Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs ZI
Curs FR
Nr. ore – 56
Titular: Lector Univ. Dr. Ion Marin
Obiectivul cursului:
Cursul include notiuni de drept contitutional national si drept constitutional european si
se va axa pe urmatoarele aspecte:
Relevarea importantei Dreptului constitutional pentru fundamentele culturii
juridice;legaturile dintre institutiile politice si celelalte structuri sociale; institutiile si
Tratatul Uniunii Europene, într-o abordare sistemica, axata pe fixarea conceptelor si
interferentelor dintre stiintele socio-juridice si cele ale comunicarii.
Constitutia actuala si istoricul legilor fundamentale.
Drepturile, libertatile si îndatoririle fundamentale din Constitutia României în raport cu
„declaratiile universale” si conceptul european actual al drepturilor omului
Principiul separatiei puterilor în stat si particularitatile puterii executive în Constitutia
României; atributiile presedintelui si ale primului-ministru; institutia ministrului-
parlamentar
Sistemul electoral, problema votului uninominal, puterea legislativa si raporturile cu
autoritatea executiva în privinta „ordonantelor – lege” si asumarii raspunderii
Dreptul constitutional român si integrarea europeana, elemente de drept constitutional
comparat; suveranitate si integrare; cetatenia nationala si cetatenia europeana.
Institutii de Drept constitutional european; particularitatile dreptului constitutional anglo-
saxon în raport cu dreptul european
Drept constitutional national si drept constitutional european. Evolutie si perspective.
Bibliografie:
Constitutia României, Monitorul Oficial al României, Nr. 758 din 29 oct. 2003
Calinoiu, Constanta, Duculescu, Victor, Drept constitutional european, Ed. Lumina Lex,
Bucuresti, 2008
Calinoiu, Constanta, Duculescu, Victor, Drept constitutional si institutii publice, Ed.
Lumina Lex, Bucuresti, 2008
Deleanu, Ion, Institutii si proceduri constitutionale, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006
Ionescu, Gheorghe, Institutii de drept constitutional al Uniunii Europene, Ed. Lumina
Lex, Bucuresti, 2008
Ionescu, Cristian, Institutii politice si drept constitutional Ed. Juridica, Bucuresti, 2004
Ionescu, Cristian, Drept Constitutional comparat, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008
Marin, Ion, Ordinea Constitutionala în contextul integrarii României în Uniunea
Europeana, Ed. „România 2000”, Bucuresti 2007
Muraru, Ioan, Drept constitutional si institutii politice, Ed. Lumina Lex, 2001
Muraru, Ioan, Tanasescu Elena Simina, Drept constitutional si institutii politice, Ed. C.H.
Beck, Bucuresti, 2006
Pavel, Nicolae, Drept constitutional comparat, Ed. Fundatia România de Mâine, 2005
Capitolul I
Dreptul constitutional este alcatuit din sistemul normelor juridice care reglementeaza
relatiile sociale fundamentale din cadrul unei societati organizate ca stat, în scopul
mentinerii si functionarii acestora.
Institutiile politice sunt reprezentate de normele juridice subsumate notiunii de putere
(statala). Dreptul constitutional este socotit ramura cea mai importanta a sistemului
normativ national, de unde regula conformitatii tuturor actelor normative, respectiv a
normelor juridice si a raporturilor juridice cu cele prevazute în Constitutie.
Raporturile de drept constitutional sunt relatiile sociale reglementate de normele juridice
circumscrise puterii statale. Acestea sunt norme exclusive dreptului constitutional,
referitoare la instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii si norme cu dubla natura
juridica, specifice si altor ramuri de drept (penal, administrativ, financiar etc.).
Subiectele raporturilor de drept constitutional sunt fiintele umane, privite sub aspect
individual sau colectiv. Acestea sunt: cetateanul, strainul si apatridul, respectiv, poporul,
statul, organele de stat, formatiunile politice, între care partidele si alte organizatii
politice.
Normele de drept constitutional sunt norme veritabile de drept, chiar daca incomplete, în
sensul ca sanctiunea nu este prevazuta în mod expres. În plus, unele norme
constitutionale sunt de trimitere, fiind aplicate prin alte acte normative.
Izvoarele de drept ale dreptului constitutional. În dreptul român constitutional este
exclusa cutuma. Izvorul principal este Constitutia, legea fundamentala, la care se adauga
legile constitutionale, legile organice si ordinare care reglementeaza raporturi referitoare
la putere, inclusiv Regulamentele Camerelor parlamentare, ca acte ale puterii legislative.
Ca acte ale puterii executive pot produce efecte ordonantele guvernamentale, pâna la
adoptarea lor ca legi. Tratatele internationale pot fi de aplicare directa sau indirecta, dupa
ratificarea lor de catre Parlament. Ca regula, este vorba de acte normative emise de
Parlament, respectiv de puterea legislativa, ca emanatie (delegatie) a puterii suverane a
poporului.
Facultativ
Prima catedra de Drept constitutional s-a creat la Ferrara, în 1797, iar în Franta în 1834.
În România, primul curs de Drept constitutional se preda la 1864, cu doi ani înainte de
prima Constitutie (1866). Între cei mai mari profesori de Drept constitutional se numara
Constantin Dissescu (curs, 1915), apoi Tudor Draganu si Nistor Prisca. Dintre profesorii
actuali, cea mai mare autoritate o au Ioan Muraru si Ion Deleanu. În literatura
internationala, nume dintre cele mai consacrate sunt Leon Duguit, Georges Burdeau,
Hans Kelsen, Pierre Pactet s.a. Între precursorii dreptului constitutional ca stiinta sunt
citati adesea Lao Tzî si, mai ales, Montesquieu, autorul celebrei teorii a separatiei
puterilor în stat. El a identificat (în lucrarea Spiritul legilor) trei puteri: puterea
legislativa, puterea executiva (sau administrativa) si puterea judecatoreasca. Aceasta
constituia implicit o pozitie revolutionara în raport cu monarhul care le exercita pe toate
trei.
În Constitutia României, puterile sunt denumite autoritati, desi este statuat principiul
separatiei si echilibrului puterilor, iar în privinta atributiilor autoritatii prezidentiale si
celei guvernamentale exista o seama de imprecizii ce au dus la conflictele cunoscute între
„palate”.
Notiunea de a patra putere este o metafora, chiar daca presa este un mijloc de influentare
morala a celorlalte trei puteri.
Capitolul II
Constitutia
Notiune Aparitie Subiectele Adoptarea Modificarea Continutul normativ Suprematia.
Controlul constitutionalitatii legilor Facultativ
Constitutia, ca act normativ suprem si lege fundamentala a unui stat, are o istorie recenta,
prima Constitutie scrisa fiind cea americana (1787), iar în Europa, prima Constitutie este
socotita cea a Frantei (1791) desi în acelasi an a aparut si Constitutia Poloniei. În
România, prima Constitutie a fost adoptata în 1866. Exista înca Constitutii cutumiare în
Marea Britanie (1215, Magna Carta Libertatum a lui Ioan Fara de Tara), Israel si Noua
Zeelanda. Adoptarea Constitutiei se face de catre forta politica si organul statal care detin
puterea suprema în momentul respectiv. Autoritatea în cauza se cheama constituanta si
poate fi originara (revolutionara sau precursoare) sau instituita. În cazul autoritatii
instituite se poate proceda doar la modificarea vechii Constitutii, nu la înlaturarea celei
vechi, prin reforma. În baza procedurii de adoptare, exista Constitutii proclamate de
monarh sau de forta revolutionara, si Constitutii adoptate prin plebiscit (referendum).
Constitutiile se pot naste si ca urmare a unor întelegeri (pacte, conventii) între fortele
politice detinatoare ale puterii si cele nou aparute. În statele parlamentare, Constitutia se
adopta, de regula, de catre Parlament.
Modificarea Constitutiei. Conform principiului simetriei juridice, modificarea
Constitutiei se face de catre organul care a adoptat-o. În practica, modificarea se face prin
referendum sau de catre Parlament în baza unei autorizari prevazute în corpul
Constitutiei. Constitutiile rigide nu pot fi practic modificate, iar cele flexibile au o
procedura extrem de complicata. Constitutia României în vigoare (1991) prevede ca
initiativa modificarii apartine Presedintelui la propunerea Guvernului, unei patrimi din
numarul deputatilor sau senatorilor, ori a 500.000 de alegatori. Modificarea se face prin
referendum. Constitutia nu poate fi modificata în cazul starii de necesitate, de urgenta sau
de razboi. Prevederile referitoare la caracterul national, independent, unitar, indivizibil al
statului român, forma republicana de guvernamânt, integritatea teritoriala, independenta
justitiei, pluralismul politic si limba oficiala româna (exclusiv) nu poate face obiectul
revizuirii. De aceea, statutul minoritatilor, prin care se cere autonomie teritoriala, ca si
tentativele de instituire si a unei alte limbi oficiale sunt anticonstitutionale. Continutul
normativ al Constitutiei este destul de complex si diferit de la o Constitutie la alta, dar în
principiu reglementeaza relatiile sociale fundamentale referitoare la puterea de stat
(atributele, însemnele, organele si atributiile), fundamentele economice si sociale
(proprietate, fundamente ideologice si religioase), drepturile, libertatile si obligatiile
cetatenesti. Suprematia Constitutiei este trasatura caracteristica a legii fundamentale si
exprima pozitia supraordonata în raport cu toate celelalte acte normative, precum si faptul
ca nu poate fi adoptata, modificata, suspendata sau înlocuita decât de forta politica
suprema. În cazul neconstitutionalitatii legilor, normele neconforme sunt înlaturate, în
vreme ce modificarea normelor constitutionale implica modificarea tuturor normelor
subsecvente, Controlul constitutionalitatii legilor consta în clarificarea conformitatii
legilor cu Constitutia si se face în ultima instanta de Curtea Constitutionala. Acest control
este preventiv (anterior) si posterior, asupra legilor deja în vigoare. Facultativ. Constitutia
SUA (1787) si cea a Frantei (1791) sunt socotite a fi opere ale Masoneriei. George
Washington, primul presedinte al SUA si comandantul suprem al armatei de eliberare si
savantul iluminist Benjamin Franklin, cel ce a redactat textul Constitutiei, socotiti a fi
parintii Americii sunt si „frati” în cel mai înalt grad, Constitutia lor fiind în vigoare si
astazi, cu doar 27 de amendamente. Constitutia a fost adoptata la unsprezece ani (17 sept.
1787) dupa Declaratia de independenta de la 4 iulie 1776, data la un an dupa izbucnirea
razboiului cu Marea Britanie, Franta si Spania, încheiat prin Tratatul de la Paris (1783).In
Franta, „Declaratia drepturilor omului si cetateanului (1789) a influentat Constitutia
Franceza (1791) si toate Constitutiile lumii. Deviza sa „Liberté, Egalité, Fraternité este,
de asemenea, revendicata de Masonerie.
Capitolul III
Doctrina a elaborat mai multe teorii pentru a defini natura juridica a drepturilor
fundamentale. Vorbim astfel de teoria drepturilor naturale, de teoria individualista, de
teoria drepturilor reflexe. Unii autori considera ca drepturile fundamentale sunt veritabile
obligatii în sarcina statului, altii vorbesc despre caracteristicile esentiale ale statutului
fiintei umane, iar altii considera ca fac parte din capacitatea juridica a cetatenilor,
legându-le de cetatenie. Se poate afirma ca drepturile fundamentale nu se pot manifesta
decât în cadrul unui raport juridic si ca împreuna cu alte drepturi si obligatii corelative
constituie statutul juridic al persoanei.
3. Corelatia dintre reglementarile interne si reglementarile internationale în materia
drepturilor fundamentale
Reglementarile internationale consacra, de asemenea, drepturile fundamentale ale
cetatenilor si le protejeaza prin mijloace juridice eficace, creând o jurisdictie
internationala. Daca, în general, este admis ca nu se poate atribui calitatea de subiect de
drept international decât statelor, nu si individului, reglementarile internationale cu un
asemenea obiect (drepturile omului si cetateanului) au un caracter limitat si derogator în
raport cu reglementarile interne. Aceasta însa este o problema deja simplificata si transata
în sensul ca normele dreptului international si comunitar sunt în materie de drepturi si
obligatii fundamentale obligatoriu prevalente (art. 20, alin. 2), cu exceptia prevederii
nationale mai favorabile.
Doctrina discuta despre trei generatii de drepturi fundamentale: prima, care consta în
drepturile civile si politice; a doua, care grupeaza drepturile sociale, economice si
culturale si a treia, grupând drepturile de solidaritate: dreptul la pace si dreptul la un
mediu sanatos. Evolutia societatii nu face decât sa duca la cresterea si diversificarea
drepturilor fundamentale consacrata prin reglementari atât interne, cât si internationale.
O clasificare destul de utilizata este cea a drepturilor individuale si colective, dar nu tine
cont de faptul ca drepturile fundamentale nu pot avea ca titular decât individul, nu
colectivitatea. Un criteriu care pune mai putine probleme este cel al continutului
drepturilor si libertatilor. În baza acestui criteriu, drepturile si libertatile cetatenilor
români se împart în urmatoarele categorii: inviolabilitatile (care prin continutul lor
asigura viata, libertatea si securitatea individului), drepturile si libertatile economice,
sociale si culturale (care prin continutul lor asigura conditiile materiale, juridice si sociale
pentru viata, munca, educatie, sanatate etc.), drepturile exclusiv politice (care prin
continutul lor pot fi exercitate numai de catre cetateni, prin participare la guvernare),
drepturile si libertatile social-politice (care prin continutul lor asigura posibilitatea
rezolvarii problemelor sociale, spirituale sau pentru participarea la guvernare – societatea
civila) si drepturile garantii (care prin continutul lor joaca rolul de garantii
constitutionale).
O mentiune aparte se impune pentru cazul special al „egalitatii”, care nu este enumerata,
întrucât constituie un principiu fundamental al cetatenilor, o întreaga categorie de drepturi
fundamentale si un drept politic în sens restrâns.
Inviolabilitatile
· dreptul la viata, la integritate fizica si integritate psihica (art. 22) – interzicerea pedepsei
cu moartea si a terorii
· libertatea individuala (art. 23), cu 13 alineate – procesul penal
· dreptul la aparare (art. 24)
· dreptul la libera circulatie (art. 25)
· dreptul la protectia vietii intime, familiale si private (art. 26)
· dreptul persoanei de a dispune de ea însasi (art. 26, alin. 2)
· inviolabilitatea domiciliului (art. 27) si resedintei.
Drepturile si libertatile sociale, economice si culturale
Cap. IV -1
Puterea este categoria-cheie a organizarii statale a societatii. Statul nu este altceva decât
institutionalizarea puterii. Organizarea puterii se face prin intermediul mai multor
autoritati (organe de stat) cu functii precis definite si caracterizate prin autonomie
organizationala si functionala, astfel încât prin echilibrul si colaborarea dintre ele asigura
aplicarea principiului separatiei puterilor în stat. El este propriu sistemelor de guvernare
democratice.
Daca, dimpotriva, organizarea si functionarea acestor organe statale sunt caracterizate de
centralism si concentrare ne aflam în prezenta puterii unice, specifica pentru sistemele de
guvernamânt totalitare. Functia fundamentala a statului este aceea de a exprima si garanta
vointa poporului, astfel încât sa devina vointa general obligatorie, respectiv vointa de stat.
Întrucât titularul puterii este unic (poporul), rezulta ca puterea de stat este, de asemenea,
unica. Dar în manifestarile sale concrete, puterea de stat se divizeaza între organele de
stat care sunt însarcinate de a le pune în opera, respectiv legislative, executive si
judecatoresti.
Teoria separatiei puterilor a aparut ca o reactie fata de absolutismului monarhic, fiind
pentru prima data exprimata de Montesquiu, în lucrarea Despre spiritul legilor, si a avut
un rol decisiv în promovarea si aparitia sistemului reprezentativ, respectiv în valorizarea
democratica a relatiei dintre detinatorul suveran al puterii (poporul) si organizarea statala
a puterii politice, cu o atentie speciala pentru garantarea drepturilor omului si
cetateanului.
Teoria separatiei puterilor a cunoscut un succes enorm de la aparitia sa. Ea este criteriul
care clasifica regimurile politice în regimuri care practica confuzia puterilor si regimuri
care practica separarea supla sau rigida. Dar evolutia statului a pus în evidenta realitatea
ca nu poate fi vorba de o separare neta a puterilor si cu atât mai putin de o repartitie fara
echivoc a atributiilor organelor de stat, având de-a face în practica, cu o interferenta a lor.
În zilele noastre, multi teoreticieni si practicieni considera ca teoria separatiei puterilor nu
mai poate fi socotita sacrosancta ca, dimpotriva, este un principiu îmbatrânit, revolut,
care nu se mai poate adapta regimurilor pluraliste contemporane, când partidele politice
joaca un rol din ce în ce mai important, tinzând spre roluri autocratice, iar executivul se
implica tot mai mult în domenii si competente ce apartin fie legislativului, fie puterii
judecatoresti.
Trasaturile generale ale puterii de stat sunt:
- caracterul de putere – obligatorie
- caracterul de coercitie
- caracterul social
- caracterul de expresie (si realizare) a vointei guvernantilor
- caracterul de organizatie (organizator)
- caracterul de suveranitate a puterii statale.
Cap. IV
Statul
Capitolul XIV
În urma respingerii Constitutiei pentru Europa – prin votul negativ din Franta si Olanda –
s-a ajuns la proiectul Tratatului de reforma de la Lisabona (în curs de ratificare) .
Drepturile fundamentale ale Uniunii Europene cuprinse în Carta Drepturilor
Fundamentale sunt urmatoarele: demnitatea umana, libertatea, egalitatea si solidaritatea.
Demnitatea include: demnitatea umana; dreptul la viata; dreptul la integritatea persoanei;
interzicerea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante; interzicerea
sclaviei si a muncii fortate.
Libertatile
Dreptul la libertate si la siguranta;
Respectarea vietii private si familiale;
Protectia datelor cu caracter personal;
Dreptul de a se casatori si dreptul la întemeierea unei familii;
Libertatea de gândire, de constiinta si de religie;
Libertatea de exprimare si de informare;
Libertatea de întrunire si de asociere;
Libertatea artelor si stiintelor;
Dreptul la educatie;
Libertatea profesionala si libertatea de a munci;
Libertatea de a conduce afaceri:
Dreptul la proprietate;
Dreptul la azil;
Protectia în caz de evacuare, expulzare si extradare.
Egalitatea
Egalitate în fata legii;
Nediscriminarea;
Diversitatea culturala, religioasa si lingvistica;
Egalitatea între femei si barbati;
Drepturile copilului;
Drepturile persoanelor în vârsta;
Integrarea persoanelor cu handicap.
Solidaritatea
Dreptul de negociere si de actiuni colective;
Dreptul de acces la serviciile de plasament;
Protectia în caz de concediere nejustificata;
Conditii de munca juste si echitabile;
Interdictia muncii copiilor si protectia muncii tinerilor;
Viata familiala si viata profesionala;
Securitatea sociala si ajutorul social;
Protectia sanatatii;
Accesul la serviciile de interes economic general;
Protectia mediului;
Protectia consumatorilor.
Uniunea Europeana recunoaste drepturile, libertatile si principiile enuntate în Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii, prezentate mai sus.
Institutiile-mecanism pentru protectia drepturilor fundamentale sunt, în principal,
urmatoarele:
Mediatorul european;
Parlamentul European, în fata caruia cetatenii europeni îsi exercita dreptul de petitionare;
Curtea de Justitie a Uniunii Europene;
Curtea Europeana a Drepturilor Omului;
Organele consultative ale Uniunii.
Capitolul XVI
Orice persoana având cetatenia unui stat membru poseda cetatenia Uniunii Europene.
Cetatenia Uniunii se adauga la cetatenia nationala si nu o înlocuieste pe aceasta. În
calitate de cetateni europeni, acestia se bucura de drepturile prevazute si sunt supusi
îndatoririlor prevazute de Constitutie. Ele sunt:
dreptul de a circula si de a-si stabili resedinta liber pe teritoriul statelor membre;
dreptul de a vota si de a fi ales în alegerile pentru Parlamentul European, precum si în
alegerile municipale în statul membru unde ei sunt rezidenti, în aceleasi conditii ca si
resortisantii acestui stat;
dreptul de a beneficia, pe teritoriul unei tari terte unde statul membru al carui resortisant
este nu este reprezentat, de protectia autoritatilor diplomatice si consulare ale oricarui stat
membru, în aceleasi conditii ca si resortisantii acelui stat;
dreptul de a adresa petitii Parlamentului European, de a recurge la mediatorul european,
precum si dreptul de a se adresa institutiilor si organelor consultative ale Uniunii, într-una
din limbile Tratatului Constitutional si de a primi un raspuns în aceeasi limba.
Parlamentul European
Curtea de Justitie
Curtea de Justitie este compusa dintr-un judecator pentru fiecare stat membru al Uniunii.
Pentru examinarea cererilor cu care este sesizata, Curtea de Justitie se constituie, conform
statutului Curtii de Justitie a Uniunii Europene, în: Camere; Marea Camera; Plenul Curtii.
Curtea de Justitie este asistata de 8 avocati generali. Avocatul general are rolul de a
prezenta public, cu deplina impartialitate si independenta, concluziile motivate privind
cauzele care, în conformitate cu Statutul Curtii de Justitie a Uniunii Europene, cer
interventia sa. Judecatorii Curtii de Justitie desemneaza dintre ei pe presedintele Curtii
pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.
Curtea de Justitie adopta propriul sau regulament de procedura.
Curtea judeca în ultima instanta recursurile formulate împotriva deciziilor Tribunalului
General cu privire la problemele de drept, în conditiile si limitele prevazute de statut.
Curtea statueaza asupra oricarui diferend între statele membre, în conexitate cu obiectul
Constitutiei, daca acest diferend îi este supus pentru a se ajunge la un compromis.
Curtea statueaza în alte cazuri prevazute de Constitutie sau rezervate de Statutul Curtii de
Justitie a Uniunii Europene.
Tribunalul general
Numarul judecatorilor Tribunalului este stabilit prin Statutul Curtii de Justitie a Uniunii
Europene, care poate sa prevada ca Tribunalul este asistat de avocati generali. Judecatorii
desemneaza dintre ei presedintele Tribunalului pentru un mandat de 3 ani. Statutul Curtii
de Justitie a Uniunii Europene poate sa prevada ca Tribunalul este competent si în alte
categorii de recursuri.
Tribunalul este competent sa judece recursurile care sunt formulate împotriva deciziilor
tribunalelor specializate.
Tribunalele specializate
Tribunalele specializate sunt înfiintate printr-o lege europeana si functioneaza pe lânga
Tribunalul General. Tribunalele specializate judeca în prima instanta anumite categorii de
recursuri formulate în materii specifice.
Legea europeana stabileste compunerea tribunalelor specializate si întinderea atributiilor
care îi sunt conferite.
Parchetul European
Parchetul European este înfiintat printr-o lege europeana si are ca principala atributie
combaterea infractiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Parchetul
European este competent pentru cercetarea, urmarirea si trimiterea în judecata, daca este
cazul, în legatura cu Europol-ul, a autorilor si a complicilor infractiunilor care aduc
atingere intereselor financiare ale Uniunii. Legea europeana stabileste statutul Parchetului
European, conditiile de exercitare a functiilor sale, regulile de procedura aplicabile
activitatilor sale, precum si pe cele care guverneaza admisibilitatea probelor si regulilor
aplicabile controlului jurisdictional al actelor de procedura pe care el le retine în
exercitarea functiilor legale. Atributiile Parchetului pot fi extinse la lupta împotriva
criminalitatii grave, având o dimensiune transfrontaliera.
Deciziile Curtii de Justitie a Uniunii Europene au forta juridica executorie. Executarea
fortata este supusa regulilor de procedura civila în vigoare în statul membru pe teritoriul
caruia ea are loc.
Formula executorie este aplicata, fara alt control decât cel de verificare a autenticitatii
titlului, de catre autoritatea nationala pe care guvernul fiecarui stat membru o desemneaza
în acest scop si informeaza Comisia Europeana si Curtea de Justitie a Uniunii Europene.
Comisia Europeana
Comisia Europeana promoveaza interesul general al Uniunii si ia masurile adecvate în
acest scop. Comisia are rolul de executiv al Uniunii. Ea vegheaza la aplicarea
Constitutiei, precum si a masurilor adoptate de institutii în baza acesteia. Comisia
supervizeaza aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curtii de Justitie a Uniunii
Europene. Ea executa bugetul si administreaza programele. De asemenea, exercita
functiile de coordonare, executare si gestiune în conformitate cu conditiile prevazute de
Tratatul Constitutional.
Comisia are initiativa legislativa a actelor Uniunii, cu exceptia cazului în care Tratatul
Constitutional dispune altfel. Comisia Europeana este compusa dintr-un resortisant al
fiecarui stat membru, inclusiv presedintele si ministrul Afacerilor Externe al Uniunii.
Mandatul Comisiei este de 5 ani. Comisia este responsabila în fata Parlamentului
European, care poate adopta o motiune de cenzura, cum s-a mentionat anterior.
Presedintele Comisiei Europene este ales de Parlamentul European cu votul majoritatii
membrilor sai.