:

Drept internațional public

TC 1: Izvoarele dreptului internațional

Coordonator: Lector univ. dr. Dumitrița Florea

Student: Scutariu Andra- Iulia

Specializare: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

AN DE STUDIU III

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ID

1
 Cuprins

❖ Introducere
❖ Noțiunea de izvor al dreptului internațional
❖ Tratatul internațional
❖ Cutuma internațională
❖ Raportul dintre tratat și cutumă
❖ Principiile generale de drept
❖ Doctrina dreptului internațional
❖ Bibliografie

2
 ❖ Introducere

Izvoarele formale ale dreptului internațional public sunt mijloace juridice prin care se
exprimă normele acestei ramuri de drept. Cea mai exhaustivă enumerare a izvoarelor o regăsim
într-unul dintre cele mai importante documente, Statutul Curții Internaționale de Justiție art. 38.

❖ Noțiunea de izvor al dreptului internațional

În domeniul dreptului, sintagma „izvoarele dreptului internaţional public” desemnează

modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unei norme de drept. 1 În doctrina mai veche a
dreptului internaţional public se făcea diferenţa între izvoarele materiale şi cele formale. Primele făceau
referire la condiţiile sociale care generează anumite norme de drept. Amintim în acest sens, opinia
publică, conştiinţa colectivă, noţiunea de justiţie, etc. Izvoarele formale erau reprezentate de mijloacele
prin care se exprimau normele acestui sistem de drept.
La ora actuală, izvoarele dreptului internaţional public sunt reprezentate de izvoarele formale, cele
care au caracter juridic.
Normele deptului internaţional public sunt efectul acordului dintre două sau mai multe state. În
dreptul intern izvoarele normelor sunt determinate cu ajutorul dispoziţiilor prevăzute de Constituţie şi
de alte legi. În dreptul internaţional sunt altfel din cauza inexistenţei unor organe şi acte constituţionale
riguros conturate. În această situaţie, pentru a stabili care este izvorul unei anumite norme de drept
internaţional va trebui examinat fiecare caz în parte, în care se manifestă acordul de voinţă al statelor.
Dată fiind această imprejurare, specialiştii în domeniu au întocmit o listă cu izvoarele dreptului
internaţional public, listă care este mobilă în timp, fiind supusă modificărilor ce au loc în dreptul intern
public. Un asemenea text, sub forma unei liste este art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
care face referire la izvoarele dreptului internaţional:
1. „Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele care îi
sunt supuse, va aplica:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli de conduită
recunoscute în mod expres de statele în litigiu.
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept
c) principiile generale de drept recunoscute de natiunile civilizate

1 Drept internaţional public, Raluca Miga Beşteliu, vol I, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, pg.65

3
 d) sub rezerva dispozitiilor Articolului 59, hotarârile judecatoresti si doctrina celor mai
calilficati specialisti în drept public al diferitelor natiuni, ca mijloace auxiliare de
determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispozitie nu aduce atingere dreptului Curtii de a solutiona o cauza ex aequo et bono,
daca partile sunt de acord cu aceasta.” 2
Conform acestui articol, convenţiile internaţionale, cutuma şi principiile generale sunt considerate
drept izvoare principale, hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor în drept public fiind “mijloace
auxiliare de determinare a regulilor de drept”3
Acest articol nu trebuie considerat a fi perfect deoarece îi pot fi aduse completări iar unele dintre
aspectele sale nu sunt conforme cu dreptul internaţional actual. Cu privire la acest ultim aspect,
calificarea principiilor generale de drept ca fiind cele „recunoscute de naţiunile civilizate” nu ţine cont
de interpretările şi evaluările dreptului internaţional contemporan.
Legat de faptul că lista izvoarelor de drept internaţional, pe care acest articol o reflectă, poate fi
completată,amintim, în acest sens, anumite acte adoptate de organizaţiile internaţionale precum rezoluţii
ale Adunării Generale a ONU dar şi acte unilaterale ale statelor, ce pot produce efecte juridice în
raporturile cu alte state.

❖ Tratatul internațional
Tratatul poate fi definit ca forma expresă de manifestare a acordului de voinţă dintre două sau mai
multe state, încheiat în scopul de a crea, a modifica sau a abroga norme de drept internaţional.
Aşa cum am menţionat anterior, la ora actuală tratatul internaţional este considerat cel mai
important izvor al dreptului internaţional. Numărul tratatelor internaţionale a crescut considerabil după
al II-lea Război Mondial. Această majorare se explică prin creşterea numărului de state şi a organizaţiilor
internaţionale. De asemenea. Domeniile cooperării internaţionale s-au diversificat şi au impus tratatele
drept principalele izvoare ale unor norme de drept internaţional. Ca urmare, în 2005 la Organizaţia
Naţiunilor Unite erau înregistrate peste 35 000 de tratate. Majoritatea acestor convenţii reglementează
aspecte legate de pacea şi securitatea internaţională, drepturile omului, dezvoltarea economică şi
comercială, etc. În acest sens amintim următoarele tratate internaţionale: Convenţia pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid din 1948, Carta ONU, Pactele drepturilor omului din 1966, etc. Între toate

2 Drept Internaţional public, caiete de seminar, Onica Jarka, ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006, pg.35
3 Art38, alin.1, lit. D, din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie

4
acestea, Carta Naţiunilor Unite reprezintă instrumentul juridic fundamental al comunităţii internaţionale
contemporane.
❖ Cutuma internațională
Este considerată cel mai vechi izvor al dreptului internaţional şi al dreptului în general. Cutuma
poate fi definită drept „o regulă nescrisă dar cu caracter obligatoriu pentru subiectele de drept”. 4
Pentru a fi considerată izvor al dreptului internaţional public, cutuma trebuie sa constituie „o
practică generală, relativ îndelungată şi uniformă, considerată de state ca exprimând o regulă de conduită
cu forţă juridică obligatorie”. 5 O normă cutumiară trebuie să facă dovada atât de elementul subiect cât
şi de cele materiale.
Elementele materiale reprezintă „o practică generală, relativ îndelungată şi uniformă”. Astfel,
acestea fac referire la aria de răspândire a cutumei la numărul de state ce respectă o anumită conduită.
Pentru ca această conduită să devină normă cutumiară este nevoie de „o participare largă şi
reprezentativă”, însă nu de totalitatea statelor ce fac parte din organizaţiile internaţionale.
Deşi se impune o participare largă a statelor, există şi cutume regionale locale sau bilaterale.
Acestea din urmă au fost recunoscute de Curtea Internaţională de Justiţie în litigiul privind dreptul de
trecere pe teritoriul indian. Astfel, cutuma locală a ajuns să fie creată doar între două state.
Tot cu referire la determinările materiale ale cutumei nu trebuie să uităm de timpul necesar
formării unei cutume. Pentru a fi considerată cutumă, o anumită practică internaţională trebuie să fie
îndelungată şi uniformă.
Elementul subiectiv al cutumei face referire la faptul că respectarea unei conduite trebuie să fie
motivată de convingerea că ea reprezintă o obligaţie juridică, reprezintă dreptul sau necesitatea – „opinio
iuris sive necessitatis”. Elementul subiectiv al cutumei dezvăluie şi momentul în care o conduită devine
cutumă: „atunci când oricare din participanţii la viaţa internaţională poate să conteze că ceilalţi se vor
comporta conform conduitei ce formează obiectul respectivei practici”.

❖ Raportul dintre tratat și cutumă

Anumite norme ce sunt prevăzute de unele tratate pot fi acceptate de unii membrii ai societăţii
internaţionale, membrii ce nu au semnat respectivul tratat. Adtfel, aceste norme devin cutumiare, deci
obligatorii pentru statele în cauză, deşi acestea nu sunt părţi la tratat. Trebuie sa facem diferenţă între

4 Drept internaţional public, Raluca Miga Beşteliu, vol I, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, pg.68
5 Drept internaţional public, Raluca Miga Beşteliu, vol I, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, pg.69

5
tratatul care creează reguli noi, ce pot fi acceptate drept cutumă şi tratatul ale cărui dispoziţii reflectă
cutuma. Astfel, existenţa în paralel a unor tratate şi cutume a fost acceptată de Curtea Internaţională de
Justiţie.
Tratatul, spre deosebire de cutumă, concretizează norma într-un timp mai scurt, îi oferă un conţinut
mai clar şi precis. Deşi tratatul prezintă unele avantaje faţă de cutumă există cazuri în care aceasta din
urmă are întâietate. Astfel, dacă prevederile unui tratat internaţional creează dubiu pentru ţările
semnatare într-un anumit caz, se va avea în vedere dreptul internaţional cutumiar.
Creşterea numărului de convenţii internaţionale nu diminuează importanţa cutumei: Preambulul
Convenţiei de la Viena, privind relaţiile diplomatice(1961) precizează că „normele cutumiare de drept
internaţional vor continua să guverneze problemele care nu sunt expres reglementate prin prevederile
prezentei convenţii”6

❖ Principiile generale de drept

Fac referire la regulile generale ce stau la baza funcţionării oricărui sistem de drept naţional şi
internaţional. Aici se înscriu principiul bunei credinţe în îndeplinirea obligaţiilor convenţionale,
principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate, autoritatea de lucru adjudecat, respectarea egalităţii
părţilor şi dreptul la apărare în cadrul soluţionării oricărui diferend.
Principiile dreptului internaţional reprezintă „norme de aplicare universală, cu un nivel de maximă
generalitate şi un caracter imperativ, ce dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile
dintre subiectele de drept internaţional”. Cu privire la valoarea şi considerarea principiilor generale de
drept ca izvor al dreptului internaţional au fost adoptate poziţii contradictorii.
Potrivit unui punct de vedere, susţinut şi în literatura juridică română de drept internaţional,
principiile generale de drept, definite ca principii de drept intern, nu pot fi aplicabile în dreptul
internaţional. Doctrina ţărilor occidentale, în general, se situează pe poziţia susţinerii textului din art.38
al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie.
Recunoaşterea principiilor generale de drept ca izvor de drept internaţional acoperă în general
anumite lacune ale acestui drept. Ele nu au însă numai un rol complementar faţă de tratat şi cutumă, ci
constituie norme juridice independente; în art.38 sunt puse pe acelaşi plan cu tratatul şi cutuma, nefiind
incluse în mijloacele auxiliare din parag. 1 lit. d) al art. 38.

6 Drept internaţional public, Raluca Miga Beşteliu, vol I, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, pg.73

6
 În legătură cu hotărârile judecătoreşti se consideră că judecătorii nu elaborează norme de drept
internaţional ci numai le aplică. Deşi rolul lor este secundar, întrucât trebuie să-şi întemeieze hotărârile
pe normele existente, aceste hotărâri pot reprezenta un factor foarte important în dezvoltarea dreptului
internaţional.
Pentru a lămuri conţinutul unor norme de drept internaţional pot fi invocate, de asemenea, şi unele
hotărâri ale unor tribunale naţionale. Soluţiile pronunţate de organele de jurisdicţie interne. Într-o serie
de litigii care intră în competenţa lor, se pot întemeia pe instituţii şi norme de drept internaţional public,
cum ar fi: exercitarea jurisdicţiei penale în apele teritoriale ale unui stat, acordarea unor privilegii şi
imunităţi diplomatice ori consulare, probleme legate de imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie a statului
străin, etc.
O practică constantă şi uniformă a unor tribunale naţionale în asemenea probleme poate contribui
la precizarea sau îmbogăţirea conţinutului normelor aplicabile într-un anumit raport juridic internaţional.

❖ Doctrina dreptului internațional

Doctrina celor mai calificaţi specialişti ai diferitelor state este şi ea prevăzută ca un mijloc auxiliar
de determinare a normelor de drept internaţional. Prin specificul modului de elaborare a dreptului în
cadrul comunităţii internaţionale, spre deosebire de dreptul intern, acesta lasă loc la mai multe lacune,
ceea ce face să sporescă rolul doctrine, al ştiinţei dreptului internaţional.
În cadrul doctrinei sunt incluse însă nu numai contribuţiile unor specialişti luaţi individual, ci şi
lucrările unor forumuri ştiinţifice internaţionale care au dobândit, în decursul timpului, un prestigiu
deosebit, cum sunt Asociaţia de Drept Internaţional şi Institutul de Drept Internaţional.
În jurisprudenţa instanţelor internaţionale, doctrina a fost folosită ca o dovadă a existenţei unei
norme, dar nu ca un factor creator de drept. Concepută însă ca „mijloc auxiliar”, menit să influenţeze pe
judecător în pronunţarea hotărârii, doctrina poate continua să aibe un rol proporţional cu valoarea ei
ştiinţifică intrisecă, cu imparţialitatea şi determinarea judecătorilor sau arbitrilor de a examina în mod
critic practica statelor referitoare la principiile şi normele juridice.
Evoluţia societăţii internaţionale după cel de-al doilea război mondial, imprimând relaţiilor
internaţionale un caracter complex şi diversificat a pus, în mod firesc, problema dacă şi în ce măsură
izvoarele de drept internaţional, creând drepturi şi obligaţii pentru state, reţinute de art. 38 din Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţe, răspund nevoilor actuale ale societăţii internaţionale şi transformărilor
sale dinamice. Răspunsul este negativ: respectivul articol nu are un caracter exhaustiv şi nu poate fi
considerat ca stabilind, în mod definitiv, care sunt astăzi izvoarele dreptului internaţional.

7
8
 Bibliografie

♦ „Drept internațional public”- Curs pentru învățământ la distanță, Lector univ. Dr.
Dumitrița Florea
♦ Bianca SELEJAN-GUŢAN, Drept internaţional public, Editura Universităţii „Lucian
Blaga” din Sibiu, 2003
♦ Raluca MIGA-BEŞTELIU, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public,
Ediţia a III-a. Bucureşti: Editura All Beck, 2003
♦ Al. BOLINTINEANU, Adrian NĂSTASE, Bogdan AURESCU, Drept internaţional
contemporan, Bucureşti: Editura All Beck, 2000