Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

Pentru a putea înțelege definiția dreptului constituțional trebuie să pornim de la

distincția existentă între dreptul obiectiv și drepturile subiective.

Dreptul = totalitatea regulilor de conduită, instituite sau sancționate de stat, a căror

aplicare poate fi asigurată la nevoie și prin forța de constrângere a statului.

Drepturile subiective = prerogativele care derivând din normele juridice și formându-

se pe ele aparțin persoanelor, subiecților de drept determinați.

Dreptul subiectiv = prerogativa conferită de lege, în temeiul căreia titularul dreptului

poate sau trebuie să desfășoare a anumită conduită și să ceară altora desfășurarea unei
conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea recunoscută de lege cu scopul valorificării
unui interes personal, direct, născut și actual, legitim și juridic protejat, în acord cu interesul
public și cu normele de conviețuire socială.

Dreptul public - conține ansamblul regulilor de drept privind statutul guvernanților

a persoanelor publice, instituirea, organizarea și prerogativele instituțiilor statale, puterea
statală, precum și raporturile dintre guvernanți și guvernați, ori, altfel spus, relațiile dintre
stat și persoanele private.

Dreptul privat - cuprinde acele reguli juridice care reglementează raporturile dintre
persoanele private (particulari).

Această distincție poate fi corect înțeleasă prin analiza criteriilor de delimitare între
dreptul public și dreptul privat, așa cum au fost acestea stabilite în literatura de specialitate. În
literatura din perioada interbelică o interesantă distincție între dreptul public și dreptul privat a
făcut prof. Paul Negulescu, tezele sale fiind, în mare parte, actuale.

Drept public:
1. Normele de drept public sunt mai elastice și mai variabile;
2. Istoria ne arată schimbările profunde ce au avut loc în domeniul dreptului public;

1
Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

3. Nu oricine are drepturi publice, legea cere anume garanții; nu oricine are drept de vot,
iar titularul acestuia nu-l poate înstrăina, nu-l poate pierde prin prescripție, „dar poate
fi decăzut printr-o condamnare penală”;
4. Viața colectivității, reprezentată prin drepturile publice, este considerată indispensabilă
pentru toată lumea;
5. Regulile de drept public au mai mare elasticitate, fiind mai puțin determinante;
6. Instituțiile de drept public au un spirit dezinteresat.

Drept privat:
1. Normele de drept privat sunt mai cristalizate și mai stabile;
2. Găsim o rezistență considerabilă, pe care nu o aflăm așa de puternică în dreptul public
- egoismul individului; 3. Oricine poate fi titular de drepturi private, iar individul poate
să-și înstrăineze dreptul, poate să renunțe la el, poale să-l piardă prin prescripție, dacă
nu s-a folosit de el un anumit termen (ex. dreptul de proprietate);
3. Viața individului „este abandonată aprecierii fiecăruia”;
4. Regulile de drept privat au o precizie mai mare;
5. Instituțiile de drept privat, afară de instituția familiei au un caracter lucrativ.

Dreptul constituțional apare în cadrul sistemului de drept într-o dublă ipostază:

1) ca ramură de drept:
• Definiții materiale - care au în vedere specificul raporturilor sociale reglementate de
normele dreptului constituțional;
• Definiții formale - care pun accent pe supremația normelor constituționale față de
celelalte norme juridice. Dreptul constituțional reprezintă acea ramură a dreptului
unitar, aparținând subsistemului de drept public, formată din norme juridice cu forță
juridică superioară și adoptată de regulă după proceduri speciale, care reglementează
relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul menținerii și exercitării statale a
puterii, al garantării drepturilor, libertăților și obligațiilor fundamentale ale cetățenilor.
2) ca factor structurant al întregului sistem juridic (se caracterizează prin aceea că normele
ce alcătuiesc celelalte ramuri de drept trebuie să fie conform celor cuprinse în dreptul
constituțional și în primul rând trebuie să fie conform normelor cuprinse în Constituție).

2
Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

Noțiunea de instituții politice

Dreptul constituțional stabilește modul de organizare și funcționare, precum și
atribuțiile instituțiilor prin intermediul cărora se exercită puterea politică. Aceasta presupune
intervenția unor persoane investite cu autoritate, în vederea realizării anumitor interese.

Trăsăturile comune ale noțiunii de instituție politică în sens constituțional sunt:

• este formată dintr-un colectiv de indivizi organizați după anumite criterii; - are un
caracter stabil;
• organizarea și atribuțiile acesteia sunt prevăzute într-un act cu valoare constituțională;
• are drept scop satisfacerea unor interese de grup sau generale;
• dispune de o autoritate pe care o exercită în mod legitim asupra unei colectivități umane.

În sens restrâns, conceptul de instituție politică se raportează exclusiv la organele

statale, fiind excluse partidele politice.
În sens larg, această noțiune se raportează la stat, organele de guvernare, parlament,
președinte, guvern etc și partide politice.

Instituțiile politice = organismele care concură individual și împreună la exercitarea

unitară a puterii politice.

În literatura de specialitate se pune problema delimitării dreptului constituțional de

celelalte ramuri ale dreptului.

Criteriile de delimitare sunt în general:

• obiectul reglementării juridice;
• metoda reglementării juridice;
• interesul guvernanților;

Subiectele raporturilor de drept constituțional

Prezintă două trăsături specifice:
• Unul dintre subiecte este întotdeauna fie deținătorul puterii, fie statul, fie un organ
reprezentativ.

3
Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

• Aceste subiecte acționează într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare,

menținere și exercitare a puterii.

Subiectele raporturilor juridice de drept constituțional sunt:

• poporul
• statul
• organele statului
• unitățile administrativ-teritoriale
• partidele politice
• cetățenii
• străinii și apatrizii

Normele de drept constituțional

Normele de drept constituțional reglementează conduita subiectelor dreptului
constituțional în relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și
exercitării puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituție, cât și în alte acte normative
care sunt izvoare ale dreptului constituțional.

Se impun două criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de drept:

• criteriul forței juridice a normelor;
• criteriul obiectului de reglementare.

Normele de drept constituțional fac parte din ansamblul normelor juridice care
alcătuiesc dreptul unitar român și au în consecință trăsături generale ale normei juridice.
În literatura de specialitate se consideră că structura logico-formală a normei de drept
trebuie să facă distincție între:
• aplicarea și realizarea dreptului;
• structura logică a normei juridice;
• formularea ei în termeni juridici.
Concluzionând, structura normei juridice este complexă și este determinată de
specificul relațiilor sociale pe care le reglementează. Pornind de la această premisă s-a stabilit
că toate normele juridice au o dispoziție al cărei conținut este constituit de drepturile și

4
Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

obligațiile părților și că nu există norme juridice fără sancțiune, a căror aplicare să fie lăsată la
aprecierea fiecăruia.
, sancțiunile în dreptul constituțional prezintă unele trăsături specifice:
• pentru mai multe dispoziții normative există o singură sancțiune;
• sancțiunile în dreptul constituțional sunt specifice;
• pot fi sancțiuni chiar și în normele constituționale, cu condiția de a fi identificată exact
obligația, respectiv conduita subiectelor de drept;
• pentru unele reglementări de principiu, de largă generalitate, cuprinse în constituție,
unele sancțiuni se regăsesc în alte ramuri de drept. Normele de drept constituțional pot
fi clasificate în: - norme cu aplicare nemijlocită, care se aplică ca atare și nu mai este
nevoie de o lege ordinară de aplicare.
• norme cu aplicare mijlocită, care dau o reglementare de principiu și care pentru a fi
puse în aplicate la cazuri concrete sunt urmate de reglementări suplimentare prin alte
ramuri de drept.

Izvoarele dreptului constituțional sunt:

1. izvoare materiale
2. izvoare formale

Izvoarele formale ale dreptului constituțional:

1. Constituția și legile de modificare a Constituției
2. Legea ca act juridic al Parlamentului poate fi:
a) constituțională
b) organică
c) ordinară
3. Regulamentele Parlamentului
4. Ordonanțele guvernului
5. Tratatele și convențiile internaționale

5
Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

Alte izvoare formale ale dreptului constituțional pot fi:

1. cutuma sau obiceiul juridic
2. deciziile Curții Constituționale a României, devenite obligatorii de la data publicării.

În esență, constituția modernă are următoarele elemente:

• Respectarea principiului legalității
• Principiul supremației constituției
• Dimensiunea valorică pentru viața socială
• Constituția ca opera a guvernaților
• Constituția în sens social
• Constituția în sens dinamic

Teorii filosofice și politologice care fundamentează noțiunea de Constituție

Teoria dreptului natural și ipoteza contractului social - întemeiată de olandezul Hugo Grotius
și dezvoltată de Thomas Hobbes, Christian Wolf, J.J.Rousseau.
• condiția primară a existenței umane este starea de natură caracterizatoare prin faptul că
în cadrul ei indivizii, în baza unei autorități superioare, constituite, înzestrată cu puterea
de a le impune comandamentele ei, trăiau în raporturi de deplină interdependență uni
față de alții.
• oamenii, atunci când se conving de necesitatea conviețuirii într-o comunitate
organizată, renunță la libertatea absolută și acceptă să se supună unor autorități
superioare lor, printr-un contract social, rezultat al liberei manifestări de voință a
oamenilor.

Teoria lui John Loke conform căreia atunci când intră în societatea civilă, indivizii nu renunță
la întreaga lor libertate naturală în folosul statului, ci numai la acea parte a ei care este strict
necesară traiului în comun.

Teoria lui Montesquieu concretizată în principiul separației puterilor statului.

Teoria pragmatismului social și al formalismului, ce stă la baza fundamentării și necesității

constituțiilor scrise sistematic.

6
Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

Teoria reprezentativității - argumentată favorabil de Montesquieu și argumentată în sens

contrar de J. J. Rousseu.

Teoria constituțională a generalului de Gaulle care preconiza extinderea puterii executivului

și limitarea rolului puterii legislative.

Teoriile contemporane - preocupate de fundamentarea teoretică a conceptelor de stat de drept

și societate civilă și a raporturilor dintre puteri și mijloacele de garantare și protecție a
drepturilor și libertăților fundamentale.

Conceptul de Constituție are două sensuri:

a) sensul material: Constituția cuprinde astfel ansamblul regulilor de drept indiferent de natura
și forma lor având ca obiect constituirea, competența, funcționarea și raporturile principalelor
organe în stat.
b) sensul formal sau organic: Constituția este ansamblul regulilor de drept indiferent de
obiectul lor, elaborate în scris și sistematic, deci într-o formă distinctă de către un organ de stat
anume constituit în acest scop (adunarea constituantă) și urmând o procedură specifică -
rigiditate constituțională.

Pentru a se obține o definiție modernă și adecvată a Constituției trebuie avute în vedere

următoarele aspecte:
• elementul comun cuprins în toate definițiile este statul și puterea de stat
• caracterul de lege al Constituției.
• caracterul de lege fundamentală al Constituției.
• forța juridică definitorie a Constituției.

Constituția = legea fundamentală a unui stat constituită din norme juridice instituite
cu forță juridică supremă și care reglementează acele relații fundamentale care sunt
esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii de stat.

7
Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

Formele constituțiilor:
1. Constituții cutumiare și constituții scrise.
• constituția cutumiară - rezultă din uzanțe, obiceiuri, precedente cu privire la
constituirea, competența și funcționarea organelor puterii, raporturile dintre aceste
organe și dintre ele și cetățeni.
• constituția scrisă - un act normativ adoptat după proceduri solemne, derogatorii de o
forță juridică supremă și care își propune să substituie unor simple fapte istorice,
disparate, o ordine juridică clară, sistematică, rațională și voluntară.

2. Constituții flexibile și constituții rigide.

• constituțiile flexibile stat suple- acelea care cuprind reguli cu aceeași valoare din punct
de vedere juridic ca și legile ordinare, putând fi modificate conform procedurii
legislative obișnuite.
• constituțiile rigide - acelea care sunt susceptibile de o revizuire printr-o procedură
complexă, diferită de cea urmată pentru adoptarea legilor organice sau ordinare.

Adoptarea, modificarea, suspendarea și abrogarea constituției

Adoptarea constituției - moduri:

a) constituția acordată;
b) statutul sau constituția plebiscitară;
c) pactul;
d) constituția convenție;
e) constituția parlamentară.

Modificarea constituției: se face după o procedură diferită după cum avem de-a face cu o
Constituție flexibilă sau cu o Constituție rigidă.

Suspendarea Constituției: înseamnă scoaterea din vigoare , în total sau în parte,pe o perioadă
determinată de timp a dispozițiilor constituționale.

Abrogarea Constituție este întâlnită în practica constituțională atunci când este adoptată o
nouă Constituție.

8
Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

Identificarea conținutului normativ al Constituției prezintă un real interes mai ales

pentru activitatea de redactare a proiectelor de constituții și de legi. Determinarea științifică a
conținutului normativ este necesară pentru:
• determinarea deosebirilor dintre constituție și legi;
• determinarea deosebirilor față de celelalte norme constituționale;
• explicarea supremației constituției;
• explicarea conținutului complex al constituției.

În general constituțiile consacră:

a) principiul suveranității naționale care indică deținătorul legal al puterii;
b) principiul reprezentării conform căruia poporul își exercită prerogativele suveranității
sale prin intermediul unor organisme statale;
c) principiul separării puterilor în stat și corespunzător acestuia modul de constituire,
organizare și funcționare a organelor puterii și raporturile existente între acestea;
d) valorile fundamentale și tradițiile istorice care definesc identitatea națională și
fizionomia spirituală a unui popor;
e) forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;
f) procedura controlului constituționalității legilor;
g) drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor potrivit condițiilor social-
economice și politice;
h) reguli procedurale privind modificarea constituției și răspunderea constituțională a unor
categorii de demnitari.

Stabilirea conținutului normativ al constituției prezintă importanță sub trei aspecte:

• activitatea de redactare a constituției;
• deosebirile dintre Constituție și lege;
• fundamentarea științifică a supremației constituției.

S-a făcut distincție între normele constituționale cu aplicare nemijlocită și cele ce

reglementează relațiile sociale privind organizarea și funcționarea autorităților statale sau cele
privitoare la drepturile și libertățile fundamentale; iar pe de altă parte normele constituționale
cu aplicare mijlocită fiind acelea prin care se stabilesc principiile constituționale și se aplică
relațiilor sociale prin intermediul altor norme de drept cu forță juridică inferioară.

9
Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

Fundamentarea științifica a supremației Constituției este apreciată diferit de autori:

a) Supremația Constituției se fundamentează pe principiul legalității, în sensul că,
legalitatea se sprijină pe principiul Constituționalității.
b) Supremația Constituției se bazează pe conținutul și pe forma sa.
c) Supremația rezultă din modelele democratice și sociale.
d)
Concluzionând, putem afirma că fundamentarea științifică a supremației Constituției s-
a făcut la nivele succesive:
a) fundamentarea pe însăși Constituție - pe conținutul, forma și forța juridică a normelor
conținute;
b) fundamentarea pe principiile fundamentale de organizare și funcționare a organelor
statului;
c) fundamentarea pe trăsăturile puterilor statale.

Consecințe juridice ale supremației Constituției sunt:

• consecințe privind adoptarea Constituției;
• consecințe juridice privind modificarea, suspendarea și abrogarea Constituției;
• deosebirile dintre Constituție și legi;
• conformitatea întregului drept cu Constituția.

Garanțiile juridice ale supremației Constituției sunt:

• controlul general al aplicării Constituției;
• controlul constituționalității legilor;
• îndatorirea fundamentală de a respecta Constituția.

În literatura de specialitate dezvoltarea Constituției unui stat este tratată în două

accepțiuni:
1) în sens larg - acest proces se referă la dezvoltarea sau evoluția vieții de stat, respectiv
dezvoltarea politică a statului;
2) în sens restrâns - dezvoltarea Constituție se referă exclusiv la evoluția instituțiilor de putere,
la raporturile dintre stat și individ, precum și la drepturile fundamentale așa cum au fost
consacrate în Constituții sau în acte normative cu valoare constituțională.

10
Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

Trebuie reținut că dreptul constituțional ca știință juridică tratează această problemă în

sens restrâns. Dezvoltarea constituțională a statului român este un proces istoric și juridic
unitar, complex și contradictoriu și a fost determinată de factori economici, sociali, politici și
de tradițiile spirituale românești.

Dezvoltarea constituțională a statului român poate fi împărțită în următoarele perioade:

1. perioada preconstituțională începând cu Regulamentele organice din 1831,1832 și
încheindu-se cu adoptarea Constituției din 1866;
2. perioada constituțională începând cu Constituția din 1866 și până în prezent.

Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespund un număr de Constituții sau de acte cu

valoare constituțională care punctează evoluția și dezvoltarea constituțională a statului român.
Acestea sunt:
1. Regulementele organice din1831,1832
2. Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris 1864;
3. Constituția României din 1866;
4. Constituția României din 1923;
5. Constituția României din 1938;
6. Decretul nr.1626/1944 - privind drepturile românilor conform Constituției din 1866 și
modificărilor aduse de Constituția din 1923;
7. Decretul nr.1849/1944 - înființarea unor tribunale speciale pentru judecarea
criminalilor de război;
8. Legea 86/1945 - pentru statutul minorităților naționale;
9. Legea 187/1945-pentru realizarea reformei agrare;
10. Decretul 2281/1946 - privind reorganizarea reprezentanței naționale;
11. Legea 363/1947 - privind schimbarea formei de guvernământ și a regimului politic din
România;
12. Constituția României din 1948;
13. Constituția României din 1952;
14. Constituția României din 1965;
15. Decretul Lege 2/27.XII.1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea
consiliului F.S.N.;
16. Decretul Lege 8/31.XII.1989 privind organizarea și funcționarea partidelor politice;
17. Decretul Lege 81/9.II.1990 privind înființarea C.P.U.N.:

11
Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

18. Decretul Lege 92/14.III.1990 privind organizarea puterii executive și legislative din
România;
19. Constituția României din 1991.

Noțiunea și natura juridica a cetățeniei

Este evident că între stat, populație, indivizi există o mulțime de raporturi sociale,
economice, politice și juridice. Dreptul constituțional studiază acele raporturi juridice
fundamentale și esențiale între stat și indivizii care alcătuiesc populația și care determină
statutul juridic al acestora.

În dreptul constituțional o asemenea legătură este exprimată prin conceptul de cetățenie.

Noțiunea de cetățenie este utilizată atât într-un sens juridic cât și într-un sens politic.
În sens politic evocă o apartenență a unui individ la o colectivitate umană (națiune,
popor) organizată în stat.
Sensul juridic, noțiunea de cetățenie este utilizată pentru a desemna o instituție juridică,
adică o grupă de norme juridice, care reglementează raporturi juridice constituționale.
Tot în sens juridic, noțiunea de cetățenie este folosită pentru a caracteriza condiția
juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetățean. În această a doua
accepțiune, cetățenia se axează în jurul ideii de subiect de drept care presupune procedura
dobândirii și pierderii cetățeniei. În literatura juridică cetățenia a fost concepută, de regulă, fie
ca o legătură între indivizi și stat, fie ca o legătură politică și juridică, ca o apartenență juridică
sau ca o calitate a persoanei.
Instituția juridică a cetățeniei are și o importanță practică, deoarece, Constituția și legile
conferă cetățenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care nu au
această calitate legea nu le conferă decât o parte din aceste drepturi.
Străinii și persoanele fără cetățenie nu se pot bucura de drepturile politice, deoarece
numai cetățenii exercită puterea și astfel numai ei pot participa la guvernarea societății din care
fac parte și totodată au anumite obligații constituționale.

Cetățenia română = acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relațiile permanente

social-economice, politice și juridice, dintre persoana fizică și stat, dovedind apartenența sa
la statul român și atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor
și obligațiilor prevăzute de Constituție și de legile României.

12
Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

Sub aspect terminologic, inițial cetățenia a fost desemnată prin termenul de

naționalitate, termen ce se mai regăsește în Constituția Franței.
Naționalitatea este prin excelență o categorie politică indicând apartenența la o națiune,
pe când cetățenia este în primul rând o instituție juridică, indicând statutul juridic,
constituțional al persoanei.

Natura juridică a cetățeniei

În această ordine de idei considerăm că cetățenia este un element, o parte componentă
a capacității juridice. Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul constituțional capacitatea
juridică nu se poate împărți în capacitate de exercițiu și capacitate de folosință, deoarece această
distincție nu este posibilă având în vedere caracterul raporturilor juridice de drept
constituțional.
Conținutul capacității juridice determină sfera subiectelor, a raporturilor juridice. În
acest sens sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaște capacitatea de a
fi subiecte de drepturi și obligații în anumite domenii de raporturi juridice. În acest sens
capacitatea juridică în dreptul constituțional este deplină în cazul cetățenilor și restrânsă pentru
străini și apatrizi.

Analiza normelor juridice care formează instituția juridică a cetățeniei române permite
formularea unor principii care stau la baza cetățeniei române:
• Numai cetățenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituție și legi.
Drepturile fundamentale, care pot fi exercitate numai de cetățenii români sunt:
a)dreptul de a alege și de a fi ales în organele reprezentatative ale statului;
b)dreptul de a domicilia pe teritoriul României și de a se deplasa nestingherit pe acest teritoriu;
c)dreptul de a fi proprietar de terenuri în România;
d)dreptul de a ocupa o funcție publică;
e)dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România;
f)dreptul de a fi protejat diplomatic atunci când se află în străinătate.

• Numai cetățenii români sunt ținuți a îndeplini toate obligațiile stabilite prin Constituție și
legile țării. Aceste obligații specifice sunt:
a)obligația de fidelitate față de țară;
b)obligația de satisfacere a serviciului militar;

13
Drept constituțional și instituții politice_rezumat examen

c)îndatorirea de apărare a patriei.

• Cetățenii români sunt egali în drepturi și îndatoriri fără deosebire de rasă, sex, origine
etnică, limbă, religie, apartenență politică și indiferent de modul cum au dobândit
cetățenia.
• Cetățenia este în exclusivitate o chestiune de stat. De aceea dobândirea și pierderea
cetățeniei nu poate face obiectul unor tranzacții particulare.
• Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetățeniei soților.
• Schimbarea cetățeniei unuia dintre soți nu produce nici un efect asupra cetățeniei române
a celuilalt soț.

Legea 21/1991, republicată, în art. 4, 10 și 11 stabilește patru moduri în care cetățenia

poate fi dobândită, respectiv:
a) naștere
b) adopție
c) acordare la cerere
d) redobândire

Modurile de pierdere a cetățeniei române:

• Retragerea cetățeniei române
• Renunțarea la cetățenia română

Alte cazuri de pierdere a cetățeniei române:

• Adopția unui copil minor, cetățean român, de către cetățeni străini.
• Stabilirea filiației copilului găsit pe teritoriul României.
• Anularea, declararea nulității sau desfacerea adopției unui minor de către cetățeni
români.

14