Dreptul constituţional ca ramură de drept

1. Noţiunea de drept constituţional ca ramură de drept.

2. Subiectele raporturilor de drept constituţional.
a)Poporul.
b)Statul.
c)Organele statului (autorităţile publice).
d)Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii.
e)Cetăţenii.
f)Străinii şi apatrizii
3. Izvoarele dreptului constituţional ca ramură de drept.
4. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept.
5. Constituţia în sistemul juridic normativ
1.Evoluţia semantică a noţiunii de „constituţie‖.
2.Noţiunea de „constituţie‖.
3.Apariţia constituţiei.
6. Teoria generală a constituţiei
1.Formele constituţiilor.
2.Procedee de elaborare şi de adoptare a constituţiilor.
3.Revizuirea (modificarea) constituţiilor.
4.Tipurile de legi.
5.Legi constituţionale.
6.Legi organice.
7.Legi ordinare.
 1. Noţiunea de drept constituţional ca ramură de drept
Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop
organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-
un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale
omului şi justiţiei sociale.
Dreptul fiecărui stat se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice
cuprinzând mai multe ramuri de drept: drept constituţional, drept administrativ, drept civil,
drept penal, etc. Ramura principală a dreptului este dreptul constituţional care, prin normele
sale, consacră şi ocroteşte cele mai importante valori sociale, economice, politice, culturale.
Dreptul Constituţional este ramura fundamentală a dreptului constituită dintr-un
ansamblu unitar de norme juridice cuprinse prioritar în Constituţie prin care se reglementează
relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de
stat.
Astfel normele juridice ale dreptului constituţional reglementează forma de stat, forma
de guvernământ, organizarea şi funcţionarea parlamentului, modul de organizare a societăţii
în stat, relaţiile sociale fundamentale, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului şi
cetăţeanului.
Conform opiniei multor savanţi în domeniu, există trei tipuri de definiţii ale dreptului
constituţional ca ramură de drept: a)materială şi istorică, b)formală, c) pedagogică.
Definiţia materială şi istorică. Se consideră că aceasta cuprinde articolul 16 din
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789: „Orice societate în care
garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie‖.
Definiţia dată este considerată incompletă deoarece:-nu defineşte totalmente dreptul
constituţional care are ca obiect cu mult mai multe norme decât garantarea drepturilor şi
separaţia puterilor;-precizează doar ce ar trebui să includă o Constituţie;
-pune accent doar pe conţinutul reglementării, făcând abstracţie de forma acestea;
-folosind exclusiv definiţia dată am putea considera unele acte normative ale puterii
executive ca fiind legi numai de aceea că materia reglementată este din domeniul legii (se
neglijează supremaţia constituţiei).
Definiţia formală a dreptului constituţional are elementul decisiv supremaţia normelor
juridice constituţionale, dreptul constituţional fiind alcătuit din norme a căror supremaţie se
impune faţă de toate celelalte, inclusiv faţă de legislator. Normele constituţionale au o forţă
supremă faţă de celelalte norme juridice datorită obiectului lor de reglementare şi procedurii
specifice de adoptare. Definiţia este considerată incompletă deoarece:-face abstracţie de
conţinutul reglementării;-o normă poate fi considerată constituţională pentru că ea a fost
adoptată potrivit unei proceduri specifice, ceea ce nu este întotdeauna aşa;
 Definiţia pedagogică desemnează dreptul constituţional drept instrument prin
intermediul căruia se asigură coexistenţa paşnică a puterii şi libertăţii în cadrul unui stat-
naţiune. Este utilizată mai mult în cadrul ştiinţei dreptului constituţional.
Astfel, dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele
juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii de stat.Dreptului constituţional are un triplu obiect, respectiv
trei mari componente ce constituie un ansamblu unitar:
1. Drept constituţional instituţional: are ca obiect tradiţional instituţiile politice şi
bazele instituţiilor administrative şi jurisdicţionale.
2. Drept constituţional normativ sau fundamental: are ca obiect sistemul surselor
dreptului sau sistemul normativ.
3. Drept constituţional substanţial sau raţional: are ca obiect drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului.

2. Subiectele raporturilor de drept constituţional

Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sânt oamenii luaţi individual sau
grupaţi în colective. Unul dintre subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie
un organ reprezentativ, şi aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic
apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat.
Subiectele general recunoscute ale dreptului constituţional sunt:
Poporul. Calitatea acestuia ca subiect de drept constituţional e stipulat în Constituţia
RM, art.2, alin. 1: „Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o
exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de
Constituţie„. Poporul concentrează în mâinile sale întreaga putere şi are dreptul să decidă
asupra sorţii sale.
Statul. Apare ca subiect direct sau este reprezentat de către organele sale.
Organele statului(autorităţile publice). Organele legiuitoare sânt subiecte ale
dreptului constituţional cu condiţia ca raporturile juridice la care participă să fie de drept
constituţional. Celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti) pot fi subiecte ale
raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt
subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în timpul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Organele interne ale Parlamentului
(comisiile parlamentare, birourile permanente, grupurile parlamentare), deşi nu pot emite
acte de conducere obligatorii, pot fi la fel subiecte ale raporturilor de drept constituţional
atunci când îndeplinesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control.14
 Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii. Partidele şi formaţiunile politice
sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional ca forme organizatorice prin care
cetățenii participă la guvernare. Constituţia RM în articolul Libertatea partidelor şi a altor
organizaţii social-politice„ prevede expres posibilitatea acestora de a participa la raporturile
de drept ce privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat prin dreptul de a
propune candidaţi la alegeri. Totodată pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi senatori se
constituie birouri electorale care sânt subiecte ale raporturilor dreptului constituţional.
Cetăţenii pot apărea ca subiecte ale raporturilor dreptului constituţional în trei
ipostaze: -ca persoane fizice în cazul raporturilor pentru realizarea drepturilor lor
fundamentale;-ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat
(deputat, senator) în raporturile de reprezentare;-organizaţi pe circumscripţii electorale în
cazul alegerilor de deputaţi, senatori, şefului de stat;
Străinii şi apatrizii sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile
ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei sau a azilului politic.
Norme de drept constituţional sunt normele care reglementează conduita oamenilor
în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii de stat. Aceste norme sunt cuprinse atât în constituţie cât şi în alte acte normative care
sunt izvoare de drept constituţional.
Normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele
relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele
puterii, definesc unele instituţii.Unele norme juridice, în care se cuprind şi normele
constituţionale, cum ar fi normele principii, normele care stabilesc direcţii economice,
normele referitoare la organizarea unei autorităţi, nu sunt alcătuite după schema:ipoteza,
dispoziţia, sancţiunea.
Majorităţii normelor constituţionale nu conţin nici o prevedere concretă care ar stabili
sancţiunea în cazul nerespectării ei. Astfel, pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o
singură sancţiune. Sancţiunile în drept constituţional sunt specifice: precum revocarea
mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstitutional a unui
act normativ etc. Pentru reglementările de principiu de largă generalitate cuprinse în
constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept (ex.: drept civil, drept penal,
etc.).Normele de drept constituţional se clasifică în norme de aplicaţie mijlocită şi norme de
aplicaţie directă.Norme de aplicaţie mijlocită (indirectă):norme care dau reglementări de
principiu. Pentru a fi puse în aplicare în cazuri concrete, sunt urmate de reglementări
suplimentare prin alte ramuri de drept. Ex.: norma cuprinsă în constituţie care prevede că
statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului este urmată de
reglementări date de codul familiei.
 Norme de aplicaţie nemijlocită(directă): normele care reglementează direct relaţiile
sociale şi nu au nevoie de a fi precizate printr-o lege organică sau ordinară.
Ex.: norma cuprinsă în constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Există şi
o altă divizare a normelor de drept constituţional, în dependenţă de:
1. Sfera funcţională:
a) norme constituţionale de reglementare: reglementează nemijlocit relaţiile sociale
fundamentale;b) norme constituţionale de protecţie, asigurare, conservare.: în majoritatea
cazurilor reprezintă interdicţii;
2. Modul de influenţă asupra subiectului de drept:a) norme constituţionale
obligatorii;b) norme constituţionale onerative (imperative sau categorice);c) norme
constituţionale prohibitorii;
3. Caracterul raporturilor sociale reglementate:a) norme constituţionale materiale;b)
norme constituţionale procesuale;
4. Durata acţiunii în timp:a) permanente;b) provizorii;c) excepţionale.

3. Izvoarele dreptului constituțional ca ramură de drept

Termenul de „izvoarele dreptului‖ are două sensuri: material şi formal. Izvoarele

materiale(denumite şi izvoare reale) sunt un sistem de factori sociali, politici, ideologici,
materiali etc., care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din
necesităţile practice de reglementare prin norme juridice a unor relaţii sociale.
Izvoarele formale ale dreptului presupune forma de adoptare sau sancţionare a
normelor juridice, modul de exprimare a normelor (forma acesteia).
După opinia profesorului I.Muraru, pe care o susţin majoritatea savanţilor, pentru a
identifica izvoarele de drept constituţional trebuie să apelăm la două criterii: autoritatea
publică emitentă şi conţinutul actului normativ.
Izvoarele formale ale dreptului constituţional sunt numai actele normative adoptate de
autorităţile publice reprezentative. Acest acte normative trebuie să conţină norme juridice
care să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,menţinerii şi
exercitării puterii de stat. Izvoarele formale ale dreptului constituţional sunt: constituţia şi
legile de modificare a constituţiei, legea ca act juridic al Parlamentului, tratatele
internaţionale ratificate. Luând în consideraţie faptul că izvoarele formale ale dreptului
constituţional diferă de la un sistem la altul, vom analiza principalele izvoare de drept
constituţional general recunoscute în toate sistemele de drept.
 1. Legea Constituţia.
Consfinţeşte şi reglementează bazele regimului social şi de stat, stabileşte principiile
formării şi activităţii organelor de stat, proclamă drepturile, libertăţile şi obligaţiile omului şi
cetăţeanului.
Legile constituţionale ocupă primul loc în ierarhia legilor atât prin conţinutul lor, cât şi
datorită procedurii speciale de adoptare ale acestora. Legile constituţionale sânt legi care
introduc texte noi în constituţie, abrogă anumite texte constituţionale sau le modifică pe cele
existente. Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Reprezintă o prelungire a
materiilor constituţionale. Pot interveni numai în domeniile prevăzute expres de constituţie
sau domenii pentru care Parlamentul consideră necesară adoptarea acestei legi organice.
Legile ordinare intervin în orice domenii ale relaţiilor sociale, cu excepţia celor rezervate
legilor constituţionale şi organice.
2. Acte normative subordonate legii: Acte normative ale şefului de stat (monarhului,
preşedintelui etc.) cu caracter de drept constituţional (ordonanţe, decrete, hotărâri).Acte
normative ale organelor de control constituţional. Deciziile autorităţilor competente (Curtea
Constituţională, Consiliul constituţional etc.) cu privire la constituţionalitatea legilor şi a
altor acte normative cu privire la competenţa organelor de stat. Regulamentele (statutele)
Parlamentelor. Este izvor de drept constituţional deoarece determină organizarea internă a
acestora.
3. Precedentul judiciar (jurisprudenţa) este decizia Curţii pe o cauză concretă,
devenită obligatorie la examinarea unor cauze analoge ulterioare. În sistemul de drept
common law, jurisprudenţa este considerată principalul izvor de drept. În ţara noastră, în
general, practica judiciară nu este considerată ca un izvor de drept.
4. Cutuma. Cutuma juridică reprezintă normele formateîn practica exercitării puterii
de stat, având rolul de precedent, dar care nu au fost consfinţite legislativ sau judiciar. Rolul
normei juridice în dreptul constituţional nu este semnificativ (cu excepţia Marii Britanii,
parţial a Noii Zelande, Suediei, Israelului). De obicei, asemenea norme au o semnificaţie
organizatorică care pot avea şi un anumit rol politic. În ţara noastră, cutuma ca izvor de drept
are o sferă de aplicare restrânsă.
5. Codul regulilor religioase este sursa specifică a dreptului, inclusiv constituţional.
În ţările din sistemul islamic de drept, normele de drept constituţional sunt cuprinse în Coran,
Kiias, etc.
6.Contractele (tratatele) internaţionale. Pentru ca un tratat internaţional să fie izvor
al dreptului constituţional, el trebuie să fie de o aplicaţie directă, să fie ratificat conform
dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice dreptului
constituţional.
Sistemul dreptului constituţional
Sistemul dreptului constituţional este parte a sistemului de drept.
 Sistemul dreptului constituţional include trei elemente distincte, dar indisolubil legate
între ele:Principii generale ce reglementează relaţiile sociale prin intermediul normelor
concrete de drept constituţional.
Exemplu: principiul separaţiei puterilor în stat, principiul egalităţii în drepturi,
principiul suveranităţii poporului etc. Instituții de drept constituţional, ca sisteme de norme
de drept constituţional ce reglementează raporturile sociale de interacţiune şi omogene,
formând relativ o grupă independentă. Exemple: bazele orânduirii sociale, dreptul electiv,
forma de guvernare, statutul juridic al omului şi cetăţeanului controlul constituţionalităţii etc.
Norme de drept constituțional ca element de bază a dreptului constituţional. Acestea
sânt reguli de comportare general obligatorii stabilite sau sancţionate de către stat în scopul
protecţiei şi reglementării anumitor raporturi sociale.
Sistemul dreptului constituțional este acea ramură a dreptului ce cuprinde ansamblul
normelor juridice, reprezentând o unitate închegată şi ierarhizată, norme instituite sau
sancţionate prin Constituţie şi alte acte normative, având ca obiect raporturile sociale ce iau
naştere în procesul exercitării puterii de stat.

4. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Normele de drept constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale,
relaţiile ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Astfel de relaţii
prezintă cea mai mare importanţă pentru popor. De aceea aceste relaţii sociale sunt
reglementate de constituţie, legea fundamentală a statului, care se situează în fruntea
sistemului de drept. Din normele constituţiei se desprind principiile după care celelalte
ramuri de drept reglementează în domeniile lor de activitate.
Dreptul constituţional conţine norme elaborate în cadrul activităţii de realizare a
puterii de stat care este o activitate de conducere la nivel superior celorlalte activităţi de
conducere. Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional, este în acelaşi timp
izvorul principal pentru întregul drept. Orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic
în normele din constituţie. O modificare intervenită în dreptul constituţional impune
modificări corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri de drept care conţin
reglementări ale aceloraşi relaţii sociale. Dreptul constituţional este ramura principală în
sistemul de drept.