UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional al drepturilor omului

Cursul nr. 1

NOȚIUNEA, TRĂSĂTURILE ȘI SURSELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL

AL DREPTURILOR OMULUI

A. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL

DREPTURILOR OMULUI

Dreptul internaţional al drepturilor omului este o instituţie a dreptului internaţional

public, alcătuită din ansamblul normelor juridice internaţionale care consacră şi garantează
drepturile omului.

Precizări de ordin terminologic1

Un număr de acte internaţionale consacră drepturi şi libertăţi fundamentale ale individului.
Totuşi, se poate observa că în aceste acte internaţionale (fie că este vorba despre tratate sau
despre alte tipuri de acte emanând de la organizaţii internaţionale interguvernamentale),
terminologia utilizată nu este unitară, făcându-se referire la „drepturilor omului”,
„drepturile fundamentale ale omului sau ale fiinţei umane”, „drepturile şi libertăţile
omului”, „drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”. De asemenea, în unele
documente internaţionale se face referire la „drepturi ale popoarelor sau ale minorităţilor”
şi „obligaţii/îndatoriri ale omului”. Pentru a înţelege noţiunea de „drepturilor omului” din
perspectiva dreptului internaţional al drepturilor omului, trebuie înţeleasă semnificaţia
noţiunilor mai sus menţionate.

➢ Noţiunile de „drepturile omului” şi „drepturi şi libertăţi fundamentale”

sunt echivalente, fiind consacrate în instrumente internaţionale precum Convenţia
europeană a drepturilor omului, referindu-se la drepturi inerente personalităţii
umane şi consacrate la nivel internaţional. Noţiunea de „libertăţi publice” are un
sens echivalent, însă aparţine mai curând dreptului intern, fiind consacrată în
terminologia constituţională.

1
- a se vedea şi C. Bârsan, “Convenţia europeană a drepturilor omului – Comentariu pe articole, Vol I. Drepturi şi
libertăţi”, Editura All Beck, Bucureşti 2005, pag. 3 – 15.

1
 ➢ Noţiunea de „drepturi ale popoarelor sau ale minorităţilor” se referă la
drepturile colective (de ex. dreptul popoarelor la autodeterminare, dreptul
popoarelor de a dispune de bogaţiile şi resursele lor naturale). Drepturile colective
nu interesează însă conceptul de „drepturi ale omului”, care sunt drepturi
individuale.

➢ Noţiunea de „obligaţii ale omului” este şi ea consacrată în unele documente

internaţionale, cum ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul
internaţional relativ la drepturile civile şi politice, Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale, Carta africană a drepturilor omului şi
popoarelor. Totuşi, la ora actuală, nu se poate spune că la nivel internaţional există
veritabile „obligaţii ale omului” având natură juridică. Ele nu reprezintă decât nişte
„deziderate morale”.

Noţiunea de „drepturi ale omului”

➢ Definiţie. Drepturile omului reprezintă acele drepturi subiective care sunt
esenţiale pentru viaţa, demnitatea, libertatea, egalitatea, fericirea şi pentru libera
dezvoltare a fiinţei umane şi care sunt consacrate şi protejate prin normele dreptului
internaţional public.

➢ Elemente definitorii:
(a) sunt drepturi individuale - titularul lor este individul, nu o colectivitate sau un
popor în ansamblul său. După cum arătam mai sus, drepturile colective nu interesează
materia drepturilor omului;
(b) sunt drepturi esenţiale pentru viaţa, libertatea, demnitatea şi dezvoltarea
personalităţii umane;
(c) sunt drepturi consacrate şi protejate prin normele dreptului internaţional.

➢ Categorii de drepturi ale omului:

(a) Drepturi civile şi politice.

- Din perspectivă istorică, drepturile civile şi politice sunt primele apărute, o dată cu
revoluţiile burgheze, ca o reacţie împotriva absolutismului feudal, fiind de inspiraţie
liberală.
- Ele au apărut în dreptul intern, fiind ulterior consacrate şi la nivel internaţional.
- Reprezintă libertăţile fundamentale clasice (ex. dreptul la viaţă) şi pun accent pe individ.
- Iniţial, au avut numai o dimensiune negativă, cuprinzând obligaţia statului de a nu le
încălca. Treptat au dobândit şi o dimensiune pozitivă, care constă în obligaţia statului de a
lua măsurile necesare pentru a asigura respectarea acestor drepturi faţă de toţi indivizii.

2
(b) Drepturi economice, sociale şi culturale.
- Această categorie de drepturi a apărut mai târziu, după dezvoltarea societăţii capitaliste
şi a economiei de piaţă, fiind de inspiraţie socialistă.
- Şi ele au apărut iniţial la nivel intern, fiind ulterior preluate şi consacrate în dreptul
internaţional.
- Spre deosebire de drepturile civile şi politice, care sunt drepturi justiţiabile, drepturile
economice, sociale şi culturale nu au acest caracter, întrucât la nivel intern nu există o
acţiune în justiţie pentru protejarea acestora. În mod asemănător, nici la nivel regional
european nu poate fi promovată în faţa Curţii europene a drepturilor omului o acţiune
pentru constatarea violării unui astfel de drept.

(c) În doctrină se afirmă că ar exista şi o altă categorie de drepturi, de „generaţia a treia”,

numite „drepturi de solidaritate” (de ex. dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos,
dreptul la pace). Spre deosebire de drepturile din categoriile mai sus enunţate, aceste
drepturi nu îşi au originea în dreptul intern al statelor, ci s-au născut direct în plan
internaţional, fiind promovate în special de ţările lumii a treia. Existenţa acestei categorii
de drepturi este contestată, întrucât ele ridică unele probleme conceptuale la care nu s-a
găsit un răspuns satisfăcător, cum ar fi: cine sunt titularii drepturilor de solidaritate, cine
sunt titularii obligaţiilor corelative (un individ, un stat, un grup de state), sau care ar fi
posibila sancţiune specifică în cazul încălcării acestor drepturi. În literatura română de
specialitate s-a exprimat părerea că această categorie de drepturi ar putea fi mai curând
integrată celorlalte două categorii de drepturi - drepturile civile şi politice şi, respectiv,
drepturile economice, sociale şi culturale - care se bucură, la nivel internaţional, de o
protecţie adesea concretă şi efectivă, decât a se încerca crearea unei noi categorii de
drepturi.
În orice caz, dacă am accepta la ora actuală existenţa acestei categorii de drepturi, ele nu
au a fi incluse în obiectul de cercetare al acestei materii, întrucât nu reprezintă drepturi
individuale.

Trăsăturile dreptului internaţional al drepturilor omului2

1. Caracterul recent al dreptului internaţional al drepturilor omului

- Dreptul internaţional al drepturilor omului este o ramură recentă a dreptului internaţional,
el apărând şi dezvoltându-se după cel de-al doilea război mondial;
- Până la jumătatea secolului XX, problema drepturilor omului şi a respectării acestora era
o chestiune ce ţinea de competenţa naţională exclusivă a statelor. Până la această dată nu
existau decât extrem de puţine reglementări internaţionale în numai patru domenii ale

2
- a se vedea C.-L. Popescu, “Protecţia internaţională a drepturilor omului – surse, instituţii, proceduri”, Editura All
Beck 2000, pag. 8 – 16.

3
dreptului internaţional: (i) dreptul internaţional umanitar; (ii) interzicerea sclaviei şi a
traficului de persoane; (iii) protecţia lucrătorilor – în cadrul Organizaţiei Internaţionale a
Muncii; (iv) protecţia minorităţilor naţionale.
- Dreptul internaţional al drepturilor omului se naşte odată cu adoptarea la Paris, la data
de 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a
rezoluţiei 217A(III)/10.12.1948 - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
→ http://www.un.org/Overview/rights.html
Aceasta este primul text cu caracter general şi vocaţie universală în materia drepturilor
omului.
- De la această dată, dreptul internaţional al drepturilor omului evoluează pe două planuri:
universal şi regional.
La nivel universal – s-au conturat două etape în evoluţia dreptului internaţional al
drepturilor omului:
a) etapa declaratorie - principala sursă fiind Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului;
b) etapa convenţională – odată cu adoptarea, în anul 1966 a celor două Pacte
internaţionale (în vigoare din anul 1976):
➢ Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice
→ http://www.unhchr.ch/html/menu3/b/a_ccpr.htm
➢ Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale
→ http://www.unhchr.ch/html/menu3/b/a_cescr.htm

La nivel regional – evoluţiile diverselor sisteme de protecţie a drepturilor omului au fost

mai rapide, fiind mai uşor de găsit un numitor comun asupra valorilor comune.
Există la ora actuală 3 sisteme regionale de consacrare şi garantare a drepturilor omului:
- sistemul european;
- sistemul interamerican;
- sistemul african.
Dintre acestea, cel mai evoluat este sistemul regional european născut odată cu adoptarea
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

2. Excluderea regulii competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului

şi limitarea suveranităţii statului prin consacrarea şi garantarea internaţională a
drepturilor omului
Potrivit dreptului internaţional, în baza suveranităţii lor, statele au un „domeniu rezervat”,
adică o sferă de competenţe asupra căreia nu se poate interveni şi care nu poate face obiect
de reglementare la nivel internaţional. Prin apariţia şi dezvoltarea protecţiei internaţionale
a drepturilor omului, aceasta au ieşit din aria „domeniului rezervat” al statelor, făcând
obiect de reglementare şi la nivel internaţional. Cu alte cuvinte, statul nu mai are puteri
absolute asupra indivizilor ce se află sub jurisdicţia sa, ci trebuie să respecte normele
internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale acestora.

4
Într-o sintagmă consacrată, „suveranitatea statelor se opreşte acolo unde încep drepturile
omului”.

3. Crearea unui regim internaţional de ordine publică în domeniul drepturilor omului

şi excluderea regulii reciprocităţii în această materie
Dreptul internaţional clasic se întemeiază pe principiul consensualismului, potrivit căruia
normele juridice internaţionale se nasc prin acordul de voinţă al statelor.
În schimb, problema respectării drepturilor omului interesează întreaga comunitate
internaţională. Normele în materia drepturilor omului, consacrate fie convenţional, fie pe
cale cutumiară, au dobândit valoarea de jus cogens, adică de norme imperative ale dreptului
internaţional public, de nederogat, creându-se o adevărată ordine juridică internaţională
în materia drepturilor omului.
Din această trăsătură a dreptului internaţional al drepturilor omului decurg următoarele
consecinţe:
a) în cazul tratatelor în materia drepturilor omului nu funcţionează principiul
reciprocităţii. Cu alte cuvinte, un stat este obligat să respecte normele decurgând dintr-un
tratat privind drepturile omului chiar dacă un alt stat parte la acelaşi tratat nu face acest
lucru, primul stat neputând invoca excepţia de neexecutare, în baza regulii reciprocităţii.
b) întrucât la nivel internaţional nu există un „Minister Public” care să asigure
respectarea ordinii publice internaţionale în materia drepturilor omului, pe lângă
posibilitatea oferită victimei de a sesiza un organ internaţional cu privire la încălcarea
drepturilor sale fundamentale (acţiune individuală), instrumentele internaţionale în materie
au consacrat şi o veritabilă acţiune populară, ca substitut al acţiunii publice din dreptul
intern, al cărei titular este orice stat parte la tratatul internaţional respectiv.

4. Subsidiaritatea dreptului internaţional al drepturilor omului faţă de dreptul intern

Rolul principal în consacrarea şi garantarea drepturilor omului revine statelor, prin dreptul
intern.
• Din punctul de vedere al consacrării drepturilor omului subsidiaritatea
constă în aceea că dreptul internaţional al drepturilor omului reprezintă un standard
minimal la care statele pot adauga o protecţie superioară (prin norme mai
favorabile).
• Din punctul de vedere al garantării drepturilor omului, subsidiaritatea
semnifică faptul că statele sunt în primul rând chemate să asigure respectarea
drepturilor omului şi repararea eventualelor încălcări. Instanţele internaţionale
intervin doar atunci când mecanismele statale s-au dovedit necorespunzătoare sau
insuficiente – de aici consacrarea regulii epuizării căilor interne de atac ca o condiţie
a sesizării acestor instanţe internaţionale.

5. Aplicabilitatea directă a normelor dreptului internaţional al drepturilor omului în

dreptul intern
5
Dreptul internaţional clasic este, în principal, un drept al relaţiilor inter-statale,
neinteresând direct subiectele din ordinea juridică internă a statelor – prin urmare, el nu are
aplicabilitate directă în dreptul intern.
În schimb, tratatele internaţionale în materia drepturilor omului au ca destinatar direct
individul. Din acest motiv, în general aceste tratate au caracter „self executing”, adică sunt
direct aplicabile în ordinea juridică internă a statelor.
Pentru ca o normă internaţională în materia dreptului internaţional al drepturilor omului să
fie direct aplicabilă în dreptul intern, trebuie întrunite anumite condiţii:
a) o condiţie privitoare la dreptul intern – dreptul naţional respectiv să consacre, în
ceea ce priveşte raportul drept intern – drept internaţional, sistemul monist, nu pe cel
dualist.
b) două condiţii privitoare la dreptul international:
- norma să fie susceptibilă de aplicabilitate directă.
Condiţii privitoare la această cerinţă:
• norma să fie suficient de clară (precisă) şi completă. De regulă satisfac
această condiţie normele privind drepturile civile şi politice, nu cele privind
drepturile economice, sociale şi culturale.
• să existe intenţia statelor-părţi la tratat de a conferi acestuia aplicabilitate
directă. Această trăsătură rezultă însăşi conţinutul tratatului respectiv. De exemplu:
în art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este prevăzut explicit:

„Înaltele Părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi
libertăţile definite în Titlul I al prezentei Convenţii.”
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1

- norma internaţională să fie în vigoare pentru statul în cauză (atât cu caracter general, cât
şi pentru statul în cauză), iar statul să nu fi formulat vreo rezervă cu privire la un anumit
text.
Efectele aplicabilităţii directe a normelor de drept internaţional al drepturilor omului:
a) efectul vertical – se produce în relaţiile dintre individ şi autorităţile statale,
acestea având obligaţia negativă de a nu încălca drepturile omului;
b) efectul orizontal – se produce în relaţiile dintre indivizi, şi aceştia având
obligaţia de a respecta drepturile omului; acest efect produce în sarcina statelor obligaţii
pozitive de a lua toate măsurile pentru a asigura respectarea drepturilor omului.

6. Superioritatea normelor de drept internaţional al drepturilor omului faţă de

normele dreptului intern
➢ La nivel internaţional, jurisdicţiile internaţionale afirmă întotdeauna
superioritatea normei de drept internaţional faţă de normele de drept intern
(indiferent de poziţia acestora în ierarhia normativă internă), pentru judecătorul
internaţional norma internă fiind o simplă situaţie de fapt.
➢ La nivel intern, soluţia este nuanţată, în funcţie de modalitatea în care dreptul
intern reglementează raportul drept intern/drept internaţional. În acest caz, dreptul

6
 internaţional al drepturilor omului poate avea, în raport de dreptul internaţional, o
poziţie: (a) supraconstituţională; (b) constituţionalăl (c) infraconstituţională dar
supralegislativă; (d) legislativă. De regulă, dreptului internaţional al drepturilor
omului i se recunoaşte cel puţin o valoare supralegislativă.

Prin corelarea principiilor superiorităţii şi subsidiarităţii se ajunge la concluzia că, în caz

de conflict între norma internaţională şi norma internă, se aplică întotdeauna norma cea
mai favorabilă. Astfel, dacă norma internaţională este mai favorabilă, se face aplicarea
principiului superiorităţii, iar dacă norma internă este mai favorabilă, devine aplicabil
principiul subsidiarităţii.

7. Existenţa unor tribunale internaţionale specializate în materia drepturilor omului

În general, dreptul internaţional nu are caracter justiţiabil în faţa instanţelor internaţionale.
În materia dreptului internaţional al drepturilor omului însă, există tribunale internaţionale
specializate, însă numai la nivel regional, nu şi la nivel internaţional universal.

8. Rolul important al jurisprudenţei ca sursă a dreptului internaţional al drepturilor

omului
Dreptul internaţional cunoaşte ca principale izvoare convenţia (tratatul) şi cutuma
internaţională. Din perspectiva dreptului internaţional al drepturilor omului însă, un rol
foarte important joacă şi jurisprudenţa (în sensul cel mai larg al termenului) tuturor
organelor internaţionale având atribuţii de garantare a drepturilor omului. Jurisprudenţa
acestor organe interpretează şi, atunci când este necesar, completează prevederile tratatelor
internaţionale privind drepturile omului, creându-se astfel un adevărat bloc de
convenţionalitate alcătuit din tratate şi jurisprudenţă.

9. Poziţia individului ca subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului

Ca regulă, dreptul internaţional „clasic” nu are ca destinatar individul, adresându-se numai
statelor şi organizaţiilor internaţionale interguvernamentale.
Spre deosebire de dreptul internaţional, dreptul internaţional al drepturilor omului vizează
direct individul. Din această trăsătură decurg o serie de consecinţe:
a) individul devine titular al unor drepturi decurgând direct din tratatele
internaţionale; el poate invoca aceste drepturi direct în faţa organelor interne şi
internaţionale;
b) individul poate participa la proceduri internaţionale de garantare a drepturilor
omului, alături de state, în special la proceduri cu caracter jurisdicţional, având uneori chiar
dreptul de a sesiza aceste organe internaţionale.

7
B. SURSELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL DREPTURILOR
OMULUI

Sursele dreptului internaţional al drepturilor omului (izvoarele formale) reprezintă

forme de exprimare a normelor juridice care consacră şi garantează, în planul dreptului
internaţional public, drepturile omului.

Clasificare3:
1. sursele convenţionale - tratatele internaţionale în materia drepturilor omului;
2. sursele cutumiare – practica statelor, relativ îndelungată şi uniformă, considerată
de state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie4 şi privind drepturile
omului;
3. sursele jurisprudenţiale, în sens larg – soluţiile cu caracter juridic, pronunţate de
organele internaţionale cu atribuţii în materia drepturilor omului, fie că sunt specializate
sau nu;
4. alte surse, inclusiv cele de „soft law”.

1. Sursele convenţionale = tratatele în materia drepturilor omului.

Acestea se pot clasifica după mai multe criterii, din care reţinem:
I. În funcţie de sfera geografică de aplicabilitate:
• tratate universale (cu vocaţie universală) - orice stat are vocaţie să fie sau să
devină parte la aceste tratate;
• tratate regionale – pot fi parte la aceste tratate numai state care fac parte dintr-
o anumită regiune geografică.

II. În funcţie de conţinut:

• tratate generale - consacră toate drepturile omului şi se referă la toate fiinţele
umane;
• tratate speciale/specializate - se referă fie la o anumită categorie specială de
drepturi, fie la o categorie anume de persoane protejate.

Prin combinarea celor două criterii rezultă 4 tipuri de surse convenţionale:

A. Tratate universale generale - Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi

politice, la care se adaugă cele două Protocoale facultative; Pactul relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale.

3
- A se vedea C.-L. Popescu, “Protecţia internaţională a drepturilor omului – surse, instituţii, proceduri”, Editura All
Beck 2000, pag. 19 şi urm.
4
- R. Miga-Beşteliu, “Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public”, Ediţia a III-a, Editura All Beck
2003, pag. 46.

8
 B. Tratate universale specializate – se referă la anumite categorii de drepturi
fundamentale sau de persoane protejate, de exemplu: Convenţiile O.N.U. privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenţia Naţiunilor Unite privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, Convenţia Naţiunilor Unite
asupra torturii, Convenţia privind protejarea drepturilor copilului, Convenţia privind
protecţia lucrătorilor migranţi.

C. Tratate regionale generale – la ora actuală există 3 mari sisteme regionale de

protecţie a drepturilor omului – sistemul regional european, sistemul regional american şi,
respectiv, sistemul regional african.
Sistemul regional european cunoaşte două surse convenţionale generale de protecţie
a drepturilor omului:
a) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), adoptată la 4 noiembrie 1950 şi intrată în
vigoare la data de 3 septembrie 1953, care consacră drepturi civile şi politice, la care se
adaugă 14 protocoale, respectiv 6 protocoale adiţionale (Protocoalele nr. 1; 4; 6; 7; 12 şi
13) şi 8 protocoale de amendare (Protocoalele nr. 2; 3; 5; 8; 9; 10; 11 şi 14). La ora actuală,
forma Convenţiei este dată de revizuirea ei prin Protocolul nr. 11, în vigoare din data de 1
noiembrie 1998. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului va cunoaşte o
nouă reformă, prin intrarea în vigoare, în cursul acestui an, a Protocolului nr. 14.
b) Carta Socială Europeană, care se prezintă în două forme: Carta Socială Europeană
iniţială (1961) şi Carta Socială Europeană revizuită (adoptată în anul 1996, intrată în
vigoare în 1999) – aceasta va înlocui progresiv tratatul iniţial din 1961.
→ pentru informaţii suplimentare:
http://www.coe.int/T/F/Droits_de_l%27Homme/Cse/

D. Tratate regionale specializate – de exemplu, la nivel regional european:

Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, Convenţia pentru
protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi ale
medicinei – Convenţia asupra drepturilor omului şi biomedicina, Convenţia pentru
protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal.
→ pentru o listă a tratatelor încheiat sub auspiciile Consiliului Europei, a se vedea:
http://conventions.coe.int/Treaty/Commun/ListeTraites.asp?CM=8&CL=ENG

2. Sursele cutumiare
În general, în materia Dreptului internaţional al drepturilor omului este codificată prin
tratate internaţionale. Totuşi, parte din normele de Drept internaţional al drepturilor omului
consacrate convenţional au dobândit în timp, prin practica statelor, şi o valoare cutumiară.
Aceste norme de Drept internaţional al drepturilor omului sunt obligatorii pentru statele
care nu sunt părţi la tratatele respective, dar care le respectă ca norme cutumiare.

9
Exemple de astfel de norme: intezicerea torturii, interzicerea sclaviei, interzicerea
genocidului, a discriminării rasiale, respectarea regulilor fundamentale ale unui proces
judiciar.

3. Sursele jurisprudenţiale
Sursele jurisprudenţiale au un rol deosebit de important între sursele Dreptului internaţional
al drepturilor omului, întrucât, în cadrul sistemelor de protecţie a drepturilor omului există
o legătură indisolubilă între normele convenţionale şi jurisprudenţa dezvoltată pe baza
acestora de organele – judiciare sau nu – chemate să interpreteze şi să aplice aceste norme.
Din această perspectivă, termenul de „jurisprudenţă” are un sens foarte larg, desemnând
toate „soluţiile, cu caracter juridic, pronunţate de organele internaţionale cu atribuţii în
materia drepturilor omului (fie ele specializate sau nu), indiferent de caracterul acestora de
organe judiciare, parajudiciare, quasi-judiciare sau nejudiciare”5.
Un exemplu relevant este bogata jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului,
fără de care prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi sistemul european
de protecţie a drepturilor omului nu ar putea fi înţelese (Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei vorbeşte de o „solidaritate” a acestor două surse). Sistemul european
de protecţie a drepturilor omului este fundamentat atât pe dreptul continental (principalul
izvor de drept fiind „legea”, tratatul internaţional) cât şi pe dreptul anglo-saxon (principalul
izvor de drept fiind jurisprudenţa). În materia drepturilor omului, tratatele şi jurisprudenţa
organelor specializate fac corp comun, alcătuind un „bloc de convenţionalitate”.

4. Alte surse (inclusiv soft law)

Enumerăm dintre aceste surse6:
➢ Acte interne adoptate de organe ale unor organizaţii internaţionale, cu forţă
juridică propriu-zisă. De regulă, prin aceste acte („rezoluţii”, „decizii”) se crează
organe subsidiare ale organelor principale din cadrul organizaţiilor internaţionale, li
se atribuie competenţe, se stabilesc proceduri. De exemplu, Regulamentul Curţii
Europene a Drepturilor Omului, adoptat la 4 noiembrie 1998, intrat în vigoare la 1
noiembrie 1998, ultima actualizare: iulie 2009.
→ pentru textul integral al Regulamentului:
http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/D1EB31A8-4194-436E-987E-
65AC8864BE4F/0/RulesOfCourt.pdf

➢ Acte interne adoptate de organe ale unor organizaţii internaţionale, cu

caracter „declarator” sau „programator” – sunt acte care au o anumită forţă juridică,
dar care este însă mult inferioară surselor obişnuite ale Dreptului internaţional al
drepturilor omului. De regulă, aceste acte se impun prin valoarea conţinutului lor.

5
- a se vedea C.-L. Popescu, op. cit., pag. 30 şi urm.
6
- pentru o prezentare detaliată, a se vedea C.-L. Popescu, op. cit., pag. 32 – 35.

10
Exemple:
- Declaraţia universală a drepturilor omului, proclamată prin Rezoluţia Adunării Generale
a O.N.U. 217A(III) din 10 decembrie 1948;
- Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, proclamată prin
Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 1904(XVIII) din 20 noiembrie 1963.

➢ Acte cu caracter politic şi juridic (soft law), având o forţă juridică extrem de
redusă, dar care totuşi există; de regulă sunt adoptate în cursul reuniunilor
internaţionale în materia drepturilor omului.

Exemple:
- Declaraţia şi Programul de acţiune, adoptate de Conferinţa mondială asupra drepturilor
omului de la Viena, la 25 iunie 1993;
- Actul final al Conferinţei de la Helsinki, adoptat în cadrul Conferinţei pentru Securitate
şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.), la 1 august 1975;
- Carta de la Paris pentru o nouă Europă, adoptată în cadrul C.S.C.E., la 21 noiembrie
1990.

11
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional al drepturilor omului

CURSUL nr. 2

SISTEME REGIONALE DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI.

SISTEMUL REGIONAL EUROPEAN

Aspecte introductive
Aşa cum am precizat, există la ora actuală 3 mari sisteme regionale de protecţie a drepturilor
omului: sistemul european, cel interamerican şi cel african.
Primul sistem apărut şi cel mai dezvoltat la ora actuală este sistemul regional european.
Sistemul regional european este şi cel mai complex, întrucât se organizează în jurul a 3 mari
organizaţii internaţionale distincte:
1) Uniunea Europeană, cuprinzând la ora actuală 27 de state membre, Regatul Unit al Marii
Britanii retrăgându-se la data de 31 ianuarie 20201;
2) Consiliul Europei, cuprinzând 47 de state membre2;
3) Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa – O.S.C.E., cuprinzând 57 de state
membre3.
Protecţia drepturilor omului în cadrul acestor organizaţii se realizează prin mijloace specifice
fiecăreia dintre ele, în funcţie de scopurile şi obiectivele pentru care au fost create aceste
organizaţii.

1
- Austria, Belgia, Bulgaria, Croația, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania,
Suedia şi Ungaria. La data de 31 ianuarie 2020, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord s-a retras din UE. Pentru
mai multe informații despre Brexit, a se vedea:
https://europa.eu/newsroom/highlights/special-coverage/brexit_en
2
- Albania, Andorra, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Republica Cehă,
Danemarca, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Letonia, Liechtenstein,
Lituania, Luxemburg, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Malta, Moldova, Monaco, Muntenegru, Norvegia, Olanda,
Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, România, Federaţia Rusă, San Marino, Serbia, Slovacia,
Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Ucraina, Ungaria;
3
- Albania, Andorra, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belarus, Belgia, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Canada, Croaţia, Cipru,
Republica Cehă, Danemarca, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia,
Kazahstan, Republica Kîrgîză, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Malta,
Moldova, Monaco, Mongolia, Muntenegru, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei
de Nord, România, Federaţia Rusă, San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite ale Americii, Suedia,
Tadjikistan, Turcia, Turkmenistan, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan, Vatican.
1
Consiliul Europei – organizaţie internaţională specializată în protecţia drepturilor omului
Consiliul Europei s-a născut imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, din
dorinţa naţiunilor europene fondatoare de a împiedica producerea, în viitor, unor tragedii
asemănătoare celor trăite de umanitate în prima jumătate a secolului XX.
Acest deziderat s-a realizat prin semnarea la Londra, la data de 5 mai 1949, a Statutului
Consiliului Europei → a se vedea:
http://conventions.coe.int/Treaty/Commun/QueVoulezVous.asp?NT=001&CM=8&DF=4/
5/2008&CL=FRE

Consiliul Europei a făcut din respectarea drepturilor omului unul dintre cele mai importante
obiective ale sale, construit în jurul a trei valori fundamentale:
- democraţia;
- drepturile omului;
- statul de drept.

„Scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, în scopul
salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor care reprezintă patrimoniul lor comun şi de a
favoriza progresul lor economic şi social.”
Statutul Consiliului Europei, art. 1 lit. a

„Fiecare membru al Consiliului Europei recunoaşte principiul preeminenţei dreptului şi principiul

potrivit căruia orice persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile omului şi
libertăţile fundamentale. [...]”
Statutul Consiliului Europei, art. 3, teza I

Organele statutare ale Consiliului Europei sunt4:

a) Comitetul Miniştrilor – organ politic principal, cu rol decizional, alcătuit din cei 47 de miniştri
ai afacerilor externe ai statelor membre sau delegaţii lor permanenţi, cu rang de ambasadori;
b) Adunarea Parlamentară – organ politic principal cu rol consultativ, cuprinzând 636 de membri
(318 titulari şi 318 supleanţi), parlamentari reprezentând cele 47 de parlamente naţionale;
c) Secretariatul – organ executiv ce asistă Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară. Este
condus de Secretarul general, desemnat de Adunarea Parlamentară la recomandarea Comitetului
Miniştrilor.

După crearea Consiliului Europei, s-a trecut la realizarea celui de-al doilea deziderat al
membrilor fondatori, anume adoptarea unei carte a drepturilor omului, care să consacre
drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului, dar şi să instituie un mecanism de
protecţie internaţională efectivă.
Astfel, în august 1950, Comitetul Miniştrilor a adoptat proiectul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului (Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților
fundamentale), avizat favorabil de Adunarea Parlamentară şi deschis apoi spre semnare la Roma,
la 4 noiembrie 1950. Convenţia a intrat în vigoare la data de 3 septembrie 1953, prin depunerea
instrumentului de ratificare de către cel de-al 10-lea stat semnatar, Luxemburg. Prin Convenţia

4
- pentru detalii cu privire la atribuţiile acestor organe principale ale Consiliului Europei în materia drepturilor omului, a se
vedea C.-L. Popescu, op. cit., pag. 68 şi urm.
2
Europeană a Drepturilor Omului s-a instituit şi mecanismul de garantare a drepturilor consacrate,
alcătuit, până la intrarea în vigoare la Protocolului nr. 11 la Convenţie, din trei organe - Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul
Miniştrilor.
După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (la 1 noiembrie 1998), s-a realizat o
reformă profundă a acestui sistem, prin suprimarea sistemului cu 3 organe de decizie şi instituirea
unui mecanism format din două organe: Curtea Europeană unică a Drepturilor Omului (organ cu
competenţe decizionale) şi Comitetul Miniştrilor, (cu atribuţii de supraveghere a executării
hotărârilor Curţii).

O nouă reformă importantă a sistemului a fost făcută prin adoptarea și intrarea în vigoare, la data
de 1 iunie 2010, a Protocolului nr. 14 la Convenţie. S-a încercat astfel eficientizarea activităţii
Curţii, sufocată de numărul mare de plângeri individuale.

În prezent, două noi protocoale urmăresc aceleași obiective:

➢ Protocolul nr. 15 – care va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate statele-parte
la Convenție.
➢ Protocolul nr. 16 – care a intrat în vigoare la data de 1 august 2018, numai pentru statele
care l-au ratificat
→ https://echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=basictexts/reform&c=

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ principal al Consiliului
Europei care a fost creat însă (ca şi fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului), nu prin
Statutul Consiliului Europei, ci prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului5.

România a semnat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale la

data de 7 octombrie 1993, o dată cu depunerea instrumentelor de aderare la Statutul Consiliului
Europei. Convenţia a fost ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 135/31 mai 1994 şi a intrat în vigoare pentru România la data de 20 iunie
1994, adică data la care instrumentele de ratificare au fost depuse la Secretarul General al
Consiliului Europei.
România a ratificat Protocolul nr. 14 la Convenţie prin Legea nr. 39/17.03.2005, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238/22.03.2005, precum și Protocolul nr. 15 la
Convenție, prin Legea nr. 157/03.12.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 886/05.12.2014 și a semnat Protocolul nr. 16, dar nu l-a ratificat.

5
- a se vedea C.-L. Popescu, op. cit., pag. 77 şi urm.; de asemenea, C. Bârsan, op. cit., pag. 72 şi urm.
3
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional al drepturilor omului

Cursul nr. 3

Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Organizare şi funcţionare

➢ Aspecte introductive

Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

✓ este un organ principal al Consiliului Europei;
✓ este un organ cu caracter jurisdicţional (un tribunal internaţional specializat în
materia drepturilor omului);
✓ are o activitate permanentă;
✓ jurisdicţia Curţii este obligatorie pentru statele-părţi la ConvenţiaEDO;
✓ are o competenţă materială generală – în materia drepturilor civile şi politice
consacrate de Convenţie;
✓ are o competenţă teritorială limitată, în principiu, la spațiul european;
✓ are două tipuri de competenţe:
▪ competenţă contencioasă, care priveşte sesizările individuale şi
sesizările inter-statale;
▪ competenţă consultativă, respectiv (a) competenţa Curţii de a emite
avize consultative la solicitarea Comitetului Miniştrilor, asupra
problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor
sale (art. 47 din Convenția EDO); (b) potrivit Protocolului nr. 16 la
Convenție (adoptat la data de 2.10.2013, în vigoare din data de
01.08.2018), Curtea a dobândit competența de a emite avize
consultative, la sesizarea celei mai înalte instanțe din sistemul național
al statelor-părți, asupra problemelor de principiu privind interpretarea sau
aplicarea drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție și în
protocoalele sale adiționale.

! Prin Protocolul nr. 14 la Convenţie s-au făcut modificări importante privitoare la

organizarea, funcţionarea şi procedura în faţa Curţii. România a ratificat Protocolul nr. 14
la Convenţie prin Legea nr. 39/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 238/22 martie 2005 !

➢ Compunerea Curţii Europene a Drepturilor Omului

1
1. Judecătorii Curţii

a. Numărul judecătorilor
- Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor-părţi la
Convenţie, adică egal cu numărul statelor membre ale Consiliului Europei care au semnat
şi ratificat Convenţia.
- nu există interdicţia ca în compunerea Curţii să intre mai mult de un resortisant al unui
stat, însă (prin Raportul explicativ la Protocolul nr. 11) s-a formulat recomandarea de a nu
exista în principiu mai mult de doi judecători de aceeaşi naţionalitate în cadrul Curţii.

b. Condiţii de exercitare a funcţiei

- calitatea morală – potrivit art. 21 din Convenţie: „judecătorii trebuie să se bucure de cea
mai înaltă reputaţie morală”;
- compentenţa profesională – potrivit aceluiaşi articol: „[...] şi să întrunească condiţiile
cerute pentru exercitarea unor înalte funcţiuni judiciare sau să fie jurişti având o
competenţă recunoscută” (2 cerinţe alternative);
- anumite condiţii referioare la vârsta judecătorului, având în vedere că mandatul de
judecător încetează la împlinirea vârstei de 70 de ani1;
- competenţa lingvistică (prevăzută în norme interne ale Consiliului Europei privitoare la
alegerea judecătorilor Curţii), ceea ce presupune cunoaşterea a cel puţin uneia din limbile
oficiale ale Curţii – engleza sau franceza -;
- judecătorii îşi exercită funcţia cu titlu individual, adică ei nu sunt reprezentanţi ai statelor-
părţi, fiind aleşi pe locul ce revine fiecărui stat în cadrul Curţii2.

c. Incompatibilităţi şi disponibilitate
- judecătorii Curţii nu pot exercita nicio activitate incompatibilă cu cerinţele de
independenţă şi imparţialitate impuse de funcţia lor. Această cerinţă se referă la exercitarea
oricărei alte funcţii, de orice natură, fie ea politică sau administrativă, ori care se exercită
la nivel naţional, ori internaţional;
- de asemenea, având în vedere activitatea permanentă a Curţii, art. 21 par. 3 al Convenţiei
instituie o cerinţă de disponibilitate impusă de activitatea cu normă întreagă exercitată în
cadrul Curţii.

d. Alegerea judecătorilor
- judecătorii Curţii sunt aleşi, în numele fiecărui stat-parte la Convenţie, de către Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei, de pe o listă de trei candidaţi ce este prezentată de
fiecare stat-parte la Convenţie;
- prin urmare, procedura alegerii judecătorilor presupune 2 etape: o etapă internă
(presupunând desemnarea celor 3 persoane de pe lista de candidaţi) şi o etapă
internaţională (presupunând alegerea propriu-zisă a judecătorului „naţional”);
1
- pentru detalii, a se vedea mai jos punctul e).
2
- a se vedea C. Bârsan, “Convenţia europeană a drepturilor omului – Comentariu pe articole, Vol II. Procedura în
faţa Curţii. Executarea hotărârilor”, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2006, pag. 19.

2
- etapa internă: nu este reglementată de Convenţie, fiind lăsată statelor-părţi stabilirea
aspectelor procedurale. Totuşi, o serie de documente elaborate la nivelul Consiliului
Europei stabilesc o serie de principii care trebuie să guverneze aceste proceduri interne 3:
▪ procedura trebuie să fie „transparentă şi echitabilă”, putând presupune şi un
„apel public” la candidaturi, prin urmare o anumită publicitate a iniţierii
procedurii de selecţie la nivel naţional;
▪ candidaţii trebuie să aibă experienţă în domeniul protecţiei drepturilor
omului, să cunoască sistemul naţional de drept şi să aibă a anumită
compentenţă lingvistică;
▪ listele de candidaturi trebuie să fie echilibrate atât din punctul de vedere al
reprezentării persoanelor de ambele sexe, cât şi sub aspectul valorii
candidaţilor;
▪ consultarea, în forme adecvate, a parlamentelor naţionale.
- etapa internaţională: alegerea judecătorilor se face de către Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei cu majoritatea absolută a voturilor exprimate de parlamentarii prezenţi.

e. Durata mandatului judecătorilor

❖ Judecătorii sunt aleși pentru un mandat de 9 ani, fără posibilitatea realegerii.

Se consideră că această dispoziţie va asigura un grad de profesionalism mai ridicat al

judecătorilor, precum şi o mai mare independenţă şi imparţialitate a acestora.

- mandatul judecătorilor încetează automat la împlinirea vârstei de 70 de ani.

2. Judecătorul ad hoc
- în cazul în care judecătorul ales în numele unui stat parte la un litigiu şi care este de drept
membru al formaţiunii jurisdicţionale ce judecă litigiul (Cameră sau Marea Cameră) nu
poate, din diverse motive, să îşi exercite funcţia, atunci statul trebuie să desemneze o
persoană care să funcţioneze în calitate de judecător;
- judecătorul ad hoc trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute pentru exercitarea
funcţiei de judecător la Curte, mai puţin exigenţa privitoare la disponibilitatea necesară
realizării unei activităţi cu normă întreagă, având în vedere faptul că el este desemnat
expres pentru soluţionarea unui anumit litigiu;
- la fel ca şi în cazul judecătorilor aleşi, nu există o condiţie privitoare la cetăţenia
judecătorului ad hoc;
- judecătorul ad hoc trebuie şi el să fie independent şi imparţial, el nereprezentând statul
care l-a desemnat.

3
- pentru o prezentare detaliată a procedurii de alegere a judecătorilor, a se vedea C. Bârsan, op. cit. Vol. II, par. 22 şi
urm.

3
 ❖ Protocolul nr. 14 la Convenţie a modificat semnificativ sistemul de desemnare a
judecătorilor ad hoc, statele-părţi fiind obligate să prezinte în prealabil o listă de
persoane care ar putea exercita această funcţie, listă de pe care, atunci când situaţia o
va impune, preşedintele Curţii va alege judecătorul ad hoc pentru un anumită cauză.

➢ Formaţiunile administrative ale Curţii Europene a Drepturilor Omului

- Potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, structurile administrative interne ale

Curţii sunt: Adunarea plenară a judecătorilor Curţii; preşedintele Curţii; vicepreşedinţii
Curţii; secţiile Curţii; preşedinţii de secţie.
- În cele ce urmează ne vom referi la următoarele structuri administrative interne ale Curţii:
Adunarea plenară a judecătorilor Curţii; preşedintele Curţii; secţiile Curţii.

1. Adunarea plenară a judecătorilor Curţii

- reprezintă reunirea tuturor judecătorilor Curţii, însă reprezintă o formaţiune
administrativă, nu o formaţiune de judecată;
- cvorumul este de două treimi din judecătorii aleşi în funcţie, iar hotărârile se iau, în regulă
generală, cu votul majorităţii membrilor prezenţi;
- Adunarea plenară a judecătorilor Curţii are următoarele atribuţii:
▪ alege preşedintele Curţii şi unul sau doi vicepreşedinţi;
▪ constituie camere (secţii ale Curţii) pentru o perioadă determinată;
▪ alege preşedinţii camerelor (secţiilor) Curţii;
▪ adoptă Regulamentul Curţii;
▪ alege grefierul Curţii şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi;
▪ decide revocarea judecătorilor;
▪ decide ridicarea imunităţii judecătorilor, grefierului Curţii sau a grefierilor
adjuncţi.

2. Preşedintele Curţii
- este ales de Adunarea plenară a judecătorilor Curţii pentru un mandat de 3 ani, cu
posibilitatea realegerii;
- Preşedintele conduce întreaga activitate a Curţii;
- reprezintă Curtea şi asigură relaţiile acesteia cu Consiliul Europei;
- el prezidează reuniunile Adunării plenare a judecătorilor Curţii, şedinţele de judecată ale
Marii Camere a Curţii şi pe cele ale colegiului Marii Camere;
- în ceea ce priveşte activitatea de judecată, el nu participă decât la examinarea cauzelor
îndreptate împotriva statului în numele căruia a fost ales ca judecător.

3. Secţiile (camerele) Curţii

4
- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului desemnează cu acelaşi termen „cameră” atât
formaţiunile jurisdicţionale, cât şi pe cele administrative ale Curţii. Prin Regulamentul
Curţii însă, formaţiunile administrative au fost desemnate sub termenul de „secţii”;
- Secţiile Curţii, ca formaţiuni administrative, sunt constituite de Adunarea plenară a
judecătorilor Curţii pentru o perioadă de 3 ani;
- Regulamentul Curţii prevede că se constituie cel puţin 4 secţii ale Curţii. La ora actuală
sunt constituite 5 secţii ale Curţii în cadrul cărora sunt repartizați judecătorii Curții;
- compunerea secţiilor trebuie să fie echilibrată atât din punct de vedere geografic, cât şi
din punct de vedere al reprezentării pe criterii de gen şi diferitelor sisteme juridice existente
în statele-părţi;
- fiecare judecător face parte dintr-o secţie a Curţii;
- în cadrul secţiilor Curţii, ca formaţiuni administrative, se constituie formaţiunile
jurisdicţionale ale Curţii – judecătorul unic, comitetele de 3 judecători şi camerele de 7
judecători.

➢ Grefa Curţii Europene a Drepturilor Omului

- potrivit Convenţiei, Curtea dispune de o grefă ale cărei sarcini şi organizare sunt stabilite
prin regulamentul Curţii;
- Grefa Curţii este aşadar o structură organizatorică ce asigură buna desfăşurare a activităţii
Curţii;
- Grefa este condusă de un Grefier ales, aşa cum am precizat, de Adunarea plenară a
judecătorilor Curţii, pentru o perioadă de 5 ani şi este reeligibil;
- Grefierul este ajutat de doi grefieri-adjuncţi;
- printre atribuţiile Grefierului Curţii se numără:
▪ asistarea Curţii în îndeplinirea funcţiilor sale de judecată;
▪ responsabilitatea organizării întregii activităţi a grefei;
▪ păstrarea arhivei Curţii;
▪ intermedierea comunicărilor şi notificărilor adresate Curţii sau provenind de
la aceasta, cu privire la cauzele aflate sau care se vor afla pe rolul acesteia;
▪ realizarea de informări cu privire la activitatea Curţii, sub rezerva obligaţiei
de discreţie corespunzătoare funcţiei;
▪ elaborarea de instrucţiuni generale care, după aprobarea lor de către
preşedintele Curţii, reglementează funcţionarea grefei.
- Grefa se compune din grefierii de secţie, în număr egal cu cel al secţiilor Curţii, precum
şi din serviciile corespunzătoare (de exemplu, serviciul de cercetare şi documentare, cel de
traduceri) ce asigură Curţii prestaţiile administrative şi juridice necesare desfăşurării
activităţii acesteia.

5
 ❖ Potrivit Protocolului nr. 14 la Convenţie, atunci când se pronunţă în complet de
judecător unic, Curtea este asistată de raportori care îşi exercită funcţiile sub
autoritatea preşedintelui Curţii. Ei fac parte din grefa Curţii.
Protocolul nr. 14 la Convenţie, art. 2

➢ Formaţiunile jurisdicţionale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului

- La ora actuală Curtea dispune de următoarele formaţiuni jurisdicţionale: judecătorul unic,

comitetele, Camerele, colegiul Marii Camere şi Marea Cameră.

! – Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14 la Convenţie, se va crea o nouă

formaţiune jurisdicţională – judecătorul unic (a se vedea mai jos).

1. Judecătorul unic
- a fost introduc, ca formațiune jurisdicțională, prin Protocolul nr. 14, având atribuţii în
etapa examinării admisibilităţii cererii.
- aşa cum îi spune şi denumirea, această formaţiune jurisdicţională este compusă dintr-un
singur judecător – care însă nu poate examina nicio cerere introdusă împotriva statului în
numele căruia respectivul judecător a fost ales.

2. Comitetele de 3 judecători
- comitetele sunt compuse din 3 judecători care activează în cadrul aceleiaşi secţii;
- se constituie pe o perioadă determinată, de regulă 1 an;
- fiecare comitet este condus de un preşedinte; acesta este judecătorul, membru al
comitetului, cu cea mai mare vechime ca judecător al Curţii;
- nu este obligatoriu ca judecătorul „naţional” să facă parte din această formaţiune
jurisdicţională a Curţii.

3. Camerele
- realizează activitatea jurisdicţională de bază a Curţii, reprezentând completul care
examinează pe fond cererile individuale cu care a fost Curtea sesizată;
- se constituie pentru o durată de 3 ani, în cadrul secţiilor, fiind compuse din 7 judecători;
- camera cuprinde în mod obligatoriu pe preşedintele secţiei şi judecătorul ales în numele
statului parte în respectivul litigiu;
- prin urmare, preşedintele secţiei este automat şi preşedintele tuturor camerelor constituite
în cadrul respectivei secţii;
- dacă judecătorul naţional nu face parte din secţia căreia i s-a repartizat cauza îndreptată
împotriva statului în numele căruia a fost ales, acesta va face totuşi parte de drept din
respectiva cameră.
❖ Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14 la Convenţie s-a prevăzut, în mod
excepţional, posibilitatea reducerii numărului judecătorilor ce fac parte dintr-o

6
 cameră de la 7 la 5, la cererea Adunării plenare a Curţii, prin hotărâre a Comitetului
Miniştrilor adoptată în unanimitate şi pentru o perioadă determinată.

4. Marea Cameră
- este compusă din 17 judecători şi 3 judecători supleanţi;
- fac parte din oficiu din Marea Cameră: judecătorul ales în numele statului parte la litigiu,
preşedintele Curţii, vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţie;
- în funcţie de modalitatea de sesizare, componenţa Marii Camere se completează după
cum urmează:
▪ Dacă Marea Cameră este sesizată în temeiul art. 30 din
Convenţie – adică în urma desesizării unei camere – judecătorilor care fac
parte din oficiu din Marea Cameră li se vor adăuga şi membrii camerei care
s-a desesizat;
▪ Dacă Marea Cameră este sesizată în temeiul art. 43 din
Convenţie – cererea de retrimitere – nu pot participa la soluţionarea cererii
de retrimitere judecătorii care au făcut parte din camera ce s-a pronunţat (cu
excepţia preşedintelui camerei şi a judecătorului statului în cauză).
- se constituie pe o durată de 3 ani;
- şedinţele Marii Camere sunt prezidate de preşedintele Curţii, iar în cazul în care acesta
este împiedicat să participe, de unul dintre vicepreşedinţi, de unul din preşedinţii de secţie
sau de un judecător ales, membru al Marii Camere, potrivit ordinii de precădere.

5. Colegiul Marii Camere

- este compus din 5 judecători;
- fac parte din Colegiul Marii Camere: preşedintele Curţii; preşedinţii de secţie, iar în lipsa
acestora, vicepreşedinţii de secţie, altele decât secţia în cadrul căreia s-a constituit camera
ca cărei hotărâre este atacată cu cererea de retrimitere; un judecător suplimentar, desemnat
prin rotaţie dintre judecătorii care nu au participat la judecata în cadrul camerei;
- nu poate face parte din colegiul Marii Camere judecătorul ales în numele statului parte la
litigiu;
- şedinţele colegiului Marii Camere sunt prezidate de preşedintele Curţii, iar în cazul în
care acesta este împiedicat să participe, de unul dintre vicepreşedinţi, de unul din
preşedinţii de secţie sau de un judecător ales, membru al colegiului Marii Camere, potrivit
ordinii de precădere.

7
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional al drepturilor omului

Cursul nr. 4

DREPTUL EUROPEAN PROCEDURAL AL DREPTURILOR OMULUI

Procedura plângerii individuale în fața Curții Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului aplică 2 forme de proceduri:

- proceduri judiciare (2 tipuri): sesizări interstatale (art. 33 din ConvențiaEDO) şi plângeri
individuale – cele mai importante (art. 34 din ConvențiaEDO)
- procedura nejudiciară: emiterea de avize consulative (art. 47 din ConvențiaEDO) și
Protocolul nr. 16 la Convenția EDO.

La momentul redactării Convenţiei s-a crezut că mecanismul contencios principal va fi cel

al sesizărilor interstatale, reprezentând “contenciosul clasic” în dreptul internațional
public. În plus, ca element de progres, acestea ar da expresie ideii de ordine publică
europeană. Totuşi, plângerile interstatale au fost relativ rare (pentru o imagine generală, a
se vedea:
https://echr.coe.int/Documents/InterState_applications_ENG.pdf).
În schimb, procedura plângerilor individuale a cunoscut un succes enorm, în prezent
numărul plângerilor individuale analizate de Curte (indiferent de soluția adoptată) depășind
750.000.

Procedura plângerii individuale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

I. Introducerea şi înregistrarea plângerii individuale

Părţile în procedură:
- părţi principale - reclamantul şi pârâtul
- terţii intervenienţi

A. Părţile principale:

1. Reclamantul (latura activă) – poate introduce plângere la Curte „orice

particular” (orice persoana fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau grup de indivizi
cu sau fără personalitate juridică). Nu există o condiţie de cetăţenie/naţionalitate. Această
persoană trebuie să se pretindă victima încălcării unuia din drepturile prevăzute de

1
Convenţie (dacă dreptul pretins violat nu e prevăzut de ConvenţiaEDO, Curtea nu e
competentă, oricând de gravă ar fi violarea dreptului încălcat, prevăzut de dreptul intern).

2. Pârâtul (latura pasivă) - orice stat parte la Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului, despre care se pretinde că a încălcat drepturile omului prevăzute în Convenţie.

În cazul sesizărilor interstatale, părţile în procedură (atât latura activă cât şi latura pasivă)
sunt statele.

B. Terţii intervenienţi
Există două tipuri de interventie: cea voluntară şi cea autorizată/ la invitaţie (prevăzute de
art. 36 din Convenţie)

1. Intervenţia voluntară – (a) conform art. 37 par. 1 din ConvențiaEDO:

presupune dreptul (dar nu obligaţia) intervenientului de a interveni în procedură.
Intervenientul este statul-parte la Convenţie a cărui cetăţenie o are reclamantul (această
formă de intervenţie reprezintă o reminiscenţă a instituţiei protecţiei diplomatice din
dreptul internațional public); (b) conform art. 37 par. 3 din ConvențiaEDO: în cauzele
care se desfășoară în fața unei camere sau a Marii Camere, Comisarul Drepturilor Omului
poate prezenta observații scrise sau poate lua parte la audieri.

2. Intervenţie autorizată/la invitaţie (art. 37 par. 2 din ConvențiaEDO) – orice

alt stat sau subiect de drept poate fi autorizat sau invitat de Curte să intervină în procedură,
fără ca acest lucru să reprezinte un drept sau o obligaţie. În cazul autorizării, iniţiativa
aparţine celui în cauză. Sunt necesare acordul Curţii şi voinţa intervenientului în acest sens.

Înainte de introducerea plângerii trebuie epuizate căile interne de atac. Termenul de

introducere a plângerii este de 6 luni de la data deciziei interne definitive. Cererea se
depune la Curte şi se înregistrează. Preşedintele Curţii atribuie cauza secţiei din care face
parte judecătorul „naţional” al statului pârât.

II. Admisibilitatea

Condiţii de admisibilitate ale cererii:

1. Epuizarea căilor interne ordinare de atac (în caz contrar, cererea e respinsă ca
prematură). Reprezintă o expresie a principiului subsidiarităţii şi înseamnă parcurgerea
completă a căilor ordinare de atac interne. Noţiunea de cale ordinară de atac este o
noţiune europeană autonomă şi nu se suprapune întotdeauna peste ce anume consideră
legislaţiile naţionale ca fiind o cale ordinară). Este necesară îndeplinirea cumulativă a două
condiţii:
a) calea de atac să fie accesibilă, adică să fie disponibilă părţilor;

2
 b) calea de atac să fie efectivă, adică să fie susceptibilă de efect util (să rectifice
violarile drepturilor omului).

De exemplu, în România, recursul este calificată de dreptul intern o cale extraordinară de

atac în materie civilă şi ordinară în materie penală. În sistemul Curţii, recursul în materie
civilă, astfel cum este prevăzut în dreptul intern român, este o cale de atac ordinară din
punct de vedere european, aşa că trebuie parcursă.

2. Să nu se fi depăşit termenul de 6 luni de la data deciziei interne definitive. În

caz contrar, plângerea este inadmisibilă, fiind tardivă.

❖ Potrivit Protocolului nr. 15 la Convenție (neintrat încă în vigoare), termenul se va

reduce de la 6 la 4 luni.

3. Să nu existe un caz de litispendenţă, adică să nu fie sesizat şi alt organ

internaţional cu acelaşi litigiu. Principiul aplicat este electa una via non datur recursus ad
alteram.
4. Să nu existe autoritate de lucru judecat sau decis, inclusiv în raport cu alte
organe internaţionale.
5. Plângerea să nu fie anonimă.
6. Plângerea să nu fie în mod manifest contrară dispoziţiilor Convenţiei.
7. Plângerea să nu fie în mod manifest neîntemeiată (de exemplu, să privească nu
drept care în mod vădit nu este cuprins în dispoziţiile Convenţiei).
8. Plângerea să nu fie abuzivă.
9. Să nu fie vorba despre o vătămare minimă (dacă totuși Curtea apreciază că
respectarea drepturilor omului prevăzute în Convenție și Protocoalele adiționale impune
examinarea pe fond, cerere va fi declarată admisibilă; de asemenea, vor fi declarate
adminisibile cererile, dacă se apreciază că respectiva cauză nu a fost examinată
corespunzător de către jurisdicțiile naționale).

→ pentru detalii privind problema admisibilității:

https://echr.coe.int/Documents/Admissibility_guide_RON.pdf

Grefa Curții, făcând o analiză prima facie a cauzei, poate decide să o trimită fie (*)
judecătorului unic, fie (*) comitetului de 3 judecători, fie (*) direct Camerei.

*Judecătorul unic poate pronunța doar două tipuri de soluții:

(a) poate declara plângerea inadmisibilă
(b) poate radia de pe rol o cerere introdusă în virtutea articolului 34
atunci când o astfel de decizie poate fi adoptată fără o examinare complementară
→ decizia este definitivă

3
 → dacă judecătorul unic nu declară inadmisibilă sau nu radiază de pe rol o cerere,
acesta o transmite unui Comitet sau unei Camere pentru o examinare suplimentară.
! În cazul transmiterii și soluționării plângerii de către formațiunea jurisdicțională a
judecătorului unic, plângerea nu se soluționează în contradictoriu cu statul pârât (plângerea
nu este comunicată statului pârât) !

*Comitetul de 3 judecători poate pronunța doar următoarele soluții, adoptate în

unanimitate:
(a) să declare plângerea inadmisibilă
(b) să o radieze de pe rol
atunci când o astfel de decizie poate fi adoptată fără o examinare complementară
(c) să declare o plângere admisibilă și să adopte simultan o hotărâre asupra fondului
cauzei, atunci când există o jurisprudență bine stabilită a Curții în problema supusă
analizei Curții în respectiva cauză.
→ Deciziile şi hotărârile Comitetului de trei judecători sunt definitive.

*Camerele
Dacă fie judecătorul unic, fie Comitetul de 3 judecători nu se pronunță asupra cererii,
conform celor de mai sus, cererea va trimite unei Camere de 7 judecători, care se va
pronunța, printr-o hotărâre, mai întâi cu privire la admisibilitate, iar apoi cu privire la
fondul cauzei.

III. Încercarea de soluţionare amiabilă a cauzei

Această fază este o expresie a principiului subsidiarităţii mecanismului internaţional de

protecţie a drepturilor omului faţă de cel intern.
În cazul în care Camera a reuşit soluţionarea amiabilă, Curtea este obligată să accepte
înţelegerea părţilor şi pronunţă o hotărâre de radiere a cauzei de pe rol. Dacă nu s-a reuşit
soluţionarea amiabilă, se trece la etapa următoare. În cazul soluționării cauzei pe cale
amiabilă, statul pârât nu este obligat să recunoască violarea. Pe baza practicii dezvoltate de
Curte, prin Regulamentul de organizare al acesteia, s-a consacrat și procedura declarației
unilaterale a statului pârât, prin care acesta, recunoscând violarea, propune soluții de
reparare a violării. Și în acest caz, Curtea radiază cauza de pe rolul său.

IV. Judecarea fondului în prima instanţă

În cazul în care s-a declarat cererea admisibilă, Camera trece la judecarea fondului acesteia.
Camera pronunţă o hotărâre. În regulă generală, judecarea fondului în primă instanță de
către Cameră reprezintă o procedură esențialmente scrisă, cazurile de organizare a unor
audieri în fața formațiunii jurisdicționale fiind extrem de rare.
Hotărârea pronunțată de cameră nu este definitivă, ci este susceptibilă de a fi atacată, prin
formularea unei cereri de retrimitere în fața Marii Camere. Această cerere este o cale

4
extraordinară de atac. Termenul de introducere este de 3 luni şi începe să curgă în principiu
de la pronunţarea hotărârii Camerei.

V. Judecarea cauzei în calea de atac

Cauza se judecă în două etape: admisibilitatea căii de atac şi fondul căii de atac (nu al
plângerii). Admisibilitatea căii de atac este de competenţa Colegiului Marii Camere.
Colegiul Marii Camere poate să pronunţe o decizie de inadmisibilitate, ceea ce face ca
hotarârea Camerei să devină definitivă.
Daca Colegiul Marii Camere consideră calea de atac admisibilă, se trece la următoarea
etapă, anume judecarea pe fond în calea de atac. Competenţa revine Marii Camere,
formaţiune compusă din 17 judecători. Hotărârea Marii Camere este definitivă din
momentul pronunţării (sau comunicării care valorează pronunţare).

Având în vedere posibilitatea atacării hotărârii de Cameră, se poate trage următoarea

concluzie cu privire la momentul în care poate deveni definitivă o hotărâre de Cameră:
• la expirarea termenului de 3 luni, dacă nu s-a exercitat calea de atac;
• daca în interiorul termenului de 3 luni toate părţile renunţă în mod expres la
exercitarea căii de atac;
• declararea căii de atac ca inadmisibilă de către Colegiul Marii Camere.

*Alte proceduri speciale şi căi extraordinare de atac

A. În afară de procedura standard, descrisă mai sus, există procedura desesizării Camerei
în favoarea Marii Camere (art. 30 din Convenţie) – Camera se poate desesiza în favoarea
Marii Camere în cazul în care cauza adusă înaintea sa ridică o problemă gravă privitoare
la interpretarea Convenţiei sau a protocoalelor sale, ori dacă soluţionarea unei probleme
poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte.
Camera se poate desesiza în favoarea Marii Camere oricând din momentul învestirii sale
până în momentul dezînvestirii ei, prin pronunţarea hotărârii. Aceasta este o procedură
excepţională, care intervine numai pentru motive de drept, în 2 ipoteze alternative:
(a) crearea unei jurisprudenţe noi, în situaţia unei probleme grave de drept, care
apare pentru prima dată în faţa Curţii; sau
(b) schimbarea unei jurisprudenţe (reviriment de jurisprudență).
Efectul desesizării constă în aceea că dosarul este transmis Marii Camere unde judecata
continuă în exact acea fază procedurală în care rămăsese la Cameră. Singura diferenţă
procedurală este aceea că nu există o cale de atac împotriva hotărârii de fond a Marii
Camere, hotărârile acesteia fiind definitive. Această desesizare este posibilă numai dacă
părţile nu se opun, întrucât ele sunt private de o cale de atac.

B. Căile extraordinare de atac de retractare

În afară de cererea de retrimitere (cale de atac de reformare), există 3 căi extraordinare de
atac de retractare (prin urmare, căi de atac soluţionate de aceeaşi formaţiune de judecată,
5
nu de cea superioară). Aceste căi de atac pot fi introduse atât împotriva hotărârilor
pronunţate de Camere, cât şi împotriva celor pronunţate de Marea Cameră. Toate cele 3 căi
vizează numai hotărârile Curţii, nu deciziile acesteia, care nu sunt susceptibile de atac.
1. cererea de revizuire – priveşte ipoteza în care se descoperă un fapt ce, prin natura
lui, ar fi putut să exercite o influenţă decisivă asupra rezultatului unei cauze deja soluţionate
de Curte şi care, la data hotărârii, era necunoscut Curţii şi nu putea fi în mod rezonabil
cunoscut de o parte.
2. cererea de interpretare a hotărârilor Curţii
3. cererea de rectificare a erorilor materiale

VI. Executarea hotărârilor CEDO

A. Ce anume poate acorda Curtea în urma sesizării sale cu o plângere individuală?

- competenţele Curţii din acest punct de vedere decurg din art. 41 şi 46 din Convenţie, dar
şi din jurisprudenţa evolutivă a Curţii pe baza acestor articole.
- astfel, Curtea poate stabili prin hotărârile sale:
a. că s-a produs (sau nu) o încălcare a unuia dintre articolele Convenţiei privitoare
la drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate;
b. în cazul constării unei violări, în baza art. 41 din Convenţie, poate acorda victimei
o satisfacţie echitabilă sub forma unei indemnizaţii în bani. Această indemnizaţie
cuprinde patru elemente:
→ daune materiale;
→ daune morale;
→ cheltuielile cu procedura (atât procedura internă, cât şi cea din faţa Curţii);
→ dobânzi moratorii, în caz de executare cu întârziere a hotărârii Curţii de către
statul condamnat.
Pentru acordarea acestei indemnizaţii, art. 41 din Convenţie impune 3 condiţii
cumulative:
- să se fi constatat existenţa violării unui drept prevăzut în Convenţie;
- Curtea să considere necesară acordarea aceastei indemnizaţii (astfel, Curtea poate
decide că nu există prejudiciu material, simpla constatare de către Curte a violării
dreptului constituind o reparaţie suficientă);
- dreptul intern al statului pârât să nu permită decât o reparare imperfectă a
prejudiciului cauzat prin violarea dreptului prezăzut în Convenţie.

Ulterior, printr-o jurisprudenţă evolutivă, decurgând din interpretarea art. 41 şi 46

din Convenţie, Curtea a mai dispuns, prin hotărârile sale:
✓ obligarea statului pârât să dea sau să facă ceva: de exemplu, în cazul
constatării violării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea a stabilit
în sarcina statului pârât o veritabilă obligaţie alternativă: fie plăteşte o
indemnizaţie de satisfacţie echitabilă, fie restituie bunul. Alegerea aparţine
statului condamnat, care se poate elibera prin oricare dintre cele două
modalităţi.

6
 ✓ obligarea statului pârât să adopte anumite măsuri cu caracter general (de
exemplu, să îşi modifice corespunzător legislaţia), sau de a redeschide
anumite proceduri interne, etc. Pentru mai multe detalii privind practica
utilizării cauzelor-pilot:
https://echr.coe.int/Documents/Pilot_judgment_procedure_ENG.pdf

Din punctul de vedere al modului în care Curtea se poate pronunţa pe terenul art. 41
din Convenţie, se disting următoarele ipoteze:

➢ Curtea statuează şi asupra existenţei violării şi a satisfactiei echitabile prin

aceeaşi hotărâre;
➢ Curtea statuează asupra existenţei sau inexistenţei violării şi, ulterior, printr-o
altă hotărâre, Curtea se pronunţă asupra articolului 41 (satisfacţia echitabilă), situaţie mai
rar întâlnită. Curtea a utilizat această posibilitate în cauza Brumărescu contra României. În
această situaţie, părţile au posibilitatea de a ajunge la un acord în privinţa satisfacţiei
echitabile până când Curtea pronunţă hotărârea de acordare a satisfacţiei echitabile.

B. Procedura executării propriu-zise a hotărârilor Curţii.

Aceasta nu se desfăşoară în faţa Curţii, executarea hotărârilor Curţii fiind supravegheată
de Comitetul Miniştrilor care este însă un organ politic principal al Consiliului Europei,
în temeiul statutului acestei organizaţii, iar nu un organ execuţional al Curţii.
Hotărârile Curţii sunt definitive şi obligatorii, dar nu au caracter executoriu.

Dacă un stat nu execută o hotărâre a Curţii, Curtea acordă dobânzi moratorii. Comitetul
Miniştrilor nu poate trece la executarea silită, în înţelesul intern al termenului. Executarea
hotărârilor Curţii este asigurată prin mijloacele specifice dreptului internaţional, din care
enumerăm:

1. acordarea de către Curte a dobânzilor moratorii, pentru executarea cu întârziere a

hotărârii.
2. sancţiuni cu caracter politic prevăzute în actele interne ale Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei, de exemplu suspendarea delegaţiei parlamentare a statului pârât care
nu execută hotărârea.
3. sancţiuni specifice la nivelul unei organizaţii internaţionale interguvernamentale,
prevăzute de actul constitutiv al acesteia, în cazul de faţă Statutul Consiliului Europei.
Principiile fundamentale ale Consiliului Europei sunt democraţia, drepturile omului şi
statul de drept. În general, statele execută hotărârile Curţii. În caz contrar,
neexecutarea/nerespectarea hotărârilor acesteia aduc atingere drepturilor omului şi statului
de drept. În cazul violării acestor valori fundamentale se pot aplica sancţiuni statutare de
către Comitetul Miniştrilor. Este vorba despre:
➢ suspendarea statului din Consiliul Europei;
➢ invitaţia adresată statului de a se retrage din Consiliul Europei;
➢ excluderea statului din Consiliul Europei.

7
4. Prin Protocolul nr. 14 la Convenție a fost introdusă o nouă procedură implicând Curtea,
care vizează executarea hotărârilor acesteia:

4. În cazul în care Comitetul Miniștrilor apreciază că o Înaltă Parte Contractantă refuză să se

conformeze unei hotărâri definitive într-o cauză în care aceasta este parte, după punerea în
întârziere a respectivei Înalte Părți Contractante, poate, printr-o decizie adoptată cu votul a
două treimi din reprezentanții având dreptul de a participa la lucrările Comitetului Miniștrilor,
să sesizeze Curtea asupra problemei respectării de Înalta Parte Contractantă respectivă a
obligaţiilor ei ce decurg din paragraful 1.
5. În cazul în care Curtea constată o încălcare a dispoziţiilor paragrafului 1, ea retrimite cauza
Comitetului Miniștrilor pentru ca acesta să examineze măsurile ce se impun. În cazul în care
Curtea constată că nu a avut loc încălcare a dispoziţiilor paragrafului 1, ea retrimite cauza
Comitetului Miniștrilor, care decide să închidă supravegherea executării.

8
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional al drepturilor omului

Cursul nr. 5
Clasificarea drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi
în Protocoalele sale adiţionale. Limitele/ingerințele în drepturile fundamentale

→ După cum am menționat deja, drepturile și libertățile consacrate de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului fac parte din marea categorie a drepturilor civile și
politice. Dacă drepturile civile vizează individul/fiinţa umană indiferent de cetăţenie,
drepturile politice sunt recunoscute numai cetăţenilor. Majoritatea drepturilor prevăzute
de Convenţie sunt drepturi civile, dar ConvențiaEDO consacră și un număr de drepturi
politice: dreptul la alegeri libere (art. 3 din Protocolul 1); dimensiunea internaţională a
libertăţii de circulaţie şi chestiunea expulzării (art. 2 – parţial -, împreună cu art. 3 din
Protocolul nr. 4 la Convenţie; libertatea de exprimare şi asociere (art. 10 şi 11 din
Convenţie – sunt doar parţial drepturi politice).

→ Studierea drepturilor și libertăților prevăzute în ConvențiaEDO presupune o

sistematizare a acestora, iar nu o analiză a fiecărui drept consacrat de Convenție și de
Protocoalele adiționale în ordinea menționării lor în textele convenționale. Din această
perspectivă, este necesar să ne raportăm la clasificarea de mai jos a drepturilor și libertăților
din ConvențiaEDO, în funcție de obiectul lor de reglementare. Atenție ! : enumerarea
categoriilor de mai jos nu implică și o ierarhizare a drepturilor și libertăților respective.

I. INVIOLABILITĂŢI
1) dreptul la viaţă şi interzicerea pedepsei cu moartea (art. 2 din Convenţie, Protocolul nr.
6 – interzicerea pedepsei cu moartea, Protocolul nr. 13 – interzicerea pedepsei cu moartea
în toate împrejurările);
2) interzicerea torturii (art. 3 din Convenţie);
3) interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4 din Convenţie);
4) dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5 din Convenţie) şi interzicerea privării de libertate
pentru datorii (art. 1 din Protocolul nr. 4);
5) nulla poena sine lege (art. 7 din Convenţie);
6) libertatea de circulaţie (art. 2,3,4 din Protocolul nr. 4).

II. DREPTURI PRIVIND RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE

1) dreptul la respectarea vieţii private (art. 8 din Convenţie);

1
2) dreptul la respectarea vieţii familiale (art. 8 din Convenţie), dreptul la căsătorie (art. 12
din Convenţie), egalitatea între soţi (art. 5 din Protocolul nr. 7);
3) dreptul la respectarea domiciliului (art. 8 din Convenţie);
4) dreptul la respectarea corespondenţei (art. 8 din Convenţie).

III. LIBERTĂŢILE SPIRITULUI

1) libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie (art. 9 din Convenţie);
2) libertatea de exprimare (art. 10 din Convenţie);
3) dreptul la instruire (art. 2 din Protocolul nr. 1).

IV. LIBERTĂŢILE DE ACŢIUNE SOCIALĂ ŞI POLITICĂ

1) libertatea de reuniune (art. 11 din Convenţie);
2) libertatea de asociere (art. 11 din Convenţie);
3) dreptul la alegeri libere (art. 3 din Protocolul nr. 1).

V. INTERZICEREA DISCRIMINĂRII
1) Interzicerea discriminării (art. 14 din Convenţie şi Protocolul nr. 12).

VI. PROTECŢIA PROPRIETĂŢII

1) dreptul de proprietate (art. 1 Protocolul nr. 1).

VII. DREPTURI DE PROCEDURĂ

1) dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie), dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit
de două ori (art. 4 Protocolul nr. 7), dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară (art. 3
Protocolul nr. 7), dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală (art. 2 Protocolul
nr. 7);
2) dreptul la o cale efectivă de atac (art. 13 din Convenţie);
3) garanţii procedurale în cazul expulzării străinilor (art. 1 Protocolul nr. 7).

Potrivit art. 1 din ConvențiaEDO:

“Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile
definite în Titlul I al prezentei Convenţii”.

În aplicarea acestui articol, rezultă că statele-parte la Convenție au atât o obligație negativă

(de abținere), cât și obligații pozitive, pentru a asigura respectarea drepturilor și libertăților
prevăzute de convenție.

2
Ingerinţele şi derogările privind drepturile omului

Ingerinţele şi derogările sunt măsuri care afectează drepturile omului, implicând restrângeri
ale existenţei/exercitării acestor drepturi, dar în proporţii diferite şi în situaţii diferite.
Ingerinţele intervin în situaţii normale şi presupun restrângerea exerciţiului dreptului.
Derogările intervin în situaţii excepţionale, de criză, şi pot merge până la suprimarea
dreptului.

I. Ingerinţe în drepturile fundamentale

Din perspectiva ingerinţelor, există două mari categorii de drepturi:

A) absolute – nu sunt susceptibile de ingerinţe (de exemplu: interzicerea torturii,
dimensiunea internă a libertăţii de gândire şi conştiinţă);
B) susceptibile de ingerinţe (majoritatea drepturile prevăzute de ConvențiaEDO).

Pentru ca o ingerinţă în exercitarea unui drept fundamental prevăzut de Convenţie să fie

permisă, ea trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:

1. ingerinţa să fie prevăzută de lege

În alți termeni, trebuie să existe o bază legală în dreptul intern pentru respectiva ingerinţă.
Noţiunea de „lege” utilizată în acest sens de Convenţie este o noţiune europeană autonomă.
„Legea” este privită în sens material, nu formal (de act al Parlamentului). În consecinţă,
prin „lege” se înţelege orice sursă de drept – de exemplu, legea stricto sensu, actele
administrative, jurisprudenţa - pentru statele în care jurisprudenţa este izvor de drept.
Pentru a fi considerată îndeplinită această condiţie, o „lege” trebuie să întrunească trei
subcriterii:
a. legea trebuie să existe;
b. legea trebuie să satisfacă anumite cerinţe calitative:
➢ legea trebuie să fie accesibilă (să fie cunoscută – în general această cerinţe
se îndeplineşte prin publicarea legii);
➢ legea trebuie să fie clară şi previzibilă. La nevoie, pentru a înţelege
conţinutul legii, se poate face apel la consultanţă juridică. Previzibilitatea
legii înseamnă faptul că se pot prevedea consecinţele ei, iar individul îşi
poate regla comportamentul în funcţie de prescripţiile acesteia;
➢ legea trebuie să ofere garanţii împotriva arbitrariului.

2. ingerinţa să urmărească un scop legitim (de exemplu siguranţa naţională, ordinea,

sănătatea şi morala publică, înfăptuirea justiţiei, apărarea drepturilor şi intereselor altuia).
Art. 8-11 din ConvențiaEDO, au o structură identică din punctul de vedere al tehnicii de
redactare, par. 2 menționând scopurile legitime care justifică o ingerință.

3
 “[...] 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora”.
Art. 8 par. 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului

3. ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică – această condiţie presupune

îndeplinirea a trei subcondiţii:
a. existenţa unei nevoi sociale imperioase. Ingerinţa trebuie să fie strict necesară,
întrucât este singura modalitate pentru atingerea scopului legitim urmărit;
b. ingerinţa să fie proporţională cu scopul legitim urmărit;
c. autorităţile care recurg la ingerinţe să justifice în mod temeinic această măsură.

Daca o singură condiţie/subcondiţie din cele de mai sus nu este respectată, are loc a violare
a drepturilor prevăzute de Convenţie.

În analiza făcută pentru a hotărî cu privire la violarea sau nu a unui drept fundamental
prevăzut de Convenţie, Curtea parcurge 3 etape:
✓ verifică existenţa dreptului pretins a fi violat (dacă articolul respectiv din
Convenţie, a cărui violare este invocată, este aplicabil);
✓ după stabilirea existenţei dreptului, Curtea verifică dacă a existat o ingerinţă
cu privire la acest drept;
✓ Curtea verifică dacă ingerinţa respectă condiţiile prevăzute de Convenţie cu
privire la validitatea acesteia, enumerate mai sus.

II. Măsurile derogatorii

→ sunt prevăzute de art. 15 din ConvenţiaEDO

→ măsurile derogatorii pot viza fie exercitarea, fie însăşi existenţa drepturilor.

Condiţii pentru validitatea măsurilor derogatorii:

1. să existe o stare de război sau un alt pericol grav care ameninţă viaţa naţiunii;
2. să fie strict necesare;
3. proporţionalitatea derogării în raport cu interesul/scopul legitim urmărit;
4. măsurile derogatorii trebuie să aibă ca scop „salvarea vieţii naţiunii”, adică restabilirea
situaţiei de normalitate;
5. măsura să nu fie discriminatorie;
6. măsurile derogatorii să nu vizeze drepturi de nederogat (dreptul la viaţă; interzicerea
torturii; interzicerea sclaviei sau servituţii; nullum crimen sine lege; interzicerea pedepsei
cu moartea; non bis in idem);

4
7. respectarea celorlalte angajamente internaţionale ale statului, în special dreptul
internaţional umanitar;
8. situaţia să fie excepţională (de criză), măsurile derogatorii să fie proclamate oficial şi
aduse la cunoştinţa publicului;
9. notificarea Secretarului General al Consiliului Europei asupra luării şi, după caz,
încetării măsurii derogatorii.

În contextul pandemiei din acest an, o serie de state au formulat declarații privind luarea de măsuri
derogatorii, în temeiul art. 15 din ConvențiaEDO:
https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/webContent/62111354

→ aceste condiţii sunt cumulative, pentru ca o măsură derogatorie să fie considerată

compatibilă cu standardele Convenţiei.

5
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional al drepturilor omului

Cursul nr. 6
Drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului

I. INVIOLABILITĂŢI (1)

A. DREPTUL LA VIAŢĂ

1. Sediul materiei: art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; Protocoalele nr.
6 şi 13.
Curtea a afirmat că dreptul la viaţă este o valoare fundamentală a statelor democratice
membre ale Consiliului Europei. Acest drept stă la baza tuturor celorlalte drepturi.

Convenţie, Articolul 2. Dreptul la viaţă

1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva
în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul
în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care
aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă :
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

Protocolul nr. 6 la Convenţie – extras -

Articolul 1 . Abolirea pedepsei cu moartea
Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici
executat.
Articolul 2 . Pedeapsa cu moartea în timp de război
Un Stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de
război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile
prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica
Secretarului General al Consiliului Europei dispoziţiile aferente ale legislaţiei în cauză.
Articolul 3 . Interzicerea derogărilor
Nici o derogare de la dispoziţiile prezentului Protocol pe temeiul art. 15 din Convenţie nu este
îngăduită.

1
 Protocolul nr. 13 la Convenţie – extras -
Articolul 1 . Abolirea pedepsei cu moartea
Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici
executat.
Articolul 2 . Interzicerea derogărilor
Nici o derogare de la dispoziţiile prezentului protocol în temeiul art. 15 din Convenţie nu este
îngăduită.

2. Noţiunea şi conţinutul dreptului la viaţă. Dreptul la viaţă nu înseamnă dreptul la un

anumit standard de viaţă, ci se referă la „viaţă” în sens biologic, nu economic. Dreptul la
viaţă presupune garantarea de către stat a faptului că nimeni nu va fi privat în mod arbitrar
de viaţa sa.

3. Momentul de început/sfârşit al dreptului la viaţă

Jurisprudenţă relevantă a Curţii:
→ cu privire la problema momentului de început al vieţii: cauza Vo contra Franţei, Mare
Cameră, 8 iulie 2004. Curtea a considerat că punctul de plecare cu privire la dreptul la
viaţă este o chestiune care ţine de marja de apreciere a statelor, neexistând un consens
european privitor la definiţia ştiinţifică şi juridică a începuturilor vieţii, apreciind de
asemenea că nu este de dorit şi nici posibil ca, în condiţiile actuale, să se dea un răspuns in
abstracto la problema de a şti dacă un copil ce urmează a se naşte este „o persoană” în
sensul art. 2 din Convenţie. Jurisprudența a fost confirmată și în cauzele ulterioare în care
Curtea a fost confruntată cu această problemă.
→ cu privire la problema momentului de sfârşit al vieţii: cauza Pretty contra Regatul Unit
al Marii Britanii, Mare Cameră, 29 aprilie 2002. Curtea a stabilit că dreptul la viaţă nu
implică şi o latură negativă, respectiv dreptul la moarte, dreptul de te sinucide. În măsura
în care a analizat această chestiune, Curtea a plasat analiza pe terenul art. 8 (dreptul la viață
privată).
Titularul dreptului la viaţă este persona, ceea ce înseamnă o fiinţă deja născută. Dreptul la
viaţă vizează doar copilul născut, nu şi pe infans conceptus.
Sinuciderea, în principiu, nu constituie un motiv de aplicare al art. 2 din Convenţie,
întrucât faptul că o personă îşi ia singură viaţa nu reprezintă o privare arbitrară de viaţă.
Există însă şi excepţii: cazul persoanelor private de libertate şi cel al militarilor încorporaţi;
în aceste situaţii, sinuciderea face ca art. 2 din Convenţie să devină aplicabil. Persoanele
private de libertate se află într-o stare de vulnerabilitate. Deoarece statul îşi manifestă
puterea asupra acestor persoane, statul are obligaţii mai importante de a le proteja decât în
cazul celorlalte persoane.

4. Conţinutul dreptului la viaţă

Art. 2 din Convenţie determină două obligaţii în sarcina statelor:
✓ o obligaţie negativă (abţinerea de la luarea vieţii unei persoane);
✓ o serie de obligaţii pozitive (de protecţie acordată tuturor persoanelor).

2
 Obligaţiile pozitive (care sunt obligaţii de diligenţă, nu de rezultat) presupun că statul
trebuie să ia toate măsurile de protecţie a vieţii persoanei, care pot fi cerute în mod
rezonabil şi obiectiv, în raport cu oricine. Aceste obligaţii privesc:
a) adoptarea de către stat a unei legislaţii penale care să reprime infracţiunile
împotriva vieţii (obligaţie generală substanţială);
b) crearea unui aparat de stat care să reprime în concret infracţiunile împotriva vieţii
(obligaţie generală substanţială);
c) efectuarea unei anchete prompte şi efective pentru identificarea şi pedepsirea
celor vinovaţi;
d) adoptarea de măsuri suplimentare de protecţie, dacă există ameninţări cu acte
teroriste. Aceste măsuri trebuie luate şi dacă există ameninţări credibile că o anumită
persoană este în pericol.
Astfel, Curtea a dezvoltat o jurisprudență bogată în domenii variate, nu numai ținând
de utilizarea forței de către agenții statului ci și în situații precum: activități industriale de
risc, accidente de muncă, accidente de mașină, sănătate, activități ale autorităților
subsecvente încheierii unui conflict armat.

5. Limitele dreptului la viaţă.

Există anumite ipoteze în care se poate provoca decesul unei persoane fără a se încălca art.
2 din Convenţie. Aceste situaţii reprezintă limitele dreptului la viaţă (ingerinţe prevăzute
explicit).
a. pedeapsa cu moartea → prin efectul conjugat al art. 2 din ConvențiaEDO și
intrarea în vigoare a protocoalelor 6 și 13 (pentru statele care le-au ratificat), putem afirma
că, în sistemul Consiliului Europei, pedeapsa cu moartea este interzisă indiferent de
împrejurări.
b. legitima apărare → din perspectiva Convenţiei, legitima apărare vizează numai
apărarea vieţii şi integrităţii, nu şi proprietatea.
c. împiedicarea unei evadări dintr-o stare legală de deţinere.
d. reprimarea unei revolte sau insurecţii.
În ultimele două situaţii, care implică o acţiune din partea statului, nu este vorba de o
încălcare a dreptului la viaţă (nu este vorba de o ingerinţă arbitrară) dacă sunt îndeplinite
două condiţii cumulative:
• provocarea morţii să nu fie un scop în sine, decesul fiind neintenţionat
(de exemplu, trebuie să existe intenţia de a opri evadarea, nu a ucide evadatul);
• proporţionalitatea măsurilor folosite.
Curtea verifică îndeplinirea acestor condiţii raportându-se la circumstanţele concrete ale
fiecărei cauze în parte.

3
B. INTERZICEREA TORTURII ŞI A RELELOR TRATAMENTE

1. Sediul materiei: art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a afirmat că art. 3 are în vedere o valoare fundamentală a oricărei societăţi
democratice. Dacă în situaţii normale, art. 2 din Convenţie are anumite limite, art. 3 nu
suferă nicio ingerinţă, în nicio situaţie (normală sau de criză). În consecinţă, protecţia
oferită de art. 3 din Convenţie este absolută.

Convenţie, Articolul 3. Interzicerea torturii

Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

2. Noţiunea de prag minim de gravitate

Pentru ca art. 3 din Convenţie să fie aplicabil, este nevoie de o intensitate minimă a relelor
tratamente, problemă apreciată de Curte în fiecare caz în parte.
În cazul deţinuţilor noţiunea de prag minim de gravitate dispare, deoarece obligaţia de
protecţie este mai mare în cazul lor. Orice act de violenţă nejustificat (oricât de mic)
împotriva unei persoane care se găsește în puterea statului generează o prezumție de fapt
în sensul în care relele tratamente ar fi fost aplicate de către agenții statului, revenind
acestuia să furnizeze “explicații rezonabile” cu privire la originea respectivelor vătămări.
De asemenea, apreciază Curtea, în această materie se aplică o interpretare evolutivă, în
lumina condițiilor de viață actuale și în sensul creșterii gradului de exigență în aprecierea
violărilor drepturilor fundamentale, drept pentru care ceea ce în trecut putea fi considerat
tratament inuman și degradant, în prezent (sau în viitor) ar putea fi considerat tortură (a se
vedea cauza Bursuc contra României, Cameră, 12 octombrie 2004).

3. Formele relelor tratamente:

a. pedepse/tratamente degradante – actele care umilesc grosier individul, îl înjosesc

în ochii săi şi ai altora (aceste acte nu includ şi suferinţe fizice). De exemplu, a se vedea
cauza Erdoğan Yağiz contra Turciei, Cameră, 6 martie 2007 – obligarea purtării de cătușe
în public, în scopul umilirii individului.
b. pedepse/ tratamente inumane – acele acte care provoacă suferinţe fizice sau
psihice acute, deosebite. De exemplu, a se vedea cauza Pantea contra României, Cameră,
3 iunie 2003.
c. tortura – acele acte ce cauzează suferinţe fizice şi/sau psihice de o intensitate cu
totul deosebită. Tortura este un act de barbarie care şochează conştiinţa umanităţii. A se
vedea, spre exemplu, cauza Selmouni contra Franţei, Cameră, 28 iulie 1999 şi cauza
Bursuc contra României, Cameră, 12 octombrie 2004.
Formele superioare de rele tratamente le includ pe cele inferioare. Diferenţa dintre forme
este doar de intensitate, fiind o diferenţă cantitativă, nu şi calitativă. Pentru a vedea dacă
art. 3 din Convenţie este aplicabil, se verifică întâi pragul minim de gravitate, iar apoi se
ţine seama de ierarhizarea formelor. În ambele cazuri este vorba de o apreciere în concret,

4
Curtea urmând a verifica o serie de elemente, cum ar fi: natura tratamentului aplicat,
timpul/ durata, intensitatea, starea victimei (vârsta, genul, starea de sănătate).

4. Conţinutul dreptului
✓ o obligaţie negativă – de abţinere a autorităţilor statului în a aplica rele
tratamente;
✓ serie de obligaţii pozivite – în special obligația procedurală de anchetă, de
a identifica şi pedepsi persoanele răspunzătoare de aplicarea relelor
tratamente.

5. Nu există limitări ale acestui drept. Interzicerea relelor tratamente este un drept
absolut. Derogările nu sunt permise nici în timpuri normale, nici în situaţii excepţionale.

C. INTERZICEREA SCLAVIEI, SERVITUŢII ŞI A MUNCII FORŢATE

1. Sediul materiei: art. 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

→ nu există jurisprudenţă bogată pe terenul acestui articol dar, atunci când cauze deduse
Curții au ridicat probleme pe terenul art. 4, Curtea a procedat la o interpretare evolutivă, în
lumina condițiilor de viață actuale, dând efect util textului.

Convenţie, Articolul 4. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră “muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:
a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de
articolul 5 din prezenta Convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;
b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar
din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu
în locul serviciului militar obligatoriu;
c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii;
d. orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civice normale.

2. Definirea unor termeni

Sclavia este acea stare juridică în care asupra persoanei se exercită toate/unele dintre
prerogativele dreptului de proprietate. Sclavul este un bun, obiect al dreptului de
proprietate.
Curtea nu a pronunţat până în prezent o condamnare a vreunui stat pentru sclavie, până în
prezent existând un caz de referință privind ținerea unei persoane în stare de servitute,
cauza Siliadin contra Franţei, Cameră, 26 iulie 2005.
De asemenea, făcând aplicarea metodei de interpretare în lumina condițiilor de viață
actuale, Curtea a apreciat faptul că traficul de ființe umane reprezintă o formă modernă de

5
sclavie, art. 4 din ConvențiaEDO fiind aplicabil. A se vedea cauza Rantsev contra Cipru
și Rusia, Cameră, 7 ianuarie 2010.

3. Limitele dreptului. - Interzicerea sclaviei şi servituţii reprezintă drepturi de nederogat.

Nu există limite permise ale dreptului.

4. Interzicerea muncii forţate/obligatorii

Este interzisă muncă împotriva voinţei persoanei, chiar dacă este plătită şi chiar dacă nu
este umilitoare.
Limitele dreptului sunt următoarele (cazuri când nu se consideră că este vorba despre
muncă forţată sau obligatorie):
a) serviciul militar;
b) munca în situaţii excepţionale (de exemplu, în caz de calamităţi naturale);
c) obligaţiile civice normale (de exemplu, prestarea de oficii de către avocați;
participarea la un proces ca jurat);
d) munca impusă deţinuţilor.

6
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional al drepturilor omului

Cursul nr. 7
Drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului

I. INVIOLABILITĂŢI (2)

D. LEGALITATEA ÎN MATERIE PENALĂ

1. Sediul materiei: art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Convenţie, Articolul 7. Nicio pedeapsă fără lege

1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a
fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De
asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul
săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o
acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit
principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

2. Definirea unor termeni.

→ Noţiunea de „infracţiune” este sinonimă cu o noţiunea de „penal” prevăzută de art. 5
din Convenţie (a se vedea mai jos) şi este o noţiune europeană autonomă.
→ Noţiunea de “drept” utilizată în art. 7 din Convenţie este tot o noţiune europeană
autonomă, sinonimă noţiunii de “lege”. O faptă poate fi calificată drept infracţiune potrivit
dreptului naţional sau internaţional.
Standarde jurisprudențiale:
✓ În materie penală, legalitatea se apreciază strict. Calitatea legii penale este net
superioară legii din alte domenii. Legea penală se interpretează mereu restrictiv
(sunt interzise interpretarea prin analogie şi interpretarea extensivă).
✓ Dubiul profită mereu celui acuzat.
✓ Calificarea unei fapte ca infracţiune şi pedepsele ataşate trebuie prevăzute în lege,
care trebuie să existe la data săvârşirii faptei (principiul legalităţii incriminării).
✓ Retroactivitatea este interzisă în materie penală, cu două excepţii: legea penală
dezincriminatoare şi legea penală mai favorabilă.

1
3. Art. 7 paragraful 2 din Convenţie: Principiul legalităţii şi interzicerea retroactivităţii
nu se opun judecării şi condamnării pentru crime internaţionale, calificate astfel potrivit
„principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”. Crimele
internaţionale includ: genocidul, crimele de război, crimele împotriva umanităţii şi crima
de agresiune. Paragraful 2 apare ca o excepţie de la paragraful 1 pentru că nu s-a dorit
punerea sub semnul întrebării a activităţii Tribunalului Militar Internaţional de la
Nüremberg.

E. DREPTUL LA LIBERTATE ŞI LA SIGURANŢĂ

1. Sediul materiei: art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Convenţie, Articolul 5. Dreptul la libertate şi la siguranţă

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea
sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre
pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acesteia;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere
sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să
pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare
ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe
care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1.lit c) din prezentul
articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin
lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil
sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să
asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare
dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.

2
2. Structura articolului.
Din punct de vedere tehnico-juridic, art. 5 e structurat în trei părţi:
(i) consacrarea dreptului – art. 5 par. 1 fraza 1;
(ii) cazurile de privare de libertate - limitele dreptului la libertate individuală – art.
5 par. 1 fraza 2, punctele de la a) la f);
(iii) garanţiile de care se bucură persoanele private de libertate – art. 5 par. 2 – 5.

(i) Consacrarea/afirmarea dreptului

Consacrarea dreptului la libertate şi siguranţă se găseşte în art. 5 par. 1 fraza 1: „Orice
persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă”.

(ii) Ingerinţele (limitele) dreptului - cazurile de privare de libertate

Pentru validitatea privării de libertate conform Convenţiei, textul impune două condiţii
cumulative:
➢ respectarea dreptului intern („potrivit căilor legale”);
➢ privarea de libertate să se regăsească în unul dintre cele 6 cazuri indicate la
literele a)-f), prevăzute alternativ şi limitativ.
Particularitatea art. 5 din Convenţie este dată de faptul că respectarea Convenţiei depinde
de respectarea dreptului intern. În principiu, Curtea nu verifică dacă s-a
încălcat/respectat dreptul intern (nu reprezintă un al patrulea grad de jurisdicție și nici nu
se substituie instanțelor naționale), ci verifică doar dacă s-a încălcat Convenţia. Curtea nu
cenzurează dreptul intern. În cazul art. 5, respectarea Convenţiei depinde de respectarea
dreptului intern. Încălcarea dreptului intern determină eo ipso încălcarea Convenţiei. În
acest caz, dreptul intern este „absorbit” în Convenţie. Noţiunea de „lege” folosită în art. 5
este o noţiune europeană autonomă.

În ceea ce priveşte cele 6 cazuri în care privarea de libertate este permisă, Convenţia
permite, nu impune aceste cazuri. În consecinţă, în dreptul intern nu se pot adăuga cazuri
suplimentare, dar pot exista mai puţine astfel de situaţii. De exemplu, în dreptul român sunt
prevăzute doar 5 din cele 6 cazuri de privare de libertate licită permise de Convenţie.

Cazurile de privare licită de libertate, prevăzute de art. 5 par. 1 din Convenţie:

a) privarea de libertate ca măsură sancţionatorie (numai în materie penală şi doar

pronunţată de o instanţă).
b) privarea de libertate ca măsură de constrângere corporală. Persoana este
„deposedată” de corpul său. Constrângerea corporală este permisă numai pentru garantarea
executării unei obligaţii legale sau judiciare, dar este interzisă pentru garantarea executării
unei obligaţii contractuale. Eliberarea trebuie să aibă loc în clipa executării obligaţiei. În
acest sens, există o corelaţie perfectă între art. 5 par. 1 lit. b) din Convenţie şi art. 1 din
Protocolul nr. 4, care interzice constrângerea corporală pentru executarea obligaţiilor
contractuale, interzicând închisoarea datornicilor.

3
Măsura prevăzută de art. 5 par. 1 lit. b) din Convenţie nu este o măsură sancţionatorie, ci
are rolul de a constrânge o persoană să execute o obligaţie. Dreptul român nu prevede o
astfel de măsură, însă există sisteme de drept în care, pentru obligaţii fiscale sau vamale o
persoană poate fi constrânsă corporal.
c) privarea de libertate ca măsură de prevenţie. Această măsură este prevăzută în
legislaţia penală a statelor. Deşi persoana nu este condamnată, fiind prezumată nevinovată,
există un interes social important pentru luarea măsurii. Regula pentru procesul penal este
că urmărirea şi judecarea se fac în libertate, până la rămânerea definitivă a hotărârii, după
exercitarea căilor de atac. O astfel de măsură trebuie să respecte 3 condiţii:
➢ trebuie să existe motive temeinice la momentul luării măsurii;
➢ organul care ia măsura restrângerii libertăţii trebuie să justifice expres luarea acestei
măsuri;
➢ motivele trebuie să continue să subziste pe toată durata privării de libertate.
d) privarea de libertate ca măsură educativă cu privire la minori;
e) privarea de libertate ca măsură de siguranţă cu privire la anumite categorii de
bolnavi sau marginali sociali (de exemplu, alcoolici, alienaţi, toxicomani, vagabonzi).
f) privarea de libertate ca măsură de siguranţă în legătură cu trecerea unei
frontiere, fie pentru a preveni pătrunderea ilegală pe teritoriu, fie pentru a garanta o măsură
de îndepărtare silită de pe un teritoriul de stat (expulzare, extrădare).

(iii) Garanţiile de care se bucură persoanele private de libertate

Aceste garanţii sunt reglementate de paragrafele 2, 3, 4 şi 5 ale art. 5 din Convenţie.

Există 2 tipuri de garanţii - generale şi speciale:
generale - sunt recunoscute persoanelor private de libertate în oricare din cele şase
cazuri de privare licită de libertate (paragraful 1, lit a-f);
speciale - sunt prevăzute în text numai pentru persoanele private de libertate pe
temeiul paragrafului 1 litera c) - privarea de libertate ca măsură de prevenţie.
Garanţiile speciale sunt garanţii suplimentare în raport cu garanţiile generale, iar nu garanţii
de substituire. Rolul lor este de a asigura o protecţie sporită persoanei aflate în această
situaţie.

Garanţiile generale:

1. Art. 5. par. 2 - dreptul de a fi informat cu privire la motivele privării de libertate,

şi dacă este cazul (pentru că nu toate privările de libertate presupun o acuzaţie), cu privire
la natura învinuirii. Cel privat de libertate trebuie informat în termenul cel mai scurt cu
privire la aceste aspecte. Potrivit jurisprudenţei Curţii, această informare trebuie făcută în
principiu la momentul luării măsurii sau de îndată ce este posibil. Informarea trebuie făcută
în mod complet în fapt şi în drept şi pe înţelesul celui în cauză (ţinându-se seama de nivelul
intelectual al acestuia, într-o limbă pe care o înţelege, fără să fie neapărat vorba de limba
oficială a statului sau de limba sa maternă).

4
2. Art. 5 par. 4 - dreptul la un control judiciar al privării de libertate. Este vorba despre
dreptul de a formula o plângere la un judecător care să verifice legalitatea detenţiei şi, dacă
este cazul, să ordone eliberarea deţinutului. Convenţia nu stabileşte cine poate dispune
măsura privării de libertate, aceasta fiind o problemă ce ţine de dreptul intern al statelor –
de exemplu o comisie de medici, procurorul, însă cel privat de libertate trebuie să aibă
posiblitatea să atace măsura într-un termen scurt, în faţa unei instanţe care să statueze cu
privire la legalitatea acesteia. Această garanţie urmăreşte împiedicarea existenţei unor
privări de libertate arbitrare şi abuzive. În jurisprudenţa Curţii s-a afirmat că, dacă însăşi
luarea măsurii privării de libertate s-a făcut de un judecător, nu mai există dreptul de a face
plângere, pentru că garanţia prevăzută de par. 4 al art. 5 este respectată de la început.

3. Art. 5. par. 5 - dreptul la despăgubiri în cazul unei privări nelegale de libertate.

Garanţiile speciale, aplicabile numai în cazul privării de libertate ca măsură de

prevenţie (art. 5 par. 1 litera c)
→Au rol de garanţii suplimentare, nu de substituire, sunt în număr de două şi sunt
reglementate de par. 3 al art. 5.

1. dreptul persoanei private de libertate de a fi adusă de îndată în faţa unui judecător

sau altui magistrat abilitat prin lege cu exercitarea funcţiilor judiciare, care să verifice
legalitatea măsurii şi să îl elibereze, în caz de nelegalitate a acesteia. Această garanţie este
mai favorabilă decât cea prevăzută în paragraful 4, care vorbeşte despre dreptul unei
persoane deţinute de a face plângere, această persoană putând exercita sau nu dreptul. În
cazul paragrafului 3, este prevăzut un drept al celui deţinut şi, corelativ, o obligaţie a
autorităţilor statului de a aduce persoana deţinută în faţa instanţei.
• Noţiunea „de îndată”: conform jurisprudenţei Curţii, termenul de 4 zile şi 6
ore nu a fost considerat „de îndată”, chiar şi pentru infracţiuni grave de terorism sau
crimă organizată.
• Noţiunea de „judecător sau magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea
atribuţiilor judiciare” - judecătorul este un magistrat de scaun aparţinând puterii
judiciare care se bucură de imparţialitate, independenţă, inamovibilitate şi a cărui
hotărâre trebuie garantată prin executare silită. Acel „alt magistrat împuternicit prin
lege” nu este un judecator, dar nici un reprezentant al Ministerului Public. De
exemplu, un procuror, aşa cum apare în sistemul român, nu satisface această
condiţie (a se vedea în acest sens cauza Pantea contra României, Cameră, 3 iunie
2003). Şi acest „alt magistrat împuternicit prin lege” trebuie să asculte de exigenţe
de independenţă şi imparţialitate, chiar dacă ele nu se ridică neapărat la cele
impuse pentru un judecător, putând fi mai reduse. Este posibil ca în situaţia acestor
„alţi magistraţi” să existe o subordonare ierarhică între aceşti magistraţi, cu condiţia
ca subordonarea să se facă tot faţă de un magistrat, iar sistemul din care fac parte să
fie independent şi imparţial, adică şeful ierarhiei să fie deplin independent şi
imparţial. În România de exemplu, capul Ministerului Public este Ministrul Justiţiei,

5
 om politic şi membru al puterii executive, procurorii în sistemul român
nebucurându-se aşadar de garanţia imparţialităţii.

2. persoana privată de libertate are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil
(este vorba de judecarea arestării preventive – „termenul rezonabil” este diferit de cel
prevăzut de art. 6 din Convenţie) sau eliberată pe parcursul procedurii.
Potrivit prevederilor Convenţiei, eliberarea poate fi subordonată condiţiei depunerii unei
garanţii (cauţiuni). Starea de libertate este regula pe parcursul procesului penal (perioadă
în care operează prezumţia de nevinovăţie). Privarea de libertate ca măsură preventivă este
posibilă, dar această măsură nu poate dura exagerat de mult, sau persoana trebuie să fie
eliberată pe parcursul procesului.

F. LIBERTATEA DE CIRCULAŢIE ŞI CHESTIUNEA EXPULZĂRII

1. Sediul materiei: art. 2, 3, 4 din Protocolul nr. 4 la Convenţie

Protocolul nr. 4 la Convenţie – extras -

Articolul 2. Libertatea de circulaţie
1. Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui Stat are dreptul să circule în mod liber şi să-
şi aleagă în mod liber reşedinţa sa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care,
prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia
sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă
obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o
societate democratică.
Articolul 3. Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni
1. Nimeni nu poate fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului
al cărui cetăţean este.
2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este.
Articolul 4. Interzicerea expulzărilor colective de străini
Expulzările colective de străini sunt interzise.

2. Libertatea de circulaţie are 2 mari dimensiuni: una internă şi una internaţională (sau
externă).

Dimensiunea internă a libertăţii de circulaţie presupune două elemente:

a) libertatea de a circula în mod liber pe teritoriul unui stat;
b) libertatea de a-şi stabili în mod liber reşedinţa pe teritoriul statului.
Aceste două elemente ale libertăţii de circulaţie interne sunt condiţionate de legalitatea
aflării pe teritoriul unui stat. Libertatea este recunoscută atât cetăţenilor cât şi străinilor,

6
neexistând nicio condiţie de cetăţenie. Aşadar, libertatea de circulaţie în dimensiunea sa
internă este un drept civil, nu politic.

Dimensiunea internaţională a libertăţii de circulaţie presupune două elemente:

a) libertatea de a părăsi teritoriul unui stat (dintr-o ţară spre exterior), inclusiv
propriul stat. Acesta este un drept recunoscut oricărei persoane, pe care îl au atât străinii
cât şi proprii cetăţeni. Acest prim element este un drept civil;
b) dreptul de a intra într-o ţară este recunoscut exclusiv cetăţenilor statului
respectiv, fiind un drept politic. Dreptul de a intra într-un stat nu este recunoscut
străinilor, fiecare stat putând stabili în mod liber politica de primire sau nu a străinilor
pe teritoriul său. Un străin se poate plânge totuşi pe terenul art. 8 din Convenţie (dreptul
la respectarea vieţii private şi familiale), în anumite situaţii, astfel cum este precizat
prin jurisprudenţa Curţii.

3. Problema expulzării
În această materie există două reguli:
❖ în privinţa cetăţenilor expulzarea este interzisă ca măsură individuală sau colectivă
(art. 3 din Protocolul nr. 4);
❖ este permisă expulzarea străinilor ca măsură individuală, dar este interzisă
expulzarea ca măsură colectivă (art. 4 din Protocolul nr. 4).
→ Cetăţenii nu pot fi expulzaţi sub nicio formă. Ei nu pot fi siliţi să plece din ţară şi nu pot
fi împiedicaţi să intre în ţară.

→ O măsură individuală de expulzare presupune:

(a) individualizarea persoanei;
(b) analizarea şi prezentarea tuturor motivelor expulzării. Expulzarea mai multor
persoane se poate face printr-un singur act, dar analiza motivelor expulzării trebuie făcută
pentru fiecare persoană în parte. Potrivit jurisprudenţei Curţii, expulzarea este colectivă
(deci neconformă cu standardele Convenţiei) dacă este condiţionată de simpla apartenenţă
la un anumit grup (de exemplu, apartenenţa la etnia rromă).
În privinţa expulzării care vizează numai cetăţenii străini, sistemul Convenţiei instituie o
garanţie procedurală specifică, prevăzută în art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

7
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional al drepturilor omului

Cursul nr. 8
Drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului

II. DREPTURILE PRIVIND RESPECTAREA INTIMITĂŢII

Există patru drepturi privind respectarea intimităţii, reglementate de trei articole ale
Convenţiei şi Protocoalelor sale adiţionale:
1. dreptul la respectarea vieţii private (art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului);
2. dreptul la respectarea vieţii de familie (art. 8 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului), dreptul la căsătorie (art. 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului) şi egalitatea între soţi (art. 5 din Protocolul nr. 7);
3. dreptul la respectarea domiciliului (art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului);
4. dreptul la respectarea corespondenţei (art. 8 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului).
→ Toate aceste drepturi au fost interpretate foarte larg de Curte care, printr-o
jurisprudenţă evolutivă a extins foarte mult domeniul este aplicare al art. 8.

Convenţie, Articolul 8. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi
a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura
în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică
a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Convenţie, Articolul 12. Dreptul la căsătorie

Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a
întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.

Protocolul nr. 7 la Convenţie – extras -

Articolul 5. Egalitatea între soţi

1
 Soţii se bucură de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile
cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia.
Prezentul articol nu împiedică Statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.

A. DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE

1. Sediul materiei: art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Noţiunea de „viaţă privată”

Viaţa privată este o noţiune europeană autonomă, cu un sens extrem de larg, care nu poate
fi definită cu precizie. Este mereu interpretată extensiv şi poate fi descrisă printr-o
enumerare.
Astfel, prin jurisprudenţa sa Curtea a protejat intimitatea sub următoarele aspecte:
(a) viaţa privată personală;
(b) viaţa privată sexuală;
(c) viaţa privată socială;
(d) protecţia mediului;
(e) protecția datelor cu caracter personal.

(a) Viaţa privată personală (intimitatea privită ut singuli, sfera cea mai intimă, restrânsă,
a vieţii individului).
Jurisprudenţa Curţii a relevat următoarele aspecte ale acestei vieţi, cărora le-a conferit
protecţie în mod corespunzător:
• dreptul de a avea un nume şi un prenume şi de a le schimba;
• dreptul la protecţia integrităţii fizice şi psihice (a se vedea, spre exemplu cauza
Glass contra Regatul Unit al Marii Britanii, Cameră, 9 martie 2004);
• dreptul la imagine (a se vedea, spre exemplu, cauza von Hannover contra
Germaniei, Cameră, 24 iunie 2004);
• dreptul la onoare şi reputaţie.
Atenție !: această enumerare este exemplificativă, după cum spuneam jurisprudenţa Curţii
este foarte bogată pe terenul acestui articol.

(b) Viaţa sexuală (inclusă de unii autori în cadrul vieţii private personale). Şi cu privire la
acest aspect Curtea are o jurisprudenţă bogată şi evolutivă.
Reţinem următoarele aspecte:
• dreptul la a avea relaţii sexuale, inclusiv homosexuale. Acest drept există cu
respectarea anumitor condiţii cumulative:
- relaţiile să aibă loc între persoane adulte;
- să fie liber consimţite;
- să se desfăşoare într-un cadru privat;
- să nu presupună o contraprestaţie bănească.

2
Aceste condiţiile sunt aplicabile atât pentru relaţiile heterosexuale, cât şi pentru cele
homosexuale. Convenţia protejează practici foarte largi, inclusiv cele sado-masochiste, de
exemplu, dacă au loc cu consimţământul partenerilor.
• dreptul la identitate sexuală şi dreptul la schimbarea sexului.

(c) Viaţa privată socială, care se referă la dreptul oricărei persoane de a stabili şi dezvolta
relaţii sociale cu semenii săi (a se vedea cauza Niemietz contra Germaniei, Cameră, 16
decembrie 1992).

(d) Protecţia mediului înconjurător, care implică dreptul de a trăi în condiţii optime de
mediu înconjurător, fără poluare fonică, chimică sau de orice altă natură. Dreptul nu se
găseşte ca atare consacrat în Convenţie, ci a fost dedus de Curte pe cale jurisprudenţială,
de regulă în strânsă corelaţie cu dreptul la respectarea domiciliului (a se vedea cauza Taşkin
şi alţii contra Turciei, Cameră, 10 noiembrie 2004 şi cauza Moreno Gomez contra Spaniei,
Cameră, 16 noiembrie 2004; ).

(e) Protecția datelor cu caracter personal: modalitatea în care autoritățile asigură

tratamentul datelor cu caracter personal, inclusiv sub aspectul stocării, utilizării și ștergerii
acestora (a se vedea, spre exemplu, cauza Rotaru contra României, Mare Cameră, 4 mai
2000); dreptul la protecţia datelor care ţin de starea persoanei (inclusiv situaţia medicală a
persoanei).

! Toate aceste elemente ale vieţii private sunt protejate câtă vreme se menţin în sfera
privată. Dacă, în mod voluntar, individul face publice aceste aspecte, ele nu mai fac parte
din viaţa sa privată şi nu mai beneficiază de protecţie.

3. Conţinutul dreptului. Statul are două obligaţii:

o obligaţie negativă de a nu încălca aceste drepturi;
o obligaţii pozitive, de a proteja intimitatea persoanei.

B. DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII DE FAMILIE. DREPTUL LA

CĂSĂTORIE. EGALITATEA ÎNTRE SOŢI

1. Sediul materiei: art. 8 şi art. 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; art. 5
din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

2. Noţiunea de viaţă de familie

Se întrepătrunde de multe ori cu viaţa privată a individului.
→ Noţiunea de „familie” este o noţiune europeană autonomă foarte largă. „Familia” nu se
reduce la căsătorie şi relaţiile soţilor cu copiii lor (familia de drept), ci cuprinde şi familia
de facto, care presupune existenţa unor relaţii stabile şi de durată care trebuie protejate.
Relaţiile de familie se stabilesc:

3
 • între soţi – corelare cu art. 12 din Convenţie – prin căsătorie se întemeiază o
familie, dar căsătoria nu e singura formă de familie protejată de art. 8 din
Convenţie;
• între părinţi şi copii;
• între alte rude decât părinţi şi copii (de exemplu între bunici şi nepoţi);
• între concubini (familie de facto protejată).
Există multe situaţii în care „familia” nu izvorăşte din căsătorie (de exemplu relaţiile
părintelui cu copilul din afara căsătoriei, relaţiile copilului cu părintele divorţat căruia nu
îi este încredinţat). Chiar şi uniunea stabilă de fapt, neoficializată (concubinajul) intră în
noţiunea de familie.
 Art. 8 din Convenţie protejează familia existentă, nu dreptul de a avea o familie.
Acest drept e recunoscut doar pe temeiul art. 12 din Convenţie, sub forma dreptului
la căsătorie.
Există totuşi o excepţie, situaţia în care în mod absolut natural şi obiectiv o familie s-
ar naşte dacă nu ar fi împiedicată prin acţiunea unor terţi. Este ipoteza separării nou-
născutului de părinţi imediat după naştere – e firesc să se creadă că, în mod normal, s-ar fi
creat relaţii de familie.

→ Protecţia pe terenul art. 8 din Convenţie se întinde şi asupra relațiilor dintre o persoană
și antecesorii săi, atingând aspecte precum: stabilirea filiației (posibilitatea unei persoane
de a-și cunoaște ascendența) sau respectarea memoriei antecesorilor (de exemplu,
dreptul de a asista la înmormântarea părinţilor, de a muta rămăşiţele părinteşti ale rudelor).

→ Prin art. 8 se realizează şi protecţia indirectă a străinilor împotriva măsurile de

îndepărtare de pe teritoriul statelor.

3. Dreptul la căsătorie
Viaţa de familie izvorăşte şi din căsătorie.
Căsătoria prevăzută de art. 12 din Convenţie are două trăsături fundamentale:
- este o căsătorie monogamă;
- are un caracter heterosexual (între un bărbat şi o femeie).
Convenţia şi Curtea prin jurisprudenţa sa nu interzic căsătoriile homosexuale, dar nici nu
conferă un astfel de drept.
Conform jurisprudenţei Curţii, transsexualii au dreptul la căsătorie (a se vedea cauza
Christine Goodwin contra Regatul Unit al Marii Britanii, Mare Cameră, 11 iulie 2002),
întrucât, precizează Curtea, scopul căsătoriei este acela al întemeierii unei familii,
nepresupunând în mod necesar finalitatea de a procrea.

4. Egalitatea între soţi presupune două aspecte:

(a) egalitatea soților între ei;
(b) egalitatea soților în raporturile cu copiii.

4
→ Curtea a refuzat să recunoască pe terenul art. 12 din Convenţie dimensiunea negativă a
dreptului la căsătorie, adică dreptul la divorţ.

C. DREPTUL LA RESPECTAREA DOMICILIULUI

1. Sediul materiei: art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Noţiunea de „domiciliu”
- este o noţiune europeană autonomă, extinsă foarte mult prin jurisprudenţa evolutivă
a Curţii. Acest drept are în vedere:
➢ domiciliul/reşedinţa personală (statornică sau temporară – cameră de hotel, rulotă,
cort, zona în care locuiesc persoanele nomade);
➢ sediul profesional al membrilor profesiilor liberale (cauza Niemietz contra
Germaniei, Cameră, 16 decembrie 1992);
➢ sediul şi depozitele comerciale ale societăţilor comerciale (cauza Societățile Colas
Est contra Franței, Cameră, 16 aprilie 2002).

3. Principala ingerinţă adusă dreptului la domiciliu este percheziţia. Ca orice ingerinţă într-
un drept prevăzut de art. 8 din Convenţie, şi aceasta trebuie să respecte exigenţele impuse
de par. 2 al acestui articol.

D. DREPTUL LA CORESPONDENŢĂ

1. Sediul materiei: art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Noţiunea de „corespondenţă”
- noţiune europeană autonomă;
- se referă la orice formă de corespondenţă (de exemplu prin telefon, e-mail,
scrisori), aceasta existând atunci când două sau mai multe persoane schimba prin orice
mijloc şi pe orice suport un mesaj sau o idee.
→ Dreptul la corespondenţă este apărat în mod special pentru deţinuţi, pentru că reprezintă
un mod de menţinere a relaţiilor sociale. Convenţia apără drepturi efective şi reale, iar nu
teoretice şi iluzorii, aşa că secretul corespondenţei implică în primul rând dreptul de a avea
o corespondenţă, iar statul are obligaţia pozitivă de a-i furniza deţinutului facilităţile
necesare pentru exercitarea acestui drept.

3. Există trei tipuri de ingerinţe, gradate în funcţie de gravitatea intruziunii în acest drept
şi care trebuie justificate temeinic:
❖ deschiderea corespondenţei;
❖ citirea corespondenţei;
❖ interceptarea corespondenţei.

5
→ Curtea este foarte severă cu privire la protejarea corespondenţei cu avocatul, care nu
poate fi supusă în principiu unor ingerinţe, decât la limita deschiderii corespondenţei
(încălcarea art. 8 şi 6 din Convenţie).

→ Nu este permisă nicio ingerinţă în corespondenţa către şi provenind de la Curte, pentru

că s-ar încălca dreptul persoanei de a face plângere la Curte (încălcarea art. 8 şi 34 din
Convenţie).

6
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional al drepturilor omului

Cursul nr. 9
Drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului

III. LIBERTĂŢILE SPIRITULUI

A. LIBERTATEA DE GÂNDIRE, CONŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE

1. Sediul materiei: art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Convenţie, Articolul 9. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept
include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta
religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri
decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.

2. Există două mari dimensiuni ale dreptului:

a) forul interior al persoanei (ansamblul gândurilor, ideilor, teoriilor, concepţiilor,
sentimentelor);
b) dimensiunea exteriorizată a acestui drept.

a) Dimensiunea internă presupune un drept absolut, nesusceptibil de ingerinţe (cum ar fi

administrararea de substanţe halucinogene pentru a determina o persoană să spună ce
gândeşte, sau îndoctrinarea copiilor în şcoală). → Caracterul absolut al dimensiunii interne
a art. 9 protejează absolut orice fel de gânduri, opinii, idei, teorii, indiferent dacă ele sunt
morale sau imorale, legale sau nelegale.

b) Dimensiunea exteriorizată a acestei libertăţi se referă la practicarea ritului, a cultului,

în privat sau în public, în mod individual sau împreună cu alte persoane. Posibilitatea de
ingerinţă (art. 9 par. 2) se întinde numai asupra libertăţii de a-şi manifesta religia sau
convingerile, adică doar asupra dimensiunii exterioare a libertăţii de religie.

1
3. Conţinutul dreptului
Art. 9 din Convenţie consacră între altele libertatea religiei.
✓ Atunci când se aduce atingere libertăţii de religie, Curtea se referă mai ales la art. 9
din Convenţie, dar pot fi invocate şi art. 10 şi 11 din Convenţie.
✓ Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, libertatea religiei este esenţială într-o
societate democratică şi a fost greu cucerită şi scump plătită de-a lungul secolelor.
O societate democratică, pluralistă este bazată pe toleranţă, spirit de deschidere şi
fericirea fiecăruia. Libertatea religiei este valabilă pentru orice formă de manifestare
a cultelor religioase.
✓ Această libertate are două dimensiuni:
➢ dimensiunea pozitivă - dreptul de a avea orice religie;
➢ dimensiunea negativă - dreptul de a nu avea nicio religie.
✓ Exercitarea acestei libertăţi implicând ambele componente implică şi dreptul de a
schimba religia.
✓ În ceea ce priveşte titularii libertăţii de religie, Curtea a subliniat constant în
jurisprudenţa sa că acest drept este important în egală măsură pentru credincioşi, dar
şi pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi.
✓ Statul are obligaţia negativă de neutralitate faţă de cultele religioase pentru că
libertatatea religiei presupune egalitatea cultelor. Dacă, potrivit jurisprudenţei
Curţii, este permisă supunerea cultelor religioase unui regim de autorizare, obligaţia
statului de neutralitate interzice ca în procedura de autorizare să fie asociat un alt
cult religios (a se vedea cauza Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Republicii
Moldova, Cameră, 13 decembrie 2001).
✓ Prozelitismul religios este permis dar sub rezerva de a nu fi agresiv.
✓ Impunerea unui jurământ religios obligatoriu încalcă art. 9 din Convenţie (a se vedea
cauza Buscarini şi alţii contra Republicii San Marino, Cameră, 18 februarie 1999).

B. LIBERTATEA DE EXPRIMARE

1. Sediul materiei: art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Convenţie, Articolul 10. Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice
şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de
radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,
într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa
publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau
pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

2
2. Conţinutul dreptului.
→Acest drept este considerat esenţial într-o societate democratică, pluralistă.
Conform Curţii, libertatea de exprimare există nu numai pentru ideile sau opiniile general
acceptate de societate sau privite cu indiferenţă, ci şi pentru şi mai ales pentru, ideile care
lovesc, neliniştesc, şochează, nemulţumesc societatea, pentru că libertatea de exprimare
înseamnă în primul rând toleranţă.

- Există 2 dimensiuni ale libertăţii de exprimare:

➢ libertatea de opinie;
➢ libertatea de informaţie.

✓ Informaţia are un caracter obiectiv, care arată că un anumit lucru există sau nu
există;
✓ Opinia are un caracter subiectiv, ea reprezintă o părere personală.
 Diferenţa sub aspect probator între informaţie şi opinie constă în aceea că, atunci
când se exercită libertatea de informare, se poate cere demonstrarea/proba faptei.
Opinia nu este susceptibilă de probă. A cere proba unei opinii înseamnă violarea art.
10 din Convenţie. Există totuşi o nuanţă, o situaţie intermediară, anume cazul în
care o opinie decurge dintr-o bază factuală şi pentru care se poate cere proba acelei
baze de fapt.
→ Libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 este extrem de importantă în dimensiunea
sa de libertate a presei. Libertatea presei a fost calificată de Curte ca fiind un element
esenţial al unei societăţi democratice, tolerante şi pluraliste, Curte calificând expres presa
drept „câinele de pază al democraţiei”, ea contribuind la dezbaterea democratică prin
exprimarea de opinii şi transmiterea de informaţii. În exercitarea libertăţii de exprimare
ziaristul, chiar dacă trebuie să dea dovadă de responsabilitate, are dreptul la o anumită doză
de exagerare, chiar de provocare, specifice stilulul ziaristic. Dreptul ziaristului de a
păstra secretul sursei de informaţie constă în respectarea confidenţialităţii sursei.
→ Libertatea presei (care înseamnă atât opinie cât şi informaţie) şi, în general, libertatea
de exprimare pot intra în conflict cu alte drepturi garantate de Convenţie, cum ar fi, de
exemplu, dreptul la viaţă privată (art. 8 din Convenţie) sau prezumţia de nevinovăţie (art.
6 par. 2 din Convenţie), aşa că se pune problema unui just echilibru între art. 10 şi celelalte
articole. Acest echilibru se stabileşte în concret, de la caz la caz, existând însă o diferenţă
de principiu în cazul simplului particular şi al omului politic. În cazul omului politic, sfera
noţiunii de viaţă privată este mai restrânsă, iar sfera noţiunii de libertate de exprimare este
mult extinsă. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, în cazul oamenilor politici
limitele criticii admisibile sunt mult mai largi. Oamenii politici se supun conştient, voluntar
unei priviri atente a publicului şi a presei. În consecinţă, ei trebuie să dea dovada de o mare
toleranţă faţă de criticile care li se aduc (a se vedea cauza Dalban contra României, Mare
Cameră, 28 septembrie 1999).
Simplul particular are dreptul la o mai mare protecţie a vieţii private (a se vedea cauza
von Hannover contra Germaniei, Cameră, 24 iunie 2004).

3
Între categoria omului politic şi cea a simplului particular se află funcţionarul public.
Libertatea de exprimare nu e atât de largă precum în cazul oamenilor politici, pentru că
statul are interesul legitim să protejeze funcţia publică şi încrederea generală în autorităţi
publice. În cadrul noţiunii de funcţionari publici, Curtea introduce unele nuanţe, de
exemplu în cazul magistraţilor – pentru care Curtea acceptă o protecţie mai severă,
libertatea de exprimare împotriva acestora fiind mai redusă, în scopul protejării
independenţei justiţiei. Totuşi, Curtea face o diferenţă între judecători şi procurori, care
pot fi criticaţi mai larg. Magistraţii sunt mai bine protejaţi decât membrii unor autorităţi
politico-jurisdicţionale (de exemplu Curtea Constituţională).
→ Libertatea de exprimare politică este foarte bine protejată prin art. 10 din Convenţie,
atât în cazul oamenilor politici, cât şi în cazul altor persoane. În cazul exprimării politice,
marja naţională de apreciere este extrem de redusă. În principiu, ideile politice nu pot fi
cenzurate sub aspectul exprimării lor. Curtea acceptă o protecţie sporită a libertăţii de
exprimare politică a membrilor unui organ reprezentativ ales (de exemplu Parlamentul,
consiliile locale).

C. DREPTUL LA INSTRUIRE

1. Sediul materiei: art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

Protocolul nr. 1 la Convenţie – extras -

Articolul 2. Dreptul la instruire
Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va
asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura
această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice.

4
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
ID – Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional al drepturilor omului

Cursul nr. 10
Drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului

IV. LIBERTĂŢILE DE ACŢIUNE SOCIALĂ ŞI POLITICĂ

→ această categorie include atât drepturi civile, cât și drepturi politice

A. LIBERTATEA DE REUNIUNE

1. Sediul materiei: art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Convenţie, Articolul 11. Libertatea de întrunire şi de asociere

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv
dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor
sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care,
prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau
a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca
restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai
poliţiei sau ai administraţiei de stat.

2. Conţinutul dreptului

Această libertate constă în a manifesta pentru a exprima o opinie, fiind legată de libertatea
de exprimare (art. 10 din Convenţie).
Criteriul de distincţie între o „reuniune” („manifestaţie”) şi „asociere” este următorul:
• reuniunea (manifestaţia) este temporară, în timp ce asociaţia are o durată mai mare
în timp;
• asociaţia are un caracter instituţionalizat, presupune o ierarhie şi organe de
conducere, spre deosebire de reuniune (manifestaţie), care este nestructurată.

→ Manifestaţia poate avea orice formă (mitinguri, întruniri fie statice, fie în mişcare) şi
se poate desfăşura într-un loc public sau privat.
→ Singura condiţie impusă de text este ca manifestaţia să fie paşnică (fără niciun fel de
arme).
1
→ Scopul manifestaţiei poate fi politic sau nepolitic.

B. LIBERTATEA DE ASOCIERE

1. Sediul materiei: art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Convenţie, Articolul 11. Libertatea de întrunire şi de asociere

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv
dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor
sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care,
prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau
a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca
restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai
poliţiei sau ai administraţiei de stat.

2. Conţinutul dreptului
- Asocierea presupune o structură de drept privat, fără scop lucrativ, indiferent dacă
are sau nu personalitate juridică.
- Art. 11 din Convenţie garantează dreptul de a constitui o asociaţie (care poate fi sau nu
un nou subiect de drept), nu o persoană juridică.
- Asociaţia are următoarele caracteristici:
• este o structură privată;
• nu are un scop lucrativ (prin urmare din domeniul art. 11 sunt excluse societăţile
comerciale);
• nu conţine elemente de putere public (sunt excluse ordinele profesionale).
Prin urmare, nu reprezintă asociaţii, protejate ca atare pe terenul art. 11 din Convenţie:
✓ entităţile de drept public;
✓ ordinele profesionale ale medicilor, farmaciştilor, avocaţilor, notarilor, pentru că
implică un element de putere publică. În consecinţă, obligaţia de a fi membru al unui
barou pentru a profesa avocatura nu încalcă art. 11 din Convenţie, pentru că art. 11
nu este aplicabil unui ordin profesional.
Asociaţiile protejate pe terenul art. 11 din Convenţie pot fi, de exemplu:
➢ asociaţiile şi fundaţiile;
➢ sindicatele;
➢ partidele politice;
➢ cultele religioase;
➢ orice altă entitate de drept privat fără scop lucrativ, în orice domeniu (asociaţii,
fundaţii, federaţii).
- Libertatea de asociere presupune o dimensiune pozitivă (dreptul de a constitui o asociaţie
şi de a fi membru al unei asociaţii) şi o dimensiune negativă (nimeni nu poate fi obligat
să fie membru al unei asociaţii, orice poate părăsi o asociaţie).

2
- Ca şi art. 10 din Convenţie, art. 11 poate fi privit, după cum este folosit în concret, fie ca
drept civil, fie ca un drept politic (are o natură duală). Statul poate restrânge aplicarea art.
11 numai în cazul activităţii politice a străinilor (potrivit art. 16 din Convenţie).
- În cazul partidelor politice, ingerinţa cea mai gravă este interzicerea partidului politic
(dizolvarea lui sau neacordarea autorizaţiei de constituire, după caz, a se vedea cauza
Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra României, Cameră, 3 februarie
2005). Existenţa partidelor politice este esenţială într-o societate democratică, pluralistă.
Totuşi, prin excepţie, este posibilă interzicerea unui partid politic dacă:
o proiectul politic propus de acel partid este nedemocratic;
o mijloacele de care înţelege să se folosească partidul sunt ilegale/violente.
Un partid politic poate aduce în dezbaterea politică orice teme, inclusiv cele care contravin
legii/constituţiei, dar nu poate fi dizolvat decât dacă propune un regim nedemocratic.

C. DREPTUL LA ALEGERI LIBERE

1. Sediul materiei: art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Protocolul nr. 1 la Convenţie – extras -

Articolul 3 . Dreptul la alegeri libere
Înaltele părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu
vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea
corpului legislativ.

2. Natura şi conţinutul dreptului

- Dreptul la alegeri libere are o natură exclusiv politică.
- Acest drept are două dimensiuni:
• dreptul de vot;
• dreptul de a candida în alegeri.
- Acest drept se referă numai la alegerea Parlamentului, nu şi la alegerile pentru şeful de
stat sau organele locale. Potrivit jurisprudenţei Curţii, în cazul unui Parlament bicameral,
art. 11 nu impune sufragiu universal direct pentru ambele Camere, dar Camera aleasă prin
sufragiu universal trebuie să fie camera care decide în ultima instanţă.
- Curtea a avut o jurisprudenţă evolutivă cu privire la acest drept. Iniţial, Curtea a statuat
că acest drept vizează numai alegerea parlamentelor naţionale, dar ulterior a decis că
acest articol este aplicabil şi:
o alegerii Parlamentului European (a se vedea cauza Matthews
contra Regatul Unit al Marii Britanii, Mare Cameră, 18 februarie 1999);
o parlamentelor statelor federale (atât a statului federal, cât şi a
statelor federate);
o organelor legiuitoare parlamentare ale regiunilor politice din
statele regionalizate politic (de exemplu Spania);
o organelor legiuitoare ale regiunilor de peste mări, dotate cu
putere de autodeterminare.

3
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional al drepturilor omului

Cursul nr. 11
Drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului

V. INTERZICEREA DISCRIMINĂRII

A. INTERZICEREA DISCRIMINĂRII

1. Sediul materiei: art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Convenţie, Articolul 14 . Interzicerea discriminării

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată
fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere,
naştere sau orice altă situaţie.

2. Conţinutul dreptului:
→ Dreptul constă în aplicarea unui tratament egal persoanelor aflate în situaţii similare.
Regula o constituie tratamentul egal. În principiu, o diferenţă de tratament înseamnă
discriminare. În consecinţă, de regulă, diferenţa de tratament este interzisă.
Prin excepţie, este posibil ca o diferenţă de tratament să nu constituie discriminare, atunci
când diferenţa de tratament este justificată în mod obiectiv, prin întrunirea a două condiţii
cumulative:
a) autorităţile care recurg la această diferenţă de tratament furnizează o justificare
adecvată a acestei diferenţe (de exemplu, doar femeile au concediu pentru naştere, dar cel
pentru îngrijirea copilului poate fi acordat şi bărbaţilor);
b) diferenţa de tratament este proporţională
 Uneori, interzicerea discriminării presupune măsuri afirmative (pentru persoanele
care nu sunt în situaţii similare, aplicarea aceluiaşi tratament poate însemna
discriminare), după cum poate exista obligaţia pozitivă de a trata în mod diferit
persoanele aflate în situaţii diferite, pentru a asigura o egalitate reală de şanse.
Această diferenţă de tratament poartă denumirea de „măsuri afirmative sau
pozitive” („discriminare pozitivă”). Aceste măsuri trebuie să respecte şi ele criteriile
de proporţionalitate şi să fie în principiu temporare (cât durează starea de
vulnerabilitate).
3. Noţiunea de „discriminare”
Pentru a vorbi de discriminare, trebuie să existe:
❖ o diferenţă de tratament;
❖ diferenţa de tratament trebuie să se fundamenteze pe anumite criterii: rasă,
gen, vârstă, religie, origine etnică sau socială, etc.

4. Caracterul dependent al art. 14

→ Art 14. din Convenţie prevede un drept care nu are o existenţă independentă. Convenţia
interzice discriminarea dar nu la modul absolut, ci doar relativ, cu privire la drepturile
prevăzute de aceasta. Prin urmare, dacă se invocă discriminarea raportată la un drept
prevăzut în dreptul intern al statului dar nu şi în Convenţie, art. 14 nu este aplicabil.
→ Totuşi, art. 14 din Convenţie are un caracter autonom, fiind posibilă violarea art. 14
fără să existe violarea dreptului din Convenţie la care se referă.

B. INTERZICEREA DISCRIMINĂRII PREVĂZUTĂ ÎN Protocolul nr. 12 la

Convenţie:

→ introduce interdicţia discriminării în general, nu numai cu privire la drepturile şi

libertăţile garantate de Convenţie.

Protocolul nr. 12 la Convenţie – extras -

Articolul 1. Interzicerea generală a discriminării
1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare
bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare
altă situaţie.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele
menţionate în paragraful 1.

VI. DREPTUL DE PROPRIETATE

A. DREPTUL DE PROPRIETATE

1. Sediul materiei: art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Protocolul nr. 1 la Convenţie – extras -

Articolul 1. Protecţia proprietăţii
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi
lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege
şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
 Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

2. Conţinutul dreptului şi noţiunea de „proprietate”:

- Dreptul de proprietate este un drept civil, esenţial pentru fiinţa umană, nu un drept
economic.
- Noţiunea de „proprietate” (echivalentă cu noţiunea de „bun”) este o noţiune europeana
autonomă şi are un sens foarte larg. Ea include:

➢ dreptul de proprietate asupra oricăror bunuri mobile şi imobile;

➢ orice alte drepturi reale;
➢ drepturi de creaţie intelectuală;
➢ drepturile de creanţă;
➢ orice valoare economică, patrimonială, cum ar fi acţiuni sau părţi sociale, clientela
profesională sau comercială.

→ Curtea a stabilit că textul garantează dreptul de proprietate, nu dreptul la proprietate.

Este vorba deci de protecţia proprietăţii existente, a bunurilor actuale şi nu de dreptul de
a dobândi în viitor o proprietate. Treptat însă, Curtea şi-a nuanţat jurisprudenţa prin
introducerea unui concept intermediar: speranţa legitimă, care reprezintă acea vocaţie
concretă, recunoscută de norme juridice, de a deveni proprietar. O persoană având o
certitudine suficient de mare că poate spera în mod obiectiv la recunoaşterea unor valori
valori patrimoniale este protejată pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1.

3. Structura articolului:
Art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei reguli:

Consacrarea dreptul de proprietate (alin. 1, fraza 1): „Orice persoană fizică sau
juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”

Condiţiile privării de proprietate (alin. 1, fraza 2): „Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de
lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”

Reglementarea utilizării bunurilor, plata impozitelor şi a amenzilor (alin. 2):

„Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe
care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform
interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau
a amenzilor.”

→ Regulile 2 şi 3 fac referire la limite, la ingerinţele în dreptul de proprietate. Prima regulă

are caracter general. Regulile 2 şi 3 sunt norme speciale în raport cu prima.
4. Privarea de proprietate
- Pentru ca aceasta să fie conformă standardelor Convenţiei, trebuie îndeplinite o serie de
condiţii, unele prevăzute în mod expres de text, altele impuse de Curte prin jurisprudenţa
sa (a se vedea şi cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei, Mare Cameră, 23
noiembrie 2000):
❖ prevederea în lege (condiţie prevăzută expres de text);
❖ existenţa cauzei de utilitate publică – în această privinţă, Curtea a recunoscut
statelor o marjă naţională de apreciere foarte largă (condiţie prevăzută expres
de text);
❖ respectarea principiilor generale ale dreptului internaţional (condiţie
prevăzută expres de text). Această condiţie avea în vedere situaţia străinilor
care au proprietăţi în alt stat şi care sunt protejaţi de această condiţie, ei
trebuind despăgubiţi pentru privarea de proprietate.
→ Lipseşte condiţia necesităţii într-o societate democratică (proporţionalitatea între
ingerinţă şi scopul legitim urmărit).
❖ ulterior, Curtea, prin jurisprudenţa sa, a adăugat acestor condiţii şi pe care privind
existenţa unei despăgubiri pentru privarea de proprietate şi a stabilit o serie de reguli
jurisprudenţiale cu privire la această despăgubire. În principiu, despăgubirea trebuie
să fie echitabilă, ţinându-se cont de valoarea bunurilor şi de dezvoltarea economică
a ţării (a se vedea şi cauza Brumărescu contra României, Mare Cameră, 28
octombrie 1999 şi 23 ianuarie 2001)
→ Curtea a afirmat că, din economia generală a art. 1 din Protocolul nr. 1, ca de altfel din
economia tuturor textelor Convenţiei rezultă un principiu fundamental, anume asigurarea
unui just echilibru între drepturile individuale pe de-o parte şi interesele generale ale
societăţii pe de alta parte. În cazul privării de proprietate, acest just echilibru se asigură
prin plata unei indemnizaţii/despăgubiri în cazul privării de proprietate.
→ Prin privare de proprietate Curtea înţelege nu numai lipsirea de toate prerogativele
dreptului de proprietate, ci chiar şi lipsirea de un singur element esenţial al dreptului
de proprietate.

5. Reglementarea folosinţei bunurilor; asigurarea plăţii impozitelor şi a amenzilor

În acest caz nu este vorba despre o privare de proprietate, ci despre o ingerinţă a statului în
utilizarea unor bunuri, ingerinţă care vizează satisfacerea unui interes general. Şi în acest
caz însă trebuie respectat principiul proporţionalităţii.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional al drepturilor omului

Cursul nr. 12
Drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului

VII. DREPTURILE DE PROCEDURĂ

A. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

1. Sediul materiei: art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 2, 3, 4 din
Protocolul nr. 7.
→ Este un drept care a general o jurisprudenţă extrem de bogată a Curţii, fiind invocat în
cel puţin jumătate din plângerile în faţa Curţii.

Convenţie, Articolul 6. Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen
rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va
hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei
oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată
în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga
durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al
securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia
vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către
instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi
legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit,
asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu,
atunci când interesele justiţiei o cer;
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor
apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

1
 e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la
audiere.

Protocolul nr. 7 la Convenţie – extras -

Articolul 2. Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală
1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară
examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară.
Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt
reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea
sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă
jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării
sale.
Articolul 3. Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară
Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată
graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară,
persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii
ori practicii în vigoare în Statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că
nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.
Articolul 4. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori
1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru
săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă
conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi
procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu
fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.
3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din Convenţie.

2. Domeniul de aplicare:
→ nu vizează toate procesele, ci numai pe cele „civile” şi „penale”, aceste noţiuni fiind
însă noţiuni europene autonome, cu o sferă foarte largă.

➢ Procesul civil cuprinde:

a) ceea ce dreptul intern califică drept litigiu civil;
b) orice litigiu de drept privat (lato sensu) - drept comercial, dreptul muncii,
dreptul familiei;
c) litigiile de drept public caracterizate printr-o dimensiune patrimonială
importantă (de exemplu litigiile de contencios administrativ privind retragerea unei
autorizaţii de construire sau privind concedierea unui funcţionar public).

→ Nu intra în această categorie acele litigii de drept public unde dimensiunea de putere
publică este predominantă, cele intim legate de exercitarea suveranităţii naţionale (de
exemplu contencios electoral, contenciosul partidelor politice, contencios fiscal),
contenciosul înaltei funcţii publice (pentru acele funcţii intim legate de zona politicului sau

2
de exerciţiul suveranităţii naţionale, privind de exemplu, membrii Guvernului, magistraţi,
politişti, militari, diplomaţi, membri ai serviciilor de informaţii).

➢ Procesul penal – pentru stabilirea dacă un proces este „penal” în sensul Convenţiei,
Curtea a stabilit trei criterii alternative:
a) calificarea ca proces penal făcută de dreptul naţional. Tot ceea ce, potrivit
dreptului intern, este calificat ca penal intră şi în noţiunea europeană;
b) natura şi gravitatea faptelor reproşate acuzatului, chiar dacă, potrivit
dreptului intern, unele fapte grave nu sunt calificate ca fiind penale;
c) natura şi asprimea sancţiunilor pe care le riscă acuzatul. O materie este
penală în cazul unei sancţiuni privative de libertate sau a unor sancţiuni pecuniare
(amenzi) foarte mari.
Pentru calificarea unui litigiu ca fiind penal, se ţine cont de:
sfera destinatarilor normei; şi de
scopul normei.
 Astfel, dacă destinatarii normelor sunt toate persoanele (adică normele au
aplicabilitate generală) şi dacă sancţiunea are un scop preventiv şi punitiv, materia
este penală.

3. Aplicabilitatea temporală a protecţiei conferite de art. 6 din Convenţie

→ Ca regulă generală, garanţiile prevăzute de art. 6 privesc întreaga durată a procesului.
→ În realitate însă unele garanţii se aplică şi înainte de începerea procesului, precum şi
după încetarea procesului, după cum urmează:

➢ Înainte de începerea procesului:

a) în procesele penale există anumite garanţii care se aplică nu numai în faza judecăţii, ci
şi în faza urmăririi penale;
b) dreptul la un proces echitabil în materie civilă include dreptul de acces la o instanţă.
Curtea a statuat în jurispdrudenţa sa că dreptul la un proces echitabil presupune mai întâi
de toate dreptul la un proces;
c) prezumţia de nevinovăţie există pe tot parcursul procesului penal, şi cu atât mai mult
înainte de începerea procesului.

➢ După terminarea procesului:

a) dreptul părţii de a obţine o hotărâre judecătorească;
b) dreptul la stabilitatea hotărârii intrate în puterea lucrului judecat, după epuizarea căilor
de atac (a se vedea cauza Brumărescu contra României, Mare Cameră, 28 octombrie
1999);
c) dreptul de a obţine concursul statului la executarea hotărârii, chiar dacă debitorul refuză
(garanţia executării silite a hotărârii judecătoreşti). În principiu, când este vorba despre
hotărâri obţinute împotriva statului, executarea trebuie să se facă de bună-voie, fără să fie
necesară executarea silită.

3
4. Conţinutul şi garanţiile dreptului

Textul reglementează două tipuri de garanţii:

❖ generale – valabile atât în procesele civile cât şi în cele penale;
❖ speciale – aplicabile numai în materie penală. Aceste garanţii nu sunt garanţii de
substituire, ci garanţii suplimentare.

De asemenea, garanţiile pot fi explicite (expres prevăzute de text) sau implicite (afirmate
în jurisprudenţa Curţii).

(a) Garanţii explicite

➢ Garanţii generale: prevăzute de art. 6 par. 1 din Convenţie

1. dreptul ca procesul să se desfăşoare în faţa unei instanţe independente, imparţiale,

stabilite prin lege

→ Noţiunea de „instanţă” în sensul art. 6 din Convenţie se referă la o formaţiune

jurisdicţională care are plenitudine de jurisdicţie atât în fapt cât şi în drept, compusă din
judecători care, pe baza unei proceduri contradictorii, soluţionează litigiul dedus judecăţii
printr-o hotărâre care, după ce intră în puterea lucrului judecat, este obligatorie, se bucură
de stabilitate şi este garantată prin executare silită. Din această definiţie se desprind
următoarele elemente:
• instanţa are plenitudine de jurisdicţie în fapt şi în drept, adică este deplin
competentă să stabilească faptele şi să interpreteze şi să aplice dreptul;
• instanţa tranşează litigiul, adică adoptă o hotărâre (nu o opinie sau un aviz) prin
care soluţionează acel litigiu.
→ Noţiunea de „instanţă” folosită de art. 6 este o noţiune europeană autonomă având un
sens foarte larg, incluzând nu numai instanţele judecătoreşti ci şi instanţele administrative,
jurisdicţiile fiscale, jurisdicţiile profesionale şi ordinale.
→ Pentru a fi conformă standardelor Convenţiei, instanţa trebuie să fie:
✓ independentă: independenţa se analizează în raport cu puterile statului. Instanţa nu
trebuie să fie subordonată unei alte puteri în stat, în special puterii executive.
Garanţia cea mai mare a independenţei este inamovibilitatea judecătorului.
✓ imparţială: imparţialitatea se analizează în raport cu părţile procesului. Judecătorul
trebuie să se afle la o distanţă egală faţă de părţi, iar judecătorul nu poate fi el însuşi
parte. Din perspectiva acestei caracteristici, judecătorul care a judecat fondul şi a
fost promovat nu va judeca şi apelul, spre exemplu. Sau judecătorul care a dispus
arestarea preventivă nu mai poate fi considerat imparţial.
→ Aceste caracteristici au două dimensiuni şi pot fi analizate dintr-o perspectivă
subiectivă şi dintr-o perspectivă obiectivă.
→ Din punct de vedere subiectiv, este vorba despre o chestiune concretă, anume despre
poziţia personală a unui anume judecător într-o anumita cauză.
4
→ Din punct de vedere obiectiv, nu trebuie să existe temeri legitime că judecătorul nu ar
fi independent şi imparţial. Aparenţele sunt importante, pentru că independenţa şi
imparţialitatea trebuie să fie vizibile (a se vedea şi cauza Perote Pellon contra Spaniei,
Cameră, 25 iulie 2002 şi cauza Kyprianou contra Republicii Cipru, Cameră, 27 ianuarie
2004)
→ instanţa să fie stabilită prin lege.

2. procesul să se desfăşoare în mod echitabil

Părţile trebuie să aibă şanse egale de prezentare a cauzei (principiul egalităţii armelor).
Acest principiu este aplicabilă în egală măsură în procesul penal, între procuror şi acuzat.
Principiul ţine de relaţia dintre părţi, pe când imparţialitatea priveşte relaţia părţilor cu
judecătorul.

3. procesul să se desfăşoare în mod public

Garanţia se referă numai la faza de judecată. Urmărirea penală este lăsată în marja naţională
de apreciere.
✓ În etapa dezbaterilor - publicitatea este regula. Există totuşi excepţii permise, astfel
că unele sau chiar toate şedinţele pot fi declarate secrete, în cazuri justificate (de
exemplu, procese privind minorii, sau procese vizând siguranţa naţională).
✓ Pronunţarea este publică în mod absolut, neexistând excepţii de la această regulă.
Nu este obligatorie pronunţarea în şedinţă publică, dar hotărârea trebuie să fie
accesibilă publicului, indiferent de modalitatea aleasă pentru aceasta (publicarea pe
internet, ţinerea la dispoziţia publicului la grefă), pentru ca garanţiile să fie
îndeplinite.
✓ Deliberările se fac de regulă în secret.
Nu este obligatoriu ca în faza de judecată publicitatea să funcţioneze în toate gradele de
jurisdicţie.

4. proces să fie soluţionat într-un termen rezonabil

Noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă. Atunci când analizează dacă un
anumit proces s-a desfăşurat într-un termen rezonabil, Curtea va ţine cont de complexitatea
cauzei, comportamentul părţii, comportamentul autorităţilor, importanţa/ miza procesului
pentru parte. Curtea pretinde o celeritate deosebită în procese ca cele privind stabilirea
filiaţiei, litigiile de muncă şi de securitate socială. Termenul rezonabil înseamnă un termen
scurt, dar care să nu conducă la o justiţie expeditivă. Durata rezonabilă a procesului este
esenţialmente relativă (se stabileşte de la caz la caz).

➢ Garanţii speciale: vizează doar procesele penale, ele fiind garanţii

suplimentare, nu de substituire
1. prezumţia de nevinovăţie, prevăzută de art. 6 par. 2 din Convenţie;
2. drepturile apărării, prevăzute de art. 6 par. 3 din Convenţie şi de art. 2, 3, 4 din Protocolul
nr. 7;

5
3. dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut de art. 2 din Protocolul
nr. 7. Pot fi excepţii de la principiul existenţei dublului grad de jurisdicţie:
(i) infracţiunile mărunte;
(ii) ipoteza judecării procesului în primă instanţă de cea mai înaltă jurisdicţie a ţării;
(iii) o condamnare pronunţată în calea de atac declarată împotriva unei hotărâri de
achitare.
4. dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, prevăzut de art. 3 din Protocolul nr. 7;
5. non bis in idem, principiu prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7. Se aplică exclusiv
raporturilor dintre jurisdicţiile penale ale aceluiaşi stat.

(b) Garanţiile implicite

→ dezvoltate de Curte prin jurisprudenţa sa, de exemplu:
dreptul de acces la o instanţă (a se vedea cauza Kreuz contra Poloniei,
Cameră, 19 iunie 2001);
plenitudinea de jurisdicţie a instanţei;
principiul egalităţii armelor;
dreptul părţii de a fi prezentă la judecarea cauzei;
privilegiul tăcerii: dreptul acuzatului de a nu se autoincrimina (a se vedea
cauza Beckles contra Regatul Unit al Marii Britanii, Cameră, 8 octombrie
2002);
obligaţia de loialitate a organelor judiciare în adunarea probelor şi în
participarea la proces;
obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti (a se vedea cauza Albină
contra României, Cameră, 28 aprilie 2005);
dreptul părţii de a obţine o hotărâre judecătorească prin care să se tranşeze
litigiul;
dreptul la stabilitatea hotărârii intrată în puterea de lucru judecat (a se vedea
cauza Brumărescu contra României, Mare Cameră, 28 octombrie 1999);
dreptul la executarea silită a hotărârii judecătoreşti.

B. DREPTUL LA UN REMEDIU EFECTIV

1. Sediul materiei: art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Convenţie, Articolul 13. Dreptul la un remediu efectiv

Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate,
are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar
datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

2. Calea de atac este mijlocul procedural pus la dispoziţia părţii; nu trebuie să fie neapărat
un mijloc judiciar. Calea de atac se îndreaptă la o autoritate publică, nu neapărat la o
instanţă (de exmplu, plângerea administrativ-ierarhică, sesizarea Avocatului Poporului).

6
Art. 13 din Convenţie se corelează cu principiul epuizării căilor interne de atac. Partea
trebuie să dispună de căile de atac pentru a le putea epuiza.
Calea de atac trebuie să aibă un caracter efectiv, adică să aibă următoarele caracteristici:
➢ să fie disponibilă părţii;
➢ să fie susceptibilă să producă un efect util (să fie aptă să remedieze violarea
drepturilor omului);
➢ să ofere anumite garanţii minimale de procedură.

→ Dreptul consacrat de art. 13 din Convenţie nu este un drept independent (trebuie invocat
în conexiune cu un alt drept prevăzut de Convenţie) dar este autonom (adică, la fel ca şi
în cazul dreptului prevăzut de art. 14 din Convenţie, este posibilă violarea art. 13 coroborat
cu un drept prevăzut de un alt articol din Convenţie sau din Protocoalele adiţionale ale
acesteia, fără ca dreptul prevăzut de acest alt articol să fie violat separat).

→ Garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie sunt mult mai puternice decât garanţiile
prevăzute de art. 13, care apar ca un drept subsidiar. Curtea verifică dacă e respectat art. 6
şi doar în cazul unui răspuns negativ verifică respectarea art. 13. Doar dacă art. 6 nu e
aplicabil, se verifică direct art. 13.