Dipen

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
IF, Anul 4 – Modulul A
Curs: Drept internațional penal
Cursul nr. 1
Formarea Dreptului internaţional penal. Noţiunea Dreptului internaţional penal.
Formarea Dreptului internațional penal
* Preluare din revista New Yorker, în scop educativ
************
→ Norme privitoare la regulile de purtare a războiului, precum şi norme de protecţie a

anumitor categorii de persoane au existat din timpuri străvechi, în diverse regiuni ale lumii:
Asia, America de Sud, Europa.
→ 1268: are loc procesului lui Conradin von Hauhenstaufen, la Napoli: primul proces
documentat istoric, pentru declanșarea unui război injust. Conradin von Hauhenstaufen a
fost condamnat la moarte.
1
→ 1474: Procesul lui Peter von Hagenbach – Breisach: Procesul de la Breisach, din anul
1474, în cadrul căruia a fost judecat şi condamnat la moarte prin decapitare Sir Peter von
Hagenbach, guvernator al Alsaciei Superioare şi Duce de Burgundia, pentru faptele comise
împotriva populației civile în timpul guvernării sale.
→ 1621: regele Gustav Adolf al Suediei a promulgat Articolele din legile militare ce trebuie
respectate în timp de război. Documentul cuprindea o normă prohibitivă generală, potrivit
căreia se interzicea oricărui „căpitan sau colonel să ordone soldaţilor săi să comită acte
ilegale”, sub sancţiunea aplicării unor pedepse de natură penală
→ 1810: decizia de la Aix la Chapelle, prin care Prusia, Anglia și Austria au decis
întemnițarea împăratului Napoleon I pentru faptul de a fi inițiat un război ce a dus la ruperea
păcii mondiale.
→ 1859: Bătălia de la Solferino, începutul procesului de codificare și dezvoltare a dreptului

internațional umanitar și a mișcării internaționale de Cruce Roșie.
→ 1863: profesorul Francis Lieber a redactat, în contextul războiului american de secesiune,

Codul Lieber, promulgat de preşedintele Abraham Lincoln sub titlul Instrucţiuni pentru
comportamentul armatei Statelor Unite în campanie. Cuprinzând aproximativ 160 de articole,
Codul Lieber include atât reguli propriu-zise de purtare a războiului, cât şi norme de protecţie
a unor categorii vulnerabile de persoane, fiind văzut în epocă drept un standard în materie. A
avut o mare influență asupra manualelor militare ale vremii, dar și asupra reglementărilor
internaționale ce vor fi adoptate în a doua jumătate a secolului XIX.
→ 1899, 1907: marile conferințe interguvernamentale de codificare și dezvoltare a dreptului

internațional umanitar: Dreptul de la Haga. Odată cu naşterea primelor norme de drept
internaţional umanitar, apar şi primele preocupări teoretice şi doctrinare în materia Dreptului
internaţional penal. În anul 1889, este înfiinţată Uniunea Internaţională de Drept Penal,
reunind de un număr de specialişti în drept penal şi drept internaţional, care avea obiectivul
de a dezvolta dreptul internaţional penal. Uniunea s-a dizolvat la începutul Primului Război
Mondial.
 PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
→ ianuarie 1919: în cadrul primei întruniri plenare a Conferinţei de Pace de la Paris, puterile
învingătoare decid înfiinţarea Comisiei privind Răspunderea Autorilor Războiului şi
Executarea Pedepselor. Organ colegial cu componenţă internaţională, Comisia a avut drept
mandat investigarea motivelor şi consecinţelor izbucnirii conflagraţiei mondiale, identificarea
celor răspunzători şi formularea de recomandări în scopul constituirii unei jurisdicţii
internaţionale penale pentru judecarea acestora, fiind considerată primul organ internaţional
modern de anchetă de acest tip. În raportul său, Comisia a concluzionat că dispune de
2
suficiente probe pentru a stabili că Germania şi aliaţii săi au încălcat grav legile şi cutumele
războiului, precum şi legile umanităţii, impunându-se tragerea la răspundere a înalţilor
comandanţi politici şi militari ai statelor învinse, începând cu împăratul german Wilhem al
II-lea.
→ 28 iunie 1919: semnarea Tratatului de Pace de la Versailles. Tratatul aduce o noutate

absolută în plan dreptului internaţional: Partea a VII-a („Sancţiuni”), dedică articolele 227-
230 procedurilor de tragere la răspundere a persoanelor care ar fi comis „crime internaţionale”
pe parcursul războiului. Art. 227 al tratatului prevede: “Puterile aliate şi asociate pun sub
acuzaţie publică pe Wilhem al II-lea de Hohenzollern, fostul Împărat German, pentru ofensa
supremă adusă moralităţii şi sanctităţii tratatelor”. Refugiat în Olanda, împărătul Wilhem al
II-lea nu a fost judecat niciodată, pentru că s-a refuzat extrădarea sa, motivându-se caracterul
politic al infracţiunii.
→ 1895-1923: disputata problemă a genocidului armean, în contextul primei conflagrații

mondiale și pe fondul destrămării Imperiului Otoman. La finalul Primului Război Mondial,
Tratatul de Pace de la Sèvres din 10 august 1920 a instituit în sarcina guvernului statului turc
obligaţia de a preda puterilor aliate, la solicitarea acestora, persoanele „răspunzătoare de
masacrele comise în timpul perioadei de război pe teritoriul care a făcut parte din Imperiul
turc la data de 1 august 1914”, Puterile Aliate rezervându-şi dreptul de a desemna instanţa
care să judece aceste persoane. Textul convențional prevedea și posibilitatea constituirii, de
către Liga Naţiunilor, a unui tribunal competent să soluţioneze aceste cazuri. Germania a
refuzat însă extrădarea celor trei principali iniţiatori ai genocidului armean, iar cele câteva
procese desfăşurate în Turcia, aşa-numitele „procese de la Istanbul” au reprezentat un eşec.
→ În perioada interbelică continuă eforturile doctrinare pentru afirmarea și dezvoltarea unei

ramuri de natură penală, în cadrul dreptului internațional. Se remarcă activitatea profesorului
român Vespasian V. Pella. Propunerile sale din lucrarea „Criminalitatea colectivă a statelor
şi dreptul penal al viitorului” (apărută în 1925) au prefigurat atât crearea unei jurisdicţii
penale internaţionale, cât şi a unei ramuri de drept distincte, care ar avea drept „obiect
principal de reglementare exercitarea represiunii actelor ilicite care pot fi comise de state în
raporturile reciproce dintre acestea”.
 AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
→ 1945-1946: înființarea primelor jurisdicții internaționale penale – Tribunalul Militar

Internațional de la Nüremberg (1945) şi Tribunalul Militar Internațional de la Tokio
(1946).
→ 1947: Prin Rezoluţia 177(II) din 21 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a
încredinţat Comisiei de Drept Internaţional misiunea „de a formula principiile de drept
internaţional recunoscute de Carta Tribunalului de la Nürenberg şi de hotărârile tribunalui”,
cât şi „de a pregăti un model de Cod al infracţiunilor împotriva păcii şi securităţii omenirii”.
3
Proiectul de cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii apărut într-o primă
versiune în anul 1954, iar apoi în anul 1996.
→ 1948: Prin Rezoluţia 260B(III) din data de 9 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU
mandatează Comisia de Drept Internaţional „să studieze necesitatea şi posibilitatea stabilirii
unui organ judiciar internaţional pentru judecarea persoanelor acuzate de genocid şi de alte
crime asupra cărora va avea competenţă respectivul organ”, iar pentru îndeplinirea acestei
sarcini, „să acorde atenţie posibilităţii înfiinţării unei secţii penale în cadrul Curţii
Internaţionale de Justiţie”.
→ 1948: adoptarea Convenţiei privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid
→ 1949: adoptarea Convenţiilor de la Geneva privind dreptul internaţional umanitar
→ 1950-1989: Urmare a evoluțiilor politice și militare din perioada postbelică (debutul

Războiului Rece), vreme de peste cinci decenii nu au mai existat evoluții în această materie.
→ 1993, 1994: Situația s-a schimbat radical la începutul anilor 90, iar în contextul specific
perioadei, au fost înființate, în cadrul ONU, Tribunalul Internaţional Penal ad-hoc pentru fosta
Iugoslavie (1993) și Tribunalul Internaţional Penal pentru Rwanda (1994), precum și o serie
întreagă de tribunale internaționalizate (mixte sau hibride).
→ 17 iulie 1998: este adoptat Statutul de la Roma, actul fondator al Curții Penale
Internaționale, prima jurisdicție internațională specializată în domeniul dreptului
internațional penal. Statutul Curții Penale Internaționale a intrat în vigoare la data de 1 iulie
2002.
Definiţia dreptului internațional penal

Dreptul internaţional penal reprezintă o mare instituţie (ramură) a dreptului internaţional
public, cuprinzând ansamblul de norme juridice care, pe de o parte, consacră categoriile de
crime internaţionale, iar pe de altă parte reglementează ansamblul măsurilor privind stabilirea
răspunderii pentru aceste fapte, inclusiv prin înființarea de jurisdicții internaționale în acest
scop.
→ Prin urmare, dreptul internațional penal operează cu două mari categorii de norme:
✓ norme de drept substanţial – cele privitoare la consacrarea, în normativitatea
internaţională, a acelor fapte considerate suficient de grave de comunitatea
internațională, încât ele să fie calificate drept crime internaţionale. Aceste
norme reglementează tipurile de incriminare, dar și instituții conexe, precum
formele de participație în cazul comiterii acestor fapte, principiile care
guvernează tragerea la răspundere penală etc.
✓ norme privind organizarea jurisdicțiilor internaționale și procedura în fața
acestora.
4
→ În mod tradiţional, în special în sistemele de drept și în doctorina de origine franceză,
germană, italiană sau spaniolă se face distincţia între Dreptul internaţional penal şi Dreptul
penal internaţional, acesta din urmă având ca obiect de reglementare cooperarea judiciară în
materie penală între state, reglementând instituții precum:
(1) extrădarea;
(2) asistenţa judiciară în materie penală;
(3) transferul persoanelor condamnate;
(4) reţinerea şi confiscarea produselor infracţiunii;
(5) recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti penale pronunţate în străinătate;
(6) transferul probelor în materie penală.
→ Doctrina identifică drept infracțiuni internaționale (înțelegând prin aceasta, infracțiuni

care sunt consacrate prin tratate internaționale), următoarele categorii:
1) agresiunea;
2) genocidul;
3) crimele împotriva umanităţii;
4) crimele de război;
5) crimele împotriva Naţiunilor Unite şi a personalului asociat;
6) posesia ilegală, folosirea şi stocarea de arme;
7) furtul de materiale nucleare;
8) mercenariatul;
9) apartheid-ul;
10) sclavia şi practicile în legătură cu sclavia;
11) tortura şi alte forme de tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante;
12) experimentarea ilegală pe subiecţi umani;
13) pirateria;
14) pirateria aeriană şi actele ilegale împotriva siguranţei internaţionale a aviaţiei;
15) actele ilegale împotriva siguranţei navigaţiei maritime şi siguranţei platformelor
din marea liberă;
16) ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva persoanelor protejate
internaţional;
17) luarea de ostatici civili;
18) folosirea ilegală a poştei;
19) traficul ilegal de droguri şi infracţiunile în legătură cu drogurile;
20) distrugerea şi/sau furtul de obiecte de patrimoniu;
21) acte ilegale împotriva unor elemente de mediu protejate internaţional;
22) traficul internaţional cu materiale obscene;
23) falsificarea şi contrafacerea;
24) interferarea ilegală cu cablurile internaţionale submarine;
25) mituirea funcţionarilor publici străini.
5
→ Dintre acestea, crime internaționale au fost calificate doar primele patru categorii din cele
de mai sus. Ele au ca element de specificitate faptul că intră în competența rationae materiae
a unor jurisdicții internaționale penale. Spre deosebire de crimele internaționale, toate
celelalte categorii, deși sunt consacrate prin tratate internaționale, nu au vocația de a fi deduse
unei instanțe internaționale, făcând doar obiectul cooperării între state, în materie penală.
→ Doctrina de inspirație anglo-saxonă nu cunoaște o delimitare strictă între Dreptul

internațional penal și Dreptul penal internațional, iar în prezent, numeroşi doctrinari arată că
linia de demarcaţie între cele două discipline este foarte fină, iar interacţiunea dintre aceste
două ramuri de drept extrem de dinamică. Spre exemplu, dreptul internaţional penal nu poate
să ignore jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie (care a contribuit major la dezvoltarea
dreptului internaţional penal).
6
FACULTATEA DE DREPT
Cursul nr. 2
Trăsăturile, sursele și subiectele Dreptului internaţional penal
➢ Trăsături
1. Dreptul internaţional penal este o ramură relativ recentă a dreptului internaţional

public (a se vedea informațiile privitoare la Formarea dreptului internațional penal, din
cursul precedent).
2. Dreptul internaţional penal este încă o ramură a dreptului internațional “în

formare”.
Extinderea graduală a dreptului internaţional penal substanţial a fost un proces complex.
Spre exemplu, atunci când s-a născut o nouă categorie de crime internaţionale, elementele
constitutive (latura obiectivă şi latura subiectivă – actus reus şi mens rea) nu au fost imediat
foarte clare. Acest fapt se explică prin următoarele particularităţi ale formării dreptului
internaţional penal:
✓ Pentru o foarte îndelungată perioadă de timp, fie tratatele, fie (cel mai adesea)
regulile cutumiare s-au limitat doar la a interzice anumite acţiuni (de ex. uciderea
prizonierilor de război sau a civililor), fără a se preciza nimic cu privire la
consecinţele penale ale acestor acţiuni;
✓ Atunci când dreptul internaţional a făcut pasul spre incriminarea unor fapte, s-a
lăsat instanţelor naţionale sarcina de a urmări şi pedepsi persoanele acuzate de
comiterea acestor acte. Ca o consecinţă, instanţele naţionale ale fiecărui stat au
aplicat propriile reguli de procedură, precum şi “partea generală” a dreptului penal
substanţial. De asemenea, confruntate cu o anumită imprecizie a normei
internaţionale, jurisdicţiile naţionale au resimţit nevoia de a le interpreta/preciza.
✓ La momentul înființării primelor jurisdicţii internaţionale penale, în actele
fondatoare ale acestora s-au prevăzut într-adevăr categorii de crime internaţionale,
DAR nu ca într-un veritabil cod penal național, ci în scopul determinării
competenţei rationae materiae a acestor jurisdicţii.
3. Dreptul internaţional penal are caracteristica unică de a-şi avea orginea, în mod
simultan, din dreptul internaţional al drepturilor omului şi din dreptul penal naţional.
4. Dreptul internaţional penal suferă în prezent transformări foarte rapide.
5. Dreptul internaţional penal are un rol preventiv.
1
6. Dreptul internaţional penal presupune excluderea competenţei naţionale exclusive în
materie și limitarea suveranității naționale a statelor.
7. Dreptul internaţional penal dă expresie unui regim juridic de ordine publică.
8. Rolul important al jurisprudenţei în materia Dreptului internaţional penal.
9. Poziţia individului ca subiect al Dreptului internaţional penal.
→ Dreptul internațional penal cunoaște, pe lângă subiectele specifice dreptului
internaționale (statele și organizațiile internaționale interguvernamentele) și subiecte proprii
acestei instituții: jurisdicțiile internaționale penale (indiferent de tipologia lor, ca structură
juridică – organizație internațională interguvernamentală, organ al unei organizații
internaționale, etc.) și individul. În cazul dreptului internațional penal însă, individul nu are o
poziție activă (reclamant în cadrul mecanismelor internaționale de protecție), ci pasivă
(subiect pasiv la procesului internațional penal).
Comparați trăsăturile specifice alte Dreptului internațional al drepturilor omului și

dreptului internațional penal; notați elementele de asemănare și cele de diferențiere.
➢ Surse
→ Ca instituție a dreptului internațional general, și dreptul internațional penal se raportează

la sursele indicate în Statutul Curții Internaționale de Justiție:
Art. 38 (1) din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care se referă la:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres
recunoscute de statele în litigiu;
b) cutuma internaţională, practică generală acceptată ca drept;
c) principiile generale de drept, recunoscute de naţiunile civilizate;
d) jurisprudenţa şi doctrina, ca mijloace subsidiare de determinare a regulilor de drept.
Surse specifice Dreptului internaţional penal:
❖ Statutele Tribunalelor internaţionale penale ad hoc pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda,

adoptate prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU;
❖ Rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU şi ale Adunării generale a ONU;
❖ Lucrările Comisiei de Drept Internaţional;
❖ Lucrările specialiştilor în Drept internaţional penal şi lucrările asociaţiilor de Drept
internaţional penal;
❖ Manualele militare, regulile şi regulamentele militare, care pot indica poziţia statelor
cu privire la normele dreptului internaţional penal.
2
→ În sistemul Curții Penale Internaționale există însă o abordare particulară a sistemului
surselor la care Curtea se raportează în desfășurarea activității sale jurisdicționale:
 Statutul de la Roma cuprinde reguli speciale de interpretare şi norme privitoare la
dreptul aplicabil în faţa acestei jurisdicţii:
Art. 21 – Dreptul aplicabil
“1. Curtea aplică: (= [interpretare:] aplică în mod obligatoriu)

a) în primul rând, prezentul Statut, Elementele crimelor şi Regulile de procedură şi
probaţiune;
b) în al doilea rând, după caz, tratatele aplicabile, principiile şi regulile de drept internaţional,
inclusiv principiile stabilite de dreptul internaţional al conflictelor armate;
c) în lipsă, principiile generale de drept desprinse de Curte din legile naţionale reprezentând
diferite sisteme juridice ale lumii, inclusiv, după caz, legile naţionale ale statelor sub
jurisdicţia cărora s-ar afla în mod obişnuit crima, dacă aceste principii nu sunt incompatibile
cu prezentul statut şi nici cu dreptul internaţional, regulile şi normele internaţionale
recunoscute.
2. Curtea poate aplica principiile şi normele de drept aşa cum ea le-a interpretat în hotărârile
sale anterioare. (= [interpretare:] acest paragraf reglementează relația CPI cu propria sa
jurisprudență; soluția este aceeași cu cea adoptată, în practică, de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului)
3. Aplicarea şi interpretarea dreptului, prevăzute în prezentul articol, trebuie să fie compatibile

cu drepturile omului recunoscute pe plan internaţional şi fără nicio discriminare bazată pe
considerente ca cele ale apartenenţei la unul sau celălalt sex, după cum este definit în art. 7
paragraful 3, vârsta, rasa, culoarea, limba, religia sau convingerea, opiniile politice sau de altă
natură, originea naţională, etnică sau socială, averea, naşterea sau orice altă calitate”.
3
FACULTATEA DE DREPT
Cursul nr. 3
Jurisdicţiile internaţionale penale. Primele jurisdicţii penale cu caracter
internaţional
Tribunalul Militar Internaţional de la Nürenberg (TMIN)
Scurt istoric
În anul 1943, reprezentanții forțelor aliate în cel de-al Doilea Război Mondial adoptă
Declaraţia de la Moscova, prin care își exprimă hotărârea ca marii criminali de război ai
Puterilor Axei să fie pedepsiţi.
După dezbateri considerabile între Aliaţi, se decide înființarea unei jurisdicții internaționale
care să stabilească răspunderea persoanelor implicate în comiterea atrocităților din
contextul conflagrației mondiale. Ca rezultat, este semnat Acordul de la Londra, la data
de 8 august 1945, având anexat statutul unei jurisdicții internaționale.
A. Compunerea şi organizarea tribunalului. Tribunalul a fost compus din 8 judecători,

4 judecători principali (câte unul desemnat de fiecare aliat) şi 4 supleanţi. Fiecare aliat a
avut dreptul de a numi câte un procuror-şef. Apărarea acuzaților a fost asigurată de avocaţi
germani.
1
Pentru procesul marilor criminali de război germani, actul de acuzare a fost primit de
Tribunal la data de 10.10.1945 şi privea patru mari capete de acuzare, în baza art. 6 din
Statutul tribunalului:
1. Conspiraţie
2. Crime împotriva păcii
3. Crime de război
4. Crime împotriva umanităţii
Au fost puse sub acuzare 24 de persoane şi 6 organizaţii considerate criminale (conducerea
Partidului Naţional-Socialist, Înaltul Comandament German; SS; SA; SD; Cabinetul
Reichului şi Gestapo).
→ Declaraţia de deschidere a procurorului SUA, Robert Jackson, a avut un mare impact

şi a reflectat idei care ulterior au devenit fundamente ale dreptului internaţional penal.
→ Procesul a durat mai mult de 10 luni, fiind ținute 403 şedinţe publice.
→ 3 acuzaţi au fost achitaţi, ca şi 3 din cele şase organizaţii acuzate (SA, Înaltul
Comandament şi Cabinetul Reichului), 12 persoane au fost condamnate la pedeapsa
capitală, iar restul la pedeapsa închisorii de la 10 ani până la închisoare pe viaţă.
B. Potrivit Cartei Tribunalului Militar Internaţional, următoarele fapte constituiau crime

internaţionale:
(a) Crimele împotriva păcii: respectiv, planificarea, pregătirea, iniţierea sau purtarea
războiului de agresiune, sau a unui război cu încălcarea tratatelor internaţionale,
înţelegerilor şi asigurărilor, sau participarea la un plan comun ori conspiraţii pentru
îndeplinirea oricărora dintre cele de mai sus
Categoria „crimelor împotriva păcii”, consacrată de Carta TMIN prin art. 6 lit. (a), a
fost supusă unor critici severe, datorate în special calificării agresiunii drept crimă
internaţională. S-a apreciat că această incriminare a fost făcută ex post facto. În hotărârea
pronunţată în Procesul Marilor Criminali de Război Germani, TMIN a încercat să justifice
incriminarea şi inaplicabilitatea (sau nerelevanţa) principiului nullum crimen sine lege,
plecând de la normele internaţionale pre-existente.
 a prefigurat viitoarea categorie a crimei de agresiune
(b) Crimele de război: respectiv violarea legilor şi cutumelor războiului. Aceste violări
au inclus, dar nu au fost limitate la omor, rele tratamente, deportare pentru muncă forţată
sau în orice alt scop al populaţiei civile din sau în teritoriile ocupate, omorul sau relele
tratamente a prizonierilor de război ori a personalului naval, uciderea ostaticilor,
incendierea proprietăţii publice sau private, distrugerea intenţionată a oraşelor sau
devastarea nejustificată de necesităţi militare
2
(c) Crimele împotriva umanităţii: respectiv, omorul, exterminarea, aducerea în stare de
sclavie, deportarea şi alte acte inumane comise împotriva oricărei populaţii civile, înaintea
ori în timpul războiului; sau persecuţiile pe motive politice, rasiale ori religioase, în
executarea sau în legătură cu oricare dintre crimele de competenţa Tribunalului, indiferent
dacă au fost comise sau nu cu încălcarea legislaţiei interne a statului în care au fost comise.
Conducătorii, organizatorii, instigatorii şi complicii care au participat la formularea sau
executarea unui plan comun sau a unei conspiraţii pentru a comite oricare din crimele de
mai sus urmau a fi trași la răspundere pentru toate actele săvârşite de orice persoană în
executarea acestui plan.
Art. 6 lit. (c) a fost redactat pentru a aduce sub jurisdicţia TMIN faptele comise de
puterea nazistă împotriva evreilor şi a altor grupuri minoritare, atât pe teritoriul statului
german cât şi pe teritoriile aflate ulterior sub ocupaţie nazistă. Potrivit textului
convenţional, crimele împotriva umanităţii includ două mari categorii de fapte: (i) pe de o
parte, „omorul, exterminarea, aducerea în stare de sclavie, deportarea şi alte acte inumane
comise împotriva oricărei populaţii civile”, iar (ii) pe de altă parte „actele de persecuţie
împotriva unor minorităţi politice, rasiale ori religioase”. Din această ultimă categoria se
va autonomiza ulterior crima de genocid, ca specie a crimelor împotriva umanităţii.
C. Principii fundamentale ale dreptului internațional penal, afirmate de Statutul

TMIN
→ Statutul Tribunalului a afirmat o serie de principii importante, care se vor regăsi

ulterior şi în alte tratate internaţionale în materie:
Principiul răspunderii penale individuale

Principiul irelevanţei calităţii oficiale (potrivit Statutului, calitatea oficială a celui
acuzat nu reprezenta o cauză de exonerare a răspunderii și nici de diminuare a
pedepsei);
Principiul răspunderii superiorului ierarhic
Dreptul la un proces echitabil al celor acuzaţi
→ Tribunalul a prevăzut și construcţii juridice care nu au mai fost preluate ulterior în

dreptul internaţional penal, respectiv posibilitatea de a declara drept criminale anumite
organizaţii ale Reich-ului care au acţionat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
„Articolul 9. - La judecarea oricărui membru individual al oricărui grup sau organizaţie,

Tribunalul poate să declare (în legătură cu oricare act pentru care individul poate fi
condamnat) că respectivul grup sau organizaţie a cărui membru a fost individul a fost o
organizaţie criminală. [...]
Articolul 10. - În cazurile în care un grup sau o organizaţie este declarată criminală de
Tribunal, autoritatea naţională competentă a oricărui Semnatar va avea dreptul să cheme
3
în judecată un individ pentru calitatea de membru a acestora în faţa instanţelor
judecătoreşti naţionale, militare sau de ocupaţie. În orice astfel de caz, natura criminală a
grupului sau organizaţiei va fi considerată demonstrată şi nu va fi pusă sub semnul
întrebării.
Articolul 11. - Orice persoană condamnată de Tribunal poate fi acuzată în faţa oricărei
instanţe judecătoreşti naţionale, militare sau de ocupaţie la care s-a făcut referire în
Articolul 10 din prezenta Cartă pentru comiterea unei alte crime decât calitatea de membru
a unui grup sau organizaţii criminale iar această instanţă, după condamnarea acestuia,
poate stabili o pedeapsă nelegată de şi suplimentară pedepsei stabilite de Tribunal pentru
participarea la activităţile criminale ale acestui grupul sau organizaţii.”
(Statutul Tribunalului Militar Internaţional)
D. Influenţa TMIN asupra dezvoltării categoriilor de crime internaţionale
Neîndoielnic, primele jurisdicţii internaţionale penale au făcut obiect de critică, reproșându-

se că jurisprudenţa lor a trecut cu prea multă uşurinţă peste principiul nullum crimen sine
lege, întrucât unele dintre faptele pentru care au fost pronunţate condamnări au reprezentant
incriminări ex post facto. S-a apreciat că procesul nu a avut un caracter echitabil, garanţiile
procedurale acordate celor acuzaţi fiind insuficiente.
 În ciuda acestor critici, crearea şi funcţionarea acestor jurisdicţii a reprezentant

un pas istoric pentru justiţia internaţională penală, experienţa tribunalelor de la
Nürenberg şi Tokio construind fundamentul viitorului sistem al justiţiei penale
internaţionale.
✓ Pentru prima oară a fost spart monopolul statal asupra urmăririi, judecării şi
condamnării persoanelor acuzate a fi săvârşit crime internaţionale,
afirmându-se stabilirii răspunderii direct în planul dreptului internaţional. În
termenii TMIN:
„Esenţa însăşi a Cartei este aceea că indivizii au obligaţii internaţionale care transcend
obligaţia naţională de supunere, impusă de către statul de origine”.
✓ În egală măsură, pentru prima oară în istorie, înalți comandanți politici și

militari ai unui stat au fost trași la răspundere pentru faptele comise în această
calitate, fiind înlăturată excepția decurgând din statul oficial al acestora.
„crimele împotriva dreptului internaţional sunt comise de oameni, nu de entităţi

abstracte, şi numai prin pedepsirea indivizilor care comit aceste crime pot fi puse în
aplicare prevederile dreptului internaţional.... indivizii au obligaţii internaţionale care
transcend obligaţia naţională de supunere, impusă de state”.
4
Înfiinţarea şi funcţionarea celor două tribunale au reprezentant impulsul necesar pentru
începutul construcţiei justiţiei penale internaţionale, dar şi pentru conturarea şi dezvoltarea
conceptului de „crimă internaţională”.
Organizaţia Naţiunilor Unite, ca organizaţie internaţională cu vocaţie universală în

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale a concentrat eforturile în acest sens.
→ Astfel, chiar la prima sa sesiune, Adunarea Generale a ONU a adoptat
Rezoluţia 95(I) din 11 decembrie 1946, având drept scop „afirmarea principiilor de
drept internaţional recunoscute de Carta Tribunalului de la Nürenberg”.
În acest sens, Adunarea Generală a solicitat Comitetului pentru codificarea dreptului
internaţional, organ subsidiar nou-înfiinţat, să trateze ca pe o chestiune „de primă
importanţă” realizarea unei „codificări generale a crimelor împotriva păcii şi securităţii
internaţionale”.
→ Ulterior, prin Rezoluţia 177 (II) din 21 noiembrie 1947, Adunarea Generală
a ONU a mandatat Comisia de Drept Internaţional să formuleze principiile de drept
internaţional recunoscute în Carta Tribunalului de la Nürenberg şi în hotărârea
tribunalului.
Comisia de Drept Internaţional a dat curs sarcinii încredinţate, elaborând în anul 1950
documentul intitulat „Principiile de Drept Internaţional recunoscute în Carta
Tribunalului de la Nürenberg şi în hotărârea tribunalului”. Experienţa tribunalelor
internaţionale de la Nürenberg şi Tokio a fost sintetizată de CDI în 7 principii.
→ Dintre acestea, principiile I – V sunt cele general aplicabile tuturor categoriilor
de crime internaţionale – principiul răspunderii individuale, principiul răspunderii pentru
crime internaţionale în baza dreptului internaţional, principiul irelevanţei calităţii oficiale,
principiul irelevanţei ordinului superiorului şi principiul dreptului la un proces echitabil, iar
principiul VII se referă la complicitate, ca modalitate de comitere a crimelor internaţionale.
→ Principiul VI din documentul CDI codifică crimele internaţionale prevăzute în
art. 6 al Cartei TMI.
→ Documentul elaborat de CDI a influenţat considerabil dezvoltarea dreptului
internaţional penal, principiile consamnate în acesta fiind preluate ulterior în toate
instrumentele internaţionale care au stabilit tribunale internaţionale penale.
→ Cu toate că Procesul marilor criminali de război germani rămâne cunoscut în
istorie drept Procesul de la Nürenberg, au mai existat și alte procese ale unor înalți
comandanți politici, militari sau funcționari de rang înalt în aparatul de stat al Germaniei
naziste. Prin Legea Consiliului de Control Aliat nr. 10 din 20 decembrie 1945, s-a stabilit
baza juridică pentru urmărirea criminalilor de război și a altor infractori. Fiecare dintre
puterile ocupante era autorizată, în zona sa de influență, să urmească și judece persoanele
acuzate a fi comis crime de război. Guvernatorul militar al zonei americane de ocupație a
emis, în aplicarea Legii Consiliului de Control Aliat nr. 10, Ordonanța nr. 7, înființând
5
tribunale militare competente să judece persoanele suspectate a fi comis crime
internaționale în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. Desfășurate tot la Nürenberg,
unele dintre aceste procese reprezintă momente importante în dezvoltarea dreptului
internațional penal și în înțelegerea celei de-a conflagrații mondiale, precum: procesul
doctorilor, procesul judecătorilor, cazul I.G. Farben, cazul Krupp, cazul Einsatzgruppen,
cazul miniștrilor.
Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio (TMIT)
Spre deosebire de omologul său european, TMIT a fost înfiinţat în baza unui act
internaţional sui generis - Proclamaţia Specială emisă la data de 19 ianuarie 1946 de către
Comandantul-Şef al Forţelor Armate Aliate în teatrul de operaţiuni din Pacific,
generalul Douglas McArthur, în baza competenţelor pe care le deţinea, de a înfiinţa
comisii şi tribunale militare.
→ În linii generale, TMIT a fost creat după modelul celui de la Nürenberg ,

prevederile din cele două acte fondatoare ale primelor jurisdicţii internaţionale penale fiind
similare atât în ceea ce priveşte dreptul material, cât şi în privinţa procedurii aplicabile.
→ TMIT a fost compus din 11 judecători numiţi de către puterile învingătoare, din
care doi judecători au provenit din state nou-apărute după cel de-al Doilea Război Mondial:
India şi Filipine.
6
FACULTATEA DE DREPT
Cursul nr. 4
Jurisdicţiile internaţionale penale. Tribunalele penale internaţionale ad-hoc
Tribunalul Internaţional Penal ad-hoc pentru fosta Iugoslavie
→ Conflictul din spaţiul iugoslav, a debutat în anul 1991, pe fondul afirmării dorinței de
independență a statelor ce făceau parte de Federația Iugoslavă. Conflictul se acutizează,
degenerând și într-un conflict inter-etnic extrem de violent, cel mai grav eveniment din
Europa după cel de-al Doilea Război Mondial. În încercarea de a gestiona conflictul, dar şi
de a acţiona împotriva celor răspunzători de comiterea de crime internaţionale în acest
spaţiu, este înfiinţat în anul 1993, prin Rezoluţia 827(1993) din 25.05.1993 a Consiliului
de Securitate al ONU, Tribunalul Penal Internaţional ad-hoc pentru fosta Iugoslavie.
Structura:
❖ Camerele tribunalului: sunt formaţiunile jurisdicţionale, fiind 3 camere de judecată
(de primă instanţă) şi o cameră de apel.
❖ Biroul Procurorului: investighează faptele, emite actele de acuzare, formulează
propuneri pentru trimiterea în judecată.
❖ Grefa/Secretariatul: se ocupa de chestiuni de natură administrativă (de exemplu,
coodonează programele pentru victime şi martori, luarea în custodie a persoanelor
acuzate, relaţiile cu publicul şi cu presa).
Competenţa este o competenţă strict specializată.

• Rationae temporis - se referă la crimele comise după data de 1 ianuarie 1991, fără a
exista o determinare a limitei “superioare” a competenţei rationale temporis.
• Rationae loci – este vorba despre crimele internaţionale comise în spaţiul fostei
Republici Federale a Iugoslaviei.
• Rationae personae – este vorba despre persoanele suspectate de a fi comis crime
internaţionale în conflictele din spaţiul iugoslav, jurisdicţia tribunalului privind doar
persoanele fizice.
• Rationae materiae - tribunalul poate judeca acte de genocid, crime împotriva umanităţii
şi crime de război (violările grave ale Convenţiilor de la Geneva şi ale legilor şi cutumelor
războiului), astfel cum sunt ele stabilite prin statutul tribunalului.
1
 Printr-o hotărâre din anul 1995, tribunalul a decis că are competenţă şi asupra
crimelor de război comise în conflicte armate non-internaţionale, dar nu are
competenţă asupra crimei de agresiune.
→ Relaţia TPIY cu jurisdicţiile naţionale este reglementată de art. 9 par. 1 din Statut :
inițial, tribunalul s-a bucurat de superioritate faţă de jurisdicţiile interne, putând solicita
statelor să predea orice persoană acuzată de crime internationale în spaţiul iugoslav.
Stabilirea acestui principiu a fost necesară pentru a sprijini activitatea tribunalului: ca
jurisdicție internațională, funcționarea sa se baza pe cooperarea cu statele, nedispunând de
un aparat polițienesc propriu care să sprijine Biroul Procurorului în activitatea de urmărire
și capturare a persoanelor suspectate a fi comis crime internaționale. Ulterior, după ce
mecanismele judiciare naționale au (re)devenit funcționale în statele nou-apărute în spațiul
ex-iugoslav, printr-o modificare a statutului tribunalului s-a revenit la principiul “clasic” în
dreptul internațional penal (și în dreptul internațional al drepturilor omului), respectiv cel
al subsidiarității.
Procedura
→ Prima etapă priveşte investigarea cazurilor şi este în competenţa Biroului Procurorului.
Aceasta întocmeşte actul de acuzare, care este sau nu confirmat de una din Camerele
Preliminare.
→ Faza de judecată: priveşte judecata propriu-zisă, care reprezintă o combinaţie sui generis
între sistemul romano-german şi cel anglo-saxon.
→ Este reglementată o cale de atac, care se judecă de către Camera de Apel.
Activitatea tribunalului
→ A demarat cu greutate, întrucât era esenţială cooperarea statelor cu Tribunalul, dar în
cele din urmă tribunalul a creat o jurisprudenţă bogată în materie.
→ Aducerea în faţa acestei jurisdicţii a unor importanţi conducători politici şi militari
reprezintă un mare succes al justiţiei penale internaţionale (de ex : Slobodan Milosevici,
Ratko Mladici).
→ Din punct de vedere al procedurii şi tehnicilor de investigare, s-a pus în practică un
sistem probator care a combinat elemente ale sistemului romano-german cu cel de common
law. În activitatea de investigare, s-au folosit cele mai moderne tehnici în materie
criminalistică, care ulterior au fost preluate şi de diviziile de investigare ale altor jurisdicţii
penale internaţionale (Curtea Specială pentru Sierra Leone, Curtea Penală Internaţională).
→ Se consideră că TPIY a reuşit să îndrepte atenţia societăţii internaţionale şi asupra
victimelor, care au putut să îşi prezinte în faţa acestor jurisdicţii punctul de vedere asupra
evenimentelor. TPIY are o contribuţie, din această perspectivă, şi în ceea ce priveşte
determinarea, stabilirea, clarificarea evenimentelor din acest război. S-au creat programe
speciale pentru victime şi martori, precum şi o bază de date în vederea difuzării
jurisprudenţei tribunalului.
2
→ Din perspectiva dreptului substanţial, TPIY a făcut importante distincţii între conflictul
armat internaţional şi conflictul armat non-internaţional, a consacrat principiul general al
interzicerii torturii, ca principiu absolut ce nu admite nicio derogare, a stabilit o teorie
modernă cu privire la răspunderea superiorului.
→ TPIY și-a încheiat activitatea la data de 31 decembrie 2017.
Tribunalul Internaţional Penal ad-hoc pentru Rwanda
→ A fost înfiinţat în anul 1994 printr-o Rezoluţia 955(1994) din 8 noiembrie 1994 a
Consiliului de Securitate al ONU, pentru a stabili răspunderea penală a persoanelor
implicate în conflictul din Rwanda (conflict armat non-internațional).
→ Organizarea şi structura sa sunt asemănătoare cu cele ale TPIY. TPIY şi TPIR împart
Camera de Apel, ca formaţiune jurisdicţională ce judecă în calea de atac, iar acest lucru
asigură o unitate jurisprudenţială a celor două jurisdicţii.
Competenţa – este de asemenea strict determinată:

• Rationae temporis – tribunalul judecă numai faptele comise între 1 ianuarie şi 31
decembrie 1994.
• Rationae loci – jurisdicţia tribunalului priveşte numai faptele comise pe teritoriul
Rwandei şi faptele comise de cetăţenii rwandezi în statele vecine.
• Rationae personae – tribunalul judecă numai persoane fizice.
• Rationae materiae – tribunalul judecă numai acele crime internaţionale determinate prin
statutul tribunalului, respectiv faptele de genocid, crime împotriva umanităţii şi crimele de
război, dar ele sunt definite parţial diferit faţă de modul în care sunt definite în statutul
TPIY.
Activitatea TPIR
→ Nici activitatea TPIR nu a fost lipsită de dificultăţi, tribunalul fiind acuzat pentru
lentoarea procedurilor şi chiar pentru corupţie. Totuşi, jurisprudenţa sa, considerată în
principal o „jurisprudenţă a crimei de genocid” este importantă din acest punct de vedere,
precum şi pentru precizările pe care le-a făcut în ceea ce priveşte principiul răspunderii
superiorului, sau instigare şi complicitate, ca forme de participaţie – în special la comiterea
crimei de genocid.
→ TPIY și-a încheiat activitatea la data de 31 decembrie 2015.
Mecanismul Internațional Rezidual pentru Tribunalele penale (Mecanismul)
În vederea finalizării activității celor două tribunale internaționale ad-hoc, în anul 2010,
prin Rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU, a fost înființat Mecanismul
Internațional Rezidual pentru Tribunalele penale (Mecanismul), cu rolul de a sprijini
3
finalizarea activității acestora. Odată cu închiderea celor două jurisdicții, Mecanismul are
următoarele funcții principale:
1. urmărirea și investigarea persoanelor date în urmărire care sunt încă în libertate

2. soluționarea căilor de atac
3. judecarea revizuirilor
4. rejudecările
5. judecarea cazurile de sfidare a curții (contempt of the court) și mărturie
mincinoasă
6. urmărirea cazurilor deferite jurisdicțiilor naționale
7. protecția victimelor și martorilor
8. supravegherea executării hotărârilor
9. acordarea de asistență jurisdicțiilor naționale
10. păstrarea și gestionarea arhivelor
* Preluat de pe pagina oficială a Mecanismul Internațional Rezidual pentru Tribunalele penale (a se vedea mai jos),
în scop educativ.
Pentru mai multe informații privind activitatea Mecanismului, puteți consulta pagina web
oficială a acestuia: https://www.irmct.org/en
4
FACULTATEA DE DREPT
Cursurile nr. 5 și 6
Jurisdicţiile internaţionale penale. Curtea Penală Internațională
Curtea Penală Internațională
I. Istoric
Adoptarea, în anul 1998, a Statutului de la Roma, prin care a fost înfiinţată Curtea
Penală Internaţională, ca primă jurisdicţie internaţională permanentă, specializată în
tragerea la răspundere a persoanelor acuzate a fi comis crime internaţionale a reprezentat
un moment de o importanţă asemănătoare celui al înfiinţării Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Ideea înfiinţării unei astfel de jurisdicţii nu este nouă, ea străbătând ca un fir roşu
dreptul internaţional, începând cu a doua jumătate a secolului XIX. O pleaidă de doctrinari
vizionari, printre care şi juristul român Vespasian V. Pella, au promovat, atât în perioada
anterioară Primului Război Mondial, iar apoi în perioada interbelică, ideea creării unei
astfel de curţi internaţionale care să judece persoanele acuzate a fi comis crime
internaţionale.
Însă abia după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și sfârșitul Războiului
Rece, proiectul înființării unei jurisdicții internaționale penale permanente a putut fi reiterat,
în cadrul ONU.
După cinci săptămâni de negocieri, la data de 17 iulie 1998 a fost adoptat Statutul
Curţii Penale Internaţionale, luând astfel fiinţă prima jurisdicţie internaţională
permanentă, specializată în judecarea persoanelor acuzate a fi comis crime internaţionale.
Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2002, Curtea devenind funcţională în cursul
anului 2003. În prezent, 123 de state ale lumii sunt parte la Statutul de la Roma.
II. Elemente de specificitate
→ Dacă privim CPI din perspectiva dreptului internaţional instituţional, ea reprezintă:

❖ jurisdicţie internaţională
❖ o jurisdicţie cu caracter permanent (spre deosebire de predecesoarele ei)
1
❖ o jurisdicţie specializată în a stabili răspunderea persoanelor acuzate a fi comis
crime internaţionale (specializare în domeniul Dreptului internaţional penal)
❖ are la bază un tratat multilateral (de asemenea, spre deosebire de predecesoarele
ei) – rezultă că în ceea ce priveşte Statutul de la Roma, se aplică prevederile
Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor
❖ are personalitate juridică proprie (expres menţionată în art. 4 al Statutului)
! Chiar dacă are o relaţie specială cu ONU şi organele ONU (în primul rând cu Consiliul de
Securitate), CPI nu face parte din sistemul ONU, nu este o instituţie din sistemul ONU sau
un organ al organizaţiei !
→ Sediul CPI este la Haga, dar Curtea îşi poate desfăşura activitatea oriunde consideră
necesar (art. 3 din Statut).
III. Structura şi organele Curţii Penale Internaţionale
A. Ca organizaţie internaţională, Curtea Penală Internaţională dispune de o Adunare a

Statelor Părţi (art. 112 din Statut) ca structură cu atribuţii de legiferare a organizaţiei,
formată din totalitatea statelor părţi la Statutul de la Roma.
Alte state care au semnat Statutul pot dobândi calitatea de observatori.
→ Adunarea Statelor Părți se întruneşte o dată pe an la sediul CPI sau la sediul
Naţiunilor Unite în sesiuni ordinare, dar pot fi convocate şi sesiuni extraordinare (de către
Birou, sau de o treime a statelor părţi).
→ În cadrul Adunării, fiecare stat parte dispune de un vot, dar în practică hotărârile
se adoptă prin consens şi numai în subsidiar prin votare.
→ Potrivit Statutului, dacă consensul nu este realizat, hotărârile privitoare la
problemele de substanţă se adoptă cu votul afirmativ a 2/3 dintre membri prezenţi, dacă
majoritatea absolută a reprezentanţilor statelor părţi este prezentă. Chestiunile de procedură
se adoptă prin votul majorităţii simple a statelor reprezentate în adunare.
→ Adunarea constituie un Birou din care fac parte Preşedintele adunării, doi vice-
preşedinţi şi 18 membrii aleşi de Adunare pentru un termen de 3 ani. Biroul asigură
conducerea „executivă” a Adunării şi se întruneşte cel puţin o dată pe an.
→ Atribuţii:
✓ Alege judecătorii CPI şi procurorul;
✓ Face recomandări cu privire la Grefierul-şef al Curţii;
✓ Stabileşte bugetul;
✓ Adoptă textele importante (ex. Regulile de procedură şi probaţiune, Elementele
crimelor);
✓ Poate revoca din funcţie, în anumite condiţii, judecătorii sau procurorul, poate
decide cu privire la modificarea numărului judecătorilor Curţii.
2
→ La Adunarea statelor părţi (sau la întrunirile Biroului) pot participa Preşedintele
Curţii, Procurorul şi Grefierul-şef al CPI.
→ Statele-părţi nu pot interfera cu funcţia judiciară a Curţii.
B. Ca jurisdicţie internaţională, Curtea este constituită din următoarele organe (art. 34 din
Statut):
1. Preşedinţia
2. Camerele Curţii – formaţiunile jurisdicţionale (Camerele preliminare, Camerele
de judecată şi Camera de Apel)
3. Biroul Procurorului
4. Grefa Curţii
1. Preşedinţia – răspunde de administrarea generală a Curţii (exceptând Biroul

Procurorului) şi de reprezentarea acesteia. Este formată din 3 judecători ai Curţii
(Preşedintele şi doi vice-preşedinţi), aleşi pe o durată de 3 ani de majoritatea absolută a
judecătorilor Curţii. Sunt re-eligibil o dată.
În prezent, Preşedintele Curţii este judecătorul ales din partea Republicii Nigeria (Chile
Eboe-Osuji).
2. Formaţiunile jurisdicţionale (Camerele Curţii):

→ Curtea este compusă din 18 judecători, specialişti cu competenţe recunoscute în dreptul
penal sau în alte domenii relevante ale dreptului internaţional şi cu o înaltă ţinută morală.
→ Oricare Stat parte poate nominaliza candidaţi pentru alegerea în funcţia de judecător.
Trebuie să aibă naţionalitatea unuia dintre Statele-Părţi la Statut, fără ca doi judecători să
aibă aceeaşi naţionalitate.
→ Judecătorii sunt aleşi pentru un mandat de 9 ani, nefiind re-eligibili.
→ În exercitarea funcţiilor lor, judecătorii sunt independenţi.
! Din punct de vedere administrativ, Curtea este organizată în 3 secţii: Secţia preliminară
(având minimum 6 judecători), Secţia de primă instanţă (având minimum 6 judecători) şi
Secţia apelurilor (având minimum 5 judecători, din care unul este obligatoriu Preşedintele
CPI).
→ În cadrul acestor formaţiuni administrative (secțiile) se constituie formaţiunile de
judecată, denumite camere (având rolul completelor de judecată din sistemul de drept
român). Astfel, Camera Preliminară constituie, în funcţie de obiectul sesizării, fie în
complet de 3 judecători, fie în complet de judecător unic. Camera de judecată funcţionează
în complet de 3 judecători, iar Camera de Apeluri se constituie în complet de 5 judecători
(practic toţi judecătorii din cadrul Secţiei apeluri).
3. Biroul Procurorului
→ Primeşte sesizările şi orice informaţii cu privire la crimele aflate în jurisdicţia Curţii, în
vederea examinării şi pentru realizarea investigaţiilor în situaţiile respective.
3
→ Biroul Procurorului este condus de către Procuror, ales de Adunarea Statelor Părţi pentru
un mandat de 9 ani, nu este reeligibil.
→ În prezent, procuror al Curţii este Fatou Bensouda (din Gambia, aleasă în 2012), l-a
înlocuit pe primul procuror ales, Luis Moreno-Ocampo (Argentina)
4. Grefa
→ Răspunde de chestiunile administrative ale CPI, realizând administrarea justiţiei.
→ Este condusă de Grefier, care este cel mai important funcţional administrativ al Curţii.
Judecătorii sunt cei care aleg Grefierul, cu majoritate absolută şi prin vot secret, luând în
considerare orice recomandare a Adunării Statelor Părţi.
→ Este ales pentru 5 ani şi este re-eligibil.
→ Îşi exercită funcţiunile sub autoritatea Preşedintelui Curţii.
5. Alte organe
→ Organe semi-autonome: Biroul pentru victime şi martori; Biroul de asistenţă judiciară.
→ Ele funcţionează, administrativ, sub autoritatea Grefei, dar altfel sunt complet
independente.
V. Competenţa Curţii Penale Internaţionale
A. Acceptarea jurisdicţiei Curţii
1. Art. 12(1): „Un stat care devine Parte la Statut acceptă prin aceasta jurisdicţia CPI cu
privire la crimele prevăzute în art. 5”. Prin urmare, spre deosebire de situaţia CIJ, calitatea
de parte la Statut atrage după sine jurisdicţia CPI, fără a mai fi necesară o declaraţie
specială în acest sens (asemănare cu CEDO).
2. Şi statele care nu sunt părţi la Statut pot atrage jurisdicţia Curţii, prin mecanismul
prevăzut de art. 12(2) şi (3) din Statut – respectiv formularea unei declaraţii de acceptare
a jurisdicţiei Curţii, înregistrată la Grefa Curţii.
B. Competenţa CPI
 Este strict delimitată prin prevederile Părţii a II-a a Statutului de la Roma.
Rationae materiae (art. 5 – 8 + 8bis din Statut): „Jurisdicţia Curţii va limitată la crimele
cele mai grave de interes pentru comunitatea internaţională în ansamblul său” (art. 5).
Genocid;
Crime împotriva umanităţii;
Crime de război;
Crima de agresiune (până în 2010 – o competenţă virtuală).
4
Rationae temporis (art. 11):
→ „(1) Curtea are jurisdicţie numai asupra crimelor comise după intrarea în vigoare a
prezentului Statut (după 1 iulie 2002).
→ (2) Dacă un stat devine parte la prezentul Statut după intrarea sa în vigoare, Curtea îşi
va putea exercita jurisdicţia numai asupra crimelor comise după intrarea în vigoare a
prezentului Statut pentru statul respectiv, cu excepţia cazului în care statul respectiv a
făcut o declaraţie potrivit articolului 12, alineatul 3 (o declaraţie de acceptare a jurisdicţiei
CPI).”
=> Competenţă ex nunc
Rationae personae:
→ Art. 1: „Curtea va fi o instituţie permanentă şi va avea puterea să îşi exercite jurisdicţia
asupra persoanelor […]”.
→ Art. 25: „Curtea va avea jurisdicţie asupra persoanelor fizice potrivit prezentului Statut”.
→ Art. 12(2): „În cazul prevăzut la articolul 13, alineatul (a) [sesizare de către stat] sau (c)
[sesizare de Procuror], Curtea îşi poate exercita jurisdicţia dacă unul sau mai multe dintre
următoarele state sunt Părţi la prezentul Statut sau au acceptat jurisdicţia Curţii în
conformitate cu alineatul 3: […] (b) Statul de cetăţenie al acuzatului”.
Rationae loci:
→ competenţa CPI este, în principiu, teritorială:
→ Art. 12(1): „Un stat care devine Parte la Statut acceptă prin aceasta jurisdicţia CPI cu
privire la crimele prevăzute în art. 5”.
→ Art. 12(2): „În cazul prevăzut la articolul 13, alineatul (a) sau (c), Curtea îşi poate
exercita jurisdicţia dacă unul sau mai multe din următoarele State sunt Părţi la prezentul
Statut sau au acceptat jurisdicţia Curţii în conformitate cu alineatul 3:
(a) Statul pe teritoriul căruia s-a săvârșit respectiva faptă sau, dacă crima s-a săvârşit la
bordul unei nave sau aeronave, Statul de înregistrare a respectivei nave sau aeronave […].”
VI. Procedura în faţa Curţii Penale Internaţionale
A. Moduri de sesizare a CPI: Art. 13:

Curtea poate să îşi exercite competenţa faţă de crimele prevăzute la art. 5:
a) dacă o faptă în care una sau mai multe dintre aceste crime par să fi fost comise este
deferită procurorului de către un stat parte, cum este prevăzut la art. 14;
→ sesizare de către state
b) dacă o faptă în care una sau mai multe dintre aceste crime par să fi fost comise este
deferită procurorului de Consiliul de Securitate care acţionează în baza cap. VII al Cartei
Naţiunilor Unite;
→ sesizare de către Consiliul de Securitate al ONU (în două cazuri până în prezent:
Darfur, Sudan şi Libia)
5
c) dacă procurorul a deschis o anchetă cu privire la crima în discuţie, în baza art. 15.
→ sesizare proprio motu
✓ Conform art. 16 din Statut, nicio investigaţie nu poate fi începută sau continuată
pentru o perioadă de 12 luni de la data la care, Consiliul de Securitate, printr-o
rezoluţie adoptată în temeiul Capitolului VII al Cartei ONU, a solicitat CPI
întreruperea investigaţiei. Cererea poate fi reînnoită de Consiliul de Securitate în
aceleaşi condiţii.
 Sintetizând, Curtea Penală Internaţională nu face aplicarea principiului

universalităţii în materie penală. Din jocul competenţei rationae loci, rationae
persoane şi a modalităţilor de sesizare, Curtea îşi poate exercita jurisdicţia numai
dacă:
❖ crimele au avut loc pe teritoriul unui Stat parte la Statutul de la Roma, sau a unui
stat care a acceptat jurisdicţia CPI;
❖ cel acuzat este cetăţean a unui Stat parte la Statutul de la Roma, sau a unui stat care
a acceptat jurisdicţia CPI;
❖ Consiliul de Securitate al ONU a deferit situaţia Procurorului, indiferent de cetăţenia
celui acuzat, sau de locul comiterii faptei.
Chiar şi în aceste condiţii, Curtea Penală Internaţională ar putea să NU îşi exercite
jurisdicţia, făcând aplicarea principiului complementarităţii.
B. Principiul complementarităţii
→ Este o expresie a principiului subsidiarităţii, pe care îl regăsim ca principiu al Dreptului
internaţional al drepturilor omului. Reiese din interpretarea coroborată a Prembulului
Statutului de la Roma şi a art. 17 al Statutului, privitor la admisibilitate.
Preambulul Statutului de la Roma: „Subliniind că, Curtea Penală Internaţională înfiinţată

potrivit prezentului Statut va fi complementară jurisdicţiilor penale naţionale [...]”.
Art. 17 prevede că CPI putea prelua investigarea şi urmărirea unui caz numai atunci când
statul în mod normal competent nu doreşte sau se află în imposibilitatea de a realiza
urmărirea ori investigaţia respectivă.
C. Procedura în faţa CPI:

✓ Examinarea preliminară a unei situații → Biroul Procurorului trebuie să
stabilească: (i) dacă există probe suficiente privind comiterea unor crime
internaționale aflate sub jurisdicția CPI; (ii) dacă se desfășoară proceduri reale și
efective la nivel internațional și (iii) dacă deschiderea unei investigații servește
intereselor justiției și victimelor.
✓ Investigarea unei situații → după strângerea de probe și identificarea suspectului /
suspecților, Procurorul solicită CPI (Camerei Preliminare): (I) să confirme
învinuirea (capetele de acuzare) și (II): (i) să emită un mandat de arestare – pentru
6
aceasta CPI trebuie să se bazeze pe cooperarea statelor pentru realizarea arestărilor
și transferarea suspecților către CPI sau (ii) să emită o somație de prezentare – pentru
ca suspecții să se prezinte în mod voluntar la CPI (dacă acest lucru nu se întâmplă,
se va emite un mandat de arestare).
→ în cazul în care CPI (Camera Preliminară) nu confirmă învinuirile, cazul nu se
închide în mod definitiv, Procurorul poate solicita din nou confirmarea acestora, cu
prezentarea de noi probe.
✓ Procedura în camera preliminară (pre-trial): (i) prezentarea inițială a suspectului:
camera preliminară trebuie să confirme identitatea suspectului și să îi comunice
acestuia învinuirile ce i se aduc; (ii) confirmarea învinuirilor: după audierea
Procurorului, apărării și a reprezentanților victimelor, camera preliminară decide
dacă dovezile sunt suficiente pentru a se începe judecata de primă instanță.
→ în cazul în care suspectul nu este arestat sau nu se prezintă, pot fi prezentate pot
fi depuse concluziile scrise, dar nu pot fi organizate audierile.
✓ Judecata de primă instanță: se realizează în fața unui complet de trei judecători,
în fața cărora acuzarea trebuie să dovedească, dincolo de orice dubiu rezonabil,
vinovăția acuzatului. Apreciind asupra ansamblului probatoriului, completul
pronunță un verdict, iar dacă acesta este de constatare a vinovăției, va stabili o
sentință. Potrivit Statutului CPI, cel acuzat poate fi condamnat la pedeapsa închisorii
de până la 30 de ani, iar, în mod excepțional, detențiunea pe viață. De asemenea,
judecătorii, pot dispune acordarea de reparații (despăgubiri) victimelor.
→ dacă nu există probe suficiente, cazul se închide iar persoana acuzată este pusă în
libertate.
✓ Judecata în calea de atac (apel): atât Procurorul, cât și acuzatul, au dreptul de a
formula o cale de atac (apel) cu privire la verdict, cât și cu privire la hotărârea
pronunțată. Victimele și cel condamnat pot, de asemenea, să formuleze apel
împotriva ordinului de acordare a reparațiilor (despăgubiri). Apelul se judecă în
complet de 5 judecători. Camera de apel poate decide dacă (i) menține sau (ii) nu
hotărârea apelată ori (iii) să o modifice, cu posibilitatea rejudecării în fața Camerei
de Primă Instanță. Hotărârea Camerei de Apel este definitivă.
✓ Executarea hotărârilor: executarea hotărârilor pronunțate de CPI se face în
facilități de detenție puse la dispoziție de state care au încheiat acorduri în acest sens
cu CPI.
→ dacă cel acuzat a fost achitat, el este pus în libertate de îndată.
VII. Activitatea Curţii Penale Internaţionale
→ Curtea a devenit funcţională în anul 2003, odată cu alegerea Procurorului CPI.

→ În prezent, în cadrul CPI sunt investigate 13 situaţii, generând un număr de 28 de cazuri
deduse CPI.
→ De asemenea, Biroul Procurorului conduce în prezent investigaţii preliminare în 10 state:
Columbia, Guineea, Irak, Nigeria, Palestina, Filipine, Ucraina, Venezuela și Bolivia.
7
FACULTATEA DE DREPT
Cursul nr. 7
Alte mecanisme de reprimare a crimelor internaţionale
Alte mecanisme de reprimare a crimelor internaţionale: tribunalele internaționalizate,

mixte sau hibride
→ Aceste jurisdicții au apărut spre sfârşitul anilor 90, din cauze multiple:
✓ dorința Organizaţiei Naţiunilor Unite de a se implica mai activ în gestionarea
unor situaţii de criză, inclusiv sub acest aspect, al realizării tragerii la
răspundere a persoanelor acuzate a fi comis încălcări grave ale drepturilor
omului
✓ aprecierea că nu mai este cazul să se înființeze jurisdicții de tipul tribunalelor
internaționale penale ad-hoc, ca organe subsidiare ale organizației
✓ lipsa competenței (rationae temporis, în principal) a Curții Penale
Internaționale
✓ dezideratul înființării unor jurisdicții mai adaptate particularităţilor fiecărei
situaţii în parte, inclusiv din perspectivă geografică, istorică etc.
→ Caracterul „internaţionalizat”, hibrid sau mixt al acestor jurisdicții este dat de un

element de participare internaţională în activitatea acestor jurisdicţii (de exemplu,
caracterul actului de înfiinţare al jurisdicţiei, elemente de natură organizatorică, precum
implicarea unor judecători sau procurori internaţionali, caracterul mixt: civil şi de common
law al procedurilor). Se poate observa însă că implicarea internaţională în activitatea acestor
jurisdicţii variază de la caz la caz.
→ În prezent, sunt considerate jurisdicții internaționalizate, hibride sau mixte următoarele:
❖ Curtea Specială pentru Sierra Leone - înfiinţată în baza Acordului dintre ONU şi
Guvernul Sierrei Leone din data de 16 ianuarie 2002;
❖ Tribunalul Special pentru Cambodgia (Camerele Extraordinare pentru Judecarea
Crimelor comise în perioada Kampuchiei Democratice) - înfiinţat prin Legea
cambodgiană nr. 10/2001 şi Acordul din 17 martie 2003 între ONU şi Guvernul
Regal al Cambodgiei cu privire la judecarea, în conformitate cu dreptul cambodgian,
a crimelor comise în perioada Kampuchiei Democratice);
1
❖ Panelurile Speciale pentru Crime Grave din Timorul de Est - înfiinţate prin
Regulamentul nr. 2000/15 al Administraţiei de Tranziţie a Naţiunilor Unite din
Timorul de Est - UNTAET, la care s-a adăugat Tribunalul Indonezian ad hoc pentru
drepturile omului, creat prin Legea indoneziană nr. 26/2000, în baza căreia a fost
emis Decretul prezidenţial nr. 53/2001;
❖ Tribunalul Special Irakian - înfiinţat Statutul nr. 1 din 10 decembrie 2003, emis de
Consiliul de Guvernare irakian;
❖ Camerele pentru Crime de Război din Bosnia-Herzegovina, create prin legislaţia
internă a statului bosniac în implementarea Rezoluţiilor Consiliului de Securitate al
ONU 2003/1503 din august 2003 şi, respectiv 2004/1534 din martie 2004, devenite
operaţionale în data de 9 martie 2005;
❖ Programul judecătorilor internaţionali din Kosovo, creat prin Regulamentul
2000/6 din data de 15 februarie 2000 al Misiunii Naţiunilor Unite în Kosovo
(UNMIK);
❖ Curtea Specială pentru Liban, înfiinţată în baza Rezoluţiei 2007/1757 din data de
30 mai 2007, a Consiliului de Securitate al ONU, acţionând în baza Capitolului VII
al Cartei ONU.
Activitate: consultând paginile oficiale de web ale acestor tribunale internaționalizate,

observați asemănările și deosebirile dintre ele în ceea ce privește modalitatea de
înființare, elementele de organizare și funcționare, competența, eficiența activității
desfășurate.
2
FACULTATEA DE DREPT
Cursul nr. 8
Crime internaționale (I). Crima de genocid
Definiţie
→ Într-o definiţie sintetică, dată de rezoluţia Adunării Generale a ONU 96(1), genocidul
reprezintă „negarea dreptului la existenţă a unor grupuri întregi de indivizi, aşa cum
omuciderea reprezintă negarea dreptului la viaţă al unei fiinţe umane”.
→ Este o faptă îndreptată, în mod simultan şi direct, împotriva fiinţei umane şi împotriva
unor colectivităţi întregi de indivizi.
→ Particularitatea acestei crime rezidă în elementul subiectiv, constând în intenţia
specifică – aceea de a distruge un grup.
Scurt istoric
→ Individualizarea crimei de genocid ca o categorie distinctă de „crimă internaţională” s-

a făcut după cel de-al Doilea Război Mondial, ca reacție a comunității internaționale la
exterminarea pe scară largă a unor categorii de persoane, în principal pe criterii rasiale
(fenomenul Holocaust).
→ În actul de acuzare pe care s-a bazat procesul marilor criminali de război în fața
Tribunalului Militar Internațional de la Nurenberg, a fost prevăzut că aceştia au
instrumentat „un genocid deliberat şi sistematic, respectiv exterminarea de grupuri rasiale
şi naţionale, împotriva populaţiei civile din anumite teritorii ocupate, pentru a distruge
anumite rase şi clase de fiinţe umane, precum şi grupuri naţionale, rasiale sau religioase,
precum evreii, polonezii şi ţiganii”.
→ Însă crima de genocid nu era prevăzută explicit în cuprinsul Statutului Tribunalului

Militar Internaţional de la Nürenberg, iar termenul nu a fost menţionat în hotărârile
pronunţate de acesta.
→ Toate crimele prevăzute în Statutul Tribunalului erau legate, într-o formă sau alta, de o
circumstanţă specială – starea de război. Din acest motiv, s-a impus necesitatea consacrării
1
genocidului ca o crimă internaţională distinctă – ceea ce s-a realizat prin rezoluţia Adunării
Generale a ONU 96(1) din 11.12.1946.
→ Doi ani mai târziu, a fost adoptată Convenţia privind prevenirea şi reprimarea crimei
de genocid, intrată în vigoare la data de 12.12.1951. Deşi art. VI al acestei Convenţii
prevedea înfiinţarea unui tribunal internaţional pentru judecarea cazurilor de genocid, acest
lucru nu a devenit realitate până la crearea tribunalelor internaţionale ad hoc în anul 1993
şi respectiv în anul 1994.
→ Prima condamnare pentru genocid de către un tribunal internaţional a fost pronunţată de

către Tribunalul Internaţional ad hoc pentru Rwanda, în cauza Jean-Paul Akayesu (2001).
Relaţia cu crimele împotriva umanităţii:
Prevederile Convenţiei de la Geneva sunt clare în sensul în care genocidul poate fi comis
atât în timp de pace, cât şi în timp de război, nemaiexistând astfel vreo relaţie cu starea de
război. Din acest lucru rezultă că genocidul este o specie a crimelor împotriva umanităţii.
Conținut
Definirea crimei de genocid s-a bucurat de o stabilitate deosebită (spre deosebire de situația
celorlalte categorii de crime internaționale), ea rămânând neschimbată: de la Convenția
privind genocidul, până la prevederile Statutului de la Roma a Curții Penale Internaționale
(art. 6 din Statut), reprezintă crima de genocid:
oricare dintre faptele menţionate mai jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime
sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, şi anume:
a) uciderea de membri ai grupului;
b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale privind membri ai grupului;
c) supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să antreneze
distrugerea sa fizică totală sau parţială;
d) măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
e) transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup
→ este de remarcat elementul subiectiv specific (intenția calificată prin scop), de unde
decurge o dificultate probatorie deosebită (elementul subiectiv trebuind, și el, demonstrat)
→ de asemenea, enumerarea tipurilor de grup este limitativă: (1) NAȚIONAL; (2) ETNIC;
(3) RASIAL; (4) RELIGIOS. Distrugerea unui grup, altul decât unul din cele enunțate mai
sus, chiar prin acțiunile menționate în norma de incriminare, nu reprezintă genocid (dar
fapta poate cunoaște o calificare deosebită, de exemplu crimă împotriva umanității).
→ la ora actuală, se apreciază că această definiție a dobândit valoare cutumiară
2
FACULTATEA DE DREPT
CRIMELE INTERNAȚIONALE
CRIMA DE GENOCID
1. Convenţia privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 9 decembrie 1948 (art. II)
„[...] oricare dintre următoarele acte comise cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, un grup
naţional, etnic, rasial sau religios: (a) Uciderea membrilor grupului;(b) Cauzarea de suferinţe fizice sau
mentale grave membrilor grupului;(c) Impunerea în mod deliberat grupului de condiţii de viaţă menite
să ducă la distrugerea sa fizică, în întregime sau în parte;(d) Impunerea de măsuri care să împiedice
naşterile în interiorul grupului;(e) Transferul forţat de copii din cadrul grupului către alt grup”.
(art. III): Următoarele acte se vor pedepsi: (a) Genocidul; (b) Conspiraţia pentru a comite genocid;
(c) Instigarea directă şi publică de a comite genocid; (d) Tentativa de a comite genocid; (e)
Complicitatea la genocid.
2,3. Statutul Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi Statutul Tribunalului

Internaţional pentru Ruwanda (art. 4 şi respectiv art. 2)
„[...] oricare dintre următoarele acte comise cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, un grup
naţional, etnic, rasial sau religios: (a) uciderea membrilor grupului;(b) cauzarea de suferinţe fizice sau
mentale grave membrilor grupului;(c) impunerea în mod deliberat grupului de condiţii de viaţă menite
să ducă la distrugerea sa fizică, în întregime sau în parte;(d) impunerea de măsuri care să împiedice
naşterile în interiorul grupului;(e) transferul forţat de copii din cadrul grupului către alt grup”.
4. Statutul de la Roma (art. 6)

„În scopurile prezentului statut, prin crimă de genocid se înţelege oricare dintre faptele menţionate mai
jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau
religios, şi anume: a) uciderea de membri ai grupului; b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau
mentale privind membrii grupului; c) supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să
antreneze distrugerea sa fizică totală sau parţială; d) măsuri vizând împiedicarea naşterilor în cadrul
grupului; e) transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup”.
1
FACULTATEA DE DREPT
CRIMELE ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII
1. Carta Tribunalului Militar Internaţional de la Nürenberg (art. 6 lit. c)

„omorul, exterminarea, aducerea în stare de sclavie, deportarea şi alte acte inumane comise împotriva
oricărei populaţii civile, înaintea ori în timpul războiului, precum şi persecuţiile pe motive politice,
rasiale ori religioase, în executarea sau în legătură cu oricare dintre crimele de competenţa
Tribunalului, indiferent dacă au fost comise sau nu cu încălcarea legislaţiei interne a statului în care au
fost comise. Conducătorii, organizatorii, instigatorii şi complicii care au participat la formularea sau
executarea unui plan comun sau a unei conspiraţii pentru a comite oricare din crimele de mai sus sunt
răspunzători pentru toate actele săvârşite de orice persoană în executarea acestui plan.”
2. Statutul Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie (art. 5)

„[...] următoarele fapte, comise în timpul unui conflict armat intern sau internaţional şi îndreptate
împotriva oricărei populaţii civile:(a) ucidere; (b) exterminare;(c) aducere în stare de sclavie;(d)
deportare;(e) lipsire ilegală de libertate;(f) tortură;(g) viol; (h) persecuţii din motive politice, rasiale
sau religioase;(i) alte acte inumane.”
3. Statutul Tribunalului Internaţional pentru Ruwanda (art. 3)

„[...] următoarele crime, atunci când sunt comise ca parte a unui atac atacul generalizat sau sistematic
împotriva oricărei populaţii civile, pe temeiuri naţionale, politice, etnice, rasiale sau religioase:(a)
ucidere;(b) exterminare;(c) aducerea în stare de sclavie;(d) deportarea;(e) lipsirea de libertate;(f)
tortura;(g) violul;(h) persecuţii din motive politice, rasiale sau religioase; (i) alte acte inumane.”
4. Statutul de la Roma (art. 7)

„1. În scopurile prezentului statut, prin crimă împotriva umanităţii se înţelege una dintre faptele
menţionate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat
împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac: a) omorul; b) exterminarea; c) supunerea
la sclavie; d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie; e) întemniţarea sau altă formă de privare
gravă de libertate fizică, cu violarea dispoziţiilor fundamentale ale dreptului internaţional; f) tortura;
g) violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau orice altă
formă de violenţă sexuală de o gravitate comparabilă; h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei
colectivităţi identificabile din motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual,
în sensul paragrafului 3, ori în funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul
internaţional, în corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competenţa
Curţii; i) dispariţiile forţate de persoane; j) crima de apartheid; k) alte fapte inumane cu caracter analog
cauzând cu intenţie suferinţe mari sau vătămări grave ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice sau
mintale”.
1
FACULTATEA DE DREPT
Cursul nr. 9
Crime internaționale (II). Crimele împotriva umanității
Definiţie
Prima definiție a crimelor împotriva umanității se regăsește în Statutul Tribunalului Militar

Internațional de la Nurenberg. Definiții ale acestei categorii de crime internaționale au fost
date și în Statutele Tribunalului Internațional Penal pentru fost Iugoslavie și respectiv
pentru Rwanda, dar definiția cea mai complexă o regăsim în Statutul Curții Penale
Internaționale (art. 7):
„1. [...] crimă împotriva umanităţii se înţelege una dintre faptele menţionate mai jos, când
aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei
populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac:
a) omorul;
b) exterminarea;
c) supunerea la sclavie;
d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie;
e) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea
dispoziţiilor fundamentale ale dreptului internaţional;
f) tortura;
g) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, sterilizarea forţată
sau orice altă formă de violenţă sexuală de o gravitate comparabilă;
h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile din motive de
ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul paragrafului 3,
ori în funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional,
în corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competenţa Curţii;
i) dispariţiile forţate de persoane;
j) crima de apartheid;
k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenţie suferinţe mari sau
vătămări grave ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice sau mintale”.
1
Conținut
→ din chiar definiția convențională rezultă faptul că această categorie de fapte incriminează
atingerile aduse, pe scară largă, unor drepturi fundamentale ale ființei umane;
→ este important elementul contextual (situația premisă): faptele trebuie comise în cadrul
unui atac generalizat sau sistematic, iar acest atac trebuie îndreptat împotriva populației
civile.
✓ Prin atac îndreptat împotriva unei populaţii civile se înţelege
comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte materiale ce intră
în conținutul constitutiv al faptei, împotriva oricărei populaţii civile, în
aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca
scop un asemenea atac.
✓ actele materiale cunosc o interpretare convențională, după cum urmează:
a) omorul = acțiunea de a suprima viața unei persoane;
b) exterminarea = fapta de a impune cu intenţie condiţii de viaţă, ca privarea

accesului la hrană şi la medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei părţi a
populaţiei;
c) supunerea la sclavie = fapta de a exercita asupra unei persoane unul sau

ansamblul atributelor legate de dreptul de proprietate, inclusiv în cadrul traficului de fiinţe
umane, în special de femei şi copii;
d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie = fapta de a deplasa în mod

forţat persoane, expulzându-le sau prin alte mijloace coercitive, din regiunea în care ele se
află legal, fără motive admise în dreptul internaţional;
e) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea

dispoziţiilor fundamentale ale dreptului internaţional;
f) tortura = fapta de a cauza cu intenţie durere sau suferinţe acute, fizice sau mentale,
unei persoane care se află sub paza sau controlul făptuitorului; înţelesul acestui termen nu
se extinde la durerea sau suferinţele rezultând exclusiv din sancţiuni legale, care sunt
inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele;
g) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, sterilizarea

forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de o gravitate comparabilă;
2
h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile din motive
de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual, ori în funcţie de alte
criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, în corelare cu orice
act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competenţa Curţii = denegarea cu
intenţie şi grav de drepturi fundamentale cu violarea dreptului internaţional, din motive
legate de identitatea grupului sau colectivităţii care face obiectul acesteia;
i) dispariţiile forţate de persoane = cazurile în care persoanele sunt arestate, deţinute

sau răpite de către un stat ori o organizaţie politică sau cu autorizarea, sprijinul ori
asentimentul acestui stat sau al acestei organizaţii, care refuză apoi să admită că aceste
persoane sunt private de libertate sau să dezvăluie soarta care le este rezervată ori locul
unde se află, cu intenţia de a le sustrage protecţiei legii pe o perioadă prelungită.
j) crima de apartheid = fapte inumane analoage celor cuprinse în norma de

incriminare, comise în cadrul unui regim instituţionalizat de oprimare sistematică şi de
dominare a unui grup rasial asupra oricărui alt grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale
şi cu intenţia de a menţine acest regim;
k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenţie suferinţe mari sau
vătămări grave ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice sau mintale.
3
FACULTATEA DE DREPT
Cursul nr. 10
Crime internaționale (III). Crimele de război
Definiție și elemente de specificitate
→ într-o exprimare condensată, crimele de război reprezintă încălcările grave ale normelor
de drept internațional umanitar.
→ crimele de război au cunoscut definiții, atât în statutul Tribunalului Militar Internațional
de la Nurenberg, cât și în statutele TPIY și TPIR, dar aceste definiții au fost, în bună măsură,
construite pentru a indica competența rationae materiae a acestor jurisdicții. Din acest
motiv, ele nu au oferit o perspectivă completă asupra categoriei crimelor de război.
→ un nucleu de incriminare există și în Convențiile de la Geneva din 12 august 1949,
privind dreptul internațional umanitar, dar care nu se referă la crimele de război, ci la
încălcările (violările) grave ale dreptului internațional umanitar
→ cea mai complexă definiție a acestei categorii o regăsim în Statutul Curții Penale
Internaționale
Crimele de război potrivit Statutului Curții Penale Internaționale
Art. 8 din Statutul Curții Penale Internaționale:

a) încălcările grave la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare
dintre faptele menţionate mai jos, împotriva persoanelor sau bunurilor protejate de
dispoziţiile convenţiilor de la Geneva:
(i) omuciderea intenţionată;
(ii) tortura şi tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;
(iii) cauzarea cu intenţie suferinţe mari sau de a vătăma grav integritatea fizică ori
sănătatea;
(iv) distrugerea şi însuşirea de bunuri pe scară largă, nejustificate de necesităţi
militare şi executate într-un mod ilicit şi arbitrar;
(v) constrângerea unui prizonier de război sau unei persoane protejate să servească
în forţele unei puteri inamice;
(vi) privarea cu intenţie a unui prizonier de război sau a oricărei alte persoane
protejate, de dreptul său la un proces echitabil şi corect;
(vii) deportarea sau transferul ilegal ori detenţia ilegală;
(viii) luarea de ostatici;
1
b) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate
internaţionale în cadrul stabilit al dreptului internaţional, şi anume una dintre faptele ce
urmează:
(i) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva populaţiei civile ca atare sau
împotriva civililor care nu participă direct la ostilităţi;
(ii) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva obiectivelor civile, adică a celor
care nu sunt obiective militare;
(iii) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva personalului, instalaţiilor,
materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar
sau de menţinere a păcii conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să fie
îndreptăţite să primească protecţia pe care dreptul internaţional al conflictelor armate o
acordă civililor şi obiectivelor civile;
(iv) fapta de a lansa intenţionat un atac ştiind că el va cauza în mod incidental
pierderi de vieţi omeneşti sau vătămări ale populaţiei civile, ori pagube bunurilor cu
caracter civil sau daune extinse, de durată şi grave mediului înconjurător, care ar fi vădit
excesive în raport cu avantajul militar general, concret şi direct anticipat;
(v) fapta de a ataca sau bombarda, prin orice mijloace, oraşe, sate, locuinţe sau
construcţii care nu sunt apărate şi care nu sunt obiective militare;
(vi) fapta de a omorî sau de a răni un combatant care, după ce a depus armele sau
nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiţii;
(vii) fapta de a utiliza pe nedrept steagul alb, drapelul sau insignele militare şi
uniforma inamicului sau ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi semnele distinctive
prevăzute de convenţiile de la Geneva cu rezultatul cauzării morţii sau a unor vătămări
corporale grave;
(viii) transferarea, direct sau indirect, de către o putere ocupantă, a unei părţi a
populaţiei sale civile, în teritoriul pe care ea îl ocupă, sau deportarea ori transferarea în
interiorul sau în afara teritoriului ocupat a totalităţii sau a unei părţi a populaţiei din acest
teritoriu;
(ix) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor consacrate religiei,
educaţiei, artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor
unde bolnavii sau răniţii sunt adunaţi, cu condiţia ca aceste construcţii să nu fie obiective
militare;
(x) fapta de a supune persoanele unei părţi adverse căzute în puterea sa la mutilări
ori la experimente medicale sau ştiinţifice de orice fel, care nu sunt justificate de un
tratament medical, dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul acestor persoane, şi care
cauzează moartea sau le pun în pericol grav sănătatea;
(xi) fapta de a omorî sau răni în mod perfid indivizi aparţinând naţiunii sau armatei
inamice;
(xii) fapta de a declara că nu va fi îndurare pentru învinşi;
(xiii) fapta de a distruge sau de a confisca bunurile inamicului, în afară de cazurile
în care aceste distrugeri sau confiscări ar fi imperios ordonate de necesităţile războiului;
2
(xiv) fapta de a declara stinse, suspendate sau inadmisibile în justiţie drepturile şi
acţiunile cetăţenilor părţii adverse;
(xv) fapta unui beligerant de a constrânge cetăţenii părţii adverse să ia parte la
operaţiunile de război îndreptate împotriva ţării lor, chiar dacă ei erau în serviciul acestui
beligerant înainte de începerea războiului;
(xvi) jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu asalt;
(xvii) fapta de a utiliza otravă sau arme otrăvitoare;
(xviii) fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau asimilate şi orice lichide,
materiale sau dispozitive analoage;
(xix) fapta de a utiliza gloanţe care se dilată sau se aplatizează cu uşurinţă în corpul
uman, cum sunt gloanţele al căror înveliş dur nu acoperă în întregime mijlocul sau sunt
perforate de incizii;
(xx) fapte de a folosi arme, proiectile, materiale şi metode de luptă de natură să
cauzeze vătămări inutile sau suferinţe ne-necesare ori care sunt în mod inerent
nediscriminatorii, cu violarea dreptului internaţional al conflictelor armate, cu condiţia ca
aceste arme, proiectile, materiale şi metode de luptă să facă obiectul unei interdicţii clare şi
care să fie incluse într-o anexă la prezentul Statut, pe calea unui amendament adoptat
potrivit dispoziţiilor art. 121 şi 123;
(xxi) atingerile aduse demnităţii persoanei, îndeosebi tratamentele umilitoare şi
degradante;
(xxii) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, astfel cum a
fost definită la art. 7 paragraful 2 (f), sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă
sexuală care constituie o infracţiune gravă la Convenţiile de la Geneva;
(xxiii) fapta de a utiliza prezenţa unui civil sau a unei alte persoane protejate pentru
a conferi imunitate faţă de operaţiunile militare a anumitor puncte, zone sau forţe militare;
(xxiv) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor, materialului, unităţilor
şi mijloacelor de transport sanitar şi a personalului care foloseşte, conform dreptului
internaţional, semnele distinctive prevăzute de convenţiile de la Geneva;
(xxv) fapta de a înfometa în mod deliberat civili, ca metodă de război, privându-i de
bunurile indispensabile supravieţuirii, inclusiv împiedicându-i intenţionat să primească
ajutoarele prevăzute de convenţiile de la Geneva;
(xxvi) fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea copiilor de vârstă mai mică de 15
ani în forţele armate naţionale sau de a-i face să participe activ la ostilităţi;
c) în caz de conflict armat care nu prezintă un caracter internaţional, violările grave ale
art. 3, comun celor patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare
dintre faptele menţionate mai jos, comise împotriva persoanelor care nu participă direct la
ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate care au depus armele şi persoanele care au fost
scoase în afara luptei din cauza bolii, rănirii, detenţiei sau din orice altă cauză:
(i) violenţele îndreptate împotriva vieţii integrităţii corporale, mai ales omorul sub
toate formele sale, mutilările, tratamentele crude şi tortura;
3
(ii) atingerile aduse demnităţii persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi
degradante;
(iii) luarea de ostatici;
(iv) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, date
de un tribunal legal constituit, cu respectarea garanţiilor judiciare general recunoscute ca
indispensabile.
d) Paragraful 2(c) se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional

şi nu se aplică deci situaţiilor de tulburări sau tensiuni interne, cum sunt insurecţia, actele
izolate şi sporadice de violenţă şi actele de natură similară;
e) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu
prezintă un caracter internaţional, în cadrul stabilit de dreptul internaţional, şi anume
oricare dintre următoarele fapte:
(i) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva populaţiei civile ca atare sau
împotriva persoanelor civile care nu participă direct la ostilităţi;
(ii) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor, materialelor, unităţilor şi
mijloacelor de transport sanitar şi a personalului care utilizează, conform dreptului
internaţional, însemnele distinctive prevăzute de convenţiile de la Geneva;
(iii) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva personalului, instalaţiilor,
materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar
sau de menţinere a păcii, conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă
dreptul la protecţia pe care dreptul internaţional al conflictelor armate îl garantează civililor
şi obiectivelor cu caracter civil;
(iv) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva clădirilor consacrate religiei,
educaţiei, artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor
unde sunt adunaţi bolnavi şi răniţi, cu condiţia ca aceste clădiri să nu fie obiective militare;
(v) jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu asalt;
(vi) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, astfel este
definită la art. 7 paragraful 2 (f), sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală
constituind o violare gravă a art. 3 comun celor patru convenţii de la Geneva;
(vii) fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea copiilor în vârstă mai mică de 15
ani în forţele armate sau în grupări armate ori de a-i face să participe activ la ostilităţi;
(viii) fapta de a ordona deplasarea populaţiei civile pentru considerente având
legătură cu conflictul, în afara cazurilor în care securitatea civililor sau imperativele militare
o cer;
(ix) fapta de a ucide sau a răni în mod perfid un adversar combatant;
(x) fapta de a declara că nu va exista îndurare pentru învinşi;
(xi) fapta de a supune persoanele care sunt în puterea unei alte părţi la conflict la
mutilări sau experimente medicale ori ştiinţifice care nu sunt motivate de un tratament
medical, dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul acestor persoane şi care atrag
moartea acestora sau le pun în mod serios sănătatea în pericol;
4
(xii) fapta de a distruge sau de confisca bunurile unui adversar, în afară de cazul în
care aceste distrugeri sau confiscări sunt imperios ordonate de necesităţile conflictului;
(xiii) fapta de a utiliza otravă sau arme otrăvitoare;
(xiv) fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau asimilate şi orice lichide, materiale
sau dispozitive analoage;
(xv) fapta de a utiliza gloanţe care se dilată sau se aplatizează cu uşurinţă în corpul
uman, cum sunt gloanţele al căror înveliş dur nu acoperă în întregime mijlocul sau sunt
perforate de incizii.
f) Paragraful 2(e) se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional

şi nu se aplică deci situaţiilor de tulburări şi de tensiuni interne, cum sunt insurecţiile,
actele izolate sau sporadice de violenţă sau alte acte de natură similară. Se aplică
conflictelor armate care opun în mod prelungit, pe teritoriul unui stat, autorităţile
guvernului acestui stat şi grupuri armate organizate sau grupuri armate organizate între
ele.
→ incriminarea prevăzută în Statutul de la Roma nu a șters distincția dintre crimele de

război comise în timp de conflict armat internațional și conflict armat non-internațional
(aspect criticat în doctrină)
→ incriminarea reprezintă atât o codificare a unor norme cutumiare existente, cât și o

dezvoltare progresivă a dreptului internațional.
5
FACULTATEA DE DREPT
CRIMELE INTERNAȚIONALE - CRIMELE DE RAZBOI
STATUTUL Tribunalului Militar Internaţional de la Nürenberg

Articolul 6 litera b): „violarea legilor şi cutumelor războiului. Aceste violări vor include, dar nu vor fi limitate la
omor, rele tratamente sau deportare pentru muncă forţată sau în orice alt scop, al populaţiei civile din sau în
teritoriile ocupate, omorul sau relele tratamente asupra prizonierilor de război ori asupra personalului naval,
uciderea ostaticilor, incendierea proprietăţii publice sau private, distrugerea intenţionată a oraşelor sau
devastarea nejustificată de necesităţi militare”.
Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949

Încălcările grave” ale dreptului internaţional umanitar şi regimul juridic ce le este aplicabil sunt prevăzute în art.
49-51 din Convenţia I, în art. 50-52 din Convenţia II, în art. 129-131 din Convenţia III şi respectiv în art. 146-
148 din Convenţia IV. Art. 49-51 din Convenţia I prevăd:
„Art. 49 – Înaltele Părţi contractante se angajează să ia orice măsură legislativă necesară pentru stabilirea unor
sancţiuni penale efective faţă de persoanele care au comis sau au dat ordin să se comită oricare dintre încălcările
grave ale prezentei Convenţii, definite în articolul următor.
Fiecare Înaltă Parte contractantă va avea obligaţia de a urmări persoanele acuzate de a fi comis sau de a fi
ordonat să se comită aceste încălcări grave şi va aduce aceste persoane, indiferent de cetăţenia lor, în faţa
instanţelor sale naţionale. Ea va putea de asemenea, dacă preferă şi în conformitate cu condiţiile prevăzute în
propria sa legislaţie, să predea aceste persoane spre judecare unei alte Înalte Părţi contractante interesate, numai
dacă această Înaltă Parte contractantă ar deţine contra acestor persoane probe suficiente.
Fiecare Înaltă Parte contractantă va lua măsurile necesare pentru reprimarea actelor contrare dispoziţiilor
prezentei Convenţii, altele decât încălcările grave definite în articolul următor.
În toate împrejurările, acuzaţii vor beneficia de garanţiile unui proces echitabil şi pentru apărare, care nu vor fi
mai puţin favorabile decât cele prevăzute de articolele 105 şi următoarele ale Convenţiei de la Geneva din 12
august 1949, privitoare la tratamentul prizonierilor de război.
Art. 50 – Încălcările grave prevăzute la articolul precedent sunt acelea care privesc oricare din următoarele acte,
dacă sunt comise împotriva persoanelor şi bunurilor protejate de Convenţie: omuciderea intenţionată,
tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experimentele biologice, faptul de a cauza, în mod intenţionat, mari
suferinţe sau vătămări severe, fizice ori mentale, şi distrugerea pe scară largă şi aproprierea de bunuri,
nejustificate de necesităţi militare şi realizate în mod ilicit şi arbitrar.
Articolul 51 – Nicio Înaltă Parte contractantă nu va putea să se exonereze, nici să exonereze o altă Înaltă Parte
contractantă de răspunderile asumate de ea însăşi sau de o altă Parte contractantă din cauza infracţiunilor
prevăzute la articolul precedent”.
Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie

Art. 2. „Tribunalul internaţional va avea competenţa să urmărească persoanele care au comis sau au ordonat să
fie comise încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949, respectiv următoarele acte
împotriva persoanelor ori proprietăţilor protejate potrivit dispoziţiilor Convenţiilor de la Geneva relevante:
(a) uciderea intenţionată;
(b) tortura şi tratamentele inumane, inclusiv experimentele biologice;
(c) cauzarea intenţionată de mari suferinţe ori vătămări grave corporale sau ale sănătăţii;
(d) distrugerea masivă şi aproprierea proprietăţilor, nejustificate de necesităţile militare şi realizate în
mod ilegal şi intenţionat;
1
(e) obligarea unui prizonier de război sau a unui civil să facă parte din forţele militare ale unei puteri
ostile;
(f) privarea intenţionată a unui prizonier de război sau a unui civil de dreptul la un proces echitabil;
(g) deportarea nelegală sau transferul ori internarea ilegală a civililor;
(h) luarea civililor ca ostatici.”
Art. 3. „Tribunalul internaţional va avea competenţa să judece persoanele care au încălcat legile sau cutumele
războiului. Aceste violări vor include, dar nu se vor limita la:
(a) utilizarea armelor otrăvitoare sau a altor arme ce cauzează suferinţe inutile;
(b) distrugerea intenţionată a oraşelor sau satelor, ori devastarea nejustificată de necesitatea militară;
(c) atacarea sau bombardarea, prin orice mijloace, a oraşelor, satelor, clădirilor lipsite de apărare;
(d) confiscarea, distrugerea ori deteriorarea intenţionată a instituţiilor dedicate religiei, carităţii şi
educaţiei, ştiinţelor şi artelor, monumentelor istorice şi operelor de ştiinţă şi artă;
(e) jefuirea proprietăţilor publice sau private.”
Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwuanda

Art. 4. „Tribunalul internaţional pentru Rwanda va avea competenţa să judece persoanele care au comis sau au
ordonat comiterea de încălcări ale articolului 3 comun al Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 privind
protecţia victimelor războiului şi ale Protocolului II la acestea din data de 8 iunie 1977. Aceste încălcări includ,
dar nu vor fi limitate la:
(a) violenţe îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii fizice sau mentale a persoanelor, în special uciderea
precum şi tratamentele inumane, precum tortura, mutilările sau orice altă formă de pedeapsă corporală;
(b) pedepsele colective;
(c) luarea de ostatici;
(d) actele de terorism;
(e) atingerile aduse demnităţii persoanelor, în special tratamentele umilitoare şi degradante, violul,
prostituţia forţată şi orice formă de infracţiune sexuală;
(f) tâlhăria;
(g) pronunţarea de sentinţe şi realizarea de execuţii fără judecată prealabilă realizată de o instanţă legal
constituită, cu toate garanţiile care sunt recunoscute drept indispensabile de lumea civilizată;
(h) ameninţarea de a comite oricare din actele de mai sus”.
Statutul Curţii Penale Internaţionale

Art. 8 „1. Curtea are competenţă în ceea ce priveşte crimele de război, îndeosebi când aceste crime se înscriu
într-un plan sau o politică ori când ele fac parte dintr-o serie de crime comise pe scară largă. 2. În scopurile
statutului, prin crime de război se înţelege:
a) infracţiunile grave la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare dintre faptele menţionate
mai jos, împotriva persoanelor sau bunurilor protejate de dispoziţiile Convenţiilor de la Geneva: (i) omuciderea
intenţionată; (ii) tortura şi tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice; (iii) cauzarea cu intenţie
suferinţe mari sau de a vătăma grav integritatea fizică ori sănătatea; (iv) distrugerea şi însuşirea de bunuri pe
scară largă, nejustificate de necesităţi militare şi executate într-un mod ilicit şi arbitrar; (v) constrângerea unui
prizonier de război sau unei persoane protejate să servească în forţele unei puteri inamice; (vi) privarea cu
intenţie a unui prizonier de război sau a oricărei alte persoane protejate, de dreptul său la un proces echitabil şi
corect; (vii) deportarea sau transferul ilegal ori detenţia ilegală; (viii) luarea de ostatici;
b) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate internaţionale în cadrul stabilit al
dreptului internaţional, şi anume una dintre faptele ce urmează: (i) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva
populaţiei civile ca atare sau împotriva civililor care nu participă direct la ostilităţi; (ii) fapta de a lansa
intenţionat atacuri împotriva obiectivelor civile, adică a celor care nu sunt obiective militare; (iii) fapta de a lansa
intenţionat atacuri împotriva personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul
unei misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea
să fie îndreptăţite să primească protecţia pe care dreptul internaţional al conflictelor armate o acordă civililor şi
obiectivelor civile; (iv) fapta de a lansa intenţionat un atac ştiind că el va cauza în mod incidental pierderi de
2
vieţi omeneşti sau vătămări ale populaţiei civile, ori pagube bunurilor cu caracter civil sau daune extinse, de
durată şi grave mediului înconjurător, care ar fi vădit excesive în raport cu avantajul militar general, concret şi
direct anticipat; (v) fapta de a ataca sau bombarda, prin orice mijloace, oraşe, sate, locuinţe sau construcţii care
nu sunt apărate şi care nu sunt obiective militare; (vi) fapta de a omorî sau de a răni un combatant care, după ce a
depus armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiţii; (vii) fapta de a utiliza pe nedrept
steagul alb, drapelul sau insignele militare şi uniforma inamicului sau ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum
şi semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva cu rezultatul cauzării morţii sau a unor vătămări
corporale grave; (viii) transferarea, direct sau indirect, de către o putere ocupantă, a unei părţi a populaţiei sale
civile, în teritoriul pe care ea îl ocupă, sau deportarea ori transferarea în interiorul sau în afara teritoriului ocupat
a totalităţii sau a unei părţi a populaţiei din acest teritoriu; (ix) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva
clădirilor consacrate religiei, educaţiei, artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi
locurilor unde bolnavii sau răniţii sunt adunaţi, cu condiţia ca aceste construcţii să nu fie obiective militare;
(x) fapta de a supune persoanele unei părţi adverse căzute în puterea sa la mutilări ori la experimente medicale
sau ştiinţifice de orice fel, care nu sunt justificate de un tratament medical, dentar sau spitalicesc, nici efectuate
în interesul acestor persoane, şi care cauzează moartea sau le pun în pericol grav sănătatea; (xi) fapta de a omorî
sau răni în mod perfid indivizi aparţinând naţiunii sau armatei inamice; (xii) fapta de a declara că nu va fi
îndurare pentru învinşi; (xiii) fapta de a distruge sau de a confisca bunurile inamicului, în afară de cazurile în
care aceste distrugeri sau confiscări ar fi imperios cerute de necesităţile războiului; (xiv) fapta de a declara stinse,
suspendate sau inadmisibile în justiţie drepturile şi acţiunile cetăţenilor părţii adverse; (xv) fapta unui beligerant
de a constrânge cetăţenii părţii adverse să ia parte la operaţiunile de război îndreptate împotriva ţării lor, chiar
dacă ei erau în serviciul acestui beligerant înainte de începerea războiului; (xvi) jefuirea unui oraş sau a unei
localităţi, chiar luate cu asalt; (xvii) fapta de a utiliza otravă sau arme otrăvitoare; (xviii) fapta de a utiliza gaze
asfixiante, toxice sau asimilate şi orice lichide, materiale sau dispozitive analoage; (xix) fapta de a utiliza gloanţe
care se dilată sau se aplatizează cu uşurinţă în corpul uman, cum sunt gloanţele al căror înveliş dur nu acoperă în
întregime mijlocul sau sunt perforate de incizii; (xx) fapte de a folosi arme, proiectile, materiale şi metode de
luptă de natură să cauzeze vătămări inutile sau suferinţe ne-necesare ori care sunt în mod inerent
nediscriminatorii, cu violarea dreptului internaţional al conflictelor armate, cu condiţia ca aceste arme, proiectile,
materiale şi metode de luptă să facă obiectul unei interdicţii clare şi care să fie incluse într-o anexă la prezentul
Statut, pe calea unui amendament adoptat potrivit dispoziţiilor art. 121 şi 123; (xxi) atingerile aduse demnităţii
persoanei, îndeosebi tratamentele umilitoare şi degradante; (xxii) violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată,
graviditatea forţată, astfel cum a fost definită la art. 7 paragraful 2 (f), sterilizarea forţată sau orice altă formă de
violenţă sexuală care constituie o infracţiune gravă la Convenţiile de la Geneva; (xxiii) fapta de a utiliza prezenţa
unui civil sau a unei alte persoane protejate pentru a conferi imunitate faţă de operaţiunile militare a anumitor
puncte, zone sau forţe militare; (xxiv) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor, materialului,
unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar şi a personalului care foloseşte, conform dreptului internaţional,
semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva; (xxv) fapta de a înfometa în mod deliberat civili, ca
metodă de război, privându-i de bunurile indispensabile supravieţuirii, inclusiv împiedicându-i intenţionat să
primească ajutoarele prevăzute de Convenţiile de la Geneva; (xxvi) fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea
copiilor de vârstă mai mică de 15 ani în forţele armate naţionale sau de a-i face să participe activ la ostilităţi;
c) în caz de conflict armat care nu prezintă un caracter internaţional, violările grave ale art. 3, comun celor patru
Convenţii de la Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare dintre faptele menţionate mai jos, comise împotriva
persoanelor care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv împotriva membrilor forţelor armate care au depus
armele şi persoanelor care au fost scoase în afara luptei din cauza bolii, rănirii, detenţiei sau din orice altă cauză:
(i) violenţele îndreptate împotriva vieţii integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele sale, mutilările,
tratamentele crude şi tortura; (ii) atingerile aduse demnităţii persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi
degradante; (iii) luarea de ostatici; (iv) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă,
date de un tribunal legal constituit, cu respectarea garanţiilor judiciare general recunoscute ca indispensabile;
d) Paragraful 2(c) se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional şi nu se aplică deci
situaţiilor de tulburări sau tensiuni interne, cum sunt insurecţia, actele izolate şi sporadice de violenţă şi actele de
natură similară;
e) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu prezintă un caracter
internaţional, în cadrul stabilit de dreptul internaţional, şi anume oricare dintre următoarele fapte: (i) fapta de a
lansa intenţionat atacuri împotriva populaţiei civile ca atare sau împotriva persoanelor civile care nu participă
3
direct la ostilităţi; (ii) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor, materialelor, unităţilor şi
mijloacelor de transport sanitar şi a personalului care utilizează, conform dreptului internaţional, însemnele
distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva; (iii) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva personalului,
instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de
menţinere a păcii, conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă dreptul la protecţia pe care
dreptul internaţional al conflictelor armate îl garantează civililor şi obiectivelor cu caracter civil; (iv) fapta de a
lansa atacuri deliberate împotriva clădirilor consacrate religiei, educaţiei, artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile,
monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor unde sunt adunaţi bolnavi şi răniţi, cu condiţia ca aceste clădiri să
nu fie obiective militare; (v) jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu asalt; (vi) violul, sclavia
sexuală, prostituţia forţată, graviditatea forţată, astfel este definită la art. 7 paragraful 2 (f), sterilizarea forţată sau
orice altă formă de violenţă sexuală constituind o violare gravă a art. 3 comun celor patru Convenţii de la
Geneva; (vii) fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea copiilor în vârstă mai mică de 15 ani în forţele armate
sau în grupări armate ori de a-i face să participe activ la ostilităţi; (viii) fapta de a ordona deplasarea populaţiei
civile pentru considerente având legătură cu conflictul, în afara cazurilor în care securitatea civililor sau
imperativele militare o cer; (ix) fapta de a ucide sau a răni în mod perfid un adversar combatant; (x) fapta de a
declara că nu va exista îndurare pentru învinşi; (xi) fapta de a supune persoanele care sunt în puterea unei alte
părţi la conflict la mutilări sau experimente medicale ori ştiinţifice care nu sunt motivate de un tratament
medical, dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul acestor persoane şi care atrag moartea acestora sau le
pun în mod serios sănătatea în pericol; (xii) fapta de a distruge sau de confisca bunurile unui adversar, în afară de
cazul în care aceste distrugeri sau confiscări sunt imperios ordonate de necesităţile conflictului; (xiii) fapta de a
utiliza otravă sau arme otrăvitoare; (xiv) fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau asimilate şi orice lichide,
materiale sau dispozitive analoage; (xv) fapta de a utiliza gloanţe care se dilată sau se aplatizează cu uşurinţă în
corpul uman, cum sunt gloanţele al căror înveliş dur nu acoperă în întregime mijlocul sau sunt perforate de
incizii.
f) Paragraful 2(e) se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional şi nu se aplică deci
situaţiilor de tulburări şi de tensiuni interne, cum sunt insurecţiile, actele izolate sau sporadice de violenţă sau
alte acte de natură similară. Se aplică conflictelor armate care opun în mod prelungit, pe teritoriul unui stat,
autorităţile guvernului acestui stat şi grupuri armate organizate sau grupuri armate organizate între ele.
3. Nici o prevedere din paragraful 2 lit. c) şi e) nu afectează responsabilitatea unui guvern de a menţine sau
restabili ordinea publică în stat ori de a apăra unitatea şi integritatea teritorială a statului prin toate mijloacele
legitime.
4
FACULTATEA DE DREPT
CRIMA DE AGRESIUNE
1. Art. 6 lit. (a) din Carta TMIN:

„planificarea, pregătirea, iniţierea sau purtarea războiului de agresiune, sau a unui război cu încălcarea
tratatelor internaţionale, înţelegerilor şi asigurărilor, sau participarea la un plan comun ori conspiraţii
pentru îndeplinirea oricărora dintre cele de mai sus”.
2. Statutul Curţii Penale Internaţionale:

Art. 8bis introdus prin Rezoluţia RC/Res.6 din data de 11 iunie 2010 a Adunării Statelor Părţi la Statutului
CPI:
„1. În scopurile prezentului Statut, «crimă de agresiune» înseamnă planificarea, pregătirea,

iniţierea sau executarea, de către o persoană aflată în poziţia de a exercita în mod efectiv controlul sau
de a direcţiona acţiunile politice ori militare ale unui stat, a unui act de agresiune care, prin caracterul,
gravitatea şi intensitatea sa, reprezintă o încălcare manifestă a Cartei Naţiunilor Unite.
2. În scopurile paragrafului 1, «act de agresiune» înseamnă utilizarea forţelor armate de către
un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a unui alt stat, sau în
orice altă modalitate neconformă Cartei Naţiunilor Unite. Oricare dintre următoarele acte, indiferent
de existenţa unei declaraţii de război, reprezintă un act de agresiune, în conformitate cu rezoluţia
Adunării Generale a ONU 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974:
(a) Invadarea sau atacarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului unui alt stat, sau
orice formă de ocupaţie militară, chiar temporară, rezultând dintr-o astfel de invazie sau atac, sau orice
anexare prin utilizarea forţei a teritoriului unui alt stat, sau a unei părţi a acestuia;
(b) Bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului unui alt stat ori folosirea
oricăror arme de către un stat asupra teritoriului unui alt stat;
(c) Blocada asupra porturilor sau zonelor de coastă ale unui stat de către forţele armate ale unui
alt stat;
(d) Orice atac de către forţele armate ale unui stat pe pământ, pe mare sau ale forţelor aeriene,
maritime ori ale flotei aeriene a altui stat;
(e) Utilizarea forţelor armate ale unui stat care se găsesc pe teritoriul unui alt stat cu
consimţământul statului primitor, cu încălcarea condiţiilor prevăzute prin acordul respectiv sau orice
prelungire a prezenţei acestora în respectivul teritoriu dincolo de încetarea acordului;
(f) Acţiunea unui stat de a permite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia unui alt stat, să
fie folosit de acest alt stat pentru înfăptuirea unui act de agresiune împotriva unui stat terţ;
(g) Trimiterea de către sau în numele unui stat de bande armate, grupuri, forţe neregulate sau
mercenari care realizează acţiuni ale forţelor armate împotriva unui alt stat şi care ating o asemenea
gravitate încât dobândesc caracterul actelor enumerate mai sus, sau implicarea substanţială în astfel de
acte”.
1
Clauza jurisdicţională
Art. 15bis (deferirea de către State, sesizare proprio motu)
1. Curtea îşi poate exercita jurisdicţia asupra crimei de agresiune în conformitate cu art. 13
paragrafele (a) și (c), cu respectarea prevederilor acestui articol.
2. Curtea își poate exercita jurisdicția numai cu privire la crimele de agresiune comise la un an
după ratificarea sau acceptarea amendamentului de către 30 de state părţi.
3. Curtea îşi va exercita jurisdicţia cu privire la crima de agresiune potrivit acestui articol, sub
rezerva unei hotărâri luate după 1 ianuarie 2017 de aceeaşi majoritate a statelor părţi necesară pentru
adoptarea unui amendament la Statut.
→ Jurisdicția CPI asupra crimei de agresiune începând cu data de 17 iulie 2018, potrivit
Rezoluției ICC-ASP/16/Res.5 din 14 decembrie 2017, a Adunării Statelor Părți
4. Curtea poate, în conformitate cu art. 12, să îşi exercite jurisdicţia asupra crimei de agresiune
comisă de un stat parte, cu excepţia cazului în care statul a declarat anterior că nu acceptă jurisdicţia
Curţii, prin depunerea unei declaraţii la Grefă. Retragerea unei asemenea declarații se poate realiza
oricând, și poate fi avută în vedere de către Statul Parte în termen de trei ani.
→ Au fost formulate astfel de declarații de către Guvernului statului Kenya, la data de 30

noiembrie 2015: English și de către Republica Guatemala, la data de 2 februarie 2018: English
5. Dacă un stat nu este parte la Statut, Curtea nu îşi va exercita jurisdicţia asupra crimei de
agresiune comise de cetăţenii statului respectiv, sau pe teritoriul acestuia.
6. Dacă Procurorul decide că există motive suficiente pentru a demara o investigaţie cu privire la
crima de agresiune, acesta va examina mai întâi dacă s-a făcut o calificare, de către Consiliul de Securitate
al ONU, cu privire la existenţa unui act de agresiune comis de către statul respectiv. Procurorul va notifica
Secretarului General al ONU cu privire la situaţia analizată de Curte, incluzând orice informaţii şi
documente relevante.
7. Dacă a fost făcută o astfel de calificare de către Consiliul de Securitate, Procurorul va începe
investigaţia cu privire la crima de agresiune.
8. Dacă nu se face o calificare în termen de 6 luni de la data notificării, Procurorul poate începe
investigaţia asupra crimei de agresiune, sub rezerva autorizării acesteia de către Camera Preliminară, în
conformitate cu art. 15 şi Consiliul de Securitate nu a decis altfel, potrivit art. 16 din Statut.
9. Stabilirea existenţei unui act de agresiune de către un organ exterior Curţii nu produce efecte
asupra propriilor determinări ale Curţii, potrivit Statutului.
10. Acest articol nu aduce atingere prevederilor referitoare la exercitarea juridicţiei cu privire la
celelalte crime prevăzute în art. 5 din Statut.
2
Art. 15ter (deferirea de către Consiliul de Securitate al ONU)
1. Curtea îşi poate exercita jurisdicţia asupra crimei de agresiune în conformitate cu art. 13 par.
b), cu respectarea prevederilor acestui articol.
2. Curtea își va putea exercita jurisdicția numai în ceea ce privește crimele de agresiune comise
la un an după ratificarea sau acceptarea amendamentelor de către 30 de state părţi.
3. Curtea îşi va exercita jurisdicţia cu privire la crima de agresiune potrivit acestui articol sub
rezerva unei hotărâri luate după 1 ianuarie 2017 de aceeaşi majoritate a statelor părţi necesară pentru
adoptarea unui amendament la Statut.
4. Stabilirea existenţei unui act de agresiune de către un organ exterior Curţii nu produce efecte
asupra propriilor determinări ale Curţii, potrivit Statutului.
5. Acest articol nu aduce atingere prevederilor referitoare la exercitarea juridicţiei cu privire la
celelalte crime prevăzute în art. 5 din Statut.
(Introduse prin rezoluţia RC/Res.6 din 11 iunie 2010 a Adunării Statelor Părţi)
3
FACULTATEA DE DREPT
Cursul nr. 11
Crime internaționale (IV). Crima de agresiune
Elemente de specificitate
→ Crima de agresiune a cunoscut o consacrare convențională prin Statutul Tribunalului

Militar Internațional de la Nurenberg, sub denumire de crime împotriva păcii, dar a fost
controversată, apreciindu-se la acel moment că, raportat la competența tribunalului,
reprezenta o incriminare post-factum.
→ Din pricina caracterului său sensibil, nu au mai existat evoluții în ceea ce privește această
incriminare, până la momentul adoptării Statutului de la Roma. Chiar și la momentul
adoptării Statutului, deși a existat consensul necesare pentru includerea sa în competența
rationae materiae a curții, statele nu au putut ajunge la un acord în ceea ce privește definiția
sa.
→ Abia în cadrul conferinței de revizuire a Statutului CPI de la Kampala, Uganda, din anul
2010, a fost adoptată o definiție; în egală măsură, în cadrul conferinței de la Kampala au
stat stabilite și condițiile de exercitare a jurisdicției CPI asupra acestei categorii de crime
internaționale.
 la data de 14 decembrie 2017, Adunarea Statelor Părți a adoptat, prin consens,
rezoluția de activare a jurisdicției Curții Penale Internaționale asupra crimei
de agresiune, începând cu data de 17 iulie 2018.
Conținut
Art. 8bis din Statutul CPI:
1. În scopurile prezentului Statut, «crimă de agresiune» înseamnă planificarea,

pregătirea, iniţierea sau executarea, de către o persoană aflată în poziţia de a exercita în
mod efectiv controlul sau de a direcţiona acţiunile politice ori militare ale unui stat, a
unui act de agresiune care, prin caracterul, gravitatea şi intensitatea sa, reprezintă o
încălcare manifestă a Cartei Naţiunilor Unite.
1
2. În scopurile paragrafului 1, «act de agresiune» înseamnă utilizarea forţelor armate
de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a
unui alt stat, sau în orice altă modalitate neconformă Cartei Naţiunilor Unite.
Oricare dintre următoarele acte, indiferent de existenţa unei declaraţii de război,

reprezintă un act de agresiune, în conformitate cu rezoluţia Adunării Generale a ONU 3314
(XXIX) din 14 decembrie 1974:
(a) Invadarea sau atacarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului unui
alt stat, sau orice formă de ocupaţie militară, chiar temporară, rezultând dintr-o astfel de
invazie sau atac, sau orice anexare prin utilizarea forţei a teritoriului unui alt stat, sau a
unei părţi a acestuia;
(b) Bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului unui alt stat ori
folosirea oricăror arme de către un stat asupra teritoriului unui alt stat;
(c) Blocada asupra porturilor sau zonelor de coastă ale unui stat de către forţele
armate ale unui alt stat;
(d) Orice atac de către forţele armate ale unui stat pe pământ, pe mare sau ale
forţelor aeriene, maritime ori ale flotei aeriene a altui stat;
(e) Utilizarea forţelor armate ale unui stat care se găsesc pe teritoriul unui alt stat
cu consimţământul statului primitor, cu încălcarea condiţiilor prevăzute prin acordul
respectiv sau orice prelungire a prezenţei acestora în respectivul teritoriu dincolo de
încetarea acordului;
(f) Acţiunea unui stat de a permite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia
unui alt stat, să fie folosit de acest alt stat pentru înfăptuirea unui act de agresiune
împotriva unui stat terţ;
(g) Trimiterea de către sau în numele unui stat de bande armate, grupuri, forţe
neregulate sau mercenari care realizează acţiuni ale forţelor armate împotriva unui alt stat
şi care ating o asemenea gravitate încât dobândesc caracterul actelor enumerate mai sus,
sau implicarea substanţială în astfel de acte. [….]
→ de observat: subiectul activ calificat

→ standardul de gravitate al actului de agresiune (criticat de literatura de specialitate ca
stabilind, prin condițiile cumulative cerute, un standard prea înalt și deci dificil de atins)
2
FACULTATEA DE DREPT
Cursul nr. 12
Principii generale privind răspunderea pentru comiterea de crime internaţionale
Apariţia la nivel internaţional, iar ulterior proliferarea tribunalelor penale

internaţionale nu a avut drept efect “fragmentarea” regimului juridic care guvernează
răspunderea individului pentru crime internaţionale.
Dimpotrivă, printr-un proces de acumulare progresivă (de la tribunalele militare
internaţionale de la Nüremberg şi Tokio până la Statutul CPI) şi armonizare (între
prevederile Cartelor celor două tribunale militare internaţionale şi, respectiv a Statutelor
tribunalelor penale internaţionale ad-hoc) s-a ajuns la conturarea unui regim juridic unitar
al răspunderii penale a individului pentru crime internaţionale, la baza căruia stau un
număr de principii fundamentale.
Dintre acestea, unele reprezintă principii comune ale marilor sisteme juridice penale
ale lumii, altele însă sunt caracteristice dreptului internaţional penal, reflectând
particularităţile tragerii la răspundere a indivizilor pentru săvârşirea de crime internaţionale.
1. Principiul răspunderii penale individuale
Actele fondatoare ale tuturor jurisdicţiilor penale internaţionale consacră principiul

în conformitate cu care nimeni nu poate fi ţinut răspunzător pentru o faptă pe care nu a
săvârşit-o, individul răspunzând personal pentru crimele internaţionale comise.
Spre deosebire de statutele tribunalelor militare internaţionale de la Nüremberg şi
Tokio, care prevăd o anumită formă de răspundere “colectivă”, prin apartenenţa la
organizaţii declarate “criminale”1, actele fondatoare tribunalelor penale internaţionale ad-
hoc se limitează la a prevedea răspunderea penală a persoanei fizice pentru comiterea de
crime internaţionale.
Jurisprudenţa TPIY şi TPIR a întărit afirmarea principiului, care a dobândit o valoare
cutumiară. Astfel Camera de Apel a TPIY a statuat în termeni expliciţi, în cauza Tadić :
“ipoteza de bază trebuie să fie aceea că, în dreptul internaţional, la fel ca în sistemele
naţionale, fundamentul răspunderii penale este principiul răspunderii individuale: nimeni
nu poate fi ţinut răspunzător penal pentru acte sau tranzacţii în care nu a fost personal
angajat sau la care nu a participat în vreun mod [...]”.
1
- a se vedea art. 9, 10 și 11 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nüremberg.
1
Principiul răspunderii penale individuale nu presupune însă limitarea tragerii la
răspundere pentru săvârşirea propriu-zisă a actului criminal, ci priveşte şi diversele forme
de participaţie. Dacă actul fondator al tribunalului de la Nüremberg a cuprins dispoziţii
“arhaice” cu privire la complicitate, ca formă a participaţiei penale2, Statutele tribunalelor
penale internaţionale ad-hoc au detaliat formele de participaţie3, iar jurisprudenţa celor
două tribunale a îmbogăţit conţinutul acestor prevederi4.
Articolul 25 par. 3 al Statutului CPI prevede în detaliu diversele modalităţi de
participaţie penală. S-a apreciat în literatura de specialitate că prin această dispoziţie
convenţională, au fost sintetizate pentru prima dată modalităţile de participaţie recunoscute
de dreptul internaţional penal cutumiar, la care s-au adăugat şi alte forme de participaţie.
Sunt prevăzute: săvârşirea directă a faptei, coparticipaţia (coautoratul), participarea prin
emiterea ordinului de a săvârşi fapta, complicitatea şi instigarea.
(A) O afirmare particulară a principiului răspunderii penale individuale este

răspunderea comandanţilor militari superiori, prevăzută în art. 7 par. 3 al Statutului TPIY,
art. 6 par. 3 al Statutului TPIR, dispoziţii preluate şi amplu detaliate prin art. 28 al
Statutului CPI.
Găsindu-şi o primă afirmare la nivel internaţional într-o jurisprudenţă controversată
a Tribunalului Militar Internaţional de la Tokio5, iar ulterior confirmată prin jurisprudenţa
instanţelor naţionale, regula are, la acest moment, valoare cutumiară, fiind solid
fundamentată în dreptul internaţional umanitar şi se referă la răspunderea comandantului
militar în legătură cu orice crimă internaţională săvârşită de subordonaţii săi.
Art. 28 din Statutul de la Roma prevede că militarii de rang superior vor răspunde
pentru crimele internaţionale comise de subordonaţii sau inferiorii lor atunci când aceşti
comandanţi sau superiori, având comanda şi controlul efectiv al trupelor sau autoritatea
efectivă asupra lor, după caz, (i) au omis să exercite controlul efectiv al acestor trupe (cu
ştiinţă sau putând avea ştiinţă despre comiterea de către acele trupe a unor crime
internaţionale) sau (ii) au omis să ia toate măsurile în mod rezonabil necesare pentru
prevenirea şi reprimarea comiterii unor astfel de infracţiuni sau pentru remiterea situaţiei
autorităţilor competente cu investigarea şi tragerea la răspundere a făptuitorului.
→ Acest principiu al răspunderii comandanţilor şi superiorilor a fost introdus din
necesitatea reprimării atitudinii complice sau instigatoare a comandanţilor şi superiorilor
care, prin atitudinea lor pasivă faţă de săvârşirea unor infracţiuni grave de către subordonaţi,
au determinat sau încurajat comiterea unor crime internaţionale.
Trebuie subliniat însă că răspunderea comandanţilor militari în legătură cu crimele
internaţionale săvârşite de cei din subordine nu reprezintă o excepţie de la principiul
2
- a se vedea, în acest sens, paragraful ultim al art. 6 din Carta Tribunalului Militar Internaţional de la Nüremberg.
3
- art. 7 par. 1 din Statutul TPIY, respectiv art. 6 par. 1 din Statutul TPIR, redactate în termeni identici.
4
- a se vedea, spre exemplu, Kordic şi Cerkez, (TPIY, Cameră), hotărârea din 26 februarie 2001, par. 367; Simic, Tadic
şi Zaric, (TPIY, Cameră), hotărârea din 17 octombrie 2003, par. 135; Akayesu, (TPIR, Cameră), hotărârea din 2
septembrie 1998, par. 473.
5
- cazul Yamashita.
2
răspunderii penale individuale, nu este o răspundere “pentru fapta altuia”. Răspunderea
rămâne în continuare individuală, fiind vorba despre o formă de răspundere pentru
omisiune, superiorul militar fiind obligat să prevină şi împiedice acţiunile ilicite ale
subordonaţilor săi.
(B) O a doua chestiune legată de acest principiu, însă distinctă de problematica

răspunderii comandanţilor militari superiori priveşte lipsa pertinenţei calităţii oficiale –
cauză de înlăturare a răspunderii penale a acestor persoane, potrivit regulilor dreptului
internaţional clasic.
Potrivit regulilor cutumiare şi convenţionale ale dreptului internaţional general,
înalţii demnitari de stat sunt apăraţi de răspundere pentru actele ilicite săvârşite în
exercitarea funcţiilor oficiale. Imunitatea oficialilor de stat pentru faptele săvârşite în
exercitarea atribuţiilor oficiale este în continuare afirmată din perspectiva dreptului
internaţional, un exemplu edificator în acest sens oferindu-l dictum-ul Curţii Internaţionale
de Justiţie în “Cauza privind madatul de arestare din 11 aprilie 2000”6, în care Curtea a
stabilit că emiterea unui mandat internaţional de arestare şi punerea sa în circulaţie
împotriva unui ministru al afacerilor externe în funcţie, acuzat a fi săvârşit violări grave ale
dreptului internaţional umanitar, reprezintă o violare a imunităţii de jurisdicţie penală a
înalţilor demnitari.
Dacă existenţa unei reguli cutumiare privitoare la înlăturarea imunităţii înalţilor
demnitari nu pare a fi clar conturată, principiul lipsei pertinenţei calităţii oficiale a fost
explicit afirmat în Statutele TPIY (art. 7 par. 2) şi TPIR (art. 6 par. 2), precum şi în Statutul
de la Roma (art. 27), reprezentând un principiu convenţional al dreptului internaţional penal
şi exprimând voinţa actuală a comunităţii internaţionale de a nu lasa nepedepsită o categorie
largă de făptuitori ai unor fapte grave, care de cele mai multe ori se bucură de impunitate
prin jocul regulilor internaţionale ce ţin de imunităţile personale sau funcţionale.
 Un interesant exercițiu de punere în practică a acestui principiu este cel
privitor la situaţia din Darfur, Sudan, deferită CPI prin rezoluție a
Consiliului de Securitate a ONU. La data de 4 martie 2009, respectiv la data
de 12 iulie 2010, prin decizii istorice, CPI a emis mandate de arestare
împotriva lui Omar Hassan Ahmad Al Bashir, Preşedinte al Republicii
Sudan, împotriva căruia au fost formulate capete de acuzare, vizând
comiterea de crime împotriva umanității, genocid și crime de război.
Preşedintele Al Bashir nu a fost deferit până în prezent Curţii, dar, urmare a
înlăturării sale de la putere în cursul anului 2019, asistăm la evoluții
interesante ale cazului, ce merită a fi urmărite.
(C) Lipsa competenței rationae personae a jurisdicțiilor penale internaționale,

pentru tragere la răspundere a minorilor suspectați a fi comis crime internaționale.
6
- CIJ, Republica Democratică Congo c. Belgia, hotărârea din 14.02.2002, disponibilă pe situl CIJ: http://www.icj-
cij.org/.
3
Statutul de la Roma prevede, în mod expres, prin prevederile art. 26, că nu își va exercita
jurisdicția asupra persoanelor care nu împliniseră vârsta de 18 ani la momentul săvârşirii
faptei.
→ Chiar dacă situaţiile de fapt au relevat o participare importantă a tinerilor sub 18
ani şi a copiilor la săvârşirea unor fapte ce reprezintă crime internaționale nu trebuie să
răspundă în faţa Curţii Penale Internaţionale pentru faptele comise de ei. Prevederea nu
reprezintă o formă de sustragere a acestora de la răspunderea penală (putând fi trași la
răspundere în fața instanțelor naționale), ci, are în vedere faptul că, de ce la mai multe ori,
aceștia au fost obligați, incitaţi sau manipulaţi la săvârşirea unor fapte abominabile.
(D) Ordinul superiorului - cauză de înlăturare a răspunderii penale pentru

săvârşirea de crime internaţionale
→ În dreptul intern al statelor, „ordinului superiorului” ca şi cauză exoneratoare de

răspundere penală, sub rezerva ilegalităţii manifeste, a reprezentat o normă consacrată în
manualele militare şi în legislaţia naţională.
→ La ora actuală atât consacrările convenţionale, cât şi o bogată jurisprudenţă,
demonstrează existenţa unei norme cutumiare în sensul inadmisibilităţii invocării
ordinului superiorului ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale pentru comiterea de
crime internaţionale, acesta putând funcţiona eventual ca şi circumstanţă atenuantă.
→ Principiul şi-a găsit afirmarea atât în art. 8 al Cartei TMIN, cât şi în art. 6 al
Cartei Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat de la Tokio, într-o
formulare ce lăsa judecătorilor acestei instanţe o marjă largă de apreciere, înlăturând această
apărare ca şi cauză exoneratoare de răspundere penală, dar lăsând posibilitatea invocării
ordinului superiorului ca circumstanţa atenuantă, „dacă justiţia cere acest lucru”.
→ Într-o formulare identică, Statutele TPIY şi TPIR au prevăzut că ordinul
guvernului sau a unui superior nu reprezintă o cauză de înlăturare a răspunderii penale a
acuzatului, dar va putea fi luat în considerare de către tribunale ca şi circumstanţă
atenuantă.
→ Statutul de la Roma se abate de la regula stabilită prin actele fondatoare ale
TMIN, TMIT, TPIY şi TPIR, întrucât „ordinul superiorului” nu poate fi invocat ca şi
circumstanţă atenuantă, ci, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor prevăzute în textul
convenţional, poate duce chiar la înlăturarea răspunderii (art. 33):
„1. Faptul că o crimă care ţine de competenţa Curţii a fost comisă de o persoană în baza
ordinului guvernului sau al unui superior, militar sau civil, nu exonerează persoana care
a comis-o de răspunderea sa penală, decât dacă:
a) această persoană avea obligaţia legală de a se supune ordinelor guvernului sau
superiorului în cauză;
b) această persoană nu a ştiut că ordinul este ilegal; şi
c) ordinul nu a fost vădit ilegal.
4
2. În scopurile prezentului articol, ordinul de a comite genocid sau o crimă împotriva
umanităţii este vădit ilegal”.
 DAR standardul instituit de Statutul de la Roma este unul ridicat. Pe lângă

condiţiile impuse prin paragraful 1, care sunt cumulative, paragraful 2 al art.
33 instituie o prezumţie de ilegalitate a ordinului de a comite genocid sau
crimele împotriva umanităţii. În literatura de specialitate s-a apreciat totuși
că această prezumţie trebuie apreciată ca fiind relativă, lăsându-se
posibilitatea răsturnării ei.
2. Principiul legalităţii răspunderii penale - nullum crimen sine lege, nulla poena
sine lege
În dreptului penal național, principiul legalităţii exprimă regula că întreaga activitate

de luptă împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă
conformitate cu legea. Aceasta înseamnă că atât conduita pretinsă membrilor comunităţii
(fapta interzisă sau, dimpotrivă, ordonată) cât şi sancţiunea la care aceştia se expun în caz
de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzute de lege.
→ Principiul legalităţii în domeniul dreptului penal se exprimă în regulile nullum
crimen sine lege (nu există infracţiune fără lege) şi nulla poena sine lege (nu există
pedeapsă fără lege). În virtutea acestor reguli, o faptă, oricât de periculoasă ar fi, nu poate
constitui infracţiune dacă nu este prevăzută ca atare de lege, iar o constrângere aplicată unei
persoane nu constituie pedeapsă, ci o manifestare de violenţă arbitrară, dacă nu este prevă-
zută de lege.
→ Pe plan internaţional, principiul legalităţii incriminării, a răspunderii penale şi a
pedepselor a fost afirmat şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de
Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 precum şi în Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966. Cu referire la tratatele
internaţionale în materia drepturilor omului care consacră acest principiu, o referire specială
trebuie făcută la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care, după ce în art. 7 par. 1
enunţă principiul legalității în materie penală, în cel de-al doilea paragraf cuprinde o
interesantă “excepţie” de la acest principiu, cu referire la problematica săvârşirii de crime
internaţionale:
“Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane
vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată
infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.
→ Cu toate acestea, principiul nu a fost inclus – şi nu întâmplător - în Carta
Tribunalului Militar Internaţional de la Nüremberg şi nici în Carta Tribunalului de la
Tokio7, dar, paradoxal, a fost afirmat în jurisprudenţa acestor instanţe, fiind considerat a
7
- așa cum am menționat într-un curs anterior, principiul legalităţii, sau mai precis nerespectarea acestui principiu a
reprezentat un element-cheie al strategiei apărării în cadrul procesului de la Nüremberg, afirmându-se retroactivitatea
incrimărilor prevăzute în Carta tribunalului.
5
constitui un principiu al dreptului internaţional penal şi făcând parte din dreptul
internaţional cutumiar.
→ Jurisprudenţa TPIY şi TPIR a afirmat în mod frecvent valabilitatea acestui
principiu.8
→ Mai recent, în Statutul de la Roma principiul legalităţii este consacrat în articolele
22 şi 23 intitulate chiar “nullum crimen sine lege” şi respectiv “nulla poena sine lege”.
Astfel art. 22 din Statut prevede că o persoană nu va răspunde penal potrivit acestui
Statut atunci când fapta sa nu constituia, la data la care s-a săvârşit, o crimă aflată în
jurisdicţia Curţii. Definiţia crimei va fi de strict înţeleasă şi nu va fi extinsă prin analogie.
În caz de ambiguitate, definiţia va fi interpretată în favoarea persoanei urmărite, judecate
sau condamnate.
De asemenea, potrivit art. 23, o persoană condamnată de Curtea Penală
Internaţională va putea fi pedepsită numai potrivit Statutului de la Roma.
3. Non bis in idem, sau unicitatea răspunderii penale
Acest principiu, prevăzut în sistemele naţionale de drept penal, presupune că

săvârşirea unei crime internaţionale atrage o singură dată răspunderea penală, neputându-
se aplica două pedepse pentru săvârşirea aceleiaşi fapte.
În literatura de specialitate s-a susţinut că afirmarea unui principiu cutumiar cu acest
conţinut este de dată relativ recentă, odată cu înfiinţarea celor două tribunale penale
internaţionale ad-hoc. Principiul non bis in idem este prevăzut în art. 10 al Statutului TPIY
şi, respectiv, în art. 9 al Statutului TPIR, precum şi în art. 20 din Statutul CPI.
S-a afirmat că primele două documente, adoptate prin rezoluţii ale Consiliului de
Securitate al ONU şi aprobate de Adunarea Generală a ONU, reprezintă expresii ale unui
veritabil opinio juris al statelor cu privire la acest principiu. În egală măsură, având în
vedere că, la acest moment, 123 de state sunt părţi la Statului CPI, putem considera că
principiul non bis in idem reprezintă un fundament al răspunderii penale a individului
pentru crime internaţionale.
O observaţie se impune totuşi: acest principiu, astfel cum a fost consacrat prin
Statutul CPI, poate cunoaşte şi excepţii, decurgând din raporturile specifice dintre
diferitele jurisdicţii penale internaţionale, sau din necesitatea de a se preveni impunitatea
în privinţa urmării şi judecării crimelor internaţionale.
 Astfel, potrivit art. 20 par. 3 al Statutului CPI: “Nicio persoană care a fost
judecată de o altă instanţă pentru o faptă prevăzută de art. 6, 7 sau 8 nu va
putea fi judecată de Curte cu privire la aceeaşi faptă, cu excepţia situaţiilor în
care procedura în faţa ceilalte instanţe: (a) a avut drept scop sustragerea
respectivei persoane de la răspunderea pentru crimele aflate sub jurisdicţia
8
- a se vedea, spre exemplu, cauza Tadić, TPIY, Camera de Apel, hotărârea din 2.10.1995, par. 92; cauza Jelisić,
TPIY, Tribunalul de Primă Instanţă, hotărârea din 14.12.1991, par. 61.
6
Curţii; sau (b) nu s-a desfăşurat în mod independent şi imparţial, în
conformitate cu regulile unui proces echitabil, recunoscute de dreptul
internaţional sau a fost condusă într-o manieră care, în împrejurările date,
nu este conformă intenţiei de a aduce respectiva persoană în faţa justiţiei”.
4. Imprescriptibilitatea răspunderii penale a individului pentru săvârşirea de

crime internaţionale
→ Principiul imprescriptibilităţii răspunderii penale pentru săvârşirea de crime

internaţionale reprezintă o particularitate ţinând de caracterul deosebit de grav al acestor
fapte.
→ În stadiul actual al dezvoltării dreptului internaţional, imprescriptibilitatea
răspunderii pentru comiterea de crime internaţionale reprezintă un principiu general de
drept, făcând parte din dreptul internaţional cutumiar. El a fost inclus în egală măsură în
legislaţia penală a unui număr important de state ale lumii9, fiind explicit prevăzut de art.
29 al Statutului CPI: “Crimele ce ţin de competenţa Curţii nu se prescriu”.
→ Anterior includerii în Statutul CPI, principiul fusese afirmat la nivel internaţional,
ca normă convenţională, circumscris însă la anumite crime internaţionale. Astfel, în anul
1968 este adoptată, sub auspiciile ONU, Convenţia cu privire la inaplicablitatea
prescripţiei la crimele de război şi crimele împotriva umanităţii10, art. 1 al Convenţiei
prevăzând că nu se aplică niciun tip de prescripţie, indiferent de data săvârşirii,
următoarelor crime: (i) crimelor de război, astfel cum sunt definite de Carta Tribunalului
Militar Internaţional de la Nüremberg, (ii) “încălcărilor grave” enumerate în Convenţiile de
la Geneva din 12.08.1949, precum şi (iii) crimelor împotriva umanităţii, indiferent dacă au
fost comise în timp de pace sau de război, astfel cum au fost definite de Carta Tribunalului
Militar Internaţional de la Nüremberg, (iv) agresiunii şi (v) tratamentelor inumane rezultând
din politica de apartheid, precum şi (v) genocidului, astfel cum este definit de Convenţia
din anul 1948 privind prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, chiar dacă aceste acte nu
constituie o încălcare a dreptului intern al statului în care au fost comise.
→ La nivel regional european, sub egida Consiliului Europei, a fost adoptată în anul
1974, Convenţia europeană privind inaplicabilitatea prescripţiei în cazul crimelor
împotriva umanităţii şi crimelor de război. Art. 1 din Convenţie, redactat în mod diferit faţă
de Convenţia ONU având acelaşi obiect, instituie în sarcina statelor-părţi obligaţia de a lua
măsurile necesare pentru a prevedea în legislaţia internă imprescriptibilitatea crimelor
enumerate în Convenţie şi pentru a asigura excutarea sentinţelor aplicate pentru săvârşirea
unor astfel de crime. Domeniul de aplicare al Convenţiei europene diferă parţial de cel al
Convenţiei ONU, întrucât se referă la:
9
- art. 121 alin. 2 din Codul penal român prevede: “Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor
contra păcii şi omenirii”.
10
- adoptată şi deschisă spre semnare prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU 2391(XXIII) din 26.11.1968, intrată în
vigoare la data de 11.11.1970.
7
“1. crimele împotriva umanităţii prevăzute în Convenţia privind prevenirea şi
pedepsirea crimei de genocid adoptată la 9.12.1948 de Adunarea Generală a ONU”,
“2. (i) violări ale unor prevederi ale celor patru Convenţii de la Geneva din 1949,
(ii) orice alte violări comparabile ale legilor războiului, în vigoare la data intrării în vigoare
a acestei convenţii şi a cutumelor de purtare a războiului existente la acea dată care nu sunt
prevăzute în Convenţiile de la Geneva menţionate”, atunci când respectiva violare este
considerată ca având un caracter deosebit de grav datorită fie elementului său material sau
subiectiv, fie amplorii consecinţelor previzibile.
3. oricărei alte violări a unei reguli sau cutume de drept internaţional care se naşte
ulterior sau pe care un stat contractat şi-o face opozabilă prin modalităţile specifice
prevăzute în convenţie şi ca având o natură comparabilă cu cea a crimelor prevăzute mai
sus.
 Chiar dacă cele două convenţii nu s-au bucurat de o largă participare
internaţională11, ele au reflectat la nivel convenţional şi au impus în acelaşi
timp, ca parte a dreptului internaţional cutumiar, principiul
imprescriptibilităţii răspunderii pentru săvârşirea de crime internaţionale.
11
- la Convenţia ONU cu privire la inaplicablitatea prescripţiei la crimele de război şi crimele împotriva umanităţii
sunt 51 de state-părţi, iar la Convenţia Europeană privind inaplicabilitatea prescripţiei în cazul crimelor împotriva
umanităţii şi crimelor de război sunt 3 state-părţi, printre care şi România.
8

Dipen

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dipen

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Formarea Dreptului internațional penal

* Preluare din revista New Yorker, în scop educativ

→ Norme privitoare la regulile de purtare a războiului, precum şi norme de protecţie a

→ 1859: Bătălia de la Solferino, începutul procesului de codificare și dezvoltare a dreptului

→ 1863: profesorul Francis Lieber a redactat, în contextul războiului american de secesiune,

→ 1899, 1907: marile conferințe interguvernamentale de codificare și dezvoltare a dreptului

 PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

→ 28 iunie 1919: semnarea Tratatului de Pace de la Versailles. Tratatul aduce o noutate

→ 1895-1923: disputata problemă a genocidului armean, în contextul primei conflagrații

→ În perioada interbelică continuă eforturile doctrinare pentru afirmarea și dezvoltarea unei

 AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

→ 1945-1946: înființarea primelor jurisdicții internaționale penale – Tribunalul Militar

→ 1950-1989: Urmare a evoluțiilor politice și militare din perioada postbelică (debutul

Definiţia dreptului internațional penal

→ Doctrina identifică drept infracțiuni internaționale (înțelegând prin aceasta, infracțiuni

→ Doctrina de inspirație anglo-saxonă nu cunoaște o delimitare strictă între Dreptul

1. Dreptul internaţional penal este o ramură relativ recentă a dreptului internaţional

2. Dreptul internaţional penal este încă o ramură a dreptului internațional “în

Comparați trăsăturile specifice alte Dreptului internațional al drepturilor omului și

→ Ca instituție a dreptului internațional general, și dreptul internațional penal se raportează

Surse specifice Dreptului internaţional penal:

❖ Statutele Tribunalelor internaţionale penale ad hoc pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda,

Art. 21 – Dreptul aplicabil

“1. Curtea aplică: (= [interpretare:] aplică în mod obligatoriu)

3. Aplicarea şi interpretarea dreptului, prevăzute în prezentul articol, trebuie să fie compatibile

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürenberg (TMIN)

A. Compunerea şi organizarea tribunalului. Tribunalul a fost compus din 8 judecători,

→ Declaraţia de deschidere a procurorului SUA, Robert Jackson, a avut un mare impact

B. Potrivit Cartei Tribunalului Militar Internaţional, următoarele fapte constituiau crime

C. Principii fundamentale ale dreptului internațional penal, afirmate de Statutul

→ Statutul Tribunalului a afirmat o serie de principii importante, care se vor regăsi

Principiul răspunderii penale individuale

→ Tribunalul a prevăzut și construcţii juridice care nu au mai fost preluate ulterior în

„Articolul 9. - La judecarea oricărui membru individual al oricărui grup sau organizaţie,

D. Influenţa TMIN asupra dezvoltării categoriilor de crime internaţionale

Neîndoielnic, primele jurisdicţii internaţionale penale au făcut obiect de critică, reproșându-

 În ciuda acestor critici, crearea şi funcţionarea acestor jurisdicţii a reprezentant

✓ În egală măsură, pentru prima oară în istorie, înalți comandanți politici și

„crimele împotriva dreptului internaţional sunt comise de oameni, nu de entităţi

Organizaţia Naţiunilor Unite, ca organizaţie internaţională cu vocaţie universală în

Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio (TMIT)

→ În linii generale, TMIT a fost creat după modelul celui de la Nürenberg ,

Tribunalul Internaţional Penal ad-hoc pentru fosta Iugoslavie

Competenţa este o competenţă strict specializată.

Tribunalul Internaţional Penal ad-hoc pentru Rwanda

Competenţa – este de asemenea strict determinată:

Mecanismul Internațional Rezidual pentru Tribunalele penale (Mecanismul)

1. urmărirea și investigarea persoanelor date în urmărire care sunt încă în libertate

Curtea Penală Internațională

II. Elemente de specificitate

→ Dacă privim CPI din perspectiva dreptului internaţional instituţional, ea reprezintă:

III. Structura şi organele Curţii Penale Internaţionale

A. Ca organizaţie internaţională, Curtea Penală Internaţională dispune de o Adunare a

1. Preşedinţia – răspunde de administrarea generală a Curţii (exceptând Biroul

2. Formaţiunile jurisdicţionale (Camerele Curţii):

V. Competenţa Curţii Penale Internaţionale

A. Acceptarea jurisdicţiei Curţii

VI. Procedura în faţa Curţii Penale Internaţionale

A. Moduri de sesizare a CPI: Art. 13:

 Sintetizând, Curtea Penală Internaţională nu face aplicarea principiului

Preambulul Statutului de la Roma: „Subliniind că, Curtea Penală Internaţională înfiinţată

C. Procedura în faţa CPI:

VII. Activitatea Curţii Penale Internaţionale