Protecţia internaţională a dreptului omului

Unitate de învăţare Nr. 11

PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTULUI OMULUI

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 11……………………………………………...... 2

11.1 Primele preocupări pentru protecţia drepturilor omului………………………… 2
11.2 Sistemul de protectie a drepturilor omului în cadrul Organizaţiilor Naţiunilor
Unite............................................................................................................................... 3
11.3 Proceduri extra-convenţionale de protecţie a drepturilor omului la nivelul ONU… 6
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 11……………………………………... 6
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………............................ 7
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 11……………………………………………..... 8

Drept internaţional public I

 Protecţia internaţională a dreptului omului

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 11

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 11 sunt:

 să înţeleagă necesitatea protecţiei drepturilor omului;

 să cunoască sistemul european de protecţie a drepturilor omului;

11.1 Primele preocupări pentru protecţia drepturilor omului

Ideea protecţiei unor drepturi fundamentale ale persoanei nu aparţine doar

timpurilor noastre. Ideologii revoluţiilor burgheze au folosit ca port-drapel
ideea drepturilor naturale, inerente persoanei. Stau mărturie declaraţiile de
drepturi de la sfârşitul sec. al XVIII-lea: Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului din 1789, declaraţiile de drepturi din America de Nord, Bill of
Rights al Constituţiei americane, din 1791. Cu toate acestea, problema
protecţiei acestor drepturi nu putea depăşi, în acel stadiu al dezvoltării
dreptului şi relaţiilor internaţionale, cadrul intern al fiecărui stat. Abia în
sec. al XIX-lea au apărut firave încercări de internaţionalizare a unor
categorii de drepturi, dar aceasta în considerarea unor interese geopolitice
ale marilor puteri vis-a-vis de drepturile propriilor cetăţeni aflaţi în
străinătate.

Sfârşitul primului război mondial a însemnat începutul unei noi etape în

dezvoltarea dreptului internaţional, în special în domeniul a ceea ce încă nu
se numea "protecţia drepturilor omului".

Perioada postbelică. Una dintre cele mai importante direcţii de dezvoltare

a dreptului internaţional după cel de-al doilea război mondial a fost
preocuparea pentru protecţia drepturilor omului. În a doua jumătate a sec.
al XX-lea, a luat naştere ceea ce se numeşte “dreptul internaţional al
drepturilor omului”, care depăşeşte această contradicţie a dreptului
internaţional clasic, potrivit căreia protecţia individului se poate realiza
doar prin intermediul unui drept interstatal, creat de către şi pentru state.

Test de autoevaluare 11.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Primele preocupări pentru protecţia drepturilor omului?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 2.

11.2 Sistemul de protecţie a dreptului omului în cadrul organizaţiei Naţiunilor Unite

Drept internaţional public I

 Protecţia internaţională a dreptului omului

Cadrul juridic internaţional care marchează începutul “erei drepturilor”

este constituit dintr-o serie de documente ce formează aşa-numită “Charta
internaţională a Drepturilor Omului”, documente ce au fost elaborate,
adoptate şi aplicate în cadrul ONU.

Charta Organizaţiei Naţiunilor Unite

Dreptul internaţional modern al drepturilor omului s-a dezvoltat cu
precădere după cel de-al doilea război mondial. Charta Naţiunilor Unite,
adoptată în urma Conferinţei de la San Francisco proclamă, în preambulul
său, “credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate şi în
valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept a bărbaţilor cu femeile,
ca şi a naţiunilor, mari şi mici”. Articolul 1 §3 al Chartei conferă ONU
scopul fundamental “de a realiza cooperarea internaţională, dezvoltând şi
încurajând respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale
pentru toţi, fără distincţie de rasă, sex, limbă sau religie.” Aceasta este
prima consacrare de ordin general a protecţiei drepturilor omului la nivel
internaţional, printr-un tratat internaţional fundamental cu vocaţie de
universalitate. Ideea protecţiei drepturilor traversează întreg textul Chartei
ca un fir roşu:
- art. 10 şi 13
- articolul 55/c
- art. 62 §2
- art. 68
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie
1948 de către Adunarea Generală a ONU, este primul document
cuprinzător în sfera drepturilor omului, adoptat de o organizaţie
internaţională.

Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile

civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale.

Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaţă, la

libertatea şi la securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi
tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în
mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie. Se mai recunoaşte dreptul la viaţă privată şi
dreptul de proprietate. Declaraţia proclamă libertatea de exprimare, de
religie, de întrunire şi dreptul la liberă circulaţie. Articolul 21 prevede
drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa
la guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.

Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte:

dreptul persoanei la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva
şomajului, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la o retribuţie
echitabilă şi satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Articolul
27 se referă la drepturile culturale: “orice persoană are dreptul de a
participa liber la viaţa culturală a comunităţii, de a se bucura de valorile
artistice şi de a beneficia de progresul ştiinţific şi avantajele acestuia”.
3

Drept internaţional public I

 Protecţia internaţională a dreptului omului

Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de AG a ONU

ca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie.

Pactele internaţionale privind drepturile omului

Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de AG a ONU şi deschise
spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă
intrarea lor în vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul
de tratat internaţional, cele două Pacte creează obligaţii juridice pentru
statele părţi.

3.1. Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP)

Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această
categorie decât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Una din cele
mai importante completări este articolul 27, care conţine angajamentul
statelor de a recunoaşte membrilor minorităţilor etnice, religioase sau
lingvistice dreptul de a se bucura, împreună cu alţi membri ai grupului lor,
de cultura proprie, de a profesa şi practica propria religie, sau de a folosi
limba proprie. Printre drepturile garantate de Pact care nu sunt menţionate
de DUDO se numără: libertatea de a nu fi închis pentru datorii, dreptul
tuturor persoanelor private de libertate de a fi tratate în mod omenos şi cu
respect pentru demnitatea inerentă fiinţei umane, dreptul copilului de a
dobândi o cetăţenie şi de a i se oferi acele măsuri de protecţie decurgând
din statutul său de minor. Cu toate acestea, există şi drepturi enunţate de
DUDO care nu se regăsesc în Pact: dreptul de proprietate, dreptul de a
solicita şi a primi azil şi dreptul la cetăţenie.

Pentru a asigura respectarea obligaţiilor asumate prin Pact, acsta instituie

un mecanism de aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor
Omului, organ înfiinţat prin tratat şi format din 18 experţi independenţi
aleşi pentru o perioadă de 4 ani. Activitatea Comitetului se desfăşoară pe
două planuri: procedura de raportare şi procedura de examinare a
plângerilor inter-statale şi individuale.

Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale

(PIDESC).

Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de

a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi
de a face parte din sindicate; dreptul la securitate socială; dreptul la
protecţia familiei; dreptul la un standard de viaţă satisfăcător; dreptul de a
se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi psihică;
dreptul la educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală.

Ratificând PIDESC, un stat nu se angajează să confere tuturor drepturilor

enumerate un efect imediat, ci doar să utilizeze la maximum toate
resursele sale disponibile în scopul de a ajunge treptat la deplina realizare
a acestor drepturi.

Drept internaţional public I

 Protecţia internaţională a dreptului omului

PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri

interstatale sau individuale. El cere doar statelor părţi să prezinte rapoarte
asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra progresului înregistrat în
respectarea drepturilor recunoscute prin Pact. Pactul nu înfiinţa nici un
Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează doar că
aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic şi Social al ONU
(ECOSOC). Începând cu 1976, ECOSOC a adoptat o serie de rezoluţii
care au culminat cu înfiinţarea Comitetului pentru drepturile
economice, sociale şi culturale, compus din 18 experţi aleşi cu titlu
personal, şi nu în reprezentarea statului de unde provin. Din punct de
vedere tehnic, Comitetul nu este un organ convenţional, ci un organ al
ONU, mandatul său fiind acela de a asista ECOSOC în examinarea
rapoartelor statale.

Alte convenţii ONU privind drepturile omului

La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenţii
specializate, pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi sau de
beneficiari. Dintre acestea, "nucleul" (core treaties) îl formează
următoarele convenţii:
- Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială
(1965; intrată în vigoare în 1969);
- Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei
(1979; intrată în vigoare în 1981);
- Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante (1984; intrată în vigoare în 1987);
- Convenţia pentru drepturile copilului (1989; intrată în vigoare în 1990);
- Convenţia pentru protecţia muncitorilor migranţi şi a membrilor de
familie ai acestora (1990; intrată în vigoare la 1 iulie 2003).
Alături de acestea, trebuie menţionate :
- Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951) şi protocolul acesteia din
1967;
- Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (1948);
- Convenţia asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid (1973) ş.a.

1. Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială

2. Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de
femei
3. Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante.

Test de autoevaluare 11.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Drepturi economice, sociale si culturale?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 3.

Drept internaţional public I

 Protecţia internaţională a dreptului omului

11.3 Proceduri extra-convenţionale de protecţie a drepturilor omului la nivelul ONU

Procedurile extra-convenţionale sunt acele proceduri de implementare a

drepturilor omului fără caracter obligatoriu, dezvoltate în cadrul ONU şi
bazate în primul rând pe Charta organizaţiei, dar care îşi au originea în
rezoluţii ale Adunării Generale (non-conventional procedures). Aceste
proceduri se numesc astfel pentru a le deosebi de procedurile
convenţionale, care îşi au originea în tratatele şi convenţiile din materia
drepturilor omului (treaty-based procedures).

Cel mai important rol în cadrul acestor proceduri îl joacă Comisia

Drepturilor Omului, organ înfiinţat de Consiliul Economic şi Social
(ECOSOC) în 1946, în baza art. 68 al Chartei ONU. Comisia este un organ
politic, alcătuit din reprezentanţi ai 53 de state membre, alese pe o
perioadă de 5 ani după criteriul repartizării geografice echitabile. Comisia
are mandatul de a elabora propuneri de declaraţii şi convenţii
internaţionale, pe care le înaintează, prin ECOSOC, Adunării Generale a
ONU. În 1947, Comisia a înfiinţat Subcomisia pentru Prevenirea
Discriminării şi Protecţia Minorităţilor, compusă din 26 de membri
independenţi, aleşi pe o perioadă de 4 ani, pe acelaşi criteriu al repartizării
geografice echitabile. Denumirea Subcomisiei nu a însemnat limitarea
activităţii acesteia: activităţile sale depăşesc cadrul dat de denumire,
extinzându-se la acelaşi nivel cu cele ale Comisiei.

Test de autoevaluare 11.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Ce reprezintă procedurile extra - convenţionale?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 6.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 11.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

În loc de rezumat
această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 11 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Drept internaţional public I

 Protecţia internaţională a dreptului omului

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 11

Protecţia internaţională a drepturilor omului?

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 11.1
Ideea protecţiei unor drepturi fundamentale ale persoanei nu aparţine doar
timpurilor noastre. Ideologii revoluţiilor burgheze au folosit ca port-drapel
ideea drepturilor naturale, inerente persoanei. Stau mărturie declaraţiile de
drepturi de la sfârşitul sec. al XVIII-lea: Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului din 1789, declaraţiile de drepturi din America de Nord, Bill
of Rights al Constituţiei americane, din 1791. Cu toate acestea, problema
protecţiei acestor drepturi nu putea depăşi, în acel stadiu al dezvoltării
dreptului şi relaţiilor internaţionale, cadrul intern al fiecărui stat. Abia în
sec. al XIX-lea au apărut firave încercări de internaţionalizare a unor
categorii de drepturi, dar aceasta în considerarea unor interese geopolitice
ale marilor puteri vis-a-vis de drepturile propriilor cetăţeni aflaţi în
străinătate.

Răspuns 11.2
Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte:
dreptul persoanei la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva
şomajului, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la o retribuţie
echitabilă şi satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Articolul
27 se referă la drepturile culturale: “orice persoană are dreptul de a
participa liber la viaţa culturală a comunităţii, de a se bucura de valorile
artistice şi de a beneficia de progresul ştiinţific şi avantajele acestuia”.
Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de AG a ONU
ca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie.

Răspuns 11.3
Procedurile extra-convenţionale sunt acele proceduri de implementare a
drepturilor omului fără caracter obligatoriu, dezvoltate în cadrul ONU şi
bazate în primul rând pe Charta organizaţiei, dar care îşi au originea în
rezoluţii ale Adunării Generale (non-conventional procedures). Aceste
proceduri se numesc astfel pentru a le deosebi de procedurile
convenţionale, care îşi au originea în tratatele şi convenţiile din materia
drepturilor omului (treaty-based procedures).
Cel mai important rol în cadrul acestor proceduri îl joacă Comisia
Drepturilor Omului, organ înfiinţat de Consiliul Economic şi Social
(ECOSOC) în 1946, în baza art. 68 al Chartei ONU. Comisia este un organ
politic, alcătuit din reprezentanţi ai 53 de state membre, alese pe o

Drept internaţional public I

 Protecţia internaţională a dreptului omului

perioadă de 5 ani după criteriul repartizării geografice echitabile. Comisia

are mandatul de a elabora propuneri de declaraţii şi convenţii
internaţionale, pe care le înaintează, prin ECOSOC, Adunării Generale a
ONU.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 11

1. Florica Brașoveanu, Instituții fundamentale ale dreptului internațional

public, Editura Sitech, Craiova, 2016.
2. Bianca Selejan - Guţan, Drept internaţional public. Editura
Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2003.
3. Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, vol. I si II, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2008.
4. Adrian Nastase, Drept internaţional public, Editura. All Beck,
Bucureşti, 2007.

Drept internaţional public I