Dreptul la viata privata

Provenit din latinescul ”privatus”, conceptul de viaţă privată înseamnă separare de ceilalţi
şi implică abilitatea unui individ de a se exclude sau de a exclude informaţii despre sine şi de
a le dezvălui numai selectiv. Sfera conceptului poate fluctua în funcţie de particularităţile
culturale, naţionale şi individuale ale unei ţări sau regiuni şi a fost asociat adesea culturii vest-
europene. Conceptul de viaţă privată implică o componentă fizică, ce presupune prevenirea
intruziunilor asupra spaţiului fizic al unei persoane. O altă componentă a conceptului de viaţă
privată este cea informaţională, ce constă în sfera informaţiilor pe care un individ nu le-ar dori
dezvăluite, cum ar fi cele despre religie, afinităţi politice, orientare sexuală, situaţia medicală
sau informaţii de natură financiară.

Din punct de vedere organizaţional, conceptul de viaţă privată implică adoptarea măsurilor
organizatorice necesare pentru asigurarea securităţii bazei de date existente la nivelul fiecărei
entităţi. Într-o abordare recentă, se atribuie conceptului de viaţă privată şi o componentă
emoţională şi intelectuală, în considerarea spiritualităţii umane.
Dreptul la viaţă privată ne dă posibilitatea de a alege care părţi din această zonă sunt
accesibile celorlalţi, precum şi de a controla modalitatea şi perioada în care sunt folosite acele
părţi pe care alegem să le punem la dispoziţia altora.” Alain Westin consideră dreptul la viaţă
privată ca o solicitare a indivizilor de a putea determina singuri când, cum şi ce informaţii
despre ei înşişi comunică altora, arătând că acest drept poate fi descris de patru noţiuni:
singurătate, intimitate, anonimitate, rezervă .
Contextul social şi istoric actual are caracteristici deosebit de diverse, întrucât relaţiile inter-
umane se bazează pe raporturi construite pe comunicare şi schimb de informaţii la nivel
mondial, supuse solicitării continue a dezvoltării tehnologice. Transmiterea rapidă a datelor şi
informaţiilor generează o ingerinţă asupra vieţii private. În aceste condiţii, dreptul tradiţional
a întâmpinat serioase dificultăţi în încercarea de a proteja persoanele faţă de divulgarea unor
informaţii cu caracter privat. Din această necesitate au apărut modele de protecţie juridică
specifice, mai ample, la nivel transnaţional, care permit fiecărei persoane să cunoască
fluctuaţia datelor personale care îl privesc sau să ceară blocarea utilizării lor.
Dreptul la viaţă privată este considerat un element fundamental al societăţii, libertăţii şi
demnităţii umane. Astfel, în societatea contemporană, riscurile legate de concentrarea unor
informaţii de vârf într-un cerc restrâns de subiecţi publici şi privaţi sau de difuzarea acestora
la scară mondială au condus la evoluţia dreptului la viaţă privată care, pe de o parte, depăşeşte
conotaţia individualistă în folosul celei sociale şi, pe de altă parte, devine un concept complex
cu o componentă specifică -dreptul la protecţia datelor personale.
Dreptul la protecţia datelor personale, ca drept la autodeterminare informativă îşi găseşte
substanţa în dreptul individului de a alege ceea ce este dispus să dezvăluie altora. În absenţa
unei protecţii puternice a propriilor informaţii, persoanele ar risca să fie discriminate pentru
opiniile lor, credinţele lor religioase ori condiţiile de sănătate.
 Declaraţia universală a drepturilor omului a stabilit, încă din 1948, o recunoaştere a
dreptului la viaţă privată, prin art. 12 care afirmă că “Nimeni nu va fi supus la imixtiuni
arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondenta sa, nici la
atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva
unor asemenea imixtiuni sau atingeri.”
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, încheiat la Lisabona , încorporează, la art. 16
B, prevederi privind protecţia datelor personale, consacrând că orice persoană are dreptul la
protecţia datelor cu caracter personal care îl privesc şi că respectarea normelor în domeniul
protecţiei datelor se supune controlului unei autorităţi independente. Se oferă astfel
posibilitatea unui cadru autentic şi cuprinzător de protecţiei a datelor.
Convenţia nr. 108/1981 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea automatizată a
datelor personal , adoptată de Consiliul Europei la Strasboug, se bazează pe două principii
fundamentale: libertatea utilizării datelor personale şi, precum şi respectarea persoanelor la
care se referă datele în cauză.
La 24 octombrie 1995, Parlamentul European şi Consiliul au aprobat Directiva 95/46/EC
privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi
libera circulaţie a acestor date. Considerată o directivă de principii, ce schiţează în mod
exhaustiv, condiţiile care reglementează utilizarea datelor cu caracter personal, lăsând statelor
membre competenţa de a particulariza în funcţie de specificul naţional anumite condiţii.
In sistemul legislativ din România, art. 26 din Constituţia României a statuat dreptul la
viaţă intimă, familială şi privată, în capitolul Drepturi şi libertăţi fundamentale, prevăzând că
“Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Persoana fizică are
dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică
sau bunele moravuri.” Conceptual legat de principiul libertăţii individuale (art. 21), dreptul la
viaţă privată este abordat constituţional în strânsă legătură cu principiul inviolabilităţii
domiciliului (art. 27) şi al secretului corespondenţei (art. 28).

Bibliografie :
1. https://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2013-01/6_ALINA_SAVOIU.pdf
2. https://ro.wolterskluwer.ro/art-71-dreptul-la-viata-privata/
3. https://legeaz.net/noul-cod-civil/art-71-dreptul-la-viata-privata-respectul-vietii-private-
si-al-demnitatii-persoanei-umane-respectul-datorat-fiintei-umane-si-drepturilor-ei-
inerente