FACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE STUDII MASTER – SIDIE

RĂSPUNDEREA STATELOR ȘI SANCȚIUNILE ÎN DREPTUL

INTERNAȚIONAL CONTEMPORAN

TEMĂ: Justiția Penală Internațională.

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Lect. dr. Petru Hlipcă-Miron
Autor:
Ciochină Alin-Alexandru

BRAŞOV
2020
 Cuprins

INTRODUCERE ............................................................ 3
JUSTIȚIA PENALĂ INTERNAȚIONALĂ ...................... 4
1. Apariţia şi evoluţia justiţiei penale internaţionale 4
1.1. Începuturi............................................................. 4
1.2. Proiectul Moynier ................................................ 5
1.3. Tratatul de la Versailles ...................................... 7
1.4. Proiectul Pella ..................................................... 8
1.5. Curtea Penală Internațională.............................10
2. Justiţia penală internaţională ad-hoc....................11
2.1. Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda
...................................................................................11
CONCLUZII ..................................................................13
BIBLIOGRAFIE ............................................................14

2
INTRODUCERE
Dreptul internaţional reprezintă acel ansamblu de principii şi norme
juridice scrise sau nescrise create de către state, dar şi de celelalte
subiecte de drept internaţional pe baza acordului lor de voinţă în scopul
reglementării raporturilor internaţionale. Rolul său principal este de a
reglementa raporturile din cadru societăţii internaţionale, de a asigura
funcţionarea armonioasă a aceste societăţi, de a contribui prin mijloacele
sale la o dezvoltare corespunzătoare a acesteia, de a preveni şi soluţiona
aspectele conflictuale care continuă să afecteze această societate. Spre
deosebire de dreptul intern care reglementează relaţiile sociale în cadrul
fiecărui stat, obiectul dreptului internaţional îl formează relaţiile dintre
state. Obiectul dreptului internaţional contemporan îl creează şi relaţiile
care se nasc între stat şi alte subiecte de drept internaţional.
Astfel, putem aminti rolul de îndrumare al dreptului internaţional care
răspunde nevoii de a reduce haosul din relaţiile internaţionale, prin
structurarea ordini juridice internaţionale. Dreptul internaţional se
formează pe baza acordului de voinţă a statelor care compun la un
moment dat societatea internaţională. Statele în deplină egalitate în
drepturi şi pe baza liberului lor consimţământ în urma realizării acordului
de voinţă dintre ele creează norme juridice prin intermediul tratatelor,
cutumelor care mai apoi duc la formarea şi dezvoltarea dreptului
internaţional contemporan. Caracterul coordonator al voinţei statelor stă
la baza obligativităţii dreptului internaţional, a aplicării şi respectării
normelor sale. Deci statele nu pot fi obligate să respecte norme la
formarea cărora nu şi-au dat consimţământul.
Codificarea regulilor în domeniul internaţional este importantă în
raporturile ce urmăresc soluţionarea conflictelor internaţionale, iar prin
adoptarea mai multor convenţii şi protocoale a fost posibilă o armonizare
a acestei instituţii. Fundamentul juridic al răspunderii internaţionale
provine din normele şi obligaţiile care derivă din dreptul internaţional şi
respectiv, din tratatele, convenţiile şi alte acte cu caracter de obligativitate
dintre statele contractante. Statele îşi angajează răspunderea din
momentul ratificării tratatului, asumându-şi angajamente şi căzând sub
incidenţa unor sancţiuni în cazul nerespectării lui.
Prin urmare, dreptul internațional contemporan poate fi definit ca
acel element care stă la baza relațiilor internaționale, iar abaterea de la
acesta atrage pentru statele implicate sancțiunii.

3
 JUSTIȚIA PENALĂ INTERNAȚIONALĂ

1. Apariţia şi evoluţia justiţiei penale internaţionale

1.1. Începuturi

Ideea de justiție penală internațională nu este noua. Prima încercare

practica, deși nu poate fi vorba încă despre existența unei justiții
internaționale convenționale, este aceea a procesului intentat în anul 1974
lui Peter von Hagenbach. Faptele s-au petrecut în legătură cu cetatea
Breisach, pe Rhinul de Sus, la conducerea căreia a fost numit Hagenbach,
de către Charles le Temeraire, Ducele Burgundiei (1433-1477) 1. Mult prea
supus, urmând instrucțiunile Ducelui, Peter von Hagenbach a introdus în
cetate un regim de teroare și brutalitate. Crimele, violurile, taxele ilegale și
confiscarea proprietății au devenit practici generalizate. Violențele nu se
limitau numai la locuitorii Breisach-ului, ci erau îndreptate și împotrivă
celor din vecinătate, în special împotrivă negustorilor suedezi în drumul lor
spre târgul din Frankfurt.
O coaliție mai mare, alcătuită din Austria, Franța, Berna și orașele de
pe Rhinul de Sus, au oprit ascensiunea Ducelui de Burgundia, care dorea
să devina rege și chiar împărat. În urma asediului cetății Breisach și a
revoltei locuitorilor acesteia, Hagenbach a fost înfrânt și capturat, iar
Arhiducele de Austria a ordonat judecarea acestuia. Hagenbach nu a fost
judecat de un tribunal ordinar, ci de o „curte constituită ad-hoc”2, alcătuită
din 28 de judecători din statele și orașele coaliției.
La proces, un reprezentant al Arhiducelui l-a acuzat pe Hagenbach
că a încălcat legile lui Dumnezeu și ale omului, mai precis că a comis
crima, viol, sperjur și alte acte rele, inclusiv că a dat ordine mercenarilor
lui negermani să ucidă oameni în casele lor, copii și femei. Ca și mai târziu,
la Nurnberg, apărarea lui Hagenbach a mizat foarte mult pe ordinele
superiorului și pe faptul că el nu recunoștea că judecător și stăpân decât
pe Ducele de Burgundia, ale cărui ordine nu putea să le încalce.
Hangenbach a cerut suspendarea procesului pentru a primi o confirmare
din partea Ducelui, dar Curtea a refuzat pentru că cererea era împotrivă
legilor lui Dumnezeu și crimele erau deja probate.
În cele din urma, Curtea l-a găsit vinovat, l-a decăzut din rangul de
cavaler și i-au ridicat toate privilegiile, deoarece a comis crime pe care
trebuia să le previna, și a fost executat în conformitate cu decizia Curții.

1
B. Onica – Jarka, Jurisdicția internaționala penală, Ediția 2 revizuită și completată, București, Ed. C.
H. Beck, 2008, op. cit. pag. 121.
2
N. Lupulescu, Drept umanitar, București, Ed. C. H. Beck, 2009, op. cit. pag. 93.

4
 Câteva secole după acest eveniment, istoria nu mai consemnează
niciun moment semnificativ. Abia în secolul al XIX-lea apar preocupări
deosebite pentru crearea unei justiții penale internaționale veritabile.
Putem remarca faptul că aceste preocupări s-au născut în strânsă
legătură cu apariția dreptului internațional umanitar, prin adoptarea primei
convenții umanitare, la Geneva, în anul 1864. Astfel, Gustave Moynier,
unul din cei cinci întemeietori ai Comitetului Internațional al Crucii Roșii și
promotori ai dreptului umanitar, a redactat în anul 1872 un proiect de
Convenție pentru crearea unui tribunal penal care să judece crimele
relative la convenția amintită. Este prima încercare remarcabilă în planul
realizării unei justiții penale internaționale, rămasă, din păcate, fără urmări
practice. Abia după primul război mondial care a cutremurat conștiință
umanității prin ororile lui, Tratatul de pace de la Versailles, stabilea
înființarea unui tribunal internațional pentru judecarea fostului împărat
german, dar nici acesta nu a funcționat.
O altă încercare rămasă, de asemenea, în planul ideilor, a fost
proiectul de Statut al unui tribunal penal internațional, proiect întocmit de
juristul Vespasian V. Pella.
Toate aceste încercări chiar dacă nu au căpătat dimensiuni
pragmatice, scot în evidență un aspect fundamental: comunitatea
internațională a sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX devine
tot mai conștientă că războiul nu mai poate fi purtat oricum și că faptele
care încep să fie denumite ,,crime de război” 1 trebuie să fie supuse unei
represiuni universale. De aceea, credem că o analiza mai atentă a acestor
încercări ar fi nu numai interesantă din punct de vedere al istoriei dreptului
internațional penal, ci și necesară pentru mai buna înțelegere a evoluției
ulterioare.

1.2. Proiectul Moynier

Gustave Moynier a fost unul dintre cei cinci membrii fondatori ai

Comitetului Internațional de Ajutorare a Răniților (Comitetul celor cinci),
ceea ce va deveni și este în prezent Comitetul Internațional al Crucii Roșii.
Acțiunile intense ale acestora au făcut ca numele lor să rămână strâns
legate de crearea dreptului internațional umanitar, prin adoptarea primei
convenții umanitare, în anul 1864. De la început, ei au fost conștienți că
prevederile convenției nu vor avea o largă aplicabilitate fară instituirea unui
sistem de represiune împotrivă celor care o vor încalcă. După doar câțiva
ani, cel care vă dezvolta aceasta idee va fi chiar Moynier. Astfel, el va
1
S. Scaunas, Răspunderea internaționala pentru violarea dreptului umanitar, București, Ed. All Beck,
2002, op. cit. pag. 62.

5
redacta un proiect care îi va purta numele, primul proiect cunoscut în
istorie prin care se avansa ideea creării unei instanțe penale
internaționale, care să fie competentă a judeca infracțiunile la Convenția
de la Geneva din anul 1864. Este vorba despre proiectul de „Convenție
pentru crearea unei instituții judiciare internaționale care să prevină și să
reprime infracțiunile la Convenția de la Geneva” 1, proiect redactat în anul
1872 .
Cu un cuprins de doar zece articole proiectul stabilea de la început că
„pentru a asigura executarea Convenției de la Geneva din 22 august 1864
și a articolelor sale adiționale, se va constitui, în caz de război între doua
sau mai multe puteri contractante, un tribunal internațional căruia îi vor fi
adresate plângerile privind infracțiunile la numita Convenție” 2 . Rezultă că
ideea de la care se pornea era aceea a unei instanțe ad-hoc respectiv un
tribunal care să se constituie numai în caz de război între statele parți la
Convenția din 1864.
Modul de constituire, organizare și funcționare a Tribunalului
internațional era original și interesant. Astfel, se stabilea că în cazul
declarării războiului, Președintele Confederației Elvețiene să desemneze,
prin tragere la sorți, trei dintre puterile semnatare ale Convenției, altele
decât cele beligerante. Guvernele celor trei state și cele doua state
beligerante numeau fiecare câte un arbitru, cei cinci arbitri urmând a se
reuni în locul provizoriu ce le va fi indicat de Președintele Confederației
Elvețiene. Dacă războiul era angajat între mai mult de doua state, cele
care făceau o cauză comună cădeau de acord pentru alegerea unui arbitru
comun. De asemenea, dacă unul din statele care au desemnat arbitri
devenea beligerant, urma să se procedeze la o noua tragere la sorți pentru
înlocuirea arbitrului respectiv. Arbitri astfel desemnați, urmau să se
înțeleagă între ei asupra alegerii definitive a locului în care își vor
desfășură activitatea și tot ei stabileau detaliile de organizare și procedura
tribunalului.
Ratione materiae, în competența tribunalului urmau să intre
infracțiunile la Convenția de la Geneva, în legătură cu care guvernele
interesate au adresat plângeri. Ratione personae, tribunalul urma să
judece toate cauzele cărora guvernele doreau să le dea urmare și în care
erau implicați numai străini.
Ca reguli de procedura sunt interesante următoarele prevederi ale
proiectului :
- faptele trebuiau să fie supuse unei anchete contradictorii a
tribunalului, iar guvernele erau obligate să asigure toate facilitățile
necesare acesteia;

1
I. Closca, I. Suceava, Dreptul internațional umanitar, București, Casa de editură și presă „Șansa” -
S.R.L., 1992, op. cit pag. 123.
2
Ibidem, op. cit. pag 124.

6
- verdictul tribunalului urma să fie vinovăția sau nevinovăția celor
judecați; dacă vinovăția ar fi fost stabilită, tribunalul pronunța o pedeapsă,
conform legii penale internaționale care urma să facă obiectul unui tratat
complementar la Convenția de la Geneva;
- deciziile de condamnare urmau să fie notificate guvernelor
interesate, acestea fiind obligate să aplice vinovaților pedepsele
pronunțate;
- tribunalul va avea și competeța de a soluționa cererile de daune-
interese, putând stabili suma despăgubirilor, guvernul delicventului fiind
răspunzător pentru executarea sentinței.
Proiectul mai conținea și unele prevederi referitoare la publicitatea
sentințelor, cheltuielile tribunalului și arhivele care urmau să fie depozitate
la Berna1.
Deși nu a fost adoptat, nici măcar supus dezbaterilor într-o conferință
internațională, Proiectul Moynier a rămas ca un început de drum.
Comunitatea internațională nu era încă pregătită pentru un asemenea
demers. Vor trece încă mulți ani până când ideile despre o justiție penală
internațională vor prinde viață.

1.3. Tratatul de la Versailles

Semnat la 28 iunie 1919, Tratatul punea capăt războiului dintre

Germania și Puterile Aliate și Asociate. Din punct de vedere al dreptului
internațional penal, Tratatul de pace de la Versailles prezintă importanță
din două perspective. Mai întâi, pentru prima, dată apare conceptul de
crimă de război. În al doilea rând, stabilea înființarea unui tribunal
internațional pentru judecarea ex-împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea
de Hohenzolern. Astfel, Wilhelm al II-lea urma să fie pus sub acuzație
publică pentru „suprema ofensă împotrivă moralei internaționale și
sfințeniei tratatelor”2, respectiv violarea neutralității Belgiei și a
Luxemburgului și a Convențiilor de la Haga. Puterile Aliate au fost de
acord să creeze un tribunal special, compus din judecători numiți de SUA,
Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pentru ca ex-împăratul să fie
judecat și condamnat. Se prevedea printre altele, că în decizia sa,
Tribunalul să se conducă după cele mai înalte principii de politică
internațională cu privire la obligațiile solemne și moralitatea internațională.
De asemenea, s-a stabilit dreptul Puterilor Aliate de a judeca și
pedepsi persoanele responsabile de violări ale legilor și obiceiurilor
războiului. Totodată, Guvernul Germaniei recunoaște dreptul aliaților și

1
A se vedea în acest sens și Gr. Geamanu, Drept internațional public, vol. II, Bucuresti, Editura
Didactică și Pedagogică, 1983, pag. 81.
2
I. M. Anghel, V. I. Anghel, Răspunderea în dreptul internațional, București, Ed. Lumina Lex, 1998, op.
cit. pag. 36.

7
Puterilor asociate să aducă în fața tribunalelor militare persoanele acuzate
că au comis acte de violare a legilor și obiceiurilor războiului. Prin urmare,
guvernul german a avut obligația să predea toate persoanele acuzate, în
așa fel încât să fie aduse în fața unui tribunal militar aliat.
Mai mult chiar înainte de adoptarea tratatului, o Comisie
Internațională a întocmit un Raport asupra răspunderii criminalilor de
război, prin care propunea înființarea unui tribunal internațional și stabilea
o listă considerabilă de acte sancționabile.
Din păcate, evenimentele ulterioare au împiedicat punerea în aplicare
a acestor prevederi. Ex-împăratul Wilhelm al II-lea se refugiază în Olanda
și guvernul acesteia refuză extrădarea sa. Germania, deși a recunoscut
drepturile aliaților de a judeca ceilalți criminali de război, refuza extrădarea
acestora. În cele din urmă, dintr-o listă care cuprindea aproape 900 de
persoane, doar „șase au fost judecate”1.
Chiar dacă rezultatele obținute au fost neglijabile, Tratatul de la
Versailles rămâne un moment de referință în dreptul internațional penal.
Este semnificativ mai ales, că un șef de stat era făcut răspunzător, pentru
prima dată, de violarea convențiilor internaționale și că prevederile
tratatului anticipau crimele contra păcii care urmau să apară conceptual
abia după cel de-al doilea război mondial.

1.4. Proiectul Pella

Perioada interbelică este remarcabilă nu numai prin încercările de

ilegalizare a războiului de agresiune, care au culminat cu adoptarea
Pactului Briand-Kellogg, ci și prin preocupările doctrinare și de codificare
privind instituirea unei juristicții penale internaționale. Societatea Națiunilor
și numeroase alte societăți internaționale ale juriștilor, prin care și
Asociația Internațională de Drept Penal, s-au înscris într-un asemenea
demers. Este notabil Proiectul de înființare a unei Curți de Justiție
Internațională, distinctă de Curtea Permanentă de Justiție Internațională a
Societății Națiunilor, care ar fi avut competență să judece infracțiunile
internaționale, proiect care nu a fost finalizat. Se spera că Societatea
Națiunilor va avea puterea să împiedice izbucnirea unui nou război
mondial, dar evoluțiile istorice au demonstrat, în cele din urmă,
incapacitatea acesteia de a menține pacea și securitatea internațională.
În cadrul preocupărilor din aceasta perioada, se detașează activitatea
juristului român Vespasian V. Pella. Personalitate marcantă a vieții politice
internaționale, Pella a deținut funcția de președinte al Asociației
Internaționale de Drept Penal, precum și pe cea de observator al României
la ONU și expert și consultant juridic al ONU. Ca secretar general al
1
I. Closca, I. Suceava, Dreptul internațional umanitar, București, Casa de editură și presă „Șansa” -
S.R.L., 1992, op. cit pag. 91.

8
Biroului internațional al Conferinței Societății Națiunilor cu privire la
represiunea penală pe plan internațional, Pella desfășoară o amplă
activitate pentru inițierea și finalizarea unor convenții internaționale privind
incriminarea unor infracțiuni grave. Ceea ce este important pentru analiza
noastră este faptul că în acest context Pella propune crearea unei Curți
Penale Internaționale, redactând chiar un prim text la Statutului acesteia.
Proiectul de Statut era inclus într-un proiect de „Cod represiv
mondial”1 și ideea a fost aceea de a se crea o Cameră criminală în cadrul
Curții Permanente de Justiție Internațională. Aceste propuneri sunt
preluate de Societatea Națiunilor, care organizează o Conferință
Internațională la Geneva în perioada 1937-19382, cu scopul de a adopta
o Convenție pentru prevenirea actelor teroriste și pentru înființarea unei
Curți Penale Internaționale. Secretarul general al aceste conferințe a fost
Vespasian V. Pella.
Rezultatul a fost remarcabil pentru acea vreme: Conferință a adoptat
atât Convenția asupra prevenirii și reprimării terorismului, cât și Convenția
pentru crearea Curții Penale Internaționale, a carei competență era aceea
de a judeca infracțiunile prevăzute de prima convenție. Convențiile au fost
semnate de 27 de state, dar nu au intrat în vigoare datorită declanșării
celui de-al doilea război mondial și prin urmare, a imposibilității de a fi
ratificate. Acest moment rămâne unul de referință în istoria jurisdicției
penale internaționale, cu ecouri mari pentru perioada imediat următoare
celui de-al doilea război mondial. Vespasian V. Pella rămâne astfel o
personalitate internațională, larg recunoscută de comunitățile științifice din
lumea dreptului.
Perioada interbelică poate fi caracterizată ca una de început, pozitivă
în demersurile sale, dar lipsită de finalizări practice pentru justiția penală
internațională. Aceasta demonstrează incapacitatea comunității
internaționale din acea vreme de a soluționa marile probleme,
incapacitatea concentrată și simbolizată de Societatea Națiunilor, care
deși prima organizație cu vocație de universalitate, creată în scopul
menținerii păcii și securității internaționale, nu a reușit să unească
eforturile statelor membre spre finalități profitabile. Este una din cauzele
care au dus, în cele din urmă, la declanșarea unui nou conflict exagerat -
al doilea război mondial. Se pare că lumea avea nevoie de încă o lecție
dură pentru a înțelege și a pune în aplicare ideile vizionarilor Moynier și
Pella.

1
Dicționar de drept internațional public, București, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, 1982.
2
B. Onica – Jarka, Jurisdicția internaționala penală, Ediția 2 revizuită si completată, București, Ed. C.
H. Beck, 2008, op. cit. pag. 182.

9
 1.5. Curtea Penală Internațională

Apreciind ideile lui V. Pella, care în anul 1934 a propus crearea Curţii
Penale Internaţionale, remarcabilul jurist Iulian Poenaru consideră că
„putem afirma fără teamă de a greşi că ideile, concepţiile şi atitudinea
înaintată ale lui Vespasian Pella, benefice întregii omeniri, îşi au sursa în
inteligenţa nativă şi în sclipirile de geniu ale poporului român, al cărui
prestigios ambasador a fost pe toate meridianele şi paralelele globului
pământesc”1.
La 17 iulie 1998, 120 de State, inclusiv și România, au adoptat un
statut la Roma, cunoscut ca Statutul de la Roma al Curții Penale
Internaționale. Pentru prima dată în istoria umanității, statele au decis să
accepte jurisdicția unei instanțe penale internaționale și să urmărească
autorii celor mai grave infracțiuni săvârșite pe teritoriul statelor semnatare.
Statutul produce efecte doar pentru viitor, de la data când a intrat în
vigoare, 1 iulie 2002. Curtea Penală Internațională este formată din 18
judecători, aleși timp de 9 ani de adunarea de state a instanței. În prezent,
2 judecători reprezintă Europa de Est, 2 – Asia, 3 – Africa, 4 – America
Latină, iar restul de 7 – Europa de Vest și alte state.
Spre deosebire de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care
condamnă statele pentru încălcarea drepturilor omului, Curtea Penală
Internațională are ca misiune principală să condamne autorii celor mai
grave infracțiuni și, prin urmare, să contribuie la prevenirea unor astfel de
infracțiuni2. O altă diferență față de alte instanțe internaționale este că CPI
are aplicabilitate permanentă și funcționează autonom, în comparație cu
tribunalele ad-hoc pentru fosta Iugoslavie, Rwanda sau alte instanțe
similare înființate în cadrul Organizației Națiunilor Unite, ce au doar un
mandat și o jurisdicție limitată.
Conform art. 21 din Statut, Curtea aplică: a) în primul rând, prezentul
statut, elementele crimelor și regulamentul de procedură și de probe; b) în
al doilea rând, după caz, tratatele aplicabile, principiile și regulile de drept
internațional, inclusiv principiile stabilite de dreptul internațional al
conflictelor armate; c) în lipsă, principiile generale ale dreptului desprinse
de Curte din legile naționale reprezentând diferite sisteme juridice ale
lumii, inclusiv, după caz, legile naționale ale statelor sub jurisdicția cărora
s-ar afla în mod obișnuit crima, dacă aceste principii nu sunt incompatibile
cu prezentul statut și nici cu dreptul internațional, regulile și normele
internaționale recunoscute.

1
A se vedea Iulian Poenaru, Vespasian V. Pella. O viaţă dedicată ideii de justiţie internaţională, Editura
Lumina, Bucureşti, 1992, p. 60.
2
www.icc-cpi.int.com – International Criminal Court.

10
 În concluzie, după analiza dispozițiilor generale ale Statutului de la
Roma ale Curții Penale Internaționale, se poate remarca faptul că a fost
pusă în aplicare o instanță cu jurisdicție paralelă. Statele au libertatea de
a alege între Curte și posibilitatea de judeca cazul în mod național.
Eficiența unui astfel de mecanism poate fi diferită și, evident, va fi scăzută
dacă statul este implicat în comiterea unei infracțiuni. Cu toate acestea, în
acest fel, ideea creării unei instanțe penale internaționale permanente este
dată cu o șansă istorică. În ciuda unor „slăbiciuni” în organizarea Curții,
însăși faptul creării ei înseamnă un pas imens înainte. Putem spera că în
procesul de îmbunătățire a activităților sale, conceptul instanței va suferi
modificări, termenii de trimitere a Curții se vor extinde și eficiența acesteia
va crește.

2. Justiţia penală internaţională ad-hoc

2.1. Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda

Conflictul din Rwanda rămâne, poate, cel mai sângeros conflict din
perioada postbelică, prin efectele sale pe termen scurt. Practic în câteva
luni a făcut aproape un milion de morți. Această situație a determinat
Consiliul de Securitate, să adopte mai multe decizii pentru soluționarea
situației din Rwanda, printre care cea mai importantă este rezoluția prin
care decide constituirea Tribunalului Internațional pentru pedepsirea
crimelor din Rwanda și cooperarea tuturor statelor cu acest tribunal.
Anterior, printr-o altă rezoluție, Consiliul de Securitate a cerut Secretarului
General al ONU să constituie de urgență o Comisie de experți, care să
cerceteze probele privind încălcările grave ale dreptului internațional
umanitar comise pe teritoariul Rwandei, inclusiv cele privitoare la genocid,
cerând statelor și organizațiilor umanitare să coopereze cu această
Comisie.
Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru Rwanda stabilește
încă de la început că Tribunalul este instituit de Consiliul de Securitate în
conformitate cu prevederile capitolului VII al Cartei ONU.
Ca structură, „Tribunalul este alcătuit din 11 judecători aleși de
Adunarea Generală a ONU, pentru un mandat de 4 ani, repartizați în 2
camere de primă instanță formate din câte 3 judecători și o cameră de
apel formată din 5 judecători”1.
Tribunalul dispune de un organ propriu de instrucție și urmărire,
respectiv un Procuror numit de Consiliul de Securitate la propunerea
Secretarului General al ONU, cu un mandat de 4 ani. El poate, din oficiu,

1
Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru Rwanda.

11
să întocmească o informare pe baza informațiilor primite (de la state,
organizații internaționale guvernamentale sau neguvernamentale, ori
plângeri individuale din partea victimelor) și decide asupra oportunității de
a declanșă urmărirea penală. Instrucția se finalizează cu actul de acuzare
care este înaintat Camerei de primă instanță a Tribunalului.
Competența Tribunalului privește următoarele aspecte: „Ratione
personae”1, Tribunalul este competent să urmărească, să judece și să
pedepsească persoanele fizice răspunzătoare de violări grave ale
dreptului internațional umanitar săvârșite pe teritoriul Rwandei și pe
cetățenii rwandezi răspunzători de astfel de violări săvârșite pe teritoriul
statelor vecine. Statutul Tribunalului consacră principiul responsabilității
individuale, dar și principiul non bis în idem. În cazul competențelor
concurente între Tribunalul Internațional și tribunalele naționale, are
prioritate Tribunalul Internațional. De asemenea, se precizează că nu
constituie un motiv de reducere a pedepsei calitatea oficială a unui acuzat.
Mai mult, când crima este comisă de un subordonat, superiorul lui va
răspunde, dacă a știut sau avea motive să știe și nu a luat măsuri pentru
a împiedică actul criminal, ori nu a pedepsit pe autori. Dacă un acuzat a
acționat în executarea unui ordin al guvernului sau al unui superior,
aceasta nu înlătură răspunderea, dar poate constitui un motiv de reducere
a pedepsei dacă interesele justiției o cer2.
Ratione materiae, Tribunalul pentru Rwanda este competent să
judece genocidul, crimele împotrivă umanității și violările art. 3 comun
Convențiilor de la Geneva din 1949 și al celui de-al doilea Protocol
adițional al acestora din 1977.
Ratione loci, competența Tribunalului se extinde pe teritoriul
Rwandei, inclusiv solul și spațiul aerian, precum și pe teritoriul statelor
învecinate în ceea ce privește violările grave ale dreptului internațional
umanitar săvârșite de cetățenii rwandezi.
Ratione temporis, jurisdicția Tribunalului se întinde asupra crimelor
săvârșite în perioada 1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1994. Sediul
Tribunalului Internațional pentru Rwanda este la Arusha în Tanzania, iar
Biroul procurorului se află la Kigali, capitala Rwandei. Această instanță
penală internațională ad-hoc a funcționat cu rezultate notabile.

1
Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru Rwanda.
2
www.unictr.org – International Criminal Tribunal for Rwanda, Kambanda Jean case, data 14 ianuarie
2013, ora 12.30.

12
CONCLUZII

Gravitatea pericolului unor crime internaţionale, precum crimele de

război şi crimele contra umanităţii, a făcut necesară instituirea expresă a
imprescribtibilităţii acestora. Violarea normelor umanitare repezintă un
atentat la una dintre valorile ocrotite de sistemele juridice naţionale şi de
dreptul internaţional, fiinţa umană.
Încălcările grave ale dreptului internaţional umanitar sunt denumite
crime de război, crime contra păci, crime contra umanităţii şi crime de
genocid. În actuala etapă istorică, protecţia şi promovarea drepturilor
omului şi a libertăţilor sale fundamentale reprezintă o preocupare
importantă a tuturor statelor civilizate ale lumii. Prin încălcarea repetată a
drepturilor omului şi, mai ales, a dreptului la viaţă, de către persoanele
care se află în importante funcţii, a fost necesar a se înfiinţa un tribunal
internaţional penal al cărui scop să fie pedepsirea crimelor internaţionale.
O contribuţie importantă asupra înfiinţării acestei instituţii au proiectul
Moynier, Tratatul de la Versailles, proiectul Vespasian Pella.
Crearea unei jurisdicţii penale internaţionale apare pentru că
incriminarea infracţiunilor internaţionale să nu rămână un simplu demers
teoretic şi pentru a se evita ca sancţionarea celor ce încalcă legea
internaţională să depindă în cea mai mare parte de guvernele unor state
care inspiră sau patronează asemenea încălcări ori de interese politice
conjuncturale exterioare actului de justiţie. Principalele instrumente
juridice privind dreptul internaţional umanitar sunt: regulamentele de la
Haga din 1907, cele patru convenţii de la Geneva din 1949 şi protocoalele
adiţionale ale acestora din 1977, Statutul Tribunalului Internaţional pentru
pedepsirea persoanelor responsabile de violări grave ale dreptului
umanitar internaţional comise pe teritoriul fostei Iugoslavii începând cu
1991, 1993, Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru urmărirea
penală a persoanelor responsabile de acte de genocid şi alte încălcări
grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Rwandei şi
a cetăţenilor ruandezi responsabili de genocid şi alte asemenea încălcări
comise pe teritoriul statelor vecine intre 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie
1994, 1994, Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, 1998.
Prin urmare, societatea a înțeles că pentru a preveni apariția la nivel
interstatal a infracțiunilor este necesar înființarea unei organizații care să
incrimineze faptele penale.

13
BIBLIOGRAFIE

I. Cărți, tratate, cursuri.

1. Dicționar de drept internațional public, București, Ed. Stiințifică și

Enciclopedică, 1982.
2. Gr. Geamanu, Drept internațional public, vol. II, București, Editura
Didactică și Pedagogică, 1983.
3. Iulian Poenaru, Vespasian V. Pella. O viaţă dedicată ideii de justiţie
internaţională, Editura Lumina, Bucureşti, 1992.
4. I. Closca, I. Suceava, Dreptul internațional umanitar, București,
Casa de editură și presă „Șansa” - S.R.L., 1992.
5. I. M. Anghel, V. I. Anghel, Răspunderea în dreptul internațional,
București, Ed. Lumina Lex, 1998.
6. S. Scaunas, Răspunderea internaționala pentru violarea dreptului
umanitar, București, Ed. All Beck, 2002.
7. B. Onica – Jarka, Jurisdicția internaționala penală, Ediția 2 revizuită
și completată, București, Ed. C. H. Beck, 2008.
8. N. Lupulescu, Drept umanitar, București, Ed. C. H. Beck, 2009.
9. Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru Rwanda.

II. Site-uri internet

1. www.icc-cpi.int.com – International Criminal Court.

2. www.unictr.org – International Criminal Tribunal for Rwanda,
Kambanda Jean case, data 14 ianuarie 2013, ora 12.30.

14