UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

ȘTIINȚE PENALE- MASTERAT

= DREPTUL LA LIBERĂ EXPRIMARE =

-Apărarea drepturilor omului prin mijloace de drept penale-

COORDONATORI
Prof. univ. dr. Gabriel Mihai
Prof. univ. dr. Drăghici Vasile

MASTERAND
Samoilă Tincuța Mădălina

Constanța 2023
 Introducere
Dezvoltarea democratică a unei societăţi presupune existenţa unui pluralism politic, deci şi
pluralismul ideilor şi concepţiilor despre lume şi viaţă, despre organizarea socială, despre
raporturile dintre membrii societăţii. Cetățenii protejează democrația prin a-și exprima protestul
împotriva oricărei violări a drepturilor omului, iar dreptul la libera exprimare este, fără îndoială,
cel mai prețios dar al democrației.
Evoluția democrației nu este nimic altceva decât o istorie a expansiunii dreptului la libera
exprimare de la un grup de cetățeni privilegiați la dreptul universal al fiecărui cetățean garantat
de regimurile democrate ale lumii. Nu ar trebui să fie uitat faptul că sclavii nu aveau nici un
privilegiu și nici o libertate de exprimare până în secolul al IX-lea și că femeile au obținut
privilegii și drepturi democrate în secolul XX, în multe țări democrate, incluzând Marea Britanie.
Un sistem social drept și just este inimaginabil fără garanția libertății de opinie a tuturor
membrilor societății. Libertatea de exprimare este astfel cuprinsă în constituțiile tuturor națiilor
civilizate și democrate ale lumii, reprezentând un drept fundamental al omului, de a-și exprima
public gândurile, opiniile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel.

Documente care reglementează libertatea de exprimare.

Primul din documentele internaționale în care libertatea de exprimare apare inclusă în
preambul, cu titlul de „cea mai înaltă aspirație a oamenilor” este Declarația Universală a
Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948.1 Dreptul la libera exprimare devine astfel o condiție
prealabilă pentru exercitarea altor drepturi și libertăți fundamentale, precum liberatatea
conștiinței, libertatea informației, libertatea presei.
Articolul 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului proclamă că „orice om are
dreptul la libertatea opiniilor și exprimării. Acest drept include libertatea de a avea opinii fără
imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei
prin orice mijloace și independent de frontierele de stat”.2 Acesta se referă la faptul că
persoanele, atât fizice, cât și juridice au liberatatea de a transmite informații ce țin de propria
persoană sau de convingerile lor, fie ele politice, religioase, sociale sau culturale, fără a ține
seama de granițele teritoriale.

1
Carmen-Monica, Cercelescu, Regimul juridic al presei, Editura „Teora”, București, 2002
2
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU, la 10 decembrie 1948, art. 19
 Un alt document internațional care prevede libertatea de exprimare este Pactul
Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. Într-o manieră asemănătoare Declarației
Universale a Drepturilor Omului, acest document prevede în art. 19 alin. 2 faptul că „orice
persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de a primi și
răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori
artistic, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.”3 De aici rezultă că oamenii își pot manifesta
public gândurile, opiniile, credințele în mod deliberat sub orice formă și prin orice mijloc de
comunicare în masă.
Alin. (3), stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri şi
responsabilităţi speciale şi că poate fi supus anumitor restricţii stabilite prin lege, fiind necesare
„respectului drepturilor sau reputaţiei altora și apărării siguranţei naţionale, ordinii publice,
sănătăţii sau moralităţii publice”.
Începând cu anul 1976, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că libertatea
de exprimare consacrată prin articolul 10 al CEDO este unul din drepturile fundamentale
esenţiale într-o societate democratică bazată pe pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere.
Articolul 10 al Convenţiei Europene a drepturilor omului dispune că:
1.1 Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de
opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor
publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele de a supune
întreprinderile lor de radiodifuziune, cinema sau televiziune unui regim de autorizaţii.
1.2 Exerciţiul acestor libertăţi comportând îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supus unor
formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care reprezintă măsuri necesare,
într-o societate democratică, în scopul asigurării securităţii naţionale, integrităţii teritoriale sau
securitătii publice, apărării ordinii şi prevenirii crimei, protecţiei sănătăţii şi a moralei, protecţiei
reputaţiei şi a drepturilor altor persoane, pentru a evita divulgarea informaţiilor confidenţiale sau
pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.
La nivel național, libertatea de exprimare este garantată prin art. 30 din Constituția
României. Încă din alin. (1) se conferă statutul inviolabil al libertății de exprimare, iar alin. (6) și
(7) ale art. 30 marchează limitele acestui drept. Astfel, libertatea de exprimare nu poate aduce
prejudicii demnității, onoarei și vieții private a persoanei și nici dreptului la propria imagine.

3
Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, art. 19, alin. 2
 De asemenea, Constituția și legile interzic „defăimarea țării, îndemnul la război, la
discriminare, precum și manifestările obscene, contra bunelor moravuri”.4 Dacă în alin. 6
obligațiile sunt stabilite din perspectiva persoanei individuale, alin 7 are în vedere interese cu
caracter general. Depășirea acestor limite înseamnă astfel încălcarea drepturilor și libertăților
celorlalți.
Libertatea de exprimare nu constă insa ȋn libertatea persoanelor de a spune orice despre
oricine, oricând și oricum. Aceasta se opreşte acolo unde ȋncepe să limiteze libertatea celuilalt –
libertatea unui alt individ, a unui alt grup social sau, ȋn cazuri excepționale, chiar libertatea
ȋntregii societăţi.

Aspecte privind libertatea de exprimare

 Considerații preliminare
Libertatea de exprimare a opiniei include mai multe drepturi fundamentale, este
“libertatea mamă”5 a tuturor drepturilor de comunicare, strâns legată de garantarea demnităţii
umane şi ocupă un loc deosebit de important în rândul libertăţilor constituţionale.

Posibilitatea declarării libere a concepţiilor, percepţiilor, ideilor, chiar şi celor nepopulare

sau incomode este baza oricărei societăţi, motorul progresului comunităţii şi al individului.

Conceptul de libertate are patru elemente deosebit de importante, existenţa posibilităţii

alegerii, independenţa, auto-normarea şi asumarea responsabilităţii alegerii. Critica este izvorul
libertăţii6, este punctul de pornire al alegerii, al formării opiniei. Critica este aceea care poate
ridica semnele de întrebare în faţa unor percepţii consacrate ori pur şi simplu enunţate şi poate
crea idei, opinii noi. Fără critici nu s-ar crea posibilitatea alegerii, iar suprimarea, interzicerea sau
limitarea opiniilor ar bloca orice dezvoltare. Istoria a dovedit că orice încercare de a opri, de a
suprima diferitele opinii a fost mai mult sau mai puţin dramatic refuzată de omenire.

Libertatea de exprimare în sens larg, al exprimării individualităţii, este elementul care pe

lângă diferenţele fizionomice, individualizează o persoană şi o face diferită de ceilalţi. Fără

4
Constituția României, revizuită în 2003, art. 30, alin. 7
5
Middleton, R. Kent, Trager, Robert, Chamberlin, F. Bill, Legislaţia comunicării publice, Editura Polirom, 2002, p. 20.
6
http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_201102/recjurid112_2FR.pdf.
libertatea fundamentală de exprimare a percepţiilor şi ideilor proprii nu ar exista individualităţi şi
nu ar exista evoluţie.

Exprimarea opiniilor, având o fază lăuntrică, aceea de formare a ideilor, care practic este
necontrolabilă, nici de către individ, şi care mereu este influenţată de condiţiile externe, în
permanentă mişcare şi modificare, este un atribut natural al fiinţei umane şi este baza tuturor
libertăţilor.7

 Considerații privind ”opinia”

Admiţând că opinia este părerea, judecata, o reflexie a persoanei la datele,

comportamentele şi relaţiile observate, atunci ar înseamna că protecţia libertăţii de exprimare nu
ar fi aplicabilă ştirilor şi corespondenţelor, acestea fiind materia primă a opiniei. Însă este
imposibilă delimitarea între ştiri şi aprecieri; modul şi contextul de prezentare al ştirii, durata
expunerii chiar şi tonul prezentatorului poate purta note de aprecieri, interpretări.

Astfel, aria de protecţie şi de aplicare a libertăţii de exprimare trebuie să acopere orice

comunicare către alţii, indiferent de modul de prezentare, de persoana prezentatorului şi al
încărcăturii morale a comunicării. Orice comunicare poartă elemente de apreciere sau chiar dacă
n-ar purta poate fi interpretată în acest sens.

Se bucură de această protecţie chiar şi afirmaţiile false, neexistând obligaţia (şi nici
cutuma) generală de a expune numai adevărul, doar în cazuri expres prevăzute. Astfel de
prevederi exprese cuprinde Codul Penal când incriminează comunicarea de informaţii false ori în
cazul acţiunilor îndreptate împotriva demnităţii, onoarei ori reputaţiei unei persoane.

Prevederile constituţionale şi cele cuprinse în diferitele acte internaţionale nu fac

diferenţă între expunerea de date sau ştiri ori interpretarea acestora. Libertatea de exprimare are
ca scop principal asigurarea posibilităţii formării opiniei altor persoane prin expunerea propriilor
idei şi convingeri. În privinţa faptelor expuse însă, libertatea de exprimare nu este atât de
permisivă, ea nu se aplică în cazul expunerii stărilor nereale, indiferent dacă aceste comunicări
au fost eronate intenţionat ori din prea multă uşurinţă, deşi exista posibilitatea şi trebuiau
verificate.8

7
Sudré, Fréderic, Drept European şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, p. 351.
8
Vida, Ioan, op. cit.
 Atributul comun al drepturilor fundamentale din aria de acoperire a libertăţii de
exprimare este că asigură posibilitatea persoanelor sau grupurilor doritoare să împărtăşească
ideile şi opiniile lor politice, artistice, religioase sau de orice fel, indiferent de mărimea sau
natura publicului. Subiectul acestor drepturi fundamentale rămâne întotdeauna persona sau
grupul care „vine în faţa publicului” şi cei care asigură spaţiul de expunere (edituri, televiziuni,
radiouri, etc.) şi nu se crează nici o obligaţie a publicului de a recepta informaţiile ori ideile,
statul având o obligaţie negativă aceea de a nu interveni, de a nu interzice, de a nu izola
expunătorul de public (statul nu are obligaţia de a crea cadru, de a asigura public ori acces la
mijloacele de comunicare).9

 Semnificații ale libertății de exprimare

Există două accepţiuni ale libertăţii de exprimare, una instrumentală şi una constitutivă.

Accepţiunea instrumentală punând accentul pe valorile sociale, abordează această

libertate ca instrument în scopul de a rezolva problemele sociale, chiar de a găsi adevărul prin
asigurarea posibilităţii comunicării tuturor ideilor, opiniilor şi percepţiilor. În literatura de
specialitate această accepţiune se mai numeşte şi teoria democratică.

Accepţiunea constitutivă mută accentul de la sensul şi scopul acordării acestei libertăţi pe

contribuţia la afirmarea individualităţii umane. Numai ideile, percepţiile exteriorizate pot
contribui la identificarea în societate. Conform acestei teorii la baza libertăţilor de comunicare
stă independeţa şi autonomia.

Cele două accepţiuni nu se exclud reciproc. Prima, cea democratică, are în vedere
interesul public, interesul general, iar cea de a doua aşează valoarea individualităţii în centrul
atenţiei, ambele confirmând importanţa deosebită a ocrotirii acestor drepturi fundamentale -
latură de ocrotire.10

Teoriile descrise evidenţiază faptul că aria de acoperire a libertăţii analizate implică nu

numai dreptul fundamental la opinie proprie şi, ca elemente ale formării opiniei, dreptul la
educaţie, accesul la informaţii şi la cultură, libertatea la conştiinţă, dar şi, ca elemente de formare
a opiniei publice, libertatea presei, libertatea întrunirilor şi de asociere, inclusiv dreptul la grevă.

9
Chiriţescu, D., Zăinescu, G. M., Lăcătuş, M. L., op. cit., p. 102.
10
http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_201102/recjurid112_2FR.pdf.
Mai mult aceste drepturi, prin specificul şi puterea lor de a forma şi reforma opinia societăţii,
oferind un ghid de orientare în labirintul problemelor publice, influenţează mediul şi procesele
politice - latura de participare.11

Latura de ocrotire determină libertatea de exprimare ca libertate negativă, iar latura de

participare afirmă existenţa sa ca libertate pozitivă: libertate negativă, din punctul de vedere al
statului care este oprit de a interveni şi libertate pozitivă, din punctul de vedere al individului ori
al grupului care se implică în procesul politic. Elementul negativ şi cel pozitiv nu pot exista
distinct, efectul politic al opiniei publice nu s-ar putea afirma fără protecţia şi garantarea acestei
libertăţi.12

 Considerații privind principalele forme de expresie

În anumite domenii, ca de exemplu presa electronică, dat fiind specificul, răspândirea,

rapiditatea şi efectul direct al acestor mijloace de comunicare, este important ca statul pe lângă
protecţia generală a libertăţii de expresie să intervină activ prin normare. Normarea în aceste
domenii trebuie să garanteze în principiu o funcţionare echilibrată şi independentă a instituţiilor
de radioteleviziune. În această privinţă trebuie subliniată diferenţa dintre televiziunea şi radioul
public şi cele private sau comerciale.

Instituţiile mass-media publice, sigur, trebuie să servească necesităţile contribuabililor,

trebuie să-i informeze, să-i ofere emisiuni de divertisment, de cultură, în aşa fel încât să
servească pe toţi, toate necesităţile, făcând aceasta în mod echilibrat, independent politic şi
ideologic. Pentru realizarea acestui obiectiv statul trebuie să normeze aceste programe, garantând
cele arătate mai sus, chiar şi cu asumarea, în anumite condiţii, a unor limitări a libertăţii de
expresie.

În cazul radioteleviziunilor private sau comerciale, intervenţia statului se rezumă, la fel ca

în cazul presei scrise, la respectarea generală a principiului de a nu interveni, iar ceea ce poate
garanta este concurenţa pe această piaţă, evitarea monopolurilor, care la fel pot conduce la
limitarea sau suprimarea libertăţii de exprimare. Alte intervenţii normative nu pot depăşi limitele
general acceptate despre care vom discuta în cele ce urmează. Aceleaşi principii sunt valabile şi
în cazul comunicării prin internet.
11
Idem.
12
Sudré, Fréderic, op. cit.
 Trebuie arătat că libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru
asigurarea expunerii opiniilor şi ideilor individului ori ale grupului. Libertatea presei implică nu
numai dreptul de a comunica opţiunile şi convingerile, dar implică şi o serie de drepturi şi
obligaţii legate de imprimare, transport, emisie, vânzare, afişaj etc. şi un element deosebit de
important: statutul jurnalistului, deontologia profesională a lui.

Internetul, un nou mijloc de comunicare, apărut şi răspândit în ultimul deceniu al

secolului trecut, se bucură de o libertate completă. Primele încercări de reglementare au prins
contur în ultimii cinci ani, dar problema acestor reglementări este încă nerezolvată.

Reglementarea comunicării, exprimării opiniilor prin intermediul internetului este

îngreunată, în primul rând, datorită celor două particularităţi ale acesteia: anonimatul şi
imposibilitatea controlării informaţiilor înăuntrul graniţelor unui stat.

Anonimatul face imposibilă identificarea persoanei căreia îi aparţine opinia, identificare

fără de care tragerea la răspundere nu este posibilă. Ascunşi în spatele anonimatului anumite
persoane, nedepistabile, utilizează acest mijloc de comunicare în scopul de a jigni, de a insulta
alte persoane, de a răspândi materiale pornografice, chiar şi imagini de acest gen cu minori, de a
încălca drepturi de autor şi alte acte de o asemenea gravitate. Răspunderea singurului depistabil,
furnizorul sau administratorul de reţea, nu poate fi antrenată deoarece nici acesta nu dispune de
mijloacele tehnice necesare pentru controlarea ori limitarea apariţiei acestor materiale.

Cu privire la cealaltă particularitate, aceea că informaţiile nu pot fi controlate ori limitate

pe teritoriul unui stat, fiind accesibile pe întreg mapamond, ar fi necesară o reglementare
comună, unitară, acceptată şi aplicată de fiecare stat, în privinţa limitării libertăţii de exprimare
prin internet. Atât reglementările interne, cât şi cele internaţionale, se confruntă cu problematica
filtrării informaţiilor nedorite, prin limitarea minimă a libertăţii consacrate. Aşteptăm şi sperăm
că se va găsi o soluţie pentru rezolvarea acestui fenomen.

Limitarea libertății de exprimare

În scopul garantării libertăţii de exprimare autorităţile trebuie să-şi asume un risc din ce
în ce mai mare deoarece s-au îngustat ariile intereselor a căror protecţie poate implica apărarea şi
care pot justifica intervenţia puterii prin limitări. Orice sistem democratic în general tolerează
patru sfere de interese care se pot ocroti prin astfel de îngrădiri ale libertăţii de exprimare.

Prima sferă cuprinde interesele statului referitoare la ocrotirea orânduirii constituţionale,

siguranţa internă şi externă a statului, protecţia demnităţilor publice şi protejarea însemnelor
statului (expresie politică); cea de-a două sferă se referă la apărarea intereselor unor grupuri
sociale împotriva manifestării unor atitudini discriminatorii bazate pe rasă, etnie, religie ori sex;
a treia grupă de valori se referă la liniştea, morala şi sănătatea publică; iar ultima sferă cuprinde
valorile legate de demnitatea umană.13

Sistemele democratice admit numai în cazuri excepţionale limitarea expresiilor politice,

numai în situaţii deosebite primează interesele statului în faţa acordării posibilităţii dezbaterii
publice a unor probleme. Astfel de limitări se pot ivi în condiţii de război ori cu privire la date
legate de siguranţa naţională, divulgarea unor date confidenţiale care pun în pericol siguranţa
naţională. Este foarte important de reţinut că reglementări privind limitarea exprimării opiniei în
legătură sau împotriva politicii statului nu pot fi formulate. Baza democraţiei este dezbaterea
problemelor şi găsirea soluţiilor optime prin cunoaşterea tuturor percepţiilor legate de o
problemă. Critica adusă politicii nu poate fi represată sau interzisă.14

Protecţia însemnelor statului (drapel, stemă, imn etc.) împotriva actelor de vandalism,
distrugeri, batjocură etc. sunt interzise. Exprimarea opiniei se poate realiza prin „comunicarea
simbol”, ca de exemplu arderea drapelului, ori ruperea stemei; aceste acte în majoritatea statelor
europene, la fel ca şi în România, sunt incriminate de legea penală. O discuţie în literatura de
specialitate este legată de existenţa sau absenţa încărcăturii politice a actelor îndreptate împotriva
însemnelor statului. S-a pus în discuţie fapta unui protestatar care arde sau rupe drapelul în semn
de dispreţ faţă de stat (comunicare simbol) şi fapta unui suporter sub influenţă alcoolică care
comite acte de vandalism fără o încărcătură politică.

Statul are obligaţia de a descuraja exprimarea opiniilor duşmănoase îndreptate către unele
grupuri sociale, etnii, religii etc. Aceste manifestări pot genera neînţelegeri, dispute în sânul
societăţii, nevorbind de atingerea demnităţii şi reputaţiei indivizilor care fac parte din aceste
grupuri atacate. Strâns legată de acest element este sarcina autorităţilor de a întreţine un climat
13
Bianov, Anamaria, op. cit.
14
http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_201102/recjurid112_2FR.pdf.
normal de convieţuire între diferitele grupuri sociale. Numai liniştea şi siguranţa publică pot crea
condiţiile unei dezvoltări a întregii societăţi.15

Exprimarea opiniilor care lezează interesele întregii societăţi trebuie limitate. Astfel de
interese sunt cele legate de liniştea, morala şi sănătatea publică. Problematica acestor limitări
constă în dificultatea aprecierii existenţei pericolului lezării interesului public şi aprecierii
limitărilor necesare, deoarece nu există o persoană direct lezată ci este lăsată la atitudinea
autorităţilor depistarea şi rezolvarea problemelor generatoare de astfel de situaţii. Toate
reglementările în acest domeniu evidenţiază importanţa climatului normal, de pace în societate şi
evitarea creării anarhiei.

O situaţie care a fost rezolvată pe această cale de autorităţi s-a ivit în anul 2005 în
Oradea. Locuitorii municipiului au fost deranjaţi de o invazie a publicităţilor prin presă şi prin
afişe a firmelor care oferă servicii funerare. Un exemplu macabru au fost tramvaiele pe care au
fost afişate (acoperind tot tramvaiul) sloganuri ale acestor firme de servicii funerare, ca de
exemplu „La capătul drumului”, „Transport cadavre” etc. Consiliul Local al Municipiului
Oradea, sesizat de locuitori, prin hotărâre, a interzis publicitatea acestor furnizori de servicii şi a
dispus ca astfel de reclame să se afişeze numai la sediul firmelor respective. Măsura luată este
analizată de instanţele competente, care vor verifica tocmai dacă măsura luată de autorităţi a fost
sau nu adecvată şi corespunzătoare în acest caz.16

Protecţia sănătăţii publice prin limitarea libertăţii de exprimare se realizează prin

interzicerea publicităţii produselor dăunătoare sănătăţii (alcool, ţigări etc.).17

Referitor la cea de a patra sferă a limitărilor libertăţii de exprimare, referitoare la

atingerea demnităţii umane trebuie să observăm faptul că, libertatea oricărei persoane se extinde
până la limita libertăţii celeilate persoane. Încălcând această limită, intrând în sfera libertăţii
celeilate persoane, ne aflăm pe un teritoriu ilegal. Altfel spus, libertatea noastră, dreptul nostru de
exprimare se extinde până la limita unei obligaţii de-a noastre de a respecta demnitatea, reputaţia,
onoarea celeilate persoane.18

15
Chiriţescu, D., Zăinescu, G. M., Lăcătuş, M. L., op. cit., p. 105.
16
www.ziare.com.
17
Iancu, Gheorghe, op cit.
18
Iancu, Gheorghe, op. cit.
 În scopul apărării demnităţii umane, dreptul internaţional, dar şi cel naţional, permite o
intervenţie, o limitare cu mult mai amplă a libertăţii de expresie decât în cazul expresiei politice.

Faptele incriminate de Codul Penal (insulta, calomnia ori denunţarea calomnioasă) sunt
fapte care aduc atingere onoarei şi reputaţiei umane.

Onoarea este sentimentul de preţuire a propriei persoane, suma calităţilor şi însuşirilor pe

care fiecare persoană şi le atribuie, iar reputaţia este stima şi consideraţia de care fiecare individ
se bucură din partea semenilor săi. Dreptul la demnitate fiind drept fundamental, valoarea socială
lezată prin încălcarea acestui drept este deosebit de importantă.19

Lezarea acestor valori sunt mai frecvente şi prin intermediul mass-media mai larg
cunoscute, când sunt comise faţă de persoane publice (dacă deţin funcţii publice, ori sunt
cunoscuţi pentru activitatea lor artistică, sportivă etc.). Viaţa acestor persoane este mereu
urmărită sau cel puţin cunoscută de public, din acest motiv sunt mai des criticaţi. Izvorul acestei
critici este tocmai libertatea de expresie, libertatea de a analiza, de a dezbate chestiunile publice.
Se poate observa atât în practica instanţelor naţionale, cât şi a celor internaţionale că pragul de
tolerare a instanţelor este mai ridicată în aceste cazuri.

HOTĂRÂRE CEDO

19
Chiriţescu, D., Zăinescu, G. M., Lăcătuş, M. L., op. cit., p. 107.
  Justiţia română a încălcat dreptul la libertatea de exprimare prin condamnarea unui
ziarist pentru defăimare

Justiţia română a încălcat Articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,

referitor la libertatea de exprimare, prin condamnarea unui jurnalist la plata unor daune
morale către un alt jurnalist în urma unui proces de defăimare, a decis marți Curtea Europeană
a Drepturilor Omului (CEDO), potrivit hotărârii publicate pe website-ul său,
relatează Agerpres.

Jurnalistul român care s-a adresat CEDO, Gheorghe-Florin Popescu, din Bacău, a publicat în
anul 2011 pe blogul său o serie de articole critice la adresa unui alt jurnalist, L.B., redactor-şef al
unei publicaţii din cadrul grupului media Deşteptarea, care pentru acestea l-a acţionat în
judecată. Pe 11 aprilie 2012 instanţa din Bacău a admis parţial plângerea lui L.B. şi l-a
condamnat pe Popescu la plata unor daune morale în valoare de 5.000 de lei.

Instanţa din Bacău a stabilit că în articolele postate pe blog pe 7 iulie şi 18 august 2011
Gheorghe-Florin Popescu l-a descris pe L.B., fără nicio bază factuală, drept responsabil pentru o
crimă urmată de sinucidere. Cu privire la alte articole publicate pe 15 ianuarie, 8 iulie şi 4 august
2011, aceeaşi instanţă a considerat că expresiile vulgare şi defăimătoare folosite în acestea i-au
afectat lui L.B. onoarea şi reputaţia.

Gheorghe-Florin Popescu a înaintat recurs, dar tribunalul a menţinut hotărârea din primă
instanţă, estimând că acuzaţiile faţă de L.B. sunt lipsite de bază factuală şi exced libertatea de
exprimare. Pe 17 iunie 2013 jurnalistul a pierdut şi al doilea recurs, înaintat Curţii de Apel
Bacău, după care s-a adresat CEDO.

Conform deciziei publicate luni, CEDO a stabilit că instanţele româneşti nu au oferit motive
relevante şi suficiente pentru a justifica interferenţa în dreptul la libertatea de exprimare al
reclamantului Popescu.

Standardele folosite de instanţele interne nu au fost compatibile cu principiile incluse în Articolul

10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, inclusiv - şi în mod special - contribuţia la o
dezbatere de interes public, dacă persoana reclamată era foarte cunoscută sau conduita sa
anterioară, conţinutul, forma şi consecinţele articolelor publicate, precum şi severitatea sancţiunii
impuse, menţionează instanţa europeană. De asemenea, mai notează aceasta, instanţele din
România nu şi-au fundamentat deciziile pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante.

Aşadar, interferenţa în dreptul la libertatea de exprimare al reclamantului Gheorghe-Florin

Popescu nu a fost „necesară într-o societate democratică” şi a existat astfel o încălcare a
Articolului 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a concluzionat CEDO.

Concluzii
 Potrivit dreptului european libertatea de exprimare constituie un element esențial al unei
societăți democratice. Marile tendințe ale jurisprudenței Curții Europene relevă nevoia majoră de
protecție reală şi eficace a drepturilor omului.
Pornind de la individualitatea cazurilor judecate, Curtea îşi întemeiază deciziile pe norme
relative la securitatea juridică, încrederea legitimă, caracterul efectiv, responsabilitate,
nediscriminare şi, îndeosebi, proporționalitate.
În interpretarea Convenției, Curtea își propune să facă o aplicare progresistă, evolutivă,
neîncremenită la starea drepturilor şi a obiceiurilor din 1950, ținând cont de marile orientări
juridice comtemporane.
Viitorul Europei şi implicit al nostru nu poate fi conceput decât prin afirmarea neîngrădită
a personalității umane. Acest lucru nu înseamnă o încurajare a tezei protecționismului exacerbat
sau unilateral al drepturilor şi libertăților omului, în dauna obligațiilor pe care individul, în mod
natural, constituțional şi moral le are şi trebuie să le îndeplinească corelativ. O nouă etică
democratică câstigă teren, ea nemaibazându-se doar pe legitimitatea votului universal, ci pe
primatul drepturilor omului, pe independența instituțiilor publice față de stat și pe
constituționalism.
BIBLIOGRAFIE
A. Tratate. Cursuri. Monografii

1. Cercelescu, C. M., Regimul juridic al presei, Editura Teora, București, 2002;

2. Bianov, Anamaria, Matei, Cătălina, Legislaţia comunicării publice, Editura Universităţii
Transilvania, Braşov, 2005;
3. Chiriţescu, Dorina, Zăinescu, Gabriela-Minodora, Lăcătuş, Maria-Liana, Cultură Civică,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996;
4. Iancu, Gheorghe, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România, Editura
All Beck, Bucureşti, 2003;
5. Middleton, R. Kent, Trager, Robert, Chamberlin, F. Bill, Legislaţia comunicării publice,
Editura Polirom, 2002;
6. Vida, Ioan, Drepturile omului în reglementări internaţionale, Editura Lumina Lex, 1999;
7. Sudré, Fréderic, Drept European şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom,
Bucureşti, 2006;
8. Szabo, Lucian Vasile, Libertate şi comunicare în lumea presei, Editura Amarcord,
Timişoara, 1999.

B. Site-uri web

1. http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_201102/recjurid112_2FR.pdf.;

2. www.ziare.com.

C. Legislație

1. Declarația Universală a Drepturilor Omului, 10 decembrie 1948;

2. Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, 23 martie 1976.