1. Drepturile omului sunt asociate cu noțiunea de ,,drept inalienabil fundamental”.

Această
noțiunea presupune faptul că drepturile ce aparțin oamenilor nu pot să fie ,,înstrăinate” și
nu pot face obiectul unui raport de natură patrimonială.

Dreptul la liberă circulație

Conform art. 25 din Constituția României, dreptul la liberă circulație este înțeles astfel:
(1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile
exercitării acestui drept.
(2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate
din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
Dreptul la liberă circulație este consacrat și în cadrul art. 45 din Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene, astfel:
(1) Orice cetățean al Uniunii are dreptul de circulație și de ședere liberă pe teritoriul statelor membre.
(2) Libertatea de circulație și de ședere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanților
țărilor terțe stabiliți legal pe teritoriul unui stat membru.
Libertatea de circulație și de ședere a persoanelor în Uniunea Europeană a fost catalogată
drept ,,piatra de temelie a cetățeniei Uniunii, instituită de Tratatul de la Maastricht în 1992”. Pactul
Internațional privind drepturile civile și politice prevede faptul că ,,nimeni nu poate fi privat, în mod
arbitrar, de  dreptul de a intra în propria țară”.
Dreptul la sănătate
,,Organizația Mondială a Sănătății a propus în 1946 definiția următoare: sănătatea este o stare pe
deplin favorabilă atât fizic, mintal cât și social, și nu doar absența bolilor sau a infirmităților”. Mai târziu
a fost inclusă în această definiție și „capacitatea de a duce o viață productivă social și economic”.
,,Negocierile internaționale au dus la concluzia că fiecare persoană are un drept recunoscut la
sănătate, că trebuie să se bucure de cea mai bună sănătate fizică și mintală pe care o poate atinge”.
Dreptul la sănătate este reglementat la nivel intern în cadrul art. 34 din Constituția României astfel:
(1) Dreptul la ocrotirea  sănătăţii  este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente,
maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale,
precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.
Conform art. 31 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, orice lucrător are
dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa. ,,În dreptul
internațional al drepturilor omului, dreptul la sănătate este denumit dreptul la cel mai înalt standard de
sănătate fizică și mentală”.
Poate exista prioritizare a drepturilor la nivelul statului român? – problematica prioritizării dreptului la
sănătate și restrângerea dreptului la liberă circulație
La nivel intern s-a realizat o ,,prioritizare” a drepturilor, în măsura în care a prevalat dreptul la sănătate
(cu măsurile aferente) înțeles ca protecție apriorică asigurată de către stat, față de libertatea de
circulație a persoanelor. În urma acestor situații, Curtea Constituțională a statuat faptul că nu se pot
dispune măsuri care pot restrânge libertatea de circulație a persoanelor și, inclusiv, dreptul la sănătate
(o supraapreciere statală). Poate opera însă o prioritizare a drepturilor la nivel intern, prin restrângerea
unor drepturi în detrimentul altora? Dacă urmăm considerentele Curții Constituționale române
(paradoxal), răspunsul este DA. În raport de jurisprudența Curții Constituționale se apreciază
că ,,libertatea încetează acolo unde începe libertatea altor subiecte de drept”. Analiza se poate
impune cu dublă semnificație: pe de o parte, putem restrânge dreptul la liberă circulație al persoanelor
în scopul protecției sănătății acestora (prevalența interesului general), iar pe de altă parte putem
restrânge dreptul la sănătate al persoanelor prin prevalența exercitării dreptului la liberă circulație”. La
nivel intern, atunci când analizăm criteriul interesului general, se mizează pe criteriu cantitativ
(majoritatea decide, minoritatea se supune). De aceea, se impune o analiză complexă a modului în
care trebuie să opereze restrângerea drepturilor și a libertăților fundamentale cetățenești. Într-o
societate democratică nu putem prioritiza anumite drepturi în scopul anulării altor drepturi.
Dacă am aprecia caracterul temporar al unei măsuri restrictive de drepturi, am putea să fundamentăm
o opinie pe considerente jurisprudențiale, astfel: ,,restrângerea este o excepție, dacă nu există o altă
soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol”. (Decizia nr. 1414 din 4
noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 796 din 23 noiembrie 2019).
În ceea ce privește restrângerea temporară a dreptului la liberă circulație, Curtea Constituțională
română a statuat prin Decizia nr. 544/2004 faptul că ,,aceasta se înscrie în limitele prevăzute de art.
53 alin. (1) din Constituție, fiind instituită în mod expres pentru apărarea securității naționale, a ordinii,
sănătății ori moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor”.

REFERAT-
Conceptul de „libertate de exprimare”

Libertatea de exprimare implică dreptul de a căuta, primi și transmite informații și idei. Este extrem de
importantă pentru existența democrației. Progresul unei societăți nu ar fi posibil fără ca oamenii să
aibă posibilitatea de a se exprima și de a critica. Există preconcepția că dacă ai libertatea de
exprimare poți spune orice, oriunde și oricând. Ei, bine, nu este așa: „Libertatea ta se întinde până
acolo unde întâlnește libertatea mea”, spunea acum 200 de ani filozoful John Stuart Mill.
La nivel mondial, libertatea de exprimare este consacrată în dispozițiile art. 19 din Declarația
Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU în anul 1948. Ca această declarație să devină
aplicabilă, statele au semnat un tratat pe care s-au angajat să-l respecte (printre ele s-a aflat și
România). Așa a apărut Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, care tot la articolul
19 reglementează libertatea de exprimare.
La nivelul continentului nostru, există două organizații din care România face parte: Consiliul
Europei  – care privește drepturile omului și Uniunea Europeană – care privește cooperarea politică și
economică. Un tratat important semnat de toate cele 47 de state membre ale Consiliului Europei se
numește Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale   (pe
scurt, Convenția europeană privind drepturile omului). Acest tratat a apărut în anul 1950 și este aplicat
în România începând cu anul 1993. În articolul 10 se explică la primul paragraf în ce constă acest
drept, iar la paragraful următor care sunt limitele acestuia. La nivelul Uniunii Europene, a apărut în
anul 2000 Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, care se aplică începând cu anul 2010
în toate cele 27 de state membre. Libertatea de exprimare este cuprinsă la articolul 11.
 În România există obligația de a respecta atât tratatele internaționale la care țara noastră este parte,
cum sunt cele menționate mai sus, cât și legislația internă. În Constituția României, se prevede la art.
30 că orice persoană este liberă să își exprime gândurile, opiniile, credințele şi creațiile de orice fel,
prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, iar
acestea sunt inviolabile.
În același timp, Constituția arată că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,
viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. De asemenea, interzice: defăimarea
țării şi a națiunii; îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă;
incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică; manifestările obscene,
contrare bunelor moravuri.
De reținut că, în art. 31 se prevede că mijloacele de informare în masă, publice şi private sunt obligate
să asigure informarea corectă a opiniei publice.
Legea nu face distincție între mediul online și cel offline. Prin urmare, regulile de mai sus se aplică
persoanelor indiferent că ele comunică față în față, prin intermediul televizorului, ziarelor tipărite, prin
telefon sau cu ajutorul internetului. De asemenea, nu are importanță că se comunică verbal, în scris,
prin gesturi, prin desene. Nu are importanță nici că se comunică doar între două persoane, la o
adunare de mai multe persoane și nici măcar dacă este vorba de un protest mut.
Ținând seama de aspectele de mai sus, rezultă că pentru a nu avea probleme cu legea, trebuie să
avem în vedere următoarele:
-putem participa la viața publică cu interes pentru colectivitatea din care facem parte; aceasta
înseamnă că putem căuta informații despre instituții și autorități, ne putem informa din diverse surse
pentru a o selecta pe cea mai credibilă, putem critica modul în care aleșii iau decizii ori modul în care
funcționează instituțiile;
-putem critica, dar aspectele invocate trebuie să conțină aspecte reale, nu inventate; până și presa
(care se bucură de cea mai mare doza de libertate de exprimare, permițându-i-se chiar o  doză de
exagerare) este obligată să informeze în mod corect opinia publică;
-putem distribui informații pe internet către cineva sau despre cineva, dar evităm: insultarea
(batjocorirea, înjurarea); calomnierea (adică să spună minciuni despre anumite persoane, atrăgând
disprețul celorlalți); amenințarea sau șantajul, căci autorul riscă să i se facă dosar penal; distribuirea
de fotografii sau înregistrări din interiorul casei cuiva fără acceptul acelei persoane.
În concluzie: Suntem liberi în mod absolut să gândim orice. În momentul în care vorbim, scriem sau
gesticulăm, trebuie să respectăm anumite reguli pentru a proteja interesele și drepturile celor din jur.
Regulile nu restrâng libertatea noastră de exprimare, ci o descriu, astfel încât să se asigure tuturor
celor din jur plenitudinea drepturilor lor.