Codificarea dreptului internaţional.

1. Identificați noţiunea de codificare a Dreptului internaţional public.

2. Analizaţi tipurile şi formele codificării.
3. Estimaţi principalele etape ale codificării oficiale ale dreptului internaţional.

1. Prin codificare se înţelege gruparea şi sistematizarea normelor de drept internaţional

existente. Codificarea dreptului internaţional presupune operaţiuni care se realizează după o
metodologie şi după criterii de coordonare bine stabilite. Ea contribuie la clasificarea
normelor dreptului internaţional, la transpunerea normelor cutumiare în norme
convenţionale, la precizia şi autoritatea normelor şi instituţiilor sale, la participarea tuturor
statelor la procesul de formare şi dezvoltare a dreptului internaţional.

2. Activitatea de codificare a dreptului internaţional se desfăşoară în două forme principale:

codificarea neoficială şi oficială.
 Codificarea neoficială se realizează sub forma numeroaselor proiecte individuale
elaborate de unii doctrinari, specialişti în domeniul dreptului internaţional public, sau
de către unele instituţii şi organizaţii ştiinţifice interne sau internaţionale cum ar fi
Institutul de drept internaţional, Asociaţia de drept internaţional, Institutul american
de drept internaţional ş.a. Codificarea neoficială a dreptului internaţional nu are o
forţă obligatorie pentru subiectele sale, însă cu toate acestea ea poate fi luată în
consideraţie atât în cadrul codificărilor oficiale, cât şi în practica statelor precum şi în
jurisprudenţa internaţională. Codificarea oficială este realizată de către state, având o
forţă
 Codificarea oficială este realizată de către state, având o forţă obligatorie pentru
subiectele dreptului internaţional, în măsura în care acestea recunosc şi acceptă
caracterul obligatoriu al actelor de codificare, devenind părţi contractante la tratatele
de codificare. Codificarea oficială a dreptului internaţional a fost realizată până în
prezent mai mult pe ramuri, decât codificarea lui generală. În acelaşi timp, există o
codificare a normelor sale cu caracter de universalitate şi o codificare a normelor
regionale. O primă încercare de sistematizare a normelor de drept internaţional public,
dar nu pe ramuri, ci pe domenii mari, a fost realizată de timpuriu. Hugo Grotius
identifică astfel două domenii: dreptul păcii şi dreptul războiului, dihotomie pe care o
întâlnim şi astăzi în unele lucrări de specialitate; dreptul internaţional public este, de
altfel, identificat astăzi cu un veritabil drept al păcii. Codificarea oficală se rezumă la
două tipuri: de lege și lege ferenda. După cum am menționat, prima se referă la
sistematizarea normelor de drept deja existente, iar cea din urmă se referă la
modificări de legi, adoptarea a noi norme, in vedrea dezvoltării dreptului internațional
public.
3. Activitatea de codificare a dreptului internaţional public începe în secolul 19.
 Congresul de la Viena din 1815 este considerat primul forum internaţional care
codifică, deşi parţial, normele dreptului internaţional referitoare la regimul de
navigaţie pe anumite fluvii internaţionale, normele referitoare la dreptul
diplomatic.
 Un alt moment esenţial în procesul de codificare a dreptului internaţional î-l
reprezintă cele două Conferinţe de la Haga din 1899 şi 1907, care codifică parţial
legile şi obiceiurile de purtare a războiului şi respectiv normele dreptului
internaţional referitoare la unele modalităţi paşnice de reglementare a diferendelor
internaţionale.
 Acţiunile de codificare a dreptului internaţional continuă şi sub egida Ligii
Naţiunilor, la iniţiativa căreia în anul 1930 este convocată Conferinţa internaţională
de codificare de la Haga. Deşi considerată de unii doctrinari un eşec, în cadrul ei
sunt adoptate aşa instrumente ca: Convenţia asupra unor chestiuni privind
conflictele de legi în domeniul cetăţeniei; Protocolul relativ la obligaţiile militare în
anumite cazuri de dublă cetăţenie; Protocolul privind apatridia; Protocolul special
relativ la apatridie.
 Activitatea de codificare a dreptului internaţional se intensifică după cel de-al
doilea război mondial sub egida ONU. Adunarea Generală a ONU crează în anul
1947 Comisia de drept internaţional în calitate de organ subsidiar al său, cu
misiunea de a pregăti actele internaţionale de codificare a dreptului internaţional,
de a formula cu precizie şi sistematic regulile dreptului internaţional, în domeniile
în care există o practică juridică considerabilă, precedente sau opinii doctrinare. Ca
urmare a acestei activităţi, Comisia de drept internaţional a elaborat proiecte a mai
multor convenţii de codificare a dreptului internaţional, care ulterior au fost
semnate şi ratificate de către state. Acestea sunt patru convenţii de la Geneva
asupra dreptului mării din anul 1958, Conveţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice din anul 1961, Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din
1963, Conveţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din anul 1969, Conveţia
de la Viena cu privire la misiunile speciale din anul 1969, Conveţia de la Viena cu
privire la succesiunea statelor în materie de tratate din 1978, Convenţia de la
Montego-Bay cu privire la dreptul mării din 1982, Conveţia de la Viena cu privire la
dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între
organizaţii internaţionale din 1986 etc. În prezent, Comisia de drept internaţional se
preocupă de codificarea unor aşa domenii cum ar fi: răspunderea internaţională a
statelor, imunitatea de jurisdicţie a statelor şi a bunurilor acestora, statutul
curierului diplomatic şi a valizei diplomatice, reglementarea relaţiilor dintre state şi
organizaţiile internaţionale, codificarea crimelor împotriva păcii şi securităţii
omenirii.