Academia ,, Ștefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova

Catedra Drept public și Securitate a frontierei

Protecția juridică a drepturilor omului

Rolul ligii națiunilor unite în protecția

drepturilor omului în perioada
interbelică
A efectuat : A verificat :
Studenta an.I gr.ac. DFB 201 Asistent universitar
Cunceva Anastasia Cerguța Elena
 Cuprins
• 1.Introducere
• 2.Importanţa şi interesul faţă de drepturile fundamentale ale omului pe plan
international.
• 3. O reglementare internaţională a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
• 4. Protecţii internaţionale a drepturilor omului.
• 5. Perioada interbelică caracterizată prin numeroase acte de cruzimi provocate de
forţe totalitare.
• 6.Bibliografia.
 Introducere
• Drepturile omului sunt nişte valori fundamentale inalienabile
pe care orişice persoană le posedă în mod inerent şi firesc,
sunt nişte drepturi pure şi simple, dat fiind faptul că
posesorul acestora există ca o fiinţa umană, sunt nişte valori
universale deoarece se aplică peste tot şi în egală măsură
pentru toţi. Drepturile fundamentale ale omului îşi au origine
în perioada antichităţii, tranzitează prin Evul Mediu, se
dezvoltă prin contribuţia importantă a fenomenului
juridicităţii prezent în secolele XVII-XVIII, pentru ca în
perioada de după cel de-al doilea război mondial acestea să
obţină un aspect complet.
 Importanţa şi interesul faţă de drepturile
fundamentale ale omului pe plan internaţional

• Accentuarea importanţei şi interesului faţă de aceste

valori excepţionale numite drepturile fundamentale ale
omului pe plan internaţional s-a remarcat în anii ce au
urmat cel de-al doilea război mondial deoarece
umanitatea avea nevoie de nişte valori fundamentale
respectarea cărora ar garanta siguranţa şi securitatea
internaţională. Vorbind despre geneza drepturilor
fundamentale ale omului se considera că istoria acestora
este indisolubil legată de însăşi istoria comportamentului
interuman, şi începe astfel, cu studierea primelor tradiţii,
obiceiuri, primelor mărturii scrise sau urme arheologice
legate despre om.
• Astfel, putem ferm afirma că drepturile fundamentale ale omului îşi au
origine în perioada antichităţii, tranzitează prin Evul Mediu, se dezvoltă prin
contribuţia importantă a fenomenului juridicităţii [1] prezent în secolele XVII
—XVIII, pentru ca în perioada de după cel de-al doilea război mondial
acestea să obţină un aspect complet [2] . Evidenţierea celor mai vechi urme
ale drepturilor omului nu e posibilă, însă acestea pot fi deduse din studiul
concepţiei despre lumea oamenilor la general, şi în special în relaţiile om-
divinitate şi relaţia putere-om. Cele din urmă au şi stat la baza constituirii
exigenţelor morale, adică a atitudinilor umane care stabilesc bunul (sau răul)
comportament şi care impun reguli de conduită pentru societate.
--------------------------------------------------------------------------------------------
• [1] S. Draghici, Fundamente constitutionale ale dreptului civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2010, p. 3.
• [2] Ibidem p. 89.
 O reglementare internaţională a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale

• Revoluţia din Rusia din octombrie 1917 şi Constituţia rusă din 1918,
revoluţia mexicană cu noua sa Constituţie din februarie 1917, Constituţia
de la Weimar din 1919 au proclamat o nouă dimensiune a drepturilor
omului. Nu atât de protecţia acestor drepturi se preocupau însă legiuitorii
sovietici, ci de înscrierea formală a altei categorii de drepturi, aceea a
drepturilor economice, sociale şi culturale. Este şi momentul când aceste
drepturi şi-au făcut intrarea în sistemul internaţional.
• Toate constituţiile moderne sus nominalizate sunt
împînzite necondiţionat cu reglementări referitoare
la drepturile omului şi libertăţile fundamentale.
Despre o reglementare internaţională a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale nici nu se
poate vorbi decât o dată cu crearea Societăţii
Naţiunilor (numită şi Liga Naţiunilor) indiferent de
faptul că acţiuni de protecţie a unor anumite
drepturi pe plan internaţional se înregestraseră şi
mai înainte ca Convenţiile de la Geneva, numite ale
Crucii Roşii, sau Convenţiile de la Haga din 1899 şi
1907 care urmăreau umanizarea războaielor prin
atenţia ce trebuia acordată răniţilor, bolnavilor,
prizonierilor, populaţiei civile ş.a.
• Pactului Ligii Naţiunilor, fondată ca o „Societate a
Naţiunilor“ în scopul menţinerii păcii a fost
încorporat în Tratatul de pace semnat la Versailles
la 28 aprilie 1919 unde problematica drepturilor
omului nu a fost însă urmărită consecvent decât
sub anumite aspecte. Societatea Naţiunilor a fost
prima organizaţie cu vocaţie internaţională politică
(în 1938, ea număra 54 de state membre).
Organizaţia nu era însă înzestrată cu puteri
suficiente pentru sancţionarea agresiunilor şi nu
putea conta decât pe virtuţile democraţiilor
internaţionale, practic pe discuţii publice între
conducătorii responsabili. Ieşirea statelor
autoritare, Germania, Japonia, absenţa unor mari
puteri precum SUA şi URSS (o perioadă) au făcut-
o să-şi piardă din eficienţă şi din credibilitate.
Protecţii internaţionale a drepturilor omului
• Odată cu finalizarea primului război mondial, harta politică a
lumii se modificase radical fapt ce a contribuit şi la schimbări
esenţiale din punct de vedere demografic. Grupuri importante
majoritare au devenit minoritare şi invers. Astfel, apăruseră
necesitatea unei protecţii internaţionale a drepturilor omului,
dar nu numai în ceea ce priveşte minorităţile naţionale ci şi a
altor drepturi. Partea a XIII-a a Tratatului de la Versailles, care
cuprinde Carta Organizaţiei Internaţionale a Muncii, reprezintă
şi o adevărată declaraţie a drepturilor muncitorului (art. 427).
Sub auspiciile Societăţii Naţiunilor au fost elaborate mai multe
convenţii, cum este de pildă cea din 1926 împotriva sclavajului,
convenţii privind reprimarea traficului cu femei şi copii, pentru
lupta împotriva drogurilor, sau sistemul de protecţie
internaţională a ţărilor aflate sub mandat ş.a. Liga Naţiunilor
preocupată în principal de menţinerea păcii, a încetat practic să
existe curând după începerea celui de-al doilea război mondial,
în 1939, deşi, formal, a fost dizolvată definitiv la 31 iulie 1947.
 Perioada interbelică caracterizată prin numeroase
acte de cruzimi provocate de forţe totalitare

• A urmat perioada interbelică caracterizată prin numeroase acte de cruzimi provocate de

forţe totalitare, antidemocratice, care au provocat indignarea opiniei publice
internaţionale materializate prin o serie de declaraţii ca declaraţia făcută de
preşedintele american F. D. Roosevelt cu prilejul mesajului către naţiune din 26
ianuarie 1941, în care se evedenţiază patru libertăţi: libertatea cuvântului şi de
exprimare, libertatea religioasă, dreptul de a fi la adăpost de nevoile materiale şi
dreptul la garanţia unei vieţi eliberate de frică. În această ordine de idei a fost adoptată
ulterior şi Carta Atlantică, elaborată la 14 august 1941 de preşedintele Roosevelt şi de
primul ministru britanic Churchill, în care, în afara acestor patru drepturi şi libertăţi, s-
au mai adăugat şi cerinţa asigurării progresului economic şi securităţii sociale.
 Bibliografia
• 1. S. Draghici, Fundamente constitutionale ale dreptului civil, Editura
C.H.Beck, Bucureşti 2010, p. 3.
• 2. Ibidem p. 89.
• 3.Revista ,,Studii juridice universitare” editată de Școala Doctorală Drept
de comun acord cu Facultatea Drept din cadrul ULIM.