UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA-IULIA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

SPECIALIZAREA ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ

ASPECTE PRIVIND DREPTUL LA VIAȚA PRIVATĂ

PROF. COORDONATOR:

Conf. univ. dr. Cetean-Voiculescu Laura

MASTERANDĂ:

Morar (Leahu) Maria-Mirela

ALBA-IULIA
2019
 Protecția drepturilor omului prin instrumente juridice de transpunere a acestor drepturi în
prevederi legale, a devenit un imperativ al comunității internaționale după al doilea război mondial,
în urma dezvăluirii atrocităților comise de naziști, iar mai târziu, și ca urmare a perpetuării practicii
încălcării drepturilor omului în statele cu regimuri totalitare. Această necesitate s-a concretizat în
reglementări cu caracter universal sau regional ce au urmat semnării Cartei O.N.U. (26 iunie 1945).
Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată și adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 este primul document cu vocație universală în acest
domeniu și stabilește o concepție unitară a comunității internaționale despre drepturile și libertățile
omului, deschizând calea spre un sistem de protecție internațională a drepturilor omului. După 1948,
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în acest domeniu peste 60 de convenții și declarații prin care
s-a avut în vedere și instituirea unor mecanisme specifice de protecție a acestor drepturi.
Dreptul la viața privată este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, așa cum au fost
ele statuate prin convenții internaționale, în special prin Declarația Universală a Drepturilor Omului
din 1948. Provenit din latinescul privatus, conceptul de viaţă privată înseamnă separare de ceilalţi şi
implică abilitatea unui individ de a se exclude sau de a exclude informaţii despre sine şi de a le
dezvălui numai selectiv. Dreptul la viaţă privată (The Right to Privacy1) a luat fiinţă în Statele Unite
când un avocat din Boston, Samuel Warren, împreună cu prietenul său Louis Brandeis, profesor la
Universitatea Harvard, a scris în 1890, un eseu intitulat „Dreptul la viaţă privată”, eveniment
precursor recunoaşterii unui drept ce a a depăşit sfera problemelor personale, apropiindu-se, prin
abordare, de secolul nostru. Aceştia au definit dreptul la viaţă privată al individului ca „dreptul de a
fi lăsat în pace”2, însă el a evoluat până în zilele noastre într-un concept mai larg, care ar putea fi
definit prozaic ca dreptul unei persoane fizice de a decide câtă informație personală să divulge, cui și
pentru ce anume.
În legislația fiecărei țări membre a Uniunii Europene, dreptul la viața privată își găsește
aplicarea în special în dispoziții constituționale, legislația privind protecția datelor cu caracter
personal și, uneori, și în alte acte specifice unui domeniu.
Constituția României recunoaște și garantează „libera dezvoltare a personalității
umane” 3 , stipulează inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenței sau ocrotirea vieții

1
„The right to privacy” este prima publicație răsunătoare în această materie, care marchează doctrina anilor 1980,
Samuel Warren si Louis Brandeis reușind să confere prin acest articol publicat în Harvard Law Review, câteva definiții
și principii directoare care aveau să fie adaptate apoi.
2
https://en.wikipedia.org/wiki/The_Right_to_Privacy_(article) accesat la data de 02 aprilie 2019.
3
M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituţia României -comentată şi
adnotată, Bucureşti, R.A. „MonitorulOficial”, 1992, p. 62.
private, astfel că, preluând principiile consacrate prin art. 12 din Declaraţia Drepturilor Omului 4 şi
prin art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice 5, Constituţia României
din 19916 a prevăzut în mod distinct, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, în art. 26: „(1)
Autoritățile publice respectă și ocrotesc viata intimă, familială și privată. (2) Persoana fizică are
dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau
bunele moravuri. ”
În momentul în care a fost adoptată o nouă constituţie democratică în anul 1991, sfera
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale garantate de aceasta s-a lărgit, adaptându-se cerinţelor
statului de drept, dar şi reglementărilor internaţionale la care România era parte sau la care urma să
adere, însă noua Constituţie revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul din 18-
19 octombrie 2003 şi republicată, a păstrat neschimbată această reglementare.
Doctrina românească de drept constituţional a considerat acest drept ca făcând parte din
categoria inviolabilităţilor, fiind totodată considerat şi un „drept al omului”, sub aspectul său de
drept la intimitate sau la respectul vieţii personale.
În consecinţă, putem spune că, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată face parte din
clasa acelor drepturi şi libertăţi care asigură, prin conţinutul lor, viaţa, posibilitatea de mişcare
liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice, motiv pentru
care inviolabilităţile reglementate de Constituţia României sunt următoarele: dreptul la viaţă (art.
22), dreptul la integritate fizică (art. 22), dreptul la integritate psihică (art. 22), libertatea individuală
(art. 23), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la libera circulaţie (art. 25), dreptul la ocrotirea vieţii
intime, familiale şi private (art. 26) şi inviolabilitatea domiciliului (art. 27).
Dreptul la viaţă privată se fundamentează pe echilibrul ponderat între interesele indivizilor
şi interesul general. Aceasta este, de altfel, ideea-laitmotiv a hotărârilor Curţii de la Strasbourg
pronunţate pe marginea art. 8 din Convenţie7.
Constituţia României afirmă dreptul la viaţă ca drept fundamental şi complex în același
timp, aspect al respectării personalităţii omului, proclamată ca valoare supremă în primul său
articol8.

4
https://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf accesat la data de 02 aprilie 2019.
5
http://www.prefecturatimis.ro/doc/informare/pactul-international-cu-privire-la-drepturile-civile-si-politice.pdf accesat
la data de 03 aprilie 2019
6
http://www.cdep.ro/pls/dic/act_show?ida=1&idl=1 accesat la data de 03 aprilie 2019
7
Călina Jugastru, Respectul vieţii private -delimitări conceptuale, precizări privind domeniul protecţiei legale, p.1,
http://www.humanistica.ro/anuare/2004/Anuare%202004/Art.21.pdf, accesat la 07 aprilie 2019
8
M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, op. cit., p. 64.
 În principiu, dreptul la respectful vieţii private constă în posibilitatea persoanei de a-şi duce
viaţa aşa cum doreşte, cu unminimum de ingerinţe. Acest drept se referă la viaţa privată, la viaţa sa
familial şi la aceea a căminului, la integritatea fizică şi morală, la onoare şi reputaţie, la faptul de a
nu fi prezentat într-o lumină falsă, la nedivulgarea unor fapte inutile şi jenante, la publicarea fără
autorizare a fotografiilor private, la protecţia împotriva spionajului şi a indiscreţiilor nejustificate sau
inadmisibile, la protecţia împotriva utilizărilor abuzive a comunicărilor private, la protecţia
împotriva informaţiilor confidenţiale communicate sau primite de către un particular. Nu se pot
prevala de dreptul la protecţia vieţiilor private persoanele care, prin propriile lor activităţi au
încurajat indiscreţiile de care se plâng.
Atât doctrina cât și jurisprudența prin cauzele deduse judecăţii în faţa instanţelor naţionale
sau internaţionale pun în evidenţă faptul că dreptul la viaţă privată include mai multe noțiuni:
identitatea persoanei, integritatea fizică şi morală, starea de sănătate, viaţa sentimentală, viaţa
sexuală (inclusive aspect privind homosexualitatea şi transsexualitatea), inviolabilitatea domiciliului
şi a corespondenţei, secretul profesional, dreptul la un mediu sănătos ş.a.
În articolul 71 al NCC este reglementat Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei
umane. Acest articol prevede că „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private și
nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personal sau de familie, nici în
domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor
prevăzute la art. 75”. Alineatul 3 al articolului citat mai sus spune că este, de asemenea, interzisă
utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precumşi
a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor
prevăzute la art. 75. Limitele prevăzute în articolul 75 sunt clare: nu constituie o încălcare a
drepturilor atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare
la drepturile omului la care România este parte. Totodată, exercitarea drepturilor şi libertăţilor
constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care
România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
O altă lege care prevede dreptul la viaţa intimă, familială şi privată este legea
fundamentală, Constituția României care, în Capitolul II –Drepturile si libertățile fundamentale, la
art 26 vorbește despre faptul că „autorităţile publice respect şi ocrotesc viaţa intimă, familial şi
privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile
altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”
Un alt text de lege din planul național care amintește de viața privată este articolul 156 din
NCPP care, la alineatul 2 prevede limite ale percheziției domiciliară, corporală, informatică sau a
unui vehicul, în sensul că aceasta poate fi pusă în aplicare cu respectarea demnității, fără să
constituie ingerinţă disproporţională în viaţa privată.
Pe plan internațional, pot fi amintite Carta drepturilor fundamentale a UE9, Convenția 108
a Consiliului Europei 10 , Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, Directiva 95/46/CE din 24 octombrie 1995, Decizia-cadru 2008/977/JAI a Consiliului
din 27 noiembrie 2008, Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor etc.
Articolele 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale a UE recunosc că respectarea vieții
private și protecția datelor cu caracter personal sunt drepturi fundamentale strâns legate, dar
separate. Carta este integrată în Tratatul de la Lisabona și are forță juridică obligatorie asupra
instituțiilor și organelor Uniunii Europene, precum și asupra statelor membre atunci când pun în
aplicare dreptul UE.
Convenția 108 a Consiliului Europei pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea
automatizată a datelor cu caracter personal din 28 ianuarie 1981 este primul instrument internațional
cu forță juridică obligatorie adoptat în domeniul protecției datelor. Scopul acesteia este „de a garanta
[...] fiecărei persoane fizice [...] respectarea drepturilor și libertăților sale fundamentale și, în special,
dreptul la viața privată, față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal care îl
privesc”.
Articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale din 4 noiembrie 1950 introduce dreptul la respectarea vieții private și a vieții de
familie, proclamând următoarele: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de
familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”. Mai apoi, se prevede că „nu este admis
amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec
este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale.”
Directiva 95/46/CE din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce
privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date este actul legislativ
central în materie de protecție a datelor cu caracter personal în UE. Directiva stipulează că

9
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:12012P/TXT&from=EN accesat la data de 15
aprilie 2019
10
https://www.dataprotection.ro/?page=europa_council&lang=ro accest la data de 15 aprilie 2019
informațiile cu caracter personal pot fi prelucrate numai dacă persoana fizică în cauză și-a exprimat
acordul explicit față de această prelucrare a datelor, asupra căreia a fost informat anterior.
Decizia-cadru 2008/977/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind protecția datelor cu
caracter personal prelucrate în cadrul cooperării polițienești și judiciare în materie penală
reglementează protecția datelor în cadrul fostului al treilea pilon. Acest sector nu intră în domeniul
de aplicare al Directivei 95/46/CE, care se aplică prelucrării datelor cu caracter personal din cadrul
fostului pilon întâi. Decizia-cadru se referă doar la date polițienești și judiciare schimbate între
statele membre, autoritățile și sistemele asociate ale UE și nu include datele interne.
Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor (AEPD) este o autoritate de supraveghere
independentă care se asigură că instituțiile și organele UE își respectă obligațiile în materie de
protecție a datelor care sunt prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 45/2001 privind protecția datelor.
Principalele atribuții ale AEPD sunt supravegherea, consultarea și cooperarea. Grupul de lucru
„Articolul 29” este un organ consultativ independent din domeniul protecției datelor și al vieții
private, înființat în conformitate cu articolul 29 din Directiva privind protecția datelor. Acest grup
este alcătuit din reprezentanți ai autorităților naționale de protecție a datelor din UE, ai AEPD și ai
Comisiei. Grupul emite recomandări, avize și documente de lucru. Secretariatul grupului de lucru
este asigurat de Comisie.11
Reluând ideile de mai sus, este bine de precizat că atunci când vorbim despre protecţia
vieţii private, vorbim despre viaţa privată, viaţa familială, domiciliul şi corespondenţa. Mai jos voi
face o scurtă prezentare a celorpatru noţiuni.
În primul rând, viaţa privată include dreptul de a trăi la adăpost de priviri indiscrete,
dreptul de a nu se face publice aspecte ale personalităţii unei persoane, protecţia anonimatului,
protejarea reputaţiei profesionale ori sociale, confidenţialitatea stării de sănătate. 12 Atunci când, din
cauze exterioare, viaţa unei persoane este serios afectată, intervine acest principiu al protecţiei vieţii
private. De amintit aici este hotărârea Taskin şi alţii, speţă interesantă datorită faptului că a fost
stabilită aplicarea protecţiei vieţii private, deşi daunele pentru sănătatea reclamanţilor nu s-au
produs. În fapt, în zona în care locuiau reclamanţii urma să se dezvolte o mină de aur care utiliza în
procesul tehnologic cianuri de potasiu, iar multe rapoarte independente au stabilit riscuri majore
pentru sănătatea locuitorilor ce rezultau din utilizarea acestor tehnici. Datorită faptului că legislaţia
europeană are un efect direct pe plan naţional, instanţele interne au dispus închiderea minei.

11
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.12.8.html, accesat la 17 aprilie 2019
Radu Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentarii şi explicaţii, Editura C.H.BECK, Bucureşti,
12

2008, p.424-426.
 Despre a doua noţiune şi anume viaţa familială, vorbim în cadrul unui cuplu căsătorit, în
cadrul relaţiilor dintre părinţi şi copii. Ea implică recunoaşterea juridică a relaţiilor de familie şi
anumite drepturi patrimoniale. Este interesant de zisaici că, în raport cu persoanele majore, viaţa
familială se fundamentează pe un grad de dependenţă materială ori sentimentală. Spre deosebire de
copiii minori, în cazul celor majori este necesară acea doză de dependenţă. Curtea nu admite
automat legătura familială din simpla legătură de sânge. Un exemplu elocvent poate fi hotărârea
CEDO , dec I. Şi U. Contra Norvegia, în care este vorba despre două surori care au fost plasate în
instituţii de creştere a minorilor din cauza faptului că părinţii lor sufereau de boală psihică, fapt care
îi punea în imposibilitate de a le îngriji. Ulterior, reclamantele au mai avut o soră care a fost plasată
în alt centru şi cu care nu aveau dreptul de a lua legătura. În acest caz, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a decis că nu se poate vorbi de o viaţă familială între cele două surori şi sora mai
mică datorită inexistenţei oricăror raporturi între respectivele.13
Datorită existenţei principiului protecţiei vieţii private, textele care îl reglementează 14
prevăd, pe lângă noţiunile prezentate mai sus şi protejarea domiciliului, noţiune care include
locuinţa unei persoane, chiar şi reşedinţa secundară sau casa de vacanţă a unei persoane, sedii
profesionale ale unei persoane juridice. Ori de câte ori există un act sau fapt care scoate la lumină
ce se petrece înăuntrul unui domiciliu, fără acordul titularului lor, este considerat o ingerinţă în viaţa
privată şi astfel devin aplicabile textele cu privire la protecţia vieţii private.
Aplicaţie particulară a dreptului la viaţa privată, dreptul la inviolabilitatea corespondenţei
include protejarea secretului gândurilor unei persoane, comunicarea telefonică. Inclusiv obţinerea
unei liste a convorbirilor telefonice constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă privată.15
Astfel încât, aici vorbim despre drepturi relative, este important a preciza că ele suportă
anumite limitări. Nu orice ingerinţă constituie o nerespectare a vieţii private. Pentru a fi justificat
amestecul în viaţa privată, trebuie întrunite cumulativ mai multe condiţii: legalitatea ingerinţei,
scopul şi necesitatea ingerinţei.
Legalitatea ingerinţei presupune ca legea să indice cu suficientă claritate întinderea puterii
autorităţilor şi modul ei de exercitare pentru urmărirea scopului legitim, dar şi protecţia adecvată a
drepturilor individuale. Cerinţa „prevăzută de lege” implică un anumit grad de protecţie pe care
legea naţională trebuie să-l ofere persoanelor împotriva amestecului arbitrar al autorităţilor publice
în exerciţiul drepturilor garantate. Ingerinţa să fie proporţională cu scopul şi să fie necesară într-o

13
Ibidem, p. 440.
14
Art. 8 CEDO accesat pe site-ul https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf la data de 16 aprilie 2019.
15
Radu Chiriţă, op.cit, p 449.
societate democratică, aspect ce decurge din urmărirea unui obiectiv legitim: asigurarea securităţii
naţionale, siguranţei publice, bunăstării economice, apărării ordinii şi prevenirii faptelor penale,
protejării sănătăţii, moralei, drepturilor şi libertăţilor altora. De pildă, împiedicarea deţinutului de a
începe o corespondenţă în scopul angajării unui avocat16 sau aducerea la cunoştinţa organelor de
poliţie a numerelor de telefon formate de abonat, fără acordul acestuia17 din urmă sunt ingerinţe
nejustificate în viaţa privată. Exercitarea puterii de interceptare poate da cu uşurinţă naştere, în
cazuri individuale, unor abuzuri cu consecinţe negative pentru întreaga societate democratică. Pentru
această raţiune, criteriul necesităţii reclamă instituirea unor garanţii adecvate.
În sprijinul garantării dreptului la viaţă privată, Codul penal incriminează infracţiuni ce
aduc atingere domiciliului şi vieţii private: violarea domiciliului, violarea sediului profesional,
violarea vieţii private, divulgarea secretului profesional iar în Codul de procedură penală există
metodele speciale de supraveghere sau cercetare.
În concluzie, legiuitorul a acordat o atenţie sporită noţiunii de viaţă privată, consacrând-o
prin nenumărate texte legale. Totodată, doctrina şi jurisprudenţa au conturat această noţiune, scriind
despre o multitudine de situaţii prin care se aduce atingere vieţii private. Pentru ca dreptul la viaţă
privată şi de familie să existe cu adevărat însă, nu este suficientă simpla proclamare a lui în
documente internaţionale şi la nivel constituţional, fiind necesară aplicarea şi apărarea acestor
dreptul de către judecătorul intern, atât la nivelul instanţelor de drept comun, cât şi la nivelul celei de
contencios constituţional.

16
Cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor
Omului, Culegere selectivă, vol.II, Iaşi, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 13–24.
17
Cauza Malone contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor
Omului, Culegere selectivă, vol.II, Iaşi, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 127–143.
 BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE
A. Legislaţie naţională
1. Constituția României publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 767 din
31.10.2003;

B. Legislație internațională

1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

2. Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată și adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 10 decembrie 1948;

II. DOCTRINĂ ROMÂNEASCĂ

1. Chiriţă, Radu, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentarii şi explicaţii, Editura

C.H.BECK, Bucureşti, 2008.
2. Constantinescu, M., Deleanu, I., Iorgovan, A., Muraru, I., Vasilescu, F., I. Vida, Constituţia
României -comentată şi adnotată, Bucureşti, R.A. „MonitorulOficial”, 1992.
3. Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Culegere selectivă, vol.II, Iaşi, Editura
Polirom, Iaşi, 2000.

III. RESURSE ELECTRONICE

1. https://en.wikipedia.org/wiki/
2. https://www.ohchr.org/
3. http://www.prefecturatimis.ro /doc/informare/pactul-international-cu-privire-la-drepturile-
civile-si-politice.pdf
4. http://www.cdep.ro/pls/dic/act_show?ida=1&idl=1
5. http://www.humanistica.ro/anuare/2004/Anuare%202004/Art.21.pdf
6. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:12012P/TXT&from=EN
7. https://www.dataprotection.ro/?page=europa_council&lang=ro
8. http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.12.8.html
9. https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf
Protejarea vieții private se află în atenția legiuitorilor naționali și suprastatali de mai bine de un deceniu, în
deplin acord cu evoluțiile societății informaționale, cu progresele tehnologice ale ceea ce astăzi numim o
”societate a comunicării”. Interdicțiile și restricționările pe care le implică respectarea acestui drept, al cărui
conținut este vast și extrem de flexibil, în funcție de realitățile actuale, sunt legate de acele activități care se
dovedesc a fi dăunătoare, fie prin scopul lor, fie prin modul de exercitare, afectând astfel demnitatea
individului, dreptul său la autodeterminare și capacitatea de a proteja ceea ce acesta califică ca aparținând
domeniului de ”privacy”[1].

În conținutul conceptului de privacy s-au regăsit de-a lungul timpului numeroase drepturi individuale, de la
dreptul de a stabili informațiile care se comunică publicului despre sine, la dreptul de autodeterminare în
ceea ce privește asocierea (în afara vieții politice), libera exprimare și libertatea conștiinței. Dintre toate
aceste aspecte, singurul care se manifestă în mod evolutiv este cel al protecției împotriva riscurilor pe care le
implică implementarea rețelelor bazelor de date computerizate. De fapt, apariția acestor baze de date
inovatoare marchează momentul de incipit în ceea ce astăzi numim protecția datelor cu caracter personal[2].
Începând în S.U.A și continuând în Europa, ”data protection” este și în momentul de față o preocupare atât
pentru guvernele statelor, cât și pentru organizațiile interguvernamentale. Astfel, Uniunea Europeană a
adoptat o a doua directivă în ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal și un regulament direct
aplicabil în toate statele membre, din anul 2018. Ambele au rolul de a actualiza principiile stabilite încă de
acum două decenii, prin Directiva 95/46/CE şi de a aduce garanţii suplimentare pentru a consolida dreptul la
viaţă privată în noua „eră digitală”[3].

Viața privată, ca și noțiune ce beneficiază de protecția legii în România, acoperă aspecte ale dimensiunii
personale în care alege să trăiască individul, precum viața de familie, domiciliul sau reședința, corespondența,
documentele personale și informațiile din viața privată a unei persoane. Astfel, art. 26 al. (1) al Constituției
României prevede că autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată. Deși
autoritățile statului sunt, în mod originar, actori care se poziționează antagonic în demersurile pentru
respectarea dreptului la viață privată, prin prerogativele extinse pe care le au în exercitarea atribuțiilor
specifice, din considerente politice cândva și de securitate națională, în prezent, acest drept poate fi abordat și
din prisma Noului Cod civil, care, prevede la art. 71, faptul că orice persoană are dreptul la respectarea vieții
sale private. În acest sens, nimeni nu poate fi supus unor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie,
nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor
bunei-credințe în exercitarea drepturilor și libertăților constituționale sau pe cele ale pactelor și
convențiilor la care România este parte. Această din urmă dispoziție are sens, în contextul în care, art.
75 NCC precizează faptul că nu constituie o încălcare a dreptului la viață privată, acele imixtiuni care sunt
permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale la care România este parte.

Mai mult, protecția acordată vieții private este extinsă, la nivelul Noului Cod civil, inclusiv la utilizarea în
orice mod a corespondenței, manuscriselor, documentelor personale și informațiilor din viața
privată. Această utilizare nu se poate realiza fără consimțământul persoanei în cauză, sau, în orice caz, fără
respectarea celor două limite (a bunei-credințe și a celor prevăzute de convențiile internaționale). Într-o eră a
comunicării, imixtiunile în viața privată pot să provină de la actori privați, aflați în exercitarea atribuțiilor de
serviciu sau chiar de la indivizi privați, exercitându-și liber drepturile constituționale. Este astfel esențială
trasarea unor repere în conceptul de privacy, pentru asigurarea bunăstării întregii societăți. Reglementarea
oferită prin Noul Cod civil este în concordanță cu evoluțiile în materie, indicând principalele arii de protecție
ale legii (domiciliul, corespondența, documentele personale și informațiile din viața privată). Observăm că
noul legiuitor s-a ferit de restrângerea conceptului de viață privată prin definirea acestuia, menționându-l ca
arie de protecție, în conținutul art. 71, alături de chiar elementele protejate ale vieții private. Această
tehnică indică consacrarea vieții private ca și termen al cărui conținut este deschis, susceptibil
de extindere pe cale jurisprudențială.

O astfel de diversificare de conținut poate fi remarcată în hotărârea nr. 425/2015 a Tribunalului București[4],
hotărâre prin care s-a constatat caracterul ilicit al publicării și difuzării de fotografii privind viaţa privată de
familie. Hotărârea este inovatoare din perspectiva atributului imaginii, ca parte integrată în dreptul la
viață privată. Astfel, deși fotografiile publicate au surprins persoana într-un loc public, dreptul acesteia la
imagine, la controlul asupra modului în care aceasta este folosită, ca și atribut al personalității sale, a fost
încălcat, iar viața sa privată de familie a suferit o ingerință nepermisă, această persoană fiind în compania
unor membri de familie la momentul surprinderii imaginilor. În completarea dreptului la imagine, dreptul la
intimitate mai este însoțit uneori și de dreptul la identitate personală, precum și de dreptul la integritate
psiho-fizică. Raționamentul judecătorilor are ca fundament mai multe hotărâri ale CEDO în materie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în repetate rânduri[5], folosind o logică extensivă, faptul
că imaginea persoanei este un atribut al personalității sale, atribut care are un rol esențial în exercitarea
dreptului la autodeterminare, drept care se subscrie în mod tradițional conținutului noțiunii de „privacy”.
Astfel, fără un control adecvat asupra propriei imagini, precum și tolerând ingerințele în viața privată pe care
le atrage uneori libera exprimare, în contextul nevoii actuale de informare (acesta fiind principalul element, la
nivelul jurisprudenței CEDO, ale cărui prerogative intră în coliziune cu viața privată a individului),
consecințele asupra personalității individului sunt dăunătoare, afectând capacitatea de a ne diferenția de cei
din jur. Obligațiile care incumbă autorităților naționale privind protecția vieții private reprezintă niște
eforturi continue în contracararea imixtiunilor care pot sa lezeze demnitatea individului, mai mult decât niște
simple responsabilități asumate la nivel declarativ, prin constituția fiecărui stat.

Art. 8 al Convenției consacră, sub titlul marginal „Dreptul la respectarea vieţii private și de
familie”[6], dreptul relativ, condițional, susceptibil de restrângeri, astfel cum reiese din chiar conținutul
paragrafului 2, la respectarea vieții private și de familie, cu tot ceea ce implică el. Restrângerile aduse acestui
drept din partea autorităților publice trebuie să îndeplinească două condiții, din perspectiva Convenției: să fie
prevăzute de lege într-o manieră accesibilă și să fie necesare pentru securitatea națională, siguranța publică,
bunăstarea economică, prevenirea faptelor penale sau protecția libertăților altora. În plus, doctrina noastră a
mai adăugat o a treia condiție, fundamentată de jurisprudența Curții și anume proporționalitatea unei astfel
de măsuri de limitare, cu scopul urmărit prin instituirea ei[7]. Sunt chestiuni ce apar ca linii directoare cu
efect pozitiv, în condițiile în care există riscul unei reacții legislative disproporționate la incidente izolate, care
au marcat, însă, opinia publică.

Revenind în palierul autoritate publică – individ, respectarea dreptului la viață privată impune statelor
semnatare ale Convenției o serie de obligații negative, precum și unele pozitive cu privire la ceea ce intră în
conținutul dreptului. Din acest punct de vedere, atât Noul Cod civil, cât și CEDO au o sferă de acoperire
asemănătoare, consacrând domiciliul și corespondența ca și elemente inviolabile, în considerarea respectului
datorat vieții private. Extinderea pe cale jurisprudențială internă sau internațională a conținutului acestui
drept va beneficia, însă, prin interpretarea pertinentă a judecătorului în cauză, de aceeași protecție, în funcție
de sistemul de drept la care ne raportăm. În acest sens, imaginea persoanei, integritatea fizică și
morală, dreptul individului de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi, dreptul la nume,
libertatea sexuală, utilizarea datelor cu caracter personal, sunt elemente care intră în sfera de
protecție a art. 8 și care, pentru asigurarea bunăstării întregii colectivități și pentru perpetuarea valorilor unui
stat democratic, implică fie abținerea statelor membre de la orice ingerință arbitrară prin intermediul puterii
publice, ingerință care nu respectă condițiile de la paragraful 2 (obligație negativă), fie chiar obligații pozitive
privind adoptarea unor măsuri de protecție corespunzătoare, atunci când relațiile dintre cetățenii săi se
desfășoară cu nerespectarea acestor atribute considerate inviolabile ale personalității umane[8]. De
asemenea, din perspectiva ambelor sisteme de drept, dreptul la viață privată suportă anumite restrângeri.
Doar că, Noul Cod civil face vorbire despre limita bunei-credințe și nu despre setul celor trei condiții de
respectat în analizarea legitimității unei imixtiuni.

Legiuitorul român a apreciat ca fiind deosebit de importantă viața privată a individului și, îndeplinindu-și
obligațiile de reglementare, a apelat, relativ recent, la noi mijloace de drept penal pentru a reitera faptul că,
garanțiile de care trebuie să beneficieze un cetățean european, în ceea ce privește sfera vieții sale private și de
familie, nu sunt facultative. Mai mult chiar, antrenarea răspunderii civile sau penale pentru fapte care
îmbracă forma unui ilicit în această materie, trebuie să înlocuiască treptat și în proporții infime răspunderea
unui stat în fața unei instanțe internaționale. Repararea prejudiciilor suferite prin încălcarea acestui drept se
realizează mult mai facil și cu un grad de celeritate ridicat în fața unei instanțe naționale. De altfel, România,
spre deosebire de alte state semnatare ale convenției, a suferit condamnări în fața CEDO pentru încălcarea
art. 8 în probleme conexe garanțiilor la un proces echitabil, în materie penală, cu preponderență. Astfel, s-a
remarcat încălcarea dreptului la viață privată prin interceptarea convorbirilor telefonice în baza unor texte ale
codului anterior de procedură penală, texte care la o examinare minuțioasă nu satisfăceau condițiile impuse
de Convenție (este vorba despre art. 911 Cod procedură penală 1968)[9], prin luarea măsurii expulzării
prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor[10], prin regimul aplicabil corespondenței
deținuților în sistemul ANP[11].

Din perspectiva acestor condamnări, precum și a celor reglementate până în prezent în Noul Cod civil,
respectiv în Noul Cod penal, remarcăm poziția formalistă a legiuitorului și a doctrinei române în ceea ce
privește conceptul de viață privată. Reglementându-i conținutul prin raportare la domiciliu, corespondență și
informații privind viața privată a unei persoane, atât în materie civilă, cât și în materie penală, prin
incriminarea violării de domiciliu (art. 224 Noul Cod penal), a divulgării unor informații din viața
privată de către anumite persoane (art. 227 NCP – divulgarea secretului profesional) și a violării
secretului corespondenței ca infracțiune de serviciu (art. 302 NCP) a cărei sferă de protecție se extinde
însă, conform legii de punere în aplicare, și faptelor săvârșite în afara relațiilor de serviciu (art. 244 LPA),
identificarea timpurie a riscurilor și a posibilelor soluții, a tendințelor în evoluțiile conceptului de „privacy” nu
reprezintă o preocupare nici pentru studiu, nici pentru adaptarea cadrului legislativ. Cu siguranță, importarea
unor elemente adiacente, cum sunt dreptul la propria imagine, libertatea sexuală, poate fi suficientă, în
condițiile în care cele mai mari probleme pe care le identificăm sunt interceptările telefonice ale persoanelor
cu privire la care s-a dispus începerea urmăririi penale sau expulzarea unor persoane care au fost declarate
indezirabile de către statul român. Dar, de câte ori, apartenența la o organizație profesională a stat în calea
dreptului la asociere? Să pornim, așadar, în analiza conceptului de „privacy” de la originile sale, astfel cum au
fost consacrate în S.U.A anilor 1980, pentru asigurarea unei protecții adecvate, în primul rând prin raportare
la ceea ce protejăm și nu atât la modul ales. Este evident, din prisma principiului ultima ratio al dreptului
penal, precum și a condamnărilor relativ puține ale statului român în această materie, la CEDO, că
importanța acordată problematicii dreptului la viață privată, este la un nivel ridicat, în momentul de față, în
România.

Sensibil la argumentele Curții privind asigurarea unui echilibru între interesul public de informare și
interesul de a proteja viața privată[12], legiuitorul român a incriminat, cu titlu de noutate absolută, prin art.
226 al Noului Cod penal, fapta de violare a vieții private. Astfel cum reiese la o primă lectură a textului
de lege, incriminarea acoperă acele acțiuni care, având un caracter intruziv în viața privată a individului, sunt
specifice tehnicilor și metodelor de culegere a informațiilor al căror scop poate fi, în concret, diseminarea lor
către public. Astfel fotografierea, înregistrarea audio sau de imagini, ascultarea de la distanță a unei persoane
aflate într-o locuință, pot reprezenta o ingerință în viața privată sancționată cu mijloace de drept penal.
Infracțiunea prevăzută în NCP nu este limitată prin scop la săvârșirea faptelor, având ca finalitate
transmiterea informațiilor obținute în aceste moduri către public sau chiar către o altă persoană, art. 226
neprevăzând ca element de tipicitate, scopul diseminării către public. Observăm că, din acest punct de vedere,
ilicitul acoperă atât investigațiile private, cât și cele derulate în realizarea obiectului de activitate a unui trust
de presă, spre exemplu.

Activitățile de investigare pot fi derulate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în afara lor, fiind posibil să
apară situații în care fotografierea, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio să fie modurile de
realizare a unei activități de supraveghere specifice autorităților și instituțiilor publice cu atribuții în domeniul
siguranței naționale sau al justiției[13]. Răspunderea penală a acestor autorități și instituții este exclusă,
conform art. 135 NCP, însă problema nu este lipsită de relevanță, conținutul infracțiunii de la art. 226 NCP,
realizându-se pe deplin, cu respectarea condiției tipicității, numai fără drept. Reiterarea acestui element al
ilicitului, al unei acțiuni contrare ordinii de drept, în chiar cuprinsul normei de incriminare, suplimentar față
de caracterul antijuridic al oricărei fapte care constituie infracțiune, are două implicații. În primul rând,
pentru reținerea infracțiunii de violare a vieții private, realizând corespondența între fapta săvârșită în
concret și textul incriminării, se va analiza cu prioritate, în cadrul condiției de tipicitate, dacă cel care a
exercitat supravegherea a desfășurat această acțiune în mod legal, într-o legitimă restrângere a dreptului la
viață privată a celui vizat, recunoscută ca atare de tratatele la care România face parte sau de dreptul pozitiv.
În acest punct al demersului, subliniem că faptele persoanelor care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, au
desfășurat asemenea activități de supraveghere în baza unor autorizări sau misiuni de serviciu date fără
respectarea condițiilor legii îndeplinesc condițiile de tipicitate ale infracțiunii de violare de
domiciliu, în ciuda faptului că, referindu-ne strict la situația persoanelor încadrate în autorități publice sau
instituții publice care desfășoară activități ce nu pot face obiectul domeniului privat, răspunderea penală a
persoanelor juridice nu va putea fi niciodată atrasă.

Analizând ipoteza ofițerilor operativi din cadrul SRI, vom observa că, aceștia au, în temeiul art. 36 din Legea
nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, statutul funcționarilor
publici care exercită autoritatea de stat, cu toate drepturile și obligațiile decurgând din aceasta. Prin
intermediul personalului încadrat în structurile sale, acest organ al statului are competența, potrivit legii, de a
efectua, verificări prin: solicitarea și obținerea de obiecte, înscrisuri sau relații oficiale de la instituții publice,
consultarea de specialiști ori experți, primirea de sesizări sau note de relații, fixarea unor momente operative
prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice, constatări personale, inclusiv prin operațiuni tehnice,
atunci când este necesară stabilirea existenței unor amenințări la adresa securității naționale.

O atare calificare a ofițerilor operativi determină posibilitatea atragerii răspunderii penale pentru
infracțiunile săvârșite în timpul sau în legătură cu atribuțiile funcției publice îndeplinite, în temeiul art. 75 al
Statutului funcționarilor publici. Totuși, față de cele patru tipuri de răspundere consacrate (disciplinară,
contravențională, civilă și penală), art. 76 al. (3) al aceluiași text de lege prevede faptul că: Răspunderea
juridică a funcționarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale și procedurile
administrative aplicabile autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.

Infracțiunea de violare a vieții private consacrată la art. 226 NCP nu poate fi săvârșită, sub aspectul laturii
subiective, decât cu intenție[14]. Astfel, latura subiectivă a infracțiunii se analizează și prin raportare la
elementul menționat anterior, al săvârșirii faptei fără drept, consacrat ca și element de tipicitate. În
demersul nostru pentru identificarea implicației secundare a tehnicii legislative alese, vom observa că
aplicarea textului de lege la situația ofițerilor operativi care desfășoară activități de supraveghere în baza unor
acte administrative sau chiar jurisdicționale[15] emise fără respectarea cerințelor legii, astfel încât legalitatea
întregii operațiuni să fie compromisă, presupune, pentru îndeplinirea condiției tipicității, ca această persoană
să fi avut reprezentarea, cel puțin, a unor posibile neregularități de fond sau de formă și, totuși, să fi continuat
executarea ordinului de serviciu, astfel încât, afectarea fără drept a vieții private a celui vizat să reprezinte o
urmare prevăzută și al cărui risc de producere a fost acceptat de către cel în cauză. Ofițerul cunoaște faptul că
amenințarea la adresa securității naționale nu a putut fi stabilită prin mijloacele de investigare folosite în
prealabil și totuși pune în aplicare un mandat de supraveghere, sub impulsul unor suspiciuni personale cu
privire la activitatea desfășurată de către cel vizat. Sau, mai grav, acesta cunoaște faptul că era necesară
emiterea unui act jurisdicțional pentru supravegherea celui în cauză. Dacă neregularitatea nu putea fi
cunoscută de către funcționarul statului, sub nicio formă, fapta de violare a vieții private nu va putea fi
reținută în sarcina celui care nu era conștient de faptul că acționează fără drept. Interesantă este frecvența cu
care aceste situații pot ajunge în atenția celui supravegheat.

Din acest punct de vedere, CEDO, s-a pronunțat în Cauza Kennedy vs. Marea Britanie[16] în sensul că,
refuzul autorităților publice de a furniza informații despre o posibilă activitate de supraveghere a unei
persoane juridice a cărei răspundere nu a fost însă antrenată ulterior pentru săvârșirea unei infracțiuni, la
solicitarea acesteia întemeiată pe „suspicionarea” unei posibile activități de interceptare, nu este de natură să
afecteze drepturile celui vizat, în condițiile în care legislația pentru desfășurarea acestor activități, pentru
stocarea și distrugerea datelor astfel obținute, prezintă suficiente garanții în sensul Convenției, iar, în speța
concretă, analizându-se modul de punere în aplicare a mandatelor de interceptare, nu s-a descoperit vreo
nerespectare a dispozițiilor legale în materie, în Marea Britanie.

Mai mult, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei și pornind de la garanția unității de acțiune[17] pe
care o aduce principiul controlului ierarhic în modul tradițional de funcționare al autorităților și instituțiilor
publice, se poate ridica întrebarea dacă persoanele care exercită un control asupra legalității actelor emise în
desfășurarea activității sau chiar un simplu control administrativ asupra celor din subordine, ar putea fi
subiect activ al acestei infracțiuni.

Incriminarea prin NCP a faptelor care impietează în mod nejustificat asupra dreptului la viață privată a
individului, nu este însă solitară, dispoziții cu un conținut asemănător regăsindu-se și în Codul penal italian.
Astfel, legiuitorul italian a prevăzut în art. 615 bis, sub denumirea marginală ”Amestecurile ilicite în viața
privată”, sancționarea procurării pe nedrept a unor știri sau imagini ce țin de viața privată, prin folosirea de
instrumente de înregistrare sonoră sau vizuală. Noțiunea de viață privată din cuprinsul textului este
particularizată prin trimiterea la conținutul infracțiunii de violare de domiciliu, astfel este protejată, în mod
explicit, viața privată care se desfășoară în locurile care stau sub egida protecției conferite domiciliului.
Conținutul infracțiunii reglementate de noul legiuitor român nu este esențialmente diferit sub acest aspect,
însă tehnica legislativă aleasă este diferită.

Astfel, sub denumirea marginală de „Violarea vieții private”, NCP sancționează, prin art. 226 al. (1), cu
închisoarea de la o lună la 6 luni sau cu amendă, atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin
fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea
audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei
convorbiri private. Spre deosebire de infracțiunea din Codul penal italian, această incriminare are două
variante agravate, prevăzute în conținutul aceluiași articol, la al. (2) și (5). Divulgarea, difuzarea,
prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1),
către o altă persoană sau către public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. De
asemenea, plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii
faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Observăm
că, sancționarea faptei este mai blândă decât în sistemul italian (textul din Codul penal italian sancționând
săvârșirea cu închisoarea de la 6 luni la 4 ani, fără prevederea alternativă a pedepsei amenzii), iar în locul
unei norme de trimitere, legiuitorul român a preferat enumerarea în chiar conținutul textului al. (1) a
elementelor care beneficiază de protecția legii, atunci când viața privată se desfășoară acolo. Fapta poate fi
săvârșită așadar, în forma de bază, doar prin surprinderea persoanei care se află într-o locuință, încăpere sau
dependință ținând de aceasta (nefiind protejată persoana care se află într-un loc împrejmuit aparținând de
cele de mai sus, spre deosebire de infracțiunea de la art. 224). Petrecerea timpului pe terenul proprietate
privată alăturat locuinței, fie el împrejmuit, trebuie considerată o activitate aflată într-o arie de expectanță
redusă, în ceea ce privește dezideratul excluderii tuturor imixtiunilor nejustificate în viața privată a
individului. În acest sens, opinăm că reglementarea din codul italian este mai extinsă, printr-o topică diferită
care incriminează de fapt obținerea unor știri sau imagini ce țin de viața privată care se desfășoară în
locurile de la infracțiunea de violare de domiciliu. Mai menționăm și faptul că, potrivit Noului Cod penal,
acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă.

Articolul 226 al. (1) din NCP descrie conținutul tip al infracțiunii făcând trimitere la obiectul juridic, acela
al vieții private și a elementelor sale, în sensul celor analizate anterior cu privire la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și Constituția României. Valoarea socială protejată poate fi extrasă și din titlul capitolului
în care este plasată fapta „Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private”, iar atingerea adusă
acestei valori care privește buna desfășurare a relațiilor sociale, printr-o serie de acțiuni limitativ enumerate,
constituie infracțiunea de violare a vieții private.

Atingerea adusă vieții private se realizează astfel numai prin acțiunile expres și limitativ prevăzute de lege ca
alcătuind elementul material al faptei. Activitatea săvârșită în concret are o corespondență în latura
obiectivă a infracțiunii atunci când acțiunile constau în a) fotografierea b) captarea sau înregistrarea de
imagini c) ascultarea cu mijloace tehnice d) înregistrarea audio. Elementul material este circumstanțiat de
împrejurarea că persoana asupra căreia este exercitată acțiunea se află într-o locuință, dependință sau
încăpere. De asemenea, acțiunea mai poate fi exercitată privitor la o convorbire privată, indiferent de locul în
care aceasta se desfășoară.

Atingerea adusă vieții private prin acțiunile de mai sus, trebuie să fie realizată fără drept. Acest element al
laturii obiective face ca infracțiunea să fie încadrată în domeniul predilect al celor pentru care
consimțământul victimei funcționează ca și cauză exoneratoare de răspundere, într-un mod cu totul inedit,
prin nerealizarea condiției de tipicitate, iar nu prin înlăturarea caracterului antijuridic al faptei. Astfel, în
cazul săvârșirii unei activități dintre cele enumerate mai sus, având consimțământul persoanei vizate, nu vom
avea nici măcar o faptă prevăzută de legea penală, luarea unei măsuri de siguranță fiind exclusă, în cazul în
care, persoana surprinsă are suspiciunea că cel care a realizat materialele intenționează să divulge publicului
aspecte ale vieții sale private. Această persoană va trebui să aștepte ca cel în cauză să realizeze acțiunea de
diseminare, ca abia apoi să poată adresa organelor de urmărire penală o plângere prealabilă sub aspectul
săvârșirii infracțiunii de violare a vieții private în formă agravată.

Există voci[18] care susțin că textul art. 226 încorporează de fapt trei infracțiuni distincte sau trei modalități
alternative de săvârșire a faptei, singura soluție legal validă fiind aceea de a clasifica infracțiunea de violare a
vieții private ca fiind una cu conținuturi alternative. Observând art. 615 bis[19] al Codului penal italian, care,
cu referire la al doilea paragraf, folosește aceeași topică ca și cea folosită de Noul Cod penal, supune
unei pedepse identice fapta constând în răspândirea informațiilor obținute pe nedrept, cu cea consacrată
chiar pentru activitatea de obținere. Lipsind modificarea regimului sancționator, nu putem concluziona decât
că, acțiunea de diseminare este absorbită într-o altă modalitate alternativă care realizează, de fapt, conținutul
aceleiași infracțiuni de amestecuri ilicite în viața privată. Revenind la Noul Cod penal, menționăm că
precedenta clasificare a infracțiunilor, în funcție de conținut, în cele cu conținut unic, conținut alternativ sau
conținuturi alternative, este o clasificare realizată prin observarea textelor Codului penal de la 1968. În acest
sens, nu susținem ca o consecință necesară a calificării unei infracțiuni ca fiind una cu conținuturi
alternative, posibilitatea de a reține în concurs fapta prevăzută la al. (1) al art. 226 cu cea
prevăzută în al. (2) al aceluiași articol, pentru simplul motiv că, la individualizarea pedepselor, instanța
ar avea prerogativa de a stabili câte o pedeapsă diferită pentru aceleași acțiuni, sfidând activitatea
infracțională derulată în concret. Astfel, judecătorul ar stabili o pedeapsă pentru acțiunile de supraveghere
fără drept în temeiul al. (1), iar apoi, stabilind pedeapsa pentru a doua faptă de divulgare, ar avea aptitudinea
de a fixa o pedeapsă mai mare decât prima (care se va contopi cu aceasta din urmă) pentru o faptă
sancționată mai grav, care o poate absorbi pe prima, prin referirea expresă la conținutul al. (1). Este de
domeniul evidenței că prin consacrarea faptei de la al. (2) legiuitorul nu a dorit să creeze premisele un risc de
arbitrariu, astfel este exclus să se rețină un concurs între cele două forme ale infracțiunii, în modul actual în
care sunt concepute textele, posibilitatea judecătorului de a sancționa de două ori aceeași acțiune
nefiind niciodată înlăturată în cazul admiterii opțiunii de a reține un concurs între cele două
forme descrise la al. (1) și (2). Totuși, nu putem fi de acord cu marea majoritate a doctrinei[20] care
susține caracterul de variantă agravată a faptei de divulgare a informațiilor obținute în modalitățile
enumerate, datorită implicațiilor pe care această calificare le are. Apoi, conținutul textelor de incriminare
cuprinse în Noul Cod penal, ne permite să extragem câteva trăsături caracteristice formelor agravate, spre
deosebire de textele de incriminare care conțin două sau mai multe fapte sub aceeași denumire (așa cum este
cazul textului de la infracțiunea de șantaj, art. 207 NCP). Forma articolelor care consacră elemente de
agravare ale faptelor de bază este marcată, în proporția covârșitoare a textelor, de folosirea unor sintagme
specifice, cum ar fi „săvârșirea faptei de către”, „săvârșirea faptei prin”, „a fost comisă în scopul”, „victima
este/se află”, „fapta a avut ca urmare”[21]. Astfel, săvârșirea, cu titlu de exemplu, a unor modalități agravate
de furt – art. 229, lipsire de libertate – art. 205, viol – art. 218, act sexual cu un minor – art. 220 sau
distrugere – art. 253 presupune ca acțiunea exercitată, identică cu acțiunea prevăzută în forma de bază a
infracțiunii (aceea de luare, de degradare sau aducere în stare de neîntrebuințare etc), să fie îndreptată
împotriva unui subiect pasiv care are o calitate specială (aceea de minor, de rudă cu făptuitorul, spre
exemplu) sau ca acțiunea să fie realizată în anumite circumstanțe (pe timpul nopții), fie de o persoană care, în
momentul săvârșirii faptei prezintă trăsături distinctive sau a cărei rezoluție infracțională este caracterizată
de existența unui scop sau a unui mobil special. Realizarea variantei agravate nu presupune o nouă
intervenție a făptuitorului, prin săvârșirea unei noi acțiuni, după consumarea faptei prin desfășurarea acțiunii
din conținutul de bază. Din contră, chiar și în cazul în care fapta este calificată prin scop, realizarea acestuia,
în cazul în care ceea ce a urmărit făptuitorul nu poate fi obținut imediat sau necesită anumite acte
suplimentare, este irelevantă pentru reținerea formei agravate[22], astfel, chiar dacă a fost realizată o acțiune
suplimentară pentru atingerea acelui scop, este rezoluția infracțională cea care permite calificarea în formă
agravată, actele suplimentare servind cel mult pentru probarea laturii subiective (în cazul în care nu
constituie o nouă infracțiune). În cazul variantelor agravate în care răspunderea făptuitorului este mai grea
datorită rezultatului acțiunii întreprinse, acesta se produce fără o nouă intervenție a autorului inițial, adică
fără ca acesta să fi exercitat o nouă acțiune[23]. De altfel, mai remarcăm faptul că, atunci când variantele
agravate tind spre individualitate, din cauza diversificării elementului material sau a rezultatelor care pot să
survină, textele de lege au fost scindate, cum este cazul omorului – omor calificat, furt – furt calificat.

Or, într-un mod cu totul atipic, al. (2) al art. 226 conține o nouă enumerare de acțiuni realizate fără drept ( a)
divulgarea b) difuzarea c) prezentarea d) transmiterea) care privesc sunetele, convorbirile sau
imaginile prevăzute în al. (1). Aceste acțiuni sunt realizate, de regulă, ulterior procurării pe nedrept a
imaginilor sau a înregistrărilor, în condiții spațio-temporale diferite, fiind posibil ca autorul să transmită
informațiile în baza unei noi rezoluții infracționale, independente de ceea ce a caracterizat captarea sau chiar
cu o formă de vinovăție diferită față de cea care a caracterizat fotografierea sau înregistrarea persoanei aflate
în domiciliul său. Sub aspectul laturii subiective, fapta de violare a vieții private poate fi săvârșită cu
intenție directă sau indirectă[24], ceea ce ne permite să constatăm, în concret, existența unor elemente
voliționale și de previzibilitate diferită care caracterizează cele două acțiuni. Cu toate că, infracțiunea este una
de pericol, și nu una de rezultat[25], astfel încât să analizăm producerea unor rezultate diferite, prin acțiuni
diferite, acțiunile enumerate în al. (1) și (2) ale art. 226 sunt atât de eterogene, iar modurile în care este lezată
valoarea socială a relațiilor privind viața privată, atât de diferite, încât cu greu se poate susține raportul de
formă de bază – formă agravată între cele două texte. Art. 226 ne permite totuși să analizăm producerea unei
stări de pericol la adresa valorii sociale protejate, prin acțiuni complet diferite.

Mai mult, se poate reține și ipoteza în care, autorul sustrage asemenea materiale, realizate de către o altă
persoană în prealabil, pentru a le prezenta presei. Este dificil de susținut faptul că această persoană comite o
infracțiune în formă agravată, în condițiile în care aceasta nu desfășoară acțiunea prevăzută de forma de bază
a infracțiunii (aceasta este principala caracteristică a variantelor agravate, și anume faptul că, ele conțin
elementele necesare conținutului de bază[26] care fie s-a realizat în condiții speciale, fie nu s-a realizat deloc,
ceea ce face ca fapta să nu fie tipică în sensul unui anumit text de lege). Astfel, fie vom accepta faptul că al. (2)
al art. 226 consacră o altă modalitate de comitere a faptei de violare a vieții private, prin divulgarea,
difuzarea, prezentarea sau transmiterea fără drept a unor sunete, convorbiri sau imagini a căror obținere
s-a realizat prin fotografierea, ascultarea cu mijloace tehnice, captarea sau înregistrarea de imagini/audio
a unei persoane aflate într-o locuință, încăpere sau dependință ținând de aceasta și a căror obținere a
cauzat în mod nejustificat/justificat o restrângere a vieții private, fie, vom considera că, al. (2), fiind o formă
agravată a al. (1) nu se va putea reține niciodată dacă nu s-au întrunit condițiile de realizare a formei de bază.
Adică această faptă de la al. (2) nu va putea fi reținută niciodată decât dacă supravegherea fără drept și
divulgarea fără drept au fost realizate de către aceeași persoană. Or, în considerarea urmării infracțiunii, care
este o stare de pericol la adresa valorii sociale protejate și care, în concret, poate fi creată și numai prin
divulgarea unor imagini compromițătoare cu subiectul pasiv (de exemplu, făptuitorul sustrage un terminal
mobil care conține imagini surprinse din timpul unui act sexual întreținut de cel supravegheat cu o altă
persoană, și le transmite, ulterior, presei) trebuie să reținem în sarcina celui care lezează viața privată a unei
persoane într-o asemenea manieră varianta alternativă de comitere a infracțiunii de violare a vieții private –
art. 226 al. (2).

Referitor la posibilitatea de a reține fapta din al. (1) al art. 226 în concurs cu fapta din al. (2), practica
judiciară[27] s-a pronunțat în sensul pozitiv. Deși nu susținem această soluție, prin prisma inechităților pe
care le atrage și pe care le-am enumerat mai sus, rațiunea judecătorilor în cauză nu face decât să susțină
individualitatea faptei de la al. (2) față de cea din al. (1), reținerea unui concurs între forma de bază și forma
agravată nefiind o chestiune verosimilă juridic. În sarcina inculpatului s-au reținut trei infracțiuni, cea
prevăzută de art. 226 al. (1), cea prevăzută de art. 226 al. (2) și infracțiunea de șantaj. Acesta a înregistrat cu
telefonul său mobil, în timp ce se afla în aceeași locuință cu persoana vătămată, scene din timpul unui act
sexual pe care persoana vătămată l-a întreținut cu o altă persoană. A doua zi, inculpatul a transmis
înregistrările fratelui persoanei vătămate, amenințând persoana vătămată, prin intermediul unor mesaje, că
în cazul în care aceasta nu va întreține relații sexuale și cu el, va publica înregistrările prin intermediul
rețelelor de socializare. Instanța făcând aplicarea art. 396 al. (10) Noul Cod de procedură penală, a stabilit în
sarcina inculpatului trei pedepse una de două luni pentru prima infracțiune, una de patru luni pentru cea de-a
doua și, în fine, o pedeapsă de un an și patru luni pentru infracțiunea de șantaj. Observăm că, în condițiile în
care, al. (2) al art. 226 face referire la imaginile, sunetele sau convorbirile prevăzute la al. (1) este posibil ca, în
concret fapta de la al. (1) să fie absorbită în conținutul faptei de la al. (2), regimul sancționator agravat
reflectând această împrejurare. Ceea ce nu putem susține este că fapta de la al. (2) nu s-ar putea săvârși
vreodată fără a săvârși fapta de la al. (1), enumerând ipoteza autorilor diferiți, precum și pe cea a existenței
consimțământului pentru surprinderea imaginilor.

Dăm exemplu în acest sens, o altă hotărâre a Judecătoriei Constanța[28] în care inculpatul a fost condamnat
la o pedeapsă de doi ani și patru luni închisoare, sub aspectul săvârșirii în concurs a infracțiunii prevăzute de
art. 226 al. (2) și a celei prevăzute de art. 207. În fapt, inculpatul a realizat o înregistrare în timp ce întreținea
un raport sexual cu victima, cu acordul acesteia, amenințând ulterior că va transmite filmarea prin
intermediul rețelelor de socializare în cazul în care aceasta nu îndeplinește solicitările sale, lucru pe care l-a și
făcut, mai multe persoane având acces la acea înregistrare. Astfel, deși condițiile de tipicitate ale al. (1) nu au
fost realizate, fapta inculpatului de a fi publicat fără drept acea înregistrare întrunește elementele constitutive
ale infracțiunii prevăzute de art. 226 al. (2).

Astfel, deși nu putem susține că fapta prevăzută de art. 226 al. (2) este o faptă complexă, care absoarbe
infracțiunea de la al. (1), deoarece, în concret, fapta de la al. (2) ar putea fi săvârșită și fără a întruni
elementele de tipicitate ale primei forme, în acest fel caracterul absorbției nu ar fi unul necesar, în prima
cauză nu putem fi de acord cu soluția instanței de a reține un concurs între cele două fapte, cu toate că nu
există o unitate de rezoluție infracțională și nici de împrejurare. Optăm în această situație, pentru reținerea
unei singure infracțiuni, prevăzute de art. 226 al. (2), a cărei pedeapsă poate fi stabilită peste limitele faptei
din al. (1), acțiunile de înregistrare săvârșite fără drept putând fi sancționate prin stabilirea în concret a unei
pedepse mai ridicate, spre deosebire de cazul al doilea, în care doar fapta de divulgare s-a făcut fără drept,
făptuitorul având consimțământul persoanei la captarea imaginilor.

Mai observăm, că deși art. 226 este conceput pentru a sancționa supravegherea de la distanță, prin mijloace
tehnice, este posibil ca, în concret, răspunderea făptuitorului să fie atrasă pentru utilizarea unor mijloace
precum camera video a unui telefon mobil, utilizare care presupune că infractorul și persoana vătămată se
află în aceeași locuință sau acestea au chiar un contact direct.

Mai poate fi concepută și ipoteza în care înregistrarea și transmiterea sunetelor/imaginilor către public este
făcută în același timp și de către aceleași persoane, caz în care, valențele rezoluției infracționale sau ale laturii
subiective, nu pot pune sub semnul întrebării unitatea de infracțiune. Doctrina a remarcat că varietatea
mijloacelor de obținere a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor care sunt divulgate sau transmise apoi sau
chiar concomitent, este caracterizată de faptul că interceptarea se realizează de la distanță, acest element fiind
esențial pentru reținerea infracțiunii[29]. Acest caracter de „interceptare la distanță” al elementului material,
nu este prevăzut expres în textul art. 226 al. (1), elementul de text care îl fundamentează fiind omogenitatea
enumerării (fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau
înregistrarea audio) care nu permite vreo eroare asupra caracterului de infracțiune în formă închisă a faptei
cuprinse în primul alineat.

Și, în fine, ultima implicație nefastă a calificării faptei de la al. (2) ca fiind o variantă agravată a primeia este
că, datorită caracterului eterogen al enumerărilor conjuncte, în ipoteza reținerii cauzei justificative a
consimțământului victimei cu privire la fapta autorului, cauza nu își va produce efectele de
exonerare de răspundere cu privire la acțiunea de divulgare, pentru că aceasta este
intruzivă în viața privată a victimei într-un mod atât de diferit, încât un consimțământ
general nu îndeplinește condiția de a fi fost determinat. Este dificil de imaginat că, în condițiile în
care art. 226 al. (2) este conceput sub forma unei norme de referire, o cauză justificativă înlătură
răspunderea penală pentru forma de bază a infracțiunii, care completează automat și actualizat varianta
agravată, fără a înlătura răspunderea pentru varianta agravată, noțiune care, în mod tradițional, conține
condițiile realizării formei de bază, plus un element suplimentar care de regulă nu are individualitatea
necesară de a realiza conținutul aceleiași infracțiuni, fără suportul acțiunii comune. Astfel, fie scindăm, în
cazul concret, unitatea infracțională și încadrăm rezultatul vătămător pentru care nu funcționează cauza
justificativă a consimțământului victimei, sub forma unei alte infracțiuni, pentru că fapta, nerealizând
conținutul formei de bază, nu poate să corespundă variantei agravate din al. (2), fie apreciem că textul al. (2)
al art. 226 reprezintă o altă faptă prevăzută de legea penală, al cărei conținut este consacrat prin referire la
prima faptă (aceea de fotografiere, înregistrare etc., consacrată la al. 1), al cărei element material constă
în acțiunea distinctă de divulgare, difuzare sau transmitere fără drept a imaginilor obținute cu
restrângerea justificată/nejustificată a dreptului la viață privată, prin folosirea unor mijloace de interceptare
la distanță, în condițiile al. (1).

Să ne imaginăm exemplul unei bone care își dă acordul, din motive de siguranță, pentru înregistrarea de
imagini prin utilizarea unor camere de filmat, montate în locuința unde aceasta urmează să supravegheze un
copil, cât timp părinții acestuia lipsesc de la domiciliu. Aceste activități sunt desfășurate de regulă de către
persoane tinere, în regim part-time sau cu caracter sezonier, în perioada vacanțelor din timpul studiilor. După
ce aceasta își reia activitatea obișnuită, părinții copilului, decid să distribuie înregistrările online pentru a
participa la un concurs în legătură cu abilitățile deosebite de comunicare și dicție ale fiului lor. Imaginile
surprinse o includ însă și pe cea care a avut calitatea de bonă timp de câteva luni și a cărei viață privată este
lezată prin divulgarea unor asemenea înregistrări. Datorită caracterului eterogen al acțiunilor de înregistrare,
respectiv de divulgare sau de transmitere a imaginilor, nu s-ar putea considera că bona a consimțit la această
a doua acțiune, chiar și raportându-ne la scopul lor (în primul caz a fost vorba de siguranța unui copil, iar în
al doilea caz a fost vorba de scopul obținerii unor recompense pentru calitățile copilului). Astfel, fapta nu este
tipică în sensul al. (1) deoarece, înregistrările au fost realizate cu acordul persoanei care supraveghea minorul,
dar rațiunile care au determinat această supraveghere, împrejurarea că bona și-a asumat captarea unor
imagini care o surprind în exercitarea unor atribuții „de serviciu” nu se pot extinde cu privire la acțiunea de
divulgare. Totuși, având în vedere locul de prestare al serviciilor de babysitting (care este o locuință, în sensul
art. 226), prezența unui minor și alte caracteristici ale activității desfășurate de către bone, așa cum sunt
prevăzute în Legea nr. 167/2014 privind exercitarea profesiei de bona, nu putem să susținem că acțiunea de
divulgare nu lezează viața privată a persoanei în cauză, prin faptul că o lipsește de control asupra dreptului la
propria imagine. Astfel, în cazul în care admitem că varianta prevăzută în art. 226 al. (2) este o altă
modalitate de comitere a infracțiunii de violare a vieții private[30], instanța va putea reține săvârșirea
infracțiunii de violare a vieții private – art. 226 al. (2) chiar dacă, în concret, conținutul formei de la al. (1) nu
este realizat, existând consimțământul, deoarece această faptă are o individualitate proprie, raportul de
cauzalitate dintre acțiune și urmarea acesteia putând fi dovedit cu ușurință.

Opinia noastră se fundamentează, de asemenea, și pe cele exprimate în doctrină, referitor la situația premisă
a al. (2) care ar consta în faptul că acele convorbiri sau imagini au fost înregistrate cu drept, dar ulterior au
fost transmise fără drept[31]. Or, chiar dacă autorul vorbește despre „forma agravată de la al. (2)”, sub
aspectul sancțiunii cel puțin, analiza acesteia ne face să constatăm că, în concret, pot să lipsească condițiile de
realizare a formei de bază a infracțiunii, raportat la textul de la al. (2), ceea ce ne determină să vedem, de fapt,
o modalitate distinctă de săvârșire a infracțiunii de violare a vieții private, care este sancționată mai grav
decât cea din al. (1).

Observăm că enumerarea din al. (2) art. 226 este omogenă, ca și cea din al. (1), toate noțiunile încadrându-se
în sfera mai largă a celei de diseminare a informațiilor, spre deosebire de acțiunile enumerate în al. (1) care
reprezintă mijloace specifice interceptărilor la distanță. În acest sens, ambele fapte sunt în formă închisă,
acțiunile pe care le presupune săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private în ambele modalități, fiind
limitativ enumerate în art. 226 al. (1) și (2).

Cauzele justificative speciale enumerate în al. (4) al textului, diversifică sfera împrejurărilor care înlătură
caracterul antijuridic al faptei. În opinia primului autor[32], la care achiesăm pe deplin, aceste cauze
justificative sunt aplicabile ambelor modalități de săvârșire a faptei. Astfel, potrivit al. (4) al art. 226 nu
constituie infracțiune fapta săvârșită :

a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele,
convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim;

b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de făptuitor;

c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni;

d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare
prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.

Epuizând aspectul privitor la acțiunea unui făptuitor care are consimțământul subiectului pasiv, ceea ce
face ca fapta să fie săvârșită cu drept[33], astfel că nu va exista o corespondență între conținutul tip al
niciuneia dintre forme și acțiunea desfășurată în concret, fără a mai proceda la analiza condiției
antijuridicității, cauzele justificative speciale reglementate acționează în cadrul condiției de
antijuridicitate și se răsfrâng asupra tuturor participanților la infracțiune, în considerarea
unor interese sociale generale care au determinat săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Analizând textul al. (4) lit. a) observăm că interesul legitim se apreciază în persoana celui care săvârșește
fapta, astfel că, în concret, este posibil ca un grup de persoane care participă la săvârșirea faptei să nu poată
justifica acel interes în mod individual. Totuși, în cazul participației penale, efectele înlăturării răspunderii se
vor răsfrânge asupra tuturor persoanelor care participă la săvârșirea infracțiunii în prima sau a doua
modalitate, chiar dacă, în concret, interesul legitim există numai în persoana autorului. Această extindere a
efectelor cauzei justificative se explică prin grefarea răspunderii participanților pe fapta săvârșită de autor și,
considerăm că, în subsidiar, soluția este motivată de recunoașterea interesului legitim, în primul rând, prin
norme de drept civil[34].

Este interesant cazul în care fapta este săvârșită de o persoană juridică, subiectul activ al infracțiunii putând fi
o persoană juridică în numele, interesul sau obiectul de activitate al căreia se realizează acțiunea descrisă în
cele două alineate ale art. 226[35]. Aceasta deoarece, fiind o răspundere autonomă și necondiționată de cea a
persoanei fizice care săvârșește acțiunea, pentru înlăturarea ei este necesar ca interesul legitim să poată fi
regăsit și la nivelul acestui subiect activ. În cazul în care interesul este numai al persoanei fizice, aceasta va fi
singura exonerată de răspundere.
Ultimul alineat al art. 226, al. (5), conține o a treia modalitate de săvârșire a faptei prin plasarea, fără drept,
de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin.
(2). Fapta se pedepsește cu pedeapsa închisorii la nivelul cel mai ridicat (de la 1 la 5 ani) , fără a fi prevăzută
pedeapsa amenzii, alternativ. Acțiunile de plasare fără drept pot fi realizate numai în scopul săvârșirii faptelor
analizate anterior. Calificarea prin scop a elementului subiectiv face ca această modalitate să poată fi săvârșită
numai cu intenție directă, chiar dacă îndeplinirea în sine a activităților ulterioare este irelevantă din
perspectiva reținerii infracțiunii. Toate argumentele prezentate anterior pentru susținerea unei forme
autonome, în detrimentul unei variante agravate, privind omogenitatea actelor descrise în fiecare alineat se
mențin. Din această perspectivă, s-ar părea că nu există niciun impediment la reținerea faptei în concurs cu
celelalte două. Există autori care, în ciuda calificării faptelor din al. (2) si (5) ca variante agravate ale celei din
al. (1), susțin posibilitatea reținerii unui concurs între toate cele trei incriminări[36].

Totuși, suntem de părere că acțiunile incriminate reprezintă acte pregătitoare ale celor două fapte analizate
anterior, acțiunea penală punându-se în mișcare din oficiu în acest caz[37]. În condițiile în care, de
regulă, acestea sunt irelevante din punct de vedere penal (cu excepția împrejurării că acestea constituie o
nouă infracțiune), legiuitorul extinzând sfera obișnuită a incriminării, iar tentativa la violarea vieții private nu
este sancționată, nu credem că poate fi reținut un concurs între această faptă și celelalte două modalități de
comitere. În funcție de momentul prinderii infractorului, vom reține această faptă sau fapta de înregistrare,
respectiv de divulgare. Soluția se fundamentează pe cronologia acțiunilor întreprinse care nu poate fi alta
decât aceea a plasării, apoi a înregistrării și în ultimul rând a divulgării. Motivul pentru care legiuitorul a
sancționat mai drastic întreruperea activității infracționale la nivelul plasării mijloacelor tehnice este, în
opinia noastră, faptul că acest moment este cel cu gradul de periculozitate cel mai ridicat al desfășurării
activității infracționale, tocmai prin apropierea de locuința persoanei vătămate. Montarea acestor mijloace
poate presupune chiar pătrunderea fără drept în domiciliul persoanei vătămate, astfel că, încheiem,
întrebându-ne în mod legitim dacă această ultimă variantă nu absoarbe infracțiunea de violare de domiciliu,
având stabilită o pedeapsa cu închisoarea al cărei maxim este de 5 ani, cel mai ridicat, în raport cu celelalte
două fapte.

[1] Termenul ”privacy” este folosit atât în doctrina de specialitate americană, cât și în cea italiană pentru a desemna un întreg
concept, acel de viață privată, cu toate inflexiunile sale. ”The right to privacy” este prima publicație răsunătoare în această
materie, care marchează doctrina anilor 1980, Samuel Warren si Louis Brandeis reușind să confere prin acest articol publicat în
Harvard Law Review, câteva definiții și principii directoare care aveau să fie adaptate apoi.
[2] 1989, The University of North Carolina Press.
[3] Directiva (UE) 2016/680 și Regulamentul nr. 679/2016.
[4] A se vedea aici.
[5] Cauza von Hannover vs. Germany (no. 2), Cauza Reklos and Davourlis vs. Greece, disponibile în extras aici.
[6] 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de
lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor
altora.
[7] Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I Drepturi și libertăți, Editura All
Beck, București, 2005, pag. 34-36.
[8] Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I Drepturi și libertăți, Editura All
Beck, București, 2005, pag. 590 – 596.
[9] Cauza Răducu vs. România, disponibilă aici; Cauza Calmanovici vs. România, pentru analiza acelorași dispoziții procedural-
penale, disponibilă aici.
[10] Cauza Lupsa vs. România, disponibilă aici.
[11] Cauza Silvestru Cotlet vs. România, disponibilă aici.
[12] Cauza Von Hannover vs. Germany (I), în care Curtea a subliniat că persoana publică, în ciuda faptului că este cunoscută
societății, are o „speranță legitimă privind protejarea vieții private”, mai ales în componenta controlului asupra imaginii sale,
această prerorgativă fiind deosebit de importantă pentru dezvoltarea sa personală, disponibilă în extras aici.
[13] Spre exemplu: SRI, SIE, SIPA în prezent desființată, MAI.
[14] Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2011, pag. 145.
[15] Art. 10 din Legea 14/1992 privind privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații.
[16] Marin Voicu, Jurisprudența selectivă a CEDO relativă la drepturile garantate prin art. 8 – dreptul la viață privată și familială,
a domiciliului și corespondenței și prin art. 10 – libertatea de exprimare. Sinteză, articol disponibil pe JURIDICE ESSENTIALS.
[17] Tamara Manea, Despre abaterea disciplinară privind nerespectarea de către procuror a dispozițiilor procurorului ierarhic
superior, date în scris și în conformitate cu legea, articol disponibil pe JURIDICE.ro.
[18] Florin Streteanu, Instituții și infracțiuni în Noul Cod penal, Facultatea de Tranziție, București, 2010, pag. 227.
[19] Art. 615 bis – La aceeași pedeapsă este supus, cu excepția cazului în care constituie o infracțiune mai gravă, cel
care dezvăluie sau răspândește prin orice mijloc de informare a publicului, știrile sau imaginile obținute în modurile indicate în
prima parte a acestui articol.
[20] A se vedea în acest sens, Raluca Cîrstea, Ocrotirea intimității persoanei prin norme penale. Infracțiunea de violare a vieții
private, Tudorel Toader, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Hamangiu, 2014, pag. 387-388, Alexandru Boroi, op. cit., pag.
145 .
[21] Art. 224, art. 218- 220, 205 -207, 229 – 231, 244, 253 – 255.
[22] Pentru infracțiunea de viol în formă agravată, a se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea specială, C.H. Beck, București,
2015, pag. 157.
[23] Spre exemplu, în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal care a avut ca urmare moartea victimei.
[24] Raluca Cîrstea, op. cit, apud. S. Bogdan, D.A. Șserban, G. Zlati și alții, Noul Cod penal. Partea specială. Analize explicații
comentarii., Universul Juridic, București, 2014.
[25] A. Boroi, op. cit., pag. 145.
[26] V. Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, Ediția a II-a, Universul Juridic, București, 2012, pag. 147.
[27] Judecătoria Constanța, Secția penală, sentința nr. 1550/16.12.2016, disponibilă aici.
[28] Sentința penală nr. 709/07.06.2016.
[29] A. Boroi, op. cit., pag. 145.
[30] În literatura de specialitate, asemenea modalități de comitere sunt identificate sub denuminrea de „variantă asimilată„ a se
vedea M. Udroiu, op. cit., pag. 130.
[31] T. Toader, op. cit., pag. 227.
[32] F. Streteanu, op. cit., pag. 279.
[33] A. Boroi, op. cit., pag. 145.
[34] Art. 1359 Noul Cod civil.
[35] V. Dobrinoiu, M. A. Hotca, M. Gorunescu și alții, Noul Cod penal comentat, Vol. II. Partea specială, Universul Juridic,
București, 2012, pag. 203. Pentru opinia opusă, a se vedea A. Boroi, op. cit., pag. 144.
[36] Raluca Cîrstea, op. cit.
[37] Așa cum rezultă din topografia textelor.