Cursul 1

Sediul ONU – New York

 Statul actual al Palestinei

Carta Internațională de Justiție

Carta ONU – statutul Curții Internaționale de Justiție

Definirea + Trăsăturile Dr. Int. Public

Surse/Izvoare

Principii generale

Doctrina

Echitate, etc.

Tematica dreptului internațional al Tratatelor

Subiecții de Drept Internațional Public

 Principalul – Statul
 Organizațiile internaționale interguvernamentale (derivat)

Răspunderea internațională a statelor

Neutralitate

Cetățenie

Protecția diplomatică

Conflictele de

Soluționarea diferențelor internaționale (=conflicte)

Definiția + trăsăturile Dreptului Internațional Public

= ansamblul de principii și norme juridice scrise sau nescrise, create de state pe baza acordului lor de
voință exprimate expres sau tacit în scopul reglementării raporturilor internaționale dintre ele în
domenii de interes reciproc

 La crearea normelor de drept internațional participă în anumite situații și condiții și ceilalți

subiecți de drept internațional public

Subiecții = statele (subiecți primari, originari, până în 1949) + organizațiile care luptă pentru
eliberarea națională (tranzitorii)

Trăsături specifice:

 metoda de reglementare specifică = poziția de egalitate a statelor (o egalitate juridică -> în

cadrul relațiilor internaționale în baza principiului suveranității statelor, sunt considerate
egale indiferent de deosebirile existente cu privire la întinderea teritoriului, numărul
populației, dezvoltare, resurse, forță militară, art.2 ONU)
  crearea normelor de Drept Internațional se realizează în acord de voință al statelor și se
adresează în primul rând statelor
 normele juridice sunt puse în aplicare de către creatorii lor, de state => dreptul internațional
este un drept de coordonare
 absența sancțiunii din structura normei de drept internațional derivă din caracterul
consensual al dreptului internațional, iar accentul nu este pus pe elementul coerciției
 caracterul facultativ al jurisdicției instanțelor internaționale

Curtea Internațională de Justiție este principalul organism jurisdicțional al ONU și singura instanță
universală cu competență generală. A fost instituită în 1945 prin Carta ONU și are un statut propriu.

Carta ONU + statutul = tratate internaționale

Acestei Curți i se pot adresa doar statele în orice problemă de drept internațional, doar dacă statele
aleg soluționarea neînțelegerii de către Curtea Internațională de Justiție -> caracterul facultativ
(platoul continental între România și Ucraina !)

 există excepții de la caracterul facultativ dar și acestea cu acordul statelor

Cazuri de excepție!
 Instanțele internaționale nu sunt subordonate

 Sunt subiecți de drept (3 categorii):

- Statele
- Organizațiile internaționale interguvernamentale (subiecți derivați) sunt create prin acordul
de voință a statelor -> ONU
- Mișcările care luptă pentru eliberare națională
 Caracterul facultativ al curții (toate au sediul la Haga):
- Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie (înființat prin rezoluție a Consiliului de
Securitate)
- Curtea Penală Internațională (prima instanță penală internațională cu activitate permanentă,
din 2003 și a fost creată printr-un tratat internațional)
- Tribunalul Special pentru Liban (înființat de Consiliul de Securitate la cererea guvernului
libanez)
- Curtea Permanentă de Arbitraj (instituție independentă ce permite constituirea de tribunale
arbitrale, la baza sa stă Convenția de la Haga - 1899)
 Diviziunile dreptului internațional public:
1. Dreptul diplomației și consular: în prezent corpul de reguli este conținut în Convenția de la
Viena (1961) cu privire la relațiile diplomatice + Convenția de la Viena 1963 cu privire la
relațiile consulare.
2. Dreptul tratatelor: constituit din reguli codificate în Convenția de la Viena – 1969 cu privire la
dreptul tratatelor încheiate între state + Convenția de la Viena 1986 cu privire la dreptul
tratatelor încheiate între state și organizațiile internaționale sau între organele internaționale
3. Dreptul internațional umanitar: are norme prin care se stabilesc obligații absolute în sarcina
statelor și a altor entității (mișcările de eliberare națională sau beligeranții) aplicabile în orice
situații în care se recurge la forța armată, fie în cadrul relațiilor dintre state, fie în războaiele
civile sau conflicte dintre grupuri înarmate, organizații.
+4 Convenții de la Genova 1949
a. Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanii
 b. Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților dintre
forțele/armate pe mare
c. Convenția pentru tratamentul prizonierilor de război
d. Convenția referitoare la protecția persoanelor civile în timp de război
+ două rapoarte adiționale
4. Dreptul fluvial (al cursurilor internațională pe apă): conține reguli aplicabile pe fluviile
internaționale începând cu reglementările adoptate în cadrul Congresului de la Viena din
1825 care a consacrat principiul libertății navigației pe fluviile internaționale
5. Dreptul mării – Convenția de la Montego Bay 1982
6. Dreptul spațiului aerian: Convenția cu privire la aviația civilă internațională, adoptată la
Chicago în 1944. A creat și Organizația Internațională a Aviației Civile
7. Dreptul spațiului cosmic: principalul act normativ – Tratatul din 1967 cu privire la principiile
care guvernează activ statelor în explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv a
lunii și a celorlalte corpuri cerești
Reguli:
- Libertatea explorării și folosirii spațiului extraatmosferic de către toate statele
- Spațiul extraatmosferic și corpurile cerești nu pot fi obiect al aproprierii de către state;
folosirea lor exclusiv în scopuri pașnice
- Interzicerea folosirii armelor de distrugere în masă
8. Dreptul Internațional al drepturilor omului: Convenția pentru reprimarea și pedepsirii
crimei de genocid 1948; Declarația Universală a Drepturilor Omului 1948, Pactul
Internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul Internațional cu privire la
drepturile economice, sociale, culturale (1966)
9. Dreptul Internațional Economic: are reguli de drept internațional privat, adoptate în cadrul
Congreselor Mondiale a Comerțului, reglementări cu privire la fondul internațional monetar,
reglementări ale Băncii Mondiale și tratamentul investițiilor străine.
10. Dreptul Internațional Penal: include reguli și principii cu privire la stabilirea răspunderii
persoanelor fizice pentru comiterea de fapte grave, indicate drept infracțiuni internaționale
care sunt: genocidul, crimele de război (Convenția de la Geneva 1949) care presupune
încălcări grave ale normelor dreptului internațional public aplicabile conflictelor
internaționale și armatelor interne, conflict împotriva umanității care se referă la încălcări
grave ale demnității umane comise în cadrul unui atac sistematic sau general îndreptat
împotriva populației civile.
Genocidul (Convenția din 1948) = este cea mai gravă infracțiune internațională și se referă la acte
precum uciderea sau provocarea de suferințe fizice sau psihice grave comise cu intenția de a distruge
în totalitate sau în parte un grup național, etnic, religios sau social
3 instanțe penale
- Curtea Penală Internațională
- Tribunale ad-hoc (temporare)
- Tribunale mixte/ Tribunale înființate în cadrul Sistemului de instanțe naționale și fac parte
atât judecători naționali cât și internaționali
Timorul de Est în 2000, în Cambogia, Siena-Leone în 2002, în Irak 2003, Tribunalul Special pentru
Liban 2008
11. Dreptul Internațional al Mediului: Conferința asupra biosferei organizată de UNESCP în
1968, Convenția din 1972 cu privire la protecția patrimoniului mondial, cultural; Convenția
asupra biodiversității 1992, Convenția cadru cu privire la schimbările climatice
  Repere în evoluția istorică a Dreptului Internațional Public
INFO:
 Cel mai vechi tratat internațional în secolul III, un tratat de vecinătate și pace (în Egipt)
 În Evul Mediu dezvoltarea dreptului internațional public a stagnat
 Părintele Dreptului internațional public este Hugo Grotius cu lucrări: “Despre dreptul
războiului și păcii”, “Marea Liberă”
 Pacea de la Vestfalia din 1648
 Actul Final al Congresului de la Viena 1915 (s-a încercat o configurare parțială a dreptului
diplomatic)
 Congresul de la Paris 1856 (s-au codificat reguli de purtare a războiului pe mare, s-a
reglementat regimul Dunării ca fluviu internațional, s-a recunoscut Țării Române drepturi
proprii în relațiile internaționale comerciale)
 În 1864 Convenția de la Geneva care pune bazele dreptului umanitar
 În secolul XIX primele organizații internaționale: Uniunea Telegrafică Internațională, Oficiul
Internațional al administrației telegrafice
 Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 în care a fost adoptate mai multe convenții care au
clarificat legile și obiectivele războiului
 În 1918 apare Liga Națiunilor având scopul apărării păcii internaționale. A fost prima
organizație internațională interguvernamentală cu vocație universală; s-a înființat prima
instanță internațională permanentă – Curtea Permanentă de Justiție Internațională; a fost
pentru prima dată instituit un cadru general pentru rezolvarea diferențelor dintre state
 Adoptarea Pactului Briand-Kellogg 1928 – obligația statelor de a renunța la folosirea
războiului ca instrument al politicii internaționale
 În 1945 adoptarea Cartei ONU
Codificarea dreptului internațional public = culegerea și sistematizarea într-un sigur cod comun a
regulilor aplicabile într-un anumit domeniu de către o autoritate sau o instituție cu atribuții în acest
sens
Importante: Conferințele de la Haga; în cadrul ONU au fost înființate în 1947 Comisia de drept
internațional cu rolul de a codifica regulile în diferite domenii
Se remarcă: codificare în dreptul mării, dreptul diplomației și consular + răspundere internațională a
statelor și protecție diplomatică

Raportul dintre dreptul intern si dreptul internațional

Are legătură cu aplicarea normelor de drept International de către state. Un punct de plecare al
discuție cu privire la raportul dintre... poate fi articolul 27 din Convenția de la Viena din 1969, care
prevede că o parte a unui tratat nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica
neexecutarea unui tratat. Aceasta dispoziție se coroborează cu art. 46 din aceeași convenție care
prevăd că un stat nu poate invoca drept viciu de consimțământ la încheierea unui tratat internațional
faptul că exprimarea consimțământului său a fost dată cu nerespectarea dreptului intern.

Doctrina dualistă – idee principală – dreptul internațional și dreptul intern sunt două ordini juridice
complet distincte, separate, care nu pot intra în conflict pentru că au subiecți diferiți, domenii de
reglementare și aplicare diferite, au izvoare sau surse diferite și au și destinatari diferiți. Potrivit
acestei doctrine, pentru ca o regulă de drept internațional să fie pusă în aplicare de state, aceasta
trebuie receptată (adusă, încorporată) în sistemul de drept intern al statului respectiv. Posibilitatea
de abrogare a normei de drept internațional prin dreptul intern.
Doctrina monistă – principala idee – nu există două ordini juridice separate, există doar o ordine
juridică unică, formată din norme de drept intern și din norme de drept internațional, iar aceste
norme au ca destinatari atât state, cât și particulari. În materie de monism avem două subdiviziuni:

1. Preeminența dreptului internațional asupra dreptului intern

2. Preeminența dreptului intern asupra dreptului internațional

În primul caz, avem principalele argumente:

 Statele au competențe limitate în a reglementa domeniile care țin de dreptul lor intern, iar
ordinea juridică internațională are caracter universal ș ieste superioară normelor de drept
intern.

A două versiune, afirmă că dreptul internațional public derivă din dreptul intern al statelor și
reprezintă o prelungire a acestuia. Argumente:

 Principiul suveranității absolute al statelor

 Inexistența unei autorități supra statale legislative
 Inexistența unui organ jurisdicțional cu competență obligatorie
 Din punct de vedere cronologic mai întâi a apărut dreptul intern al statelor și ulterior au fost
derulate relații internaționale între state

În principiu fiecare stat are dreptul de a stabili raportul dintre dr. International și dr. intern.

Opinia Curții de Justiție Permanentă Internațională – din perspectiva dreptului International, legile
naționale sunt simple fapte, adică manifestări de voință ale statelor, la fel ca hotărârile judecătorești
sau măsurile administrative.

Potrivit Constituției României – raportul dr internațional dr intern –

Art. 20 al. 2 – dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele ale drepturilor omului și legile
interne au prioritate cele internaționale, cu excepții în ceea ce privește cazul în care sunt mai
favorabile normele interne.

Legea fundamental prevede prioritatea dreptului international în cazul în care există neconcordanțe
între dreptul intern și normele dreptului intenrațional cu privire la protejarea drepturilor și
libertăților fundamentale.

Legea 590/2003 – prevede că dispozițiile tratatelor în vigoare nu pot fi modificate, completate sau
scoase din vigoare prin acte interne, ulterioare intrării lor în vigoare.

Dreptul Uniunii Europene are prioritate față de dreptul intern. Pt a stabili relația concretă dintre o
regulă de dr international și regula de drept intern, trebuie analizate conținutul fiecărei norme și
domeniul la care acestea se referă.

Dispozitiile din constituții stabilesc raportul dintre norma internă și norma din tratatele
internaționale.

Izvoare principale: Tratatele internaționale și cutuma internaționale

Izvoare subsidiare: hotărâri judecătorești, doctrina, actele unilaterale ale statelor, actele unilaterale
ale organizațiilor internaționale

Principalele gen de drept (doctrina, jurisprudența) sunt considerate mijloace auxiliare de

determinare a normelor de drept Internațional și ele nu conțin reguli obligatorii.
Sediul materiei (izvoarelor) dreptului international public art. 38 din Statutul Curții Internaționale de
Justiție.

Argument pentru enumerarea izvoarelor în art. 38:

a) Textul art. 38 face parte din dreptul pozitiv și constituie singurul text care cuprinde o
enumerare a resurselor pe care le utilizează Curtea în soluționarea diferendelor cu care este
sesizată.
b) Valoarea fundamentală pe care o are Statutul Curții Internaționale de Justiție, în cadrul
actelor normative, ce rezulta din Statutul Curții face parte din Carta ONU, iar Carta are o
valoare juridică superioară față de celelalte acorduri internaționale.
c) Curtea Internațională de Justiție este una dintre cele 6 organisme principale ONU și principalul
organism cu atribuții jurisdicționale.

Observații privind modul de formulare al art. 38:

1. Inoportunitatea unor expresii folosite – “noțiuni civilizate”

2. Stabilirea unei ierarhizări a izvoarelor Dreptului Internațional – ierarhizarea – din modul
enumerării (a), b),c), d) ).
3. Caracterul incomplete al enumerării – pe lângă sursele menționate în art. 38 în Drept
international public sunt analizate ca izvoare ale DIP și actele unilaterale ale statelor și actele
unilaterale ale organizațiilor interguvernamentale.

Tratatele int.(def.) dată de art.2 din Convenția de la Viena 1969 cu privire la tratate – prin expresia
tratat se înțelege un acord internațional încheiat în scris între state și guvernat de dr internațional fie
că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe și oricare
ar fi denumirea sa particulară.

Caracteristici ale tratatelor internaționale:

1. Acord de voințe între state consemnat în formă scrisă

2. Guvernat de regulile dr internaționale
3. Conținutul său poate fi consemnat într-un sigur instrument juridic sau în mai mult
instrumente conexe
4. Nu prezintă relevanță denumirea pe care o poartă

Denumiri:

1. Tratat
2. Convenție
3. Acord
4. Pact
5. Protocol
6. Carta
7. Statut
8. Schimb de note
9. Compromis
10. Modus vivendi
11. Gentlemne’s agreement

Cutuma internațională
 d) Este cel mai vechi izvor de drept internațional public, în Statutul Curții Internațional de Justiție
este prevăzută la articolul 38, articol care folosește denumirea “o practică generală, adoptată
ca drept”
e) Doctrina propune definiția: “Cutuma internațională este o practică generală, relativ
îndelungată și uniformă a statelor, considerată de le, de state ca exprimând regula de
conduită cu forță juridică obligatori”
f) Principala caracteristică și deosebire față de tratatul internațional, este caracterul nescris și
crearea prin acordul tacit al statelor
g) A nu se confunda cutuma cu obiceiul locului sau cu uzanțele internațional (reguli de curtoazie
internațională în cazul cărora lipsește elementul obligatoriu)!

Elementele cutumei internaționale:

- Este necesar să fie întrunite cumulativ 2 elemente:

1. Elementul material sau obiectiv
2. Elementul psihologic sau subiectiv, intențional

1. Elementul material:
h) Presupune comportamentul uniform în timp al subiectelor de drept internațional
i) Este prevăzut în prima parte a articolului 38 alineat 1, litera b în formularea “o practică
generală”
a. Aria de răspândire a respectivei conduite:
- Conduita trebuie să fie comună unui număr mare de state considerate a fi reprezentative
pentru procesul de conturare a regulii respective
- Curtea Internațională de Justiție a constatat posibilitatea apariției unor reguli cutumiare,
locale sau regionale între 2 state (hotărârea pe care a pronunțat-o curtea în cauza privind
dreptul de trecere pe teritoriul libian din 1960)
b. Conduita statelor:
- Să constea în acte repetate în timp (poate fi o perioadă foarte lungă de timp – 150 de ani – în
cauza cu privire la dreptul de trecere pe teritoriul Libian, unde s-a constatat existența unei
practici constante pe o perioadă de timp de peste 150 de ani pe care statele au respectat-o
ca pe o regulă cu caracter obligatoriu sau pe o perioadă scurtă de timp). Acum, importantă
este frecvența cu care se repetă o practică – exemplu: în materia delimitării platoului
continental sau în privința existenței
j) Legea 590/2003 (preia unele dispoziții din Convenția de la Viena din 1969)

Libertățile de circulație până în spațiul atmosferic

- Conduita statelor, ca element al unei norme cutumiare poate să rezulte din 2 categorii de
acte:
I. Acte interne ale statelor
- Acte ale organelor executive, ale Ministerului Afacerilor Externe care pot consta în declarații,
corespondență diplomatică, instrucțiuni date personalului diplomatic
- Acte ale organelor legislative: anumite prevederi din dreptul intern referitoare la domenii ale
Dreptului Internațional care pot fi: imunități ale personalului diplomatic, recunoașterea
neutralității unui stat + practica instanțelor de judecată
II. Acte internaționale
- Încheierea unor tratate multilaterale prin care se codifică norme cutumiare deja existente
 - Aplicarea și respectarea de către state a clauzelor unor tratate la care acestea nu sunt părți,
ca și când acestea ar constitui reguli obligatorii pentru ele
- Deciziile instanțelor internaționale și deciziile arbitrale (ale tribunalelor arbitrale)
2. Elementul psihologic
- Reprezintă convingerea statelor că prin conduita adoptată se supun unei obligații juridice,
fapt ce diferențiază cutuma de obiceiul locului sau de uzanțele internaționale
- Existența acestui element este foarte importantă întrucât semnifică definitivarea procesului
de formare a unei reguli cutumiare
- Dovada existenței unei reguli cutumiare trebuie făcută de partea care o invocă
- Lat: “opinio juris sive necesitatis” - elementul psihologic
k) Opoziția statelor la formarea unei reguli cutumiare:
- Există state care nu sunt de acord cu o anumită conduită folosindu-se sintagma “persistent
objector”, termen ce desemnează statul care în faza incipientă de formarea unei noi reguli, în
mod deosebit și constant, se opune unei anumite practici. Consecința acestui comportament
al statului care se opune este că după finalizarea procesului de crearea a normei cutumiare,
norma respectivă va fi obligatorie doar pentru statele care au aplicat-o în mod constant și
uniform, și nu se va aplica statelor care s-au opus
- Pentru neaplicarea regulii cutumiare statul opozant avem următoarele condiții:
1. Statul trebuie să se opună în mod expres în stadiul incipient de dezvoltare a regulii cutumiare
și să continue să se opună și ulterior opoziției acestei reguli
2. Atitudinea statului trebuie să fie consecventă în timp, adică acesta să nu aibă perioade în
care nu acceptă regula și ulterior să aibă perioade în care acceptă o anumită regulă.

Raportul dintre tratat și cutumă

l) Între tratat și cutuma internațională nu există un raport de subordonare, ambele sunt izvoare
principale ale dreptului internațional public
m) Tratatul prezintă anumite avantaje față de cutumă: presupune manifestarea expresă a
acordului de voință al statelor cu privire la clauzele sale și la întinderea obligațiilor părților +
normele de drept internațional cuprinse în textul tratatelor internaționale sunt adoptate în
principiu, într-un timp mai scurt + drepturile și obligațiile părților au un conținut clar definit+
conținutul tratatului poate fi probat ușor în cazul apariției unor litigii între părți.

Actele unilaterale în dreptul internațional public

- Sunt surse/izvoare al dreptului internațional public, dar nu sunt prevăzute în statut

Definiție. Sunt instrumente juridice care exprimă voința unui subiect de drept internațional public și
care produc efecte juridice.

n) Există două categorii de acte unilaterale:

1. Acte unilaterale ale statelor
2. Acte unilaterale ale organizațiilor internaționale interguvernamentale

1. Actele unilaterale ale statelor

o) La nivelul ONU, Comisia de Drept internațional public a adoptat “Ghidul de principii aplicabile
declarațiilor unilaterale ale statelor suspectibile să creeze obligații juridice”
p) Dreptul internațional nu prevede reguli speciale cu privire la forma actelor unilaterale care
provin de la stat
 q) Principalele categorii de acte unilaterale:
- Recunoașterea
- Declarația
- Notificarea
- Protestul
- Renunțarea
- Promisiunea
2. Actele unilaterale ale organizațiilor internaționale (Softlaw)

Tipuri:

a. Acte care reglementează reguli cu privire la mecanismul de funcționare al organizațiilor și

care constituie dreptul intern al organizației, dobândirea sau pierderea calității de membru,
structura organizației, existența și funcționarea unor organisme subsidiare, modul de luare al
deciziilor – actul constitutiv
b. Actele emise de către organizațiile internaționale care au ca destinatari statele membre:
rezoluții, recomandări, decizii și avize

Soft law – lipsite (de regulă) de forță juridică obligatorie ex: rezoluții adoptate de ONU care conțin
recomandări adresate statelor membre, dar care nu impun obligații juridice, statele având libertatea
de a le pune în aplicare sau nu – DUDO (10 decembrie 1943).

Mijloacele auxiliare de determinare a normelor de drept internațional

public
A. Principiile generale de drept
B. Hotărârile judecătorești
C. Doctrina
D. Echitatea

A. Principiile generale de drept

Articolul 38, alin (1), litera c – “noțiunile civilizate” – principii de drept intern, principii fundamentale
de drept internațional public, principii generale de drept internațional public

Principiile generale de drept ca surse de drept internațional sunt principii comune majorității
sistemele juridice naționale, multe dintre ele având originea în dreptul roman (principiul bunei-
credințe, pacta sunt servanda. Autoritatea lucrului judecat, principiul răspunderii pentru prejudiciul
cauzat, principiul legalității incriminării, interzicerea abuzului de drept).

B. Hotărârile judecătorești (art.38, alin (1), lit. d) - articolul 59 din Statutul Curții Internaționale
de Justiție prevede în mod neechivoc efectul relativ al hotărârilor pronunțate, în sensul că
acestea produc efecte juridice între părțile litigiului și doar pentru cauza respectivă.
Hotărârile Curții Internaționale de Justiție nu creează norme juridice, ci doar le aplică, le
precizează conținutul și, prin urmare, nu constituie precedent judiciar.

Jurisprudența = ansamblul hotărârilor instanțelor jurisdicționale sau arbitrare internaționale

C. Doctrina nu reprezintă sursa formală de drept internațional public, nu creează norme

juridice, ci constată existența anumitor principii, norme și instituții de drept internațional și
formulează propuneri pentru îmbunătățirea acestora. În noțiunea de doctrină sunt incluse:
 1. Opinii individuale ale specialiștilor în drept internațional.
2. Lucrările unor foruri internaționale (Comisia de drept internațional sau Institutul de drept
internațional)
3. Opiniile minoritare ale judecătorilor Curții Internațional de Justiție (opinia separată, dizidentă
care conține o poziție a unui anumit judecător față de dispozitivul hotărârii și față de
motivarea în fapt a hotărârii) și opiniile individuale ale judecătorilor Curții Internațional de
Justiție (aparținând unui judecător care este de acord cu soluția, dar nu este de acord cu
motivele sau considerentele acesteia)
D. Echitatea (art.38,alin(2) din Statutul Curții Internaționale de Justiție) – posibilitatea Curții de
a judeca o cauză ex aequo et beso. Presupune reaplicarea strictă a regulilor de drept
internațional existente și pronunțarea hotărârii conform înțelepciunii judecătorilor, bunului
simț și spiritului de dreptate. Soluționarea unui litigiu în echitate constituie o excepție de la
aplicarea surselor de drept internațional prevăzute la art. 38, alin (1) și nu poate fi folosită
decât cu acordul expres al părților.

Sensuri echitate:

1. (art 38, alin(2)) – modalitate specială de soluționare a unui diferend internațional

2. Metoda de interpretare și conciliere a regulilor de drept internațional
3. Sens de principiu al echității care presupune că normele de drept internațional trebuie
aplicate în mod imparțial și reciproc avantajos față de părțile în litigiu.

Principiile fundamentale ale dreptului

internațional public
Prin principii fundamentale ale dreptului internațional public înțelegem reguli de conduită
abstractizate și general acceptate cu aplicare universală și caracter imperativ ce dau expresie și
protejează valori fundamentale în raporturile dintre subiecții de drept internațional.

Sediul materie:

I. Carta ONU – art.2 coroborat cu restul dispozițiilor

II. Declarația Adunării Generale ONU din 1970 referitoare la principiile dreptului internaționale
privind relațiile prietenești și cooperare dintre state în conformitate cu Carta ONU.
1. Interzicerea recurgerii la forță sau la amenințare cu forța
2. Soluționarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale
3. Reimixtiunea în afacerile interne ale unui stat
4. Cooperarea între state
5. Egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor la autodeterminare
6. Egalitatea suverană a statelor
7. Îndeplinirea cu bună-voință a obligațiilor internaționale asumate (pacta sunt servanda)
III. Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, Helsinki, 1975 – adaugă 3
principii
8. Integritatea teritorială
9. Inviolabilitatea frontierelor
10. Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale
IV. Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990) – reafirmă cele 10 principii existente
Caracteristicile principiilor fundamentale de drept internațional:

- Generalitatea conținutului principiilor

- Universalitatea (principiile se aplică tuturor domeniilor în care statele încheie raporturi de
drept internațional)
- Interdependența (respectarea unui principiu nu se poate realiza decât cu respectarea
celorlalte)
- Constituie un corp omogen de norme juridice având ca obiectiv garantarea scopurilor
superioare ale ONU
- Au valoare imperativă de jus cogens

1. Principiul nerecurgerii la forță sau amenințare cu forța (principiul neagresiunii)

Primul document internațional care a consacrat acest principiu – Pactul Ligii Națiunilor

Pactul Briand-Kellog (1928) – care a consacrat interdicția generală a războiului de agresiune

Carta ONU (art.2, punctul 4)

Pot fi calificate ca acțiuni care contravin acestui principiu:

- Ocuparea militara a teritoriului unui stat

- Aplicarea forței sau a amenințării cu forța în scopul încălcării frontierelor unui stat
- Organizarea sau sprijinirea pe teritoriul unui alt stat a forțelor armate neregulate sau a
bandelor armate
- Organizarea, instigarea, acordarea de asistență sau participarea la acțiunile de război civil de
pe teritoriul unui stat

Derogări de la acest principiu:

a. Autoapărarea statului victimă a unei agresiuni

b. Lupta pentru independență și constituire într-un stat (dreptul la autodeterminare)
c. Aplicarea măsurilor de constrângere specifice în cadrul ONU prin decizia Consiliului de
Securitate în conformitate cu art. 7 din Carta ONU

a. Prevăzută în mod expres (art.51 din Carta ONU). Pentru a fi considerată legitimă folosirea
forței de către statul victimă pe acest temei, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
- Să se producă un atac împotriva unui membru ONU
- Utilizarea forței să fie proporțională cu intensitatea atacului
- Măsurile să fie aduse la cunoștința Consiliului de Securitate al ONU

Nu se consideră un drept de legitimă apărare anticipată și nici una prevestită.

EXCEPTII DE LA PRINCIPIUL NEAGRESIUNII

Dreptul la autodeterminare
Este un drept fundamental al dreptului international. Este consacrat
expres în Carta ONU. Sprijinirea de către alte state a unei mişcări de
eliberare naţională nu trebuie să fie considerată un act de agresiune;
჻ Aplicarea de sancţiuni de către Consiliul de Securitate al ONU.
 -Potrivit capitolului 7 din Carta ONU, Consiliul de Securitate are
atribuţii în aplicarea măsurilor de constrângere împotriva statului agresor.
Consiliul de Securitate poate întreprinde cu forţe aeriene, navale sau terestre
orice acţiune necesară pentru menţinerea sau stabilirea păcii şi a securităţii
internaţionale.

1) Principiul soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor

internaţionale
 presupune obligaţia statelor de a rezolva neînţelegerile dintre ele exclusiv
prin mijloace paşnice.

Este prevăzut în Carta ONU şi în Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1982
ca declaraţie care prevede o serie de obligaţii pentru state în vederea respectării
acestui principiu:
- obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă în relaţiile dintre ele în scopul evitării
apariţiei diferendelor;
- obligaţia statelor care sunt părţi la acordurile generale sau în organisme
regionale de a întreprinde toate eforturile pentru soluţionarea paşnică a
diferendelor dintre ele prin intermediul acestor acorduri sau organisme.

2) Principiul neamestecului în afacerile interne ale altui stat (principiul

neintervenţiei/ neimixtiunii)
 prevăzut în mod expres în art. 2, pct. 7 din Carta ONU care prevede
interdicţia pentru state de a se amesteca în chestiuni care aparţin competenţei
interne a altui stat.
 Este prevăzut şi în Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, 1975, Helsinki.

Obligaţiile statului în virtutea acestui principiu:

 interdicţia imixtiunii forţelor armate în conflictele interne;
 interdicţia folosirii forţelor armate sau a altor forme de amestec şi ameninţate
îndreptate împotriva personalităţii unui stat;
 interdicţia de a folosi sau încuraja folosirea unor măsuri de ordin economic,
politic sau de altă natură în scopul constrângerii unui stat;
 interdicţia de a organiza, sprijini sau finanţa activităţi armate teroriste pe
teritoriul unui alt stat.

Excepţia de la acest principiu este prevăzută în art. 7 din Carta ONU care se
referă la autorizarea folosirii forţei în caz de ameninţare a păcii.

3) Principiul cooperării dintre state

 este prevăzut în mod expres în art. 1, alin (3) din Carta ONU şi constituie
unul dintre scopurile organizaţiei.

Principiul presupune următoarele:

 cooperarea are ca scop asigurarea păcii şi securităţii mondiale;
 fiecare stat are dreptul de a coopera cu alte state pe baze bilaterale sau
multilaterale;
 fiecare stat are dreptul de a fi membru al organizaţiilor internaţionale şi de a
participa la activităţile acestora;
 obligaţia statelor de a participa la eforturile comune de organizare a
dezvoltării economice, culturale, ştiinţifice şi sociale.

4) Principiul autodeterminării
 a fost consacrat după al Doilea Război Mondial în art. 1 din Carta ONU.
 acest drept la autodeterminare este recunoscut popoarelor, nu minorităţilor
naţionale şi nu este compatibil cu scopurile şi principiile ONU;
 invocarea sa de catre mişcări secesioniste întemeiate pe criteriile
minorităţilor naţionale
 a mai fost prevăzut în Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor şi
popoarelor coloniale adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1960;
 principiul presupune un ansamblu de drepturi recunoscute pentru popoarele
care luptă pentru constituirea unui stat;
 presupune:
჻ dreptul de a se constitui în state independente;
჻ dreptul de a-şi stabili în mod liber statutul politic;
჻ dreptul de a promova dezvoltarea economică, socială şi culturală proprie.

5) Principiul egalităţii suverane a statelor

 este prevăzut în mod expres în art. 2 din Carta ONU,
 presupune/ implică respectarea suveranităţii tuturor statelor şi a egalităţii lor
în cadrul relaţiilor internaţionale;
 implica respectarea suveranitii si include o serie de drepturi cum ar fi dreptul
de a participa la relatiile internationale în temeiul personalitatii juridice a
statelor;
 respectarea integrităţii teritoriale a statelor.

Egalitatea juridică a statelor derivă din suveranitate şi presupune stabilirea de

raporturi juridice între state. În conţinutul acestui principiu reţinem:
 participarea la organizaţii internaţionale;
 participarea la tratate internaţionale;
 participarea la derularea activităţilor organizaţiilor internaţionale cu
respectarea drepturilor celorlalte state;
 obligaţia de a respecta cu bună credinţă angajamentele asumate;
 imunitatea de jurisdicţie şi imunitatea de execuţie a statelor.

6) Principiul îndeplinirii obligaţiilor cu bună-credinţă/ PACTA SUNT

SERVANDA
 principiu cunoscut din antichitate;
 poate fi considerat fundamentul aplicării normelor dreptului internaţional şi
al respectării celorlalte principii;
 este prevăzut în mod expres în art. 2 Carta ONU;
 este prevăzut în privinţa executării obligaţiilor asumate prin încheierea
tratatelor internaţionale.

7) Principiul integrităţii teritoriale a statelor

 este prevăzut în art. 2 (pct. 4) al Cartei ONU unde se stabileşte că statele au
obligaţia negativă de abţinere de la folosirea forţei împotriva integrităţii
teritoriale ori independenţei politice a unui stat;
 este prevăzut şi în Actul final de la Helsinki, 1975;
 este în strânsă legătură cu principiul neagresiunii;
 consecinţa cea mai importantă este că teritoriul unui stat nu poate face
obiectul achiziţiei din partea altui stat ca urmare a recurgerii la forţă sau la
ameninţarea cu forţa, ori ca urmare a folosirii presiunilor de natură militară,
politică sau economică;
 o derogare de la acest principiu este dreptul popoarelor la autodeterminare;
 acest principiu nu aduce atingere posibilităţii de modificare a întinderii
teritoriului unui stat cu acordul populaţiei şi nici dreptului de a permite folosirea
teritoriului de stat de către alte state sau de către organizaţii internaţionale pe
baza unor acorduri special încheiate în scopuri precum tranzitul aerian, rutier,
feroviar.

8) Principiul inviolabilităţii frontierelor

 completează principiul integrităţii teritoriale, între ele existând un raport de
interdependenţă;
 este consacrat în mod expres în Actul Final de la Helsinki, 1975;
Frontierele pot fi modificate în mod egal prin acordul de voinţă al statelor, prin
decizii ale instanţelor intrernaţionale sau ca urmare a mutaţiilor teritoriale în
cazul succesiunii statelor.

9) Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale

 este prevăzut în Carta ONU, art. 2 pct. 3 şi în Actul de la Helsinki,1975;
 Actul Final de la Helsinki, 1975 face referire la standardele şi principiile
prevăzute în Convenţie.
 DREPTUL TRATATELOR
Sediul materiei:
 Conventia de la Viena 1969 privitoare la tratatelor încheiate între state;
 Conv. de la Viena 1986 privitoare la dreptul tratatelor încheiate între state şi
organizatii internaţionale sau intre organizatii internationale.

Convenţia din 1969 cuprinde definiţia expresă a noţiunii de tratat, in art. 2 lit. a:
„Prin expresia „tratat” se înţelege un acord internaţional încheiat, în scris, între
state şi guvernat de dreptul internaţional, incheiat in scopul de a produce efecte
juridice, fie că este consemnat într-un instrument juridic unic sau în două sau
mai multe instrumente conexe, şi oricare ar fi denumirea sa particulară.”

Convenţia din 1969 cuprinde reguli generale aplicabile tuturor tratatelor

internationaţionale.

Este opera de codificare a Comisiei de Drept Internaţional a cărei activitate

.

Convenţia din 1986 preia aceeaşi definiţie a termenului tratat, cu deosebirea ca

se menţionează că este încheiat între două sau mai multe state şi una sau mai
multe organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale.

Clasificarea tratatelor
A. Clasificarea materială
B. Clasificarea formală

A. Clasificarea materială
1. Tratate legi
2. Tratate contracte

Tratatele legi au valoare normativă şi conţin reguli generale de comportament

susceptibile de a fi aplicate de un număr mare de state.
Tratatele contract sunt încheiate de un număr mai redus de state şi obiectul lor
este format din prestaţii reciproce la care s-au obligat părţile.

Pot fi considerate tratate legi o serie de tratate încheiate în cadrul ONU.

Ex.: Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice;
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile;
Conv. cu privire la prevenirea şi reprimarea genocidului;
Conv. cu privire la dreptul mării;
Conv. cu privire la relaţiile diplomatice.

Între cele două tipuri de tratate nu există diferenţe în privinţa forţei juridice.
 1. Tratate generale
2. Tratate speciale

Această clasificare are ca punct de plecare dispoziţiile art. 38 din Statutul CIJ
care se referă în mod expres la convenţiile generale sau speciale.
Pot fi considerate tratate speciale acele tratate care privesc un domeniu
particular (special) şi care au un număr redus de părţi.

Ex.: acordul de extrădare

Tratatele generale conţin reguli impersonale cu caracter general şi permanent şi

permit şi aderarea altor state.

1. Tratate normative
2. Tratate constitutive ale org. internaţionale

Tratatele normative instituie reguli de conduită pentru state.

Tratatele constitutive ale organizatiilor internaţionale determină existenţa
organizatiilor internaţionale şi stabilesc structura instituţională şi modul lor de
funcţionare.

Curs VII

Clasificarea formală
r) După calitatea părților:
- Tratate încheiate între state
- Tratate încheiate între state și organizații internaționale
- Tratate încheiate între organizații internaționale
s) După numărul părților:
- Tratate bilaterale
- Tratate multilaterale
t) După procedura încheierii lor:
- Tratate solemne
- Tratate încheiate în formă simplificată
u) După durata valabilității lor:
- Tratate cu termen – care prevăd în conținutul lor aplicativitate pentru o anumită perioadă
- Tratate fără termen
v) După posibilitatea de aderare:
- Tratate deschise – permit accesul/posibilitatea și altor subiecți de drept internațional, diferiți
de cei care au participat la adoptarea textului, de a deveni parte la ele
- Tratate închise – nu permit aderarea altor state
w) După întinderea efectelor:
 - Tratate universale – care produc efecte asupra întregii comunități internaționale (Carta
Organizației Națiunilor Unite)
- Tratate regionale – care produc efecte într-o anumită zonă geografică determinată
(Convenția Europeană a Drepturilor Omului)
x) După obiectul și scopul lor:
- Tratate politice
- Tratate economice
- Tratate militare
- Tratate în materia protecției drepturilor fundamentale

Condițiile de validitate ale tratatelor internaționale

y) Condiții de fond
z) Condiții de formă

La condițiile de fond:

- Calitatea de subiect de drept internațional a părților

- Existența unui acord de voință
- Crearea de efecte juridice
- Supunerea dreptului internațional

1. Calitatea de subiect de drept internațional a părților

Pot fi părți la un tratat internațional statele și organizațiile internaționale. În privința statelor,

Convenția de la Viena din 1969 prevede că orice stat are capacitatea de a încheia tratate
internaționale.

În privința organizațiilor internaționale, Convenția de la Viena din 1986 prevede că acestea au

capacitate de a încheia tratate internaționale în conformitate cu regulile prevăzute în actele lor
constitutive.

Celelalte entități juridice nu au aptitudinea de a încheia tratate internaționale. Excepție –

statutul special pe care îl are Hong Kongul (posibilitatea de a incheia anumite tratate in anumite
domenii)– membru al organizației mondiale de meteorologie, a organizației mondiale a comerțului și
a organizației mondiale a turismului

2. Existența unui acord de voință între părțile contractante

Regula aplicabilă în materie de tratate internaționale este cea a consensualismului, care

presupune că state le angajează în mod liber, de pe poziție de egalitate să pună în aplicare clauzele
tratatelor pe care le încheie.

Eventualele modificări ale conținutului obligațiilor părților contractante se stabilesc tot prin
acordul de voință al statelor părți. Toate detaliile cu privire la adoptarea textului tratatului,
modalitatea de exprimare a consimțământului, modalitatea de intrare în vigoare sau detalii cu privire
la producerea de efecte juridice, sunt determinate de voința statelor.

Esențial pentru această condiție este ca exprimarea consimțământului să fie liberă, adică să nu
fie afectată de vicii de consimțământ. Cu privire la sancțiunea aplicabilă în cazul viciilor de
consimțământ există prevederi exprese în Convenția de la Viena din 1969, care prevede că
sancțiunea constă în nulitatea tratatului internațional și care prevede și o procedură a constatării
nulității.

Viciile de consimțământ ar putea fi grupate în două categorii:

I. Vicii prin care consimțământul este fals sau nu există, întrucât autorul/statul a crezut
ca fiind adevărate împrejurări nereale sau care erau false. – eroarea și dolul
a) Eroarea ca viciu de consimțământ – pentru a putea fi invocată eroarea ca viciu de
consimțământ, Convenția de la Viena din 1969 stabilește o serie de condiții
restrictive:
- Să fie asupra unui fapt sau asupra unei situații cu privire la care statul credea că există la
momentul încheierii tratatului.
- Să afecteze baza esențială a consimțământului statului
- Statul care o invocă să nu fi contribuit la producerea ei.
b) Dolul – potrivit Convenției de la Viena din 1969, dolul constă în conduita frauduloasă
a unui alt stat care a participat la negocierea unui tratat internațional.
II. Viciile în care consimțământul a fost exprimat, dar a fost obținut prin constrângere
exercitată asupra statului sau a supra reprezentatului statului.

 Exercitarea constrângerii , în privința ei se prevede în Convenție că ea poate fi exercitată

direct asupra statului sau asupra reprezentatului statului.
- Constrângerea exercitată asupra statului, Convenția din 1969 prevede în art. 2 sancțiunea
nulității pentru obținerea încheierii unui tratat internațional prin amenințare sau prin
folosirea forței cu violarea principiilor de DIP prevăzute în Carta ONU. Doctrina de drept
internațional consideră că violența poate fi exercitată prin modalități diverse și că nu se
reduce la folosirea forței militare și tot doctrina consideră că tratatele de pace încheiate la
finalul unui război sunt tratate care au fost încheiate prin exercitarea constrângerii.
- Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului poate consta în acte îndeplinite
împotriva reprezentantului unui stat, constând în amenințări privind libertatea sau
integritatea fizică a acestuia. În art. 51, Convenția de la Viena prevede că într-un astfel de caz
exprimarea consimțământului este lipsită de efecte juridice.
- Coruperea reprezentantului unui stat de către alt stat. Dispozițiile Convenției de la Viena
prevăd că statul victimă poate invoca acest viciu de consimțământ, adică are facultatea de a
face dovada lui și de a invoca drept cauză ineficiența tratatului sau poate alege păstrarea
tratatului ca fiind valabil.
 Neconformitatea consimțământului unui stat cu dreptul său intern. Pentru a atrage
consecința nulității tratatului, această neconformitate a consimțământului trebuie să
privească încălcarea vădită a normelor fundamentale de drept intern, referitoare la ratificarea
sau aprobarea tratatelor

3. Crearea de efecte juridice

Tratatele internaționale trebuie să fie încheiate cu scopul creării de efecte juridice între părți,
care pot consta în:
 Stabilirea unei norme de conduită obligatorie pentru părți
 Modificarea sau stingerea unor drepturi sau obligații reciproce între părți.
 4. Supunerea dreptului internațional

Prevăzută expres de Convenția de la Viena din 1969. Ea face diferența între documentele
internaționale, care sunt ca natură juridică tratate internaționale, și actele juridice care sunt
guvernate de dreptul internațional privat și care pot fi încheiate între entități juridice care au calitate
de subiecți de drept internațional sau pot fi încheiate între aceste entități juridice și persoane fizice
sau juridice. (Exemplu: un act încheiat de un sat, de închiriere pentru spațiul destinat ambasadei este
de drept internațional privat).

La conditiile de formă , atât Convenția din 69 și cea din 86 fac referire la forma scrisă a tratatelor
internaționale. Mențiunile referitoare la încheierea tratatului în formă scrisă, nu exclud posibilitatea
încheierii de înțelegeri între state în formă simplificată.

Încheierea tratatelor internaționale

Conform dispozițiilor Convenției de la Viena din 1969 pentru existența unui tratat internațional
este necesară parcurgerea unor proceduri care sunt grupate sub denumirea Încheierea tratatului
internațional.

Regulile Convenției din 69 cu privirea la procedurile de încheiere a tratatelor internaționale, au

valoare supletivă, adică statele pot alege dintre mai multe posibilități alternative pe care le prevede
convenția. Încheierea tratatelor internațional presupune trei faze:

I. Adoptarea textului tratatului internațional

II. Autentificarea tratatului internațional
III. Exprimarea consimțământului de a fi parte la tratat

I. Adoptarea textului tratatului

Are loc în general în urma negocierilor purtate în dezbateri, prin reprezentanții lor, durata
negocierilor nu este prestabilită, se poate întinde pe perioade considerabile de timp.

Negocierile pot avea loc acolo unde aleg statele, poate fi sediul unei organizații internaționale,
sediul unei instituții a unui stat sau în cadrul unei Conferințe internaționale, etc.

La negocieri statele sunt reprezentate prin persoane care fac dovada deplinelor puteri.

Potrivit Convenției de la Viena din 1969, prin expresia “depline puteri” se înțelege un document
care emană de la autoritatea competentă a unui stat și care desemnează una sau mai multe
persoane, împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului
unui tratat, ori pentru a exprima consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a
îndeplini oricare alt act cu privire la tratat.

Există anumite persoane cu privire la care, Convenția prevede o prezumție în art.7, potrivit
căreia o anumită categorie de persoane sunt considerate ca fiind reprezentanți ai statelor lor,
datorită funcției pe care o îndeplinesc, și prin urmare, nu trebuie să facă dovada deplinelor puteri, iar
aceste persoane sunt:

a) .șefii de stat, șefii guvernelor și miniștrii afacerilor externe, pentru toate actele referitoare la
încheierea unui tratat.
 b) Șefii de misiune diplomatică, pentru adoptarea textului unui tratat, care se încheie între statul
acreditat și statul acreditar. Reprezentanții acreditați ai statelor, la o conferință
internațională, sau pe lângă o organizație internațională, pentru adoptarea textului unui tratat
în cadrul acelei conferințe sau organizație.

În cazul în care, la negocieri, participă o persoană care nu a fost autorizată de stat și aceasta
îndeplinește anumite acte, se aplică Convenția din 1969, care prevede că actul astfel îndeplinit este
fără efecte juridice, cu excepția cazului în care a fost ulterior confirmat de către stat.

În privința numărului de voturi, cu care se adoptă textul uni tratat internațional, Convenția prevede
regula unanimității, sau regula majorității de două trăimi, dintre statele participante și votante penru
tratate incheiate in cadrul conferintei internationale.

II. Autentificarea tratatului-are caracter solemn

Prezintă următoarea semnificației – Textul tratatului este definitiv, el nu mai poate fi modificat și
negocierile au fost finalizate. Scopul autentificării este ca anterior exprimării consimțământului de a fi
legate de un tratat internațional, statele să știe cu precizie care este conținutul tratatului.

Structura unui tratat internațional

 Titlul
 Preambulul (parte introductivă)
 Dispozitiv (totalitatea clauzelor tratatului în care sunt consemnate drepturile și obligațiile
părților)
 Dispoziții finale (destinatar, modalitatea de intrare în vigoare, termenul până la care își va
produce efectele)

Potrivit Convenției de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, autentificare se poate realiza în
următoarele modalități alternative:

a. Respecându-se procedura prevăzută în tratat sau convenită de statele participante la

elaborarea tratatului
b. În lipsa unei astfel de proceduri, prin semnare ad referendum sau prin parafarea textului
tratatului de către reprezentanții statelor

Semnarea ad referendum presupune aplicarea semnăturilor reprezentanților statului pe textul

tratatului, urmată de mențiunea ad referendum. Semnificația acestei modalități de autentificare este
ca a unei semnări provizorii date sub rezerva confirmării de către stat. Semnătura devine definitivă în
momentul în care este confirmată de către autoritatea competentă a statului.

Parafarea presupune înscrierea inițialelor numelui reprezentantului statului pe textul tratatului. Un

tratat poate fi autentificat în mai multe limbi, situație în care toate variantele textului vor avea
aceeași forță juridică. În cadrul ONU, toate tratatele sunt autentificate în cele șase limbi oficiale ale
organizației (engleză, franceză, rusă, spaniolă și arabă). Textele autentice ale unui tratat internațional
prezintă relevanță în cazul în care se impune interpretarea anumitor clauze neclare ale acestora sau
al unor termeni neclari din text.

III. Exprimarea consimțământului de a fi parte la tratat

Aceasta se poate realiza prin mai multe modalități prevăzute alternativ de Convenția de la Viena
din 1969 privind dreptul tratatelor. Această convenție prevede că exprimarea consimțământului unui
stat de a fi legat printr-un tratat internațional se poate face prin semnătură, prin schimbul
instrumentelor care constituie un tratat, prin ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, ori prin
oricare alt mijloc convenit.

a. Semnarea poate să angajeze un stat în următoarele ipoteze: când această modalitate a fost
aleasă de părți, când este prevăzută de textul tratatului sau atunci când intenția de a da
semnăturii această valoare rezultă din deplinele puteri date de stat reprezentantului său. În
situația în care un tratat internațional prevede ca modalitate de exprimare a
consimțământului semnarea tratatului, iar reprezentantul statului a primit împuternicire de a
reprezenta statul la toate etapele de încheiere a unui tratat internațional, inclusiv la etapa
exprimării consimțământului, etapa autentificării coincide cu exprimarea consimțământului.
b. Schimbul de instrumente

Convenția de la Viena din 1969 nu prevede reguli speciale cu privire la schimbul de instrumente.
În sensul Convenției de la Viena din 1969, termenul <<instrumente>> poate să desemneze o
varietate de documente folosite între două state. Pot fi note, scrisori, telegrame, mesaje, comunicări.
Specific pentru această modalitate de exprimare a consimțământului este lipsa semnăturilor ambelor
părți de pe un instrument și prezența semnăturii fiecărei părți pe un anume document. Stabilirea
acordului de voință constă în schimbul efectiv de scrisori sau note, schimb în urma căruia fiecare stat
va avea în posesia sa o scrisoare sau o notă semnată de celălalt stat. Această modalitate este
specifică tratatelor încheiate în formă simplificată.

c. Ratificarea este actul prin care un stat stabilește pe plan internațional consimțământul său
de a fi legat printr-un tratat internațional. Ratificarea este prevăzută alternativ cu acceptarea
sau aprobarea. Exprimarea consimțământului unui stat prin ratificare, aprobare sau
acceptare presupune două etape:
1. Emiterea de către stat a unui instrument de ratificare(Parlament), acceptare sau
aprobare(Guvern).
2. Depunerea instrumentului de ratificare, acceptare sau aprobare (la depozitar, de
obicei) sau schimbul instrumentelor de acceptare, ratificare sau aprobare.
 Un stat care a participat la negocieri si la autentificare este obligat sa isi
exprime si consintamantul? NU-conform principiului consensualismului si
libertatii de vointa.
d. Aderarea la tratate este caracteristică tratatelor multilaterale pentru statele care nu au
participat la negocierea și semnarea unui tratat la care acestea doresc să devină parte.
Condiția esențială este ca această posibilitate să fie permisă de dispozițiile tratatului.

 Rezerva la tratatele internaționale (Convenția de la Viena din 1969, art. 2, lit. d)) reprezintă o
declarație unilaterală, oricare ar fi conținutul sau denumirea sa, făcută de un stat atunci când
semnează, acceptă sau aprobă, ratifică un tratat, ori aderă la acesta, prin care își manifestă
intenția de a exclude sau de a modifica efectele juridice ale unor dispozitii din tratat cu privire
la aplicarea lor față de statul respectiv.
Rezerva este o instituție aplicabilă doar tratatelor multilaterale și Convenția de la Viena din
1969 leagă momentul formării rezervei de momentul exprimării consimțământului de a fi
parte la un tratat. Rezerva nu poate fi formulată dacă exprimarea consimțământului se face
prin schimb de instrumente. Statul care o formulează poartă denumirea de stat rezervatar .
Utilitatea aceste instituții este de a se conferi posibilitatea de a deveni parte la tratat și
statelor care nu sunt de acord cu toate clauzele unui tratat, având în vedere că, în general,
 tratatele multilaterale se adoptă cu votul majorității statelor participante și votante la
negocieri.

Condițiile de fond și de formă ale rezervei

I. Condiții de fond

Convenția de la Viena din 1969 prevede în mod expres următoarele condiții de fond pentru
valabilitatea unei rezerve:

1. Rezerva să nu fie interzisă în mod expres de dispozițiile tratatului

2. Rezerva să nu fie incompatibilă cu obiectul și scopul tratatului respectiv
3. Tratatul să nu dispună că pot fi făcute rezerve doar cu privire la anumite prevederi

Rezerva nu are caracter irevocabil, ea putând fi retrasă de statul rezervatar.

II. Condiții de formă

1. Forma scrisă. Convenția de la Viena din 1969: rezervele se formulează în scris și se comunică
celorlalte părți contractante

Aprecierea validității unei rezerve revine în primul rând statelor-părți la tratatul respectiv. În
materie de analizăm, Comitetul pentru Drepturile Omului din cadrul ONU a adoptat comentariul
general nr. 24 cu privire la probleme referitoare la rezervele formulate la ratificarea sau aderarea la
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și la protocoalele adiționale ale acestuia în
care se prevede posibilitatea pentru Comitetul de Drepturile Omului din cadrul ONU de a analiza
criteriile de validitate a rezervelor formulate independent de examinarea făcută de statele-părți la
momentul primirii ratificării rezervelor.( pentru ca in general statele nu au obiectii la rezerve)

Procedura și efectele rezervelor

Pentru ca o rezervă la un tratat internațional să producă efecte juridice este necesar ca aceasta
să fie acceptată de celelalte părți ale tratatului. Acceptarea poate fi expresă sau tacită.

Convenția de la Viena din 1969 prevede că o rezervă a fost acceptată de un stat dacă acesta nu a
formulat o obiecție la rezervă până la expirarea a 12 luni de la data la care i-a fost notificată sau de la
data la care și-a exprimat consimțământul de a fi legat printr-un tratat dacă această dată este
posterioară.

În privința efectelor produse de rezerve. Convenția reglementează mai multe ipoteze:

a. Raportul dintre statul rezervatar și statele care au acceptat rezerva

Între statul rezervatar și statele care au acceptat expres sau tacit rezerva să se aplice cauzelor
modificate ale tratatului potrivit rezervei formulate.

b. Raportul dintre statul rezervatar și statele care au formulat obiecții la rezervă

Dacă statul care a formulat obiecții la rezervă nu s-a opus intrării în vigoare a tratatului între el și
statul rezervatar, dispozițiile din tratat la care se referă rezerva nu se vor aplica.

c. Raportul dintre celelalte stat

Între celelalte părți ale unui tratat internațional, raporturile juridice rămân nemodificate.
 Intrarea în vigoare a tratatelor internaționale

Un tratat internațional intră în vigoare la data și după modalitățile stabilite în dispozițiile

tratatului sau prin acordul părților contractante. Convenția de la Viena din 1969 prevede posibilitatea
aplicării provizorii a dispozițiilor unui tratat înainte de intrarea sa în vigoare. Efectul intrării în vigoare
a tratatului internațional constă în obligativitatea clauzelor tratatelor pentru statele-părți.

Înregistrarea tratatului internațional

Potrivit Convenției de la Viena din 1969, după intrarea în vigoare a tratatelor, acestea vor fi
trimise Secretariatului General al ONU pentru a fi înregistrate și publicate. Dispozițiile Convenției de
la Viena din 1969 se completează cu dispozițiile Cartei ONU care prevede că orice tratat încheiat de
membrii ONU, la data intrării sale în vigoare va fi înregistrat la Secretariatul General și va fi publicat
de către acesta. Sancțiunea neînregistrării nu constă în lipsa de validitate a tratatului internațional, ci
în inopozabilitatea acestuia. În acest sens, Carta ONU (art. 102, alin. 2) prevede că sancțiunea
neînregistrării unui tratat internațional constă în imposibilitatea de a invoca acel tratat în fața
organelor ONU.

Efectele tratatului internațional

De la data intrării sale în vigoare, ca regulă, tratatul produce efecte inter partes și, în mod
excepțional, poate produce efecte și față de terți. Relativitatea efectelor unui tratat internațional
este prevăzută de art. 26 din Convenția de la Viena din 1969 și presupune că un tratat în vigoare
leagă părțile contractante și trebuie să fie executat cu bună-credință. În privința forței executorii a
unui tratat internațional, raportat la dreptul intern al statelor, Convenția de la Viena din 1969
prevede (art. 27) că o parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica
neexecutarea unui tratat internațional.

În privința excepțiilor de la relativitatea efectelor tratatelor internaționale, Convenția de la Viena

din 1969 prevede reguli generale în care un tratat internațional poate crea obligații sau drepturi
pentru un stat terț. Cu privirea la crearea de obligații, Convenția de la Viena din 1969 prevede două
condiții cumulative:

1. Să existe convenția părților în acest sens în cuprinsul tratatului.

2. Statul terț să accepte expres și în scris aceste obligații. Nu se poate prezuma existența
consimțământului statului terț în acest caz.

Cu privirea la posibilitatea creării de drepturi pentru statele terțe, Convenția de la Viena din 1969
prevede tot două condiții cumulative:

1. Să existe acordul statelor părți în acest sens

2. Statul terț să consimtă

Spre deosebire de situația anterioară, consimțământul statului terț este prezumat în lipsa unor
indicații contrare din partea statului terț sau dacă tratatul nu prevede alte dispoziții.

EXCEPTII DE LA PRINCIPIUL RELATIVITATII

 Clauza națiunii celei mai favorizate – includerea unor dispoziții, într-un acord- cadru, dispoziție
care este susceptibilă de aplicare față de state care nu sunt părți la acesta.
 Tratatele prin care se creează regimuri juridice erga omnes sau obiective, chiar dacă acestea
sunt încheiate între un număr redus de părți (de exemplu: acorduri de delimitare a
 frontierelor, statutul unor fluvii sau canale internaționale, statutul juridic al Anttarcticii ca
spațiu care nu este supus aproprierii, tratate prin care se creează organizații internaționale).

I. Aplicarea în spațiu

În privința aplicării în spațiu, Convenția de la Viena din 1969 consacră legea teritorialității,
potrivit căreia un tratat internațional urmează a se aplica pe întregul teritoriu al statelor-părți, cu
excepția cazurilor în care este stabilită o altă intenție a statelor.

Excepții de la regula teritorialității:

- Un tratat să nu se aplice pe întreg teritoriul, în cazul clauzei federale sau în cazul clauzelor
coloniale
- Tratatele prin care se stabilesc regimuri juridice obiective ale unor teritorii care nu sunt
supuse suveranității niciunui stat
- Tratatele constitutive de organizații internaționale interguvernamentale
II. Aplicarea în timp

Un tratat internațional produce efecte obligatorii pentru părți de la data intrării în vigoare și
până la momentul încetării efectelor sale (expresia duratei pentru care a fost încheiat, prin
intervenirea unor clauze de nulitate sau prin intervenirea altor cauze de încetare).

De la data intrării în vigoare a unui tratat internațional, conținutul clauzelor poate fi modificat
de părțile contractante în condițiile special prevăzute în tratat, prin amendare sau revizuire. De la
data intrării în vigoare a unui tratat, conținutul și întinderea obligațiilor asumate pot fi afectate de
încheierea altor tratate internaționale care au legătură cu obiectul tratatului internaționale. Aceste
tratate pot fi încheiate între toate părțile tratatului inițial sau doar de unele părți din tratatul inițial și
alte state.

Convenția de la Viena din 1969 consacră regula neretroactivității tratatelor internaționale.

Potrivit acestei reguli, dispozițiile unui tratat nu se aplică pentru acte sau fapte care existau anterior
intrării sale în vigoare și nici pentru acte sau fapte care au încetat la data intrării sale în vigoare.
Convenția de la Viena din 1969 (art.4) prevede propria sa neretroactivitate. Și în materia
neretroactivității, regula are caracter supletiv.

Reguli aplicabile tratatelor succesive în timp

- Dacă între tratatul inițial și cel ulterior nu există contradicții, fiecare dintre ele urmează a se
aplica și a produce efectele pe care le-au stabilit părțile
- În cazul în care avem contradicții, Convenția de la Viena din 1969 face trimitere la articolul
103 din Carta ONU care instituie preeminența Cartei ONU față de alte tratate internaționale:
“În caz de conflict între obligațiile membrilor Națiunilor Unite decurgând din prezenta Cartă
și obligațiile lor decurgând din orice alt acord internațional, vor prevala obligațiile decurgând
din Cartă”
a. Dacă un tratat precizează că este subordonat unui tratat anterior sau posterior, dispozițiile
acestuia se vor aplica cu precădere
b. Dacă toate părțile la tratatul anterior sunt și părți la tratatul posterior, fără ca tratatul să fi
expirat sau aplicarea lui să fi fost suspendată, tratatul anterior nu se aplică decât în măsura în
 care dispozițiile sale sunt compatibile cu tratatul posterior (regula divizibilității tratatului
internațional)
c. In cazul in care partile din tratatul initial nu sunt toate parti la tratatul posterior , avem
urmatoarele pozibilitati prevazute de Conventia de la Viena din 1969:
 C1. În relațiile dintre statele care sunt părți la ambele tratate, regula aplicabilă este cea a
divizibilității adică a aplicării tratatului anterior în măsura în care este compatibil cu cel
posterior.
 C2. Pentru situația în care un stat este parte la ambele tratate, iar un alt stat este parte
doar la unul din tratate, va avea aplicabilitate tratatul la care ambele state sunt părți
deoarece acesta reglementează drepturile și obligațiile lor reciproce.

Modificarea tratatului internațional

Pentru modificarea clauzelor unui tratat internațional din punct de vedere tehnic se folosesc
termenii “amendare” și “revizuire”. Amendarea, de obicei, se folosește pentru modificări parțiale sau
de importanță redusă. Revizuirea se folosește pentru modificarea de substanță și mai extinsă.
Convenția de la Viena din 1969 prevede că modificarea tratatelor internaționale presupune
respectarea următoarelor condiții:

1. Este necesar acordul de voință al părților

2. Pentru intrarea în vigoare a modificărilor, ca regulă, se parcurg aceleași etape prevăzute
pentru intrarea în vigoare a tratatelor internaționale. În cazul tratatelor bilaterale, este
necesar acordul de voință al ambelor părți. În cazul tratatelor multilaterale, poate fi aplicabilă
regula unanimității sau regula majorității voinței statelor-părți.

Interpretarea tratatelor internaționale

Interpretarea este operațiunea care constă în clarificarea, deslușirea sensului și înțelesului

termenilor sau clauzelor unui tratat internațional. Statele au competențe destul de extinse de a
interpreta conținutul și întinderea obligațiilor care le revin din clauzele unor tratate internaționale la
care sunt părți, în funcție de propriile interese și de gradul de încredere față de celelalte părți.

Regulile generale de interpretare a tratatelor internaționale sunt codificate în Convenția de la

Viena din 1969. Art. 31 prevede: ”Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credință, potrivit
sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în contextul lui și în lumina obiectului
și scopului său”. Aplicarea principiului interpretării cu bună-credință trebuie să fie pusă în legătură cu
menționarea bunei-credințe în articolul 26 din Convenție care se referă la executarea tratatelor
internaționale.

Termenii neclari trebuie interpretați luându-se în considerare sensul obișnuit al acestora, nu un

sens special sau tehnic. Unui termen neclar dintr-un tratat internațional i se va da un sens special,
tehnic, diferit de sensul avut în limbajul obișnuit, dacă în cuprinsul tratatului rezultă că aceasta a fost
intenția sau voința părților. Clauzele unui tratat internațional trebuie interpretate în contextul
acestuia => noțiunea de context al tratatului internațional se referă la preambul, anexele tratatului și
la următoarele aspecte:

a. Orice acord în legătură cu tratatul și care a intervenit între părți cu prilejul încheierii unui
tratat internațional
b. Orice instrument stabilit de către una dintre părți sau de mai multe părți cu prilejul încheierii
tratatului și acceptat de celelalte părți ca instrument juridic care are legătură cu tratatul
internațional
 c. Practica și relația dintre părți ulterior încheierii unui tratat internațional

Clauzele unui tratat internațional trebuie interpretate ținându-se cont de obiectul și scopul
tratatului, elemente care sunt menționate în mod obișnuit în Preambul => Regula efect util și
interpretarea tehnologică.

Regula este că interpretarea unui termen sau a unei clauze neclare se realizează în funcție de
voința părților la momentul încheierii tratatului internațional. Aplicarea regulii generale nu exclude
posibilitatea realizării interpretării neclare în funcție de evoluția dreptului internațional într-un
anumit domeniu. De exemplu: jurisprudența Curții Internaționale de Justiție s-au produs schimbări
semnificative în domeniul protejării mediului înconjurător. Un alt exemplu de interpretare dinamico-
evolutivă este jurisprudența CEDO.

Mijloace complementare de interpretare a tratatului internațional

Convenția de la Viena din 1969 face referiri la aceste mijloace complementare. Prin mijloace
complementare trebuie să înțelegem lucrările pregătitoare și împrejurările în care a fost încheiat
tratatul internațional. Lucrările pregătitoare conțin propunerile și dezbaterile părților participante la
adoptarea textului unui tratat internațional și, din acest motiv, pot constitui un element util în
stabilirea voinței și intenției statelor în etapa adoptării textului tratatului internațional. Lucrările
pregătitoare se păstrează împreună cu textul tratatului autentificat, de către depozitar. Recurgerea la
aceste mijloace de interpretare este complementară sau subsidiară, deoarece Convenția de la Viena
din 1969 prevede că se va recurge la acestea atunci când aplicarea regulilor generale de interpretare
lasă sensul termenilor ambiguu sau obscur sau duce la un rezultat vădit absurd sau irațional.

Curs X
Interpretarea tratatelor autentficate in mai multe limbi
Regula stabilita prin Conventia de la Viena este ca textele tratatelor autentificate in mai
multe limbi au forta juridica egala. Se porneste de la prezumtia ca intelesul termenilor este
acelasi.
In cazul in care din compararea textelor autentice rezulta deosebiri intre intelesul
termenilor din diferite texte autentice si aceste deosebiri ,nu pot fi inlaturate prin aplicarea
regulilor generale de interpretare si nici prin aplicarrea metodelor complementare de
interpretare se va adopta sensul care impaca cel mai bine aceste texte tinandu-se seama de
obiectul si scopul tratatului. Intrerpretarea mai poarta numele de concilierea textelor
internationale.
INCETAREA TRATATELOR INTERNATIONALE
PRINCIPALELE CAUZE CODIFICATE
1. DENUNTAREA- Reprezinta o cauza de incetare specifica tratatelor bilaterale .in
cazul tratatelor multilaterale echivalentul denuntariii este retragerea unei parti
contractante dintr-un tratat . Retragerea nu are consecinte in privinta efectelor
tratatului pentru celelalte parti. Ele (denuntarea sau retragerea ) sunt posibile daca
tratatul prevede aceasta modalitate de incetare a tratatului ,ca regula. In cazul in care
denuntarea sau retragerea nu este prevazuta in mod expres , ea poate constitui cauza
de incetare cu indeplinirea urmatoarelor conditii :
  Sa se stabileasca intentia partilor de a admite posibilitatea unei denuntari sau
retrageri .
 Dreptul de denuntare sau de retragere sa poata fi dedus din natura tratului.
2. VIOLAREA SUBSTANTIALA A UNUI TRATAT – ea poate sa constituie o cauza
de incetare a efectelor unui tratat international sau o cauza de suspendare a efectelor
unui tratat international fie intre toate partile tratatului fie doar intre unele dintre ele.
Conventia din 1969 prevede ca exista o violare substantiala a unui tratat international
in cazul in care are loc o respingere a tratatului neautorizata de conventie sau cand are
loc violarea unei dispozitii esentiale pentru realizarea obiectului sau scopului tratatului
international. Aceasta cauza de incetare nu poate fi invocata in cazul dispozitiilor
privind protectia persoanei umane (persoane fizice , indivizi), continute in tratate cu
caracter umanitar .
3. APARITIA UNEI SITUATII CARE FACE IMPOSIBILA EXECUTAREA
UNUI TRATAT INTERNATIONAL –poate fi invocata in urmatoarele conditii
restrictive prevazute e concentie:
 Daca imposibilitatea subsecventa de executare rezulta din disparitia sau
distrugerea definitiva a obiectului tratatului international , obiect indispensabil
pentru executarea dispozitiilor tratatului respectiv. Imposibilitatea temporara
nu poate fi deci invocata ca si cauza.
 Imposibilitatea de executare sa nu fie rezultatul unei violari a unei obligatii din
tratat din partea statului care o invoca.
4. SCHIMBAREA FUNDAMENTALA A IMPREJURARILOR ( rebus sic stantibus-
regula de drept comunitar ) si presupune ca un tratat international ramane valabil atat
timp cat imprejurarile in care s-a incheiat raman aceleasi.pentru a fi admisibila
invocarea unei astfel de cauze de incetare este nevoie de intrunirea cumulativa a unor
conditii:
 Schimbarea imprejurarilor in care a fost incheiat tratatul este fundamentala si
nu a putut fi prevazuta de parti;
 Existenta acestor imprejurari care s-au modificat a constituit baza esentiala a
consintamantului statului de a fi legat de tratat.
 Schimbarea imprejurarilor a avut ca efect transformarea radicala a obligatiilor
care ar trebui executate in baza tratatului interational.

Cazuri in care nu este admisibila invocarea acestei cauze de incetare:

 Daca este vorba despre un tratat prin care se stabileste o frontiera
 Daca schimbarea fundamentala a imprejurarilor rezulta dintr-o violare din partea
statului care o invoca a unei obligatii din tratat ,ori a oricarei alte obligatii
internationale fata de o alta parte a tratatului respectiv.
Schimbarea poate insemna o cauza de suspendare a efectelor tratului respectiv.
5. RUPEREA RELATIILOR DIPLOMATICE SAU CONSULARE –poate fi
invocata exceptional drept cauza de incetare a unui tratat international daca existenta
relatiilor diplomatice sau consulare constituie o conditie indispensabila pentru
 aplicarea tratatului international. Regula este ca ruperea relatiilor duplomatice sau
consulare este o cauza cel mult de suspendare a efectelor.
6. ABROGAREA TRATATULUI INTERNATIONAL- opereaza in ipoteza in care
partile unui tratat incheie un nou tratat care are acelasi obiect dar are dispozitii
contrare fata de tratatul anterior. Pentru a fi incidenta aceasta cauza de incetare toate
partile tratatului international trebuie sa convina cu privire la aplicarea acestei cauze
de incetare .

STATUL –SUBIECT ORIGINAR DE DREPT INTERNATIONAL

Subiect primordial tipic ,original este statul. Mai este numit subiect clasic cu personalitate
juridica proprie ce poate indeplini orice act, cu limitarile prevazute.
Organizatiile internatonale interguvernamentale-subiecti derivati deoarece sunt formate
prin acordul statelor. Au personalitate juridica proprie de drept intern sau international
distincta de cea a statlor care le-au creat insa doar cu compentente functionale limitate de
tratatul are le-a constituit. Pot indeplini doar actele care sunt in conformitate cu obiectul si
scopul in care au fost create.
Sunt si alti subiecti de drept international public: organizatiile internationale non-
guveramentale, societatile transnationale, miscarile de eliberare nationala(au caracter
tranzitoriu pana la data cand se vor constitui ca stat independent-ex autoritatea pentru
eliberarea Palestinei) si persoana fizica.

MISCARILE DE ELIBERARE NATIONALA-Ele pot fi considerate subiect de drept

international , cu caracter tranzitoriu si limitat, pana la constituirea intr-un stat independent.
Ele nu au o capacitate deplina de drept international cum au statele independente.

ONG- sunt asociatii internationale create prin acordul de vointa al persoanelor fizice sau
juridice de nationalitate diferita fara obiect de activitate lucrativ si care sunt inregistrate in
ordinea juridica a unui stat. S-a formulat ideea considerarii acestora ca subiecti de drept
international pornind de la implicarea activa in domeniul lor de activitate si de la colaborarea
cu organizatii internationale interguvernamentale in anumite domenii. Ex : Crucea Rosie.

SOCIETATILE SAU COMPANIILE TRANSNATIONALE- reprezinta firme

,intreprinderi care sunt create in cadrul unor state ca persoane juridice avand nationalitatea
acelor state cu caracter lucrativ , cu centre de activitate,filiale pe terioriul altor state unde pot
avea sau nu personalitate juridica proprie.Opinia majoritara estte ca ele nu sunt subiect de
DIP.

In privinta PERSOANELOR FIZICE , simplii particulari , principalele argumente in

favoarea atribuirii calitatii de subiect de drept international sunt urmatoarele:
1. Posibilitatea judecarii si condamnarii persoanelor fizice pentru fapte foarte grave
considerate a fi infractiuni internationale de instante penale internationale care au fost
instituite prin acordul de vointe al statelor cum este Curtea Penala Internationala , sau
care au fost constituite prin rezolutie a Consiliului de Securitate al ONU(Tribunalul
pentru fosta Iugoslavie)
 2. Posibilitatea formularii de catre persoanele fizice a unor plangeri sau cereri impotriva
statelor pentru nerespectarea drepturilor si libertatilor fundamentale prevazute de
tratate internationale la instante internationale specializate . ex: in cazul sistemului de
protectie a drepturilor omului in Europa-Curtea Europeana a drepturilor omului).
Majoritatea nu considera persoanele fizice subiect de drept international , datorita faptului ca
aceste posibilitati acordate persoanelor fizice sunt acordate prin acordul de vointe al statelor.
Persoanele fizice nu pot fi considerate subiecti de drept international deoarece nu au toate
prerogativele subiectilor de drept international(pot fi cel mult destinatari ai normelor de DIP)

STATUL- definitie in DIP:

Conventia privind drepturile si obligatiile statelor incheiata in 1933 in cadrul Organizatiei
Statelor Americane defineste statul: Statul este un subiect de drept internatioal care poseda
urmatoarele caracteristici: populatie, un teritoriu, un guvern si capacitatea de a intra in relatii
cu alte state.
TERITORIUL DE STAT este baza materiala indispensabila pentru existenta statului.
Consta in spatiul terestru, acvatic, aerian, delimitat prin frontiere si asupra sa se eexercita
suveranitatea unui anumit stat.-Nu conteaza marimea lui.
POPULATIA-reprezinta colectivitatea umana legata in mod permanent sau temporar de
un anumit teritoriu. Ea poate fi formata din diferite categorii: cetatenii(plus minoritatile
nationale ) strainii, aptrizii, azilantii, refugiatii , fiecare avand un anumit regim juridic stabilit
de legislatia interna a statelor in conformitate cu standardele si garantiile prevazute in
documente internationale la care statele sunt parti. Din perspectiva dreptului international nu
reprezinta relevanta numarrul de persoane care constituie populatia , dar prezinta relevanta
caracterul sedentar al populatiei.

GUVERNUL- reprezinta un sistem de autoritati prin care sunt exercitate prerogativele

puterii de stat asupra ansamblului teritoriului si asupra populatiei. In privinta acestui element
se vorbeste de doua conditii care trebuie intrunite cumulativ:
 Exclusivitatea –care presupune caracterul unic al Guvernului.
 Efectivitatea-guvernul sa-si exercite in mod real autoritatea pe un anumit teritoriu
Din perspectiva DIP nu prezinta relevanta forma politica a unui anumit guvern.

Capacitatea de a intra in relatii cu alte state presupune aptitudinea unui stat de a

exercita pe plan extern toate atributele sale in relatiile cu ceilalti subiecti de DIP.

IMUNITATEA DE JURISDICTIE SI DE EXECUTARE A STATELOR

In baza principiului suvernitatii, statul are plenitudine de competenta pe teritoriul sau si

are si exclusivitate in exercitarea acesteia . Personalitatea juridica internationala a statelor are
caracter erga omnes , iar in raport cu celelalte state ,unui anumit stat ii revine obligatia de a
respecta drepturile acestora si de a-si indeplini cu buna credinta obligatiile pe care si le-a
asumat.
Ca o consecinta a plenitudinii si exclusivitatii suveranitatii statelor , poate fi pusa in
discutie imunitatea de jurisdictie si de executie a unui stat in raport cu celelalte state.
Imunitatea de jurisdictie presupune ca un stat n u poate fi chemat in judecata in fata
instantelor interne a unui stat.
 Imunitatea opereaza in privinta actelor de suveranitate ale statelor si presupune
inadmisibilitatea formularii unor cereri de chemare in judecata impotriva unui stat in fata
instantelor interne ale altui stat.
Imunitatea de executie presupune ca un stat nu poate sa dea prin autoritatile sale hotarari
care sa urmareasca executarea bunurilor apartinand altui stat.
Imunitatea este prevazuta la nivel european in Conventia Europeeana privind imunitatea
statelor si este primul tratat international multilateral care reglementeaza imunitatea statelor .
are un numar limitat de parti. Iar la nivelul ONU a fost adptat in 2004 Conventia asupra
imunitatii statelor si a proprietatii lor. Conventia nu este intrata in vigoare.

RASPUNDEREA INTERNATIONALA A STATELOR

Este o consecinta a exercitarii compentenelor acestuia si are legatura cu incalcarea unui

tratat international sau cu incalcarea unei obligatii internationale care poate rezulta si pe cale
cutumiara.
Raspunderea are doua forme:
1. Raspunderea pentru acte sau fapte ilicite
2. Raspunderea pentru prejudicii prin acte neinterzise de dreptul international(pentru
abuzul de drept)-priveste situatii determinate de desfasurarea anumitor activitati care
nu sunt interzise de regulile dreptului international dar care pot cauza daune ,prejudicii
mediului inconjurator sau populatiei. Sunt considerate astfel de activitati cele legate de
prelucrarea anumitor substante chimice, producerea energiei nucleare in scopuri
pasnice, lansarea de obiecte in spatiul cosmic.
Sediul materiei raspunderii: pana in prezent nu a fost adoptata o conventie internationala care
sa reglementeze raspunderea internationala a statelor pentru fapte ilicite. Deci toate regulile au
caracter cutumiar iar Comisia de Drept Interntional din cadru ONU(din 1949) a incercat sa
sistematizeze si sa codifice regulile privind angajarea internationala a raspunderii statelor
pentru fapte ilicite.
De-a lungul timpului au fost adoptate mai multe proiecte de articole ce au fost preezentate
Adunarii Genrerale a ONU.(2001-Proiectul de articole privind raspunderea internationala a
statelor pentru fapte ilicite .

ELEMENTELE RASPUNDERII INTERNATIONALE :

Potrivit proiectului de articole din 2001 fundamentul raspunderii internationale a statelor este
comiterea unui fapt ilicit.
Opinia majoritara cu privire la angajarea raspunderii internationale a statelor este ca aceasta
presupune intrunirea cumulativa a trei elemente:
1. Conduita ilicita –consta in incalcarea unei norme de drept international
2. Imputabilitatea conduitei ilicite unui stat
3. Producerea unui prejudiciu.

CONDUITA ILICITA- reprezinta actiunea sau inactiunea unui stat prin care are loc
incalcarea unei obligatii internationale in vigoare indiferent care este sursa acestei obligatii(de
natura consensuala sau cutumiara)
Aprecierea caracterului ilicit al conduitei unui stat se realizeaza in mod autonom fata de
dreptul intern al statelor.
Proiectul din 2001 nu mai face distinctie intre notiunile de crime internationale si delicte
internationalesi de refera doar la fapte internationale ilicite.
Proiectul din 2001 nu prevede in mod expres o anumita forma de vinovatie ca element al
raspunderii internationale a statului.