UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI INA

ODINOKAIA 

SISTEMUL UNIVERSAL DE PROTECȚIE A 

DREPTURILOR OMULUI 
Note de curs 

Ciclul II - studii superioare de master 

Codul şi denumirea domeniului general de studiu: 042 Drept Program de master:
Drepturile omului (90/120 credite) 

Bălți, 2020

1 
MODULUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND SISTEMELE DE
PROTECȚIE  INTERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI 

1. Introducere în problematica conturării sistemelor de protecție a

drepturilor  omului 
 Realizând o retrospectivă istorică privind evoluția protecției drepturilor
omului, vom  constata că, deși preocupările dreptului internațional pentru
protecția ființei umane  datează începând cu perioada antichității, totuși despre
„un sistem juridic coerent  consacrat acestui obiectiv se poate vorbi abia
începând cu a doua jumătate a sec. XX 
lea.”  
1

În acest context, problematica drepturilor omului trebuie abordată prin

prisma a trei  planuri :  2

a. pe planul filosofiei politico-juridice, a cărei evoluție a condus la afirmarea 

individului ca persoană umană, îndreptățită să beneficieze sau să fie
investită  cu drepturi proprii, opozabile, în primul rând, statului căruia îi
aparține; 
b. pe plan juridic, unde ideile privind drepturile omului au fost transpuse în 
instrumente juridic generatoare de drepturi și obligații, mai întâi pe plan 
național și, mai apoi, la scară internațională; 
c. pe planul cooperării dintre state, la nivel internațional în cadrul
organizațiilor  internaționale cu vocație universală sau regională. 
Însărcinare: Structurați, prin prisma primelor două planuri prezentate, un studiu
privind  evoluția conceptului de drepturi ale omului din antichitate până în a doua
jumătate a  sec. XX. 
O etapă importantă în conturarea sistemelor juridice de protecție a
drepturilor  omului este legată de conturarea în calitate de ramură distinctă a
dreptului internațional  public a dreptului internațional al drepturilor omului,
care înglobează totalitatea  normelor juridice internaționale care au ca obiect
apărarea drepturilor omului. 
În urma analizei literaturii de specialitate constatăm, că deși lato sensu,
dreptul  internațional al drepturilor omului, cuprinde totalitatea normelor
juridice  internaționale care au drept obiect protecția ființei umane, indiferent de
împrejurare,  totuși trebuie să facem o distincție în raport cu dreptul
internațional umanitar – altă  ramură distinctă a dreptului internațional public. 
Astfel dreptul internațional umanitar reunește normele juridice
internaționale  care au obiect protecția ființei umane împotriva efectelor
conflictelor armate, fiind  circumstanțiat exclusiv conflictelor armate, iar dreptul
internațional al drepturilor  omului, stricto sensu, însumează ansamblul
normelor juridice internaționale care au ca  obiecte de reglementare apărarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pe  timp de pace și, sub
anumite aspecte, în timp de conflict armat.   3

Dreptul internațional al drepturilor omului, ca ramură distinctă a dreptului 

internațional public, s-a conturat după semnarea la Conferința de la San
Francisco din  

1
Scăunaș Stelian. Drept international al drepturilor omului: curs universitar. București: Editura ALL BECK, 2003, p.1.2

Beșteliu Raluca Miga; Brumar Catrinel. Protecția internațională a drepturilor omului: note de curs. București: Universul
juridic,  2008, p.5. 
3
Scăunaș Stelian. op.cit., p.4.

2 
26.06.1945 a Cartei Națiunilor Unite (de către 50 de state la care s-a alăturat
4

ulterior  pe 15.10.1945 Polonia) și înființarea începând cu 24.10.1945 a

Organizației Națiunilor  Unite.   5

Prin proclamarea în preambulul Cartei ONU a sintagmei „credinţa în

drepturile  fundamentale ale omului, în demnitate şi în valoarea persoanei
umane, în egalitatea de  drept a bărbaţilor cu femeile, ca şi a naţiunilor, mari şi
 mici”, precum și prin fixarea în  art. 1 §3 drept scop principal ale ONU „realizarea
cooperării internaţionale, prin  dezvoltarea şi încurajarea respectului pentru
drepturile omului şi libertăţile  fundamentale pentru toţi, fără distincţie de rasă,
sex, limbă sau religie” s-a realizat  prima consacrare de ordin general a protecţiei
drepturilor omului la nivel internaţional,  printr-un tratat internaţional fundamental
cu vocaţie de universalitate și s-a pus piatra de  temelie a unui veritabil sistem
juridic cu vocație universală - Sistemul Națiunilor Unite  de protecție a drepturilor
omului. 
Ideea protecţiei drepturilor omului traversează ca un fir roșu întregul text al
Cartei  ONU, culminând cu stipularea unei obligaţii generale de cooperare
interstatală pentru  „respectul universal şi efectiv al drepturilor omului”. 
Referindu-se la importanța Cartei ONU, profesorul francez Frederic Sudre,
atrage  atenție asupra lacunelor acesteia subliniind: Carta ONU recunoaşte
organelor Naţiunilor  Unite misiunea de „a favoriza”, de „a dezvolta”, de „a
încuraja” respectul pentru  drepturile omului; le acordă puterea de a face studii şi
recomandări, dar nu instituie nici  o garanţie specială în materie şi nu defineşte în
nici un fel conţinutul drepturilor.  
Concluzionând privind importanței Cartei ONU pentru ordinea juridică 
internațională, putem scoate în evidență următoarele aspecte: 
1. a introdus problematica drepturilor omului în ordinea juridică internaţională,
constituind „ecranul statal care separa dreptul intern de dreptul internațional” ; 6

2. a conferit drepturilor omului calitatea de obiective constante pe termen lung

ale  ONU; 
3. a stabilit necesitatea unei abordări complexe a problematicii drepturilor omului
în  corelație cu pacea şi securitatea internaţională, cu relaţiile prieteneşti între
naţiuni, cu bunăstarea popoarelor şi cu alte obiective socio-economice; 
4. a stabilit funcții și atribuții în materia drepturilor omului organelor principale ale
ONU: 
a. Adunarea Generală - art. 10 şi 13 - dispune efectuarea de studii şi
formulează recomandări în scopul de a „facilita pentru toţi, fără
distincţie de rasă, sex, limbă sau religie, beneficiul drepturilor omului şi
al  libertăţilor fundamentale”; 
b. Consiliul Economic și Social – art. 55 lit.c.) - protecţia drepturilor omului
7

este necesară în vederea cooperării economice şi sociale

internaţionale;  art. 62 §2 – ECOSOC face recomandări în vederea
asigurării respectului  electiv al drepturilor omului şi al libertăţilor
fundamentale pentru toţi; art.68  prevede instituirea, de către
ECOSOC, a unei comisii pentru progresul  drepturilor omului. 

4
Carta Națiunilor Unite – în continuare Carta ONU 
5
Organizația Națiunilor Unite – în continuare ONU 
6
Miga-Beșteliu Raluca; Brumar Catrinel. op.cit., p.22. 
7
Consiliul Economic și Social – în continuare ECOSOC

3 
5. a oferit ONU autoritatea legală necesară pentru a depune eforturi substanţiale
în  vederea definirii şi codificării drepturilor omului; 
6. prin aderarea la Cartă, care este un tratat internaţional multilateral, statele părţi: a.
recunosc că „drepturile omului” la care face referință, sunt de interes
internaţional, şi nu mai fac obiectul exclusiv al jurisdicţiei lor interne; b. se
oblige să coopereze cu ONU pentru promovarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale. 
7. a constituit documentul acre a avut „un ecou imens” și „a devenit un veritabil
instrument internațional” care a declanșat „construcția celui mai dezvoltat
sistem  de protecție a drepturilor omului cunoscut în istorie” ;  8

8. a stat la baza elaborării Cartei internaționale a drepturilor omului – care

reprezintă nucleul sistemului Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului
și  este format din următoarele documente: 
a. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948; 9

b. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și

culturale,  adoptat la 16.12.1966;   10

c. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat la

16.12.1966;   11

d. Primul protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile

civile și politice, adoptat la 16.12.1966;   12

e. Al doilea protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile

civile și politice privind abolirea pedepsei cu moartea, adoptat la
15.12.1989.   13

Grație acestor instrumente de bază sistemul ONU de protecție a drepturilor

omului  a evoluat pozitiv, fiind elaborate sute de tratate internaționale în materia
drepturilor  omului, atât la nivel universal, cât și regional. 
Analizând sistemul ONU de protecție a drepturilor omului, autorul român
Stelian  Scăunaș, încearcă să găsească răspuns la întrebarea, dacă acesta are
un caracter  universal sau numai o vocație de universalitate. 
După modul după care a fost conceput, sistemul de protecție a drepturilor
omului,  fiind promovat în cadrul ONU, tinde de a aveau un caracter universal,
totuși, acest  sistem, deși cu vocație de universalitate, nu este recunoscut și
promovat de întreaga  comunitate internațională, existând tratate importante în
materia drepturilor omului care  până în prezent n-au fost ratificate de statele
membre ale ONU. De exemplu, pactele 

8
Scăunaș Stelian. op.cit., p.5. 
9
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 217 A (III) din
10.12.1948.  Ratificată și intrată în vigoare pentru RSSM prin Hotărârea Sovietului Suprem, nr.217 din 28.07.1990. În:
Tratate internaţionale, Vol. I.  Chişinău, 1998, p.11.  
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat de Adunarea Generală a ONU prin
10

Rezoluția  2200 A (XXI) din 16.12.1966, în vigoare de la 03.01.1976. Ratificat prin Hotărârea Sovietului Suprem, nr.217
din 28.07.1990 și intrat  în vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993. În: Tratate internaţionale, Vol. I. Chişinău,
1998, p.18. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU prin
11

Rezoluția 2200 A (XXI) din  16.12.1966, în vigoare de la 23.03.1976. Ratificat Hotărârea Sovietului Suprem, nr.217 din
28.07.1990 și intrat în vigoare pentru  Republica Moldova din 26.04.1993. În: Tratate internaţionale, Vol. I. Chişinău,
1998, p.30. 
Primul protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat la 16.12.1966, în vigoare
12

de la  23.03.1976. Ratificat Hotărârea Sovietului Suprem, nr.217 din 28.07.1990 și intrat în vigoare pentru Republica
Moldova din  26.04.1993. În: Tratate internaţionale, Vol. I. Chişinău, 1998, p.30. 
13
Al doilea protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice privind abolirea pedepsei cu
moartea,  adoptat de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 44/128 din 15.12.1989. Ratificat Hotărârea Sovietului
13

Suprem, nr.217 din  28.07.1990 și intrat în vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993. În: Tratate internaţionale,
Vol. I. Chişinău, 1998, p.30.

4 
Procesul de universalizare, caracteristic societății internaționale
contemporane, s a îmbinat armonios, în materia drepturilor omului, cu procesul
de regionalizare. Astfel, inspirând-se de sistemul ONU de protecție a drepturilor
omului, organizațiile  internaționale regionale, create în scopul promovării
cooperării între statele din anumite  arii geografice, de regulă continente, și-au
conturat drept obiectiv de cooperare  interstatală în materia drepturilor omului,
acționând pe două direcții: 1. Adoptarea unor tratate internaționale cu vocație
regională în materia drepturilor  omului care ar consacra spectrul de drepturi și
libertăți; 
2. Crearea, în baza acestor instrumente juridice regionale, a unor mecanisme
regionale de control jurisdicțional privind modul de garantare de către statele
semnatare a drepturilor consacrate și posibilității formulării de plângeri
individuale împotriva statelor semnatare. 
Deși există preocupări privind conturarea unui sistem de protecție a
drepturilor  omului în spațiul islamic și asiatic, constatăm că, la moment, sunt în
plină afirmare și  dezvoltare, trei sisteme regionale de protecție a drepturilor
omului: 
1. Sistemul european de protecție a drepturilor omului; 
2. Sistemul interamerican de protecție a drepturilor omului; 
3. Sistemul african de protecție a drepturilor omului și popoarelor. 

2. Standarde, instrumente, mecanisme, proceduri de protecție a

drepturilor  omului 

Deși, la prima vedere, noțiunile instrumente, standarde, mecanisme,

proceduri, prin excelenţa sa sunt specifice domeniul tehnic și s-ar părea că nu au
nimic comun cu  domeniul științelor socio-umane, totuși, obseervăm că fiind
utilizate în materia  drepturilor omului, capătă o valență specifică, având un
conţinut diferit faţă de sensul lor  direct.  
Aceşti termeni au devenit „limba de serviciu” a organizațiilor internaţionale
şi  instituţiilor naţionale în materia drepturilor omului, devenind categorii ştiinţifice
ale  dreptului internaţional contemporan al drepturilor omului, incluse în
vocabularul cotidian  al organizațiilor de protecție a drepturilor.  
Noţiunile instrumente, standarde, mecanisme, proceduri nu fac parte din
conţinutul  propriu-zis al drepturilor omului, nu sunt stabilite în tratatele
internaţionale privind  drepturile omului, însă ele se impun drept un complex „de
deservire”, un „instrumentar”  al sistemului drepturilor omului, fără de care
concepţia despre drepturi nu este  completă. 
Prin standarde în domeniul drepturilor omului definim cerinţele, normele
obligatorii fixate în actele (documentele) internaţionale.  
De exemplu, este cunoscut faptul că, deși Declaraţia Universală a
Drepturilor  Omului nu este un document cu forță juridică obligatorie, totuși
drepturile omului  consfințite în ea reprezintă un exemplu elocvent de standarde
în materia drepturilor  omului, constituind punctul de pornire în codificarea
drepturilor omului, atât pentru  dreptul internaţional al drepturilor omului, cât şi
pentru construcţia sistemelor naţionale  ale drepturilor omului.

5 
În dependență de organizaţia internaţională în care sunt adoptate
documentele în  materia drepturilor omului, standardele se împart în standarde
universale - adoptate în  cadrul unei organizații cu vocație universală - ONU şi
standarde regionale - adoptate în  cadrul unei organizații cu vocație regională, de
exemplu: Consiliului Europei.  
Raportul între standardele universale şi standardele regionale este axat pe
corelația de continuitate, ultimele având menirea de a contribui la consolidarea
standardelor universale consfințite în tratatele privind drepturile omului, ținând
 cont de  tradiţiile istorice, cultura, nivelul dezvoltării ţărilor din regiune şi, deseori,
concretizează  şi stabilesc norme mai înalte decât standardele universale.  
Prin instrumente internaţionale se subînţeleg diferite documente care
conţin principii, norme (standarde) ale dreptului omului adoptate de organizațiile
internaţionale  (interstatale): tratate, declaraţii, recomandări, rezoluţii.  
Termenul instrumente e destul de neobişnuit nu numai pentru cititorul de
rând, ci,  deseori, inacceptabil şi în mediul savanţilor-jurişti care se specializează
în domeniul  drepturilor omului. Credem că acest aspect este legat de faptul că
în fosta Uniune  Sovietică, timp îndelungat, problema drepturilor omului a fost o
temă închisă, savanţilor  li se permitea doar elogii politice ideologizate ale
„realizărilor socialismului” în domeniul 
drepturilor omului. 
Cercetările contemporane în domeniul drepturilor omului numără peste 70
de ani,  în timp ce gândirea juridică ex-sovietică s-a alăturat la această temă, fără
abordare „de  clasă”, de mai puţin de 30 ani. Cu toate acestea, noţiunea de
instrumente, ca termen  de lucru, se utilizează în practica ONU, UNESCO,
Consiliului Europei şi altor  organizații. Astfel, în tabelele ratificate tratatele
internaţionale de bază în domeniul  drepturilor omului se numesc nu altfel decât
„instrumente internaţionale”. 
Mecanismele de control reprezintă anumite structuri organizaţionale
(judecătoriile  internaţionale cu privire la drepturile omului, organizațiile
internaţionale, comitetele,  comisiile, grupurile de lucru ale referenţilor speciali).
Mecanismele internaţionale de  control, de obicei, sunt organe colective
(comitete, grupuri etc), cu toate că referenţii  speciali individuali se întâlnesc des
în practica ONU şi a Consiliului Europei. 
Procedurile internaţionale în domeniul protecției drepturilor omului
reprezintă  metodele, ordinea de examinare, de control, de elaborare a moţiunilor
de adoptare a  deciziilor pe marginea comunicărilor, declaraţiilor şi altor informaţii
despre încălcările  drepturilor omului. 
Uneori, procedurile sunt expuse destul de clar şi detaliat în cadrul documentelor 
internaționale. În acest sens, prezentăm următoarele exemple: 
- În Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1966, 
partea a IV, în temeiul art.28 este instituit un Comitet al drepturilor omului, iar
în  art.40-43 este descrisă procedura de conlucrare a acestuia cu statele-
membre la  Pact, precum și procedura de examinare a comunicărilor privind
neexecutarea de  către statele-semnatare a angajamentelor ce decurg din
Pact. 
- Prin Rezoluția Consiliul Economic şi Social al ONU, nr.1503 (XLVIII) din 
27.05.1970 a fost instiuită „procedura de examinare a comunicărilor referitor la 
încălcarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, denumită
„Procedura  1503”.

6 
- În titlul II al Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului din 01.01.2020 
sunt prevăzute noile rigori procedurale, precum și condițiile de admisibilitate a 
cererilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.   14

3. Izvoarele internaționale în materia drepturilor omului 

 În viziunea autorilor Alexandru Buruian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu,
ș.a.  izvoarele dreptului internațional al drepturilor omului reprezintă manifestările
normative  ale cooperării instituționale ale statelor, consolidate sub forul
organizațiilor  interguvernamentale cu competențe în domeniul reglementării
drepturilor și libertăților  fundamentale ale omului.   15

Autoarele Carmen Nicoleta Cosug, Oana Mariuca Cosug consideră că

formele de  exprimare a normelor juridice care consacră și garantează, în planul
dreptului  international public, drepturile omului reprezintă izvoarele
internaționale de consacrare  și garantare a drepturilor omului.   16

Izvoarele internaționale în materia drepturilor omului 

convenționale cutumiare jurisprudențiale alte izvoare

Izvoarele convenționale ale dreptului internațional al drepturilor omului sunt

formate din pacte, convenții, protocoale, tratate, acorduri sau alte instrumente
juridice  adoptate pe plan universal sau regional și ratificate de state pentru a
garanta și asigura  beneficiul unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului.   17

Considerăm că prin izvoare convenționale în materia drepturilor omului

desemnăm  instrumentele juridice în materia drepturilor omului, adoptate în
cadrul organizațiilor  internaționale la nivel universal sau regional și ratificate de
către state sau încheiate  între state la nivel local, prin care sunt consacrate și
garantate drepturile și libertățile  fundamentale ale omului, oricare ar fi denumirea
lor particulară: acord, pact, convenție,  cartă, protocol, etc.  
În viziunea autorilor români Corneliu Liviu Popescu și Stelian Scăunaș
sursele  conventionale sunt cele mai importante izvoare ale dreptului
international al drepturilor  omului, reprezintând tratatele care consacră și
garantează drepturile omului.   18

Referindu-se la criteriul reglementarea drepturilor omului, doctrinara Raluca

Miga  Beșteliu, a grupat tratatele internaționale, după cum urmează: 

[On-line] https://www.echr.coe.int/Documents/Rules_Court_ENG.pdf, accesat 17.01.2020. 

14

Buruian Alexandru; Balan Oleg; Suceveanu Natalia, ș.a. Drept Internațional public. Chișinău:S.n. (Tipografia „Elena –
15

V.I.” SRL,  2009, p.236. 

Cosug Carmen Nicoleta, Cosug Oana Mariuca. Protecția juridică a dreepturilor omului: manual pentru forma de
16

învățământ I.D.D.  Galați: Universitatea „Dunărea de Jos”, 2006, p.26. 

Buruian Alexandru; Balan Oleg; Suceveanu Natalia, ș.a. op.cit. p.236. 
17

Popescu Corneliu Liviu. Protecția internațională a drepturilor omului - surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck,
18

2000, pp.  21-28; Scăunaș Stelian. op.cit., p.7 

7 
Clasificarea tratatelor internaționale 

după legătura cu problematica DO 

după sfera de aplicare teritorială 
 tratate  
specializate în  domeniul DO 
tratate  
nespecializate,  dar care au  
legătură cu  
problematica DO 
tratate  
internaționale cu  valoare  
universală 
tratate  
internaționale cu  valoare generală 

după obiectul lor 

tratate  
internaționale  

tratate  
internaționale  generale care se  referă la DO 
specializate care  se referă fie la un  anumit drept, fie  la drepturile unei  anumite categorii  de subiecți

Prin îmbinarea acestor criterii, doctrinarii au propus următoare clasificare a

tratatelor internaționale în materia drepturilor omului: 
Tratate Tratate internaționale Tratate Tratate
internaționale cu cu vocație universală internaționale cu  internaționale  cu
vocație universală și specializate vocație regională vocație regională, 
valoare generală și   specializate
valoare generală
 Pactul internațional Convenția împotriva   Nivel european:  Convenția-cadru pentru
privind  drepturile torturii și a altor pedepse  Convenția pentru protecția minorităților
civile si politice  (1966) ori tratamente cruzime,  apărarea  drepturilor naționale (1995), 
și cele 2 protocoale inumane sau degradante  omului și a 
facultative;   (1984) - se referă la un  libertăților Convenţia europenă
anumit drept ;  fundamentale  pentru protecţia
Pactul internațional (1950), cu cele 16  drepturilor omului şi a
privind  drepturile Convenția privind   protocoale - vizează  demnităţii fiinţei umane
economice,   drepturile copilului (1989)  drepturile civile și faţă de aplicaţiile biologiei 
sociale și culturale - vizează o anumită   politice;  şi medicinei, Convenţia
(1966)  categorie de subiecți. Carta socială privind drepturile omului
europeană  (1961), şi biomedicina (1997); 
cu 3 protocoale 
adiționale.  Protocolul adiţional la 
Convenţia europeană
Nivel american:  pentru protecţia
Convenția drepturilor omului şi a 
americană  relativă la demnităţii fiinţei umane
drepturile omului  faţă de aplicaţiile biologiei 
(1969).  şi medicinei, referitor la
interzicerea clonării 
Nivel african:  fiinţelor umane (1998) 
Carta africana a
drepturilor  omului și Convenția pentru
ale popoarelor  protejarea persoanelor
(1981), etc. față de prelucrarea
automatizată a datelor cu
caracter personal (1981),
etc.

8 
Izvoarele cutumiare. În cadrul protecției internaționale a drepturilor omului
în  calitate de sursă de drept este recunoscută cutuma internațională, ca
practică  generală, constantă, relativ îndelungata și repetată a statelor,
considerată de ele ca  având forță juridica obligatorie. 
În viziunea autorilor Alexandru Buruian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu,
ș.a., în  materia drepturilor omului, cutuma internațională constituie o practică
îndelungată  (obicei juridic conștientizat), necontestată, neîntreruptă și acceptată
de state ca fiind  obligatorie (opinio juris.)   19

constând în practica  

Cutuma internațională 
elementul material elementul psihologic 

îndelungată, constantă și  repetată 

considerarea acestei practici  ca fiind obligatorie de către  subiectele dreptului  

international public
 În materia drepturilor omului există următoarele cutume internaționale:
practica  egalității și nediscriminării; principiul aplicării de soluții identice în situații
identice;  interdicția sclaviei; interdicția muncii forțate; interdicția genocidului,
interdicția torturii și a  tratamentelor cu cruzime, inumane și degradante. Aceste
norme juridice au, pe lângă o  valoare convențională și una cutumiară, devenind
astfel obligatorii și impunându-se și  pentru statele care nu sunt parte la tratatele
internaționale în domeniu. 
Cu toate acestea rolul cutumei internaționale este nesemnificativ, deoarece
domeniul drepturilor omului este codificat. 
Pe lângă sursele tradiționale, în materia drepturilor omului se aplică și alte
surse,  care deși sunt „neobligatorii din punct de vedere al dreptului internațional
public, totuși  sunt importante prin substanța reglementării.”   20

În această categorie intră: izvoarele jurisprudențiale, actele unilaterale ale

organizațiilor internaționale, principiile dreptului internațional al drepturilor omului
și  legislațiile naționale. 
Deși unii doctrinari consideră că izvoarele jurisprudențiale nu intră în
categoria  izvoarelor tradiționale (obligatorii) ale dreptului internațional al
drepturilor omului,  considerăm că impactul practicii judiciare asupra
reglementărilor interne a devenit  considerabil, de aceea constituie veritabile
izvoare ale dreptului internațional al  drepturilor omului. 
Izvoarele jurisprudențiale elaborată de organele instituite prin anumite
tratate  internaționale face corp comun cu textul tratatului. În numeroase cazuri,
interpretarea  „paletei de drepturi și libertăți consacrate de instrumentele juridice”
și aplicarea corectă  a normelor convenționale nu sunt posibile decât în lumina
jurisprudenței dezvoltate pe  baza acestora.  
Jurisprudența desemnează ansamblul soluțiilor cu caracter juridic
pronunțate de  organe internaționale cu atribuții în materia drepturilor omului.
Jurisprudența poate să  provină de la tribunalele internaționale specializate în
materia drepturilor omului, și  

19
Buruian Alexandru; Balan Oleg; Suceveanu Natalia, ș.a. op.cit. p.237. 
20
Buruian Alexandru; Balan Oleg; Suceveanu Natalia, ș.a. op.cit. p.237. 

9 
anume Curtea europeană a drepturilor omului, Curtea Interamericană a
drepturilor  omului si Curtea Africană a drepturilor omului și popoarelor. Există
însă și organisme  nespecializate în materie, deci tribunale internaționale care nu
au ca rol principal  protecția drepturilor omului. Este vorba aici de Curtea
Internațională de Justiție, Curtea  de Justiție a Comunităților Europene și de
tribunalele penale internaționale ad-hoc 
(Tribunalul International pentru fosta Iugoslavie care funcționează la Haga și
Tribunalul  Internațional pentru Rwanda cu sediul la Arucha, Tanzania).  
Însă locul cel mai important loc în cadrul izvoarelor jurisprudențiale îl ocupă
jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, întrucât aceasta interpretează,
explică și, dacă este cazul, completează dispozițiile Convenției și ale
Protocoalelor  acesteia. Dispozițiile Convenției nu mai pot fi interpretate și
aplicate decât cu referire  sistematică la jurisprudența Curții europene a
drepturilor omului. Sistemul creat astfel  este deci un sistem mixt, care îmbină
elementul de drept continental (bazat pe legea  scrisă, adică pe Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților  fundamentale) și elementul
de drept anglo-saxon (bazat pe precedentul judiciar, adică  pe jurisprudența
Curții). S-a format astfel un bloc de convenționalitate, format din doua  elemente,
Convenția și Protocoalele la această, pe de o parte, și jurisprudența Curții, pe  de
altă parte, ambele elemente având forță juridică obligatorie și constituind sursă
de  drept.  
În afara surselor clasice convenționale, jurisdicționale și cutumiare mai
există și  alte categorii de izvoare ce pot fi clasificate astfel:  
A. după forța juridică:  B. după modul de adoptare:

1. hard law - surse cu forță juridică propriu-zisă; 2. 1. acte interne adoptate de organele unor
soft law - surse cu valoare declaratorie.  organizații internaționale; 
2. acte cu caracter politico-juridic.

Îmbinarea în practică a acestor două criterii le-a permis autoarelor Carmen

Nicoleta Cosug, Oana Mariuca Cosug să propună următoarea clasificare: 1.
Actele interne adoptate de organele organizațiilor internaționale, cu forță
juridică propriu-zisă (hard law) prin care sunt create organele subsidiare ale
organizațiilor internaționale, se atribuie competente unor organe ori se stabilesc
proceduri de protecție a drepturilor omului în fața unor organe ale organizațiilor
internaționale. 
De exemplu: Rezoluția nr.428 din 14.12.1950 a Adunării Generale a ONU
cu  privire la adoptarea Statutul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru
Refugiați;  Rezoluția nr.827 din 23.05.1993 a Consiliului de Securitate al ONU cu
privire la  aprobarea Statutului Tribunalului Penal Internațional pentru fosta
Iugoslavie, adoptat de  Consiliu de Securitate al O.N.U. la 25 mai 1993, etc. 
2. Actele interne adoptate de organele organizațiilor internaționale, cu
caracter declarativ (soft law), adică acele acte a căror forță juridică este
inferioară  celei a surselor obișnuite ale protecției internaționale a drepturilor
omului. În cadrul  ONU un tratat internațional în materia drepturilor omului este
deseori precedat de un act  declarator. Astfel, interpretarea tratatului
internațional se face și în lumina actului de  soft-law care l-a precedat, acest act
având o valoare juridică indirectă, de interpretare,  el fiind indicat expres uneori
în preambulul tratatelor internaționale. Exemplul cel mai 
10 
elocvent în materia drepturilor omului este însuși actul care marchează nașterea
protecției internaționale a drepturilor omului - Declarația Universală a Drepturilor
Omului, adoptată print-un act de soft law - Rezoluția 217 A (III) din 10.12.1948 a
Adunării Generale a ONU. Valoarea quasi-juridică a Declarația Universală a
Drepturilor  Omului rezultă din frecventa referire la ea, atât în preambulul
tratatelor internaționale,  precum și în textul constituțiilor naționale. 
De asemenea, în această categorie putem încadra: Declarația privind
drepturile  persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase ori
lingvistice,  adoptata prin Rezoluția nr. 47/145 a Adunării Generale a ONU din
18.12.1992;  recomandările Organizației Internaționale a Muncii, etc. 
3. Actele cu caracter politic și juridic în materia drepturilor omului, cu 
caracter soft-law, adoptate în cursul unor conferințe sau alte reuniuni
internaționale,  desfășurate sau nu în cadrul unor organizații internaționale.  
De exemplu: Actul Final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa,
adoptat  la Helsinki la 01.08.1975; Declarația și Programul de acțiune adoptate la
Conferința  mondiala privind drepturilor omului de la Viena, din 25.06.1993; Carta
de la Paris pentru  o noua Europa adoptata în cadrul Conferinței pentru
securitate și cooperare în Europa  din 21.11.1990, etc. 
 4. Principiile aplicabile în materia drepturilor omului 
A. Principii specifice protecției internaționale a drepturilor omului 

Caracterul recent al protecției internaţionale a drepturilor

omului Protecţia internaţională a drepturilor omului este o ramură a dreptului
international  public, care s-a conturat în anii 50 ai sec.XX, deși problematica
,

garantării drepturilor  omului constituie în unele state o preocupare de mai multe

secole. 
Dreptul internaţional al drepturilor omului s-a autonomizat în cadrul
dreptului  internaţional, public în principal, prin recunoaşterea calităţii individului
ca subiect de  drept internațional .  21

Până la primul război mondial reglementările internaţionale sunt foarte

puţine şi  au un caracter sectorial (vizând doar dreptul internaţional umanitar;
interzicerea  sclaviei şi a muncii forţate), după primul război mondial se adaugă
protecţia  lucrătorilor în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi protecţia
minorităţilor  naţionale, care viza doar zona europeană, mai precis statele ce au
rezultat după  descompunerea Imperiului austro-ungar sau care şi-au mărit
teritoriul în acest fel. 
Abia violările grave, masive şi sistematice ale drepturilor omului comise de
unele  state la nivel intern, în timpul celui de-al doilea război mondial au
determinat o poziţie  comună a statelor în cadrul comunităţii internaţionale în
sensul cooperării  internaţionale în materie. 
Momentul nașterii protecției drepturilor omului este reprezentat de
adoptarea la  10.12.1948, la Paris, a Declarației Universale a Drepturilor
Omului prin Rezoluția  217 A (III) a Adunării Generale a ONU, chiar daca acest
document nu este un tratat  internațional, ci numai un act internațional cu
caracter soft law. 
Stoica Valeriu. Structura juridică a drepturilor omului ca drepturi subiective, În: Revista Română de Drepturile Omului,
21

nr.  3/1993, p. 8.

11 
Excluderea competenței naționale exclusive în materia drepturilor
omului și  limitarea suveranității statului prin consacrarea și garantarea
internațională a  drepturilor omului 
Problematica drepturilor omului, începând cu sec. XX, a devenit un
domeniu al  cooperării internaționale interstatale, fără a reprezenta o materie a
competenței  naționale exclusive, rezervată numai suveranității statale,
înțeleasă în mod absolut și  discreționar. 
Conștientizarea se datorează faptului că atrocitățile celui de-al doilea
război  mondial au determinat statele să perceapă faptul că „violarea regulilor
cele mai  elementare de drept în plan național antrenează în exterior violarea
simetrică a  regulilor de drept internațional.”   22

În acest sens constatăm că, suveranitatea statului nu este absolută, una

dintre  limitele sale fiind drepturile omului. Putem afirma că, suveranitatea
națională se  oprește acolo unde încep drepturile omului, întrucât
suveranitatea statului trebuie  să constituie temei pentru protejarea drepturilor
omului, iar nu pentru încălcarea lor.  Remarcăm faptul că, în acest domeniu,
limitarea suveranității unui stat se realizează 
nu în favoarea unui alt stat, ci în favoarea drepturilor și libertăților fundamentale
a  omului. 
 Ratificarea de către unui stat a unui tratat internațional în materia
drepturilor  omului creează angajamente juridice internaționale, prin care statul
„nu este supus  doar obligației de a garanta drepturile protejate pentru proprii lor
cetățeni; el trebuie să  se conformeze acestei obligații față de toți indivizii care
se găsesc pe teritoriul său,  indiferent de cetățenie.”   23

Esența întregului mecanism de protecție internațională a drepturilor omului

constă  în acceptarea de către state a faptului că drepturile omului nu mai pot fi
lăsate la  discreția fiecărui stat în parte, ci, conștiente de necesitatea reducerii
riscurilor de  încălcare gravă a acestora la nivel intern, sub acoperirea
suveranității statale absolute,  statele au convenit să coopereze la nivel
internațional în acest domeniu. 
Constatăm că în domeniul drepturilor omului există o îmbinare a dreptului 
internațional cu cel intern, de unde și necesitatea stabilirii unor relații între cele
două  tipuri de norme juridice. 

Crearea unui regim internaţional de ordine publică şi excluderea

regulii  reciprocităţii în materie 
Prin tratatele internaționale în materia drepturilor omului se nasc în primul
rând  drepturi pentru destinatarii, pentru beneficiarii tratatelor, adică pentru
indivizi, nu pentru  părţile la tratat, deci nu pentru state. Devenind părţi a
tratatelor internaţionale în  materia drepturilor omului statele îşi asumă obligaţii
faţă de indivizi, dar şi faţă de  colectivitatea internaţională, instituindu-se aşadar
un regim de ordine publică  internaţională de la care nu se poate deroga.
Acest fapt se traduce printr-o atingere  

22
Sudre Frederic. Drept european și international al drepturilor omului. Iași: Polirom, 2006, p.68. 
23
Beșteliu Raluca Miga; Brumar Catrinel. op.cit., p.24.

12 
remarcabilă adusă uneia dintre dogmele cele mai bine stabilite ale dreptului
relaţiilor  între state, cea a neingerinţei.   24

Principiul reciprocităţii îşi are temeiul în ideea de contract, în

consensualismul pe  care îl presupune în general un tratat internaţional, cu
consecinţa posibilităţii ridicării  excepţiei de neexecutare. În materia drepturilor
omului nu se aplică regula  reciprocităţii, şi implicit nici excepţia de
neexecutare, adică, dacă un stat parte la un  tratat încalcă drepturile omului
acest fapt nu îndreptăţeşte un alt stat parte să încalce  drepturile omului .  25

Angajamentele apărute în sarcina statelor semnatare în baza tratatelor 

internaționale în materia drepturilor omului nu sunt o „chestiune contractuală,
ci o  chestiune obiectivă ce face parte din ordinea publică internațională” .  26

Constatăm că drepturile și libertățile omului nu sunt consacrate exclusiv

prin  norme convenționale, fiind garantate și prin norme internaționale cu
valoare de  cutumă, fiind impuse statelor care nu sunt parte la tratate, în timp ce
altele, precum  reprimarea genocidului, interzicerea sclaviei, interzicerea
discriminării, interzicerea  torturii, garantarea regulilor fundamentale într-un
proces judiciar, au dobândit valoare  de jus cogens, devenind norme imperative,
obligatorii pentru comunitatea  internațională. 
Deoarece la nivel internațional nu există un organ instituit pentru a veghea 
respectarea ordinii publice internaţionale în materia drepturilor omului, statele
care au  dreptul de a înainta actio popularis, sesizând un organ internaţional
 împotriva altui stat,  care încalcă drepturile omului, în absenţa oricărui interes
propriu al statului autor al  sesizării şi a oricărei legături de cetăţenie între el şi
victimă. 

Subsidiaritatea consacrării şi garantării drepturilor omului

la nivel  internaţional faţă de nivelul intern 
Problematica drepturilor omului nu este una de competenţă exclusiv 
internaţională, statele continuă să reglementeze drepturile omului la nivel intern
şi să  asigure protecţia drepturilor omului, deoarece această chestiune
interesează în primul  rând dreptul intern, dreptul internaţional intervenind doar
în mod subsidiar. 
Subsidiaritatea este un concept filosofic, destinat spaţiului politic, pentru a
regla  atribuirea şi exercitarea competenţelor în absenţa unui suveran unitar.
Principiul subsidiarităţii, definit ca fiind o regulă de alocare a competenţelor 
între comunităţile mari şi entităţile componente ale acestora, în care primele
intervin  numai în măsura în care cele din urmă nu au suficiente resurse pentru
a satisface  necesităţile membrilor lor, constituie o soluţie adecvată pentru a
asigura acest  echilibru.   27

Labazale Henri. La Convention europeenne de Droits de I Homme. Commeritaire article par article, sous la direction
24

de Louis Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux et Pierre-Henri Imbert, Economica, Paris, 1999, p. 572 
Avizul Curţii Internaţionale de Justiţie din 21 iunie 1971, Rec C.I.J. 1971, p. 55, Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
25

Afacerea  Irlanda contra Regatului Unit, 18 ian. 1978, seria A, nr. 25, p. 90. 
Miga-Beșteliu Raluca; Brumar Catrinel. op. cit., p.24. 
26

Ciobanu Dordea Aurel. Valorificarea subsidiarităţii în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În: Analele
27

Universităţii  Bucureşti, nr. II /2004, p. 82.

13 
Dacă principiul subsidiarităţii s-a conturat atât istoric, cât şi ca normă 
contemporană într-un context european, problemele cărora el încearcă să le
răspundă  nu sunt specific europene, ci universale.   28

Eforturi merituoase au demonstrat cu succes, dar într-un mod izbitor de

idealist, în  ce măsură, chiar neformulată explicit, subsidiaritatea domină
sistemul universal de  protecție a drepturilor omului, precum şi faptul că, în loc
să submineze eficacitatea  standardelor universale de protecție, ea oferă
satisfacţie pluralismului inerent  comunităţilor umane, deci şi comunităţii
internaţionale.   29

În analiza sa devenită clasică asupra subsidiarităţii în cadrul sistemului de 

protecție instituit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , fostul grefier al 30

Curţii  Europene a Drepturilor Omului , Herbert Petzold punea accentul pe

31

subsidiaritatea  procedurală şi subsidiaritatea substanţială, care joacă,

ambele, un rol fundamental  pentru acest sistem.   32

Subsidiaritatea în cadrul ordinii juridice a CEDO presupune două aspecte:

a. procedural sau funcţional, ea semnifică faptul că, înainte de a apela la
instituţiile  Convenţiei, orice reclamant trebuie să fi adresat plângerea sa
tuturor acelor  instituţii naţionale care pot fi considerate ca oferind un remediu
eficient şi adecvat  în împrejurările cauzei;  
b. material sau de fond, ea înseamnă că atunci când aplică dispoziţiile
Convenţiei,  instituţiile trebuie să acorde, oricând este necesar, respectul
cuvenit acelor  trăsături juridice şi factuale care caracterizează viaţa societăţii
 în statul în cauză. Funcţionarea deplină a principiului are două implicaţii
semnificative:  
1. oferă CtEDO prilejul de a învăţa din abordarea juridică a autorităţilor
naţionale  competente în privinţa acelor probleme asupra cărora Curtea trebuie
să hotărască; 2. serveşte la prevenirea supraîncărcării organelor de control
instituite de CEDO. În lumina celor enunțate, observăm că subsidiaritatea se
33

manifestă în două  planuri: 

A. sub aspectul consacrării - subsidiaritatea substanţială. 
Normele internaţionale în materia drepturilor omului reprezintă cel mai mic 
numitor comun la care state cu sisteme politice extrem de diferite au putut
ajunge.  Dreptul internaţional în materie reprezintă doar un standard minimal, de
la acest nivel  internaţional de bază, statele nu pot, în plan intern să deroge „în
jos”, dar o pot face „în  sus”, asigurând o protecție sporită a drepturilor omului la
nivel naţional. 
Acest fapt are consecinţe importante, de pildă, dacă apare o încălcare a 
drepturilor omului ce vizează doar aspectul superior de protecție conferită la
nivel  naţional se antrenează o răspunderea juridică exclusiv internă. În schimb
dacă  încălcarea atacă acel nivel minimal stabilit în plan internaţional, se
angajează nu numai  răspunderea internă, dar şi răspunderea internaţională a
statului. 
B. sub aspectul garantării drepturilor omului - subsidiaritatea procedurală. 

Clergerie Jean-Louis. Le principe de subsidiarite. Paris:Ellipses, 1997, p. 34; Carozza Paolo. Subsidiairity as a structural
28

principle  of international human rights law. In: A.J.I.L., nr. 2 (97) / 2003, p. 38. 

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – în continuare CEDO 

30

Curtea Europeană a Drepturilor Omului – în continuare CtEDO 

31

Petzold Herbert. The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht, Boston, London, Martinus
32

Nijhoff-KIuwer,  1993, p. 60 

Cosug Carmen Nicoleta, Cosug Oana Mariuca. op.cit., p.15.
33

14 
Principalul rol în respectarea drepturilor omului şi remedierea situaţiei în
cazul  încălcării acestora revine statelor. Doar în situaţia în care mecanismele
statale au fost  nesatisfăcătoare, intervin organele internaţionale. Este ceea ce
se numeşte principiul  epuizării căilor interne de atac, adică obligativitatea
parcurgerii prealabile complete a  căilor interne înainte de sesizarea unui
organism internaţional. În caz contrar, cererea  va fi respinsă ca inadmisibilă,
fiind prematură, însă procedura poate fi reluată după  epuizarea căilor interne. 
Scopul principal al structurilor internaţionale de garantare a drepturilor
omului nu  este sancţionarea statelor vinovate, ci respectarea drepturilor omului,
adică restabilirea  drepturilor încălcate şi repararea prejudiciilor suferite de
victimă. 
Principiul subsidiarităţii nu face decât să întărească protecţia drepturilor
omului la  nivel naţional, dublând-o cu un sistem de control care operează ca o
„plasă de  siguranţă”.   34

Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor

omului în  dreptul intern 
Deşi tradiţional dreptul internaţional public este un drept al relaţiilor dintre
state, el  neinteresând direct indivizii, astfel încât normele nu au aplicabilitatea
directă, în ceea  ce priveşte protecţia internaţională a drepturilor omului situaţia
este diferită. Subiectele  din ordinea juridică internă dobândesc direct drepturi în
temeiul ordinii juridice  internaţionale şi pot invoca direct aceste drepturi în faţa
organelor naționale. 
Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor
omului  depinde atât de factori interni, cât şi de factori externi: 
a. în plan intern este important modul în care dreptul intern receptează dreptul 
internaţional, cu alte cuvinte dacă se adoptă sistemul monist în care 35

normele  se pot aplica direct în dreptul intern sau sistemul dualist , în care 36

normele  internaţionale nu pot fi direct aplicate. 

b. în plan extern sunt esenţiale următoarele elemente: 
▪ calitatea normei internaţionale - aceasta trebuie să fie susceptibilă de 
aplicabilitate directă: să fie suficient de clară (precisă); să nu necesite
măsuri  naţionale pentru a fi aplicabilă direct; să existe intenţia statelor de a
conferi  respectivului tratat aplicabilitate directă.   37

▪ norma internaţională trebuie să fie în vigoare - aceasta semnifică faptul că

statul  şi-a exprimat consimţământul de a fi legat din punct de vedere juridic
prin acel  tratat şi că acesta a intrat în vigoare, atât cu caracter general, cât şi
pentru  respectivul stat. 
Problema aplicabilităţii directe generează două efecte: 
34
Callewaert Johan. La subsidiarite dans I Europe des droits de I homme: la dimension substantielle. În: L Europe de la 
, ,

subsidiarite. Bruxelles: Bruzlant, 2000, p.17. 

35
Potrivit teoriei moniste dreptul internaţional are aceiași natură ca şi dreptul intern, iar între cele două nu există nici o
diferenţă, iar  dreptul internaţional se aplică direct în ordinea juridică internă a statelor, raporturile fiind de interpenetrare,
datorită apartenenţei la  un sistem unic fondat pe identitatea de subiecte şi de izvoare de drept, respingându-se orice
formă de „recepţionare” formală a  normelor internaţionale în ordinile juridice interne. 
36
Potrivit teoriei dualiste există diferenţe fundamentale între dreptul internaţional şi dreptul intern, cele două ordini juridice
fiind  distincte una de cealaltă. Astfel, nu pot exista conflicte între normele interne şi cele internaţionale pentru că
normele nu au acelaşi  obiect de reglementare. Norma internă se aplică exclusiv în cadrul statului şi nu poate interveni
în ordinea juridică internaţională,  în timp ce, un tratat internaţional are efect şi în ordinea juridică internă numai dacă
este ratificat, are loc o „naţionalizare” a  tratatului, el fiind aplicat în calitate de drept intern. 
37
Spre exemplu, art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului conţine direct obligaţia statelor de a respecta
drepturile  omului: „înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane ţinând de jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile
definite în titlul I al  prezentei Convenţii"

15 
a. vertical se referă la raporturile între individ şi stat; 
b. orizontal face referire la faptul că normele privind drepturile omului
produc  efecte juridice şi în relaţiile directe între particulari. 
Aşadar, în virtutea caracterului direct aplicabil al normelor internaţionale
indivizii  devin beneficiari de drepturi direct, fără să mai fie nevoie ca acel stat să
consacre  respectivele drepturi şi printr-un act normativ intern. 
Pot fi aplicate, de regulă, direct normele care consacră drepturi civile şi
politice,  nu şi cele purtând asupra drepturilor economice, sociale şi culturale,
care sunt norme  program, conţinând angajamente ale statelor de a lua măsuri
la nivel intern,  aplicabilitatea lor depinzând direct de normele adoptate la nivel
naţional. 

Superioritatea normelor internaţionale în materia drepturilor omului

faţă de  normele dreptului intern 
Viziunile doctrinarilor expuse în literatura de specialitate privind poziţia
normelor  internaţionale în materia drepturilor omului în raport cu reglementările
interne ne  conturează câteva aspecte. 
Unii autori consideră că problema superiorităţii normelor internaţionale
este  indiscutabilă, indiferent de natura acestora, inclusiv faţă de normele
constituţionale,  astfel încât în faţa unui organ internaţional acestea vor prevala.
Mai mult, faţă de  organismele internaţionale norma juridică internă are valoarea
 unui element de fapt, nu  a unui element de drept. Acest lucru semnifică faptul
că un act sau fapt contrar unei  norme internaţionale privind drepturile omului
este sancţionat la nivel internaţional,  chiar dacă el, din punct de vedere al
dreptului intern este legal şi constituţional. 
Alți autori atrag atenția asupra faptului că în planul dreptului naţional
problema  interesează doar dacă aplicabilitatea directă a normei internaționale
este recunoscută  prin normele dreptului constituţional. Statele recunosc
tratatelor internaţionale în  materia drepturilor omului fie o poziţie
supraconstituţională (superioară ca forţă juridică  legii fundamentale), fie
constituţională (aceeaşi valoare juridică cu cea a constituţiei),  fie
infraconstituţională, dar supralegislativă (inferioară ca valoare juridică
constituţiei,  dar superioară legii), fie legislativă (pe acelaşi plan cu legea
internă). 
Constatăm că nu întotdeauna şi nu în mod automat supremaţia dreptului 
internaţional duce la înlăturarea dreptului intern. De exemplu, în situația când
norma  constituțională conferă o valoare supralegislativă normei internaţionale,
aplicarea  acesteia va fi corelată cu principiul subsidiarităţii analizat anterior.  
În acest context, putem afirma că în situația unui conflict între o normă 
internaţională și o normă juridică internă în materia drepturilor omului se va
aplică  întotdeauna atât la nivel intern, cât şi la nivel internaţional norma
juridică mai  favorabilă, fie ea internaţională sau internă. 

Existenţa unor jurisdicţii internaţionale specializate 

Comunitatea internațională, a constituit și a recunoscut în materia
drepturilor  omului, competența instituțiilor jurisdicționale specializate pentru
protejarea drepturilor  și libertăților fundamentale ale omului, menite să
sancționeze statele care încălcă  aceste drepturi. 
La nivelul regional, astăzi există trei asemenea jurisdicţii: Curtea Europeană
a  Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg; Curtea Interamericană a
drepturilor omului 
16 
cu sediul la Costa Rica; Curtea Africană a drepturilor omului şi popoarelor cu
sediul la  Burkina Faso. 
Observăm că instituțiile jurisdicționale specializate sunt instituite în cadrul 
sistemelor regionale, la nivel sistemului universal organe jurisdicționale
specializate în  materia drepturilor omului n-au fost create, datorită imposibilității
atingerii unui numitor  comun interstatal în domeniu. 
Cu toate acestea, deși nu au atribuții exclusive în materia drepturilor omului,
există  instituții jurisdicționale, care în activitatea sa se preocupă de
problematica încălcării  drepturilor omului, după cum urmează: Tribunalul
Internațional pentru fosta Iugoslavie;  Tribunalul Internațional pentru Rwanda;
Curtea Penală Internațională; Curtea  Internationala de Justitie, etc.  
38

Rolul important al jurisprudenţei ca sursă a dreptului internaţional al

drepturilor  omului 
Prevederile tratatelor internaționale în materia drepturile omului, pentru a fi
aplicate  uniform de către statele semnatare sunt interpretate de către organele
jurisdicționale  internaționale, iar jurisprudența acestora nu numai interpretează,
dar dacă este cazul  chiar completează normele convenționale. De exemplu,
Curtea Europeană a  Drepturilor Omului are o jurisprudență deosebit de bogată,
care a ajuns să facă corp  comun cu Convenția europeană pentru apărarea
 drepturilor și libertăților fundamentale  și a Protocoalelor adiționale a drepturilor
omului, căpătând astfel forță juridică  obligatorie. 

Poziţia individului în calitate de subiect al dreptului internaţional al

drepturilor  omului 
Tradițional, în cadrul raporturilor de drept internaţional public, particularul nu
este subiect de drept, întrucât această ramură de drept se adresează doar
statelor şi  organizațiilor internaţionale. 
Situația este specifică în cazul protecției internaționale a drepturilor omului, 
întrucât normele juridice internaționale în materie se adresează direct indivizilor, 
creându-le în mod direct drepturi. 
Recunoașterea calității de subiect a particularului în cadrul raporturilor
juridice  internaționale s-a realizat în temeiul art.2 din Primul protocol facultativ la
Pactul  internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat la
16.12.1966 și art.34 din  Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților
39

fundamentale ale omului, adoptată  la 04.11.1950.   40

În acest sens, particularii pot invoca direct aceste drepturi în faţa organelor
interne  şi internaţionale. De asemenea, individul are calitatea de subiect în
cadrul raporturile  juridice internaţionale cu caracter procedural, putând sesiza
direct, de exemplu, Curtea  

Aurescu Bogdan. Sistemul jurisdicțiilor internaționale. Ediția a 2-a. București: C.H. Beck, 2013, pp.46-55; pp.115-125;
38

pp.166- 173. 
Articolul 2. „Sub rezerva prevederilor art. 1, orice persoană fizică, care pretinde a fi victima unui violări a vreunui drept
39

enunţat în  Pact şi care a epuizat toate căile interne de recurs disponibile, poate prezenta o comunicare scrisă
Comitetului pentru drepturile  omului, în vederea examinării sale.” 
40
Articolul 34. Cereri individuale. „Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizaţie
neguvernamentală  sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre Înaltele Părţi
Contractante a drepturilor  recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltă Parte Contractantă se angajează să
nu împiedice prin nicio măsură  exerciţiul eficace al acestui drept.”

17 
europeană a drepturilor omului, în faţa căreia se poate vorbi de o poziţie de
egalitate a  individului cu statul, având calitatea doar de reclamant, și niciodată
de reclamat (pârât). În lumina celor expuse, putem conchide că, în materia
drepturilor omului,  particularul este subiect de drept în cadrul raporturilor
juridice internaţionale. 

B. Principii fundamentale aplicabile în domeniul drepturilor omului 

Principiul universalității drepturilor omului   41

Conceptul universalitate provine de la latinescul universalitas, ceea ce

înseamnă totalitate, generalitate, universalism. 
Caracter universal al drepturilor omului, fiind identificat ca idealul normativ
care  urmează a fi realizat de către comunitatea internațională, în temeiul
obligațiilor statelor  de a promova respectarea universală și efectivă a drepturilor
omului, deziderate  consfințite prin prevederile Cartei internaționale a drepturilor
omului. 
În urma studierii literaturii de specialitate, putem contura câteva dimensiuni
ale  universalității drepturilor omului, după cum urmează: 
1. Standardele internaționale și naționale (statele democratice) în materia 
drepturilor omului garantează egalitatea drepturilor și libertăților fundamentale
ale ființei  umane, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică
sau orice altă  opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice
alte împrejurări. 
2. Unanimitatea recunoaşterii conţinutului drepturilor și libertăților
fundamentale ale  omului care formează nucleul dur al drepturilor omului
(drepturi absolute): dreptul la  viaţă; dreptul de a nu fi torturat și supus
tratamentelor crude, inumane și degradante;  interdicția sclaviei și aservirii;
libertatea de gândire, de conştiinţă și de religie; dreptul la  cetăţenie - sunt
drepturi şi libertăţi fundamentale recunoscute tuturor oamenilor  indiferent de
specificul naţional şi confesional; particularităţile istorice, culturale şi  religioase;
orânduirea socială; regimul politic; forma structurii de stat şi forma de  guvernare;
statutul internaţional al țării. 
3. Manifestarea spațială și teritorială a universalității drepturilor şi libertăţilor
rezultă  din faptul că, indiferent de zona geografică, de legătura juridică cu statul
a ființei umane;  de faptul dacă este sau nu acest teritoriu insulă nepopulată, stat
suveran, independent,  aflat sub tutelă, condus de alt stat sau în stare de o altă
formă de limitare a  suveranităţii, ființei umane trebuie să-i fie garantate
drepturile și libertățile  fundamentale, fără limitare – drepturile absolute, în
dependență de situație - drepturile  relative. 
4. Recunoașterea universalității drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
rezultă și din aplicarea principiului excluderii competenței naționale exclusive în
materia  drepturilor omului. De asemenea, prin actul politico-juridic adoptat la
10.09.1991 - Documentul politic al Conferinţei de la Moscova privind
dimensiunile umane al CSCE ,  statele-participante au subliniat că problemele
42

privind drepturile şi libertăţile  fundamentale ale omului, democraţia şi supremația

legii au caracter internaţional,  constituiind temelia ordinii juridice internaţionale,
reprezintă interesul legitim şi nemijlocit al tuturor statelor-participante, fără a fi
interese exclusive interne.   43

Cârnaţ Teodor; Cârnaț Marina. Protecţia juridică a drepturilor omului. Chişinău: Reclama,
41

2006, p.64. Conferința pentru Securitate și cooperare în Europa 

42

[On-line] https://www.osce.org/ru/odihr/elections/14310, accesat 19.01.2020.

43

18 
Principiul egalității în drepturi a oamenilor 
Conceptul egalitate provine de la cuvântul latin aequalitas, ceea ce
înseamnă egal, nediferenţiat, identic. 
Egalitatea se materializează juridic prin art.1 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, art.3 din Pactele internaţionale din 1966, art.12 din Carta
Socială  Europeană revizuită, etc.   44

Aceste reglementări ne sugerează faptul că ideea egalităţii reflectă

egalitatea de  şanse a oamenilor, ca posibilitate de exercitare în deplină
egalitate a drepturilor şi a  libertăţilor fundamentale. 
Din acest principiu decurge principiul nediscriminării, manifestat sub
următoarele aspecte: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii; egalitatea în
drepturi  fără deosebire de rasă, sex, religie, convingeri politice, naţionalitate, sau
orice alt  criteriu ce ar putea favoriza pe unii în detrimentul altora. 

Principiul unității drepturilor omului 

În opinia autorului Stelian Scăunaș, „drepturile omului se constituie într-un
sistem  unitar, în care fiecare drept sau libertate - civilă, politică, economică,
socială sau  culturală - se află într-o strânsă interconexiune, fiecare putând fi
fructificată numai în  raport cu toate celelalte.”   45
 Considerăm că principiul unității ne scoate în evidență următoarele
particularități  ale drepturilor omului: 
▪ indivizibilitatea; 
▪ interdependenţa; 
▪ interconexiunea. 
În literatura de specialitate putem întâlni diverse viziuni și încercări de a
ierarhiza  drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului după importanță, lucru
care se  datorează, în particular, Cartei internaţionale a drepturile omului,
precum și gradului diferit de obligativitate a acesteia pentru state. 
Astfel, din textul Pactului internaţional privind drepturile economice, sociale
şi  culturale desprindem prevederile, expuse în mod conjunctiv, că fiecare stat-
participant  la Pact „se angajează să acţioneze, atât prin propriul său efort, cât şi
prin asistenţă şi  cooperare internaţională, în special pe plan economic şi tehnic,
folosind la maximum  resursele sale disponibile, pentru ca exercitarea deplină a
drepturilor recunoscute”  asigurate în mod progresiv toate mijloacele adecvate,
inclusiv măsuri legislative.   46

Din art.2 lit.a din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice
desprindem  ideea că statele semnatare se angajează să respecte şi să
garanteze drepturile  prevăzute de Pact „tuturor persoanelor care se află pe
teritoriul şi sub jurisdicţia sa”. 
Un alt aspect, specific culturii juridice a regiunilor, ne scoate în evidență
anumite  particularități. De exemplu, analizând tradiția americană în domeniul
drepturilor omului,  în special cele zece amendamente ale Constituţiei statelor
Unite ale Americii din  17.09.1787, observăm că acestea comportă semnificația
timpului în care au fost  

Carta Socială Europeană Revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996. Ratificată prin legea nr. 484 din 28.09.2001
44

pentru  ratificarea parţială a Cartei sociale europene revizuite. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 130 din
26.10.2001. Stelian SCĂUNAŞ, op. cit., p.10 
45

Art.2 din Pactului internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale.

46

19 
consacrate, iar conţinutul lor diferă de formulările contemporane ale
amendamentelor  despre drepturi şi ale documentelor regionale. SUA nu
recunosc existenţa drepturilor  social-economice, au semnat, dar nu au ratificat
Pactul internaţional privind drepturile  economice, sociale şi culturale.  
O poziţie aparte privind drepturile omului o au unele state musulmane din
Asia şi  Africa, deși în ultimile decenii se încep a contura tot mai multe poziţii
interstatale  unanime referitoare la drepturi şi libertăţi în calitate de complex
general, un sistem al  drepturilor. 
În urma analizei Declaraţiei de la Viena şi a Programul de activitate
adoptate la  Conferinţa internaţională privind drepturile omului din 1993
desprindem ideea  recunoașterii unanime de către state a faptului că drepturile
omului sunt universale,  indivizibile, interdependente, interconexe, iar sarcina
comunității internaționale este  abordarea echitabilă și egală a drepturilor și
libertăților fundamentale, cu luarea în  considerație a specificului regional /
naţionale, a particularităţilor istorice, culturale şi  religioase. 

Principiul inalienabilității drepturilor omului 

Comunitatea internațională, în temeiul standardelor internaţionale în
materia  drepturilor omului a recunoscut prin normele constituționale a statelor
democratice că drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt inalienabile
şi aparţin fiecăruia de la  naştere. 
Inalienabilitatea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului rezultă din
faptul  că ele apar odată cu nașterea și se sting odată cu moartea ființei umane.
Atât timp cât ființa umană este în viață, el beneficiază de spectrul drepturi şi 
libertăţi consacrate prin standardele internaționale și naționale, fiind indisolubil
legate  de existența ființei umane, fără a putea renunța la ele sau a putea fi
anulate. Desigur,  puterea îl poate marginaliza pe om, îi poate încălca grav
drepturile, însă ea nu este în  stare să-l lipsească de ele.  
Un aspect important al problemei rezultă din faptul că omul poate să nu-și
valorifice tot spectrul de drepturi fundamentale, însă aceasta rezultă din
exteriorizarea  propriei voințe sau unor condiționări. 

Principiul restrângerii drepturilor şi libertăţilor omului 

În conformitate cu normele internaționale în materia drepturilor omului şi
practica  legislativă a ţărilor democratice, există situații când sunt permise unele
restrângeri ale  drepturilor şi libertăţilor.  
În acest sens, este necesar de a menţiona că, restrângerea drepturilor şi
libertăţilor poate fi introdusă doar conform unei norme constituționale, fără a
putea fi  stabilită prin acte ale administraţiei publice locale, în următoarele
condiții: 1. existența unei situaţii excepţionale; 
2. caracterul temporar al restrângerii; 
3. proporţionaitatea restrângerii cu situaţia care a determinat-o; 
4. restrângerea doar drepturilor relative; 
5. introducerea doar în scopurile determinate de Constituţia Republicii
Moldova: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii sau a
moralei 

20 
publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea anchetei
penale;  prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale sau avarii. 
Regula generală aplicată este că există un șir de drepturi și libertăți,
denumite în  teoria drepturilor omului – drepturi absolute, menționate anterior ca
nucleul dur al  drepturilor omului, care nu pot fi restrânse nici în situaţii
excepţionale. Nu pot fi  restrânse drepturile şi libertăţile menţionate în Capitolul
II, art. 24, 25, 28, 31 din  Constituţia Republicii Moldova: dreptul la viaţă şi la
integritatea fizică şi psihic; libertatea  individuală şi siguranţa persoanei; dreptul
la viata intimă, familială şi privată; libertatea  conştiinţei și religiei ș.a. 
 21 
MODULUL II. SISTEMUL UNIVERSAL DE PROTECȚIE A DREPTURILOR
OMULUI 

TEMA 1. EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONTURĂRII CADRULUI

INSTITUȚIONAL AL  ONU 

1. Premisele istorice, constituirea, obiectivele și principiile statutare ale

ONU Pentru ca asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului să
devină  realități juridice, nu este necesar ca acestea doar să fie reglementate,
dar și să fie  create mecanisme de natură politică, juridică, judiciară etc., prin
intermediul cărora  titularii drepturilor să-și poată revendica dreptul lezat. 
În viziunea Irinei Moroianu Zlătescu, garanțiile în domeniul drepturilor omului
nu  trebuie oferite exclusiv de „statul modern omnipotent, ci trebuie să-i
depăşească cadrul  strâmt, să intre în reglementările internaţionale, adică să fie
internaţionalizate.”   47

În acest context, ideea asigurării respectului pentru drepturile omului prin

intermediul  unor mecanisme de control efectiv se conturează inițial prin art.2 al
Declaraţiei franceze  a drepturilor omului şi cetăţeanului din 26.08.1789 , prin 48

care este stipulat că „scopul  oricărei asociații politice este conservarea

drepturilor naturale şi inalienabile ale omului”. 
Cu toate acestea, despre mecanisme eficiente de protecție a drepturilor
omului la  nivel internațional, precum și de cooperare interstatală în domeniu,
putem vorbi odată  cu conturarea dreptul internaţional modern al drepturilor
omului, care reprezintă un  fenomen posterior celui de-al doilea război mondial,
constituind o consecinţă a  monstruoaselor încălcări ale drepturilor omului din
timpul lui Hitler şi convingerii că  aceste încălcări, poate chiar războiul, ar fi putut
fi evitate dacă în perioada funcţionării  Ligii Naţiunilor ar fi existat un sistem
internaţional eficient pentru protecţia drepturilor  omului. 
Încă din 1941, cauza drepturilor internaţionale ale omului a fost energic
îmbrăţişată de preşedintele Franklin D. Roosevelt . În celebrul său discurs „Cele
49

patru  libertăţi fundamentale”, rostit la 06.01.1941, Franklin D. Roosevelt apela la

crearea unei  lumi care să se sprijine pe patru libertăţi fundamentale: „libertatea
cuvântului şi de  expresie”, „libertatea fiecăruia de a se închina lui Dumnezeu în
felul său”, „libertatea de  a nu suferi lipsuri”, „libertatea de a nu se teme.”   50

Viziunea lui Roosevelt asupra „ordinii morale”, aşa cum o caracterizează

el, a  devenit îndemnul adresat de naţiunile care au luptat împotriva forţelor
hitleriste în cel de  al doilea război mondial şi care au culminat prin adoptarea la
26 iunie 1945 a Cartei  Organizației Națiunilor Unite și fondarea la 24.10.1945 a
Organizaţiei Naţiunilor Unite. 
Procesul de elaborare și adoptare a Cartei ONU a fost precedat de
semnarea  unui şir de documente, după cum urmează: 
28 iunie 1919 – Tratatul de pace de la Versailles, semnat la Conferinţa
de  pace de la Paris, în temeiul căruia s-a încheiat Primul război mondial și s-a
pus bazele  înființării Societății Naţiunilor - organizație interguvernamentală,
obiectivul primordial al  

Moroianu Zlătescu Irina. Drepturile omului: un sistem în evoluție. Bucureşti: I.R.D.O., 2007, p.28. 
47

https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_drepturilor_omului_%C8%99i_ale_cet
48

%C4%83%C8%9Beanului Buergenthal Thomas şi Weber Renate. Dreptul internaţional al drepturilor

49

omului. Bucureşti: ALL, 1995, p.17. [On-line]

50

https://en.wikisource.org/wiki/The_Four_Freedoms_speech, accesat 13.02.2020.

 22 
căreia era menținerea păcii mondiale, denumită de istorici precursoarea
Organizației  Națiunilor Unite. 
12 iunie 1941 – Declaraţia de Saint-James, semnată la Londra de către
Marea  Britanie, Canada, Australia, Noua Zelandă, Africa de Sud şi
reprezentanţii guvernelor  refugiate: Grecia, Belgia, Cehoslovacia, Luxemburg,
Olanda, Norvegia, Polonia,  Iugoslavia, Franţa.  
Textul Declarației constituie „apelul de pace” prin care statele semnatare
declară  că „unicul temei a păcii și securității constituie cooperarea benevolă a
popoarelor care,  eliberându-se de flagelul agresiunii, ar putea beneficia de
securitate economică și  socială și pentru atingerea acestor obiective își exprimă
intenția de a conlucra cu alte  popoare libere, atât în timpul războiului, cât și în
timp de pace”.   51

14 august 1941 – Roosvelt şi Churchill prezintă Carta Atlantică,

deschisă spre  semnare la 24 septembrie 1941, prin care sunt enunțate
principiile comune a politicii  naționale a SUA și Marii Britaniei pe care sunt
fundamentate speranțele la viitorul lumii,  precum și primii pași realizați peste
câteva luni după semnare în vederea creării unei  noi organizații internaționale.   52

01 ianuarie 1942 – Declaraţia Națiunilor Unite (Declaraţia Aliaţilor)

semnată  de Roosvelt, Churchill, Litvinov şi Ţzi-Veni în care pentru prima dată
este utilizat  termenul „Naţiunile Unite” și care pe 02 ianuarie 1941 a fost
semnată încă de 22 state,  prin care acestea acceptat principiile și obiectivele
comune, enunțate în Carta  Atlantică.   53

30 octombrie 1943 – 1 noiembrie 1943 la Conferinţa miniştrilor de

externe de la  Moscova reprezentanţii Marii Britanii, URSS, SUA şi China –
Molotov, Iden, Hall şi Fu  Bin-şian semnează Declaraţia de la Moscova, punctul
4 al căreia se referă la crearea  unei organizaţii internaţionale cu o structură din 4
organe principale, care să cuprindă  toate statele care iubesc pacea, în vederea
menţinerii păcii mondiale şi a securităţii  internaţionale. 
28 noiembrie – 1 decembrie 1943 prin Declaraţia de la Teheran
Roosvelt,  Churchill şi Stalin au convenit asupra structurii Naţiunilor Unite,
sarcină primordială al  cărora ar fi instaurarea unei păci de durată.   54

2-7 noiembrie 1944 la Conferinţa de la Dumbarton Oaks, Washington,

la  care s-au întrunit reprezentanţii Marii Britanii, URSS, SUA şi Chinei, au fost
definite  caracteristicile viitoarei Organizaţii a Naţiunilor Unite (ONU), ajungându-
se la acordul cu  privire la instituirea Consiliului de Securitate, cu un statut
permanent pentru cei 4  participanţi la conferinţă. 
Conform proiectului conturat la Dumbarton Oaks, viitoarea organizație
trebuia să  întrunească 4 organe principale - Adunarea Generală; Consiliul de
Securitate; Consiliu  Economic și Social și Curtea Internațională, fiind propuse
atribuțiile fiecărui organ și  modalitatea de votare în cadrul acestora. 
11 februarie 1945 – Conferinţa de la Yalta s-a convenit asupra
modalităţii de  votare în cadrul Consiliului de Securitate, stabilindu-se un statut
special al marilor puteri  
51
[On-line] https://www.un.org/ru/sections/history-united-nations-charter/1941-declaration-st-james-palace/
index.html, accesat  20.12.2019. 
52
[On-line] https://www.un.org/ru/sections/history-united-nations-charter/1941-atlantic-charter/index.html, accesat
20.12.2019. [On-line] https://www.un.org/ru/sections/history-united-nations-charter/1942-declaration-united-
53

nations/index.html, accesat  20.12.2019. 

54
[On-line] https://www.un.org/ru/sections/history-united-nations-charter/1943-moscow-and-teheran-conferences/
index.html, accesat 20.12.2019.

23 
- dreptul de veto şi s-a fixat data de 25.04.1945 a Conferinţei Națiunilor Unite de
la San  Francisco la care trebuia să fie definitivat statutul organizației
internaționale. 26 iunie 1945 – Conferinţa de la San Francisco - a fost
55

semnată Carta  Organizației Națiunilor Unite de către 50 de state la care s-a

alăturat, pe 15 octombrie  1945, Polonia.   56

Carta ONU a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, de aceea această zi

este  considerată ziua fondării Organizației Națiunilor Unite. 
ONU nu reprezintă o organizație supranațională, nu are competențele
unui  guvern mondial, ci un centru în care, statele suverane, colaborează întru
atingerea unor  scopuri si obiective comune. Inițial în componenţa ONU intrau 51
de state fondatoare  (membri originari), în prezent sunt 193 de state. Statele 57

membre, indiferent de  mărimea lor, de potenţialul economic, viziunile politice

sistemul social, au un singur  vot.   58

Membrii ONU pot fi doar state suverane, însă exista mai multe excepții de
la  aceasta regulă: India și Filipine, au fost recunoscute ca fiind membrii originari,
deși  transferul de suveranitate de la puterile coloniale către aceste entități a avut
loc mai  târziu. La fel s-a întâmplat și în cazul Ucrainei și Bielorusiei care au fost
considerate  membri fondatori ai ONU, cu toate că nu îndeplineau condiția
statalității. 

[On-line] https://www.un.org/ru/sections/history-united-nations-charter/1944-1945-dumbarton-oaks-and-yalta/index.html,
55

accesat  20.12.2019. 
[On-line] https://www.un.org/ru/sections/history-united-nations-charter/1945-san-francisco-conference/index.html,
56

accesat 20.12.2019. 
Republica Moldova a devenit membru ONU pe data de 2 martie 1992, odată cu adoptarea de către Adunarea Generală
57

ONU a  Rezoluţiei A/RES/46/223. La etapa actuală, activitatea ONU în Moldova se desfăşoară în conformitate cu Acordul
de Parteneriat ONU - Republica Moldova şi planul de acţiuni pentru perioada 2013-2017 care a fost semnat la Chişinău
în decembrie 2012 de  către Şeful Guvernului Republicii Moldova, Rezidentul Coordonator ONU şi reprezentanţii
organizaţiilor ONU în Republica Moldova.  (pentru detalii http://www.mfa.gov.md/onu-md/-) 
Avocatul Parlamentar. Buletin al Centrului pentru drepturile omului din Moldova. – 2000. – nr.3. Vol.I., pag.6
58
 24 
ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE 

centru de armonizare  
a eforturilor națiunilor pentru atingerea  
scopurilor prevăzute în art.1 din Carta ONU

SCOPURI 
art.1 din Carta ONU 

menținerea păcii și securității  internaționale 

cooperarea internațională în  domeniul economic, social,  cultural sau umanitar 

promovarea și încurajarea  respectării drepturilor omului  

PRINCIPII 
de cooperare între state 
art.2 din Carta ONU 

egalitate suverană 

îndeplinirea cu bună-credinţă a  obligaţiilor asumate 

rezolvarea diferendelor  
internaționale prin mijloace  pașnice 

abţinerea în relaţiile  
internaţionale la amenințarea  sau folosirea forței 

Menirea Organizaţiei Naţiunilor Unite este de a servi drept „centru în

care să  se armonizeze eforturile naţiunilor în vederea atingerii” obiectivelor 59

prevăzute în art. 1  din Cartă. Aceste obiective sunt împărţite în trei domenii
interdependente şi cu motivaţii  specifice: 
▪ Garantarea păcii şi securitatea internaţională. 
„Să menţină pacea şi securitatea internaţională, şi, în acest scop: să ia măsuri
colective  eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi
pentru  reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să
înfăptuiască,  prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi
dreptului internaţional,  aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu
caracter internaţional care ar  putea duce la o încălcare a păcii.”   60

▪ Protecţia drepturilor omului şi dezvoltarea drepturilor popoarelor. „Să

dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului
egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, şi să
ia  oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale.”   61

▪ Dezvoltarea economică şi socială. 

„Să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale
cu  caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi
încurajarea  respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi,
fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”  62

59
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.4 
60
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.1 
61
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.2 
62
Carta Naţiunilor Unite art.1 alin.3 

25 
Analizând obiectivele conturate, putem deduce că ONU, în domeniul
drepturilor  omului, îi revin următoarele atribuții: 
a. supravegherea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
iminente tuturor ființelor umane, indiferent unde s-ar afla acestea; 
b. controlul respectării reale și efective, a acestor drepturi de către orice stat;
c. asigurarea respectării drepturilor fiecărei ființe umane este o chestiune de
ordin  internațional. 
Carta ONU este însă lacunară în cel puțin doua privințe: 
1. Nu formulează o definiție a drepturilor omului. 
2. Nu indică căile și mijloacele de punere în aplicare și de garantare a acestor
drepturi.  
Completarea acestor lacune s-a realizat pe parcurs prin activitatea
organelor  principale și subsidiare ale ONU. Se poate afirma că, dispozițiile
Cartei ONU cu privire  la drepturile omului deși laconice, la momentul adoptării
ei, capătă o semnificație  deosebit de importantă, întrucât deschid calea adoptării
Declarației Universale a  Drepturilor Omului în 1948, și apoi a Pactelor
internaționale privind drepturile civile și  politice, precum și cele economice,
sociale și culturale din 1966. De altfel acest moment  este inclus în prima faza a
activității practice a Adunării Generale și a altor organe ONU  cu competente în
domeniul drepturilor omului, fază consacrată definirii normelor  fundamentale ale
drepturilor omului.  
Cea de-a doua fază vizează promovarea generală a normelor privind
drepturile  omului așa cum au fost elaborate în cadrul ONU. Este etapa în care a
fost pus în  practică sistemul rapoartelor periodice, prezentate de statele
membre în legătură cu  evoluția și progresul în domeniul drepturilor omului, iar
organele subsidiare ale ONU au  asigurat numeroase activități consultative. Este
totuși o etapa de așteptare, fiindcă  Carta ONU mai degraba sugereaza, decât
„cere” sau „impune” îndreptarea unor situații,  corectarea acestora depinzând de
voința ori bunăvoința statelor implicate.  
Prin intervenția Comisiei drepturilor omului în soluționarea unor situații
concrete de  violare a drepturilor omului, dupa 1967, se poate vorbi de începerea
celei de-a treia  etape de protecție a acestor drepturi prin intermediul ONU.
Astfel, aceasta Comisie a  fost abilitată să instituie grupuri speciale, însarcinate
cu anchetarea situațiilor de violare  a drepturilor omului în diferite regiuni ale
lumii.   63

A IV-a fază privind realizarea obiectivelor în materia drepturilor omului

începe  odată cu crearea în 2006 a Comitetului pentru drepturile omului.  
Chiar dacă inițial s-a dorit ca în Carta ONU să fie incluse reglementări mai
detaliate ale drepturilor omului, interesul politic al momentului a făcut ca acest
lucru să  nu poată fi realizat decât într-o mică măsură, din cauza unor probleme
cu care unele  puteri se confruntau atunci în materia drepturilor omului:
segregația rasiala în SUA,  gulagul sovietic, coloniile franceze și engleze, etc.  
Mai mult, deși la nivel declarativ ONU era o organizație universală, în
perioada  1945-1955 intrarea în ONU a fost practic blocată, întrucât pe primul
plan nu au stat  îndeplinirea de catre candidații la aderare a cerințelor statutare
(să fie state „iubitoare  de pace”, să „accepte obligațiile Cartei” și „să fie capabile
și dispuse să le  îndeplineasca”), ci considerații de oportunitate politică, care au
prevalat în mod  
63
Coșug C.N., Coșug O. M. Protecția juridică drepturilor omului: manual pentru învățămînt la distanță. Galați,2006, p.32-33. 

26 
frecvent. Din cele 29 de state care au înaintat cereri de admitere, încă din primii
ani ai  existentei ONU, doar 9 au obtinut calitatea de membre ale ONU, fiind
considerate mai  îndepartate de rivalitatea sovieto-americană, determinată de
razboiul rece.  Dificultățile realizării acestor obiective au fost conturate de către
fostul Secretar General  al ONU, Kurt Waldheim, în raportul său anual din 1978,
astfel: „Problemele cu care se  confruntă Naţiunile Unite sunt de cele mai multe
ori extrem de complexe. Multe din  aceste probleme constituie, în plus, o
ameninţare la adresa păcii şi securităţii  internaţionale. Naţiunile Unite oferă un
cadru politic în care aceste probleme pot fi  restrânse, dezamorsate şi tratate.
Naţiunile Unite sunt şi locul în care oamenii pot  coopera şi cădea de acord în
sensul rezolvării comune a acestor probleme.” 

2. Prezentare generală privind structura Organizației Națiunilor

Unite În temeiul art.7 din Carta ONU structura ONU include 2 categorii de
organe:  principale și subsidiare. 
Conform Cartei ONU, în calitate de organele principale ale ONU, în 1945
au fost  înființate: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul
Economic și Social,  Consiliul de Tutelă (activitatea căruia în prerzent este
suspendată), Consiliul de Tutelă,  Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul,
iar organele subsidiare sunt create în  dependență de necesități. (vezi
organigrama: https://www.un.org/ru/pdf/19- 
00073r_un_system_chart_11x8.5_4c_ru_web.pdf
 27 
Referindu-ne la aspectul - atribuții în materia drepturilor omului
distingem: 1. Organe neconvenționale (interne) ale O.N.U. având
competențe în materia  drepturilor omului – create în baza Cartei ONU.  
Din punct de vedere al specializarii în materia drepturilor omului, ele se
clasifică în: a) organe care, în cadrul atribuțiilor sale au și competențe în materia
drepturilor  omului, fără ca acestea să fie exclusive: Adunarea Generala,
Consiliul de Securitate,  Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă
(suspendat), Secretariatul – au sediul  la New York, SUA, iar Curtea
Internaţională de Justiţie, îşi are sediul la Haga, Olanda.  b) organe specializate
în materia drepturilor omului. 
2. Organe convenționale cu competențe în domeniul drepturilor omului,
adica  acele structuri institutionalizate, specializate, create în baza tratatelor
internationale  multilaterale cu vocație universală în materia drepturilor omului,
adoptate în cadrul  ONU. 

TEMA 2. ATRIBUȚIILE ORGANELOR NECONVENȚIONALE ALE ONU ÎN

MATERIA  DREPTURILOR OMULUI 
1. Adunarea Generală a ONU 
Adunarea Generală își realizează activitatea în temeiul cap.IV, art.10-22
din  Carta ONU, constituiind organul deliberativ, reprezentativ şi de conducere al
ONU, fiind  competentă să se pronunţe asupra tuturor problemelor cu care se
confruntă  comunitatea internaţională.  
Adunarea Generală constituie un forum important de discuții și colaborare
privind  soluționarea problemelor globale, implicându-se activ în procesul de
creare şi codificare  a dreptului internaţional. 
 În componenţa Adunării Generale intră reprezentanţii a 193 de state,
fiecare  dispunând de un singur vot, care se întrunesc anual la sediul din New
York în sesiuni  ordinare între lunile septembrie-decembrie, iar în sesiuni
extraordinare de câte ori este  necesar. Mai întâi sunt alese forurile de
conducere şi are loc dezbaterea generală,  condusă în genere de miniştrii de
externe ai statelor membre şi care înregistrează şi cel 
28 
mai mare interes din partea mass-mediei. Înainte, şedinţa lua sfârşit în
decembrie.  Astăzi, Adunarea Generală se întruneşte aproape tot anul. 
Hotărârile privind problemele păcii şi securităţii internaţionale, alegerea
membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate se realizează cu votul a 2/3
din  numărul total de membri, celelalte hotărâri se adoptă cu majoritatea simplă.
Ultimii ani  intenţionat se practică politica „consensului” în adoptarea hotărârilor
cu scopul de a fi 
adoptate rezoluţii fără votare. 
Adunarea Generală ia decizii interne, care afectează sistemul Naţiunilor
Unite  (de ex. bugetul organelor conexe). În cadru extern, ea formulează
recomandări, care nu  au caracter obligatoriu pentru statele membre.  
În conformitate cu prevederile Cartei ONU în sarcina Adunării Generale au
fost  puse următoarele funcţii şi atribuţii: 
a. examinarea şi elaborarea recomandărilor corespunzătoare privind aplicarea
principiilor generale în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaționale,
procesului de dezarmare; 
b. discutarea tuturor întrebărilor privind menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale  şi elaborarea recomandărilor corespunzătoare, cu excepţia
cazurilor care sunt  examinate de Consiliul de Securitate; 
c. recomandarea aplicării de măsuri colective privind menţinerea sau stabilirea
păcii şi securităţii internaţionale în cazul înfăptuirii actelor de agresiune,
pericolului de încălcare sau încălcării păcii, conform Rezoluţiei 337 (V) din
noiembrie 1950 „Unire în favoarea păcii”, în situația când Consiliul de
Securitate  nu se poate pronunţa din cauza realizării dreptului de veto a unuia
din membrii  permanenţi; 
d. organizarea cercetărilor şi emiterea recomandărilor în scopul contribuirii la
cooperarea internaţională: 
 - în domeniul politic, economic, social, umanitar, cultural, învăţământ şi
sănătate; 
- evoluţia şi codificarea dreptului internaţional;  
- realizarea drepturilor şi libertăţilor omului, etc. 
e. recomandarea măsurilor de soluţionare paşnică a conflictelor dintre
naţiuni; f. primirea şi examinarea rapoartelor Consiliului de Securitate,
Consiliului pentru  Drepturile Omului, etc.; 
g. discutarea şi aprobarea bugetului ONU şi stabilirea cotelor de participare
pentru  fiecare stat-parte la organizaţie; 
h. alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate şi numirea la
propunerea acestuia a Secretarului General; 
i. alegerea împreună cu Consiliului de Securitate a judecătorilor Curții
Internaționale de Justiție; 
j. discutarea problemelor drepturilor omului incluse în ordinea de zi a Adunării
Generale din capitolele raportului Consiliului Economic şi Social referitor la
drepturile omului, sau pe baza hotărârilor, adoptate de Adunarea Generală la
sesiunile anterioare, despre examinarea şi analiza unor întrebări separate.  
Din momentul adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în anul
1948,  Adunarea Generală a adoptat un şir de declaraţii şi convenţii referitor la
problemele  drepturilor omului. Ele se referă, în special, la genocid, discriminarea
rasială, apartheid, 
29 
persoane fără cetăţenie, drepturile femeii, copilului, persoanelor cu disabilități,
tineretului, familiei, sclaviei, torturii, dezvoltări şi progresului social etc. Pe lângă
funcțiile și atribuțiile fixate în Carta ONU, în sarcina Adunării Generale  a ONU
au fost conturate pe parcursul anilor de activitate, următoarele direcții
prioritare: 
A. Declarația mileniului, adoptată prin Rezoluția AG A /55/L.2 la 08.09.2000 64

prin  care au fost conturate direcțiile prioritare de activitate a Adunării Generale:

pace,  securitate și dezarmare; eradicarea sărăciei și dezvoltarea; protecția
mediului  înconjurător; protejarea persoanelor vulnerabile; drepturile omului,
democrație și  guvernare echitabilă; abordarea nevoilor specifice Africii; întărirea
Organizației  Națiunilor Unite. 
În textul Declarației mileniului, cap. V. Drepturile omului, democrație și
guvernare  echitabilă, sunt enunțate următoarele obiective: 
- respectarea cu strictețe a Declarației Universale a Drepturilor Omului; - lupta
pentru protecția și promovarea în toate statele a drepturilor civile, politice,
economice, sociale și culturale; 
- întărirea capacității tuturor statelor de a aplica principiile și practicile democrației
și  respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor minorităților; 
- acționarea pentru combaterea tuturor formelor de violență împotriva femeilor și
pentru aplicarea Convenției pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare
față  de femei; 
- aplicarea măsurilor necesare pentru a asigura respectarea și protecția drepturilor
emigranților, muncitorilor itineranți și ale familiilor lor, pentru a elimina actele de
rasism și xenofobie tot mai dese în multe societăți, și pentru a promova o mai
mare armonie și toleranță în toate societățile; 
- depunerea eforturilor colective pentru implementarea proceselor politice
integratoare, permițând participarea reală a tuturor cetățenilor țărilor noastre; -
asigurarea libertății presei în îndeplinirea rolului său esențial și dreptul
publicului  de a avea acces la informații. 
 B. Obiectivele enunțate au fost reconfirmate și dezvoltate prin Documentul
final al  Summit-ul şefilor de state şi de guverne ale statelor-membre ONU,
adoptat prin  Rezoluția AG A /60/L.1 din 16.09.2005 , iar în temeiul pct.157-160,
65

în scopul  consolidării mecanismelor ONU de protecție a drepturilor omului, s-a

conturat ideea  instituirii Consiliului pentru drepturile omului. 
C. Agenda 2030 de Dezvoltare Durabilă, adoptată prin Rezoluția AG A /60/L.1
din  25.09.2015, aprobată la Summit-ul privind Dezvoltarea Durabilă, prin care
66

sunt  conturate 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD).  

Trăsăturile definitorii ale ODD-urilor sunt: 
- universalitatea și aplicabilitatea în toate țările indiferent de nivelul de 
dezvoltare;  
- axarea pe trei dimensiuni ale dezvoltării durabile: economic, social și 
mediu;  

64
[On-line] https://undocs.org/ru/A/RES/55/2, accesat 13.10.2019 
65
[On-line] https://undocs.org/ru/A/RES/60/1, accesat 13.10.2019 
66
[On-line] https://undocs.org/ru/A/RES/70/1, accesat 13.10.2019

30 
- centrarea pe drepturile omului, fiind fundamentate pe eliminarea 
inegalităților și nondiscriminare, astfel încât nimeni să nu fie lăsat în
urmă;  - dezvoltarea sistemelor de colectare a datelor focusate pe
date  dezagregate.  
Prin Agenda 2030 Dezvoltare Durabilă intervențiile statelor semnatare sunt 
direcționate pe 5 domenii de importanță critică pentru omenire și planetă:  1.
Populație - eradicarea sărăciei și a foamei, în toate formele și  dimensiunile lor,
asigurarea pentru fiecare ființă umană a unui cadru favorabil  de realizare a
propriului potențial în condiții de demnitate, egalitate și într-un  mediu sănătos.  
2. Planetă – protejarea planetei de degradare, inclusiv prin  consum și
producție durabile, gestionare durabilă a resurselor naturale,  întreprinderea
măsurilor urgente în privința schimbărilor climatice, astfel încât  să fie
asigurate atât nevoile generațiilor prezente, cât și a celor viitoare. 
3. Prosperitate – asigurarea că toate ființele umane se pot  bucura de viață
prosperă și satisfăcătoare și că progresul economic, social și  tehnologic
are loc în armonie cu natura.  
4. Pace – încurajarea societăților pașnice și incluzive, lipsite de  frică și
violență, întrucât nu poate fi percepută o dezvoltare durabilă fără pace  și
pace fără dezvoltare durabilă.  
5. Parteneriat – mobilizarea mijloacelor și constituirea unui  parteneriat global
în implementarea Agendei, bazat pe un spirit de solidaritate  la nivel
mondial și responsabilitate comună, focusat, în special, pe nevoile  celor
mai sărace și mai vulnerabile state și cu implicarea tuturor țărilor, 
stakeholderilor și oamenilor interesați.   67

Agenda 2030 cuprinde un set de 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă și

169 de  obiective specifice sau ţinte, axate pe trei arii principale de dezvoltare
durabilă:  economie, societate și mediu. Pentru măsurarea progresului în
atingerea țintelor ODD urilor, pentru fiecare țintă au fost aprobați indicatori globali
de monitorizare.   68
 Î
nsărcinare: Realizați o prezentare power-point privind măsurile întreprinse de
Republica Moldova privind implementarea la nivel național a Agendei 2030 de
Dezvoltare  Durabilă, adoptată prin Rezoluția AG A /60/L.1 din 25.09.2015. 

[On-line] https://mecc.gov.md/sites/default/files/obiectivele_de_dezvoltare_durabila.pdf, accesat 13.10.2019 Ghid

67 68

privind naționalizarea Obiectivelor de Dezvoltarea a Mileniului: integrarea Obiectivelor de Dezvoltarea Durabilă în cadrul 
strategic național până în anul 2030, Chiținău: UDNP, 2017. [On-line] 
https://www.undp.org/content/dam/moldova/docs/Publications/Toolkit_ONU_RO.pdf, accesat 13.10.2019

31 
În activitatea sa Adunarea Generală a ONU este asistată de un șir de
organe  auxiliare, grupate, după cum urmează: 
- comitete
https://www.un.org/ru/ga/about/subsidiary/committees.shtml -
comisii
https://www.un.org/ru/ga/about/subsidiary/commissions.shtml -
direcții https://www.un.org/ru/ga/about/subsidiary/boards.shtml 
- consilii https://www.un.org/ru/ga/about/subsidiary/boards.shtml 
- grupuri de lucru și grupuri de experți 
https://www.un.org/ru/ga/about/subsidiary/working_groups.shtml 
În categoria organelor auxiliare ale Adunării Generale intră o serie de
organe  auxiliare, care sunt preocupate de întrebările privind drepturile omului şi
libertăţile  fundamentale: Consiliul pentru drepturile omului; Comitetul special
pentru decolonizare,  Consiliul ONU pentru Namibia, Comitetul special contra
apartheidului; Comitetul special  pentru cercetarea acţiunilor Israelului care aduc
atingere drepturilor omului în ceea ce  priveşte populaţia teritoriilor ocupate etc. 
Chiar dacă Adunării Generale îi lipsesc unele instrumente mai dure precum
posibilitatea de a aplica sancţiuni, acest lucru nu înseamnă că hotărârile şi
declaraţiile  sale rămân fără nici un fel de urmări. Presiunile opiniei publice alături
de autoritatea  politică şi morală a Organizaţiei au făcut ca nenumărate declaraţii
şi recomandări ale  Adunării Generale să dobândească acceptul universal,
ducând la dezvoltarea  standardelor politice şi juridice din întreaga lume. 

1.1. Comisia pentru Drepturile Omului – Consiliul pentru drepturile

omului Comisia pentru Drepturile Omului a fost organismul central, 69

specializat în  materia drepturilor în cadrul sistemului ONU, care s-a preocupat

de problemele privind  drepturile omului din 1946 până în 2006, fiind organ
subsidiar al ECOSOC. Fiind un organ cu caracter politic, interguvernamental,
format dintr-un numar de  53 de state, desemnate de Consiliul Economic si
Social pentru o perioada de 3 ani pe  principiul reprezentarii geografice
echitabile. Iniţial în cadrul comisiei erau 18 membri,  care şi-au lărgit componenţa
la 53 state. Statele numeau propriii reprezentanţi în  Comisie, care acţionau
conform instrucţiunilor ca delegaţi guvernamentali, şi nu cu titlu  personal.  
În principiu, în baza mandatului său, stabilit printr-o serie de rezoluţii ale
ECOSOC, Comisia este competentă să se ocupe de orice chestiuni privind
drepturile  omului. 
Activitatea Comisiei constă în încurajarea respectării drepturilor omului
pe plan  mondial: 
1. elaborarea unor proiecte privind documentele internaţionale în domeniul
drepturilor omului, spre exemplu: proiectele celor două Pacte referitoare la
drepturile  omului; 
2. examinarea situaţiilor de violare a drepturilor omului în orice parte a lumii,
cu un  accent special pe situaţiile de violări masive şi flagrante; 
3. încercarea de a preveni şi a elimina, prin persuasiune şi dialog, violările
drepturilor omului; 

69
[On-line] https://www.ohchr.org/EN/HRBodies/CHR/Pages/CommissionOnHumanRights.aspx, accesat 18.10.2019

32 
4. elaborarea recomandărilor pentru asigurarea respectării normelor general
recunoscute şi acordarea de asistenţă prin programul serviciilor consultative ale
Centrului pentru Drepturile Omului .  70

În primele decenii ale existenţei sale, Comisia s-a concentrat, în principal,

asupra  activităţilor pur promoţionale şi asupra pregătirii unor proiecte de
instrumente  internaţionale privind drepturile omului. În perioada anilor de
activitate 1946-1967,  Comisia nu era abilitată să întreprindă acţiuni privind
situaţii specifice sau acuzaţii  referitoare la încălcări ale drepturilor omului de
către un stat membru. Rolul său a  început să se schimbe la sfârşitul anilor 60, ,

când problematica drepturilor omului şi-a  făcut loc din ce în ce mai mult pe
agenda politică a ONU şi a devenit parte integrantă a  acesteia, astfel
ECOSOC-ul prin adoptarea unor rezoluții, a fost lărgite atribuțiile  Comisiei
pentru drepturile omului. 
Astfel prin Rezoluția 1235 (XLII) din 1967 ECOSOC-ului autorizează71

comisia  sa examineze în sesiuni publice informațiile privind încălcările în masă

ale drepturilor  omului, care sunt semnalate de: state, membrii Subcomisiei
pentru prevenirea  discriminării si protecția minorităților și organizațiile
neguvernamentale care au statut  consultativ pe lângă ONU. 
Conform rezoluției Comisia a dezvoltat doua tipuri de proceduri de
monitorizare a  drepturilor omului la nivel mondial, raportorilor speciali, după
cum urmează: 
Numirea raportorilor și grupurilor de Numirea raportorilor și grupurilor de lucru 
lucru  pentru anumite țări pe anumite teme, care au mandat  
universal, începând cu anii 80 ,

De exemplu: politica de apertheid din De exemplu: situația persoanelor dispărute, 

Africa  de Sud, situația drepturilor omului tortura, execuțiile extrajudiciare, detenția 
în Orientul  Mijlociu și Chile. arbitrară, libertatea de expresie, violența 
împotriva femeilor.
 Dezavantajul acestei proceduri constă în
aceea că mandatul raportorului sau al
grupului  de lucru este limitat la o anumita
țară, în  vreme ce încălcări similare ale
drepturilor  omului în alte tari, pentru care
nu s-a numit un  raportor, pot trece
neobservate la nivel  internațional. 
În competența raportorilor și grupurilor de lucru 
intră: vizitarea anumitor țări, cu consimțământul 
guvernului respectiv; examinarea informațiilor 
relevante privind încălcările drepturilor omului 
care fac obiectul mandatului lor, primite din 
parte tuturor surselor credibile. 

Rezoluția 1503 (XLVIII) din 1970 ECOSOC permite Comisiei să 72

examineze în  baza unei proceduri confidențiale a comunicărilor care reclamă

încălcări în masă a  drepturilor omului venite din partea persoanelor fizice, a
grupurilor de persoane sau a  organizațiilor neguvernamentale, comunicări care
sunt admisibile, cu condiția că nu  sunt anonime, abuzive și nu utilizează un
limbaj insultător. 
După aprobarea acestor rezoluții s-a înregistrat o creștere a adresărilor
privind  numărului de probleme legate de încălcarea drepturilor omului înaintate
ONU. În acest  context, Thomas Buergenthal și Renate Weber, menționează că
lărgirea competenței  Comisiei pentru drepturile omului, lărgind substanțial
atribuțiile acesteia în ceea ce  

Năstase Adrian. Drepturile omului - religie a sfârşitului de secol. Bucureşti: Institutul Român pentru drepturile omului,
70

1992, p.74 [On-line] http://hrlibrary.umn.edu/procedures/1235.html, accesat 18.10.2019 

71

[On-line] http://hrlibrary.umn.edu/procedures/1503.html, accesat 18.10.2019

72

33 
privește promovarea și protecția drepturilor omului, lărgind spectrul subiectelor
supuse  atenției Comisiei .  73

În timpul sesiunii sale anuale, Comisia dezbatea diferite chestiuni de pe

agenda sa  de lucru, iar atunci când considera potrivit, transmitea recomandări
către ECOSOC. Ea  şi-a creat şi anumite structuri subsidiare, recurgând la
experţi internaţionali sau la  grupuri de lucru. 
În cadrul programului său de servicii consultative, Comisia, cu aprobarea 
ECOSOC-ului, numea experţi pentru a sprijini anumite guverne, cu
consimţământul lor,  în adoptarea măsurilor necesare de îmbunătăţire a situaţiei
drepturilor omului. Alte tipuri  de servicii consultative constau în sprijinirea
organizării de reuniuni, în oferta de  documentaţie, în sprijinirea formării
personalului, în acordarea de burse şi stagii de  specializare, în cooperarea sub
diferite forme cu instituţiile naţionale care se ocupau de  drepturile omului. 
Grupurile de lucrul erau autorizate, de asemenea, prin rezoluţii ale
ECOSOC, la  recomandarea Comisiei. Ele se ocupau de examinarea unor
situaţii concrete, de  examinarea pe o bază tematică a violării drepturilor omului
(Grupul de lucru asupra  dispariţiilor forţate sau involuntare, creat în 1980),
elaborarea unor noi instrumente  (Grupul de lucru privind proiectul Convenţiei
asupra drepturilor omului, creat în 1978;  Grupul de lucru asupra proiectului de
declaraţie privind drepturile persoanelor  aparţinând minorităţilor naţionale,
etnice, religioase şi lingvistice, creat în 1978; Grupul  de lucrul asupra proiectului
de declaraţie privind drepturile şi responsabilităţile  indivizilor, grupurilor şi
organizaţiilor din societate de a promova şi proteja drepturile  omului general
recunoscute, creat în 1984), examinarea unor drepturi specifice etc.   74
 Comisia se întrunea anual pentru o perioadă de cinci-şase săptămâni, în
februarie şi martie, la oficiul Naţiunilor Unite din Geneva. Numai reprezentanţii
statelor  membre în Comisie au drept de vot în lucrările Comisiei. Cu toate
acestea, în afara lor,  la activitatea Comisiei participau, fără drept de vot,
observatorii şi reprezentanţi ai  statelor membre ale Naţiunilor Unite, ai statelor
care nu sunt membre ale ONU, ai unor  organisme ONU sau instituţii
specializate, ai unor organizaţii regionale şi ai unor  organizaţii
nonguvernamentale. 
Astfel, împreună cu Centrul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului,
care  serveşte drept secretariat al ONU în privinţa drepturilor omului, Comisia
devenise  punctul central al aparatului ONU pentru drepturile omului. Ea
coordona instituţii şi  programe ale ONU în domeniul drepturilor omului şi
constituia principalul for al  Organizaţiei pentru demersurile legate de acuzaţiile
privind încălcările drepturilor  omului. 
Deşi trebuie recunoscut meritul Comisiei în organizarea multor programe
utile de  promovare a drepturilor omului (de exemplu, serviciile de consultanţă ale
ONU pentru  drepturile omului), în ultimele deceni de activitate Comisia şi-a
concentrat în principal  eforturile asupra combaterii încălcărilor drepturilor omului.
Această sarcină este  îndeplinită prin intermediul unei reţele din ce în ce mai largi
de grupuri de lucru şi  raportori care aveau mandatul de a se ocupa de o anumită
temă sau ţară. Deşi Comisia  a fost supusă unor critici dure în ce priveşte
funcţionarea ei, nu poate fi pus la îndoială  

73
Buergenthal Thomas şi Weber Renate.op.cit.pag.58 
74
Adrian Năstase. Op.cit.. pag.75

34 
faptul că prin ea, prin acțiunile sa, a centrat atenţia asupra unor violări masive ale
drepturilor omului, care ar fi trecut neobservate. 
Comisia a fost adesea criticată pentru ineficienta sa, pentru abordarea
selectivă  sau bazată pe raţiuni de ordin politic a acuzaţiilor referitoare la
încălcări ale drepturilor  omului. Deşi o mare parte din această critică este
justificată, se trece cu vederea că  respectiva Comisie nu putea face mai mult
decât ceea ce statele care o alcătuiau îi  permiteau să facă . Ar fi totuşi o
75

greşeală a nu se recunoaşte importanţa rolului ce-i  revinea Comisiei în ce

priveşte amplificarea agendei ONU şi activitatea de pionierat în  folosirea noilor
proceduri internaţionale de tratare a încălcărilor drepturilor omului. Ei îi  revin
cele mai multe merite în privinţa transformării drepturilor omului într-o chestiune
majoră în atenţia comunităţii internaţionale şi în privinţa lărgirii atât a câmpului
juridic,  cât şi a sferei de aplicare a prevederilor Cartei ONU referitoare la
drepturile omului. 
La 15 iunie 2006 locul Comisiei pentru drepturile omului l-a ocupat
Consiliul  pentru drepturile omului , în calitate de organ subsidiar al Adunării
76

Generale a ONU,  creat în baza pct.1 al Rezoluției A/60/251 din 15.03.2006. 

Consiliul pentru drepturile omului își are sediul la Geneva, întrunindu-se în
sesiuni ordinare de trei ori pe an, cu o durată generală de 10 săptămâni: martie
– 4  săptămâni; iunie - 3 săptămâni; septembrie - 3 săptămâni, şi în sesiuni
extraordinare de câte ori este necesar la cererea a 1/3 din statele-membre. 
În componenţa Consiliului pentru drepturile omului, conform pct.7 din
Rezoluția A/60/251 intră 47 de state-membre, aleşi pentru 3 ani, fără drept de
realegere timp de 6  ani după finisarea mandatului, de Adunarea Generală a
ONU prin vot secret direct, cu  majoritatea absolută. 
 Membrii Consiliului sunt aleşi în baza principiului rotaţiei geografice în
următoarea  proporţie: 

statele africane 13 membri 

statele asiatice 13 membri 

statele Europei  de Est  

6 membri 

statele Americii  Latine şi  

Caraibelor 
8 membri 

statele Europei  Occidentale  

7 membri

Procedura de alegere a membrilor Consiliului pentru drepturile omului se

deosebeşte de cea a fostei Comisii, deoarece pentru alegerea membrilor este
necesar  votul majorităţii absolute a tuturor membrilor ONU. 
Candidaţii trebuie să dovedească un aport considerabil privind apărarea şi
garantarea drepturilor omului. Membrii Consiliului periodic, în timpul executării
mandatului, sunt supuşi controlului. Dacă un membru nu corespunde funcţiei
ocupate  sau încalcă sistematic drepturile omului, atunci Adunarea Generală
este în drept cu  votul a 2/3 din membrii prezenţi la sesiune să suspende
executarea mandatul. 
Consiliul pentru drepturile omului a preluat toate atribuţiile pe care le
îndeplinea  Comisia, fiind principalul organ în sistemul ONU în domeniul
drepturilor omului. 

Însărcinare: Analizați componența pe ani a Consiliului ONU pentru

drepturile  omului și identificați dacă Republica Moldova a fost membru. 
Consultați adresa http://www.un.org/ru/ga/65/elections/hrc_elections.shtml. 

75
Buergenthal Thomas şi Weber Renate.op.cit.pag.59 
76
[On-line] https://documents-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N05/502/68/PDF/N0550268.pdf?OpenElement, accesat 05.11.2019 

35 
 Procedurile speciale ale Consiliului pentru drepturile omului reprezintă
experți  independenți în materia drepturilor omului, mandatate să informeze și să
consulte  statele în întrebări și situații în materia drepturilor omului. Sistemul
procedurilor speciale  reprezintă elementul central al mecanismului ONU privind
protecția drepturilor omului și  cuprinde toate categoriile de drepturi: civile,
politice, economice, sociale și culturale. 
La data de 01.03.2020 în baza procedurilor speciale ale Consiliului pentru
drepturilor omului au fost instituite: 
• 44 de mandate tematice   77

• 12 mandate de țară   78

Cu suportul Înaltului Comisariat al ONU pentru drepturile omului, în baza

procedurilor speciale se realizează următoarele activități: vizite în statele
monitorizate;  transmiterea recomandărilor statelor în temeiul comunicărilor
individuale sau colective  privind violarea drepturilor omului; realizarea
investigărilor tematice și consultărilor  experților, care sunt luate în considerație
la elaborarea standardelor internaționale în  materia drepturilor omului, etc. 
Rezultatele obținute în baza procedurilor speciale sunt prezentate în
Raportul  anual prezentat Consiliului pentru drepturile omului, iar în caz de
necesitate Adunării  Generale a ONU. 

1.1.1. Subcomisia privind Prevenirea Discriminării şi Protecţia

Minorităţilor Subcomisia privind Prevenirea Discriminării şi Protecţia
Minorităţilor era inițial un  organism subsidiar al Comisiei pentru drepturile
omului, acum al Consiliului pentru  Drepturile Omului, fiind înfiinţată în 1947, pe
baza unei rezoluţii a ECOSOC. În cadrul  sistemului ONU, a fost în mod
tradiţional instituţia cea mai plină de înţelegere pentru  cauza drepturilor omului.
Aceasta se datorează în mare parte faptului că membrii săi,  spre deosebire de
cei din Consiliu, activează cu titlu personal şi nu ca reprezentanţi ai  statelor.
Deşi aceasta nu este întotdeauna o garanţie că fiecare membru va acţiona  liber
(iar aici multe depind de forma de guvernare din statul respectivului delegat),
numeroase personalităţi cu o gândire independentă au activat şi continuă să
activeze în  acest organism. 
Subcomisia este compusă din 26 membri, aleşi de Consiliu dintre
candidaţii  desemnaţi de statele membre ale ONU. 
Conform Rezoluţiei ECOSOC 1986/35, membrii Subcomisiei sunt aleşi pe
o  perioadă de patru ani (şi pot fi realeşi), jumătate din ei fiind aleşi la fiecare doi
ani. Subcomisia are sarcina de a efectua studii şi de a face recomandări
Consiliului  pentru Drepturile Omului privind prevenirea discriminării de orice fel
referitoare la  drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi la protecţia
minorităţilor rasiale, naţionale,  religioase şi lingvistice. Este, de asemenea,
împuternicită să îndeplinească orice alte  funcţii care îi sunt atribuite de Consiliul
Economic şi Social sau de Consiliul pentru  Drepturile Omului. 

77
https://spinternet.ohchr.org/ViewAllCountryMandates.aspx?Type=TM&lang=ru  
78
https://spinternet.ohchr.org/ViewAllCountryMandates.aspx?lang=ru

36 
În practică, acest mandat a fost interpretat într-un sens suficient de larg
încât să  permită Subcomisiei să trateze întreaga gamă de probleme legate de
drepturile omului  care se ivesc în contextul activităţii ONU. 
 Subcomisia se întruneşte o dată pe an, la Geneva, pe o perioadă de patru
săptămâni. Dintre studiile efectuate de către membrii Subcomisiei în ultimii ani
pot fi  enumerate cele referitoare la: internarea administrativă fără inculpare sau
proces;  utilizarea fişierelor individuale informatizate; eliminarea oricăror forme
de intoleranţă şi  de discriminare, bazate pe religie sau convingere; discriminarea
populaţiei autohtone;  protecţia minorităţilor, dreptul la libertatea de opinie şi
exprimare, drepturile omului în  perioada conflictelor armate etc. 
Subcomisia a creat şi unele grupuri de lucru care se întrunesc regulat
înaintea  fiecăreia dintre sesiunile anuale, precum:  
• Grupul de lucru asupra comunicărilor, care examinează comunicările privind
violări ale drepturilor omului; 
• Grupul de lucru asupra sclaviei; 
• Grupul de lucru asupra populaţiilor indigene (băştinaşe). 
Subcomisia poate stabili, de asemenea, grupuri de lucru pe perioada
sesiunilor, cum  ar fi: 
• Grupul de lucru asupra drepturilor persoanelor deţinute pe temeiuri de
sănătate  mentală; 
• Grupul de lucru privind situaţia de sănătate mentală; 
• Grupul de lucru privind situaţia deţinuţilor etc. 
La fiecare sesiune Subcomisia adoptă rezoluţii ce sunt înaintate
Consiliului  pentru Drepturile Omului, care i-au în dezbatere diverse probleme ce
ţin de domeniul  drepturilor omului. 
Una dintre procedurile în care Comisia pentru Drepturile Omului,
împreună cu  Subcomisia sa, joacă un rol important este procedura guvernată de
Rezoluţia ECOSOC  1503 (XL VIII), în care se prevede ca toate comunicările
primite de ECOSOC să fie  examinate de către un Grup de lucru compus din
cinci membri ai Subcomisiei (Grupul  de lucru asupra comunicărilor). Într-un al
doilea stadiu. Comisia examinează în plen  comunicările şi răspunsurile
eventuale ale guvernelor pentru a stabili dacă trebuie sau  nu să sesizeze
Comisia pentru Drepturile Omului. Al treilea stadiu de procedură îl  reprezintă
examinarea de către Comisie a comunicărilor semnalate de către  Subcomisie,
pentru a stabili: 
a) dacă situaţia respectivă cere un studiu aprofundat din partea Comisiei şi
un  raport urmat de recomandări ale ECOSOC; 
b)dacă ea poate face obiectul unei anchete din partea unui comitet
special,  această anchetă însă neputând să aibă loc decât dacă statul respectiv
şi-a dat în mod  expres acordul . Aceasta e o procedură confidenţială. Ea are un
79

caracter universal, dar  nu vizează încălcări izolate, ci încălcări grave şi

sistematice ale drepturilor omului  pentru care există probe demne de încredere.
Obiectivul său principal nu este acela de  a "condamna" statele, ci de a stabili
dacă alegaţiile referitoare la astfel de încălcări sunt  fondate şi, în caz afirmativ,
să coopereze cu statele interesate în vederea încetării  acestor încălcări sau, cel
puţin, pentru reducerea lor. 

79
Adrian Năstase. Op.cit.. pag.76

37 
Subcomisia are meritul de a stimula în mare parte dezvoltarea diverselor
proceduri ale ONU de tratare a acestor încălcări şi de a îndemna organismele
politice  ale ONU din sfera drepturilor omului la consolidarea acestor practici. De
asemenea, ea  a pus bazele multor instrumente normative importante adoptate
de ONU, inclusiv  Declaraţia privind drepturile persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale sau etnice,  religioase şi lingvistice, adoptată de Adunarea
Generală a ONU la 18 decembrie 1992. 

2. Consiliul de Securitate 
În sarcina Consiliului de Securitate cad responsabilităţi primordiale
pentru  menţinerea păcii şi securităţii. Consiliul poate fi convocat la orice oră,
ziua sau noaptea. Consiliul are în componenţa sa 15 membri, 5 dintre care (aşa-
numitele Mari  Puteri - China, Rusia, Franţa, USA şi Regatul Marii Britanici şi
Irlandei de Nord) sunt  membri permanenţi cu dreptul de veto. Celelalte 10 state
(membri nepermanenţi) sunt  alese de către Adunarea Generală pentru o
perioadă de doi ani. 

Funcţii:  
• Menţinerea păcii şi securităţii ; 
• Examinarea situaţiilor şi disputelor care pot duce la conflicte armate şi
elaborarea  recomandărilor corespunzătoare; 
• Elaborarea şi supunerea spre examinare Adunării Generale a rapoartelor
anuale  şi, când va fi necesar, rapoarte speciale.  
• În scopul de a promova stabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale,  fără a folosi pentru înarmări decât un minimum din resursele
umane şi  economice ale lumii, Consiliul de Securitate are sarcina de a
elabora, cu ajutorul  Comitetului de Stat-Major, planuri care vor fi supuse
Membrilor Naţiunilor Unite  în vederea stabilirii unui sistem de reglementare a
înarmărilor. 
• Aplicarea măsurilor militare împotriva agresorului; 
• Îndeplinirea funcţiilor de tutelă a ONU în “regiunile strategice”.

38 
• În afară de aceasta, Consiliul face recomandări pentru Adunarea Generală
privind desemnarea unui nou Secretar General, alegerea împreună cu
aceasta a  judecătorilor CIJ şi admiterea unor noi state membre ale ONU .  80

Votare: 
• Fiecare membru al Consiliului de Securitate dispune de un vot. Hotărârile în
probleme de procedură vor fi adoptate cu votul afirmativ a nouă membri,
celelalte  probleme vor fi adoptate cu votul afirmativ a nouă membri,
cuprinzând şi voturile  concordante ale tuturor Membrilor permanenţi. 
• Toate statele membre sunt obligate să îndeplinească deciziile Consiliului.
Consiliul poate lua măsuri pentru a impune executarea deciziilor prin anumite
mijloace, cum ar fi sancţiuni economice, embargo pentru livrarea armelor.
Consiliul poate autoriza statul membru să folosească toate mijloacele
necesare,  inclusiv acţiunile militare comune, pentru a supraveghea
îndeplinirea deciziilor. 

În activitatea sa CS este asistat de un şir de organe subsidiare, dintre care

cu  atribuţii preponderent în domeniul apărării drepturilor omului sunt abilitate: 1.
Tribunalul internaţional pentru fosta Iugoslavie este localizat la Haga
(Olanda), fiind creat în baza Rezoluţiei Consiliului de Securitate nr. 827 (1993)
din  25.05.1993 în scopul judecării persoanelor condamnate de încălcarea
normelor de  drept umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii. 
Componenţa: 27 de judecători, dintre care 15 permanenţi şi 12 ad litem. Trei
Camere, Camera de Apel, Cancelarie, Învinuitor şi Secretariat. 
2. Tribunalul internaţional pentru Rwanda este localizat la Aruşa
(Tanzania),  fiind creat în baza Rezoluţiei Consiliului de Securitate nr. 995 (1994)
din 08.11.1994 în  scopul judecării persoanelor condamnate de săvârşirea:
crimelor de genocid pe  teritoriul Rwandei, împotriva cetăţenilor Rwandei,
precum şi în statele vecine, în  perioada 01.01.1994 -31.12.1994. 
Componenţa: 25 de judecători, dintre care 16 permanenţi şi 9 ad litem.
Trei  Camere, Camera de Apel, Cancelarie, Învinuitor şi Secretariat. 

Însărcinare: 1. Realizați o comunicare privind competența și importanța

activității  Tribunalului internațional pentru fosta Iugoslavie și Tribunalului pentru
Rwanda. Consultați: http://www.un.org/ru/law/icty/; http://www.un.org/ru/law/ictr/.

3. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) 

În baza art. 62 al Cartei ONU, Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) are
un rol  deosebit în domeniul drepturilor omului, fiind împuternicit „să facă
recomandări în  scopul promovării drepturilor omului şi libertăţile fundamentale şi
respectarea acestora  pentru toţi”. De asemenea, conform art. 68, Consiliul poate
înfiinţa comisii în domeniile  economic şi social pentru protecţia drepturilor
omului. 

80
Avocatul Parlamentar. Buletin al Centrului pentru drepturile omului din Moldova. – 2000. – nr.3. Vol.I., pag.6

39 
Consiliul, care este compus din 54 de membri, ţine, în mod normal, o
sesiune  organizatorică şi două sesiuni regulate în fiecare an. Problemele privind
drepturile  omului sunt, de obicei, transmise Comitetului al doilea al Consiliului
(comitetul social) în  care sunt reprezentaţi toţi cei 54 de membri, deşi unele
chestiuni sunt dezbătute în  plen. Rapoartele Comitetului social, care conţin
proiecte de rezoluţii şi decizii, sunt  supuse Consiliului spre examinare şi decizie
în cadrul unor şedinţe plenare. 
ECOSOC este împreună cu Adunarea Generală responsabil pentru
îndeplinirea  sarcinilor rezumate la Capitolul IX al Cartei ONU. Conform art. 63,
ECOSOC poate  activa în următoarele domenii: economie, social, sănătate,
educaţie, cultură şi domenii  conexe. ECOSOC este organul de coordonare pe
probleme economice şi sociale.  Acest lucru explică şi felul în care este compus
acest Consiliu, reprezentat supra 
proporţional de ţări în curs de dezvoltare, aşa cum se poate vedea şi din schema
de  mai sus. 
Adunarea Generală numeşte anual o treime din membrii Consiliului pe o
durată  de trei ani. Altfel decât în cazul Consiliului de Securitate, realegerea unui
anumit  membru nu este exclusă, astfel încât, anumite state s-au putut afirma ca
membri semi permanenţi. ECOSOC reprezintă puntea de legătură spre
organizaţiile speciale cu  membri proprii, îndeplinind astfel o funcţie importantă în
sistemul extrem de ramificat al  Naţiunilor Unite. În plus, ECOSOC întreţine şi
relaţii cu caracter consultativ cu peste  1.500 de ONG-uri (organizaţii
neguvernamentale). 
În pofida numărului masiv de organe conexe, importanţa ECOSOC a
scăzut  considerabil. Gareis şi Varwick semnalează următoarele: „Conform
scopurilor definite în  Carta ONU, art. 1, alin. 3, şi în obiectivele de la art. 55,
ECOSOC se îndeletniceşte în  principal cu problemele de dezvoltare din ţările
sărace (...). Competenţele sale sunt însă  limitate şi se supun autorităţii Adunării
Generale, ECOSOC devenind din ce în ce mai  mult un “organ ajutător” al
acesteia (...). 
În plus, Adunarea Generală a sustras ECOSOC, prin crearea unor organe
speciale precum Programul de Dezvoltare (UNDP) sau Conferinţa privind
Comerţul şi  Dezvoltarea (UNCTAD), alte competenţe în domeniul dezvoltării,
astfel încât acestui  Consiliu nu îi mai rămân, în afara domeniului drepturilor
omului, aproape nici un alt  domeniu operativ în care îşi poate duce activitatea.” 
Pentru acordarea ajutorului în examinarea întrebărilor ce se referă la
drepturile  omului, ECOSOC a creat Comisia pentru Drepturile Omului în
1946(reorganizată) şi 

40 
Comisia pentru Statutul Femeii. La rândul său, Comisia pentru Drepturile Omului
a  înfiinţat Subcomisia privind Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor.
Uneori, ECOSOC formează comitete speciale având în componenţă
reprezentanţi ai statelor membre, experţi, desemnaţi de guvernele lor sau
personalităţi  ilustre, reprezentanţi cu titlu personal. 
Conform art. 64 al Cartei ONU, ECOSOC este împuternicit „să încheie
înţelegeri  cu membrii Organizaţiei şi instituţiile specializate, cu scopul de a primi
de la aceştia  rapoarte despre măsurile întreprinse de ei în vederea realizării
recomandărilor date de  către el şi a recomandărilor Adunării Generale asupra
întrebărilor ce ţin de competenţa  lui. 

3.1. Comisia privind Statutul Femeii  

81

Această Comisie a fost înfiinţată în 1947. Este compusă din 45 membri

aleşi ca  reprezentanţi de stat, conform unei repartizări geografice asemănătoare
celei valabile  pentru Consiliul pentru Drepturile Omului. 
 Conform mandatului său, Comisia este însărcinată cu elaborarea unor
studii,  rapoarte şi recomandări privind drepturile femeii. A jucat un rol important
în iniţierea  unor programe ONU pentru eradicarea de jure şi de facto a
discriminării faţă de femei,  inclusiv elaborarea principalelor tratate
contemporane referitoare la drepturile femeii. 
În primele decenii ale activităţii sale, Comisia s-a dedicat acestor scopuri
normative. În perioada ce a urmat, Comisia a reuşit să se concentreze mai mult
asupra  chestiunilor legate de rolul şi necesităţile femeii în societatea
contemporană şi asupra  îmbunătăţirii statutului lor politic, economic şi social.
Funcţionând drept comitet  pregătitor pentru un număr din ce în ce mai mare de
conferinţe mondiale ale ONU  privind acest subiect, Comisia a câştigat treptat o
influenţă politică sporită care îi era  necesară pentru a avea un impact
semnificativ şi care îi lipsea în trecut. 
Până în prezent, s-a dovedit a fi mai uşor pentru Comisie să se angajeze
în  activităţi promoţionale decât să acţioneze în cazul unor încălcări specifice
privind  drepturile femeii. Comisia a trebuit să lupte mult timp pentru a dobândi
competenţa de a  trata plângerile referitoare la astfel de încălcări. La începutul
anilor '80, ECOSOC a  abilitat Comisia să examineze în anumite limite
comunicările reclamând încălcări  specifice privind drepturile femeii. Comisia a
folosit aceste comunicări mai curând ca  sursă de informaţii pentru studiile sale
decât ca instrument capabil să influenţeze  guvernele să ia în consideraţie
plângeri determinate. 
În prezent, se depun eforturi pentru a reforma procedurile privind
comunicările şi  pentru a conferi Comisiei mai multe puteri în privinţa abordării
plângerilor. Rămâne de  văzut în ce măsură aceste eforturi vor fi încununate de
succes. 

4. Curtea Internaţională de Justiţie 

Curtea Internaţională de Justiţie , căreia i se mai spune „Curtea
82

Mondială”,  este calificat conform art. 92 din Carta ONU drept „organul judiciar
principal” al  sistemului ONU. Activitatea CIJ este reglementată în Capitolul XIV
din Carta şi Statutul  

81
http://www.un.org/ru/ecosoc/about/women_commission.shtml 
82
Consultați: http://www.un.org/ru/icj/

41 
CIJ, care devine parte integrantă a acesteia. Sesiunea inaugurală a CIJ a avut
loc pe  18 aprilie 1946. 
ORGANIZAREA CURŢII: 
Curtea este alcătuită din 15 judecători, aleşi pentru 9 ani (mandat care
poate fi  prelungit) de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate. Candidaţii la
această  funcţie, indiferent de cetăţenia lor, trebuie să ocupe în statele care le-au
înaintat  candidatura „cele mai înalte magistraturi” sau să fie „jurişti cu
competenţă recunoscută 
în dreptul internaţional”. 
La fiecare trei ani, 1/3 din numărul total al judecătorilor se reînnoieşte.
Revocarea mandatului unui judecător are loc numai prin votul celorlalţi 14.
PROCEDURA ALEGERII JUDECĂTORILOR: 
 a)toate statele părţi la Statut (nu doar membrii ONU) pot propune candidaţi
(cel  mult 4, din care doar doi pot avea cetăţenia statului în cauză, ceilalţi putând
fi de orice  altă cetăţenie); 
b)candidaţii sunt susţinuţi formal de „grupul naţional” al membrilor CPA; c)
alegerea se face de pe o listă alcătuită de Secretarul general al ONU (care
centralizează candidaturile); 
d) candidaţii sunt votaţi de Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală (la
care  se adaugă statele părţi la Statut care nu sunt membre ONU); pentru a fi
aleşi, este  nevoie de majoritate absolută în ambele organe; judecătorii se aleg în
ordinea  numărului de voturi obţinute pentru grupul geografic pentru al
cărui/căror loc/locuri  candidează; 
e) cei 15 judecători aleg preşedintele şi vicepreşedintele CIJ, pe o durată de
trei  ani. 
Judecătorii ad-hoc se numesc de către o parte dacă nici unul din cei 15
judecători  nu are cetăţenia sa. Este o facultate, nu o obligaţie. Mandatul
judecătorului ad-hoc este  limitat doar la diferendul respectiv şi la durata
acestuia, fiind însă asimilat ca statut  celorlalţi judecători. 
CAMERELE CURŢII 
▪ Cvorumul necesar pentru luarea deciziilor în plen este de 9 judecători. ▪ CIJ
poate constitui una sau mai multe camere, formate din 3 sau 5 judecători pentru
examinarea anumitor categorii de cauze.

42 
▪ Anual, se desemnează 5 judecători pentru a forma Camera procedurilor
sumare; ▪ Se pot forma şi Camere ad-hoc pentru anumite cazuri, la cererea sau
cu  consultarea părţilor, formate din 3-5 judecători. 
GREFA CURŢII 
▪ Este organul administrativ permanent al CIJ; 
▪ Este condusă de grefierul şef, asistat de un grefier şef adjunct, aleşi de Curte pe
un termen de şapte ani, cu posibilitatea realegerii; 
▪ Personalul grefei (aproximativ 100 de persoane) include experţi, jurişti, translatori
şi  interpreţi, arhivişti etc, cu statut de funcţionari ONU; 
▪ Rolul Grefei este de canal de comunicare mai ales între Curte şi părţi, constând,
de  asemenea, în pregătirea şi sprijinirea activităţii CIJ, păstrarea sigiliului CIJ.
COMPETENŢA CONTENCIOASĂ

Ratione personae  Ratione materiae

Numai statele pot fi părţi în procedura 1. Diferendele pe care i le supun părţile şi toate
contencioasă (art. 34 alin. 1 din Statut); chestiunile prevăzute în mod special de Cartă sau de
Acestea sunt:  tratatele în vigoare (art. 36 alin. 1 din Statut). 
a. a)state membre ONU (care sunt 2. Diferende pot avea ca obiect: 
părţi la Cartă şi, automat, la statut);  a. interpretarea unui tratat; 
b. b)state nemembre ONU, dar care au b. orice problemă de drept internaţional; 
devenit parte la Statut (în condiţiile c. existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit,  ar
fixate de Adunarea Generală, la constitui încălcarea unei obligaţii  internaţionale; 
Recomandarea Consiliului de d. natura sau întinderea reparaţiei datorate
Securitate);  pentru încălcarea unor obligaţii internaţionale.
Notă: A fost cazul Elveţiei, înainte
de a deveni membru ONU. 
c. c)state nemembre ONU şi care nu  sunt
părţi la Statut (în condiţiile  stabilite de
Consiliul de Securitate).
 SESIZAREA CIJ 
se poate face prin:

clauză  acord declaraţia facultativă de forum prorogatum

compromisori compromisoriu acceptare a  jurisdicţiei (posibilitate prevăzută
e (anterioară   (ulterior apariţiei obligatorii în  raport cu de art.  38 alin. 5 din
apariţiei   diferendului). orice alt stat  care Regulile de  procedură
diferendului,   acceptă aceeaşi  obligaţie ale CIJ) înaintarea
inclus într-un   (art. 36 alin. 2  din Statut); plângerilor împotriva
ea poate fi  făcută în orice statelor  care nu au
tratat bilateral
moment  şi poate fi acceptat jurisdicţia
sau  
retrasă.  Statele pot CIJ. 
multilateral). include  anumite Notă: Este o
diferende de  la modalitate  utilizată în
acceptarea  jurisdicţiei speţa „Anumite
obligatorii;  de asemenea, proceduri penale în
declaraţiile pot fi făcute Franţa"  (Republica
pe termen determinat. Congo c. Franţei;
sesizarea din 2002,
acceptarea în 2003).

PROCEDURA CIJ

CIJ este autorizată să îşi elaboreze şi să îşi adopte propriile reguli de procedură. Actualele
Reguli  au fost adoptate în 1978 şi amendate cel mai recent la 29 septembrie 2005. Procedura este
caracterizată prin contradictorialitate şi supleţe, combinând procedura scrisă cu cea orală. 
1. Părţile sunt reprezentate în faţa CIJ de agenţi şi coagenţi (de regulă, din Ministerele
Afacerilor  Externe ale statelor părţi la diferend) care sunt asistaţi de consilieri sau avocaţi.
Agenţii pot 

43 
angaja guvernele pe care le reprezintă şi transmit şi primesc comunicările privind
speţa; 2. Limbile oficiale ale CU sunt engleza şi franceza; 
3. Costurile procedurii se suportă din bugetul CIJ, cu excepţia celor pentru consilieri/avocaţi
sau  pentru redactarea pieselor scrise. Statele cu dificultăţi financiare pot apela la un fond
creat   dincontribuţii voluntare, inclusiv pentru executarea hotărârilor CIJ.
 FAZA SCRISĂ constă în depunerea, la  termenele FAZA ORALĂ este publică,
fixate de Curte prin Ordin a memoriului, a cu excepţia  situaţiei în care Curtea
contramemoriului şi, dacă  părţile doresc, a recplicii şi decide altfel sau la cererea  părţilor.
duplicii.  Ea presupune prezentarea
Notă: 1 Memoriul (pe care îl depune  reclamantul) conţine o pledoariilor de  către agenţi,
prezentare a vizuinii   acestui stat asupra situaţiei de fapt, a coagenţi, consilieri/avocaţi. 
dreptului  aplicabil, a modului de aplicare a acestuia la Notă: 1. Durata procedurii orale
situaţia de fapt şi a solicitării adresate Curţii cu   privire la poate fi între una şi  şase
soluţia diferendului;  săptămâni; 2. În cursul acestei
2. Contramemoriul (pe care îl depune  pârâtul) conţine faze, pot fi  audiaţi şi martori.
contrargumentaţia   acestui stat faţă de elementele din
memoriu; 
3. In cazul sesizării prin acord   compromisoriu (când nu
există  reclamant şi pârât), ambele state depun   în
acelaşi timp atât un memoriu, cât şi  un contramemoriu,
respectiv, dacă  apreciază necesar, o replică şi o
duplică; 
4. Durata procedurii scrise poate varia de la  câteva luni la
câţiva ani, în funcţie de   complexitatea cazului, termenele
acordate şi  numărul de piese depuse; de exemplu, în speţa
româno-ucraineană de delimitare, termenele   acordate au
fost de câte nouă luni pentru  depunerea memoriului şi,
respectiv, a  contramemoriului.

DELIBERAREA are loc în secret, în mai multe runde. Fiecare judecător elaborează o notă scrisă,
care se distribuie şi celorlalţi, apoi se constituie un comitet de redactare alcătuit din doi judecători,
împreună cu preşedintele, care elaborează proiectul de hotărâre. Acesta este distribuit judecătorilor,
care pot propune amendamente. Urmează două lecturi ale textului, urmate de vot, care poate fi
pozitiv  sau negativ, fără posibilitatea abţinerii. Dacă există paritate, preşedintele are votul decisiv. 
Notă: Există posibilitatea ca judecătorii să emită declaraţii, opinii separate sau dizidente, care se
ataşează hotărârii.

DECIZIA/HOTĂRÂREA se pronunţă la 3-6 luni de la finalizarea procedurii orale, fiind prezentată

public în prezenţa plenului Curţii. 
Notă: Durata medie a procedurilor în faţa CU este de patru ani. 
Hotărârea se semnează de către preşedinte sau vice-preşedinte şi de către grefierul-şef şi
poartă  sigiliul CIJ. 
Textul conţine: introducerea (cuprinzând numele judecătorilor, ale reprezentanţilor părţilor,
istoricul procedurilor şi solicitările părţilor); temeiurile hotărârii (situaţia de fapt şi raţionamentele CIJ);
paragraful operativ (soluţia CIJ şi modul în care au votat judecătorii). 
Hotărârea este definitivă şi nu poate fi apelată. Se poate solicita interpretarea sau
revizuirea ei. Hotărârea este obligatorie. în caz contrar, art. 94 din Cartă devine aplicabil. 
Distribuţia cazurilor pe domenii de interes 
O mare parte din cazuri se referă la delimitări de frontieră, teritoriale, delimitări de spaţii maritime. 

44
La acestea se adaugă cazuri privind jurisdicţia statelor, drept diplomatic şi consular, folosirea ilegală
a  forţei. Alte cazuri privesc pretenţii de natură comercială, interese private (inclusiv drepturile
omului),  chestiuni de mediu.
 PROBLEME PROCEDURALE ALE CIJ

Formularea  Măsurile   Neprezent  Intervenţi  Formularea   Conexare 

obiecţiilor   conservatorii. area unei a unui stat unei cereri   a 
preliminare  Conform art. 41 părţi în terţ, dacă reconvenţiona procedu
privind   din Statut,   faţa   are  un le (o   rilor 
a)   oricare parte   CIJ. interes de contrapretenţie) , (dacă
competenţa   poate cere CIJ Curtea   natură   de regulă în părţile  
să indice „dacă poate   juridică.  contramemoriu, unor  
CIJ (dacă
consideră că   pronunţa o Notă:   ceea ce   proceduri
nu  există
temeiul  pe împrejurările   hotărâre şi Exemple:   lărgeşte   separate
care să se cer aceasta, ce într-o cererea de   parametrii   au  
bazeze   măsuri   astfel   intervenţi diferendului;   pretenţii
această   provizorii   ea trebuie să aibă şi  
de
competenţ trebuie luate   situaţie.  statului   conexiune   argument
ă)  b)   pentru   Notă:   Nicaragua directă cu   e 
inadmisibilit conservarea  Exemple:   în subiectul   identice  
at ea drepturilor   diferendul pretenţiei părţii împotriva
nepreze
cererii  fiecărei părţi”, de adverse.
ntare a aceluiaşi
(dacă nu s- măsuri   frontieră  
Iranului stat  
au notificate de   Salvador/
în   în
respectat   Hon duras
către  proceduril legătură
prevederile   (1992),
Consiliului de e  cu  
Statutului cererea
Securitate.  speţei   aceeaşi  
sau  ale de  
Notă: Măsurile „Personalu problemă
Regulilor  de intervenţi
conservatorii   l  ).
procedură, ea
sunt obligatorii diploma Guineei  
nu există   pentru părţi.  
diferendul tic şi Ecuatorial
Acest caracter consula e în
sau nu are obligatoriu a  
natură r al   diferendul
fost cu claritate SUA la   de
juridică subliniat de CIJ Tehera delimitare  
etc).  în speţa ,,La   n”(SU A teritorială şi
Notă:   Grand"  
Obiecţiile  c. Iran,   maritimă  
(Germania c.   1981),  
preliminare   Camerun c.
SUA), în iunie nepreze
suspendă,   Nigeria  
2001. ntare a
până la   (2002).
SUA în  
finalizare,   proceduril
procedura   e 
principală. speţei ,,  
Acţiuni  
militare şi  
paramilita
re în  şi
împotriva
statului  
Nicaragua
" 
(Nicarag
ua c.
SUA,
1986).

PROCEDURA CONSULTATIVĂ. Pot solicita avize consultative doar

Adunarea  Generală, Consiliul da Securitate şi instituţiile specializate ale ONU.
Statele nu pot  solicita avize consultative. Adunarea Generală a autorizat alte trei
organe ONU, inclusiv  ECOSOC să poată solicita avize consultative. 
Notă: Organele ONU (cu excepţia Adunării Generale şi a Consiliului i Securitate)
şi  instituţiile specializate pot cere avize doar asupra unor chestiuni juridice din
domeniul  lor de activitate. 
Curtea poate solicita statelor şi organizaţiilor internaţionale pe care le
consideră  capabile să furnizeze informaţii relevante în scris şi, respectiv în
timpul procedurii orale;  acestea nu sunt însă obligate să o facă. Curtea poate
refuza să emită un aviz  consultativ 

45 
Avizele nu au valoare juridică obligatorie , dar au o autoritate morală
deosebită,  exercitând în practică o influenţă puternică asupra dezvoltării
dreptului internaţional şi  servind ca bază a rezolvării unor situaţii internaţionale
complexe. 

5. Secretariatul ONU 83
 

Secretariatul ONU este condus de către Secretarul General, asistat de o

echipă  internațională de funcționari civili din întreaga lume. Acesta asigură
studii, informații, și  facilități necesare entităților Națiunilor Unite pentru ședințele
lor. De asemenea, preia și  efectuează sarcini de la Consiliul de Securitate,
Adunarea Generală, Consiliul  Economic și Social, și de la alte entități ONU. 
Secretariatulului ONU realizează nu numai funcții administrative, realizînd
și  important funcții cu carater politic și diplomatic, inclusiv în materia drepturilor
omului. În fruntea secretariatului se află Secretarul general (actualul Ban Ki-
Moon din  Coreea de Sud și-a început la 01.01.2007, care a fost reînoit la
01.01.2012 încă pe 4  ani). Secretarul general acționează în calitate de purtător
de cuvânt de facto și de lider  al ONU. 
În viziunea lui Franklin D. Roosevelt, rolul secretarului general al ONU este
de a fi  un „moderator mondial”, fiind definit de Carta ONU, doar în calitate de șef
administrativ  al organizației (articolul 97). Cu toate acestea, această definiție din
Cartă nu la oprit pe  secretarul general să joace un rol important pe scena
diplomatică mondială. 

Însărcinare: Identificați atribuțiile Secretariatului ONU și a Secretarului

general în  domeniul drepturilor omului. 
Consultați: http://www.un.org/ru/mainbodies/secretariat/. 

Tema 3. Atribuțiile organelor convenţionale ale ONU în materia drepturilor

omului (III) 

În cadrul mecanismului de protecţie al drepturilor omului ONU se includ şi

organele convenționale - comitetele create de ONU, formate din experți în
materia  drepturilor omului pentru a efectua controlul şi examinarea măsurilor
întreprinse de  state cu scopul îndeplinirii obligaţiunilor în conformitate cu
tratatele internaţionale în  domeniul drepturilor omului. 

1. Comitetul pentru Drepturile Omului 

 În baza art.28 din Pactul privind drepturile civile şi politice a fost
înfiinţat  Comitetul pentru Drepturile Omului (CDO), căruia îi sunt conferite
diverse atribuţii  menite să asigure respectarea de către statele părţi a obligaţiilor
asumate prin  ratificarea tratatului, şi anume: administrarea sistemului de
rapoarte şi a mecanismului  de plângeri inter-state prevăzute de Pact. 
Comitetul este compus din 18 membri, resortisanți ai statelor părţi la Pact,
84

personalităţi de înaltă moralitate cu competenţă recunoscută în domeniul

drepturilor  omului, care-și exercită funcțiile cu titlu individual. 

83
http://www.un.org/ru/mainbodies/secretariat/

46 
Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret, dintr-o listă de cel mult 2
candidaţi,  resortisanţi ai statului membru la Pact. Candidatura aceleiaşi
persoane poate fi propusă  pentru o nouă alegere. 
Cu cel puţin patru luni înainte de orice alegere în Comitet, alta decît o
alegere  pentru completarea unui loc declarat vacant în conformitate cu art. 34
din Pact,  Secretarul general al ONU invită în scris statele să desemneze, în
termen de trei luni,  candidaţii pe care îi propun ca membri ai Comitetului. 
Secretarul general al ONU întocmeşte o listă alfabetică a tuturor
candidaţilor astfel  propuşi şi o comunică statelor părţi la Pact cel mai tîrziu cu o
lună înainte de fiecare  alegere. Membrii CDO sunt aleşi în cursul unei reuniuni a
statelor părţi la Pact,  convocată de Secretarul general la sediul ONU. 
La această reuniune, unde cvorumul este constituit de două treimi din
statele părţi  la prezentul Pact, sunt aleşi ca membri ai Comitetului candidaţii
care obţin cel mai mare  număr de voturi şi majoritatea absolută a voturilor
reprezentanţilor statelor părţi prezenţi  şi votanţi. Pentru alegerile în Comitet se
va ţine seama de o repartiţie geografică  echitabilă şi de reprezentarea diferitelor
forme de civilizaţie, precum şi a principalelor  sisteme juridice, iar statele pot fi
reprezentați doar de un singur resortisant. 
Membrii CDO sunt aleşi pe patru ani, fiind reeligibili dacă li se propune din
nou  candidatura. Cu toate acestea, mandatul a nouă membri aleşi la prima
alegere ia sfîrşit  după doi ani; imediat după prima alegere, numele acestor nouă
membri va fi tras la  sorţi de către preşedintele reuniunii statelor membri la Pact. 
Dacă după părerea unanimă a celorlalţi membri, un membru al CDO a
încetat a-şi  îndeplini funcţiile pentru orice cauză alta decît o absenţă cu caracter
temporar,  preşedintele CDO informează despre aceasta Secretarul general al
ONU, care declară  atunci vacant locul pe care îl ocupă membrul menţionat. 
Dacă mandatul membrului care trebuie înlocuit nu expiră în cele şase luni
următoare datei la care a fost declarată vacanţa, Secretarul general al ONU
înştiinţează  despre aceasta statele părţi la Pact, care pot, în termen de două
luni, să desemneze  candidaţi în vederea completării locului vacant. Secretarul
general al ONU întocmeşte o  listă alfabetică a candidaţilor astfel propuşi şi o
comunică statelor, iar alegerile în  vederea completării locului vacant vor avea
apoi loc în conformitate cu dispoziţiile  Pactului. 
Orice membru al CDO ales pentru completarea unui loc declarat vacant,
face  parte din Comitet pînă la data expirării normale a mandatului membrului al
cărui loc a  devenit vacant. 
În caz de deces sau de demisie a unui membru al CDO, preşedintele
informează  despre aceasta Secretarul general al ONU, care declară locul
vacant cu începere de la  data decesului sau de la data cînd operează demisia. 
 Membrii CDO primesc, cu aprobarea Adunării Generale a Naţiunilor Unite,
remuneraţii prelevate din fondurile ONU în condiţii stabilite de Adunarea
generală,  luîndu-se în considerare importanţa funcţiilor Comitetului, iar
Secretarul general al ONU  pune la dispoziţia CDO personalul şi mijloacele
necesare pentru a îndeplini în mod  eficient funcţiile care îi sunt încredinţate. 

84
Гражданские и политические права. Комитет по правам человека. Права человека: изложение фактов №15 – стр.24

47 
Secretatul general al ONU convoacă membrii CDO, pentru prima reuniune,
la  sediul Organizaţiei. După prima sa reuniune, CDO se va întruni cu orice prilej
prevăzut  prin regulamentul său interior. Reuniunile CDO au loc, în mod obişnuit,
la sediul ONU  (New York) sau la Oficiul ONU (Geneva). 
Înainte de a intra în funcţie, orice membru al CDO trebuie să-şi ia, în
şedinţă  publică, angajamentul solemn că îşi va îndeplini funcţia cu deplină
imparţialitate şi  conştiinciozitate. Comitetul îşi alege un birou pe o perioadă de
doi ani, membri căruia  sunt reeligibili. 
CDO stabileşte prin regulamentul său interior condițiile de activitate, dar
acesta,  trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele dispoziţii: a)
cvorumul este de  doisprezece membri; b) deciziile CDO se iau cu majoritatea
membrilor prezenţi. 
CDO supune în fiecare an Adunării Generale a Naţiunilor Unite, prin
intermediul  Consiliului Economic şi Social, un raport asupra lucrărilor sale. 
Atribuțiile CDO: Examinarea rapoartele statelor părți la PIDCP 
Conform prevederilor art.40 din PIDCP, statele părţi se angajează să
prezinte  rapoarte CDO asupra realizărilor și măsurilor care le intreprind la nivel
național privind  realizarea drepturilor prevăzute în Pact: 
a) în termen de un an de la intrarea în vigoare a Pactului pe teritoriului
statului; b) de fiecare dată cînd Comitetul i-o va cere, de regulă, o dată la 4
ani. Rapoartele vor include factorii şi dificultăţile care afectează punerea în
aplicare a  
dispoziţiilor Pactului, vor fi adresate Secretarului general al ONU care le va
transmite  spre examinare CDO și/ sau după consultări cu acesta, instituţiilor
specializate  interesate copia oricăror părţi din rapoarte care pot avea legătură cu
sfera lor de  competenţă. 
CDO studiază rapoartele prezentate de state și înaintează statelor părţi
propriile  sale rapoarte, precum şi formulează observaţii generale pe care le
consideră potrivite,  iar statele părţi au dreptul să înainteze CDO comentarii cu
privire la orice observaţie. 
De asemenea, CDO poate să transmită Consiliului Economic şi Social
aceste  observaţii, însoţite de copii ale rapoartelor pe care le-a primit de la state.
Examinarea cominicărilor interstatale 
Prima etapă. În baza art. 41, statele, în orice moment pot declara că
recunosc  competenţa CDO de a primi şi examina comunicări în care un stat
poate pretinde că un  alt stat parte nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din
Pact. Comunicările nu pot fi  primite şi examinate decît dacă ele emană de la un
stat parte care a făcut o declaraţie  prin care recunoaşte, în ceea ce îl priveşte,
competenţa Comitetului. Comitetul nu va  primi nici o comunicare privitoare la un
stat parte care nu a făcut o asemenea  declaraţie. 
Aceste comunicări sunt primite în conformitate cu următoarea procedură: a.
Dacă un stat parte la Pact consideră că un alt stat, de asemenea parte la Pact, 
 nu aplică dispoziţiile Pactului, el poate, printr-o comunicare scrisă, să atragă
atenţia  acelui stat asupra chestiunii. În termen de trei luni de la primirea
comunicării, statul  destinatar va furniza statului care a adresat comunicarea
explicaţii sau orice alte  declaraţii scrise lămurind chestiunea, care vor trebui să
cuprindă, pe cît este posibil şi  util, indicaţii asupra regulilor sale de procedură şi
asupra căilor de recurs fie folosite  deja, fie pendinte, fie deschise încă. Dacă s-a
putut găsi o soluţie amiabilă CDO se  mărgineşte, în raportul său, la o scurtă
expunere a faptelor şi a soluţiei survenite, iar 
48 
dacă nu s-a putut găsi o soluţie CDO se mărgineşte în raportul său la o scurtă
expunere  a faptelor, textul observaţiilor scrise şi procesul-verbal al observaţiilor
orale prezentate  de statele părţi interesate vor fi alăturate raportului. Raportul
pentru fiecare cauză va fi  comunicat statelor părţi interesate. 
b. Dacă în termen de şase luni de la primirea comunicării originale de către
statul  destinatar chestiunea nu a fost soluţionată spre satisfacerea celor două
state părţi  interesate, şi unul şi altul vor avea dreptul de a o supune CDO,
adresînd cîte o  notificare CDO şi celuilalt stat interesat. În termen de
douăsprezece luni din ziua cînd a  primit notificarea CDO trebuie sa prezinte un
raport. CDO poate cere statelor părţi  interesate, să-i furnizeze orice informaţie
pertinentă. Statele interesate au dreptul de a fi  reprezentate cu prilejul
examinării problemei de către CDO şi de a prezenta observaţii  orale sau scrise,
ori în ambele forme. 
c. Comitetul nu poate lua în examinare o cauză care îi este supusă decît
după ce  s-a asigurat că toate căile interne de recurs disponibile au fost utilizate
şi epuizate, în  conformitate cu principiile de drept internaţional unanim
recunoscute. Această regulă nu  se aplică însă în cazurile în care procedurile de
recurs depăşesc termenele rezonabile. 
CDO îşi va oferi bunele oficii statelor părţi interesate, spre a se ajunge la o 
soluţionare amiabilă a chestiunii, întemeiată pe respectarea drepturilor omului şi 
libertăţilor fundamentale.  
Şedinţele în care CDO examinează comunicările prevăzute în prezentul
articol  sunt secrete. 
A doua etapă. Dacă o chestiune supusă CDO nu a fost soluţionată spre 
satisfacţia statelor părţi interesate, Comitetul poate, cu acordul prealabil al
acestora, să  desemneze o Comisie de conciliere ad-hoc, care îşi va oferi
bunele oficii statelor părţi  interesate spre a se ajunge la o soluţie amiabilă a
chestiunii.  
Comisia se compune din cinci membri numiţi cu acordul statelor părţi
interesate.  Dacă ele nu ajung în termen de trei luni la o înţelegere asupra
compunerii Comisiei în  întregime sau în parte, membrii Comisiei în privinţa
cărora nu s-a realizat acordul vor fi  aleşi dintre membrii CDO, cu o majoritate de
două treimi din membrii CDO. 
Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile cu titlu individual. Ei nu trebuie să fie 
resortisanţi nici ai statelor părţi interesate, nici ai unui stat care nu este parte la 
prezentul Pact şi nici ai unui stat parte care nu a făcut declaraţia de recunoștere 
acompetenței CDO. Comisia îşi alege preşedintele şi îşi adoptă regulamentul
interior. 
Comisia îşi ţine şedinţele în mod normal la sediul Organizaţiei Naţiunilor
Unite sau  la Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva. Cu toate acestea, ea se poate
întruni în orice  alt loc potrivit, pe care Comisia îl poate stabili consultîndu-se cu
Secretarul general al  Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu statele părţi interesate. 
 Informaţiile obţinute şi examinate de CDO sunt puse la dispoziţia Comisiei,
iar  Comisia poate să ceară statelor părţi interesate să-i furnizeze orice informaţii 
complementare pertinente. 
După ce a examinat chestiunea sub toate aspectele, dar în orice caz într-
un  termen maxim de douăsprezece luni de cînd a fost sesizată, comisia supune
un raport  preşedintelui CDO, care îl va comunica statelor părţi interesate: 
a) dacă CDO nu poate să termine examinarea chestiunii în douăsprezece
luni, ea  se mărgineşte să arate pe scurt în raportul său stadiul în care se află
examinarea  chestiunii;
49 
b) dacă s-a ajuns la o soluţionare amiabilă a chestiunii, întemeiată pe
respectarea  drepturilor omului recunoscute în PIDCP, Comisia se mărgineşte să
arate pe scurt, în  raportul său, faptele şi soluţia la care s-a ajuns. 
c) dacă nu s-a ajuns la o soluţionare amiabilă, în raportul Comisiei vor
figura  concluziile sale cu privire la toate aspectele de fapt ale chestiunii
dezbătute de statele  părţi interesate, precum şi constatările sale cu privire la
posibilităţile de soluţionare  amiabilă a cauzei; raportul va cuprinde, de
asemenea, observaţiile scrise şi un proces 
verbal al observaţiilor orale prezentate de statele părţi interesate. Acest raport va
fi  înaintat statelor părţi interesate, care vor înştiinţa pe preşedintele CDO, în
termen de  trei luni de la primirea raportului, dacă acceptă sau nu cele formulate
de raportul Comisiei. 
Examinarea cominicărilor individuale (persoanelor fizice) 
În conformitate cu prevederile Primului protocol la PIDCP , orice stat parte
85

la Pact  care devine parte Protocol recunoaşte competenţa CDO de a primi şi

examina  comunicări provenite de la persoane fizice ţinând de jurisdicţia sa, care
pretind a fi  victime ale unei violări, de către acest stat parte, a vreunuia dintre
drepturile enunţate în  Pact. Comitetul nu va primi nici o comunicare privind statul
parte la Pact care nu este  parte la prezentul Protocol.  
În baza prevederilor art.1 din primul protocol la PIDCP orice persoană
fizică, care  pretinde a fi victima unui violări a vreunui drept enunţat în PIDCP şi
care a epuizat toate  căile interne de recurs disponibile, poate prezenta o
comunicare scrisă CDO, în  vederea examinării sale.  
Condițiile de admisibilitate a comunicării individuale depuse la
CDO: - comunicarea să nu fie anonimă; 
- comunicarea să nu fie abuzivă; 
- comunicarea să fie compatibilă cu prevederile PCDCP; 
- dacă aceeaşi chestiune se află deja în curs de examinare în cadrul
altei  proceduri internaţionale de investigare şi soluţionare;  
- persoana fizică nu a epuizat toate căile interne de recurs
disponibile.  Excepție: Regula nu se aplică dacă procedurile de recurs
depăşesc termene  rezonabile. 
Dacă comunicarea a fost admisă de către CDO, în următoarele 6 luni,
statul  respectiv prezintă în scris CDO explicaţii sau declaraţii de elucidare a
problemei, cu  indicarea, dacă este cazul, a măsurilor luate pentru remedierea
situaţiei.  
CDO examinează comunicările primite în temeiul Primului protocol la
PIDCP,  ţinând seama de toate informaţiile scrise care i-au fost puse la dispoziţie
de către  persoana fizică şi de către statul parte interesat.  
Ședințele CDO în timpul examinării comunicărilor sunt închise. CDO
comunică  constatările sale statului parte interesat şi persoanei fizice. 
 2. Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale 
Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale nu conţine
prevederi  referitoare la un sistem de plângeri inter-state şi individuale. El cere
doar statelor părţi  să prezinte rapoarte asupra măsurilor luate şi asupra
progresului realizat în respectarea  

85
Pactul internațional privind drepturile civile

50 
drepturilor recunoscute prin PIDESC. Pactul ca atare nu înfiinţează un Comitet
special  pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează că aceste rapoarte sunt
înaintate  Consiliului Economic şi Social al ONU. 
În baza hotărîrii ECOSOC din 1978/10 din 3 mai 1978 a fost creată o grupă
de  realizare a prevederilor PIDESC în scopul ajutării ECOSOC-ului pentru
analizarea  rapoartelor prezentate de către statele părți în baza art.16 din
PIDESC și în  conformitate cu programul instituit de ECOSOC prin Rezoluția
1988 (LX) din 11 mai  1976, care a stabilit că statele membre vor prezenta o dată
la doi ani rapoarte. 
Prin Rezoluția 1979/43 din 11 mai 1979 ECOSOC-ul a permis acestui grup
de  lucru să examineze rapoartele instituțiilor specializate, transmise ECOSOC-
ului, în baza  art.18 din PIDESC. 
Prin Rezoluția 1982/33 din 6 mai 1982 al ECOSOC-ului Grupa de lucru a
fost  redenumită Grupul de lucru al experților guvernamentali de implimentare a
PIDESC, iar  prin Rezoluția 1985/17 din 28 mai 1985 fiind redenumită în
Comitetul ONU cu privire la  drepturile economice, sociale și culturale (CDESC).
Prima sesiune a CDESC a avut loc în anul 1987, în componența sa sunt 18
membri, aleși după principiul repartiției geografice. 15 membri sunt aleși conform
grupurilor religioase, iar ceilalți 3 membri proporțional numărului statelor membri
în  fiecare grup regional. 
CDESC desfășoară două sesiuni pe an cîte trei săptămîni și prezintă
rapoarte  ECOSOC-ului, care i-au forma rapoartelor oficiale prezentate
ECOSOC-ului. În  activitatea sa CDESC este asistat de grupul de lucru, care se
întrunește pentru o  săptămînă înainte de ședințele ordinare. 
Deși PIDESC nu prevede procedura de examinare a plîngerilor, acest lucru
a fost  instituit prin Protocolul facultativ la PIDESC, adoptat prin Rezoluția 63/117
al Adunării  Generale a ONU din 10.12.2008.   86

În conformitate cu prevederile acestui protocol în competența CDESC, pe

lîngă  examinarea rapoartelor, intră: 
Examinarea comunicărilor individuale 
Conform art.1 din Protocolul facultativ la PIDESC statele părți la PIDESC,
dacă devin  părți și la protocol, recunosc competența CDESC de a primi și
examina comunicări. Condițiile de admisibilitate a comunicărilor: 
- să provină de la persoane fizice sau grupe de persoane fizice sau din
numele lor  (cu acordul persoanelor al căror drepturi au fost încălcate), care
declară că ei sunt  victime ale încălcării de către statele membre a drepturilor
prevăzute în PIDESC; 
- persoana fizică nu a epuizat toate căile interne de recurs disponibile.
Excepție:  Regula nu se aplică dacă procedurile de recurs depăşesc termene
rezonabile; - comunicarea să nu fie anonimă, abuzivă și să fie prezentată în
scris; - dacă aceeaşi chestiune a fost sau se află în curs de examinare la CDO
sau în  cadrul altei proceduri internaţionale de investigare şi soluţionare;  
 - trebuie să fie transmisă către CDESC timp de un an după examinarea
plîngerii  tuturor căilor interne, cu excepția cazuriloe cînd autorul poate
demonstra că au fost  puse impedimente pentru a fi transmise în termen; 

86

51 
- faptele expuse în comunicare trebuie să aibă loc după întrarea în vigoare a
protocolului și să fie compatibile cu acesta; 
- comunicarea nu este argumentată și fundamantată sau este axată
preponderant  pe informații mass-media. 
În orice moment după primirea comunicării și pînă la primirea unei hotărîri
CDESC  se poate adresa statelor de a lua toate măsurile necesare pentru
protecția  reclamanților. 
Dacă comunicarea a fost admisă spre examinare de către CDESC, în mod
confidential, anunță statele despre existența unei plîngeri. Statele timp de șase
luni  prezintă CDESC explicații în formă scrisă și prezintă acele măsuri de ordin
judiciar care  au fost întreprinse de către stat pentru a repune în drepturi
persoanele. 
Dacă CDESC nu poate soluționa pe cale amiabilă situația, începe
examinarea  propriu zisă a comunicării, în ședințe înschise, analizînd materialele
prezentate de părți,  alte organe ONU sau regionale. În urma examinării CDESC
emite recomandările sale,  care le prezintă statului, care timp de 6 luni răspunde
ce măsuri la nvel national a  întreprins pentru a repune în drepturi persoanele. 
CDESC poate obliga statul reclamat să ia toate măsurile necesare ca
cetățenii  aflați sub jurisdicția, care s-au adresat la Comitet, să nu fie supuși
intimidării. Examinarea comunicărilor interstatale are loc în baza art. 10 din
protocol și  conform următoarei proceduri: 
1. Dacă un stat parte la PIDESC și protocol, consideră că un alt stat, de
asemenea  parte la PIDESC și protocolul, nu-și realizează angajamentele, el
poate, printr-o  comunicare scrisă, să atragă atenţia acelui stat asupra chestiunii
și dacă dorește să  informeze despre aceasta CDESC. În termen de trei luni de
la primirea comunicării,  statul destinatar (învinuit) va furniza statului care a
adresat comunicarea explicaţii sau  orice alte declaraţii scrise lămurind
chestiunea, care vor trebui să cuprindă, pe cît este 
posibil şi util, indicaţii asupra regulilor sale de procedură şi asupra căilor de
recurs fie  folosite deja, fie pendinte, fie deschise încă pentru
implimentareaprevederilor acestor  documente. 
Comunicarea interstatală este transmisă spre depozitare Secretarului General
al  ONU, care le prezintă cîte o copie statelor interesate, comunicare care poate
fi retrasă  în orice moment, dar care nu împiedică examinarea de către CDESC a
oricărui punct  din aceasta, numai că statele nu vor fi oblicate să prezinte
informații pe baza acestei  comunicări. 
2. În situația cînd problema nu a fost soluționată spre satisfacrea intereselor
ambelor state, timp de 6 luni după primirea de către statul „învinuit” a primei
comunicări,  fiecare dintre aceste state se poate adresa CDESC, informînd
celălalt stat. CDESC are  dreptul să ceară de la state orice informație necesară,
iar acestea au dreptul de a fi  reprezentați și să furnizeze înformația necesară în
formă scrisă și/sau verbală. 
3. Examinarea de către CDESC a problemei va avea loc, numai dacă acesta
va  constata că toate căile interne de atac au fost utilizate, cu excepția cazului,
cînd  procedurile interne sunt tergiversate. Prin aceasta CDESC demonstrează
intenția de  soluționa pe cale amiabilă litigiul. 
CDESC se întrunește în ședințe închise, încercînd , în termen rezonabil, de a
emite  un raport succint privind situația de fapt, dacă soluționarea litigiului a avut
loc pe cale  amiabilă.
52 
În caz contrar, CDESC emite un raport detaliat, care îl transmite statelor, unde
descrie toate măsurile realizate pentru soluționarea cauzei, anexează toate
documente  primite de la state și formulează obiecții care trebuie luate în calcul
de către statele  interesate. 
Procedura de examinare: 
1. Informarea CDESC privind încălcarea serioasă și sistematică a prevederilor
PIDESC de către un stat parte. 
2. Examinarea informației de către CDESC și formularea obiecțiilor către statul
reclamat. 
3. Desemnarea unuia sau cîtorva dintre membrii CDESC în calitate de experți
pe  cauza dată, care dacă este necesar sunt delegați în teritoriu, obligați să
elaboreze un  raport privind situația de fapt, care ăl transmit CDESC. Toate
investigațiile sunt realizate  confidențial cu participarea statelor cointeresate. 
4. După examinarea rezultatelor investigației CDESC trimite rezultatele
statului  reclamat, formulînd obiecții și recomandări. Timp de 6 luni, acesta are
dreptul de a  comenta orice observație formulată. Ulterior CDESC are dreptul să
ceară statului să  informeze privind măsurile naționale realizate pentru
îmbunătățirea situației. 
5. La finele procedurii de investigare CDESC, după consultări cu statul
reclamat  poate emite un raport succint privind rezultatele în raportul anual cu
privire la realizarea  Protocolului facultativ la PIDESC. 

3.Comitetul pentru drepturile copilului 

Convenţia cu privire la drepturile copilului înfiinţează un Comitet pentru
87

drepturile copilului a cărui sarcină este de a „examina progresul înregistrat de

Statele  Părţi în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin Convenţie”., precum și
supravegherea cum  statele implimentează la nivel național prevederile
protocoalelor facultative la  Convenție: 
Primul protocol facultativ la Convenția privind drepturile copilului cu privire
la  participarea copiilor în conflicte armate, adoptat de Adunarea Generală ONU
prin  Rezoluția A/RES/54/263 din 25 mai 2000, intrat în vigoare la 12 februarie
2002; 
Al doilea protocol facultativ la Convenția privind drepturile copilului cu
privire la  traficul de copii, pornografia infantilă și prostituție, adoptat de Adunarea
Generală ONU  prin Rezoluția A/RES/54/263 din 25 mai 2000, intrat în vigoare la
18 ianuarie 2002; 
Al treilea protocol facultativ la Convenția privind drepturile copilului cu
privire la  instituirea unei proceduri de examinare a comunicărilor, adoptat de
Adunarea Generală  ONU la 19 decembrie 2011, care după intrarea în vigoare
(înca nu este în vigoare) va  permite CDO să examineze plîngeri individuale și
interstatale privind încălcarea  drepturilor copiilor. 
Comitetul este compus din 18 membri care îşi îndeplinesc funcţiile cu titlu
individual. Atribuţia principală este de a examina rapoartele pe care statele părţi
sunt  obligate să le prezinte, după ratificarea Convenției și primelor 2 protocoale
faculatative  la Convenție, peste doi ani, apoi odată la cinci ani, referitor la
măsurile adoptate pentru  

Adoptată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984. A intrat în vigoare
87

la 27  iunie 1987. În vigoare pentru Republica Moldova din 28.12.1995

53 
punerea în aplicare a acestora, pe baza cărora CDC emite observații generale
88

și  recomandări. 
CDC se reunește de trei ori pe an în sesiuni ordinare la Geneva, durata
cărora  este de trei săptămîni. Înainte de fiecare sesiune se întrunește pentru o
săptămînă  grupul de lucru pentru pregătirea sesiunii. 

4. Comitetul împotriva torturii 

Convenţia împotriva torturii şi altor tratamente sau pedepse cu
cruzime,  inumane sau degradante , instituie Comitetul împotriva torturii (CT).
89

Statele părţi la  Convenţie înaintează CT rapoarte asupra cărora el poate face

„comentarii de ordin  general”. Primul raport după ratificare este prezentat CT
după un an, celelalte o dată la  patru ani. 
CT este compus din 10 experţi de înaltă moralitate, care funcționează cu
titlu  individual, posedând o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor
omului. Experţii  sunt aleşi prin vot secret de pe o listă de candidaţi desemnaţi de
către statele părţi,  ţinându-se seama de repartizarea geografică, echitabilă şi
interesul pe care îl prezintă  participarea la lucrările CT a unor persoane cu
experienţă juridică. 
CT desfășoară două sesiuni ordinare pe an, la Geneva, prima în aprilie-
mai, a  doua în noiembrie, cu o durată de patru săptpmîni fiecare. 
Pe lîngă procedura de examinare a rapoartelor Convenția, a instituit trei
mecanisme de monitoring: examinarea plîngerilor individuale; realizarea
investigațiilor,  examinarea plîngerilor inter-statale. 
Conform art. 20, CT poate proceda la o anchetă confidenţială care poate
comporta şi o vizită pe teritoriul statului, însă numai cu acordul acestuia.
Conform art.  28, statele pot face rezerve în ce priveşte competenţele acordate
de art. 20. 
Art. 21 şi art. 22 din Convenţie prevăd că dacă statele au recunoscut
competenţa  acordată Comitetului, acesta poate fi sesizat prin comunicări
interstatale sau emanând  de la particulari care indică o violare a Convenţiei. 
În anul 2006, prin Protocolul facultativ la Convenție a fost instituit
Subcomitetul cu  privire la prevenirea torturii, care este împuternicit să viziteze
instituțiile penetenciare a  statelor membre și să analizeze rapoartele
mecanismelor naționale de prevenire a  torturii, care sunt create de către state în
baza angajamentelor la protocol. 

5. Subcomitetul pentru prevenirea torturii și altor tratamente sau pedepse

cu  cruzime, inumane sau degradante 
Subcomitetul pentru prevenirea torturii și altor tratamente sau
pedepse cu  cruzime, inumane sau degradante (SPT), reprezintă un nou tip
de organ  convențional, care are un mandat de prevenire, axat pe interacțiunea
permanentă,  inovațională și proactivă a SPT și state, începându-și activitatea în
februarie 2007. 
 SPT a fost înființat în baza prevederilor Protocolului facultativ la Convenția
împotriva torturii şi altor tratamente sau pedepse cu cruzime, inumane sau
degradante, aprobat prin Rezoluția AG A/RES/57/199 din 18.12.2002, intrat în
vigoare la  22.06.2006. 

Права ребенка. – Права человека: изложение фактов. - №10, стр.30 

88

Adoptată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia A/RES/57/199 din 18 decembrie 2002, intrat în
89

vigoare la  22 iunie 2006. 

54 
SPT este format din 25 de experți independenți, din diferite regiuni ale
lumii,  pentru un mandat de 4 ani, cu dreptul de a fi realeși o singură dată.
Funcțiile SPT sunt operativă, prin vizitarea și monitorizarea instituțiilor
penitenciare din statele-membre, și consultativă, constând în asistarea și
acordarea de  consultații statelor-membre, precum și mecanismelor naționale de
prevenire a torturii. De asemenea, în scopul prevenirii torturii și tratamentelor
inumane și degradante,  conlucrează cu organele de protecție a drepturilor
omului din cadrul ONU, regionale,  naționale, societatea civilă, etc. 
Raportul anual al SPT este prezintat Comitetului împotriva torturii,
reunindu-se în  ședințe ordinare de 3 ori pe an, câte o săptămănă, în oficiul de la
Geneva. În temeiul protocolului facultativ, SPT are dreptul de a vizita orice
instituție de  reținere a persoanelor: penitenciare (civile sau militare),
inspectorate de poliție, centre  de reținere (migranți, refugiați, minori ș.a.), spitale
psihiatrice, aziluri și solicita orice  informație necesară. 
Experții au dreptul de a efectua discuții private cu persoanele reținute sau
condamnate, fără martori, și să consulte orice persoană, care ar putea furniza
informațiile necesare, inclusiv membri de Guvern, ONG, personalul din sistemul
penitenciar, avocați, medici, jurnaliști, etc., persoane care nu pot fi sancționate,
conform  Protocolului facultativ, pentru informația furnizată. 
Vizitele de monitorizare, se realizează, în statele-membri, de către o
delegație de cel puțin 2 experți SPT, fiind asistați de experți, cu cunoștințe
profesionale, care nu fac  parte din SPT. 
Obiecțiile pe vizită sunt expuse autorităților statale, iar după necesitate pot
fi  prezentate într-un raport confidențial. În situația, când statele ameliorează
situația,  caracterul confidențial se păstrează, iar dacă statele nu conlucrează cu
SPT și nu  corijează situația, atunci prin intermediul Comitetului împotriva torturii,
raportul este  publicat. 
Principiile de lucru al SPT sunt: confidențialitatea, imparțialitate,
obiectivismul,  universalitate, echitate. 
În baza art.17 din Protocolul facultativ, statele-membre sunt obligate să
creeze la  nivel național mecanisme de prevenire a torturii, unde sunt specificate
atribuțiile și  competențele. 
SPT ajută și consultă statele privind crearea mecanismelor naționale
antitortură,  conlucrând eficient cu ONG, care au menirea de a superviza
procesul de activitate a  acestora. 

6. Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare

rasială În conformitate cu prevederile Convenției internaționale privind
eliminarea  tuturor formelor de discriminare rasială a fost înființat Comitetul90

pentru eliminarea  discriminării rasiale (CEDR), care este compus din 18 experţi
cunoscuţi prin înalta lor  moralitate şi imparţialitate. Aceştia sunt aleşi de către
statele părţi din rândul cetăţenilor  lor, şi îşi exercită funcţiile cu titlu individual,
ţinându-se seama de repartiţia geografică  echitabilă şi de reprezentarea
diferitelor forme de civilizaţie, precum şi de principalele  sisteme judiciare. 
Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret de pe o listă de candidaţi
desemnaţi  de statele părţi. Fiecare stat parte poate să desemneze un candidat
ales dintre cetăţenii  săi. 

Adoptată la 21.12.1965 la New York, intrată în vigoare la 04.01.1969 conform dispoziţiilor art. 19; în vigoare pentru
90

Republica  Moldova din 25.02.1993.

55 
Membrii Comitetului sunt aleşi în cursul unei reuniuni a statelor părţi
convocate de  Secretarul general la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite. La
această reuniune, al cărei  cvorum este de două treimi din statele părţi, sunt
aleşi membrii Comitetului - candidaţii  care obţin cel mai mare număr de voturi şi
majoritatea absolută a voturilor  reprezentanţilor statelor părţi prezenţi şi votanţi. 
Statele părţi se angajează să prezinte Secretarului general al ONU, pentru
examinare de către Comitet, un raport asupra măsurilor de ordin legislativ,
judiciar,  administrativ sau asupra altor măsuri pe care le-au adoptat şi care pun
în aplicare  dispoziţiile prezentei Convenţii - se stipulează în partea a doua a art.
8 a Convenţiei  internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială. 
CEDR se întrunește, la Geneva, anual în două ședințe anuale, a câte 2
săptămâni  fiecare. 

7. Comitetul pentru lichidarea discriminării faţă de femeie 

Prin Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă
de  femei a fost instituit Comitetul pentru lichidarea discriminării faţă de femei
91

(CLDF),  compus din 23 de experţi aleşi de statele părţi, dar care îşi îndeplinesc
atribuţiile cu titlu  individual. În baza Convenției CLDF are dreptul de a examina
rapoartele periodice a  statelor (după aceiași formulă ca și la celelalte comitete),
să formuleze obiecții generale  și recomandări. 
În conformitate cu prevederile Protocolului facultativ la Convenţia privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei CEDR a fost 92

împutenicit, cu  acordul prealabil al statelor, să: examineze plângeri individuale;

să inițieze anchete cu  privire la încălcările sistematice a drepturilor femeii. 

8. Comitetul pentru protecția drepturilor lucrătorilor migranți și

familiilor lor Comitetul pentru protecția drepturilor lucrătorilor migranți și familiilor
lor, și-a  început activitatea în martie 2004, în baza Convenției internaționale cu
privire la  protecția lucrătorilor migranți și membrilor familiilor .  93

În componența Comitetului intră 14 experți independenți, abilitați cu dreptul

de a  examina rapoartele statelor părți la convenție. Primul raport este prezentat
de state  după un an de la semnare, celelalte se prezintă odată la cinci ani. De
asemenea,  examinează plângeri individuale. 

9. Comitetul privind drepturile persoanelor cu dizabilități 

În baza Convenției cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități, a fost 94

creat  Comitetul privind drepturile persoanelor cu dizabilități, care se întrunește

de două ori pe  an la Geneva. În componența Comitetului intră 18 experți
independenți, care activează  cu titlu individual, fiind aleși după principiul rotației
geografice, pentru un mandat de 4  ani, cu dreptul de a fi realeși. 
 Comitetul examinează rapoartele primare a statelor, care sunt prezentate
peste 2  ani după ratificarea Convenției și rapoartele ulterioare, prezentate odată
la 4 ani. 

91 
92
Adoptat la 06.04.1999 
93 

94
Adoptată prin Rezoluția AG a ONU A/RES/61/106 din13 decembrie 2006, intrată în vigoare la 3 mai 2008.

56 
Prin adoptarea Protocolului facultativ la Convenția cu privire la drepturile
persoanelor cu dizabilități Comitetul este împuternicit să primească și să
examineze  plângerile individuale a statelor și să înceapă anchete privind
examinarea situațiilor de  încălcare sistematică a drepturilor persoanelor cu
dizabilități. 

10. Comitetul privind disparițiile forțate 

În baza Convenției privind apărarea tuturor persoanelor de disparițiile
forțate a  fost instituit Comitetul privind disparițiile forțate (CDF), care se
95

reunește la Geneva și  are în mod normal, două sesiuni pe an. Comitetul este
format din experți independenți  care monitorizează punerea în aplicare de către
statele părți la Convenției. 
Statele părți la Convenție, după doi ani de la ratificare, sunt obligate să
raporteze  CDF despre măsurile întreprinse pentru implementarea prevederilor
acesteia la nivel  național. CDF examinează fiecare raport și prezintă statului-
parte obiecțiile și  recomandările sale în „observațiile finale”. 
În conformitate cu art.31, un stat-parte în momentul ratificării sau în orice
moment  după ratificarea Convenției poate recunoaște competența CDF de a
primi și examina  comunicări de la persoanele fizice, aflate sub jurisdicția sa,
care se pretind a fi victime  ale încălcării Convenției.  
Potrivit art.32 CDF poate examina si plângeri interstatale, reunindu-se la
Geneva  în sesiuni ordinare de două ori pe an. 
95
Adoptată prin Rezoluția AG a ONU A/RES/65/209 din 13decembrie 2010.

57 
Tema 4. Cadrul normativ al ONU în materia drepturilor omului 

1. Carta Internațională a Drepturilor Omului 

1.1. Declarația Universală a Drepturilor Omului 
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO), adoptată la 10 96

decembrie  1948 de către Adunarea Generală a ONU 1948 prin Rezoluția

217/A/III a AG ONU (pro 40; abțineri -8) , este primul document internațional
97

politic cuprinzător în sfera  drepturilor omului, adoptat de o organizaţie

internaţională. Preambulul DUDO dezvoltă  ideea că recunoaşterea drepturilor
omului constituie „fundamentul libertăţii, dreptăţii şi  păcii în lume”, iar art. 28
afirmă necesitatea unei ordini internaţionale care să permită  deplina ocrotire a
drepturilor şi libertăţilor persoanei. 
Renumitul jurist francez Rene Cassin, a impus calificarea ei drept
universală în loc  de internațională, subliniind că drepturile proclamate nu aparțin
numai cetățenilor, ca  resortisanți ai statelor, ci indivizilor, în calitate de ființe
umane. 
Sursele filosofice ale DUDO, la care se face referire în Preambul, sunt
conceptele  de demnitate umană inerentă şi natura inalienabilă a drepturilor
omului. În urma analizei Preambulului constatăm că statele-membre ale ONU au
conștientizat că ignorarea şi dispreţul pentru drepturile omului constituie factorii
au  generat acte de barbarie care au ultragiat conştiinţa omenirii, iar cooperarea
internațională axată pe dezvoltarea relațiilor prietenești axată pe drepturile şi
libertăţile  enunțate în DUDO reprezintă un standard comun spre care trebuie să
tindă toate  popoarele şi naţiunile. 
După cum a recunoscut Adunarea Generală a ONU, Declarația Universală
a  Drepturilor Omului reprezintă ideal comun către care trebuie să tindă
popoarele şi toate  naţiunile pentru ca toate persoanele şi toate organele
societăţii, (...) să se străduiască,  prin învăţătură şi educaţie, să dezvolte
respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să  asigure, prin măsuri progresive
de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi  aplicarea lor universală şi
efectivă atât în cadrul statelor membre înseşi cât şi în  teritoriile aflate sub
jurisdicţia lor. 

libertatea și egalitatea tuturor ființelor  

umane (art.1,7) nedescriminarea (art.2,7)  

Principiile fundamentale consfințite în DUDO

prezumția nevinovăției (art.11) nici o pedeapsă fără lege (art.11) 

Autorii DUDO au consacrat în textul acesteia următoarele categorii de

drepturi și  libertăți: 
• drepturi materiale civile: dreptul la viaţă, la libertatea şi la securitatea
persoanei (art.3), dreptul la viață privată și de familie, dreptul la
inviolabilitatea locuinței, dreptul la secretul corespondenței, dreptul la  

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New York la 10.12.1948. Ratificată prin Hotărârea Sovietului
96

Suprem nr.217 din 28.07.1990 // Tratate internaţionale. Vol. I. Chişinău, 1998. 

 Bîrsan Corneliu. Convenția Europeană a Drepturilor Omului: comentariu pe articole. Vol.I. Drepturi și libertăți. București:
97

C.H.  BECK, 2005, p.28 

58 
onoare și demnitate (art.12), dreptul la libera circulație (art.13),
dreptul la  căsătorie și de a întemeia o familie (art.16); 
• drepturilor politice: dreptul de azil (art.14), dreptul la cetățenie (15),
dreptul de a alege și de a fi ales (art.21);  
• drepturi economice: dreptul la proprietate (art.17), dreptul la retribuție
egală pentru muncă egală (art.23); 
• drepturi procedurale: dreptul de a fi subiect de drept (art.6), dreptul la
recurs efectiv (art.8), dreptul la un proces echitabil (art.10); 
• drepturi sociale: dreptul la asigurări sociale (art.22), dreptul la muncă
(art.23), dreptul de a înființa sindicate (art.23), dreptul la protecţie
împotriva  şomajului (art.23), dreptul la odihnă și timp liber (art.24),
dreptul la un trai  decent, dreptul la asigurare în caz de şomaj, de boală,
de invaliditate,  văduvie, bătrâneţe (art.25), dreptul la educaţie (art.26); 
• drepturile culturale: dreptul de a participa liber la viaţa culturală a
comunităţii, dreptul de a se bucura de valorile artistice, dreptul de a
beneficia de progresul ştiinţific (art.27);  
• libertăți: libertatea gândirii (art.18), libertatea conştiinţei(art.18), libertatea
religiei (art.18), libertatea de exprimare (art.19), libertatea de asociere
(art.20). 
De asemenea, DUDO instituie trei categorii de interdicții: sclavia și
aservirea  (art.4), tortura, pedepsele sau tratamentele crude, inumane sau
degradante (art.5),  arestările, reținerile sau expulzările arbitrare (art.9).   98

Declaraţia enunță că drepturile pe care le proclamă nu au caracter absolut,

acordând posibilitatea statelor să adopte legi care să limiteze exerciţiul acestor
drepturi,  cu condiţia ca unicul scop al acestei limitări să fie asigurarea
recunoaşterii  corespunzătoare şi respectării drepturilor celorlalţi şi a
compatibilităţii cu cerinţele  îndreptăţite privind moralitatea, ordinea publică şi
bunăstarea generală într-o societate  democratică (art. 29 §2).  
În conformitate cu prevederile art.30 autoritatea statelor de a impune
aceste  restricţii este limitată, fiind specificat că: nimic din această declaraţie nu
poate fi  interpretat ca implicând pentru vreun stat, grup sau persoană, vreun
drept de a se  angaja într-o activitate sau de a săvârşi un act în scopul de a
desfiinţa oricare dintre  drepturile şi libertăţile consacrate. 
Referindu-se la valoarea DUDO, autoarea Elena Botnari, se expune pentru
o  armonizare conciliatoare între valoarea moral-politică și valoare juridică
normativă a  acesteia, fundamentându-și poziția pe următoarele argumente: 
99

1. DUDO fiind un act ulterior Cartei ONU, rezultă și se întemeiază pe

principiile  consacrate în Cartă, dezvoltând, în special principiul respectării
drepturilor  omului, iar Carta ONU fiind actul constitutiv al ONU și un tratat
internațional  multilateral angajează juridicește statele-membre ale ONU
care au ratificat-o. 

Drept internațional public. red.-coord. A. Buruian. Ed.III-a (rev. și adaug.). Chișinău: S.n., 2009. Tipografia „Elena-V.I.”
98

S.R.L.,  p.240. 
99
Botnari Elena. Valoarea Declarației Universale a Drepturilor Omului. În: Probleme actuale în domeniul protecției
drepturilor  omului: materialele conferinței științifice internaționale dedicată Zilei Internaționale a Drepturilor Omului din
10.12.2007, Bălți.  Chișinău: Pontos, 2007, pp. 8-11.

59 
 2. DUDO este un act internațional interpretativ al Cartei ONU, iar din punct de
vedere juridic actul interpretativ (DUDO) și actul interpretat (Carta ONU)
fac  corp comun, având aceeași forță juridică. 
3. DUDO consfințește principiul respectării drepturilor omului, recunoscut de
către state opinio juris sive necesitatis , ca parte constitutivă a dreptului
100

internațional cutumiar, în special al celui privind drepturile omului. 

4. Conferirea valorii juridice normative prin nominalizarea DUDO în prevederile
constituțiilor unor state, precum România, Portugalia, Spania, Republica
Moldova , etc., care specifică că normele constituționale privind drepturile
101

fundamentale ale omului trebuie să fie interpretate în conformitate cu

prevederile Declarației, care au întâietate față de dreptul intern. Autorul
român  Ion Muraru menționează că în acest context „articolele DUDO nu
mai invită, ci  obligă” , astfel normele exprimate în textul ei au caracter
102

juridic imperativ (jus  cogens).   103

5. Recomandările Adunării Generale ONU îmbracă, de regulă, forma și poartă

denumirea de „rezoluții”, iar acestea reprezintă, în primul rând, rezultatul
solidarității și cooperării între membrii organizației întru atingerea
obiectivelor  comune, iar, în al doilea rând, constituie o „obligație de
comportament, după  cum menționează Raluca Miga-Beșteliu, căci statele
care au votat în favoarea  unei rezoluții, și-au exprimat consimțământul, iar
cele care s-au abținut,  consimțământului tacit, de vreme ce abținerea nu
reprezintă un vot negativ.”   104

6. Recomandările organelor deliberative ale ONU în materia drepturilor omului

au  valoare juridică intrinsecă, în categoria cărora intră și rezoluțiile
Adunării  Generale, constituind „etape” sau „acumulări” în procesul de
formare a unor  norme noi de drept internațional. 
7. Valoarea moral-politică a DUDO rezultă din faptul că DUDO este un
document  politic, care nu are valoare obligatorie, dar scopul primordial al
Declarației a  fost mobilizarea opiniei publice internaționale să
conștientizeze importanța  drepturilor și libertăților fundamentale ale omului
pentru menținerea păcii și  securității internaționale, precum și pentru
dezvoltarea economică și socială,  propunând un „ideal de comportament”
pe care statele se angajează să-l 
aplice în ordinea politică internă, constituind sursa reglementărilor în
materia  drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale  
În lumina celor expuse constatăm că, deşi la origine DUDO nu avea forţă
juridică,  ea a suferit importante transformări din acest punct de vedere grație
impactului  prevederilor consacrate în textul său asupra întregului sistem
internaţional de protecţie  a drepturilor omului, astfel căpătând un caracter cvasi-
normativ, creator de obligaţii  juridice pentru statele membre ale ONU. 

Recunoașterea opinio juris sive necesitatis se realizează prin prevederile Statutului Curții Internaționale de Justiție,
100

care în  art.38 §1 lit.b statuează aplicarea în cazul soluționării diferendelor de drept internațional a cutumei internațională
„ca dovadă a unei  practici generale, acceptată ca drept.” 
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 (cu modificările ulterioare). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.
101

78 din  29.03.2016, art.4 alin.1 „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se
aplică în concordanţă  cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica
Moldova este parte.” Muraru Ion. Reflectarea în Constituția României a principiilor Declarației Universale a Drepturilor
102

Omului. În: Drepturile omului, București: IRDO, nr.4/1998, p.20 

Botnari Elena. op.cit., p.9 
103

Miga-Beșteliu Raluca. Organizații internaționale guvernamentale. București: ALL Beck, 2000, p.125.l
104

60 
 Un alt aspect care necesită să-l evidențiem este că procesul care a dus la
transformarea DUDO dintr-o recomandare într-un document având caracter de
normă,  a fost declanşat şi ca urmare a faptului că în cadrul ONU elaborarea şi
adoptarea  Pactelor internaţionale privind drepturile omului fusese încetinită
aproximativ pentru 20  de ani. În acest răstimp, necesitatea unor standarde
privind protecţia drepturilor omului  devenise din ce în ce mai stringentă. De
aceea, s-a ajuns la utilizarea DUDO în acest  scop, chiar prin referiri în dreptul
intern al statelor, ea ajungând să simbolizeze ceea ce  comunitatea
internaţională înţelege prin „drepturile omului”. Mai mult, DUDO a  constituit o
bază pentru acţiuni concrete ale diferitelor organe ale ONU în vederea
protecţiei drepturilor. Declaraţia a însemnat, totuşi, doar începutul unui proces,
acela al  elaborării unor tratate internaţionale care să constituie baza dreptului
internaţional al  drepturilor omului și a pregătit domeniul codificării drepturilor
omului. 

1.2. Pactele internaţionale privind drepturile omului. 

Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate la XXI-a sesiunea a
Adunării  Generale a ONU, prin Rezoluția 220/A/XXI şi deschise spre semnare în
decembrie  1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare,
prin ratificarea de  către 35 de state. Având statutul de tratat internaţional, cele
două Pacte creează  obligaţii juridice pentru statele-părţi. Astfel, chestiunile
legate de respectarea şi  recunoaşterea drepturilor garantate de Pacte devin
probleme de interes internaţional şi  nu mai ţin exclusiv de jurisdicţia internă a
statelor. 
Deşi Pactele au anumite dispoziţii comune, fiecare dintre ele instituie un
sistem  de aplicare distinct, menit să asigure îndeplinirea de către statele părţi a
obligaţiilor  asumate. 
Cele două pacte cuprind o primă parte comună, compusă dintr-un singur
articol,  care afirmă principiul autodeterminării popoarelor: dreptul acestora de a-
şi stabili  statutul politic, de a-şi asigura liber dezvoltarea economică, socială şi
culturală şi de a  dispune liber de bogăţiile şi de resursele lor naturale. 

1.2.1. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice 

Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP) , a fost  105

adoptat și deschis spre semnare în data de 16 decembrie 1966, intrat în vigoare

la 23  martie 1976. 
PIDCP proclamă drepturi civile și politice, lărgind spectrul drepturilor din
această  categorie enunțate în DUDO. Una din cele mai importante completări
este art.27, care  conţine angajamentul statelor „de a recunoaşte membrilor
minorităţilor etnice, religioase  sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună
cu alţi membri ai grupului lor, de  cultura proprie, de a profesa şi practica propria
religie, sau de a folosi limba proprie.” 
Printre drepturile garantate de PIDCP care nu sunt stipulate în DUDO se
numără: • dreptul tuturor persoanelor private de libertate de a fi tratate în mod
omenos şi cu  respect pentru demnitatea inerentă fiinţei umane (art.10); 
• dreptul fiecărei persone de a nu fi întemniţat pe motiv „că nu este în măsură
să  execute o obligaţie contractuală” (art.11); 

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, din 16.12.1966 şi intrat în vigoare la 23.03.1976. Ratificate
105

prin Hotărârea Parlamentului nr.217 din 28.07.1990// În vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993 // Tratate
internaţionale. Vol. I  – Chişinău, 1998.

61 
• dreptul copilului de a dobândi o cetăţenie şi de a i se oferi acele măsuri de
protecţie decurgând din statutul său de minor (art.24). 
Cu toate acestea, există şi drepturi enunţate de DUDO care nu se regăsesc
în  PIDCP:  
• dreptul de proprietate; 
• dreptul de a solicita şi a primi azil; 
• dreptul la cetăţenie. 
Pactul conţine o clauză de derogare (art. 4), care permite statelor-părţi ca
„în  timp de pericol public ameninţând existenţa naţiunii” să suspende toate
drepturile cu excepţia a şapte dintre cele mai importante, denumite de
doctrinari, nucleul dur al  drepturilor omului: 
• dreptul la viaţă (art.6); 
• dreptul de a nu fi supus torturii sau altor pedepse sau tratamente crude,
inumane  sau degradante (art.7); 
• dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi servitute (art.8 §1 și §2); 
• dreptul de a nu fi închis pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale
(art.11); • dreptul persoanei de a fi condamnat pentru acțiunile săvârșite în
temeiul principiul  neretroactivităţii incriminărilor sau al aplicării legii penale
mai favorabile (art.15); • dreptul fiecărui om la recunoaşterea personalităţii
sale juridice (art.16); • libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei (art.18). 
Pactul permite de asemenea statelor să aplice principiul restrângerii
exercitării drepturilor. Astfel, conform art. 18, care garantează libertatea de
religie, se stipulează  în alin. (3) că libertatea de manifestare a religiei sau
credinţei poate fi supusă numai  acelor restrângeri care sunt prevăzute de lege
şi sunt necesare pentru apărarea  siguranţei, ordinii, sănătăţii şi moralei
publice sau a drepturilor şi libertăţilor  fundamentale ale altora.” 
Orice restrângere trebuie coroborată cu art. 5 § 1 care interzice însă
impunerea  unor restricţii sau limite având drept scop suprimarea drepturilor
sau „restrângerea lor  într-o măsură mai mare decât se prevede în prezentul
Pact”. 
Obligaţiile asumate de către statele-părţi prin ratificarea PIDCP sunt
enunţate în  art. 2 §1: „Fiecare stat-parte la Pact se angajează să respecte şi să
garanteze tuturor  persoanelor aflate pe teritoriul său şi supuse jurisdicţiei sale,
drepturile recunoscute în  prezentul Pact, fără nici o deosebire, cum ar fi de rasă,
culoare, sex, limbă, religie,  opinii politice sau de altă natură, origine naţională
sau socială, avere, naştere”, iar §2 al  art. 2 cere statelor-părţi „să adopte acele
măsuri legislative sau de alt ordin care sunt  necesare pentru a realiza
exercitarea drepturilor” garantate prin Pact. 
Pentru a asigura respectarea obligaţiilor asumate prin PIDCP, acesta
instituie un  mecanism de aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor
Omului. (vezi tema  Organele convenționale ale ONU în materia drepturilor
omului)

62 
 1.2.1.1. Primul protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile
civile şi  politice 
Primul protocol facultativ la PIDCP a fost adoptat și deschis spre106

semnare ca  document separat prin Rezoluţia Adunării Generale 2200 A (XXI) la
16 decembrie 1966,  întrând în vigoare la 23 aprilie 2008. 
Protocolul completează măsurile de implementare prevăzute de PIDCP,
oferind în  temeiul art.2 oricărei persoane fizice, care se pretinde „ victima unei
violări a vreunui  drept enunţat în PISCP şi care a epuizat toate căile interne de
recurs” să prezinte o comunicare scrisă (aşa-numitele comunicări sau plângeri
individuale) Comitetului  pentru drepturile omuluo în vederea examinării sale. 
Plângerile pot fi îndreptate numai împotriva acelor state-părţi la Pact care
au  ratificat Protocolul. Reclamanţi pot fi doar indivizi - persoane fizice, nu şi
grupuri de  persoane sau persoane juridice, ca în cazul sistemului Curții
Europene a Drepturilor  Omului.  
În prima etapă de examinare, conform prevederilor protocolului, Comitetul
pentru  drepturile omului trebuie să se pronunţe, în temeiul art.5 §2, asupra
admisibilității comunicării, prin prisma următoarelor aspecte: 
a. aceeaşi chestiune nu se află în curs de examinare în cadrul altei proceduri
internaţionale de investigare şi soluţionare; 
b. epuizarea tuturor căilor interne de recurs disponibile, regulă care nu se
aplică  dacă procedurile de recurs interne depăşesc termenele rezonabile. După
această examinare prealabilă, plângerea poate trece în a doua fază de
procedură, în care este examinată temeinicia acesteia. Comitetul va supune
plângerea  atenţiei statului vizat, care, în termen de 6 luni, trebuie să formuleze
răspunsul privind  învinuirile ce i se aduc. Comunicările scrise ale statului şi
plângerea individuală sunt  apoi examinate de Comitet, iar concluziile sunt aduse
la cunoştinţa părţilor. Un rezumat  al acestor concluzii este inclus în raportul
anual al Comitetului prezentat Adunării  Generale a ONU. 
De la intrarea în vigoare a Protocolului, în 1976, Comitetul s-a ocupat de un
număr  din ce în ce mai crescut de plângeri individuale. Multe dintre acestea nu
au fost admise,  în special deoarece nu fuseseră epuizate căile de recurs interne,
sau pentru că se  refereau la o problemă aflată în curs de examinare în cadrul
altei instanţe  internaţionale. 
În prezent, Comitetul solicită statelor-părţi să indice în rapoartele lor
periodice şi  care sunt măsurile luate pentru îndeplinirea recomandărilor
Comitetului în acele cazuri  individuale în care s-a considerat că Pactul a fost
încălcat. Dintre domeniile în care  intervenţia Comitetului a produs un impact
important, menţionăm cazurile de dispariţii  forţate în statele din America Latină,
problema violării unor drepturi elementare în Zair  (deciziile Comitetului în aceste
cazuri au determinat îmbunătăţirea situaţiei drepturilor  omului în această ţară)
etc. 

Primul protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat la 16.12.1966, în vigoare
106

de la  23.03.1976. Ratificat Hotărârea Sovietului Suprem, nr.217 din 28.07.1990 și intrat în vigoare pentru Republica
Moldova din  26.04.1993. În: Tratate internaţionale, Vol. I. Chişinău, 1998, p.30.

63 
1.2.1.2. Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice privind abolirea pedepsei cu moarte 
 Al doilea Protocol facultativ la PIDCP a fost deschis spre semnare la 15
107

decembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 11 iulie 1991. 

Potrivit statului său, el este considerat a fi o prevedere adiţională, prin care
sunt  amendate prevederile PIDCP. 
Axându-se pe faptul că art. 6 din PIDCP se referă la abolirea pedepsei cu
moartea  în termeni care sugerează fără ambiguitate că este de dorit abolirea
acestei pedepse statele- membre ale ONU, au decis ca obiectivul principal al
Protocolului este abolirea  pedepsei cu moartea, pentru toate statele care îl
ratifică. 
În temeiul art.1 s-a statuat regula că, din momentul în care un stat ratifică
Protocolul, „nici o persoană care intră sub jurisdicţia sa nu va fi executată”, iar
fiecare stat-parte are obligaţia de a lua măsurile ce se impun pentru abolirea
pedepsei cu  moartea pe teritoriul aflat sub incidenţa jurisdicţiei sale. 
Excepțiile de la regula stipulată, sunt consfințite prin art.3, prin care se
admit  rezervele formulate cu ocazia ratificării sau aderării, prevăzând aplicarea
pedepsei cu  moartea, cu notificarea obligatorie a Secretarului general al ONU,
în cazul crimelor de o  gravitate extremă, cu caracter militar, comise în timp de
război. 

1.3. Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi

culturale Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi
culturale  (PIDESC), a fost adoptat și deschis spre semnare în data de 16
108

decembrie 1966,  intrat în vigoare la 03 ianuarie 1976. 

PIDESC vine de completa și dezvolta drepturile economice, sociale și culturale
consfințite prin DUDO, recunoscând următoarele drepturi: dreptul la muncă;
dreptul de  a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a
înfiinţa de a face parte  din sindicate; dreptul la securitate socială; dreptul la
înfiinţa familie; dreptul la un  standard de viaţă satisfăcător; dreptul de a .o
bucura de cel mai înalt standard posibil  de sănătate fizică şi psihică; dreptul la
educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală. 
PIDESC descrie şi defineşte în mod detaliat fiecare din aceste drepturi,
indicând şi  măsurile ce ar trebui luate pentru a obţine înfăptuirea acestor
drepturi. Prin ratificarea  acestui Pact, un stat-parte nu îşi asumă obligaţia de a-l
pune imediat în practică, aşa  cum este cazul PIDCP. 
PIDESC adoptă o abordare diferită, care se regăseşte în formularea art. 2
§1,  conform căruia „fiecare stat-parte se angajează să ia măsuri, individuale prin
asistenţă  şi cooperare internaţională, în special în domeniul economic şi tehnic,
utilizând la  maximum resursele sale disponibile, în scopul de a ajunge treptat la
deplina înfăptuire a  drepturilor recunoscute în Pact, prin toate mijloacele
adecvate, inclusiv adoptarea de  măsuri legislative în mod special.” 

Al doilea protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice privind abolirea pedepsei cu
107

moartea,  adoptat de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 44/128 din 15.12.1989. Ratificat Hotărârea Sovietului
107

Suprem, nr.217 din  28.07.1990 și intrat în vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993. În: Tratate internaţionale,
Vol. I. Chişinău, 1998, p.30. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat la New
108

York la 16.12.1966, în vigoare de la  03.01.1976. Ratificate prin Hotărârea Parlamentului nr.217 din 28.07.1990// În
vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993 //  Tratate internaţionale. Vol. I – Chişinău, 1998.

64 
Rezultă, deci, că, ratificând PIDESC, un stat nu se angajează să acorde
tuturor  drepturilor enumerate un efect imediat, ci doar să utilizeze la maximum
toate resursele  sale disponibile în scopul de a ajunge treptat la deplina realizare
a acestor drepturi. 
Din punct de vedere practic, standardele după care se apreciază
îndeplinirea  obligaţiilor în temeiul PIDESC sunt diferite faţă de PIDCP. Deoarece
fiecare stat în  parte se confruntă cu probleme diferite, şi este improbabil ca două
state să aibă  aceleaşi resurse disponibile, este necesară aplicarea unor criterii
diferenţiate pentru  state diferite pentru a determina respectarea de către
acestea a obligaţiilor asumate  prin tratat. 
PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri
interstatale sau  individuale, angajând statele-părţi să prezinte rapoarte periodice
privind măsurile şi  progresul înregistrat în respectarea drepturilor economice,
sociale și culturale Consiliului Economic şi Social al ONU (ECOSOC).  
Începând cu 1976, ECOSOC a adoptat o serie de rezoluţii care au culminat
cu  înfiinţarea Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi culturale. (vezi
tema  Organele convenționale ale ONU) 
Odată cu crearea Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi
culturale în  sarcina acestuia a revenit și examinarea rapoartelor periodice
statale privind  implementarea la nivel național a standardelor PIDESC. 
Odată transmise, rapoartele sunt examinate iniţial de un grup de lucru
profesional, format din 5 membri ai Comitetului, care elaborează o listă a
problemelor  specifice ce necesită informaţii suplimentare. Apoi rapoartele sunt
examinate în plen de  către Comitet, cu participarea reprezentanţilor statelor.
Pentru a extinde posibilitatea de  a dobândi informaţii concrete, Comitetul a
instituit practica de a invita la discutarea  rapoartelor, pe lângă reprezentanţii
statelor, şi alte organizaţii interesate (ONG) sau  chiar indivizi, acordându-le şi
posibilitatea de a depune documentaţie suplimentară.  

1.3.1 Protocol opțional la Pactul internaţional privind drepturile

economice,  sociale şi culturale 
În urma adresării către Consiliul ONU pentru drepturile omului a unei cereri 
specifice ca urmare a Conferinței mondiale privind drepturile omului de la Viena
din  1993 în colaborare cu Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale și
Culturale, în  urma lucrului a grupelor de experți a fost conturat proiectul
Protocolui optional la  PIDESC (PO_PIDESC). 
Astfel, la 10.12.2008, cu prilejul celei de-a 60-a aniversare de la adoptarea
DUDO,  Adunarea Generală a ONU a adoptat Protocolul Opțional la PIDESC,
prin Rezoluția  A/RES/63/117 care a intrat în vigoare pe 05.05.2013, odată cu
ratificarea sau aderarea  a unui număr de zece state. 
Textului PO_PIDESC nu stabilește drepturi de fond suplimentare celor
recunoscute în PIDESC, dar stabilește trei proceduri în conformitate cu care
Comitetul  poate examina plângerile privind presupusele încălcări ale drepturilor
garantate de către  PIDESC: procedura de comunicare individuală; procedura
privind plângerile  interstatale, precum și procedura de cercetare. 
Comitetul poate să primească și să examineze plângeri utilizând
procedurile  enunțate doar dacă un stat a ratificat atât PIDESC, cât și
PO_PIDESC.

65 
2. Tratate internaționale cu vocație universală specializate 
 Pentru a completa și dezvolta prevederile Cartei Internaționale a
Drepturilor  Omului, atât în cadrul organelor neconvenționale ONU, precum și în
cadrul instituțiilor  specilizate (OMS - Organizaţia Mondială a Sănătăţii; FAO -
Organizaţia pentru  Alimentaţie şi Agricultură; UNESCO - Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Educaţie,  Ştiinţă şi Cultură; OIM - Organizaţiei Internaţionale a
Muncii, etc.), pe parcursul anilor a 
continuat procesul de codificare a dreptului internațional al drepturilor omului,
prin  elaborarea și adoptarea unui șir impunător de tratate specializate în materia
drepturilor  omului. 
În cele ce urmează, vom prezenta cele mai importante tratate internaționale
cu  vocație universală specializate. 

1.1.Ca reacție al comunităţii internaţionale, în organizarea sa incipientă din

acea  perioadă, împotriva ororilor comise în cursul celui de-al doilea război
mondial, în cadrul  sistemului ONU de protecție a drepturilor omului, a fost
elaborată, adoptată și semnată Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid, prin Rezoluţia AG ONU 260 (A) III din 09.12.1948, deci cu o
zi înaintea adoptării Declaraţiei Universale a  Drepturilor Omului, care a intrat în
vigoare la 12.01.1951, adică în a 90-a zi care a  urmat datei depunerii celui de-al
20-lea instrument de ratificare sau aderare. 
Prin art.1 din Convenţie este enunțat faptul că „genocidul, comis atât în
timp de  pace, cât şi în timp de război este o crimă de drept internaţional, astfel
că statele  contractante se obligă să-l prevină şi să-l pedepsească.” 
Conform art.2 genocidul cuprinde oricare dintre faptele comise cu intenţia
de a  distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau
religios şi  care constau în uciderea membrilor unui asemenea grup, atingerea
gravă a integrităţii  fizice sau mentale a acestora, supunerea lor la condiţii ce le
antrenează distrugerea  fizică totală sau parţială, adoptarea de măsuri de natură
a conduce la scăderea  natalităţii grupului sau transferul forţat de copii dintr-un
grup în altul. 
Statele-părți, au convenit prin textul art.4 din Convenţie că vor fi pedepsite
persoanele „indiferent că sunt conducători, funcţionari sau particulari”, în temeiul
art.3  nu numai faptele deja comise de genocid (§1, lit.a), dar și înțelegerile în
vederea  comiterii genocidului (§1, lit.b), incitările directe şi publice la comiterea
lui (§1, lit.c),,  tentativele la genocid (§1, lit.d), şi complicitatea la genocid (§1,
lit.d). 
În acest context, dispoziţiile Convenţii conţin două categorii de măsuri:
preventive și represive.  
Măsurile preventive constau în sesizarea organelor competente ale ONU
pentru  ca acestea să adopte, în conformitate cu dispoziţiile Cartei ONU, acele
dispoziţii pe  care le consideră adecvate pentru prevenirea şi împiedicarea
actelor de genocid.  
Măsurile represive se răsfrâng, atât asupra cadrul naţional al statelor, prin 
adoptarea de acte normative prin care sunt reglementate sancţiuni penale
eficace  împotriva persoanelor care comit acte de genocid şi prin angajamentul
statelor de a  pedepsi persoanele vinovate de săvârşirea lor, cât şi pe plan
internaţional, prin  organizarea unei jurisdicţii represive internaţionale competente
să judece crimele de  genocid.

66 
 Din păcate, comunitatea internaţională a ezitat mult până să creeze o
asemenea  jurisdicţie, pe de o parte, iar pe de alta, existenţa Convenţiei nu a
împiedicat comiterea  unor crime de genocid, în anii '90, pe teritoriul fostei
Iugoslavii şi în Rwanda. Neexistând  jurisdicţia penală internaţională competentă
în perioada când aceste crime au fost  comise, Consiliul de Securitate ONU, prin
rezoluţii speciale adoptate în temeiul  Capitolului VII al Cartei ONU, a decis
crearea Tribunalului internaţional ad-hoc pentru  fosta Iugoslavie, în anul 1993,
care funcţionează la Haga şi Tribunalul penal  internaţional ad-hoc pentru
Rwanda, în anul 1994, care funcţionează la Arucha  (Tanzania). 
Abia la 17.07.1998, în cadrul Conferinţei diplomatice ONU pentru
organizarea unei  Curţi penale internaţionale a fost adoptat Statutul acesteia,
care îi defineşte  competenţa, structura, funcţiile şi momentul intrării în vigoare,
anume la 60 de zile după  semnarea lui de către al 60-lea stat membru ONU. 
Acest statut a intrat în vigoare la 01.07.2002, în prezent Curtea penală 
internaţională cu sediul la Haga în calitate de organism internaţional
independent, care  colaborează cu ONU pe baza unui acord aprobat cu
Adunarea Generală a ONU, fiind  competentă să judece crimele cele mai grave
săvârşite împotriva persoanelor,  denunţate ca atare de ansamblul comunităţii
internaţionale, anume genocidul, crimele  contra umanităţii şi crimele de război. 
În aceeaşi ordine de preocupări a ONU, trebuie menţionată şi Convenţia
asupra  imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra
umanităţii, adoptată prin  Rezoluţia AG ONU 2391 (XXIII) din 26.11.1968 şi
intrată în vigoare la 11.11.1970. 

1.2.Filosofia drepturilor omului este axată pe principiul nedescriminării, adică 

egalitatea şi tratamentul egal al tuturor fiinţelor umane, de aceea o altă
preocupare a  sistemului ONU de protecție a drepturilor omului a fost
combaterea unor forme de  discriminare. 
În acest sens menţionăm Convenţia internaţională privind eliminarea
tuturor  formelor de discriminare rasială, adoptată prin Rezoluţia AG ONU
2106 (XX) din  21.12.1965, intrată în vigoare la 04.01.1969 şi Convenţia privind
eliminarea tuturor  formelor de discriminare faţă de femei, adoptată prin
Rezoluţia AG ONU 2106 (XX) 
din 18.12.1979, intrată în vigoare la 03.09.1981, completată de Protocol
facultativ  adoptat la 06.10.1999 şi intrat în vigoare la 22.12. 2000. 
În Preambulul Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor
formelor de  discriminare rasială este statuat că „toţi oamenii sunt egali în faţa
legii şi au dreptul la  o protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi
împotriva oricărei incitări la  discriminare”, deoarece „orice doctrină de
superioritate bazată pe diferenţierea între  rase este falsă din punct de vedere
ştiinţific, condamnabilă din punct de vedere moral,  injustă şi periculoasă din
punct de vedere social”, astfel că „ nimic nu ar putea să  justifice, oriunde ar fi,
discriminarea rasială, nici în teorie, nici în practică”, iar „existenţa  barierelor
rasiale este incompatibilă cu idealurile oricărei societăţi umane”. 
Prin ratificarea Convenției, statele-părți s-au angajat „să adopte toate
măsurile  necesare pentru eliminarea rapidă a tuturor formelor şi a tuturor
manifestărilor de  discriminare rasială, spre a favoriza buna înţelegere între rase
şi a edifica o comunicare  internaţională eliberată de orice forme de segregaţie şi
de discriminare rasială”.
 67 

DISCRIMINARE RASIALĂ 
(art. §1 al Convenţiei) 

orice deosebire, excludere,  

restricţie sau preferinţă  
întemeiată   

scop sau efect 

rasă culoare origine  

distrugerea sau compromiterea recunoaşterii, folosinţei sau  exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi
a  libertăţilor fundamentale în domeniile 

ascendenţă 
naţională sau  etnică 

politic economic 

social cultural 

în orice  
domeniu al  
vieţii publice

Potrivit art. 6, statele contractante se obligă să asigure fiecărei persoane

supuse  jurisdicţiei lor o protecţie şi o cale de atac efectivă în faţa tribunalelor
naţionale şi a altor  organe de stat competente, împotriva actelor de discriminare
rasială care, contrar  Convenţiei, sunt de natură să încalce drepturile şi libertăţile
sale fundamentale, precum  şi dreptul de a cere acestor tribunale satisfacţie sau
o despăgubire dreaptă şi adecvată,  pentru orice prejudicii pe care le-ar putea
suferi ca urmare a unei astfel de discriminări. 
În scopul instituirii unui mecanism de control al aplicării dispoziţiilor
Convenţiei,  aceasta instituie un Comitet pentru eliminarea discriminărilor rasiale.
Obiectul Convenţiei privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă 
de femei constă în înlăturarea discriminărilor la care sunt supuse femeile şi
impune  statelor semnatare obligaţia de a consacra în dreptul intern principiul
egalităţii între  bărbaţi şi femei, interdicţia oricăror măsuri discriminatorii pentru
femei, promovarea unei  politici educative în vederea eradicării prejudecăţilor
care împiedică egalitatea de gen. De asemenea, statele semnatare se angajează
să asigure femeilor un statut  politic, economic, social şi civil pe deplin echivalent
celui de care beneficiază bărbaţii.  Controlul internaţional asupra respectării
dispoziţiilor substanţiale ale Convenţiei este  exercitat de Comitetul pentru
eliminarea discriminărilor față de femei. Un alt set de documente cu valoare
universală specializate în domeniul  nediscriminării sunt: Convenţia
internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei  de apartheid din 30.11
1973, intrată în vigoare la 15.07.1976, Convenţia nr.100 a OIM privind
egalitatea de remunerare a mâinii de lucru masculine şi a mâinii de lucru 
feminine pentru o muncă de valoarea egală din 20.06.1951, intrată în vigoare
la  23.05.1953; Convenţia UNESCO privind lupta împotriva discriminării în
domeniul  învăţământului din 14.12. 1960, intrată în vigoare la 22.05.1962. 

1.3.O altă preocupare majoră a comunităţii internaţionale de lungul deceniilor

o  constituie înlăturarea aplicării torturii şi a altor pedepse ori tratamente inumane
sau  degradante, consfințite prin art. 5 din DUDO şi art. 7 din PIDCP, care
statuează că  

68 
nimeni nu poate fi supus la tortură şi nici la pedepse sau tratamente inumane
sau  degradante. 
Plecând de la aceste dispoziţii, Adunarea generală O.N.U. a adoptat, la 
10.12.1984, Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente
cu  cruzime, inumane sau degradante, intrată în vigoare la 26.06.1987, în
temeiul căreia  a fost instituit un Comitet împotriva torturii. 
În sensul Convenţiei, în art.1, prin termenul tortură se desemnează orice
act prin  care este provocată unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe
puternice, de  natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine de la ea
sau de la o terţă  persoană, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un
act pe care ea sau o terţă  persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de
a o intimida sau de a face  presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice
alt motiv bazat pe o formă de  discriminare, oricare ar fi aceasta, atunci când o
asemenea durere sau suferinţă sunt  provocare de către un agent al autorităţii
publice sau de orice altă persoană care  acţionează în calitate oficială, sau la
instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit  al unor asemenea persoane. 
Obligații impuse de către statele semnatare le putem diviza în două
categorii: • obligaţii negative - împiedicarea producerii actelor de tortură pe
teritoriul statelor semnatare în orice circumstanțe; abţinerea de la extrădarea
sau îndepărtarea de  pe teritoriul lor a unei persoane, către un stat în care
există motive serioase să se  creadă că aceasta ar fi supusă la asemenea
tratamente sau torturi; • obligaţii pozitive - incriminarea actelor de tortură;
adoptarea de măsuri care să  permită judecarea şi pedepsirea autorilor unor
asemenea acte; dezvoltarea  cooperării judiciare între state pentru asigurarea
formării personalului de  supraveghere a locurilor de detenție, în aşa fel încât
să nu aplice deţinuţilor  tratamente inumane sau degradante; asigurarea
supravegherii adecvate a acestui  personal şi, în caz de producere a unor
astfel de acte, asigurarea protecţiei şi  indemnizării victimelor. 
Instrumentele universale de protecție împotriva torturii și tratamentelor cu
cruzime,  inumane sau degradante, a fost completate prin prevederile
Protocolului facultativ la  Convenția împotriva torturii şi altor tratamente
sau pedepse cu cruzime, inumane  sau degradante, aprobat prin Rezoluția
AG A/RES/57/199 din 18.12.2002, intrat în  vigoare la 22.06.2006. 
În temeiul acestui Protocol a fost instituit Subcomitetul pentru prevenirea
torturii și  altor tratamente sau pedepse cu cruzime, inumane sau degradante, un
nou tip de  organ convențional ONU, care are un mandat de prevenire, axat pe
interacțiunea  permanentă, inovațională și proactivă a SPT și state, începându-și
activitatea în  februarie 2007. 

1.4.Convenţia cu privire la drepturile copilului, reprezintă unul din cele

mai  importante tratate cu vocație universale specializate, adoptate de Adunarea
Generală  ONU la 20.11.1989 şi intrată în vigoare la 02.09.1990. 
Importanța Convenției rezidă din faptul că este cel mai dens și complet în
materia  drepturilor omului, reprezentând în opinia autoarei Victoria Țarălungă
„catalogul minim 

69 
al drepturilor pe care comunitatea internaţională doreşte să le recunoască
copiilor” , fiind denumită de autoarea Doina Balahur – Carta drepturilor
109

copilului. Scopul primordial al Convenței este acordarea unei protecției speciale

110

unei  categorii de fiinţe umane distincte - copiii - extrem de vulnerabili, care doar
tangențial au format obiect al preocupărilor protecției drepturilor copilului din
partea comunităţii  internaţionale. 
Reglementări universale exprese în domeniul drepturilor copilului, care
preced  Convenția întâlnim în art. 25 §2 din DUDO, care proclamă dreptul
copiilor la ocrotire  socială şi art. 24 din PIDCP, care proclamă „dreptul oricărui
copil, fără nici o  discriminare, din partea familiei sale, a societăţii şi a statului, la
măsuri de ocrotire  impuse de condiţia de minor, precum şi dreptul copilului la
înregistrarea naşterii sale, la  nume şi la cetăţenie.” 
În conformitate cu definiția convențională, prezentată în art.1, copil este
„orice  ființă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, pe baza
legii aplicabile  copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă.” 
De asemenea, Convenția consfințește printr-un șir de „articole umbrelă” ,  111

principii primordiale care dirijează, atât aplicarea acesteia, cât şi a altor

reglementări în  domeniu: nediscriminarea sau principiul egalităţii copiilor (art.2),
interesul superior al  copilului (art.3);dreptul copilului la viaţă, supravieţuire şi
dezvoltare (art.6); consultarea  şi respectarea opiniilor copilului (art.12). 
Fiecare dintre aceste principii are valoare universală, conturând un
ansamblu axat  pe „numeroase legături și intrconexiuni, atât în ceea ce privește
conținutul, cât și în  ceea ce privește procesul lor de aplicare.”  112

Prin ratificarea Convenției statele-semnatare se obligă să ia toate măsurile

care să  asigure protecţia efectivă a copilului; să asigure respectarea interesului
superior al  copilului la luarea deciziilor în instituţii publice sau private de ocrotire
socială, de instanţele judecătoreşti, de autorităţile administrative sau legislative,
primează  interesele copilului. 
Dispoziţiile sale prevăd apoi drepturile copilului, începând cu dreptul inerent
la  viaţă, la înregistrarea naşterii şi la nume şi cetăţenie, dreptul la asigurarea
vieţii de  familie şi, atunci când condiţiile o impun, la păstrarea legăturilor cu
părinţii fireşti,  continuând cu recunoaşterea unor modalităţi specifice de
exercitare, de către copil, a  libertăţilor de exprimare, de gândire, de conştiinţă şi
religie, de asociere şi la reuniune  paşnică, protejarea copilului împotriva oricăror
forme de violenţă, instituirea principiului  răspunderii comune a părinţilor pentru
creşterea şi dezvoltarea copilului, recunoaşterea  dreptului la viaţă decentă
copilului handicapat, a dreptului la sănătate pentru toţi copiii,  a dreptului la
dezvoltare fizică, mentală, spirituală, morală şi socială şi la educaţie etc. 
 În vederea examinării progreselor înregistrate de statele contractante în
executarea obligaţiilor asumate, Convenţia instituie un Comitet al drepturilor
copilului. Convenţia a fost amendată prin două protocoale facultative: primul care
are  menirea de a proteja copiii împotriva traficului de copii, a prostituţiei şi
pornografiei  

Țarălungă Victoria. Rezervele şi apărarea obiectului şi scopului Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului. În:
109

Revista  moldovenească de drept internațional și relații internaționale, nr. 1/2009, p.78. 

Balahur Doina. Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale. București: ALL BECK, 2001, p.74.
110 111

Țarălungă Victoria. Principiul interesului superior al copilului: concept, abordare, particularități. În: Revista
moldovenească de  drept internațional și relații internaționale, nr. 1/2010, p.7. 
Ciugureanu-Mihailuță Carolina; Osmochescu Nicolae. Protecția internațională a drepturilor copilului: monografie.
112

Chișinău:  Editura ASEM, 2009, p.78.

70 
infantile, semnat la 20.05.2000 şi intrat în vigoare la 18.01.2002, iar cel de al
doilea are  ca obiect protejarea copiilor implicaţi în conflicte armate, semnat la
25.05. 2001 şi intrat  în vigoare la 12.02.2002. 

1.5.O altă preocupare a comunității internaționale a constituit oferirea cadrul

juridic  pentru asigurarea drepturilor migranţilor, prin politici naţionale de migraţie
şi cooperarea  internaţională în scopul regulării migraţie, fiind elaborate și
aprobate în acest sens, un  șir de instumente juridice internaționale universale,
printre care enumerăm: Convenția 
internațională cu privire la protecția lucrătorilor migranți și membrilor
familiilor,  aprobată în dat de 18.12. 1990, în vigoare de la 01.07.2003;
Convenția OIM nr.97 privind migrația în scop de angajare; Recomandările
Organizaţiei Internaţionale  pentru Migraţie nr.86 (19490 și nr.151(1975)
privind lucrătorii migraţi, 1975;  Convenţia Organizaţiei Internaţionale
pentru Migraţie nr.143 cu privire la lucrătorii  migranţi (Prevederi
Suplimentare) din 1975.  
Instrumentele juridice menționate garantează și dezvoltă spectrul de
drepturi  enunțate în Carta Internațională a Drepturilor Omului, referinfu-se la
calitatea special a  titularilor de drepturi lucrători migranţi şi membrilor familiilor
lor.  
Aceste instrumente juridice constituie instrumente complex de îndrumare
juridică  pentru statele care formulează politici de migraţie, oferind standard
minime specifice cu  privire la angajarea şi ocuparea muncitorilor migranţi,
oferind un cadru normativ  complex pentru definirea politicilor naţionale şi
internaţionale în domeniul migraţiei  conform principiului supremaţiei legii. Ele
conturează o abordare bazată pe drepturi, dar  sunt mult mai mult decât simple
tratate în domeniul drepturilor omului. Ele stabilesc  parametrii pentru un şir larg
de politici naţionale şi preocupări ce ţin de reglementare şi  schiţează agenda
pentru consultarea şi cooperarea interstatală în domeniul celor mai  pertinente
probleme, printre care schimbul de informaţii, cooperarea în combaterea
migraţiei iregulare, traficului de migranţi şi de persoane, orientare înainte de
plecare  pentru migranţi, întoarcerea regulată şi reintegrarea în ţările de baştină
şi altele. 

1.6.Convenția cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități, este un 113

tratat  internațional în domeniul drepturilor omului, destinat să protejeze

drepturile și  demnitatea persoanelor cu dizabilități.  
Convenția face referire la recunoașterea conceptului evolutiv al dizabilității
prezentând noțiunea de dizabilitate în conceptul social, conturând „obiectivul de
aur” – incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități și indicând în art.1 că
scopul acesteia  este promovarea, protejarea și asigurarea deplină „în condiții de
egalitate a tuturor  drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către
toate persoanele cu dizabilități  și de a promova respectul pentru demnitatea lor
intrinsecă”. 
În lumina art.1 din Convenție prin persoane cu dizabilități înțelegem
„persoanele care au deficiențe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de
durată, deficiențe care,  în interacțiune cu diverse bariere, pot îngrădi
participarea deplină și efectivă a  persoanelor în societate, în condiții de egalitate
cu ceilalți”. 
Principiile fundamentale enunțate în art.3 sunt: 

Adoptată prin Rezoluția AG a ONU A/RES/61/106 din13 decembrie 2006, intrată în vigoare la 3 mai 2008. 
113

71 
a. respectarea demnității inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a libertății
de a face propriile alegeri, și a independenței persoanelor;  
b. nediscriminarea;  
c. participarea și incluziunea deplină și efectivă în societate; 
d. respectul pentru diversitate și acceptarea persoanelor cu dizabilități ca parte a
diversității umane și a umanității; 
e. egalitatea de șanse; 
f. accesibilitatea; 
g. egalitatea între bărbați și femei; 
h. respectul pentru capacitățile de evoluție ale copiilor cu dizabilități și
respectul  pentru dreptul copiilor cu dizabilități de a-și păstra propria identitate.
Convenția impune în sarcina statelor două tipuri de obligații: de rezultat și de
acțiune. Obligațiile de rezultat, precum asigurarea dreptul la vot, dreptul la
capacitate juridică,  dreptul la căsătorie, dreptul la nediscriminare etc. trebuie
îndeplinite imediat după  ratificare, fiind realizabile prin modificări legislative care
să elimine prevederile  discriminatorii ce limitează anumite drepturi ale
persoanelor cu dizabilități Obligațiile de acțiune presupune asigurarea dreptul la
sănătate, reabilitare, protecție  socială etc., fiind realizate progresiv de către
state, în măsura maxim posibilă în funcție  de posibilitățile statului. 
72