase prin propovăduirea acestora şi prin atragerea unui număr cât mai mare de
adepți. De aceea, mulți au suferit şi încă mai suferă opresiuni, fie din partea celor de
altă religie, fie chiar din partea societății şi a administrației statale. Comunitatea
internațională nu a rămas surdă şi oarbă la aceste asupriri religioase şi, după cel de al
doilea război mondial a luat decizia stabilirii unor drepturi ale omului, printre care şi
dreptul fiecărei persoane umane şi al comunităților religioase de a crede şi de a gândi
liber, cât şi dreptul de a îşi manifesta credința sau convingerile religioase, individual
sau în comun, în mod liber şi neîngrădit. Astfel, Declarația Universală a Drepturilor
Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10
decembrie 1948 recunoaşte dreptul persoanei umane la gândire, conştiință şi religie,
stipulând în articolul 18 că „orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiință şi
religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum
şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii,
atât în mod public, cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea
riturilor”.
ONU a reiterat importanța dreptului la libertatea de conştiință, gândire şi
religie şi prin intermediul Convenției Internaționale cu privire la Drepturile Civile şi
Politice adoptată de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966. Spre deosebire
de Declarația Universală această Convenție obligă statele semnatare nu doar la
declararea acestor drepturi, ci şi la urmărirea respectării lor.
Totodată, dreptul la libertatea religioasă se regăseşte şi în Recomandările
adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cum ar fi:
a) Recomandarea nr. 1086 din 6 octombrie 1988 privind situația bisericilor şi a
libertății religioase din Europa de Est;
b) Recomandarea nr. 1202 din 2 februarie 1993 privind toleranța religioasă în
societatea democratică;
c) Recomandarea nr. 1396 din 27 ianuarie 1999 privind religia şi democrația.
În conformitate cu articolul 10 din Recomandarea nr. 1086/1988, Adunarea
Parlamentară a arătat importanța dreptului de a practica religia, dreptul desfăşurării de
servicii religioase oriunde pe teritoriul statului, fără restricții, iar în articolul 15
prevede că statul laic nu trebuie să impună obligații religioase cetățenilor săi, iar
articolul 4 din Recomandarea nr. 1396/1999 stipulează: „Oamenii politici nu se pot
pronunța asupra chestiunilor de ordin religios”.
Începând cu data de 1 ianuarie 2007 România face parte din rândul statelor
membre ale Uniunii Europene (UE). Conform Tratatului de la Lisabona „Uniunea
respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului
național, bisericile şi asociațiile sau comunitățile religioase din statele membre” (art
16C). Pe fondul acestor prevederi, în lipsa unui model unic european de organizare a
structurilor religioase, România, ca actual stat membru al UE, are dreptul şi obligația
de a-şi reglementa intern situația structurilor religioase prezente pe teritoriul său,
ținând cont de propria tradiție în domeniu şi de realitățile actuale româneşti.
În acest sens, statul român recunoaşte, reglementează şi garantează
constituțional „dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identității
religioase” (art. 6, alin.1), „libertatea credințelor religioase” (art. 29, alin. 1) şi
„libertatea şi autonomia față de stat a cultelor religioase” (art. 29, alin. 3 şi 5).
Prin intermediul Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul
general al cultelor, legislatorul român a creat sistemul legal al cultelor recunoscute,
introducând un sistem nou de relație cu diferitele structuri religioase prezente pe
teritoriul României. Astfel, Legea nr. 486/2006 cuprinde cadrul legislativ general în
ceea ce priveşte libertatea religioasă în România, precum şi reglementări cu referire le
relațiile dintre Statul român şi culte, recunoaşterea calității de cult, statutul
personalului cultului, patrimonial cultelor, învățământul organizat de culte, etc.
Prevederile legii cultelor (legea 489/2006) stipulează un sistem de clasificare
pe trei nivele: culte religioase, la nivelul superior, urmate de asociaţii religioase şi de
grupări religioase, la nivelele inferioare. Organizaţiile de la cele două nivele
superioare au statut de persoană juridică, în timp ce grupările religioase nu au.
Asociaţiile laice înfiinţate în conformitate cu prevederi separate ale legii cu privire la
asociaţii şi fundaţii pot desfăşura şi ele activităţi religioase şi au statut de persoane
juridice. În cazul altor organizaţii care doresc să obţină statutul de culte recunoscute,
legea prevede că acestea trebuie să demonstreze 12 ani de activitate neîntreruptă din
2006 până în prezent. În aceste condiţii, o asociaţie religioasă este eligibilă pentru a
solicita statutul de cult dacă numărul de membri reprezintă cel puţin 0,1% din
populaţie (aproximativ 21.500 de persoane). Legea defineşte o asociaţie religioasă
drept asociaţie cu cel puţin 300 de membri care împărtăşesc şi practică aceeaşi religie,
care a obţinut statut de persoană juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor
religioase instituit la grefa judecătoriei din circumscripţia teritorială unde îşi are sediul
central. Pentru a se înscrie, asociaţiile religioase trebuie să furnizeze autorităţilor
datele personale ale membrilor (de exemplu numele, adresa, CNP-ul şi semnătura), pe
care, conform legii, autorităţile nu le pot împărtăşi altor instituţii publice şi nu le pot
folosi în niciun alt mod. Pentru a funcţiona ca asociaţii religioase, organizaţiile au
nevoie şi de aprobarea Secretariatului de Stat pentru Culte, aflat în subordinea
Cancelariei Prim-Ministrului.
Legea defineşte o grupare religioasă drept un grup de persoane care au aceeaşi
credinţă. Grupările religioase nu trebuie să se înscrie pentru a practica o credinţă
religioasă şi nu au nevoie de aprobarea Secretariatului de Stat pentru Culte pentru a-şi
desfăşura activitatea.
 Asociaţiile civile care desfăşoară activităţi religioase funcţionează ca asociaţii
şi fundaţii laice; cu toate acestea, ele nu au aceleaşi beneficii precum cultele sau
asociaţiile religioase. Aceste asociaţii nu necesită aprobarea Secretariatului de Stat
pentru Culte pentru a-şi desfăşura activitatea. Înscrierea lor intră sub incidenţa
provederilor legale referitoare la înfiinţarea fundaţiilor, asociaţiilor şi organizaţiilor
neguvernamentale (ONG-uri), care solicită un număr minim de trei membri. Acestor
asociaţii civile nu li se solicită să furnizeze datele personale ale membrilor. Cultele
sunt eligibile pentru sprijin financiar şi alte forme de sprijin de stat. Ele au dreptul să
predea ore de religie în şcolile publice, să primească fonduri guvernamentale pentru
construirea de lăcaşuri de cult, pentru plata parţială a salariilor membrilor clerului cu
fonduri de la buget, pentru difuzarea de programe religioase la radio şi la posturile de
televiziune şi pentru obţinerea de licenţe de difuzare pentru propriile posturi.
Conform legii, nivelul de finanţare primit de culte depinde de numărul de
adepţi raportat la ultimul recensământ, precum şi de „nevoile reale ale respectivului
cult religios”. Asociaţiile religioase nu primesc finanţare de stat, însă atât acestea, cât
şi cultele sunt scutite de impozitarea veniturilor şi a clădirilor folosite în scopuri
religioase, educaţionale sau alte scopuri sociale. Grupările religioase nu beneficiază
nici de finanţare de stat, nici de scutire de impozitare.
Atât cultele, cât şi asociaţiile religioase pot închiria sau deţine proprietăţi, pot
publica sau importa literatură religioasă, pot desfăşura activităţi de prozelitism, pot
înfiinţa şcoli şi spitale şi furniza servicii educaţionale şi medicale, pot deţine cimitire
şi pot beneficia de scutiri de impozite pe veniturile şi clădirile folosite în scopuri
religioase, educaţionale şi alte scopuri sociale. Grupările religioase nu au statut de
persoană juridică pentru a se putea implica în astfel de activităţi; cu toate acestea, ele
îşi pot practica credinţele religioase, inclusiv în public.
Asociaţiile civile implicate în activităţi religioase se pot implica în activităţi de
cult şi pot deţine cimitire. Deşi nu beneficiază de aceleaşi scutiri de impozite sau alte
beneficii acordate cultelor şi asociaţiilor religioase, ele pot beneficia de avantajele
fiscale şi celelalte beneficii acordate asociaţiilor şi fundaţiilor civile. Prevederile
legale permit autorităţilor locale să finanţeze lăcaşuri de cult şi şcoli teologice care
aparţin cultelor, inclusiv să furnizeze fonduri pentru salariile personalului şi
întreţinerea clădirilor, renovarea şi conservarea sau construcţia de lăcaşuri de cult. Nu
există prevederi similare pentru asociaţiile religioase sau pentru alte asociaţii
implicate în activităţi religioase; cu toate acestea, aceste asociaţii pot primi finanţare
prin prevederile legale referitoare la asociaţiile şi fundaţiile civile.

Desi Constitutia garanteaza libertatea religioasa, guvernul exercita o influenta

considerabila asupra vietii religioase, prin legi si decrete. Conditiile de inregistrare si
recunoastere impuse de guvern continua sa creeze dificultati minoritatilor religioase.
Craciunul si Pastele ortodoxe sunt recunoscute drept sarbatori oficiale de catre
guvern. Membrii altor culte religioase recunoscute oficial care sarbatoresc Pastele la o
alta data au dreptul prin lege la o zi libera in plus. Nu exista nicio lege impotriva
prozelitismului si nicio mentionare clara a activitatilor ce sunt considerate acte de
prozelitism.. Numarul total al religiilor recunoscute oficial ramane in continuare
scazut. Prevederile legii din 2006 privind libertatea religioasa si regimul general al
cultelor introduc un sistem de recunoastere tripartit. Astfel, se face diferenta intre:
 grupari religioase (care nu au personalitate juridica), asociatii religioase si culte
religioase.
Legea permite cultelor sa isi inmormanteze mortii, fara restrictii, in cimitirele
altor confesiuni in localitatile in care nu au propriul cimitir si in care nu exista cimitire
comunale (publice).
Unele grupuri religioase minoritare precum greco-catolicii au sustinut ca
recensamantul nu reflecta numarul real al membrilor comunitatii. Legea ce
guverneaza drepturile strainilor, revizuita in 2003, a introdus o viza de lunga durata
pentru activitatile religioase. Conditiile pentru obtinerea vizei includ aprobarea de
catre Ministerul Culturii si Cultelor, furnizarea de dovezi care sa ateste faptul ca
solicitantii reprezinta o organizatie religioasa constituita legal in tara de origine,
dovada existentei asigurarilor medicale si un cazier. Legea prevede posibilitatea
extinderii vizei pe o perioada de pana la 5 ani. Exista pedepse pentru orice strain care
ramane in tara fara viza, dar pedepsele nu sunt legate de activitatile religioase.
Guvernul permite, insa nu impune, prezenta educatiei religioase in scolile publice.
Prezenta la orele de religie este optionala. Pentru a fi scutiti de aceste cursuri, elevii trebuie sa
prezinte o cerere in scris. Cele 18 culte recunoscute au dreptul sa predea cursuri de religie in
scolile publice, cu conditia sa aiba un anumit numar de elevi. Legea permite instruirea in
conformitate cu apartenenta religioasa a parintilor elevilor. Constitutia si legea din 2006
privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor permit infiintarea de scoli
confesionale subventionate de stat. Legea interzice autoritatilor sa le ceara indivizilor sa-si
declare religia in interactiunea lor cu statul
Libertatea de religie atrage după sine libertatea de a-și manifesta religia atât în
mod individual și în privat, cât și în colectiv, în public și în cercul celor cu care se
împărtășește credința. Cu alte cuvinte, în mod individual sau în colectiv, în public, dar
și în privat, orice persoană poate să își manifeste convingerile. Art. 9 din Convenție
enumeră diferite forme pe care le poate lua manifestarea unei religii sau convingeri, și
anume cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor Prin urmare, această
dispoziție protejează dreptul credincioșilor de a se întruni în mod pașnic pentru a
celebra riturile propriei religii Pe de altă parte, art. 9 interpretat singur sau coroborat
cu art. 11 din Convenție (libertatea de întrunire) nu garantează obligatoriu dreptul de a
se întâlni și de a-și manifesta religia oriunde ar vrea persoana sau persoanele, într-o
cauză îndreptată împotriva României, reclamantul s-a plâns că a fost discriminat ca
urmare a refuzului autorităților naționale de a-l înregistra ca obiector de conștiință,
legea nerecunoscând această posibilitate decât din motive religioase, deși el era doar
un simplu pacifist. Totuși, întrucât reclamantul nu a fost niciodată condamnat sau
urmărit penal, iar serviciul militar obligatoriu pe timp de pace în România s-a
suspendat între timp, Curtea a hotărât că reclamantul nu se mai putea considera
„victima” presupusei încălcări. În general, o persoană nu trebuie neapărat să se
identifice cu o religie concretă ori să fie membră a unei organizații pacifiste pentru a fi
recunoscută ca obiector de conștiință.
În cazul în care un grup de persoane organizează o manifestație publică pentru
a-și arăta opoziția față de convingerile sau practicile unei comunități religioase, intră
în conflict două drepturi fundamentale: dreptul manifestanților la libertatea de
exprimare și de întrunire pașnică (art. 10 și art. 11 din Convenție) și dreptul
comunității religioase de a-și manifesta pașnic credința, fără nicio ingerință externă
nejustificată. Toate aceste drepturi sunt protejate în mod egal de Convenție; niciunul
dintre acestea nu este absolut, iar exercitarea lor poate fi supusă limitărilor prevăzute
la alin. 2 de la articolele sus-menționate. Convenția nu stabilește a priori nicio ierarhie
a acestor drepturi: în principiu, acestea merită să fie respectate în mod egal. Prin
 urmare, trebuie să se stabilească un echilibru între ele, astfel încât să se respecte
importanța lor într-o societate bazată pe pluralism, toleranță și deschidere a spiritului.
Astfel, statul trebuie să respecte trei principii, și anume:
1. pe cât posibil într-un mod rezonabil, statul trebuie să se asigure că cele două
drepturi concurente sunt protejate; această obligație le revine autorităților naționale chiar și
atunci când actele care ar putea împiedica exercitarea liberă a unui drept provin de la
persoane fizice;
2. în acest scop, statul trebuie să se asigure că există un cadru legal corespunzător
în special pentru a proteja aceste drepturi de atacuri din partea terților și să ia măsuri eficace
pentru a asigura respectarea lor în practică;
3. în exercitarea competenței sale de control la nivel european, Curtea este cea
care trebuie să verifice, având în vedere cauza în ansamblu, dacă autoritățile naționale au
realizat un echilibru just între diferitele drepturi concurente consacrate în Convenție.
În acest sens, Curtea nu trebuie să profite de avantajul care îi este conferit prin
posibilitatea de a examina cauza după trecerea timpului, a posteriori. De asemenea, nu
are sarcina de a se substitui instanțelor naționale, care sunt mai în măsură decât o
instanță internațională să decidă unde se situează echilibrul just și care sunt cele mai
bune mijloace pentru a-l atinge. Acest lucru este valabil în special atunci când poliția
este cea care trebuie, pe moment, să găsească echilibrul just.
Având în vedere dificultățile cu care se confruntă poliția în societățile
contemporane, obligațiile pozitive care le revin poliției sau altor autorități nu trebuie
interpretate ca impunând o povară insuportabilă.
Pe de altă parte, art. 9 (ca și art. 10 sau 11) nu poate fi interpretat ca autorizând
o persoană fizică în dezacord cu o organizație religioasă să întrerupă în orice moment
o ceremonie ori să deranjeze ordinea publică în timpul acesteia. De exemplu, Curtea a
declarat vădit nefondat capătul de cerere formulat de o credincioasă de religie
ortodoxă din România, care milita împotriva unor presupuse abuzuri din partea
ierarhilor bisericii sale. Aceasta a fost condamnată la amendă contravențională pentru
tulburarea ordinii în timpul unei slujbe oficiate de Patriarhul ortodox al României,
când a strigat (sau a zis cu voce tare) că acesta „nu este vrednic să fie pomenit”.
Având în vedere faptul că scopul amenzii aplicate nu era acela de a sancționa
exprimarea unei opinii, ci tulburarea ordinii publice.

BIBLIOGRAFIE
1. Declarația Universală a Drepturilor Omului.
2. Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 (*republicată*)privind libertatea religioasă
și regimul general al cultelor.
3. Constituția Romaniei