C1 Drepturile omului

Introducere. Privire istorică. Noțiune.

Sorgintea drepturilor omului. Din cele mai vechi timpuri legiuirile au încercat a conferi

protecție unor drepturi individuale ale persoanei. Reglementările străvechi aveau în vedere de

cele mai multe ori fie drepturi patrimoniale, fie drepturi ce țin de libertatea sau integritatea fizică

a persoanei, pedepsind faptele reprobabile îndreptate împotriva valorilor sociale astfel ocrotite

sau instituind norme ce reglementau raporturi juridice între particulari.

Treptat știința dreptului a evoluat dând naștere unor ramuri noi, iar specializarea dreptului

a reprezentat un corolar al dezvoltării sociale. În acest context evolutiv, preocupările s-au

îndreptat cu timiditate însă și asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale individului.

Constituind astăzi un concept modern al unei realități foarte străvechi, drepturile omului

luate în ansamblu au prezentat, vreme îndelungată, puțin interes pentru juriști, rațiune pentru care

materia drepturilor omului a constituit nu de puține ori o preocupare cvasi-exclusivă a filosofiei .Stiința
drepturilor omului a fost chiar definită ca o ramură specifică a științelor umaniste al cărui

obiect este acela de a studia relațiile dintre oameni în funcție de demnitate umană, pentru a

determina ansamblul drepturilor și libertăților necesare dezvoltării personalității oricărei ființe

umane . Treptat însă, drepturile omului au devenit o realitate juridică, iar materia o ramură de

drept distinctă.

Evoluția normativa a drepturilor omului

Magna Carta Libertatum. Ideea unei protecții a individului în raport de arbitrariul

puterii publice a apărut mult după apariția izvoarelor scrise ale dreptului și a fost încorporată

pentru prima dată într-un text opozabil suveranului în Magna Charta Libertatum. Aceasta prevedea o
serie de drepturi ale persoanei și implicit garanții (a se citi obligații) în sarcina

autorităților şi astfel a fost transpusă în cuprinsul unui act normativ pentru prima dată ideea unor

drepturi ce pot fi opuse autorității de stat, drepturi menite să asigure protecția fiecărui individ, ca

parte a societății împotriva unor intervenții nejustificate ale autorităților. Deși aplicabilitatea era

restrânsă exclusiv la nobili între aceste drepturi se numărau egalitatea în fața legii, dreptul de proprietate
sau aspecte privitoare la libertatea religioasă4

. Magna Charta reprezentat punctul de început a limitării puterii absolute și arbitrare a suveranului5

Constituția Statelor Unite ale Americii. Următoarea etapă a afirmării drepturilor

fundamentale ale persoanei a constituit-o adoptarea în Statele Unite ale Americii a Constituției

precum și a amendamentelor acesteia cuprinse în actul ce poartă denumirea Bill of Rights 6 . Precedată
de Declarația de independență din 4 iulie 1776 în cuprinsul căreia părinții fondatori ai

Statelor Unite au statuat că toți oamenii sunt egali, înzestrați cu anumite drepturi inalienabile

printre care Viața, Libertatea și căutarea Fericirii, Constituția SUA adoptată la 17 septembrie

1787 stabilea principii precum separația puterilor în stat, egalitatea în fața legii și supremația

legii. Amendamentele subsecvente7 , în număr de 27, au reglementat o serie de drepturi și libertăți

fundamentale dintre care vom aminti: libertatea de conștiință, libertatea religioasă și libertatea de

exprimare (Primului Amendament) dreptul la viață privată (desprins din amendamentul IV) ne

bis in idem, interdicția autoincriminării și dreptul la un proces echitabil (amendamentul V)

dreptul de a fi judecat de îndată, publicitatea procesului, imparțialitatea juriului, dreptul de a fi

informat cu privire la acuzație, dreptul de a confrunta martorii sau dreptul la asistență juridică

(amendamentul VI) sau interdicția pedepse crude și neobișnuite (amendamentul VIII). Din

punctul nostru de vedere aceasta reprezintă prima codificare modernă a drepturilor omului cu

aplicabilitate directă în sistemul judiciar. Declarația franceză privind drepturilor omului și ale
cetățeanului. Apariția drepturilor omului ca o regulă generală în societate, resimțite atât ca o nevoie cât
și ca o realitate, a fost influențată în mod esențial de schimbările sociale fundamentale ale sistemului
feudal,determinate de Revoluția Franceză și conceptele de libertate și egalitate promovate ca valori
imuabile. Franța a constituit, în plan european, leagănul în care au germinat mugurii drepturilor și
libertăților fundamentale. Influența franceză nu este cu siguranță exclusivă însă merită subliniată, Franța
fiind în mod tradițional prezentată ca patria drepturilor omului. În acest context s-a arătat că este total
greșit să cercetezi originile drepturilor omului în sistemele sociale care nu au recunoscut condiția
fundamentală pentru existența drepturilor omului, și anume ideea de libertate și egalitate, rațiune
pentru care nu poate fi proiectată o nouă instituție pe relații sociale învechite, cărora nu le corespunde.
Conform celei mai tradiționale concepții privitoare la drepturile omului la mementul

trecerii de la statul primitiv la statul social, oamenii ar fi încheiat un contract între prin care ar fi

renunțat la o parte din drepturile lor naturale de care s-au bucurat anterior, păstrând în același

timp anumite drepturi fundamentale: dreptul la viață, la libertate, la egalitate. Drepturile astfel

păstrate constituie drepturi eterne și inalienabile pe care toate sistemele sociale și de stat sunt

obligate să le respecte. Teoria contractului social este produsul școlii dreptului natural, apărută

în secolele al XV-lea și al XVI-lea. Potrivit acesteia, drepturile omului sunt legate de natura

fundamentală a omului: de aici își au originea și din acest motiv constituie drepturi ale omului.
Aceste idei au reprezentat fundamentul Declarației privind drepturile omului și ale

cetățeanului. Această declarație împreună cu alte acte apărute ulterior fac o distincție între, pe de

o parte, drepturile omului și, pe de altă parte, drepturile cetățenilor. Omul apare ca o ființă privită

în afara contextului social (în afara societății), despre care se presupune că a existat înaintea

societății. În ceea ce privește cetățeanul, el este subordonat puterii statului. Prin urmare,

drepturile omului sunt drepturi naturale și inalienabile iar drepturile cetățeanului sunt drepturi

pozitive, drepturi recunoscute prin acte normative în vigoare. Drepturile omului sunt drepturi

fundamentale, tocmai pentru că au existat înaintea statului, în timp ce drepturile cetățeanului sunt

subordonate și depind de Stat. Articolul 4 al declarației franceze definea libertatea ca fiind aptitudinea de
a face tot ceea

ce nu dăunează altor persoane și prevedea că exercitiul drepturilor poate fi limitat exclusiv prin

lege și doar în vederea asigurării respectării drepturilor celorlaltor membrii ai societății14

. Alte articole reglementau preeminența dreptului, inclusiv dreptul la un proces echitabil (art. 6-10) sau

libertatea de exprimare (art.10-11). Declarația franceză a avut un impact considerabil servind

drept model constituțiilor statelor europene și fostelor colonii, precum și Convenției Europene a

Drepturilor Omului. Izvoare contemporane ale drepturilor omului

Spre deosebire de mecanismele moderne, principiile cuprinse în aceste declarații nu erau

apte să asigure o protecție efectivă și eficientă a drepturilor fundamentale. Conturarea epocii

moderne a drepturilor omului se realizează subsecvent încheierii Primului Război Mondial, când

afirmarea acestora se prefigurează sub un dublu aspect: pe de o parte, ca drepturi individuale,

prin solicitarea Președintelui SUA Woodrow Wilson a includerii egalității confesionale în

statutul Societății Națiunilor (solicitare de altfel respinsă) și pe de altă parte, prin instituirea unei

protecții de drepturi colective ale minorităților, transpuse în principiului autodeterminării, în

special în statele create în Europa Centrală. Apariția drepturilor omului pe scena internațională a fost
însă consecința unor fenomene sociale ce nu pot fi considerate pozitive. Devastările produse de cel de-al
doilea război mondial, disprețul față de persoana umană și degradarea extremă a relației dintre stat și
om au fost factorii care au contribuit la afirmarea drepturilor omului la nivelul dreptului internațional și
la necesitatea asigurării unei protecții acestor drepturi. Supranaționalitatea drepturilor omului s-a

impus astfel ca un corolar al necesității asigurării respectării lor de către puterea de stat

consecutiv celei de-a doua conflagrații mondiale . Atrocitățile comise în timpul regimului nazist
au inspirat și stimulat necesitatea creării unor instrumente naționale apte să prevină fapte similare

ce aduc atingere demnității umane. Astfel cum se arăta anii 1949-1950 au fost deosebit de

importanți în elaborarea unor astfel de instrumente, pe lângă Declarația Universală a Drepturilor

Omului fiind adoptată Convenția privind prevenirea și reprimarea crimei de genocid și cele patru

Convenții de la Geneva din 1949 privitoare la conflictele armate. Declarația Universală a Drepturilor
Omului, adoptată în cadrul Organizației Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, a constituit
primul instrument internațional de proclamare a drepturilor omului. Organizația, înființată în anul 1945 a
avut ca scop cooperarea internațională ”prin dezvoltarea și încurajarea respectului drepturilor omului și
a libertăților fundamentale pentru oricine” (art. 1 din carta ONU). Începând cu anul 1946 a fost
constituită, în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Comisia pentru Drepturile Omului, însărcinată cu
elaborarea unui instrument ce să edicteze drepturile persoanei aplicabil tuturor statelor și persoanelor
de pe întreg mapamondul. O atare sarcină a întâmpinat dificultăți deopotrivă filozofice și politice în
condițiile în care în anul 1947 drepturile omului au devenit rapid o armă ideologică pentru un război al
cuvintelor între Est și Vest. Astfel deși ideea unei Declarații era în principiu atractivă, existau dificultăți
majore în ceea ce privește punerea acesteia în aplicare în special cu privire la obligațiile legale ce
decurgeau din asumarea unui asemenea instrument. Comisia hotărât că această declarație ar trebui să
aibă trei părți: prima declarativă, a doua privitoare la obligațiile legale ce decurgeau din aceasta și o a
treia parte referitoare la măsuri de implementare a unui sistem de supraveghere și control.

Declarația a fost adoptată fără niciun vot împotrivă, cu toate că trebuie remarcată

existența a 8 abțineri exprimate de Republica Bielorusă, Cehoslovacia, Polonia, Ucraina,

Uniunea Sovietică, Iugoslavia, Arabia Saudită și Africa de Sud.

Forma adoptată a Declarației cuprinde o serie de drepturi precum dreptul la viață,

libertatea și securitatea persoanei (art. 3), interdicția sclaviei sau muncii forțate (art. 4),

interdicția torturii, pedepselor crude sau inumane ori degradante (art. 5), egalitatea în fața legii

(art. 7), dreptul la recurs efectiv (art. 8), dreptul la libertate (art. 9), dreptul la un proces echitabil

(art. 10-11), dreptul la viața privată și de familie (art.12), dreptul la azil (art. 14), libertatea de

exprimare (art. 19) precum și o serie de alte drepturi civile, politice, economice sau sociale. Cu

toate acestea, nefiind un tratat, Declarația are marele neajuns de a nu impune obligații din punct

de vedere juridic statelor semnatare, iar protecția instituită prin acest document, a fost

insuficientă datorită lipsei unui sistem de garantare efectivă a aplicării acestor drepturi.

Pentru a înțelege ineficaictatea reală a acestui instrument este suficient a arăta faptul că în

anul 1989 România condusă de dictatorului Nicolae Ceaușescu deținea președinția Comisiei

pentru Drepturile Omului sau că există mai multe rezoluții ale Adunării Generale a ONU de
condamnare a Statelor Unite decât a Chinei în problema respectării drepturilor fundamentale .

De aceea în cele ce urmează ne vom opri auspra unui alt instrument internațional

respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) al cărui izvor îl constituie chiar

Declarația Universală.Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950,

pe fondul afirmării drepturilor omului în contextul internațional anterior amintit, lucrările

preparatorii privitoare la Convenție au început la foarte scurt timp (1949) după adoptarea

Declarației Universale, la acel moment Declarația fiind primul și unicul instrument internațional

coerent și unitar din seria instrumentelor consacrate protecției drepturilor omului. Convenția a fost
adoptată în cadrul Consiliului Europei, organizație internațională

interguvernamentală, regională, care gruperează 47 de state ale Europei24. Creat în vederea

realizării unei mai mari unități între membrii săi pentru salvgardarea și realizarea idealurilor și a

principiilor care reprezintă moștenirea lor comună, precum și pentru facilitarea progresului lor

economic și social, Consiliului Europei îi revine misiunea de apărare a drepturilor omului, a

democrației pluraliste, de favorizare a conștientizării și valorizării identității culturale europene,

de identificare a unor soluții pentru problemele societății și de sprijinire a țărilor din Estul și

Centrul Europei în vederea punerii în practică a consolidării reformelor politice, legislative și

constituționale prin intermediul unor importante programe de cooperare.Convenția a reprezentat primul

instrument eficient de protecție a drepturilor

fundamentale în condițiile în care prin dispozițiile sale Înaltele Părți Contractante au instituit un

sistem supranațional de jurisdicție pentru constatarea oricăror încălcări ale Convenției și implicit

ale drepturilor omului. Sistemul inițial prevedea funcționarea a 2 organisme: o Comisie

Europeană a Drepturilor Omului26 și o Curte Europeană a Drepturilor Omului, instanță

supranațională ale cărei hotărâri erau obligatorii pentru membrii Convenției27. Curtea a devenit

subsecvent adoptării Protocolului adițional 11 singurul organism cu atribuții în constatarea

încălcării drepturilor omului, cererea directă adresată curții reflectând noua concepție privind

constatarea potențialelor încălcări ale Convenției.

Astfel cum s-a arătat Convenția nu asigură însă o protecție tuturor drepturilor recunoscute

de Declarația Universală, fapt pentru care, uneori, guvernele statelor contractante au susținut

existența unui „proces selectiv” urmărit de redactorii Convenției, în sensul că ea nu protejează

drepturile omului în general, ci numai „unele dintre drepturile enunțate în Declarația

Universală”.Convenția Europeană instituie un sistem regional de protecție al drepturilor omului.

Avantajele acestor sisteme decurg din faptul că mai puține state sunt implicate în funcționarea

lor, fapt pentru care consensul politic în elaborarea textelor și monitorizarea aplicării acestora

poate fi mai ușor atins. De asemenea un sistem regional beneficiază de omogenitate în ceea ce

privește cultura, limba sau tradițiile, aspect din care decurg avantaje evidente.

Convenția nu și-a păstrat forma inițială, fiind amendată printr o serie de protocoale

precum Protocolul 1 care reglementeaza protecția dreptul de proprietate sau obligația de a

organiza alegeri libere, Protocolul 4 care interzice privarea de libertate pentru darorii, Protocolul

6 privind abolirea pedepsei cu moartea completat de Protocolul 13 privind interzicerea pedepsei

cu moartea în orice circumstanțe sau Protocolul 7 ce prevede garanții procedurale în cazul

expulzării și reglementează unele drepturi în materie penală precum regula dublului grad de

jurisdicție, dreptul de a nu fi pedepsit de două ori și dreptul de a fi despăgubit în caz de eroare

judiciară. Convenția Americană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește continentele

americane 35 de țări independente au ratificat Carta Organizației Statelor Americane și aparțin

acestei organizații. Dintre acestea 21 de state membre s-au reunit la Bogota, Columbia, în 1948

pentru a semna Carta OSA: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba1,

Republica Dominicană, Ecuador, El Salvador, Guatemala, Haiti, Honduras, Mexic, Nicaragua,

Panama, Paraguay, Peru, Statele Unite ale Americii, Uruguay și Venezuela, iar subsecvent s-au

alăturat următoarele 14 state membre: Barbados, Trinidad și Tobago (1967) Jamaica (1969)

Grenada (1975) Surinam (1977) Dominica, Saint Lucia (1979) Antigua și Barbuda, Saint

Vincent și Grenadine (1981) Bahamas (1982) St. Kitts și Nevis (1984) Canada (1990) respectiv

Belize și Guyana (1991).

Cu toate acestea doar

Conditii pentru dezvoltarea drepturilor omului. Pentru ca drepturile omului să devină

o realitate juridică, trebuie îndeplinite trei condiții:

1. Organizarea socială să îmbrace forma statului de drept;

2. Existența unui cadru de reglementare precis, adaptabil prin raportare la natura

drepturilor și circumstanțe sociale;

3. În cele din urmă, exercitarea drepturilor omului de către deținătorii acestora trebuie să

fie însoțită de garanții legale precise și, în special, de remedii pentru a se asigura că

acestea sunt respectate.

Definirea drepturilor omului

Drepturile fundamentale ale omului sunt drepturi subiective, în temeiul cărora titularii lor

pot să desfășoare o anumită conduită și să pretindă altora desfășurarea unei conduite corelative

dreptului lor, sub sancțiunea prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interes personal și

legitim31

Utilizarea acestei noțiuni nu este însă unitară. Astfel în doctrină, în unele documente și

instrumente internaționale sau chiar în texte legale constituționale ori alte acte normative se

folosesc denumiri precum ”drepturile omului”, ”drepturi și libertăți fundamentale”, ”drepturi și

libertăți cetățenești”, ”drepturile și libertățile publice”. Multitudinea de denumiri nu afectează

substanța drepturilor și nu operează deosebiri calitative între ele32 iar din rațiuni de unitate vom

folosi în continuare sintagma drepturi și libertăți fundamentale.

C2 Dreptul la viață

(art. 2)

I. Protecția dreptului la viață

1. Noțiune

- Dreptul la viață este primul drept substanțial (material) reglementat de Convenția

Europeană. El este garantat oricărei persoane prin dispozițiile art. 2 din Convenție. În

același timp, aceste dispoziții prevăd anumite cazuri excepționale, când survenirea

morții nu constituie o încălcare a acestui drept. Prevederile art. 2 se întregesc cu cele

cuprinse în Protocolul nr. 6 la Convenție privitor la abolirea pedepsei cu moartea și în

Protocolul nr. 13 privitor la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanțe.

- Dreptul la viață apare ca esențial în sistemul drepturilor și libertăților fundamentale

apărate prin Convenția europeană în materie, pentru că, fără consacrarea și protejarea

efectivă a acestui drept, protecția celorlalte drepturi ar rămâne fără obiect.

- Nucleul dur : dreptul la viață, interdicția torturii și a tratamentelor inumane sau

degradante și interdicția sclaviei și a muncii forțate

- dreptul la viață este un drepturi intangibile și indisponibil

2. Momentul de debut al protecției dreptului la viață

- Nașterea (în principiu)

- Antiteză: discuție avort: dreptul la viață (al fătului) art. 2 – Dreptul la viață privată

(mamă) art. 8

- Statele pot reglementa problema avortului

3. Momentul final al protecției

- Decesul persoanei (în principiu)

- Discuții

a. Eutanasia

b. Întreruperea tratamentului medical de suport al vieții

II. Obligațiile statelor

1. Obligații pozitive

- În Câmpeanu c. României Curtea a arătat că prima teză a art. 2 paragraful 1 al

Convenției obligă statul nu numai să nu provoace cu intenţie şi în mod ilegal moartea

unei persoane, ci şi să ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate

sub jurisdicţia sa.

- În Vo c. Franţei, s-a arătat că statele trebuie să instituie un cadru legislativ care

să impună o atare protecție

- În temeiul obligaţiei sale de a proteja dreptul la viaţă, statul trebuie să ia nu doar

măsuri rezonabile pentru a garanta securitatea persoanelor în locuri publice, ci şi să se

asigure că dispune de un sistem judiciar eficient şi independent care să ofere căi

juridice care să permită în termen rapid, în cazuri de vătămări grave sau deces, să se

stabilească faptele, să fie traşi la răspundere vinovaţii şi să ofere victimelor o reparaţie

adecvată.

- Curtea a reţinut că statele au obligaţia de a lua măsuri speciale pentru a asigura

protecţia efectivă a persoanelor vulnerabile împotriva relelor tratamente de care

autorităţile au sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă

2. Obligații negative

- de a se abtine de la orice conduită aptă să aducă atingere dreptului la viață

- Curtea examinează, într-un mod extrem de atent, cazurile în care s-a produs

moartea şi ia în considerare nu doar actele funcţionarilor statului, ci, deopotrivă, toate

circumstanţele cauzei.

III. Interdicții:

1. Pedeapsa cu moartea (abolită definitiv, moratoriu Rusia)

2. Folosirea forței letale de către agenții statului. Excepție :

a. Legitima apărare

b. Arestarea unei persoane sau împiedicarea evadării

c. Reprimarea unei tulburări violente sau a unei insurecții

 Condiții: absolut necesară și strict proporțională

3. Decesul în custodia autorității (Persoanele în stare de detenţie se află într-o situaţie de

vulnerabilitate şi autorităţile au datoria de a le proteja)

4. Dispariții

IV. Obligații procedurale

1. Investigațiile (anchetă efectivă)

Condiții :

- Din oficiu

- Independentă și imparțială

- Aptă să conducă la stabilirea faptelor și pedepsirea responsabililor

- Promptă și rapidă

- Să permită un anumit control și acces al publicului

2. Scop (a asigura aplicarea efectivă a legislației interne și protejarea dreptului la viață)

C3 Interdicția torturii, pedepsele sau tratamente inumane sau degradante

(art. 3)

(art.3 CEDO- „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane

ori degradante”).
Spre deosebire de dreptul la viață care astfel cum am văzut poate cunoaște limitări acest

drept nu cunoaște nicio limitare fiind considerat un drept absolut în doctrină, apărând ca un

drept intangibil.

Dreptul reglementează respectul datorat demnității și integrității fizice a persoanei și spre

deosebire de alte articole, articolul 3 este enunțat în termeni absoluți astfel că această dispoziție

nu suportă nici un fel de restricție legală( în doctrină se arată că articolul 3 implică o proiecție pe

paliere ).

Astfel orice tortură nu poate fi decât un tratament inuman și degradant, iar orice

tratament inuman nu poate fi decât și degradant în același timp. Această concepție implică o

includere de tip întreg la parte a celor trei noțiuni

(1) Astfel din punct de vedere al gravității pe prima treaptă se situează tratamentul

degradant- ce a fost definit ca fiind un act ce produce persoanei în cauză, în ochii

altora sau ai săi o umilire sau o punere într-o situație de inferioritate ori obligarea

unei persoane să acționeze contra voinței și conștiinței sale, care să atingă un

minimum de gravitate. – să existe intenţia de a umili persoana în cauză, însă atunci

când consecinţele unui act, chiar lipsit de scop special, condul la umilirea gravă a

persoanei, tratamentul poate fi calificat ca degradant şi în lipsa intenţiei.

(2) Tratamentul inuman, a doua treaptă de încălcare a drepturilor absolute prevăzute de

articolul 3 CEDO, a fost definit ca fiind un tratament care provoacă în mod

voluntar grave suferințe mentale sau fizice.

Spre exemplu: - cele 5 tehnici de interogare ale unei persoane pe care legea

engleză le prevede privind combaterea suspecților de terorism; - interogarea în poziție

de stres, în picioare, cu fața lipită de perete, cu mâinile și picioarele depărtate; -

acoperirea permanentă a capului deținutului cu un sac negru de pânză exceptând

perioada interogatoriilor; - picătura chinezească; - privarea de somn, privare de hrană

și apă etc.

(3) Tortura Diferența între tratamentul inuman și tortură este dată doar de

intensitate și nu de esență, tortura fiind definită ca acel tratament inuman care

provoacă suferințe fizice sau mentale de o cruzime deosebită!

Tortura presupune ca elemente esenţiale: provocarea acestor suferințe fizice

sau mentale (psihice) puternice; existența intenției directe de a produce astfel de

consecințe și urmărirea unui scop precis, fie că acesta este obţinerea de probe în

materie penală, fie de a intimida ori de a sancţiona persoana în cauză.

Obligațiile pozitive - incriminarea atingerilor aduse demnității umane - această obligație nu

trebuie realizată la nivel formal, fiind insuficientă prevederea în legislația penală a unor infracțiuni

care tind să se sancționeze tratamentele - este necesar ca organele de stat să stabilească norme de

incriminare care să cuprindă toate elementele tipicității unei faptei ce poate fi calificată drept

tratament inuman sau degradant.

Al doilea tip de obligații îl constituie protejarea persoanelor care se află sub jurisdicția

statelor de orice posibile atingeri ale dreptului acestora la demnitate umană, prin obligativitatea

intervenției organelor de stat ori de câte ori o persoană se află în fața unui risc real și concret de a fi

supusă unor tratamente contrare articolului 3.

Obligațiile negative - presupun abținerea statelor de la orice conduită contrară

articolului 3 - sunt analizate îndeosebi starea de detenție, în condițiile în care persoanele private de

libertate sunt mai expuse abuzurilor de putere ale Statului.

Cu toate acestea nu sunt suficiente pentru a pune în discuție nerespectarea articolului 3

CEDO, situații precum: supravegherea permanentă a persoanei și convorbirilor, clasificarea

deținuților în penitenciar justificată de măsuri de securitate, perchezițiile corporale frecvente,

izolarea în carceră pe termen scurt a unui deținut.

Cu toate acestea, țin de tratamentele degradante și inumane, aspecte cu privire la spațiul

pe care o persoană deținută îl are în celulă. Spre exemplu, potrivit acestor standarde, orice deținut

trebuie să aibă cel puțin 7 metri pătrați de spațiu, statele fiind obligate să permită deținuților să

realizeze cel puțin opt ore zilnic activități în afara celulei.

Curtea a statuat într-o cauză că izolarea senzorială completă combinată cu izolarea socială

poate conduce la distrugerea personalității umane și constituie o formă de tratament inuman care nu

poate fi justificat din rațiuni de securitate. (raportat la izolarea deținutului în celulă ca fiind una

dintre tehnicile de disciplinare a deținuților.)

De asemenea în raport de situația privării de libertate, una dintre ipotezele cele mai frecvente
de aplicare a unor tratamente contrare art.(3) este cel al uzului de forță contra persoanelor deținute.

Ca regulă, Curtea consideră că dacă recursul la forță fizică nu este strict necesară avem de a

face cu o încălcare a art.(3).

Începând de la Cauza Tomasi, Curtea a instituit o prezumție de responsabilitate a statului

pentru leziunile suferite de persoanele private de libertate în cursul detenției, afirmând extrem de

constant că atunci când o persoană probează că în cursul detenție a suferit traume de natură fizică

iar statul nu poate oferi o explicație rezonabilă există o violare a articolului 3.

Probleme speciale apar în raport de aplicare a acestui articol în ceea ce privește îngrijirile

medicale care trebuiesc acordate persoanelor deținute

Curtea subliniaza trei criterii care determină incidența unui tratament necorespunzător,

respectiv

- condițiile generale de detenție

- calitatea îngrijirilor medicale acordate

- necesitatea menținerii arestării.

Însă, cu toate acestea Curtea a stabilit că detenția unei persoane care suferă de boli ce nu

pot fi tratate în sistemul penitenciar constituie un tratament contract articolului 3 în măsura în care

starea de sănătate a persoanei în cauză se degradează în timpul detenției sale . (hotarârea

CEDO în cauza Tekin Yildiz,)

Cu privire la pedepsele și sancțiunile penale ori disciplinare, este cert că orice condamnare

penală sau o sancțiune aplicată provoacă o anumită umilire a persoanei în fața celorlalți membri ai

societății.

În cauza Tyrer, un minor în vârstă de 15 ani a fost condamnat la o pedeapsă ce constă în

aplicarea a trei lovituri cu vergeaua peste posteriorul gol, iar sancțiunea a fost pusă în executare

în biroul Poliției în prezența unui medic și al tatălui reclamantului. Curtea a fi considerată ca fiind

un tratament inuman, însă natura sancțiunii și condițiile în care a fost executat aduce atingere

gravă demnităţii reclamantului astfel încât poate fi socotită ca un tratament degradant.

Curtea a apreciat că lovirea în public cu liniarul peste palmă săvârșită asupra a doi elevi

condamnați întro școală pentru delict disciplinar, nu atinge pragul minim pentru ca

sancțiunea să fie considerată degradantă.

Expulzări și extrădări

- Este interzisă extrădarea sau expulzarea unei persoane spre un stat unde aceasta

riscă să fie supusă unui astfel de tratament.

- Nu prezintă importanţă natura faptei săvârşită de persoana în cauză şi nici

gravitatea acesteia.

- Pericolul de a fi supus unor tratamente contrare art.3 CEDO trebuie să fie cert şi

actual.

C4 Interdicția sclaviei, a muncii forţate sau obligatorii

(art. 4 CEDO)

Acest articol interzice trei circumstanțe:

1) sclavia

2) starea de servitute

3) munca forţată.

Deosebiri : o diferenţă de intensitate şi de gravitate

Sclavia a fost definită în Jurisprudenţa CEDO ca fiind starea sau condiţia unei persoane

asupra căreia altcineva are un drept de proprietate sau anumite elemente ale proprietăţii.

Starea de servitute – definită într-o cauză - în fapt, la vârsta de 16 ani o persoană de

origine togoleză a fost obligată să muncească fără a fi remunerată, ca şi menajeră. Aflându -se

ilegal pe teritoriul francez, paşaportul său fiind confiscat, neavând resurse materiale, a fost obligată

să se ocupe de creşterea celor trei şi apoi patru copii ai altor persoane, în fiecare zi între orele 7 şi

22, timp de câţiva ani.

Munca forţată – implică trei elemente constitutive care se aplică în mod cumulativ:

1) Munca/serviciul realizat de persoana în cauză să nu fi fost consimţit anterior de către

aceasta.

2) Persoana să fie ameninţată cu o sancţiune în caz de nerespectare a obligaţiei impuse.

3) Obligaţia de muncă impusă să fie injustă sau opresivă ori ca munca sau serviciul să fie

inutil, penibil sau vexatoriu.

Excepţii de la interzicerea muncii forţate:

- Munca persoanelor aflate în detenţie – e necesar ca detenţia să fie licită – mai

mult decât atât art.4 CEDO nu impune nici o obligaţie de plată a muncii

executate în detenţie.

- Serviciul militar sau serviciul militar alternativ

- Serviciul impus în caz de criză sau camilităţi –o dispoziţie normală, în ideea

protejării interesului public.

- Munca sau serviciul care fac parte din obligaţiile civice normale. ( exemple:

obligaţia de a acorda asistenţă unei persoane, în caz de pericol sau a proteja un

intres public, obligaţia poliţiştilor de a rămâne peste programul normal de muncă

în anumite situaţii urgente, obligaţia de a fi jurat etc.)

C5 Dreptul la libertate şi siguranţă

Dreptul la libertate și siguranță consacrat de articolul 5 din Convenție protejează

libertatea fizică a persoanelor împotriva unei detenții arbitrare și a fost definit ca fiind acel drept

fundamental al oricărei persoane de a nu fi arestată sau deținută în mod arbitrar, ci nu mai în

cazurile prevăzute expres de legea internă și în concordanță cu dispozițiile Convenției.

Sub aspectul conținutului dreptul analizat conferă protecție împotriva privării de libertate

iar nu a simplelor restricții în condițiile în care astfel cum Curtea a arătat simplele restrângeri

ale libertăţii de circulaţie, care sunt reglementate de o dispoziţie separată, şi anume art. 2 din

Protocolul nr. 4 al Convenției.

Dreptul la libertate are un caracter inalienabil astfel încât nicio persoană nu poate

renunța la exercitarea lui. Această inalienabilitate a dreptului la libertate și siguranță pare cel

puțin stranie, câtă vreme un consimțământ în ceea ce privește o privare de libertate poate produce

efecte juridice, cu titlu de exemplu din perspectiva infracțiunii de lipsire de libertate în dreptul

penal național.

De principiu, astfel cum vom argumenta în cele ce urmează nu poate exista un

consimţământ valabil exprimat cu privire la înfrângerea dreptului, însă un consimţământ real şi

serios poate face ca dreptul să cunoască limitări. Se întâmplă astfel în cazul internării la cerere a
persoanelor care suferă de anumite afecţiuni (toxicomanii).

Dreptul la libertate presupune astfel în concepţia clasică libertatea de a pleca sau a veni

iar dreptul la siguranţă presupune protecţia oferită persoanei împotriva ingerinţelor arbitrare

ale autorităţii publice în dreptul la libertate.

Înfrângerea dreptului supus analizei îmbracă de cele mai multe ori forma unei privări de

libertate. Privarea de libertate presupune de principiu punerea persoanei intr-un stabiliment de

detenţie însă nu se limitează doar la situaţia clasică a detenţiei ca urmare a unei arestări sau

condamnări.

Astfel va constitui o privarea de libertate și punerea persoanei intr-un stabiliment de

detenţie indiferent cât de largi sunt posibilităţile acestuia de mişcare cum este cazul sechestrării

pe o insulă (Guzzardi c. Italiei) sau menţinerea unor refugiaţi pe aeroportul din Paris timp de 20

de zile până li s-a analizat solicitarea de azil (Amuur c. Franței).

Obligaţiile pozitive în ceea ce priveşte privarea de libertate a persoanelor fizice ce

decurg din conținutul dreptului protejat constă în luarea acelor măsuri necesare pentru a proteja

toate persoanele aflate sub jurisdicţia unui stat contractant împotriva oricărei încălcări a acestor

drepturi. Statul este astfel obligat să ia măsuri care să ofere o protecţie eficientă persoanelor

vulnerabile, în special măsuri rezonabile pentru a preveni o privare de libertate despre care

autorităţile au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă. Responsabilitatea statului este angajată și

în situația în care este de acord ca o persoană să fie privată de libertate de persoane fizice sau

dacă nu pune capăt unei astfel de situaţii.

Obligațiile negative impuse statelor presupun abţinerea de la orice conduită aptă a aduce

în mod activ atingere dreptului protejat.

Condiţiile conformității privării de libertate

1. Măsura să fie prevăzută de lege

Pentru a îndeplini cerinţa de legalitate, detenţia trebuie să aibă loc în conformitate cu

legea respectiv atât cu normele de fond cât şi cu cele de procedură prescrise de dreptul național.

Cerinţa de legalitate nu poate fi considerată a fi îndeplinită prin simpla respectare a

dreptului intern aplicabil, ci este necesar ca dreptul intern să corespundă exigențelor Convenţiei

impuse prin prisma jurisprudenței Curții, inclusiv principiilor generale enunţate sau implicate de
aceasta.

Pentru a corespunde exigențelor ce decurg din articolul 5 legea trebuie să fie deopotrivă

accesibilă şi previzibilă. Accesibilitatea presupune posibilitatea concretă de a cunoaște legea

(publicarea ei)

Pentru respectarea condiției de previzibilitate este esenţial ca legea națională să

definească în mod clar condiţiile lipsirii de libertate şi să fie previzibilă în aplicarea sa.

2. Măsura se înscrie în cazurile expres prevazute de convenţie

A. persoană deţinut legal pe baza unei condamnări pronunţate de către un

tribunal competent

Declararea culpabilităţii şi aplicarea unei pedepse

Curtea stabilit ca raport de această dispoziţie o persoană deţinută în urma unei hotărâri

judecătoreşti de condamnare pronunţată după un proces inechitabil este deţinută în contra

dispoziţiilor articolului 5. A se vedea hotărârea Ilaşcu. Detenţia pe care au suportat o reclamanții

normă a condamnărilor în transnistria este rezultatul unor proceduri vădit inechitabile astfel încât

nu se justifică prin prevederile articolului 5

B. detenţia unei persoane în vederea executării unei obligaţii

Executarea unei obligaţii Civile cum ar fi obligaţia de a plăti o amendă stabilită de

instanţă, refuzul de a se supune unui examen medical, obligaţia de a nu părăsi localitatea sau

ţara.

Exemplu: Curtea apreciat în situat în cauza Vasilieva că fapta unei persoane de a nu îşi

declina identitatea controlului de autobuz care solicită ajutorul poliţiei şi subsecvent până la

identificarea persoanei aceasta a fost deţinută timp de 13 ore în sediul poliţiei nu echivalează cu

privare nelegitimă de libertate, în condiţiile în care obligaţia de a-şi declina identitatea prevăzută

de legea statului în cauză este obligaţie esenţială în desfăşurarea activităţii de poliţie

C. arestarea preventivă

Problema ce apare este determinată de lipsei unei decizii definitive de condamnare - doar

situaţiile excepţionale pot impune arestarea preventivă când există o suspiciune că aceasta ar fi

comis o infracţiune

D. detenţia minorilor în scop educaţional sau în vederea prezentării lor în faţa

instanţei

E. detenţia a bolnavilor contagioşi, alienaţilor, alcoolicilor toxicomanilor sau

vagabonzilor

Starea medicală maladie de o gravitate suficientă maladia să persiste reevaluate periodic

instituție medicală specializată

F. pivarea de libertate în scopul extrădării sau expulzării

Depturile Persoanei private de libertate

1. dreptul de a fi informat asupra motivelor arestării (Paragraful 2)

Este un drept fundamental similar garanției impuse de principiul egalității armelor.

Informarea trebuie să privească atât reţiunile juridice cât şi raţiunile factuale

2. dreptul de a fi dus de îndată în faţa unui magistrat

a. Noţiunea de magistrat

- persoană ce are atribuţii judiciare

- independentă faţă de executiv

- inamovibilă

b. cerința de celeritate şi automatismul prezentării

3. dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil ori eliberat în cursul procedurii

Raţiuni

- pericolul de sustragere de la anchetă sau judecată

- săvârşirea unei noi infracţiuni

- riscul presiunii asupra martorilor

- necesităţile anchetei şi riscul unor înţelegerisecrete între coacuzaţi

- protecţia ordinii publice

4. Dreptul la recurs contra privării de libertate

Dreptul de acces la un tribunal presupune și controlul exercitat de către o instanţă în cadrul

unei proceduri contradictorii ce se vizează legalitatea detenţiei în sens larg

Spre exemplu în cauza Varbanov c. Bulgariei s-a constatat o încălcare în situația unei

internări medicale decisă de procuror al cărei recurs a fost formulat în faţa superiorului acestuia.

5. Dreptul de despăgubire în caz de detenţie ilegitimă

 C6 Dreptul la un proces echitabil (I)

(art. 6)

Neutralitatea tribunalului. Convenția vizează protecția unor drepturi efective și concrete, nu a

unor drepturi teoretice și iluzorii, fapt ce implică că Tribunalul în cauză să îndeplinească anumite

calități. Cele mai importante sunt: independența și imparțialitatea membrilor.

Neutralitatea - poziția de arbitru neutru față de părțile din litigiu.

1. Independența reprezintă calitatea Tribunalului de a nu primi ordine de orice natură sau

cu alte cuvinte capacitatea de a decide singur asupra unui litigiu. Independența presupune

absența oricărei subordonări

2. Imparțialitatea reprezintă calitatea celui care statuează după cum îi dictează cunoștința

păstrând balanța egală între acuzare și apărare.

- Imparțialitatea se realizează în raport de magistrat fără referire la un terț.

- Independența este una dintre condițiile prealabile pentru imparțialitate.

- Lipsa independenței apare atunci când judecătorul este dependent față de organele

puterii de stat sau față de părți.

Criteriul utilizat este teoria aparenței, fapt ce implică ca unui observator exterior al

cauzei să i se inducă o aparență de lipsă de neutralitate. Simplul dubiu oricât de puțin justificat

fi insuficient pentru alterarea imparțialitatea

Independența reprezintă lipsa oricărei subordonării organului de jurisdicție a chemat să

tranșeze un litigiu atât față de părți cât și față de orice formă de putere indiferent de faptul că este

vorba de puterea politică sau altă formă de presiune legea internă o suită de norme procedurale

care se guvernează existența. Este necesară lipsa oricărei ingerințe precum și existența unor

garanții reale contra eventualelor forme de presiune exterioară

- poziția independentă față de legiuitor presupune emiterea unor legi fără aplicare

retroactivă

- poziția de independență față de executiv presupune inexistența unei calități de funcționar

subordonat ierarhică

Nu întotdeauna faptul că magistrații sunt numiți de către executiv induce ideea unei lipse

de independență în situația în care avem o inamovibilitatea magistratului imparțialitatea instanței.

Imparțialitatea, dublu aspect:

- demers subiectiv și afectează convingerea personală a unui judecător în promită

împrejurare implică imparțialitatea subiectivă

- demersul obiectiv urmărește la determinat dacă judecătorul oferă toate garanțiile

suficiente pentru a exclude în persoana lui orice bănuială legitima

a. Imparțialitatea subiectivă se raportează la forul interior și se prezumă până la proba

contrarie

b. Imparțialitate obiectivă când un procuror a participat la judecarea cauzei nu există

dacă îl cunoaște personal pe unul dintre martor Judecatoria de două ori a cauzei de

către aceeași instanță

Antepronunțarea reprezintă o imparțialitate subiectivă

Garanțiile implicite ale desfășurării procedurii un proces echitabil

a. egalitatea armelor. Presupune tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării

procesului în fața unui tip din nou

- fără ca una dintre acestea să fie dezavantajată

- posibilitatea rezonabilă de a susține cauza

- just echilibru între părți

- se acordă o deosebită importanță aparențelor

- inclusiv unei proceduri contencioase sau grațioase

- numai între părți nu și în raportul dintre părți și tribunal principiul se aplică oricărui

proceduri evaluarea se realizează în ansamblul ei lipsa unor inegalități procesuale

b. Principiul contradictorialității

De delimitează de principiul egalității armelor ce presupune dreptul de a lua la

cunoștință toate piesele și observațiile prezentate judecătorului și de a le discuta.

Comunicarea pieselor dosarului (egalității armelor) are un corespondent în dezbateri și

prezența celui trimis în judecată la dezbaterea cauzei (contradictorialității).

Instanța arătat în mod constant admisibilitatea administrării și prezentării probelor

este lăsată la dispoziția legiuitorului național. Probleme ce apar însă cu privire la:

- martori anonimi o hotărâre de condamnare nu poate fi fundamentată numai sau într-o

măsură determinantă pe declarații anonime deoarece trebuie să existe o proporție între

interesul garantării securității martorilor și încălcarea principiului prezumției de

nevinovăție.

- agenții provocatori. Situația agențiilor provocatorii este analizată prin prisma analizei

rațiunilor care se determină o asemenea procedură și lipsa unei incitări la comiterea

infracțiunii (în fapt agențiilor le este interzisă provocarea infracțiunii)

- Probleme divulgate. Nedivulgarea unor elemente ale dosarului penal cunoscute de

judecător apărării este incompatibilă contradictorialității desigur dreptul nu este unul

absolut sunt puse în balanță interesul public de a nu prezenta și interesul acuzatului de a fi

comunicate. Poate să nu existe o comunicare dacă aceasta este absolut necesară, dar

dreptul la un proces echitabil se realizează prin compensarea limitărilor cu alte măsuri

procedurale adecvate

c. Motivarea soluțiilor textul nu obligă instanțele să răspundă în mod detaliat la fiecare

argument al părților întinderea obligației variază în funcție de natura acestora cu toate

acestea judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate

Motivele pe care își întemeiază deciziile căci numai astfel

1. un acuzat poate exercita căile de atac prevăzute de legislația națională obligația de

motivare presupune un examen efectiv a problemelor esențiale supuse aprecierii și nu

doar la a aproba concluziile unei jurisdicții inferioare sau ale părții.

2. Permite verificarea raționamentului judecătorului

d. Dreptul acuzatului de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina Cu toate

acestea decizia de a păstra tăcerea nu trebuie privită ca fiind lipsită de orice

semnificație: Atunci când judecătorul de fond are probe în acuzarea acestuia poate

pronunța o soluție de condamnare. Posibilitatea de a trage concluzii defavorabile din

actul tăcerii este însă una limitată.

 C7 Dreptul la un proces echitabil (II)

(art. 6)

Garanție explicite ale desfășurării procedurii unui proces echitabil

a. publicitatea procesului

- interdicția unei justiții secrete transparența reprezintă o condiție de derulare a

unui proces echitabil

- pronunțarea deciziei lor trebuie să se realizeze în mod public dreptul la o

ședință publică

- poate fi restrâns în măsura în care subzistă rațiuni în raport de particularitățile

procedurii sau de persoane cu titlu de exemplu accesul altor persoane în sala de

ședință poate fi restrâns în situația unor inculpați minori

b. termenul rezonabil

- principiul celeritatii procedurilor judiciare celeritatea se Raportează și la

Conduita procesuală a părților

- Civil : punct de plecare data introducerii cererii punct final inclusiv executarea

- Penal : dreptul oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni de a

obține o decizie definitivă. Momentul de la care începe este data la care

persoana este acuzată - momentul la care este se termină este data deciziei

definitive

Garanții specifice în materie penală

a. prezumția de nevinovăție orice persoană căreia îi aduce o acuzație în materie

penală în sensul convenției este prezumată nevinovată până la condamnarea sa

prin hotărâre judecătorească definitivă

- sarcina probei revine acuzării

- privește numai procesul penal

- interzice reprezentanților puterii publice să declare public faptul că cel pus sub

umărire are vinovăția stabilită până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești

- prezentarea sa ca fiind infractor înainte ca acesta să fie condamnat

- indemnizația victimei după achitarea integrală a inculpatului este o altă condiție ce

decurge din respectarea principiului prezumției de nevinovăție.

Garanții specifice

a. dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzației (6.3.a.)

- aducerea la cunoștință a acuzației presupune atât expunerea chestiunilor de fapt cât și a

celor de drept

b. acordarea timpului și facilităților necesare pregătirii apărării (6.3.b.)

c. dreptul la apărare (6.3.c)

- dreptul de a avea un avocat ales sau numit din oficiu

- dreptul de a consulta dosarul

- prezența acuzatului

d. dreptul acuzatului de interoga martorii din proces (6.3.d.)

- dreptul de a obține convocarea și interogarea martorilor în apărare

- declarațiile citite în ședința de judecată

e. dreptul la asistență gratuită a unui interpret (6.3.e) discuție minorități

C8 Dreptul la respectarea vieții private și de familie

(Art. 8)

1. Reglementare

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său

și a corespondenței sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura

în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, Într-o societate

democratică este necesară pentru securitatea națională siguranța publică bunăstarea

economică a țării apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale protejarea sănătății sau amorali

ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

2. Natura obligațiilor impuse statelor de art.8 din Convenție

a. Obligații negative din partea autorităților statale : de a nu întreprinde un act de natură a

stânjeni exercițiul lor de către titularii cărora le sunt recunoscute - persoanele fizice sau
entitățile sociale care le pot invoca

b. Obligații pozitive inerente asigurării respectului efectiv al vieții private și familiale

3. Respectarea dreptului la viață privată

 integritatea fizică și morală a persoanei

 dreptul individului de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi

 Îmbinarea vieții personale cu cea sociala individului

 mediul înconjurător sănătos în care persoana are dreptul să trăiască

a. Dreptul la viață privată personală

 dreptul la identitate

 libertatea sexuală

 dreptul la nume

 dreptul la imagine

 stocarea datelor personale

b. Dreptul la viață privată socială (interacțiunea cu semenii)

c. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos

4. Respectarea dreptului la viață familială

a. Noțiunea de viața familială

b. Respectarea dreptului la viață familială în unele situații speciale

5.Respectarea dreptului la corespondență

6. Respectarea dreptului la domiciliu

7. Limitări ale drepturilor garantate de art.8

a. Noțiunea de "Ingerință" În exercițiul drepturilor garantate de art.8

b. Condițiile ingerințelor în drepturile garantate de art.8 :

1. Ingerința să fie prevăzută de lege

2. Ingerința să îndeplinească un scop legitim

3. Ingerința să fie necesară într-o societate democratică

4. Ingerința să fie proporțională cu scopul urmărit

 C9 Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

Art. 9

Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept

include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta

religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult,

învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor

restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri

necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi

a libertăţilor altora.

1. Obligații

- Negative: de a nu întreprinde niciun fel de acțiuni sau de anu li se putea reproșa nicio

omisiune de natură arestrânge exercițiul efectiv al acestor libertăți

- Pozitive: ex. adoptarea unor măsuri ce au ca scop evitarea producerii unei situații în

care o persoană să fie perturbată în exercițiul unui cult prin activitatea altei persoane.

Fosta Comisie a admis că libertatea de religie nu este de natură „să pună la adăpost” o confesiune

religioasă de orice critică, însă a decis că o campanie dusă împotriva unei biserici sau împotriva

unui grup religios, care se concretizează în special în atacuri ofensatoare și defăimătoare din

partea altor persoane, poate conduce la angajarea răspunderii statului, pe terenul art. 9 al

Convenției, dacă autoritățile sale se abțin să adopte măsurile de natură să conducă la încetarea

unei asemenea campanii

Libertatea de gândire. Convenția protejază libertatea de gândire a unei persoane

manifestă chiar în forul interior al acesteia, independent de concretizarea și exprimarea ei în

convingeri publice.

Libertatea de conștiință. Asemenea gândirii, conștiința unei persoane prinde contur în

forul său interior, dar cel mai adesea, asociată sau nu convingerilor religioase, ea este exprimată

prin anumite atitudini sau manifestări exterioare. Opiniile sunt exprimate, de regulă, pe baza

convingerilor formate.

Libertatea de religie repreyintă dreptul de a avea o convingere religioasă și de a și-o

putea manifesta liber. Implică dreptul de a adera sau nu la o religie, de a o practica sau de a nu o

practica sau de a o schimba.

2. Raportul dintre stat și religie

- Cultele trebuie să se bucure de autonomie

- Dreptul de a alege proprii conducători

- Exclude intervenția statelor

- Educația religioasă : interzisă îndoctrinarea

3. Relațiile dintre cult și membrii săi

- Nu este necesar ca raportul dintre cult și membrii să fie unul de dreptul muncii

- Preoții nu pot invoca protecția statului ca efect al neîndeplinirii obligațiilor

4. Libertatea de manifestare a religiei

- Dreptul de a practica activ o religie

- practici religioase : sacrificarea unor animale, modul de organizare a înmormântărilor

sau de amenajare a cimitirelor

5. Problema vălului islamic

Nu este încălcată Convenția prin interzicerea portului vălului islamic în școli,

6. Problema jurământului în fața instanței

Impunerea unui standard este incompatibilă cu art. 9

7. Condițiile ingerințelor în drepturile garantate de art.9 :

1. Ingerința să fie prevăzută de lege

2. Ingerința să îndeplinească un scop legitim

3. Ingerința să fie necesară într-o societate democratică

4. Ingerința să fie proporțională cu scopul urmărit

 C10 Libertatea de exprimare

Art 10.

Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de

opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor

publice şi fără a ţine seama de frontiere. Articolul 10 nu împiedică Statele să supună

societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.

Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă

unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate

democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială

sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a

moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor

confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

- În plan vertical statul este obligat să asigure în concret posibilități egale de exprimarea

ideilor și a opiniilor prin diverse mijloace

- În plan orizontal raporturile dintre particulari (Comisia: trebuie să fie recunoscută și

aparată libertatea de expresie a unui angajat împotriva exigențelor excesive ale

angajatorului său când acesta ar fi impuse în îndeplinirea unui contract de muncă)

De notat: situația unui ziar la care reclamanții erau angajați lucrau și-a încetat apariția ca

urmare a unei campanii de agresiune duse împotriva jurnaliștilor iar autoritățile statale

cunoșteau situația denunțată

Obligații

- Negative: de a se abține de la o conduită aptă să înfrângă libertatea de exprimare

- Pozitive : de a asigura exercițiul efectiv

Dreptul la liberă exprimare conține

1. Libertatea de opinie

2. Libertatea de informare (Libertatea de a primi sau comunica informații sau idei)

Libertatea de opinie

- domeniul politicului exprimarea opiniei fără a aduce atingere respectului

convingerilor care constituie punctul central al libertății de gândire exprimarea unei

opinii și formularea unei judecăți de valoare

- libertatea de exprimare priveşte toate categoriile de mesaje indiferent de conținutul

acestora

- Libertatea de recepționare a mesajelor dreptul de a avea acces la diverse informații

- libertatea de exprimare este subordonată condiției ca cel interesat să acționeze cu

bună credință încât să ofere informații exacte și demne de crezare

- o posibilă doză de exagerare sau chiar provocare cu condiția de a putea demonstra

realitatea

- Protecția surselor

- situația personajelor publice

- libertatea de exprimare cu privire la morală și religie

Limitele libertății de exprimare

a. libertatea de exprimare presupune îndatoriri și responsabilități, moderație și reținere și

obligația de rezervă ce incumbă funcționarilor publici

b. Jurnaliști: interesul informării publicului relatarea unui fapt să fie obiectivă și

liberată

Condițiile legitimității ingerinței

1. să fie prevăzută de lege

2. să urmărească un scop legitim

3. necesară într-o societate democratică

4. proporțională cu scopul urmărit

C11 Libertatea de întrunire şi de asociere

(Art. 11)

Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere,

inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute

de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a

drepturilor şi a libertăţilor altora.

Articolul 11 nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de

către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.

Aceste libertăți reprezintă o adăugare firească la libertatea de gândire și de conștiință,

precum și la libertatea de manifestare a convingerilor recunoscute de art. 9 din Convenție, în

multe situații ele interferând cu libertatea de exprimare apărată de art. 10 al Convenției.

Deși consacrarea lor convențională apare ca individuală, exercițiul acestor libertăți nu

poate fi conceput decât în mod colectiv, fiind de neconceput punerea în valoare a dreptului de

asociere sau de reuniune decât împreună cu alte persoane.

Libertatea de întrunire privește dreptul la întrunire pașnică. Aceasta presupune că

exercițiul acestei libertăți nu trebuie să aibă ca scop tulburarea ordinii și liniștii publice, iar

realizarea reuniunii să nu aibă drept consecință generarea de reacții violente din partea unor terțe

persoane. Privește deopotrivă reuniunile private și cele publice, precum și reuniunile „statice” și

cele care se desfășoară sub forma unor defilări.

Libertatea de asociere constă în dreptul fiecărei persoane de a constitui, alături de alte

persoane, o anumită grupare sau de a se afilia la o grupare deja existentă, în vederea realizării

unor interese comune constituind o formă de manifestare a opiniilor și convingerilor personale ce

se poate realiza inclusiv prin asocierea împreună cu alții în vederea realizării unui scop

determinat.

Libertatea sindicală.

- Aspect particular al libertății de asociere

- Persoane angajate în raporturi de muncă

- Libertatea de a alege sindicatul cel mai eficient

- Privește nu doar angajații ci și angajatorii (organizații patronale)

- Drepturile sindicatelor: dreptul la negocieri colective, just echilibru între diversele

inetrese

Limite aduse dreptului : Dreptul la grevă (poate fi interzis în cazul funcționarilor publici)

Condițiile ingerințelor :
1. Ingerința să fie prevăzută de lege

2. Ingerința să îndeplinească un scop legitim

3. Ingerința să fie necesară într-o societate democratică

4. Ingerința să fie proporțională cu scopul urmărit

C12 Protecţia dreptului de proprietate

(Art. 1 Protocolul 1)

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate

publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului

internaţional.

Dispoziţiile acestui articol nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile

pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

1. Noțiunea de bun

Dobândește un sens autonom, definit și extins de Curte prin Jurisprudența sa.

Cuprinde:

- Bunuri corporale

- Bunuri necorporale (drepturi cu valoare economică ex. Drept de creanță,

drept la pensie)

- Speranța legitimă (valori patrimoniale ce nu sunt considerate bunuri actuale

în măsura în care are o bază juridică: un act juridic, o dispoziție legală sau o

practică judiciară constantă)

2. Limitări ale dreptului

a. din partea autorităților statale. Condiții

- prevăzută de lege

- interes de utilitate publică

- conformă normelor de drept internațional

- acordarea unei indemnizații

- proporționalitatea

b. din partea unor particulari. Obligații ale statului

- de a asigura respectarea dreptului de proprietate

- crearea unor proceduri judiciare și a unui cadru juridic adecvat

3. Problema restituirii unor bunuri preluate de fostele state totalitare

C13 Curtea Europenă a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reprezintă organismul jurisdicțional instituit prin

intermediul Convenției ce are atribuțiuni în judecarea cererilor individuale adresate de

resortisanți ai Statelor Contractante prin care se reclamă încălcarea dispozițiilor Convenției.

Hotărârile Curții sunt obligatorii pentru statele contractante iar totalitatea acestora

alcătuiesc jurisprudența Curții. În cadrul sistemului instituit funcționează regula precedentului

judiciar. Prin jurisprudenţa sa, Curtea a transformat Convenţia într-un instrument care are o viaţă

proprie; astfel, drepturile cuprinse s-au extins şi s-au aplicat unor noi situaţii care nu au putut fi

prevăzute atunci când Convenţia a fost adoptată.

Curtea a devenit însă astfel cum s-a arătat în mod repetat victima propriului succes,

consecinţele anumitor hotărâri pronunţate precum şi recunoaşterea tot mai mare de care se

bucură în rândul cetăţenilor statelor semnatare, au înregistrat un impact considerabil asupra

numărului de cereri introduse la Curte în fiecare an, acestea depășind impresionantul număr de

50 000 de noi cereri.

1. Alcătuirea Curţii

Numărul de judecători ai Curţii este identic cu numărul de state (părţi la Convenţie), în

prezent 47. Aceștia sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei dintr-o listă de 3

candidaţi propuşi de fiecare stat, pentru un mandat unic de 9 ani fără posibilitatea de a fi realeşi.

Deși judecătorii sunt aleşi în numele statelor din care aceștia provin, ei judecă în mod

individual şi nu reprezintă interesele statului care i-a propus, fiind independenţi. Similar

judecătorilor naționali aceștia nu au dreptul de a se angaja în nici o activitate incompatibilă cu

obligaţia lor de independenţă şi imparţialitate.

2. Completele și competența acestora

Cauzele sunt analizate de una din cele patru formațiuni de complete de judecată.

1. Cererile inadmisibile sunt examinate de un judecător unic.

2. Un Comitet (complet de 3 judecători) poate decide printr-un vot unanim asupra

admisibilităţii şi fondului cazurilor care fac parte din jurisprudenţa constantă a Curţii.

3. Camera (complet de 7 judecători) supune analizei o cerere ce ridică o problemă nouă

acesta decide cu votul majorităţii, cu predilecţie asupra admisibilităţii şi fondului unei

cauze.

4. Marea Cameră (formată din 17 judecători) judecă, în mod excepţional, cazurile

retrimise în urma deciziei unei Camere (desesizare) sau atunci când o cerere de

retrimitere a fost acceptată.

Camera este compusă din Preşedintele Secţiei în cadrul căreia funcţionează, din

“judecătorul naţional” (judecătorul ales în numele Statului împotriva căruia este îndreptată

cererea) şi cinci alţi judecători desemnaţi prin rotaţie de Preşedintele Secţiei.

Marea Cameră este constituită din Preşedintele şi Vice-preşedinţii Curţii cărora li se

alătură Preşedinţii de Secţie, judecătorul naţional şi alţi judecători aleşi prin tragere la sorţi.

Procedura în faţa Marii Camere poate fi iniţiată în două moduri:

a. prin retrimitere

După ce o hotărâre de Cameră (în complet de 7 judecători) a fost adoptată, părţile pot

solicita retrimiterea cazului în faţa Marii Camere. Un atare drept de retrimitere se aseamănă

unei căi de atac, însă astfel de cereri sunt acceptate rarisim, în cazuri excepţionale. Colegiul de

judecători ai Marii Camere decide în ce măsură un anumit caz va fi retrimis Marii Camere pentru

re-examinare. Atunci când analizează o cerere în urma unei retrimiteri, Marea Cameră nu include

judecătorii care au fost membri ai completului care a examinat iniţial cazul.

b. prin desesizare

O cauză poate să fie trimisă Marii Camere şi prin desesizarea Camerei iniţial investite în

cazurile care ridică o problemă importantă în interpretarea Convenţiei sau atunci când există

riscul ca hotărârea care urmează să fie adoptată să nu fie în acord cu jurisprudenţa anterioară a

Curţii. Și acest lucru se întâmplă în mod excepţional.

3. Incompatibilități
Judecătoriul național nu poate să facă parte dintr-un complet de judecător unic învestit cu

soluționarea unei cereri contra statului care i-a propus. În cazuri excepţionale, poate să facă parte

dintr-un Comitet (de 3 judecători). Cu toate acestea, compoziţia Curţii include întotdeauna

“judecătorul naţional” în cazurile analizate în Camerele de şapte judecători sau în formaţiunea de

şaptesprezece judecători din componenţa Marii Camere.

Judecătorii Curții sunt obligaţi să se abţină de la judecarea unui caz atunci când au avut

tangenţă anterior cu cazul respectiv în orice calitate, fiind înlocuiţi în deliberări de un alt

judecător. În cazul recuzării judecătorului naţional, se numeşte un judecător naţional ad-hoc,

numit de guvernul statului în cauză.

C14 Cererea adresată Curții.

Condiții de admisibilitate

Pentru ca o cerere să fie declarată admisibilă de către Curte este necesar ca aceasta să

întrunească unele condiții de fond și respectiv de formă.

1. Condiții de formă

a. Formular tip

Cererea trebuie să fie completată pe formularul tip pus la dispoziție de Curte. Aceasta

trebuie să să cuprindă toate informaţiile solicitate în formularul de cerere și să conţină, între

altele, rezumatul cauzei, o prezentare succintă a încălcărilor Convenţiei şi semnătura

reclamantului.

b. Anexe

Cererea va fi trimisă alături de copii ale tuturor documentelor relevante, precum

hotărârile instanţelor naţionale.

c. Cererea anonimă

Regulile Curții prohibesc formularea unor cereri anonime, astfel încât formularul trebuie

completat la rubrica nume astfel încât reclamantul să poată fi identificat. În măsura în care

reclamantul solicită potecția identității sale acesta va completa formularul cu numele real și va

expune motivele solicitării protejării identității cu precizarea eventualului impact al divulgării

identităţii.
Decizia de protejare aparţine Curţii, iar dacă o atare cerere este admisă cauza va purta

numele iniţialelor reclamantului sau o literă a alfabetului.

2. Condiții de fond

a. Epuizarea căilor de recurs interne

Epuizarea căilor de recurs interne presupune utilizarea, la nivel naţional, a tuturor căile de

atac ordinare care ar fi putut remedia pretinsa încălcare, fie că discutăm de un apel sau chiar de

un recurs în faţa unei instanţe superioare, în cazul în care aceasta există.

De asemenea este necesară respectarea termenelor și procedurilor interne. Astfel, dacă

instanţele naţionale nu au putut examina cauza pentru că nu au fost sesizate în termenele stabilite

de legislaţia naţională, cererea dumneavoastră în faţa Curţii Europene poate fi declarată

inadmisibilă. De asemenea este necesar ca în fața instanţelor naţionale să fi fost menţionate

pretinsele încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţie.

b. Termenul de şase luni (Articolul 35 § 1 al Convenţiei)

Cererea trebuie trimisă curții prin intermediul serviciilor poştale înaintea expirării

termenului de şase luni prescris de art 35.1. Perioada de 6 luni începe să curgă de la data deciziei

interne definitive care indică faptul că reclamantul a epuizat toate căile de recurs interne.

Termenul nu se socotește pe zile libere astfel încât faptul că expiră într-o zi de sâmbătă,

de duminică sau de sărbătoare legală nu determină prelungirea acestuia. Subsecvent intrării în

vigoare a Protocolului nr. 15, termenul va fi redus la 4 luni.

c. Cererea abuzivă (Articolul 35 § 3 al Convenţiei)

Cererea formulată poate fi declarată inadmisibilă ca abuzivă când are loc o dezinformare

a Curtea prin introducerea unei cereri sub o identitate falsă, prin prezentarea de documente false,

sau omiterea informării Curții cu privire la un element esenţial pentru examinarea cauzei.

De asemenea cererea poate fi declarată inadmisibilă dacă este utilizat un limbaj ofensator

(insultele)

d. Cererea deja adresată Curţii sau unei alte instanţe internaţionale (Articolul 35 § 2 al

Convenţiei)

Cererea este declarată inadmisibilă în cazul în care Curtea Europeană a examinat deja o

cerere introdusă anterior de către același reclamant, referitor la aceleaşi fapte. De asemenea o
cerere va fi inadmisibilă dacă este identică cu o cerere depusă pe rolul unei alte instanţe

internaţionale.

3. Limitele admisibilității

a. Calitatea de victimă (Articolul 34 al Convenţiei)

Pot formula cereri doar persoanele care pot pretinde calitatea de victimă a încălcării

reclamate.

b. Responsabilitatea statului (Ratione personae) (Articolul 35 § 3 al Convenţiei)

Pretinsa încălcare a Convenţiei trebuie să fi fost comisă de către statul pârât în cauză sau

să îi poată fi imputabilă într-un fel sau altul.

c. Jurisdicţia teritorială (Ratione loci) (Articolul 35 § 3 al Convenţiei)

Pretinsa încălcare a Convenţiei trebuie să fi avut loc în jurisdicţia teritorială a statului

pârât în cauză sau pe teritoriul controlat în mod efectiv de acest stat.

d. Jurisdicţia temporală (Ratione temporis) (Articolul 35 § 3 al Convenţiei)

Pretinsa încălcare a Convenţiei trebuie să fi avut loc după data intrării în vigoare a

Convenţiei în statul pârât în cauză. Cu toate acestea, cererea poate fi declarată admisibilă dacă se

referă la o situaţie continuă care a început înaintea ratificării şi s-a prelungit după această dată.

e. Obiectul cererii (Ratione materiae) (Articolul 35 § 3 al Convenţiei)

Obiectul cererii îl poate constitui doar un drept protejat de Convenţie şi de Protocoalele

sale, cum ar fi dreptul la viaţă sau dreptul la un recurs efectiv, în caz contrar cererea urmează a fi

respinsă ca fiind inadmisibilă

f. Absenţa unui prejudiciu important (Articolul 35 § 3 (b) al Convenţiei)

Cererea poate fi declarată inadmisibilă dacă reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu

important, evaluare ce se realizează prin raportare la impactul financiar semnificativ sau

nesemnificativ.

g. Cererea vădit nefondată (Articolul 35 § 3 al Convenţiei)

Cererea va fi declarată vădit nefondată chiar dacă toate condiţiile formale de

admisibilitate expuse anterior au fost îndeplinite, atunci când cererea nu indică nicio încălcare a

drepturilor garantate de Convenţie sau dacă există o jurisprudenţa constantă şi amplă în cereri

identice sau similare care stabilesc faptul că nu există nicio încălcare a Convenţiei.