1.

Locul si rolul dreptului constitutional in sistemul de drept

(din cursul nr. 1 pag. 9-12)
I: OBIECTUL DE STUDIU AL DISCIPLINEI

În definirea obiectului de studiu al dreptului constituțional au fost formulate, de-a

lungul timpului, numeroase definiții și încercări de surprindere cât mai exactă a
conținutului acestei ramuri de drept. Astfel, s-a afirmat că dreptul constituțional este
ansamblul de reguli și principii după care se organizează şi guvernează un stat. Dreptul
constituțional este alcătuit din norme juridice care reglementează între altele, forma
statului, organizarea, funcționarea și raporturile dintre puterile publice, limitele puterilor
publice, organizarea politică a statului Dreptul constituțional apare, în cadrul statului de
drept într-o dublă ipostază: pe de o parte, ca ramură a dreptului, iar pe de altă parte, ca
factor structurant al întregului sistem. „DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII
POLITICE“ Ca ramură de drept, dreptul constituțional reprezintă totalitatea normelor și
instituțiilor juridice care au ca obiect reglementarea acelor raporturi sociale care naştere
în procesul exercitării puterii de stat. Ca factor structurant al sistemului de drept, dreptul
constituțional guvernează și orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale
dreptului, îi imprimă un anumit conținut și o anume direcție. Dreptul constituțional
privește forma statului, forma și organele de guvernare, precum și limitele drepturilor
statului. Dreptul constituțional, încadrează juridic fenomenele politice, organizând în
cadrul statului-națiune coexistența paşnică a puterii și a S-a apreciat de asemenea că
relațiile sociale care constituie obiectul specific de reglementare pentru dreptul
constituțional, se pot grupa în trei categorii; libertății. stat, relații prin intermediul cărora
este înfăptuită organizarea puterii de - relații care se stabilesc în procesul organizării
puterii de stat în forma Unui sistem de organe statale; - relații care se stabilesc în procesul
de exercitarea puterii de către aceste în funcție de teritoriu şi populație; organe statale.
Rezumând, observăm că toate definițiile date dreptului constituțional au ca elemente
commune statul,(formă, organizare, organe puterea de sta? structură,organizare) și
raporturile dintre acestea. în concluzie, apreciem că dreptul constituțional are drept obiect
de studiu normele juridice ce reglementează raporturile (juridice dau naştere în procesud
instauräri menfinerti şiexercitări puteri de stat, II. SUBIECTELE RAPORTURILOR
JURIDICE DE DREPT CONSTITUȚIONAL Datorită specificului relațiilor sociale,
reglementate de normele juridice de drept constituțional, apreciem de la bun început că,
în orice/raport juridic/de drept constituțional unul dintre subiecte va fi statul Sau un organ
al său); de asemenea, aceste raporturi juridice vor fi întotdeauna un aspect al instaurării,
mentinerii siexcrcitari puterii de stat. Este cunoscut (de la teoria generală a dreptului)
faptul că, în general, în orice tip de raport juridic, subiecte ale acestuia sunt oamenii, fie
individual, fie grupați în colective (subiecte individuale și subiecte colective de drept). în
privința raporturilor de drept constituțional excepție de la această regulă. Vom constata
aşadar ca oameniLor mod individual sau colectiv) vor fi utularii drepturilor subiective
(dar şi a obligațiilor juridice corelative) în orice Raport juridic ce va privi de fiecare dată
instaurarea hentincrea exercitarea puterii de stat Sunt subiecte ale raporturilor de drept
constituțional: I. Poporul Poporul este consacrat drept subiect al raporturilor juridice de
drept constituțional, de însăși legea fundamentală a țării (Constituția) care stipulează că:
"Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale și
prin referendum" (art 2(1)din Constituție). să exercite suveranitatea națională), fie în mod
direct (prin referendum), poporul îşi exprimă voința în legătură cu instaurarea, exercitarea
și menținerea puterii de Fie prin intermediul organelor reprezentative (pc care le
împuterniceşte Ca subiect al raporturilor juridice de drept constituțional, statul apare fie
direct, (de exemplu, în raporturile privitoare la cetățenie sau la statul federal), fie indirect,
prin intermediul organelor sale.

3. Organele statului (autoritățile publice) Sunt subiecte ale raporturilor de drept

constituțional dacă îndeplinesc condițiile cerute subiectelor de drept constituțional.
Astfel, organele legiuitoare apar ca subiecte în raporturile privitoare la adoptarea legilor
(constituționale, organice și ordinare).

Celelalte organe (autoritati) ale statului pot fi subiecte ale raporturilor de drept
constitutional numai daca participa în raporturi cu un asemenea specific (relativ la
inataurarea, menținerea si exercitarea puterii de stat).
4. Partidele si formatiunile politice
Sunt subiecte ale raporturilor juridice de drept constitutional, deoarece acestea
reprezinta structuri, forme organizatorice prin intermediul carora cetatenii pot participa la
guvernare
5. Cetatenii
Pot sa apara în calitate de subiecte ale raporturilor juridice de drept constituțional
fie in mod distinct, individual, ca persoana fizica, (deputat, senator, Presedinte, in
raporturi ce privesc exercitarea drepturilor și libertatilor fundamentale), fie organizati in
circumscriptii electorale.
6. Strainii si apatrizii
Strainii si apatrizii pot fi subiecte ale raporturilor juridice de drept constitutional in
raporturile ce privesc acordarea cetateniei romane, a azilului politic,etc.

III. IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI CONSTITUTIONAL

 Teoria generală a dreptului grupează izvoarele dreptului in đoua calegorii:
-Izvoare materiale (sau in sens material), prin care intelegem "dat"- urile
dreptului, realitatile exterioare acestuia și care determină acțiunea legiuitorulai sau dau
nastere unor reguli izvorate din necesitățile practice și,
-izveare formale (sau in sens formal) care definesc formele de exprimare a normelor
juridice, forma exterioara a acestora.
Interesează în cele ce urmează să evidențiem izvoarele formale ale dreptului
constituțional, acele forme exterioare de exprimare a normelor juridice ce reglementeaza
raporturile ce privesc instaurarea, menținerea și exercitarea puterii de stat.
Doctrina constitutionala considera ca sunt izvoare formale ale dreptului constitutional
urmatoarele:
1. Constitutia si legile constitutionale
Ca lege fundamentala, ca "lege a legilar", Constituția este principalul izvor
al dreptuluiui constitutional. Cuprinzand norme, principii care stau la baza intregii
legislații, normele constituționale privesc in cel mai direct mod instaurarea,
mentinerea si exercitarea puterii de stat.
Legile constituționale (adica legile de modificare, de revizuire a
Constitutiei) avand acelasi specific, urmeaza acceași calificare ca si Constituția
relativ la categoria izvoarelor formale ale dreptului constituțional.

2. Legile
Fie ca sunt organice sau ordinare, legile, ca acte juridice normative
elaborate (adoptate) de Parlament, cuprind reglementări primare ale relațiilor
sociale, (chiar a celor mai importante dintre acestea); așadar, ele reglementează și
raporturile specifice dreptului constituțional, care se nasc în procesul: instaurării,
menținerii si exercitarii puterii de stat, (exemplu: sistemul electoral, referindumul,
contenciosul administrativ, cetatenia, drepturile și libertățile fundamentale)

3.Regulamentele parlamentare (al Camerei Deputaților, al Senatului si al

sedintelor comune)
Acestea sunt izvoare formale ale dreptului constitutional, deoarece cuprind
norme ce vizeaza raporturile juridice specifice ce privesc instaurarea, mentinerea
si exercitarea puterii de stat.
4.Ordonantele Guvernului
Ordonantele Guvernului sunt acte juridice normative adoptate de acesta in
baza unei delegari legislative din partea Parlamentului. (art. 114 din Constitutie).
Reglementand primar (ca și legile), ordonanțele Guvernului sunt izvoare formale ale
dreptului constituțional dacă indeplinesc condiția de a reglementa relații sociale
fundamentale privind instaurarea, menținerea și exercitarea puterii.
5 Tratatele international
In masura in care privesc reglementarea unor relații sociale esențiale pentru
instaurarea, menținerea și exercitarea puterii de stat, tratate internaționale
(negociate de Guvern, incheiate de Presedinte și ratificate de Parlament, după
 pronuntarea Curtii Constitutionale) sunt considerate izvoare formale ale
dreptului constitutional.

2. DESPRE CONSTITUTIE
CAPITOLUL I: CONCEPTUL DE
CONSTITUTIE
(cursul nr. 1 pag 89-102)

Sectiunea 1: Definitia constitutiei

In aprecierea momentului apartitiei constitutiei in lume, doctrina juridica nu este

unitara. Daca secolul XVIII este horarator pentru cristalizarea evenimentelor esentiale ale
categoriei de “constitutie”, iar secolul XIX pentru definirea ei, nu putem afirma ca
anterior nu au existat constitutii, asa cum intelegem azi aceasta notiune.

Astfel, chiar de la aparitia primelor state suverane existau reguli – scrise sau
nescrise – referitoare la stabilirea si organizarea autoritatilor politice. Din aceasta
perspectiva, legi ca cele ale lui Solon(la Atena) sau ale lui Licurg (la Sparta), pot fi
appreciate drept constitutii.

Unii autori francezi, sustinand ideea unor constitutii cutumiare anterioare celor de
la sfarsitul secolului xVIII au apreciat ca “Franta vechiul regim avea o constitutie”, care
ciprindea si anumite parti scrise. Literatura de specialitate admite ca istoria
constitutionalismului incepe cu constitutia engleza – prima constitutie aparuta in lume.
 Cronologic, literatura de specialitate adimte ca istorie constitutionalismului incepe
cu constitutia engleza ca fiind prima constitutie aparuta in lume. Sistemul
constituitonal britanic, de cateva sute de ani, se bazeaza pe un set de documente istoric
definite ca fiind coponente ale “constitutiei britenice”, concept aparut odata cu adoptarea
in 1215 a documentului intitulat Magna Charta Libertatum, si a continuat si dupa
adoptarea primelor cinstitutii scrise. Alaturi de Magna Charta Libertatum amintim, ca
izovoarele scrise ale Constitutiei engleze Petitia drepturilor (“Petition of Rights”) din
1628, Habeas Corpus, Bill-ul drepturilor (“Bills of Rights”), din 1689, Actul de stabilire
a succesiunii la tron (“Act of Settlement”) in 1701, “Reform Act”, in 1832; diversele
“Acte ale Parlamentului (1911,1949,1958,1996,1998,2005). Pe langa regulile scrise,
cuprinse in actele amintite, Constitutia engleza mai are si alte doua categorii de reguli si
anume:

 uzante (“simple practici”), care nu provin de la autoritatea legislativa, nici de la

cea judecatoreasca
 common law, adica reguli acre, dafa a fin in mod necesar inscrise intr-un text
legislatib, au fost sanctionate de instantele judecatoriesti;
Pana la Revolutia din Franta din 1789 si la proclamarea independentei statelor
nord-americane, organizarea politica a diferitelor state era stabilita, aproape in
exclusivitate, pe baza dreptului cutumiar. Incepand insa cu secolol al XVIII-lea, regimul
constitutional cutumiar a fost considerat ca necorespunzator, deoarece regulile cutumiare
nu sunt clar definite, sunt incomplete si in continua miscare. In consecinta, doctrina
juridica a reclamat aparitia unor reguli scrise care sa ofere precizie si certitudine.

Primele constitutii scrise apar in unele state din America de Nord (Virginia 1776,
New-Jersey 1777) in cursul razboiului pentru independenta. La 17 septembrie 1787 este
adoptata, la Philadelphia, Constitutia S.U.A, in vigoare si azi

Prima constitutie scrisa din Europa, este cea adoptata in Franta, la 3 septembrie
1791, in care a fost reprodusa integral Declaratie drepturilor omului de la 1789 si care a
devenit modelul dupa care cele mai multe state europene au adoptat ulterior, constitutii
scrise. (Suedia,1809; Spania, 1812; Norvegia, 1815; Olanda, 1815; Grecia, 1822)

Prezentarea si analiza principalelor defintii date de-a lungul vremii constitutiei, ne

permite sa evidentiem trasaturile acesteia de lege fundamentala.

Paul Negulescu a definiti constitutia ca fiind “o norma care cuprinde principiile

referitoare la organizarea statuluii si la raporturile de echilibrui intre diferitele puteri ale
statului”
 In conceptia lui George Budeanu, constitutia apare ca reglementare a regulilor
privitoare la modul de desemnare, organizare si functionare a puterii politice.

In acelasi spirit, Maurice Duverger sustine ca legea fundamentela este un text

scris, care precizeaza organizarea puterilor publice si structura fundamentala a statului.

Cu privire la notiunea de constitutie, Tudor Draganu afirma ca aceasta este “acea

lege care, avand o forta jurudica superioara celorlalte legi, reglementeaza in mod
sistematic atat principiile structurii social-economice, cat si ale organizarii si functionarii
statului bazat pe aceasta, garanteaza si stabiliste datoriile corespunzatoare acestor
drepturi.

Intr-o formulare sintetica, Ion deleanu defineste constitutia ca fiind “actul

normativ suprem, cuprinzand normele care au ca obiect de reglementare
institutionalizarea si exercitarea puterii, norme adoptate in cadrul unei proceduri
specifice”

Sustinand ca definitia constitutiei “trebuie sa cuprinda si continutul (sensul

material) si forma (sensul formal), pentru ca numai privite impreuna, intr-o unitate
juridica acestea formeaza constitutia”, Ioan Murau defineste constitutia ca fiind “legea
fundamentala a unui stat, constitutita din norme juridice investite cu forta juridica
suprema si care regelementeaza acele relatii sociale fundamentale care sunt esentiale
pentru instaurearea, mentinerea si exercitarea puterii politice.

Analizand definitiile de mai sun, constatam prezenta in toate acestea a unui

element comun: statul (sau puterea politica, publica etc.). Apoi, sunt prezente elemente de
forma cum ar fi faptul ca este un text scris, adoptat in forme solemne. Nu in ultimul rand,
definitiilor de mai sus le este comun si careacterul de lege, de lege fundamentala, al
constitutiei.

In consecinta, apreciem ca prin constitutiea inteleasa ca lege fundamentala, se

reglementeaza in mod sistematic, cele mai importante relatii sociale care sunt privitoare
la instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii de stat precum si la promovarea,
garantarea si apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor.

Sectiunea 2. Tipuri de constitutii

1.Constitutii formale si constitutii materiale

La sfarsitul sec. XIX incepe a se face deosebire intre constitutie in sens formal si
constitutie in sens material.
 Claude Leclerq arata ca se poate defini constitutia ca “ansamblu de reguli stabilind
diferitele irgane ale statului si fixandu-le raporturile dinte ele, ca si raporturile dintre ele
si cetateni (daca este vorba de democratie) sau si supusi (daca este vorba de monarhii
absolute sau dicataturi)”.

Pentru el, aceasta definitei acopera sensul material al constitutiei (material,

obiectul ei). Dar, de cele mai multe ori “constitutia” este privata in sens formal, ca “act
juridic relativ la institutiile politice, categorie a carei eleaborare si modificare asculta
adesea de reguli particulare, distincte de cele in uzaj pentru adoptarea legilor ordinare”.

In aceeasi ordine de idei, alt autor, Jean-Francois Aubert vede in notiunea de

Constitutie in sens material mai intai, “o definitie larga ce formeaza continutul normal al
unui tratat de drept constitutional”, apoi, “o defnitie restransa in care sunt cuprinse
regulile referitoare la structura de stat, la elementele stautului, la principalele sale organe
si raporturile dintre ele, precum si cele ce stabilesc drepturis si indatoriri fundamentale
ale cetateanului.

Pe de alta parte, referindu-ne la sensul material al constitutiei, il citam pe Pierre

Pactet pentru care constitutia, in sens material “se intinde asupra tuturor regulilor relative
la stransmiterea si exercitarea puterii fie ca figureaza sau nu in astea, indiferent de
categoria de texte din care face parte”. Pactet admite ca sensul material si cel formal nu
coincid in mod necesar ca o constitutie scrisa poate foarte bine sa lase in afara reguli care
privesc si puterea si, din contra, sa cuprinda norme care din punct de vedere material nu
sunt constitutionale.

In concluzie, prin constitutie materiala (sau in sens material) intelegem un

ansamblu de reguli relative la institutitonalizarea si exercitarea puterii, care figureaza sau
nu intr-un text scris. Prin constitutie in sens formal se evoca ansamblul de reguki sunt
stabilite dupa forme distincte, fiind edictate de un organ specific (adunare constituanta)
dupa o procedura speciala (majoritate calificata de 2/3, ratificate prin referendum etc.)

2. Constitutii cutumiare si constitutii scriese

Distinctia fundamentala intre constitutia cutumiara si constitutia scrisa, consta in

modul de adoptare si de precizia intinderii reglementarii. Astfel, constitutia cutumiara
este rezultatul unor practici, al unor uzante, precedente si obiceiuri relative la putere, la
instituirea, organizarea si functionarea organelor puterii, precum si la corelatia dintre
puterea de stat si cetateni. Constitutiile scrise sunt incorporate de cele mai multe ori intr-
un text unitar si sistematic, adica se infatiseaza ca un singur tot, ale carui parti se
integreaza intr-o ordine rationala.
 De constitutiile scrise sistematice se deosebesc asa-numitele acte constitutionale.
Asemenea acte constitutionale intrevin de obicei in situatii de criza politica si au rolul, fie
de a infaptui trecerea de la un regim democratic la altul nedemocratic, fie invers.
Asemenea acte constitutionale emana fie de la un organ de stat legal constituit, dar care
procedeaza la modificarea constitutieii incalcand normele procedurale prestabilite in
acest scop, fie de la un grup de persoane care-si asuma puterea in stat din proprie
initiativa, fara sa fi fost investiti lecal cu o asemenea copetenta.

3. Constitutii flexibile si rigide

Constitutiile flexibile se caracterizeaza prin faptul ca regulile de conduita pe care

le stablilesc au aceeasi valoare din punct de vedere juridica ca si legile ordinare, putand fi
modificate conform procedurii legislative obistuite. Exemplul tipic de constitutie flexibila
in constituie constitutia cutumiara. Literatura de specialitate adimte ca fiind flexibile si
acele constitutii scrise, care prevad o procedura simpla de modificare a lor, insa, in
prezent, constitutiile scrise fliexibile sunt rare.

Constitutiile rigide se caracterizeaza prin aceea ca, prin insasi normele

constitutionale se stabileste o procedura complicata de modificare sau se prevede o
perioada in care o parte sau intreaga constitutie nu poate fi modificata, sau ambele
variante. Exlemplele in acest sens sunt numeroase, inclusiv constitutia noastra prevazand
astfel de proceduri.

CAPITOLUL II: ADOPTAREA SI

REVIZIUREA CONSTITUTIEI
Sectiunea 1: Initiativa adoptarii constitutiei

Fata de continutul si de scopurile legii fundamentale, dintotdeauna s-a pus

problema unor forme speciale de adoptare care sa puna in valoare suprematia acestora
precum si diferenta fata de celelalte legi. Adoptarea constitutiei trebuie vazuta ca un
proces complex in care identificam trei elemente:

 initiativa adoptarii constitutiei. Initiativa adoptarii apartine aceluiasi organism

statal politic sau social care, ocupand in societate locul cel mai inalt este cel in
masura sa cunoasca evolutia societatii. In unele situatii initiativa adoptarii
constitutiei o poate avea si poporul.
 autoritatea competenta. Actuala constitutie a Romaniei nu prevede in mod
expres cine are initiativa adoptarii unei constitutii, existand prin urmare doua
posibilitati: prima, initiativa va apartine puterii constituante, sau cea de-a doua,
initiativa apartine celor care au dreptul de revizuire a constitutiei in vigoare.
 modurile de adoptare. Adoptarea constitutiei in general a cunoscut de-a lungul
istoriei moduri deiferite de la un stat la altul, determinate de stadiul de dezvoltare,
de ideologia dominanta precum si de raporturile sociale existente la un moment
dat.
In general, o Constitutie noua se adopta in doua situatii si anume: o data cu
formarea unui stat nou, (cand se poate spune ca formarea noului stat ca si
adoptarea Constitutiei se realizeaza concomitent), respectivm in situatia cand in
viata unui stat au loc schimbari politice structurale (regimul politic, sistemul social
etc.). Legat de aceste situatii se mai pune problema legitimitatii juridice a
loviturilor de stat si a revolutiilor sociale.

In astfel de cazuri, in general, nu se adopta noi constituii, ci doar se schimba

fundamental cardrul de aplicare celei vechi. Dar, sub aspect juridic, lovitura de stat
sau revolta sociala se fundamenteaza pe rprincipiul conform caruia poporul este in
drept sa se revolte impotriva guvenamantului antisocial sau crud. Relevant si cu
forta de argument in acest caz este art. 35 din preambulul Constitutiei Frantei din
1973, care stipuleaza ca atunci cand guvernul incalca “drepturile poporului,
insurectia este pentru popor si pentru fiecare parte a lui cel mai sacru dintre
drepturi si cea mai indispensabila dintre indatoriri”. Intr-o forma sau altea
majoritatea autorilor din domeniu preiau acest principiu si fundamenteaza asfel
legitimitatea revoltei sociale din punct de vedere juridic.

Pentru a aprecia corectitudinea unui astfel de argument, intotdeauna trebuie

sa avem in vedere un aspect fara de care nu s-ar putea mentine argumentul citat si
anume ca intotdeauna dupa astfel de evenimente, trebuie sa urmeze in mod
necesar o reglementare constitutionala care sa reprezinte vointa poporului, ca
singur titular al suveranitatii intr-un stat.

Problema raportului Constitutie-Revolutie sociala este foarte greu de

solutinonat intrucat rolul unei revolutii (de cele mai multe ori) este acela de a
rasturna un sistem constitutional, de a rescre “contractul social”, construind sau
reconstruind o noua ordine sociala si juridica.

Pe cale de consecinta, actele normative pe care noile organe ale puterii le

emit, sunt si ele discutabile.
 Doctrina juridica de la noi (si nu numai) abodreaza aceasta chestiune
considerandu-le acte constitutionale intrucat reglementeaza raporturi sociale
privint instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii de stat.

Insa conform teoriiilor devenite clasice in dreptul constitutional, astfel de

acte juridicear trebui sa provina de la o putere constituanta, caracterul de
“reprezentant al electoratului” pentru organismul care le adopta fiind de esenta
recunoasterii valorii constitutionale a actului juridic in cauza. Dar, aceasta
problema a aprecierii valorii constitutionale a unor astfel de acte ramane un proiect
deschis in literatura de specialitate, constituind inca, uneori, obiectul unor
contradictii doctrinare, intrucat viata sociala si juridica a statelor nu poate fi pusa
intotdeanua in tipare unanim acceptate.

Conform teoriilor clasice de care am amintit, apreciem ca initiativa

constituanta trebuie sa apartina acelui organism statal, politic sau social care detine
sau a fost investit cu puterea constitutanta originara. Constitutiile scrise provin,
sau ar trebui sa provina, dintr-o putere, numita putere constituanta, care la randul
sau, determina existenta si actiunea puterilor constituite (adunari, presedinti,
tribunale, guverne etc.)

Notiunea de putere constitutanta comporta doua aspecte: putere

constituanta originara si puter constituanta derivata, numita si putere
constituanta instituita.

Puterea constituanta originara intervine atunci cand, datorita unor

circumstante (revolutii, lovituri de stat, formarea de noi state), ordinea juridica
anterioara a disparut sau a devenit caduca, aflandu-se in fata “unui vid juridic”.

In consecinta, se numeste putere constituanta originara cea care adopta

prima constitutie a unui sta, sau o noua constitutie, elaborata intr-una din
imprejurarile aratate.

Prin puterea constituanta derivata (instituita) este desemnata puterea

organelor competente de a modifica constitutiam prin opozitie cu puterea
constituanta originara, care apartine, cum spuneam, celui care adopta constitutia.

Pentru modificarea constitutiei, trebuie sa existe un organ special, oricum; o

procedura speciala prevazuta in Constitutie, care instituie modalitatile modificarii
sale. Asadar, puterea constituanta derivata (instituita) este prevazuta de
 constitutia in vigoare (sau anterioara), atat in ce priveste organizarea, cat si
functionarea ei.

Secțiunea 2. Procedee de adoptare a constituției

Modul de adoptare a unei constituții este specific fiecărei țări și este determinat de
stadiul de dezvoltare economică, socială și politică, de ideologia dominantă în societatea
în cauză în momentul adoptării acesteia.

Unele dintre modurile de adoptare au fost criticate și abandonate ca fiind total

nedemocratice (constituția acordată), altele sunt privite cu serioase rezerve, iar altele tind
pentru o aplicațiune largă și constantă, în această categorie întrând constituțiile adoptate
de adunări parlamentare, prin proceduri democratice sau referendum.

Literatura juridică grupează formele de adoptare a constituției în forme

monocratice (în care organizarea constituțională este expresia voinței unei singure
persoane) forme democratice (în care elementul esențial în adoptarea conținutului este
voința populară) și forme mixte -rezultate din combinarea celor două.

Adoptarea constituției a cunoscut în istorie articolele moduri: constituția acordată,

statutul (constituția plebiscitară), pactul, constituția convenție (cu varianta constituției
referendare) și constituția parlamentară.

Constituțiile acordate sau Charte concedente, sunt constituțiile adoptate de

monarhul stapân absolut, care își exercită puterea sa, constituția putând fi considerată ca
fiind cea mai rudimentară. Ca exemplu de constituții acordate pot fi citate: Constituția
dată în Franța de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814, Constituția japoneză din 11
februarie 1889.

Statutul sau constituția plebiscitară este în fond o variantă a constituției

acordate, dar mai dezvoltată. Statutul este inițiat tot de monarh, dar este ratificat prin
plebiscit, această ratificare nefiind de natură să transforme constituția intr-o democrație.
Plebiscitul a fost in practica constituțională modul "normal" de adoptare a constituțiilor
autoritare.

Cu ocazia plebiscitului corpul electoral raspunde unei solicitări pur arbitrare din
partea șefului de stat, poate spune da sau nu asupra textului constituțional în întregime,
neputându-se propune amendamente. La aceasta se pot adăuga presiunile care pot fi
exercitate de cei care au redactat constituția, apare evident caracterul nedemocratic al
statutului.

În această categorie poate fi inclusă Constiția regală din România din 1938,
supusă plebiscitutlui la 24 februarie 1938 și promulgată la 27 februarie 1938. Această
constituție consacra juridic dictatura regală a lui Carol al 2-lea și în același timp
subliniază tendința de restrângere a drepturilor și libertăților democratice. Astfel titlul al
doilea al constituției începe prin a prevedea îndatoririle cetățenilor. În ceea ce privește
instituțiile statului, stabilind că acestea emană de la națiune. Constituția din 1938 le
concentrează în mainile regelui, care este declarat "capul statului".

El exercită puterea legislativă prin reprezentanța națională, el având inițiativă

legislativă și inițiativa revizuirii Constituției. Putea emite dectrete cu putere de lege în
orice domeniu, putea încheia pace și declara razboi. De asemenea și puterea legislativă
aparținea tot regelui care era inviolabil, la fel și raspunderea pentru actele emise revenind
miniștrilor, care erau obligați să contrasemneze acțiunea de stat ale regelui. In locul
votului universal se introduce sistemul colegiilor pe profesiuni.

Constituția pact este considerată un act între popor și rege, poporul fiind
reprezentat prin parlament. Este apreciată ca fiind mai potrivită pentru apărarea
intereselor guvernamentale, deoarece monarhul trebuie să țină cont de pretențiile
acestora. Pactul s-a folosit atunci când s-au putut impune anumite condiții șefului de stat.

Constituția română de la 1866 a fost un pact atât prin modul de adoptare cât și
prin prevederile referitoare la modificare (art. 128 alin. 3) prevederi care dispunceau ca
modificarea să fie făcută de parlament în acord cu regele. În cele 133 de articole ale sale,
constituția reglementează cele mai importante relații sociale. Primul articol consacra
căruia "Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de
România". O grijă deosebită este acordată proprietății care este declarată sacră și
inviolabilă și stabilă că "nicio lege nu poate inființa pedeapsa confiscării averilor".

Constituția proclamă că puterea emană de la națiune. Puterea leginitoare se

exercită colectiv de către rege și reprezentare națională, formată din două camere: senatul
și adunarea deputatilor. Puterea executivă aparținând domnitorului, constituția stabilind
regula monarhiei străine. Constituția adoptată la 1866 a suferit și o serie de modificări:

- în 1879 dispoziții referitoare la drepturile politice

- în 1884 cele privitoare la domn, presă, sistemul electoral și la pământurile rurale

 - în 1917 dispoziții privitoare la garanția dreptului de proprietate și cele privitoare la
dreptul de vot

Constituția convenție poartă această denumire intrucât ea este opera unei adunări
numite convenție, considerată a fi deasupra parlamentului și are dreptul de a stabili
puterile delegate în stat și competența puterii constituante. Convenția sau Adunarea
special aleasă de popor pentru a elabora o constituție apare ca fiind forma tradițională cea
mai democratică pe care a îmbrăcat-o puterea constituantă originară ). Constituția
României adoptată în anul 1991 poate fi considerată fără rezerve o constituție
referendară.

Secțiunea 3. Revizuirea constituției

Necesitatea revizuirii constituţiei este dată în general de:

 adoptarea constituţiei la noile nevoi sociale şi implicit, găsirea unor noi rezolvări
juridice în detrimentul celor vechi;
 producerea unui eveniment politic marcant;
 producerea unor schimbări în organizarea sau funcționarea unei/unor autorități
prin care se exercită puterea de stat;
 perfecţionarea reglementărilor privind organizarea autorităţilor publice, garantarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
 aderarea unui stat la anumite pacte internaţionale sau de încheierea unor tratate;
În privința Constituției României din 1991 se poate aprecia în mod just că acesta a
fost rezultatul unei elaborări ce a răspuns cerințelor și comandamentelor momentului
respectiv, reflectând realitatea perioadei imediat postrevoluționare și definind noile
orientări, ale politicii interne și externe a României, după revoluția din 1989.

În doctrina juridică de la noi s-a apreciat că revizuirea Constituției României, în

octombrie 2003, s-a realizat în sprijinul ideilor de adaptare a prevederilor la noile realități
social-politice, pe care succint le prezentăm în cele ce urmează:

a) modificarea Constituției României a fost solicitată în mod direct de rațiuni de stat,

de interesele generale ale țării care impun adaptarea prevederilor constituționale la
standardele și exigențele Uniunii Europene și ale Alianței Nord-Atlantice, având
în vedere dobândirea de către țara noastră , a calității de membru al celor două
organisme
 b) în sprijinul modificării Constituției au plătit rațiuni politice legate de aprofundarea
democratismului, de întărirea rolului partidelor politice, a organismelor societății
civile, de căutarea unor modalități mai clare de asigurare a înfăptuirii drepturilor
cetățenești în spiritul documentelor europeane
c) în sprijimul modificării Constituției au acționat și rațiuni economice ce vizează
garanții pentru investitori străini, garantarea dreptului de proprietate, direcționarea
mecanismelor economice în favoarea garantării competitivității și sprijinirea
inițiativelor întreprinzătorilor
Revizuirea unei constituţii constă în modificarea acesteia prin reformularea unui
text, abrogarea unor articole sau prin adăugarea unui text nou.

Din punct de vedere la procedurii de revizuire, constituțiile sunt suple (flexibile) sau
rigide.

Constituția suplă este o constituție a cărei revizuire se realizează printr-o

procedură asemănătoare procedurilor adoptării unei legi ordinare, generând uneori
discuții doctrinare cu privire la principiul supremației acesteia față de alte legi.

Constituția rigidă este o constituție a cărei modificare se dovedește a fi mai dificilă

decât cea a unei legi ordinare, datorită procedurilor cerute, care implică colaborarea mai
multor organisme constituționale și votul unei majorități calificat (2/3 din numărul
membrilor parlamentului). In epoca contemporană tendința constituanților este de a
adopta constituții rigide.

Actuala Constituție a României este considerată o constituție rigidă ( semirigidă )

pentru faptul că motivele pentru care această revizuire este permisă sunt destul de
limitate, iar procedura dificilă.

Astfel, potrivit art. 150, revizuirea poate fi inițiată de:

- Președintele României, la propunerea Guvernului;

- cel puțin 4 din numărul deputaților sau al senatorilor;

- cel puțin 500,000 de cetățeni cu drept de vot, cetățeni care să provină din cel puțin
jumătate din județul țării, iar în fiecare dintre aceste județe sau în municipiul București să
fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul inițiativei de revizuire.
 Revizuirea se face potrivit unei precedente speciale, reglementate de art. 151.
Astfel:

- proiectul sau propunerea de revizuire trebuie să adopte de Camera Deputaților și de

Senat cu o majoritate absolută de două treimi;

- dacă textul adoptat de cele două camere este diferit, se ajunge la procedura de mediere;

- dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camerele, în ședința comună,

hotărâș cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul membrilor lor;

- în sfârșit, revizuirea trebuie aprobată prin referendum organizat în cel mult 30 de zile de
la data adoptării proiectului sau propunerilor de revizuire.

2.Limitele revizuirii

Față de importanța locului în sistemul juridic, cất și în sistemul politic al unui stat,
este de importanță majoră să cunoaștem cine are inițiativa revizuirii constituției, adică
trebuie să cunoaștem mai întâi care este organul competent și care este procedura de
urmat , în astfel de cazuri. In acest sens sunt aplicabile trei principii:

a) dreptul de revizuire trebuie să apară aceluiași organ care a adoptat-o

b) autoritatea competentă diferă de la un stat la altul

c) procedura de modificare este în principiu asemănătoare celor mai multe de adoptare a

principiului simetriei actelor juridice

Admițând revizuirea constituției ca pe o activitate necesară raportării permanente a

principiilor constituționale la realitatea socială, trebuie să fim de acord însă și cu anumite
domenii ce nu pot forma obiectului revizuirii, așa numita "zona pietrificată" sau limitele
revizuirii.

In doctrină, care s-a declarat de acord cu ideea existenței unor limite ale revizuirii,
s-a făcut distincție între limite exprese și limite tacite ale revizuirii, între limite superioare
și inferioare și în sfârșit, între limite heteronome și antonome

Limitele exprese sunt cele prezentate expres în textul constituțional. Astfel, de

exemplu, Constituția franceză din 1958 enunță că forma republicană de guvernământ nu
poate face obiectul unei revizuiri. În același sens, Constituția României stabilește, în art.
152, că nu pot forma obiectului revizuirii, dispoziții referitoare la caracterul național,
independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială. De
asemenca, "nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea dreplurilor
și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora".

În art. 152 alin. (3) se precizează: "Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării
de asediu sau a stării de urgență și nici în timp de război", stabilindu-se astfel, alte limite
exprese ale revizuirii.

Limitele tacite nefiind prezentate în textul constituțional, trebuie deduse pe calea

interpretării acesteia.

Limitele heteronome sunt cele impuse de dreptul internațional, dacă în sistemul

de drept respectiv se admite ideea superiorității a acestuia sau a priorității sale în anumite
domenii.

Limitele autonome sunt impuse de dreptul intern, cum sunt la noi, cele prevăzute
de art. 152.

Deci, există anumite valori consacrate de constituție pe care întreaga natiune le

consideră ca intangibile, încât o modificare a textelor care le consacră nici nu poate fi
concepută. Aceste valori sunt stabilite în textele constituționale, ca fiind caracteristicile
fundamentale ale unui popor, care se transmit cu titlu de moștenire din partea generațiilor
care au elaborat constituția către generațille viitoare.
 3. Conceptul de stat
(din curs nr. 1 pag 13-54)

PARTEA I: DESPRE STAT

CAPITOLUL I: NOȚIUNEA DE STAT

Secțiunea 1. Definirea statului în doctrina juridică şi sociologică

Cuvântul "stat" provine din latinescul "status rei publicae" care, pentru magistrați
și poporul roman însemna “starea lucrărilor publice" sau “situația conducerii vieții
publice".

Aşa cum arată B. de Jouvenell, statul apare mai întâi ca societate organizată,
având un guvernământ autonom. Din acestpunct de vedere, cu toțiisuntemmembrii ai
statului. Înacestsens, statulconstituieacoperişul juridic al unui fenomen sociologic,
colectivitatea în întregime, denumită mai precis, națiune sau societatea politică care
acoperă societatea civilă.

În teoriile clasice statul a fost studiat în mod abstract, elaborându-se - aşa cum
arăta C. Dissescu - “un concept bazat mai mult pe ceea ce vrem să fie el decât ceea ce
este în realitate". Pentru Kant, statul constituie "o multitudine de oameni care trăiesc în
conformitate cu dreptul și asociați printr-un contract". Pentru acesta, libertatea și legea
sunt cele două puncte în jurul cărora se leagă legislația civilă. Pentru ca legislația civilă să
fie eficace şi să nu rămână un raționament gol, trebuie însă, să intervină aici un al treilea
termen, puterea publica. Putereapublică, are ca sarcină realizarea dreptului natura. În
concepția sa, starea de natură se caracterizaprin bellum omnium contra omnes, dar
sfärşitul acestui război nu se realizează prin forță ca la Hobbes, ci prin intermediul
rațiunii. Rațiunea poate fonda statul. Constrângerea transformă deci starea precara a
libertäților din starea de natură în stare de drept.
 Prin intermediul dreptului starea de natură este înlocuită cu societatea civla
oamenii se nasc cu drepturi, iar rațiunea statului este ocrotirea, asigurarea acestora".
Vremurile moderne au înlocuit conceptia naturalistă a lui Aristotel cu expresia unui
contract între indivizii care- i acceptă autoritatea.

Ideea de contract ca fundament al legitimitățiiautoritățiipolitice vine din epoca

Renaşterii, de la oameni ca Théodore de Béze (1519-1605 – succesorul lui Calvin și
rector al academiei din Geneva).

Ideea la început nu era preaclară, cuprinzând două tipuri de contract:

a) contractul între indivizii care formează o comunitate sau o societate;

b) contractul între monarh și supuşii săi sau, cel puțin, aceia dintre supuşii săi care
au dreptul la cuvânt.

Primul tip de contract permiteexplicarealegăturii cu socialul, dar nu și

specificitatea autorității politice. Al doilea tip, trimite la voința de a limita suveranitatea
monarhului și de a o supune unor reguli precise privind realțiile sale cu vasalii. Acest
contract este ceea ce îl desparte pe monarh de despotul care guvernează în mod arbitrar.
Aşadar, primele formulări ale ideii de contract sunt încă departe de a defini o teorie a
libertății politice. Ele se limitează mai degrabă la o raționalizare a piramidei obligațiilor și
a drepturilor feudalismului. Primele forme ale contractualismului stabilesc această nouă
concepție despre om, care se diferenția de concepția greacă sau romană prin aceea că
presupune existența unei autonomii a persoanei umane. Astfel, Théodore de Béze
remarcă faptul că, contractul stabilit între guvernanți și guvernați, presupune că
guvernații se supun puterii regale, dar în schimb aceasta le respectă privilegiile. El
amintește chiar posibilitatea unui drept la insurecție împotriva unui tiran fățiş, idee
fundamentată mai târziu de către J.J. Rousseau.

Problema statului analizat din perspectiva a trei abordări clasice - liberalismul,

marxismul și realismul conduce la următoarele considerente:

a. Liberalismul îl are ca reprezentat principal pe Adam Smith,

cunoscutpentruinsistențasaasupraideiicăstatul minimal, statul “paznic de noapte", oferă
cel mai bun suport pentru creșterea economică, în acest tip de stat, puterea politică se
manifestă, în special, prin intermediul legilor elaborate de parlamente naționale sub
forma unui sistem de norme abstracte, raționale.
 Statul liberal clasic este marcat de trei mari structuri care vor configura distinctiv
doctrina liberală: consolidarea relațiilor capitaliste de producție în economie; apariția
societății civile de tip individualist; hegemonia ideologică a raționalismului de tip
iluminist.

Părinții sociologiei politice a secolului XIX s-au plasat de o parte sau de alta in
dezbaterea privind relația societate-stat.

Pe de o parte se situau Hegel si discipolii sai, care credeau ca solutia rezida in supunerea
elementelor societatii, suveranitatii statului. Pentru Hegel, ca de altfel si pentru Aristotel,
statul nu este un simplu instrument inventat de om pentru a-si satisfice interesele sale
personale. Statuleste o entitate de ordin etic, ale careiscopuri transcend dorintele
individuale sau pot fi detectate la nivelul relatiilor interpersonale. Esenta statului modern,
in viziunealui Hegel, consta in a impacalibertateaindivizilor cu necesitatile unei
organizari politice coerente, capabile sa actioneze ca un intreg. Pe cand Rousseau arata ca
omul in stat renunta la libertatea sa naturala pentru a obtine o libertate civila, Hegel
refuza sa vada in aceasta o contradictie. Statul nu este produsul unui contract
intreindivizi, ci se intemeiaza pe o dubla recunoastere: recunoasterea negativa de catre
stat a libertatii si a drepturilor individului de a avea o viata privata si de a exersa o
meserie liber aleasa, pe de o parte, respectiv recunoasterea pozitiva de catre individ a
faptului ca statul este intr-adevar domeniul satisfactii lor individuale. Din acest
considerent spunem ca puterea si vitalitatea statelor moderne consta in a acorda
individului libertate pentru ca acesta sa isi poata dezvolta din plintalentele personale si in
acelasi timp sa se integreze in stat. Pentru Hegel, statul este deci, domeniul actiunii libere
si constiente a indivizilor care au acelasi tel si anume realizarea libertatii.

De partea opusa, departeasocietatii se situau Saint-Simon, Proudhon si Marx.

Pentru ei societatea era structura care trebuia intarita in timp ce statul trebuia sa fie
limitat, controlat de societate sau abolit. Este teoria care plaseaza statul la polul opus
societatii.

In “ideologia comunista”- arata Anton Carpinschi-utopia societatii viitoare fara stat

este sustinuta prin pretentia marxismului la predictia istorica. Marxismul da istoriei un
sens si proiecteaza un viitor convenabil optiunii sale politice, dar pretinde ca acest sens
este unic si inevitabil pentru ca rezulta din analiza stiintifica a unei anumite succesiuni
necesare a modului de productie. Se incerca astfel, legitimarea partizantului politic printr-
o pretinsa obiectivitate stiintifica obtinuta prin pretentia detinerii monopolului asupra
cunoasterii logicii istoriei. In felul acesta, utopia societatii comuniste fara stat capata
aparenta obiectivitatii stiintifice si a necesitatii istorice.
 Cea de-a treia teorie din perspectiva careia este tratat statul este realismul.

Realismul, ca si liberalismul, priveste statul ca pe un element secundar; caracterul

si forta statului rezultaa din impactul fortelor societatii asuprasa. Realistii considera insa
ca abolirea statului poate duce la reintoarcerea la stadiul de jungla.

Cel mai important reprezentant al realismului, Hobbes, argumenteaza ca in

“stareanaturala”, pre-sociala, oamenii se bucura de libertate personala absoluta, dar
aceasta inseamna ca sunt expusi amenintarii violentei fizice. In scopu linlaturarii acestei
amenintari, oamenii intra intr-un contact social unii cu altii, in cadrul caruia isi predau
libertatea individuala unei a treia parti (statul), care actioneaza in scopul garantariior
diniisocialesi a stabilitatii. Conditia civila, prin opozitie cu starea naturala, presupune
existent unei puteri organizate, capabila sa-l constranga la loialitate pe cei care ar fi
tentati sa o insele. Relatia dintre oameni este reciproca in timp ce relatia cu suveranul este
unilaterala, suveranul fiind absolut. Contractul pe care Hobbes il considera la originea
statului nu face din stat un organism contractual. Odata intemeiat, statul se prezinta ca un
corp artificial, care pare inzestrat cu o viata proprie si care trebuie sa-l supuna, fara nici o
exceptie, pe toti indivizii.

Varianta contractului social a stat la baza constituirii ideologiei republicane a

Revolutiei Franceze si a Declaratiei Drepturilor Omului.

Asupra definirii statului s-au pronuntat si cunoscuti constitutionalisti romani,

dintre care consideram relevante opiniile urmatorilor:

a) C.C.Dissescu, care aprecia ca statuleste o unitate alcatuita din reuniunea mai

multor oameni pe un teritoriu detereminat in forma guvernantilor si guvernatilor.
b) G. Alexianu, care arata ca statuleste o grupare de indivizi, reunite printr-o legatura
national ape un teritoriu determinat si fiind guvernati de o putere superioara
vointelor individuale.
c) T. Draganu care defineste statul ca fiind “o institutie avand ca suport o grupare de
oameni asezata pe un spatiu delimitat, capabila de a-si determina singura propria
sa competenta si organizata in vederea exercitarii unor activitati care pot fi grupate
in functiile: legislativa, executiva si jurisdictionala.
d) I. Deleanu care a apreciat ca statuleste, in sens restrictiv si concret, ansamblul
organelor politice de guvernare si ca el desemneaza aparatul de directionare a
societatii politice.
e) I. Muraru care apreciaza ca, intr-o acceptiune restransa “prin stat se intelege forma
organizata a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal…poporul
 creeaza statul, ca un ansamblu sistematizat de organe de stat deseori denumite
autoritati statale publice”

f) C. Ionescu care arata ca: "indiferent de formularile folosite in definirea statului de

diversi autori, elementele esensiale ale definitiei complete a acestuia sunt următoarele:

a. forma de organizare politica a unei colectivitati umane, constituita istoric

b. localizarea geografica;

c. existenta unui grup conducator investit cu atributii de guvernare si de exercitare a

autoritatii publice in numele poporului:

d. prerogativa grupului conducator de a stabili si a apara ordinea statala si in

cadrul acesteia, a celei juridice".

g) M. Badescu care, sintetizand definitiile mentionate, releva ca notiunea de stat

trebuie abordata in doua sensuri:

a. lato sens, prin stat urmand a intelege o societate organizata si constituita istoric
pe un anumit teritoriu si,

b. stricto sensu, prin stat intelegand sistemul institutionalizat cu atributii de

conducere politica a societatii, de exercitare a puterii suverane a poporului.

Secțiunea 2. Rolul, functiile si atributele esentiale ale statului

1. Rolul statutui

Statul este principala institutie politica a societatii. Aparut cu aproape sase milenii
in urma in Orientul antic (Egipt, Babilon, China, India) statul continua sa fie si azi
instrumentul conducerii sociale. Statul ia nastere printr-un act politico-juridic adoptat de
un organism reprezentativ la nivel national (Congres, Parlament, Dieta, Adunare
Nationala, etc.). Momentului constituirii unui stat ii urmeaza recunoasterea acestuia pe
plan internațional.
 Rolul statului consta, in principiu, in asigurarea si apararea prin mijloace prevazute
in Constitutie si in celelalte acte normative a "interesului public", a "binelui comun", a
"interesului general".

2. Functiile statului

Daca excludem perioada curenta, este posibil sa identificam cel puțin trei etape
principale ale adaptarii institutiei statale la dezvoltarea sociala. Statele moderne s-au
definit initial ca fiind "colectoare de taxe" in vederea conducerii treburilor militare, acest
lucru avand prioritate pana in secolul XVIII; in al doilea rand s-au definit ca fiind
“protectori ai economiei nationale si agenti ai industrializarii” cu precadere din secolul
XIX incoace; in al reilea rand, statele s-au dovedit a fi "constnuctori ai natiunii", prin
expansiunea cetateniei sociale, in mare parte ca fenomen al secolului XX. Transfenul
obiectivelor nu a insemnat o abandonare a celor vechi, ci o continua adaugire si
suprapunere a noi functii si institutii. Competitia militara, industrializarea si constructia
natiunii au constituit trei provocari-cheie la care statele moderne si-au cristalizat functii
diferite, sporindu-si treptat capacitatile infrastructurale de a penetra societatea, de a
extrage resurse si mai ales de a mobiliza si coordona energia sociala, acest lucru
realizandu-se in mod diferit de la stat la stat si de la un reginm politic la altul.

In analiza functiilor statului trebuie sa pornim de la identificarea activitatilor

concrete, a caror natura si intindere variaza de la o epoca la alta, de la un sistem politic la
altul, desfasurate de catre organismele specializate ale statului. Aceste activitati specifice
pot fi grupate si analizate pornindu-se de la doua criterii: criteriul material si criteriul
formal.

Potrivit criteriuiui material, functiile statului sunt analizate prin luarea in

consideratie a continutului unui act sau al unei activitati desfasurate de stat prin
organele sale si in raport de aceasta, a-i da o anumita calificare. Altfel spus, aceasta
inseamna a analiza acea activitate ca o activitate economica, politica, religioasa,
comerciala, juridica, etc.

Prin utilizarea criteriului formal se in considerare organismal care a adoptat un anumit

act, titularul functiei pe care o analizam si procedura prin care s-a adoptat actul
respectiv. Criteriul formal permite totodata, clasificarea actelor juridice in acte
administrative, legislative sau jurisdictionale dar si identificarea organismelor competente
sa adopte sau sa emita actele respective.
 Intr-o prima clasificare se considera ca functiile statului sunt in numar de trei:
functia legislativa; functia executiva si functia jurisdictionala (judecatoreasca).

a.Functia legislativareprezinta acea activitate a statului care are ca obiect

elaborarea de norme de conduita cu caracter general, impersonal si obligatoriu,
susceptibile de a fi aduse la indeplinire (sanctionate) prin forta de constrangere (coercitie)
a statului.

In mod concret, statul adopta legi (constitutionale – de revizuire a Constitutiei,

organice – care reglementeaza regimul juridic al unor institutii politice si domenii de
activitate deosebit de importante, ordinare – legi obisnuiteatat ca domeniu de relatii
sociale reglementat, cat si ca cvorum de adoptare).

In principiu, functia legislativa este exercitata de catre parlament. Practica a admis

insa, ca si guvernul sa exercite, in conditiileprevazute expres in Constitutie, o activitate
legislativa cunoscuta sub denumirea de „putere de reglementare” a guvernului.

b. Functia executiva (guvernamentala) consta in asigurarea bunului mers al

serviciilor publice, organizarea, aplicarea legilor si adoptarea actelor necesare pentru
activitatea de guvernare (administrare) in plan central si local.

Din aceasta perspectiva, actele emise in realizarea functiei executive sunt diverse:
decrete (ale presedintelui tarii), hotarari si ordonante (ale guvernului), ordine,
instructiuni, regulamente, statute (la nivelul ministerelor), hotarari si decizii (ale
organelor locale ale administratiei publice). Alte acte juridice prin care se exercita functia
executiva pot fi: acte de numire in functii administrative, procese-verbale, hotarari, avize
etc.

c. Functiajurisdictionala (judecatoreasca) este acea activitate a statului care are

ca obiect solutionarea de catreinstantele de judecata a conflictelor (litigiilor, diferendelor)
juridice intre diferite subiecte de drept (persoane fizice, persoane juridice, stat, organe ale
statului). Aceasta solutionare are loc in cadrul unui proces ce are drept punct final
elaborarea actului de aplicare a dreptului (in general, aceste acte se numesc
hotararijudecatoresti).

Doctrina constitutionala contemporana distinge trei categorii de functii:

a)functii politice, ce au in vedere mentinerea ordinii sociale interne si apararea

teritoriului national; implicarea directa si substantiala a statului in cele mai diverse
domenii sociale; asigurarea progresului economico-social, planificarea si conducerea
proceselor economice.
 b) functii juridice:functia legislativa; functia executiva; functiajurisdictionala
(judecatoreasca);

c) functii sociologice, precum constrangerea sociala, activitatea de convingere a

cetatenilor in legatura cu compatibilitatea intre interesele generale si cele personale etc.

Din perspectiva rolului economic, statului ii corespunde:

a) functia de alocare optima a resurselor si bogatiilor naturale, in scopul asigurarii

progresului unei anumite colectivitati umane (functia de alocare);

b) functia de asigurare a echilibrului macro-economic, realizata prin corectarea

fluctuatiilorcresterii economice si prin politica monetara (functia de stabilizare
economica);

c) distribuirea echilibrata a venitului national.

3. Rolul statului in epoca contemporana

In ultimele decenii statul a cunoscut o expansiune deosebita. Cele mai importante

domenii in care statul s-a implicat intr-o mare masura sunt urmatoarele:

-sustinerea substantiala a efortului social general pentru dezvoltarea economiei si

asigurarea resurselor materiale, financiare, pentru cresterea nivelului de trai al populatiei;

-implicarea statului in procesul de invatamant, atat prin organizarea acestuia spre

anumite directii ale pregatirii si calificarii viitoarelor cadre, cat si prin organizarea
efectiva a acestora;

-sprijinul acordat cercetarii stiintifice;

-preocuparea pentru asigurarea pluralismului democratic si respectarea drepturilor

omului;

-perfectionarea legislatiei si intarirea echilibrului social;

-apararea ordinii sociale, intarirea capacitatii de aparare nationala;

-colaborarea internationala;

-intarirea aliantelor militare si adaptarea acestora la noul echilibru international;

-colaborarea in spatiul cosmic etc.

 Este de la sine inteles ca gradul de implicare a statului in aceste domenii sociale
este în directă relatie cu specificul national al fiecărui stat, cu evolutia sa de ansamblu.

Doctrina constitutionala admite existenta a trei faze succesive ale dezvoltarii

conceptiei privind rolul statului modern:

a) Statul jandarm (sec. XIX) se limita la exercitarea atributelor esentiale, cu

precadere a functiei de politie, de aparare si a celei internationale.

b) Statul antreprenor: care apare odata cu inceputul primului razboi mondial,

intervine in activitatile industriale prin crearea intreprinderilor publice industriale și
comerciale (cel puțin in sectoarele economice cheie);

c) Statul-providenta: specific perioadei actuale, presupune interventia statului in

toate domeniile - economic, cultura, sport, turism, etc. In aceasta perioada, dezvoltarea
rolului statului se imbinain mod necesar cu cresterea considerabila a mijloacelor sale de
actiune (buget, functii publice).

d) Statul-garant este un concept relativ nou, care surprinde raportul dintrẻ stat (de
drept) si societatea civila. Potrivit acestui concept, statul are indatorirea de a crea un larg
cadru de drepturi si libertati cetatenesti, de a asigura progresul in toate dimensiunile sale
umane si de a garanta afirmarea conditiei umane.

Este larg raspandita ideea potrivit careia statele naționale trec printr-o nouă
perioadă de adaptare si anume asa-numita „globalizare". Ceea ce diferentiaza
globalizarea, la sfârșitul secolului XX este faptul ca procesul porneste de la un mediu
global structurat diferit fata de cel din epoca industrializarii, un mediu in care se
accentueaza tot mai mult ceea ce Michael Mann a denumit „incarcerarea sociala". Acesta
considera ca ,,puterea statului modern priveste in special nu,,elitele statului" exercitand
putere asupra societatii, ci o strangere a relatiilor stat-societate, care incarcereaza relatiile
sociale mai degraba pe teren national decat local-regional sau transnational, politizand si
geopalitizand astfel mult mai mult viata sociala decat statele din trecut.”

Ideea-cheie transmisa de notiunea de „incarcerare a relatiilor sociale" nu se refera

la constrangerea teritoriala, ci la faptul ca o mare parte a activitatilor si relatiilor sociale
care se constituiau inainte la nivelul comunitatilor locale ajung sa fie reglementate de
statul-natiune, depinzand deci, intr-o masura tot mai mare de acesta.
 Globalizarea, pe care unii autori o identifica cu internationalizarea, este adesea
gresit inteleasa ca fiind ceva impus de microprocese cum ar fi revolutia din tehnologia
informationala. Globalizarea a intrat in lexicul popular ca fiind un fenomen in care,
depasind granitele, fluxurile de bunuri si servicii, investitiile, finanțele și tehnologia
creaza o singura piata mondiala, unde legea pretului unic va prevala. Noutatea,
magnitudinea si tipul schimbarii din economia mondiala nu sunt suficiente insa, pentru
sustinerea ideii de piata transnationala, in care constrangerile locationale si institutionale
nu mai au importanta.

Intr-o astfel de societate internationalizata, integrarea economica este promovata

nu doar de companii, ci si de guvernele nationale, fapt ce este menit sa demonstraze
adaptabilitatea statelor, capacitatile lor diferite si importanta crescuta a puterii statului in
noul mediu international. Limbajul globalizarii implica in esenta a afirma ca statul-
națiune nu mai este important, nici ca actor, nici ca loc al acumularii economice.
Existenta unei economii globale, asa cum a fost înteleasa uneori," este sinonima cu
„transnationalismul".

Ea implica o piata deschisa, fara constangeri institutionale sau locationale; de aici

inlocuirea sintagmei de „retele nationale" eu „retele transnationale" de interactiune
economica. Distinctia intre „globalizare" si „internationalizare" este definita intr-un
studiu de profil realizat in 1996 pentru Cambridge University, care defineste mai exact
faptul ca economia statelor moderne se află intr-o etapa premergatoare globalizarii, aceea
a internationalizarii, etapa in care statul isi pastreaza un rol esential, chiar daca puterea
statului-natiune din punct de vedere administrativ si politic este in declin, dupa cum si
rolul statului de manager economic se diminueaza. Centralitatea teritoriala si legitimitatea
sa constitutionala confera statului-natiune un rol distinctiv si continuu intr-o economie
mondiala internationalizata, chiar pe masura ce se diminueaza suveranitatea
conventionala si capacitatile economice.

La aceeasi concluzie, conform careia statul-națiune persista ca un important loc de

acumulare si unde institutiile structureaza spatiul economic, ajung si alti cercetatori, cum
ar fi Michael Mann sau Robert Wade.

Aşadar, rolul statului, in era pe care o putem considera premergatoare globalizarii,

nu este in diminuare, așa cum sustin unii teoreticieni adepti ai „globalizarii", ci, facand
distinctiile relevate de catre Hirst și Thompson, in era internationalizarii, rolul statului-
natiune este unul de putere, dar definita restrans. Aceasta intrucat schimbarea nu este
ceva nou pentru stat. Asa cum am aratat anterior in acest capitol, de-a lungul istoriei,
statul a făcut fata mai multor provocari, a parcurs mai multe etape istorice, dovedindu-se
ca schimbarea este de esenta statului modern, in virtutea faptului ca acesta este implicat
intr-un sistem economic si interstatal dinamic.

In prezent, suntem martorii unor schimbari in puterea statelor, insa aceste

schimbari nu conduc la diminuarea ci la reconstituirea puterii, in jurul consolidarii
legaturilor interne si international. Pe masura ce presiunile externe pentru omogenizarea
regimurilor economice cresc, iar fluxurile international mari de persoane si de capital
ameninta fundamentele interne, tot mai multe state cauta sa-si imbunatateasca controlul
asupra mediului extern. Adaptandu-se in acestor provocari, unele state sunt private
cafiind state catalitice. Acest tip de stat este unul „care cauta sa fie indispensabil
succesului sau directionarii anumitor conditii startegice, ramanand totodata independent
de alte elemente ale coalitiei, fie ca sunt alte guverne, firme sau chiar populatii interne
sau externe”.

Departe de a renunta la identitatea si obiectivelelor distinctive, statele utilizeaza tot

mai mult acorduri de putere pentru a crea un control mai mare asupra economiei si asupra
securitatii proprii. In sine, aceste conditii ar trebui private dreprt cedari aparente destinate
sporirii capacitatii statului in domenii specific, si mai putin diminuari ale suveranitatii
acestora. Consolidarea unor astfel de aliante are loc in primul rand, la nivel regional, intre
state-natiuni, cum este si cazul Uniunii Europene. Din punctul de vedere exprimat de
Lind, procesul de integrare europeana este intr-o masura semnificativa condus si creat
dupa modelul Germaniei, ca stat catalitic. Intr-o maniera similara actioneaza Japonia in
zona Asiei de sud-est.

Asadar, este probabil ca, pe masura ce inaintam in secolul XXI, abilitatea statelor-
natiune de a se adapta la internationalizare sa continue, fara insa a diminua diferentele
dintrea cestea, in ceea ce priveste capacitatea lor de a face acest lucru.

CAPITOLUL II: FORMA STATULUI

Sectiunea 1. Structura de stat

Forma de stat este un concept politico-juridic care exprima modul de constituire

si exercitare a puterii, de organizare a societatii prin stat.

Prof. N. Popa considera ca forma de stat exprima modul de organizare a

continutului puterii, structura interna si externa a acestui continut.
 In doctrina juridica romaneasca s-a admis ca forma de stat reprezinta o categorie
complexa, avand ca elemente constitutive: structura de stat, forma de guvernamant si
regimul politic.

Structura de stat desemneaza organizarea puterii de stat pe un anumit teritoriu,

raporturile specific ce se constituie intre elementele alcatuitoare ale ansamblului statal
(unitati administrative-teritoriale sau formatiuni statale), precum si legaturile specifice
dintre „intreg” si „partile” lui componente.

Forma de guvernamant desemneaza modul de formare si organizare a organelor

statului, caracteristicile si principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, in
special dintre organul legiuitor si organele executive, inclusive seful statului.

Regimul politic reprezinta ansamblul metodelor si mijloacelor de infaptuire a

puterii, a relatiilor existente intre elementele ce alcatuiesc sistemul social politic, relevand
mai ales la regimul drepturilor si libertatilor fundamentale.

Din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi impartite in doua categorii:
state unitare (simple) si state federative (compuse). Extrapoland caracterul discutiei,
putem spune ca dualismul unitar-federal se regaseste in doctrina moderna sub analiza a
doua dimensiuni si anume teoria majoritarista a guvernariisiteoriaconsensualista a
guvernarii. Modelului majoritarist al democratiei modern ii este caracteristica
concentrarea puterii in mainile majoritatii. Modelul consensualist se caracterizeaza prin
neconcentrarea puterii, care poate lua doua forme fundamentale, cea a impartirii puterii si
cea a dispersarii puterii. Despre aceste teorii insa vom face vorbire mai pe larg in
capitolulre feritor la puterea de stat.

Din punctul de vedere al structurii de stat, au fost deduse in doctrina politica 5

diferente majore privind cele maiimportante reguli si institutii democratice, ce
caracterizeaza statele moderne. Acestea sunt:

-guvernare centralizata si unitara contra guvernare descentralizata si federala

-concentrareaputerii legislative de catre un legislativ unicameral contra separare a

puterii legislative intredoua camera cu puteriegale, dar constituie diferit

-constitutii flexibile care pot fi amendate de majoritati simple contra constitutiirigide

care pot fi modificatenumai de catremajoritatiextraordinare
 -sisteme in care legislativele au ultimul cuvant in privinta constitutionalitatii propriei
legislatii contra sisteme in care legile sunt subiect al controlului constitutional de catre
curti constitutionale sau supreme

-banci centrale care sunt dependente de executive contra banci centrale independente

1.Statul unitar(simplu)

Statul unitar (simplu) prezinta urmatoarele caracteristici principale:

-statul unitar constituie o singuraf ormatiune statala

-este format dintr-un ansambluunic de organismeconstitutionaleprin care se

exercitaputereapolitica la nivel central si local

-isi constituie un singur rand de organe de varf (legiuitoare, administrative,

judecatoresti) care exercita autoritatea lor la nivel central, in raport cu intreg teritoriul si
cu intreaga populatie

-populatia are o singura cetatenie

-este el insusi-si numai el-subiect de drept international

2.Statul federativ (compus sau unional)

Despre federalism, in literatura de specialitate, se intalnesc multe definitii, dar

exista totusi un acord larg asupra caracteristicilor constitutionale ale acestuia. Din punctul
nostru de vedere, consideram relevant si particular sa evidentiem federalismul si din alt
unghi, mai putin abordat in dreptul constitutional. Astfel, definitia de la care se porneste
in abordarea federalismului in stiintele politice este cea data de catre Riker, care
considera ca federalismul “este o organizare politica in care activitatile guvernului sunt
divizate intre guvernele regionale si guvernul central intr-o astfel de maniera incat
fiecare tip de guvern are decizia finala in anumite domenii.”

O alta definitie a federalismului formulate mai recent, este cea a lui Elazar, care se
concentreaza asupra faptului ca federalismul reprezinta “distributia fundamentala a
puterii intre centre multiple…nu devolutia puterilor dinspre un singur centru spre baza
unei piramide”. Niciunul dintre aceste centre ale sistemului federal nu are importanta mai
mica sau mai mare decat celelalte, comparative cu statul unitar unde exista o “piramida
organizationala in care nivelurile se disting, din punct de vedere constitutional, ca mai
mari sau mai mici”. Ambele studii citate, releva in esenta faptul ca scopul non-
centralizarii puterii este descentralizare a puterii. Aceste doua concepte (non-
centralizarea, respectiv descentralizarea puterii) ar trebui considerate caracteristicile
primare ale federalismului. Pe langa acestea, teoreticienii federalismului identifica
numeroase alte caracteristici secundare, astfel:

-existenta unui legislativ bicameral, cu o camera federala puternica, reprezentand

regiunile constitutive

-o constitutie scrisa, dificil de modificat

-o curte suprema sau o curte constitutionala speciala care sa poata proteja constitutia
prin intermediul controlului constitutional

Acestea sunt cele mai importante standarde ale federalismului. Legatura lor cu
federalismul ca structura a statului modern, consta in faptul ca acestea ne pot asigura daca
divizarea federala a puterilor fundamentale este respectata.

Federalismul mai este descris de obicei ca divizare spatiala sau teritoriala a puterii,
in care unitatile componente sunt definite din punct de vedere geografic. Aceste unitati
cunosc denumiri variate in societatea contemporana: state (USA, India, Australia,
Venezuela), provincii (Canada), Lander(Germania, Austria), cantoane (Elvetia) sau
regiuni (Belgia).

Statul federative, din punct de vedere etnic, al dreptului constitutional, este

constituit din doua sau mai multe state membre (state federate), care, in limitele si
conditiile precizate prin Constitutia federatiei, transferandu-si o parte dintre atributiile lor
suverane in favoarea statului compus, dau nastere la un nou stat distinct de statele ce-l
alcatuiesc.

Caracteristicile statului federal sunt urmatoarele:

- pe teritoriul sau exista mai multe formatiuni statale

- are douaranduri de organe de varf, un rand al statului federative si un rand al
fiecarui stat membru al federatiei
- populatia are dublacetatenie, cea a federatieisicetateniaunuiadintrestatele federate
- parlamentul federal are, in mod obligatoriu, doua camera: una reprezinta federatia,
iar alta reprezinta statele membre
 - are o proprie ordine constitutionala, care este subordonata Constitutiei federatiei,
contenciosul fiind solutionat de Tribunalul Constitutional Federal.
3. Asociatiile de state

Ca fenomen istoric, asociatiile de state au aparut in procesul decaderii feudalismului

si ridicarii burgheziei; statele care se asociau intr-o forma sau alta isi pastrau identitatea
juridica si politica, dar conveneau la rezolvarea in comun a anumitor probleme , motiv
pentru care se creau si anumite organisme comune sau, dupa caz, recunosteau ca suveran
aceeasi persoana. In consecinta, asociatia de state, asa cum rezulta si din denumire, nu da
nestere decat la “combinatia de state” , nu la un nou stat, ca in cazul federatiei.

Istoria a cunoscut ca forme de asociatii de stat : 1) uniunea personala; 2) uniunea

reala; 3) uniunea speciala; 4) confederatia de state.

A. Uniunea personala reprezinta asociatia a doua sau mai multe state , care au un
singur element comun – seful de stat, adica monarhul. Statele uniunii raman, formal,
independente unul fata de celalalt iar relatiile dintre ele sunt relatii diplomatice.

Uniunea parsonala a aparut fie ca o consecinta a legilor de succesiune la tron sau a

combinatiilor matrimoniale dinastice, fie ca urmare a incheierii unor acorduri, tratate,
etc., nationale sau internationale .

B. Uniunea reala reprezinta asocierea a doua sau mai multe state care pe langa
persoana monarhului comun, mai are si anumite organe comune pentru statele membre (
de regula, organe ale administratiei, precum, ministerul de externe , ministerul finantelor,
ministerul de razboi ). Uniunea reala ia nastere printr-un act juridic prin care statele
convin sa desfasoare anumite activitati in comun, actul putand fi doua leci interne sau un
tratat international. De asemenea, de regula, uniunea reala se formeaza din state care se
invecineaza geografic.

C. Uniunea speciala reprezinta o forma intermediara intre uniunea reala si

confederatie, cu accente, uneori, spre uniunea reala, alteori spre confederatie sau chiar
federatie, ori spre statul unitar.

Uniunea speciala evoca o realitate juridica si politica care nu se incadreaza cu

rigurozitate in “formele clasice” ale asociatiilor de state, fie datorita unor situatii
conjuncturale, fia datorita unor traditii istorice , fie datorita vointelor statelor in cauza ,
vointa exprimata intr-un tratat, supus ratificarii parlamentelor nationale ori aprobarii prin
referendum.
 Sunt considerate uniuni speciale: uniunile inegale, uniunile inedite, uniunile
democratice intre parteneri egali.

D. Uniunile inegale, constituie dupa principiul paternalismului, se prezinta sub

forma statelor vasale, statelor protejate si a statelor sub mandat.

Statele vasale. Prn “vasalitate” se intelege situatia juridical a unui stat care, desi are o
structura politica si un teritoriu propriu, dispune totusi numai de o suveranitate
incomplete, prin faptul ca isi ia fata de un alt stat – statul suveran – anumite obligatii care
ii greveaza suveranitatea. Obligatiile statului vasal sunt de a da asistenta militara statului
suveran in caz de razboi si de a-l sprijini cu anumite contributii banesti. In scimb, statul
suveran protejeaza si ajuta statul vasal.

Statele protejate au de asemenea, o structura politica si un teritoriu propriu, dar pierd

o parte a prerovativelor suveranitatii in folosul statului protector. Statul protejat este un
stat vasal “moderna” , obligatiile acestuia fiind insa mult mai diferite decat cele ale
statului vassal si de intensitate variabila.

Statele sub mandat au fost fostele colonii germane si o parte dintre fostele provincii
ale Impriului Otoman a caror administrate si-a asumat-o Liga Natiunilor care, la randul
ei, a dat mandat unora dintre puterile semnatare ale tratatelor de pace sa exercite efectiv
competenta de a le administra, sub controlul Ligii Natiunilor.

Au existat trei tipuri de mandate

 Mandatul A, care s-a aplicat teritoriilor din Orientul Apropiat ( Siria, Palestina,
Iran );
 Mandatul B, aplicat unor tari ca Togo, Camerun, Tanganyka, Ruanda, Urundi;
 Mandatul C, care s-a aplicat unor tari ca Noua Guinee, Samoa, Naume,
semnificand insa, in fapt, asimilarea lor pur si simplu.

E. Uniunile inedite au fost reprezentate de uniunile dintre fostele colonii cu fosta

metropola. Semnificativ este cazul dominioanelor britanice care au fost integrate in asa-
zisa “Comunitate britanica de natiuni” , alcatuita din fostele colonii ( Canada, Australia,
Noua-Zeelanda, Africa de Sud ). Ca dominioane , fata de fostele “colonii” , ele au
dobandit aproape integral independent, devenind subiecte de drept international.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, in 1949 , “Comunitatea britanica de natiuni” a
devenit “ Comunitatea de natiuni” ( Commonwealth of Nation ) care cuprindea, asadar,
fostele colonii britanice, in care, formal, seful de stat era Regina Angliei , reprezentata in
tara respectiva printr-un guvernator general ( situatie prezenta si astazi, de exemplu, in
Canada ).

Un alt exemplu tipic pentru aceasta categorie de uniuni il reprezinta Uniunea

Frenceza care s-a constituit in 1946, din Republica Franceza ( Franta metropolitana,
departamentele si teritoriile ei de peste mari ) si statele associate ( protectoratele franceze
). Constitutia franceza din 1958 a creat o “comunitate” alcatuita din Franta si fostele ei
colonii, transformata, in 1960, intr-un gen de confederatie.

F. Uniunile democratice intre parteneri egali sunt reprezentate de Republica Unita

Tanzania, care s-a constituit in 1964 prin unirea Republicii Zanzibar și Pemba cu
Republica Tanganyka, Federația Emiratelor Arabe Unite creata în 1971 din 7 emirate și,
în prezent, Uniunea Europeană.

4. Confederatia de state este uniunea formata din mai multe state independente
care convin sa-si creeze, pentru unele domenii, organe comune si sa-si unifice legislatia.
Potrivit prof. I. Deleanu, confederatia are urmatoarele trasaturi:

- este o uniune de drept international;

- este o uniune a carei actiune se limiteaza la cateva probleme generale, esentiale

si comune statelor confederate;

- este o asociatie de stat care isi aplica dreptul de secesiune (de iesire din
confederatie) cu respectarea clauzelor pactului de confederare);

- este o asociatie de stat axata pe principiul limitarii si la medierii puterii

confeđerale. Organele confederale au competenta limitata numai la problemele pentru
care s-aconstituit confederatia, iar actele adoptate urmeaza a fi confirmate, ulterior, de
catreorganul competent al statului confederat.

Sectiunea 2. Forma de guvernamant

a)Notiunea formei de guvernamant.

Forma de guvernamant exprima modul in care practic, se exercita puterea. In ideea

celor de mai sus, aducem in discutie, succint, unele dintre cele mai importante si
interesante abordari ale formei de guvernamant. Astfel:
 1.Conceptia despre forma de guvernamant a istoricilor sau filozofilor antici
(Herodot, Platon, Aristotel) este fundamentata pe trihotomia: monarhie, oligarhie,
democratie.

Monarhia - dupa Aristotel- este caracterizata prin concentrarea puterii in mainile

unei singure persoane, putand degenera in tiranie sau despotism: Oligarhia presupune
impartirea intre mai multi indivizi sau, dupa caz, rezervarea puterii unui grup restrans
(clan, casta, clasa sociala). Democratia (dela gr. demos = popor si cratos = putere)
presupune detinerea puterii suverane de catre popor care o exercita direct;

2. Ch.L.Montesquien distinge, la randul sau tuturor celor trei forme de

guvernamant: republica, prin care se desemneaza toate formele de exercitare a puterii ce
nu se bazeaza pe un sef de stat ereditar, ci pe o parte a populatiei sau pepopor, in
ansamblu; monarhia, in care puterea apartine unei singure persoane, care oexercita dupa
legi fixe; despotismul, in care puterea se exercita fara nici un fel de limita sau reguli;

3. Din punct de vedere a conditiilor si specificului realizarii atributiilor de sef al

statului, de regula, sunt identificate doua forme de guvernamant: monarhia si republica.

Monarhia este acea forma de guvernamant in care seful statului este desemnat pe
baze ereditare sau pe viata; republica se caracterizeaza prin faptul ca organul care
exercita functia de sef al statului este ales peo perioada determinata, fie de catre corpul
electoral (direct sau prin electori), fie de catre parlament.

4. Reputatul autor de drept constitutional, prof. Ion Deleanu, avand in vedere

clasificarea clasicasi comparand-o cu realitatile contemporane, concluzioneaza ca exista
cateva forme de guvernamant: democratia, monocratia, oligarhia, formele mixte si
formele specifice statelor socialiste.

Potrivit aceluiasi autor: "realitatea istorica este, acum, mult mai complexasi cu
note de specificitate: monarhia este o forma de guvernamant mai mult simbolica,
sprijinindu-se pe traditii si reducandu-se la un rol ceremonial; aristocratia aproape a
disparut; republica are o cu totul alta semnificatie decat cea originara; democratia
imbraca forma sistemului reprezentativ; despotismul se infatiseazain forme mai subtile
decat tirania elementara; dictaturile sunt disimulate prin "conducerea colectiva" sau asa-
zise "organe reprezentative alese", specificesi unora dintre tarile socialiste; în fine, au
aparut multiple sisteme mixte

b) Clasificarea formelor de guvernamant

 In demersul nostru stiintific ne raliem opiniei prof. I. Deleanu si admite ca exista
ca forme principale de guvernamant: monocratia, oligarhia, democratia, precum si unele
forme mixte, iar altele specifice statelor socialiste.

1. Monocrația
Monocratia este forma de guvernamant in care autoritatea publica este exercitata
de o singura persoana.

Asadar, monocratia este o forma de guvernamant in care puterea este

personalizata, este in mainile unei singure persoane indiferent ca acesta se numesterege,
prinț, imparat, domnitor, conducator, tarsau presedinte.

Monocratiile pot sa se infatiseze in felurite moduri, in functie de contextul politic

si international in care acestea au existat.

Desi, intalnita mai ales in Antichitate si Evul Mediu, sub forma "monarhiilor
absolute" monocratia nu este straina nici istoriei moderne si contemporane.

Cele mai intalnite forme ale monocratiei sunt:

1. monocrațiile clasice(istorice) mai precis: monarhia absolută, tirania,

dictadura;

2. monocrațiile populare ("cezarismul empiric", "despotismul popular");

3. dictaturamilitară.

2. Oligarhia

Oligarhia desemneaza forma de guvernământ de trecere de la monocrație la

democrație și constă in exercitarea puterii de către un numar restrans de persoane sau de
familii (aristocratia). Oligarhia se poate prezenta sub urmatoarele forme: guvernamantul
pluripersonal, aristocrația, plutocrațiacensitara, partitocratia.

3.Democrația

„E mai rea libertatea primejdioasa decat robia liniştită. Numai un popor de zei
s-ar guverna in mod democratic – căci oamenilor nu li se potrivește un guvernământ atât
de perfect.”Democrația este forma de guvernamânt in care puterea aparține poporului pe
care o exercită suveran prin corpul său electoral sau, după caz, prin corpul său referendar.
Definitia etimologica a democratiei ca fiind guvernarea de către popor nu este suficientă
de vreme ce nu explică ce este poporul. Definiţia modernă care reliefeazăcă un om nu se
poate supune unui alt om, ci numai unor legi pe care şi le poate impune, este mult mai
precisă.

Pentru Aristotel democrația însemna deținerea puterii de către popor şi exercitarea

ei in mod direct.

Retinand ca forma de guvernământ republica, Montesquieu, desemna prin acest

concept toate formele politice“lipsite de un sef de stat ereditarși in care puterea aparține
fie unei părți din populatie (aristocrație). fie poparului (democrație)”.

R.Laun defineste democrţia ca "un stat unde domneşte voinţa poporului sau
voinţa majorităţii, în opoziție cu celelalte forme de stat, nedemocratice. Unde domneşte
vointa unuia singur, a câtorva, a unei părţi a poporului, în orice caz, nu a majorității
ansamblului poporului".

Democrația înseamna "acea doctrină politică după care suveranitatea trebuie să

aparțina multimii, cetăţenilor poporului, într-o organizare politică- in general de tip
republică pe care-o putem analiza din antichitate până azi, de la greci până la
americani".

Democrația inseamnă, aşa cum subliniază dicționarele şi etimologiile, respectarea

libertăţii şi egalității cetăţenilor, a voinţei poporului.

Cu toate acestea, experienta "democrațiilor" postdictatoriale darşi a celor

capitaliste s-a văzut şi se vede pusă sub semnul intrebării de cel puțin câteva tipuri de
grave disfuncții sociale, umane şi economice, create din perspectiva egalităţii pe care o
implică mai ales democraţia directă.

Democrația evidențiază mai mult decât libertatea, standardul spiritual şi material al

unui popor. Radiografiile democrației sunt indici elocvenți ai bunastarii mentale şi
materiale. Ele relevă nivelul culturii civice si calitatea serviciului public. Nu orice putere
rezultată din popor inseamna democratic, ci numai aceea care nu impune legi arbitrare,
ceea ce presupune un minim de libertate de gandireşi de opinie.

Criticile antistatale aduse democratici, se axează mai mult pe caracterul limitat,

atrofiat sau alterat in statul modern al principiului domocratic, dominat de fapt, de un
grup minoritar. ,,Democratia economica", după modelul Proudhon, sau “statul in curs de
dispariție” al lui Marx pot fi interpretate ca revendicarea unei democrații tot mai largi,
care depăşeşte dreptul de vot şi reprezentarea pentru a cuprinde sfera economică și pe cea
a instituțiilor politice implicate in viața de zi cu zi.
 Filosofia politica, încercând să gândească statul, se confruntă cu enigma dominarii,
acest fenomen, de neinteles uneori prin care un om devine stăpânul altuia. In acest
context, greutățile esentiale ale exercitării democrației nu privesc numai caracterul ei
nedesăvârşit sau faptul că este supusa unor interese particulare; principiul democrației
contine un paradox. Alexis de Tocqueville (1805-1859) analizând democrția americană,
ridică problema „tiraniei majorității”. Axioma conform căreia într-o democrație, fiecare
cetățean este apt să-şi formeze o opinie în mod liber nu este intotdeauna realista,
deoarece, in practica politică a vieții cotidiene, majoritatea cetățenilor se sprijină pe
credintele şi prejudecățile opiniei publice. Or, iluzia democratică –aşa cum o numeşte D.
Collins -consta in faptul că individul adoptă modul de gândire al masei ca fiind al său.
Prin urmare, democrația duce la un conformism care pare săvină din interiorul corpului
electural. Dintr-un astfel de punct, trecerca de la servitutea blanda conformismului la
servitutea politică devine posibila.

In aceasta analiză, Max Weber este cel care provoacă o schimbare de ori esitare a
filosofiei politice din secolul XX. Pornind de la coastatarca că activitatea economic
domina din ce in ce mai mult vinja socială, el incearcă să delimiteze conceptual noţiunea
de putere de cen de dominație. Astfel, pluterca, înseamnă în opinia citata, posibilitatea de
a face să triumfe propria voință asupra eventualelor Inje, oricare ar fi mijloacele folosite
in acest scop. Este un concept social mente amorf, spune Weber. Dominația, presupune,
dimpotrivă, din partea membriler grupuri, nu numai disciplină, ci și o anumită voinţă de a
se supune, oricare ar fi motivația ei. Disciplina nu înseamnă decât supunere mecanică, iar
dominaţia Eu se reduce numai la disciplină. Conform teoriei lui Weber, există dominație
in cadrul a trei tipuri de grupări: gruparea politică, ale cărei regulamente sunt aplicate in
mod continuu in interiorul unui teritoriu geografic bine deterininat prin ameninţarea şi
punerea în practică a unei constrângeri fizice de către condu cerea administrativa, statul,
care dispune, in plicarea regulilor, de monopolul consringerii fizice legitime, cu caracter
instituțional și gruparea hierocratică, Care foloseşte constrângerea „politică" pentru a
garanta validitatea regulamente Jar sale. Biserica este un exemplu de o astfel de grupare.
Ceea ce face diferența intre putere şi dominatic, in cadrul unui stat, este in fond, credinţa
în legitimitate. Tipul de legitimitate pe care se intemeiază dominația condiționează felul
supu nerii pi caracterul dominafici. Cel care se supune procedează ca şi cum şi-ar fi dictar
el insusi acea acţiate. Weber identifică astfel, trei tipuri de dominaţie, în funcție de felul
de legitimitate:

-cu caracter rațional, bazată pe credința în legalitatea regulamentelor in stituite şi

a dreptului de a da directive al celor care exercită dominaţia

-cu caracter tradițional, bazată pe credința în caracterul sacru al traditiilor

 -cu caracter carismatic, bazată pe supunerea in fața caracterului sacru al
persoanei.

Pentru Weber, dominația birocratică este caracteristica esențială a statului modern.

Această dominație nu mai este legitimati de valori transcedentalo (cre dinta în Dumnezeu
sau în destinul unci națiuni, etc) ci de capacitatea sa de a actiona tehnic pentru a atinge un
scop. Astfel se prefigurează trecerea de la guvernamantul politic la guvernământul
tehnocrat.

Democrația se caracterizează prin urmatoarele trăsături:

1. participarea tuturor cetăţenilor la rezolvarea problemelor publice

2.consacrarca - in acte deosebite (declarații de drepturi, legi fundamentale, - si

garantarea drepturilor şi libertăților publice şi private ale cetătenilor

3.aplicarea principiului majorítății;

4.pluralismul ideologic;

5.pluralismul instituţional în formele sale: sufragiu universal, inițiativa legislativă,

dreptul de revocare ori disoluţie a organelor elective, veto-ul popular, referendumul,
instituționalizarea autorităților (deliberativă, executivă şi judecatoreasca).

3.2. Clasificarea formelor democrației

Democrația se manifestă sub următoarele forme:

-democrația directă;

-democrația reprezentativă;

-democrația setni-reprezentativă;

-democrația semi-directă.

a. Democraţia directă este forma de guvernare în care poporul se auto-

guvernează, legiuieşte el insuşi şi controlează executarea legilor". În practici, conceptul
de democrație directă este imposibil de realizat şi transpus, toţi autorii de specialitate
motivând utopia democrațici directe tocmai datorită "generozității ideilor ce o anima
 b. Democraţia reprezentativă consti in exercitarea puterii de către popor-naţiune)
prin reprezentarea, prin delegarea necesară pentru a acționa in numele titularului puterii.

In explicarea conceptului de demotrație reprezentativă, se porneşte de la

evidentierea celor două concepții ce justifică două sisteme de guvernământ reprezentativ:
suveranitatea populară şi sirveranitatea națională.

Teoria suveranităţii populare - susţinută de J. J. Rousseau -porneste de la ideea

că suveranitatea aparține poporului şi de aceea trebuie repartizată in cote-parti egale
tuturor indivizilor care il alcătuiesc

Suveranitatea este inalienabilă şi imprescriptibilă. Exercitiul ei nu implică insa,

in mod necesar, constituirea unor instituţii reprezentative, ea putându-se exprima in
cadrul procedurilor democrației directe sau semi-directe. Dacă totuşi, asemenea instituții
sunt constituite, pe calea exercitării dreptului cetățenilor de a le alege, ca definitori ai
"cotelor părți" din suveranitate, cei aleşi sunt strict şi direct legați de alegătorii lor. In
această situație no aflam in prezența unui mandat imperativ caracterizat prin urmatoarele:

-cel mandatat reprezintă voința color care ii reptrezintă, a alegitorilor,

-comportamentul şi conduita mandatarului sunt cele preserise expres de către

mandanti

-periodic, parlamentul trebuie să aducă la cunostinta alegatorilor despre modul

cum işi îndeplinesia mandatul, aceştia oricând putând să retragă mandatul

Acest sistem prezintă cel puț in două neajunsuri:

• imposibilitatea parlamentarului de a reprezenta interesele unei anumite

circumscripț ii electorale;

•ingrādirea libertăț ii de acț iune a parlamentarului, el fiind cu totul subordonat

voinț ei alegătorilor săi.

Teoria suveranităț ii naț ionale - susț imută de Montesquieu, afimă că suveranitatea
aparț ine naț iunii, privită acum ca entitate colectivă. Astfel, de data accasta, pe calea
sufragiului universal, naț iunea î şi desemnează reprezentanț ii, pentru ca aceştia, î n numele
naț iunii, să exercite suveranitatea.
 Altfel spus, naț iunea ca î n î ntregul ei deleagă, - printr-un mandat colectiv ș i
general-exercitarea suveranităț ii reprezentanț ei naț ionale, constituită prin sufragiu.

Din acest sistem decurg umătoarele consecinț e:

-reprezentanț a naț ională devine mandatara naț iunii;

-deciziile reprezentanț ei nu trebuie ratificate de naț iune;

- parlamentarii, ca reprezentanț i ai î ntregii naț iuni, nu pot fi revocaț i de alegători

lor, nu au nevoie de instrucț iuni din partea corpului electoral (ei procedând după intima
lor convingere), nu au obligaţ ia de a da socoteală î n faț a acestuia.

Literatura de specialitate nu a omis evidenț ierea anumitor neajunsuri ce privesc

mandatul reprezentativ. Astfel:

 lipsa oricăror subordonări juridice a parlamentarilor faț ă de alegători determină

implicit şi voluntarismul ori arbitrariul din partea primilor,
 electoratul se transformă, î n felul acesta, dintr-un instrument de voinț ă î ntr-unul
numai de desemnare;
 reprezentanț a naț ională riscă să se transforme, să devină un exponent desăvârș it al
voinț ei generale;
 î nlocuirea voinț ei generale cu voinț a partiduluí sau a formaț iunii căreia
parlamentarul î i aparț ine ș i la care, î n principiu, el se conformează (mai ales dacă
structurile de partid sunt stricte ș i funcț ionează sever).

Plecând de la aceste neajunsuri ale mandatului reprezentativ, î n multe sisteme

constituț ionale s-au adus corective acestuia, printre care, excluderea din parlament pentru
absenteism, conduită antiparlamentară, condamnări.

c. Democraț ia semi-reprezentativă se manifestă prin următoarele aspecte:

 parlamentarul are legături strânse cu corpul electoral, deoarece, î n funcț ie de

modul de î ndeplinire a mandatului său, există posibilitatea refuzului realegerii
sale;
 mandatul reprezentativ are o durată limitată (o persoană nu poate dobândii mai
mult de două mandate succesive);
  cu prilejul alegerilor, de regulă, prin votul lor, alegătorii se pronunț ă ș i asupra unui
"program politic" şi de “guvernare", pe care candidatul î l susț ine ca independent
sau ca persoană aparț inând unui partid sau unei formaț iuni politice;
 supravegherea activităț ii parlamentarului se asigură ș i prin publicitatea vieț ii
parlamentare;
 dizolvarea adunării reprezentative î nainte de termenul pentru care a fost ales.

d. Democraț ia semi-directă reprezintă sistemul î n care coexistă ș i se rea- lizează

principiul reprezentativităț ii ș i aşa-zisa "democraț ie pură"(democraț ie directă). Altfel
spus, pe langă organul legiuitor ales prin sufragiu universal sunt instituț ionalizate
mijloace de intervenț ie directă a poporului î n procesul legiferării ș i uneori, chiar î n
activitatea administrativă. Sunt astfel instituț ionalizate: iniț iativa populară, veto-ul
popular, revocarea mandatului și referendumul.

Iniț iativa populară reprezintă modalitatea prin care legile constituț ionale, organice
ș i ordinare sunt adoptate la propunerea directă a cetăț enilor. Ca urmare a declanşării
iniț iativei populare, parlamentul este obligat să se pronunț e chiar dacă nu-ș i î nsuşeşte
iniț iativa. Iniț iativa legislativă populară este exclusă î n materie constituț ională, iar pentru
exercitarea ei trebuie să existe un anumit număr de semnături.

In statele federative, iniț iativa poate fi realizată numai la nivelul statelor federate,
mu ș i la nivel federal.

Veto-ul popular reprezintă mijlocul prin care cetăț enii se pot opune intrării legii î n
vigoare. De cele mai multe ori, î nainte ca legea să intre î n vigoare se stabileşte uri
termen de la data adoptării ei, timp î n care cetăț enii, printr-o petiț ie colectiva se pot
opune legii adoptate.Veto-ul popular priveşte o lege adoptată de către parlamentar după
ce petiț ia de opunere a fost formulată este necesară o consultare generală a corpului
electoral pentru a stabili opinia majorităț ii, î n funcț ie de aceasta urmând ca legea să fie
invalidată sau menț inută.

Revocarea poate fi individuală (să privească doar pe un deputat) sau colectivă. Hotărârea
de revocare poate să aparțină întregului corp electoral ori numai celui dintr-o
circumscripție.

Acest procedeu este rar întâlnit în practica statelor occidentale (care au adoptat principiul
mandatului reprezentativ, unde cei aleşi nu pot fi revocați) dar a fost întâlnit în practica
statelor socialiste.Referendumul reprezintă forma cea mai frecventă şi cea mai
semnificativă de manifestare a democraţiei semidirecte", In accepțiunea sa de astăzi,
termenul "referendum" ar apare ca sinonim celui roman "plebis seitum" sau "populi
scitum": Prin referendum corpul electoral este convocat (la inițiativa par lamentului,
guvernului sau şefului de stat) pentru a hotărî asupra unor probleme de interes național,
cum ar fi: menținerea sau abrogarea unei legi în vigoare adoptarea sau modificarea
constituţiei, perfectarea sau menţinerea unui tratat, etc.

Tipologia referendumului este variată şi sugestivă . Astfel, există:

după criteriul teritorial - referendum national (federal) şi local;

• după obiectul său - referendum constituțional, legislativ, administrativ, convențional

(care privește tratatele);

• după condițiile declanşării (din oficiu sau la inițiativa liberă) --referen dum obligatoriu
sau facultativ;

- după numărul şi calitatea persoanelor consultate - referendum popular și simplul

referendum;

-după efectele rezultatelor - referendum consultativ şi referendumul de după varietatea

efectelor referendumului de decizie

Dupa varietatea efectelor referendumului de decizie distingem referendum confirmativ,

referendum abrogativ, referendum suspensiv.

4. Formele mixte

Formele mixte sunt produsul unor uniri a elementelor specifice celor trei forme principale
de guvernământ: monocraţia, oligarhia şi democrația.

Din acest punct de vedere, aceste forme de guvernământ sunt:

- forme (regimuri) mixte prin sistem ori prin principii

- forme (regimuri) mixte circumstanțiale!

Formele (regimurile) mixte prin sistem se apropie mult de monarhia limi tată şi
parlamentarismul dualist, conținând elemente specifice atât monocraţiei cât și
aristocrației și oligarhiei censitare.

De asemenea, punctele de plecare filozofice și ideologice, tradițiile istorice, au făcut ca

mijloacele folosite și scopurile proclamate de aceste state, să facă imposibilă încadrarea
lor în categoriile de forme de guvernământ anterior analizate.

In toată diversitatea lor, câteva elemente sunt comune acestor state socialiste.
Astfel:

- prin constituții, poporul este declarat suveran şi titular al puterii, putere pe care o
exercită prin organele statale reprezentative "alese" prin vot universal, egal, direct și liber
exprimat; deputatii reprezintă interesele alegătorilor răspunzand în fața acestora pentru
activitatea lor (mandatul este imperativ dar şi reprezentativ);

- cetățenii sunt declarați egali în drepturi și îndatoriri, deşi impunerea principiului

unanimității încalcă drepturile cetățenești;

- sunt utilizate o serie de tehnici legislative spcifice democrației semidirecte (spre

exemplu, lărgirea subiectelor dreptuhui de inițiativă legislativă în favoarea unor
organisme formal reprezentative, congrese și consilii nationale, sindicate etc., dezbaterea
publică a celor mai importante proiecte de legi);

- doctrină unică, doctrina marxist - leninista; - dominația partidului politic unic şi

primatul programelor de partid față de toate structurile statale, şeful acestui partid fiind
un conducător desăvârșit, deși principiul muncii şi conducerii colective este consacrat
alături de cel al centralismului democratic;

- manipularea maselor prin: inocularea suspiciunilor, încurajarea carierismului,

alterarea bunuluisimț și a bunei-credințe, folosirea criticii şi autocriticii, înrădăcinarea
psihologiei nivelatoare și suprimarea astfel a inițiativelor, folosirea sistemului
dezinformării și credința înidealuri înalte (egalitate, dreptate, viitor fericit);

- folosirea accentuată a unui complex aparat represiv;

- economicul domină socialul, fiind lichidată proprietatea privată şi înlocuită cu

"proprietatea întregului popor", "de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi.

Sub toate aceste aspecte, atributul democratic proclamat sau revendicat n-a avut un
suport real, iar tehnicile erau "elemente stridente ale unui fals decor democratic”.
Secțiunea 3: Regimul politic

A. Noțiunea și clasificarea regimului politic

Dacă forma de guvernământ răspunde la întrebarea cinc exercită puterea
politică într-o societate (o persoană, un grup de persoane sau populația în întregul
său), definirea regimului politic dintr-o societate ne plasează în sfera evidențierii
modalităților, a procedeelor sau a metodelor prin care aceste persoane
guverneaza.

1. In legătură cu aceste modalități și procedee de guvernare, doctrina

constituțională surprinde regimul politic în douăi postaze: regim politic
constituțional, în care organele statului acționcază în linmitele legii
fundamentale, a constituției și regim politic absolut, în cadrul căruia
asemenea limitări nu există.
2. Piecând de la acelașicriteriu, al metodelor de înfăptuire a guvernarii, se poate
face distincție între regimurile liberale, în cadrul cărora guvernarea se
desfășoară cu respectarea libertăților individuale și regimuri autoritare,
concretizate prin proeminența ce se recunoaşte intereselor statului.
3. Un alt criteriu al unei posibile definiri şi clasificări a regimurilor politice îl
constituie proprietatea (tipul marxist de regim politic) pe care doctrinarii l-au
apreciat drept mistificator deoarece socializarea proprietății nu atrage, real şi
substantial, socializarea puterii și deci d mocratizarea ei; în sens invers, forma
privată a proprietății nu presupune existența unui regim politic nedemocratic.
4. Nivelul de dezvoltare al respectiveițări se poateconstitui de asemenea, într-
un criteriu (considerat modern) de clasificare a regimului politic. Astfel, se
poateajunge la o tipologie a regimului politic, pornindu-se de la
considerentegeograficeînsensulcămarile zone industriale sunt de
asemeneamarile zone de liberalism politic (America de Nord, Europa
occidentală, Japonia); încelălaltsens, zone subdezvoltate economic (America
Latina, Asia, Africa) sunt zone de autoritarism; din perspectiva istorica,
dezvoltarea parlamentarismului în țările europene coincide cu avântul
 capitalismului industrial (în Anglia după 1215; în Franta după 1815; în
Scandinavia, după 1914).
5. Structura economică și socială a statului, principiile care stau la baza
organizării și fincționării puterii, obiectivele şi forțele acesteia, maniera în care
societatea reflecta in putere si stilul pe care ea il imprima guvernantilor,
trebuie luate in considerare in determinare tipului de regim politic dintr-un
stat.

In consecinta, elementele care concura la definirea si caracterizarea regimului

politic se afla intr-o evidenta interdependenta. Datorita existentei acestei interdependente,
putem aprecia ca in definirea regimului politic trebuie sa se tina cont nu numai de tipurile
de structura guvernamentala, ci si de doctrinele ideologice care inspira regimul respectiv.

6.In tara noastra, inca din secolul trecut, profesorii Paul Negulescu si George
Alexianu intelegeau prin regim politic ansamblul normelor juridice care stabilesc modul
de organizare a statului, fixand organele de conducere, atributiile si modul lor de
functionare.

Cristian Ionescu defineste regimul politic ca fiind „ansamblul unitar si coerent

structurat al normelor juridice si al mecanismelor constitutionale, politice, social-
economice, ideologice, prin intermediul carora se infaptuieste actul de guvernare sau
altfel spus, se realizeaza puterea politica”

Pornind de la considerentele de mai sus, credem ca o clasificare a regimului politic

plecand de la criteriul modului de organizare si exercitare a puterii, a distributiilor
functiilor acesteia intre diferitele categorii de organe, poate fi urmatoarea:

a)regim politic conventional (dictatorial, directorial, al „guvernamantului de

adunare”) care are la baza confuziunea puterilor.

b)regim politic parlamentar, care se bazeaza pe colaborarea puterilor

c)regim politic prezidential, care se bazeaza pe o separare stricta a puterilor

d)regim politic mixt sau semiprezidential, caracterizat ca fiind rezultatul unor

regimuri politice diferite (mai ales parlamentar+prezidential)

e)regimuri politice specifice statelor socialiste.

 B)Regimul politic conventional

Regimul conventional este regimul bazat pe confuziunea puterilor, in sensul ca,

fiecare dintre cele 3 puteri (legislativa, executiva si judecatoreasca) urmareste sa se
controleze reciproc, sistemului de masuri al unei puteri sa i se adauge „contramasuri” ale
celorlalte puteri, asigurandu-se astfel echilibrul si evitandu-se monopolul puterii.

Nerespectarea regulilor decurgand din „sistemul de balante”, duce la regimul

dictatorial sau , dupa caz, la guvernamantul de adunare. Regimul dictatorial se
instaureaza ca urmare a cresterii prerogativelor executivului, executiv vazut in persoana
sefului de stat. In aceasta situatie, puterea se personalizeaza excesiv, alunecandu-se spre
instaurarea unui sistem totalitarist. Asemenea regimuri totalitare degenereaza de cele mai
multe ori in dictaturi. Regimul directorial se caracterizeaza prin faptul ca puterea
executiva este detinuta de un colegiu, numit de legislativ pe o perioada determinata, dar
imposibil de revocat inainte de expirarea mandatului. Executivul, numit de puterea
legiuitoare (si nu de seful statului) nu mai poate fi demis (ca in regimul parlamentar), insa
actele sale se afla sub controlul parlamentului. Regimul directorial se deosebeste de
regimul parlamentar prin faptul ca nu cunoaste institutia responsabilitatii politice a
ministrilor; executivul regimului directorial este, prin originea sa, dependent de legislativ.
Guvernamantul de adunare rezulta din supraordonarea puterii legislative fata de cea
executiva. Nici in guvernamantul de adunare nu se neaga separatia puterilor, dar ele sunt
inegale : una o domina pe cealalta. In acest regim, guvernul are statutul de agent executiv
al adunarii, este un „functionar”(commis) al acesteia. Asemenea regimuri politice sunt
destul de rare, iar daca exista, ele se transforma fie intr-un guvernamant dictatorial, fie
intr-un regim parlamentar.

C)Regimul politic parlamentar

Regimul parlamentar este „regimul separatiei suple sau a colaborarii puterilor in

care gestionarea afacerilor publice este asigurata de colaborarea dintre executiv si
legislativ prin intermediul unui guvern (cabinet ministerial) responsabil in fata
parlamentului.

Nascut pe ruinele monarhiilor absolute din Europa Occidentala, aparitia regimului

parlamentar coincide cu aparitia unui organ nou, guvernul. Istoria parlamentarismului
este de fapt istoria raporturilor dintre acest nou organ si parlament.
C.1. Modelul initial-regimul parlamentar dualist, numit si ,,regim parlamentar prin teoria echilibrului,,
se caracterizeaza prin urmatoarele

-responsabilitatea colectivă a guvernului în faţa adunării, dar si în fața şefului de stat; -

-executivul este compus dintr-un şef de stat iresponsabil din punct de vedere politic şi dintr-un guvern
numit de şeful de stat şi responsabil în fața parlamentului;

-datorită faptului că şeful statului este íresponsabil din punct de vedere politic, actele sale sunt
contrasemnate de un ministru, care, prin aceasta devine răspunzător de ele;

-executivul este responsabil(răspunde) nu numai în fața adunării, đar şi în fața şefului de stat. Dubla
responsabilitate a guvernului îi permite acestuia “de a se prevala pe lângă fiecare dintre ele (şeful
statului sau parlament – n.a.) de încrederea și de voinţa celuilalt şi de a încerca să realizeze, prin sinteza
aspirațiilor lor, o politică acceptabilă pentru amândouă părțile".

-executivul, poate să determine dizolvarea adunării, provocānd noi alegeri;

-legislativul adoptă legile și controlează activitatea executivului;

-relațiile dintre executiv şi legislativ sunt caracterizate de un echilibru garantat prin existența mijloacclor
de acțiune reciproce.

C.2. Regimnl parlamentar monist, denumit și "regim parlamentar prin teoría responsabilității unilaterale
a guvernului" se caracterizează prin faptul că guvernul răspunde în fața adunării alese prin vot universal
şi direct.

C.3. Regimul parlamentar multipartid (sau de tip "latin") se caracterizează prin:

-existența mai multor partide care acced la putere;

-majoritate parlamentară fluctuantă şi instabilitatea guvernului; -

alternanța la putere este înlocuită cu “simple inflexíuni în jurul axelor politice puțin îndepărtate"

-corpul electoral nu are nici o contribuție Ia alegerea prīmului-ministru, ori la stabilirea majorității
parlamentare care rezultă din combinațiile parlamentare sau din deciziile luate de statele majore ale
partidelor.

Există și o variantă specifică pentru acest tip de regim parlamentar, anume regimul parlamentar
bipartid (sau de tip “anglo-saxon").
D) Regimul politic presidential

Regimul prezdential se carcterizenza prin separatia stricta a puteriler

Acesta prezinta urmatoarele trasaturi caracteristice:

-realizarea, cel putin de principiu, a unei separatii stricte a putarilor statului

-incredintarea intregii puteri executive, unui presedinte, este ales de alegatori prin vot đirect sau
indirect;

-presedintele nu raspunde in fața parlamentulul, ceea ce presupume ca el nu poste fi silit sa se retragă

printr-un vot de neincredere al adunirilor legiuitoonre inainte de expirarea mandatului sau,

-nefiind ales de către parlament, cì de catre corpul electoral, seful executivului este, cel puțin tot atat de
reprezentativ ca şi parlamentul;

-guvernul nu-si exercita prerogativele ca organ colegial și solidar, membrii sai fiind raspunzatori mumai
fata de seful statului si in mod individual.

Avantajele unui astfel de regim sunt evidente: egalitatea puterilor, legitimarea democratică a
logislativului, posibilitaten celor doua puteri de a acţiona eficace şi potrivit cu strategia lor, etc.

Nu pot fi neglijate insa nici dezavantajele acestul regim, cu precădere, pericolul cresterii influentei
executivului, al alunecării către prezidențialism.

Prezidențialismul se caracterizeaza prin acapararea de çatre şeful statuluí a tuturor prerogativelor

puterii. Asemenea situații s-au întâlnit în America Latina, în cele 20 de foste colonii ale Spaniei si
Portugaliei, mai ales in tari din Africa de Nord unde acesta s-a manifestat mai profund (presedintele
având prerogative suplimentare- inițiativă legislativă, dreptul de dizolvare a adu- nhri, dreptul de a-i fixa
ordinea de zi, etc.)

E) Regimul politic mixt sau semiprezidențial

Dupa insăşi denumirea lor, regimurile mixte sunt "produsul unor combinatii de elemente aparținand
unor regimuri politice diferite, în special regimul prezidential și cel parlamentar"
Conceptul de regim semi-preziđențial a fost introdus pentru prima oară în limbajul juridic de profesorul
Maurice Duverger în considerarea reformei constituționale efectuate în Franța în 1962, prin care s-a
decis alegerea Preşedintelui Republicii Franceze prin sufragiu universal.

M. Duverger preciza că “prin regim prezidențial se înțeleg ìnstituțiile unei democratii care întrunesc
următoarele două elemente: un președinte de republică ales prin sufragiu universal și dotat cu notabile
puteri proprii și un prim-ministru și un guvern responsabil în fața Parlamentului"

Modelul identificat de Duverger (regimul semiprezidential n.a) a facut obiectul

multor critici, fiind considerat de catre unii specialisti mai curand un regim “hibrid” decat
un sistem constitutional original. S-a invocat, ca argument impotriva recunoasterii
regimurilor semiprezidentiale ca o categorie distincta, ideea ca modul de desemnare a
sefului statului nu are relevanta din punct de vedere al diferentierii regimului prezidential
de cel parlamentar, ci doar faptul daca seful statului poate dizolva Parlamentul, iar acesta,
la randul sau, daca poate printr-un vot de neincredere, sa fac guvernul sa demisioneze.

Alti autori considera sa aminteasca regimurile semiprezidentiale ca o categorie

aparte, deoarece ele prezinta trasaturi de originalitate care le individualizeaza fata de
regimurile parlamentare. Pozitia puternica a Presedintelui in sistemul semiprezidential
(derptul de a recurge la referendum, de a conduce sedintele Guvernului, de a dizolva
Parlamentul) nu poate fi in niciun caz, comparata cu locul presedintelui de republica din
sistemele constitutionale ale Italiei sau Germaniei. Pe de alta parte, evidentiem si celalalt
aspect si anume ca prerogativele Presedintelui, evident mult mai puternice decat sistemul
parlamentar, nu se identifica nici cu acelea de care dispune seful statului in regimul
prezidential, axat pe o riguroasa separatie a puterilor.

Asadar, in regimul politic prezidential:

 presedintele nu mai este ales de parlament ci prin sufragiu universal

 presedintele nu mai are nevoie de o contra semnatura pentru a lua anumite masuri
cerute cand institutiile republicane, indepnedenta natiunii, integritatea teritoriului
ori executarea angajamentelor internationale sunt amenintate in mod grav si
imediat, functionarea regulata a puterilor politice putand fi intrerupta
  presedintele are dreptul de a recurge la referendum, acesta constituind de fapt un
mijloc de presiune impotriva parlamentului, pe langa dreptul de dizolvare a
acestiuia
 pastrandu-se trasaturile din regimul prlamentar, executivul este bifurcatin seful de
stat – care nu raspunde poilitic si un guvern raspunzator pentru activitatea sa in
fata Adunarii Nationale
 presedintele nu poate sa numeasca discretionar guvernul, el trebuind sa-l
desemneze astfel incat acesta sa se bucure de increderea majoritatii Adunarii
Nationale
Din punct de vedere istoric, primul regim de practica semiprezidentiala l-a
construit Republica Germana de la Weimar (1919-1933), el fiind intalnit si astazi in
Franta, Finlanda, Portugalia, Romania.

Sectiunea 4: Democratia si statul de drept

Pentru ca democratia sa fie functionala este nevoie, in plus, si de o societate

democratica. O democratie se caracterizeaza prin faptul ca intreaga autoritate statala
provine de la popor. Poporul este cel care hotaraste. Urmatoarele sase elemente pot fi
intelese ca fiind de baza pentru toate statele democratice, toate aceste sase elemente
fundamentale aflandu-se intr-o stransa relatie de interdependenta. Niciunul dintre
acestea nu poate exista fara celelalte.

1. Statul de drept. O democratie libera, care incurajeaza participarea

tutororelementelor societatii la procesul de formare a vointei politice, trebuie sa fie
structurata sub forma unui stat de drept. Democratia si statul de drept constituie o uniune
indivizibila. Prin statul de drept intelegem toate principiile si procedurile prin care se
garanteaza libertatea individului si participarea acestuia la viata politica. Statul de
drept se afla la polul radical opus al statului politienesc. In aceasta ultima forma de stat,
cetatenii sunt supravegheati permanent “de sus”, traind sub amenintarea constanta a
interventiilor aparatului omniprezent al securitatii statului. Ei se simt controlati si
monitorizati in toate domeniile vietii lor, ceea ce otraveste relatiile sociale dintre oameni.
In ciuda tuturor incercarilor de a pacali statul, cetatenii nu se pot sustrage niciodata
autoritatii statele. Administrarea justitiei este in acest tip de sisteme doar una dintre
nenumaratele tehnici de organizare destinate punerii la dispozitia statului a “materialului
uman”. Cetatenii simpli nu vor sti astfel niciodata daca nu au fost deja luati in vizorul
autoritatilor, iar aceasta nesiguranta il face dependent si neliber.

La nivel privat, legea pare sa functioneze normal si in dictaturi sunt pedepsiti cei
care incalca regulile de circulatie sau hotii. Oamenii nu se pot insa bizui prea mult pe
acest lucru, pentru ca doar dictatorul sau partidul de stat poate decide ce este legal sau nu.
In statul de drept democratic, persoanele care imbraca funcatii publice trebuie sa respecte
legea. Toti oamenii unt egali in fata ei. Orice cetatean poate sa-si revendice drepturile in
fata autoritatilor, chiar daca unora dintre instantele politice le-ar placea sa nu permita
acest lucru. Acest lucru este valabil mai ales in cazul dreptului de libera dezvoltare a
propriei personalitati. De aceea, aceasta limiteaza toate actiunile statale in faboarea
respectarii libertatii cetatenilor. Autoritatile nu pot actiona daca nu detin competentele
necesare pentru acest lucru. Ele nu pot sa-si declare singuri competenta intr-un anumit
domeniu. Constitutia sau legea trebuie sa le-o prevada. In acest sens, statul de drept este
intotdeauna un stat constitutional in care domneste litera legii, Ancorarea legala a
autoritatiilor statale garanteaza libertatea cetatenilor, iar aceasta libertate nu potae fi
ingradita decat de lege. Iar o astfel de lege nu poate fi adoptata decat de reprezentantii
poporului, prin proceduri formale si constitutionale. La respectarea legilor vegheaza o
justitie independenta. Astfel, separatia puterilor si statul de drept sunt doua principii
inseparabile.

Principile fundamentale ale statului de drept

Autonomia justiției

Constituția unei comunități se sprijină în primele rânduri pe autonomia

instituțională a justiției. In raporturile ei cu celelalte puteri trebuie să domnească cea mai
strictă separație. Executivului și legislativului trebuie să i se interzică să intervină în
activitatea judecătorilor sau să îi supună vreunor presiuni. Autonomia personală înseamnă
în cazul judecătorilor ca nu pot fi destituiți sau schimbați de funcție contrar vointei lor.

Monopolul justitiei

Autonomia judecătorilor va duce la autonomia justiției doar atunci când statul va

putea garanta că judecătorii dispun de monopol asupra justiției. Pentru că o sentință nu
prea ajută pe nimeni, dacă imediat după eliberare, persoanele judecate sunt imediat
arestate și aruncate în inchisoare de către poliție - vezi nenumărate cazuri în cazul
dictaturilor național-socialiste și/sau proletare. În aceste cazuri, guvernul și-a constituit o
putere juridică proprie, separată de justiție.

În statul de drept, orice privare de libertate și intervenție a polițiștilor în sfera

privată trebuie să fie justificat de o împuternicire judecătorească. De aceea, într-un stat de
drept funcțional, arestările și perchezițiile nu pot fi efectuate decât pe baza unui mandat,
iar toți inculpații beneficiază de un proces drept.

Din punct de vedere istoric, autonomia judecătorilor și monopolul lor asupra

justiției a fost unul dintre primele revendicări formulate de cetățeni și care venea să
servească dorinței lor de libertate față de imixtiunile principilor în viața lor. Acestea au
fost fundamentele pe care s-a constituit statul de drept de astăzi.

Primele documente din istoria constituțională a Marii Britanii nu insistă în fond

degeaba asupra confirmării drepturilor și libertăților societății și garantării acțiunii prin
"rule of law". Aceasta trebuia exercitată de judecători autonomi care să nu depindă de
puterea absolută a monarhului.

Acesta a fost scopul pentru care a fost fomulată Magna Charta Libertatum la 1215,
iar mai apoi, Habeas Corpus Act din 1679, care prevedea ca arestații să fie aduși în fața
unui judecător în cadrul unei perioade limitate de timp.

Siguranta legii

Un alt principiu este că întreaga activitate a statului poate fi măsurată și prevăzută.

Siguranța legii poate exista doar acolo unde cetățenii stiu exact ce are voie să facă statul
și ceea ce le este permis lor să facă. De acest principiu tine și faptul că nimeni nu poate fi
pedepsit fără bază legală - nulla poena sine lege - și interzicerea legilor cu efect
retroactiv. In plus, legile trebuie să fie clare.

"Legile elastice" nu sunt admisibile într-un stat de drept, pentru ca ele submincază
securitatea legii.

Legitimitatea administratiei

Principiul legitimității administrației prevede ca administrația să nu poată activa

decât în cadrul care i-a fost prevăzut de majoritate parlamentară. Asta nu înseamnă,
bineînțeles, că fiecarei acțiuni întreprinse de administrație trebuie să îi corespundă o
prevedere legală proprie și explicită. Nici o lege nu spune ce și cum trebuie să
construiască un primar de la sat sau oras pe teritoriul administrat de el, sau ce poate face
șeful unui serviciu social pentru tineret pentru protejații săi. În toate acțiunile trebuie să
se facă simțit cadrul mai larg al competențelor și împuternicirilor legale. Statul de drept
nu dorește să se pună în calea inițiativelor creative ale administrației. În cazul unei
coliziuni, legile au însă întâietate și nu dinamică individuala sau de grup.

2. Alegeri libere și corecte

Democrația se bazează pe alegeri ținute la intervale regulate și pe decizia

majorității. Reprezentanții aleși iau mai apoi decizii în numele întregului popor, chiar și
în cel al minorității electorale. Legislația electorală a unui stat prevede cum trebuie să
funcționeze alegerile și cum se distribuie locurile în Parlament în funcții de voturi
exprimate. Această legislație este diferită de la o țară la alta și are o influență
considerabilă asupra structurilor guvernamentale și a sistemului de partide.

Toate țările au însă comun faptul că dreptul de a conduce este limitat temporal. De
aceea, la intervale regulate de timp trebuie să aibă loc alegeri. Poporul trebuie să-și
schimbe guvernul pe cale pașnică atunci când nu este mulțumit cu realizările lui. Dar nu
toate alegerile sunt democratice. In ceea ce privește alegerile dintr-un sistem democratic,
există anumite criterii care trebuie respectate, care sunt menite să garanteze desfășurarea
unor alegeri democratice. Enumerăm aici fără a ne limita la acestea care au alegerile
democratice trebuie să fie generale, egale și libere.

3. Separația puterilor

Partidele și mai ales opoziția și a opinia publică liberă au rolul de a-i controla pe
cei în ale căror mâini se află puterea și de a participa la viața politică a societății. Un
control și o influențare eficientă a puterii statale este de neconceput în lipsa existenței
unei autorități statale. Însă în timp ce, în cazul partidelor și al opiniei publice, procesul
pluralizării revine forțelor sociale, felul în care este împărțită autoritatea statală este
stabilită prin Constituție, puterea fiind distribuită între diverse instanțe independente una
de cealaltă. Această separație constituțională a competențelor statale nu vizează doar
controlarea reciprocă a organelor, ci și transparentizarea activității aparatului statal.

Separația puterii protejează cetățenii față de abuzurile statului și il face să inteleagă

mai bine cum se desfășoară procesul de guvernare. Libertatea unei societăți nu poate fi
garantată atunci când autoritatea statală este separată pe domeniile autonome. Această
afirmație constituie esența teoriilor politice contemporane. Separatia puterilor este cea
care deosebit în mod fundamental democratia de dictatură.

Intr-o dictatură, întreaga autoritate decizională revine unui singur individ sau
partid. Aici nu există controlul puterii, ceea ce face ca indivizii să fie expuși abuzurilor
deținătorilor puterii. În acest sens Montesquieu, părintele teoriei separației puterilor a
spus: "Totul ar fi pierdut dacă aceeasi persoană sau acelasi grup de oameni influenți -
nobili sau simpli cetățeni, ar deține controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de
a emite legi, de a executa decizile și de a da verdicte juridice ", și George Washington a
susținut aceeași teorie în mesajul său de adio adresat poporului american în 1796:" Esenta
puterii se manifestă în dorința de a cuprinde toate funcțiile autorității, impunând astfel,
indiferent de forma de guvernare, principiul despotismului. O evaluare corectă a acestei
dorințe de putere și a predispoziției omului de a abuza de aceasta este suficientă pentru a
vă convinge de adevărul acestei afirmații. Necesitatea controlului reciproc în exercitarea
puterii politice, sub forma separării autorității în diferite segmente, fiecare segment
apărând societatea de eventualele abuzuri făcute de celelalte segmente, a fost dovedită
de istoria mai veche, dar și de cea mai recenta ".

In ambele citate de mai sus apare motivul central al separatiei puterilor. Montesquieu
arata cum s-ar putea separa autoritatea statala. El numeste cele tri functii de baza ale unui
stat suveran: functia legislativa, de executare a legilor si functia juridica. Aceste trei
functii trebuie sa fie indeplinite de trei organe separate, daca se doreste garantarea
libertatilor ceteteanului. Urmasii lui Montesquieu au ridicat teoriile acestuia la rangul de
dogma. Ei au facut distinctia stricta dintre executiv, care cuprindea competentele de
guvernare si administratie, legislativ si juridic.

Aceasta triada ramane si astazi valabila in teoriile politice ale democratiilor

occidentale. Atunci cand incercam sa identificam elementele care stau astazi la baza
principiului separatiei puterilor dintr-un sistem politic, nu trebuie sa ne limitam doar la
domeniul institutionale.

Factorii de separatie, amalgamare si limitare a puterilor s-au inmultit in mod

considerabil de la Montesquieu incoace. Acest lucru era foarte necesar, pentru ca statul
modern se caracterizeaza printr-o sporire a puterii si a sarcinilor ce ii revin.

Se disting urmatoarele nivele ale separatiei puterilor in stat in literatura de

specialitate, cu precadere americana:

a) Nivelul statului de drept, orizontal: acesta se bazeaza in principiu pe separatia

uzuala a puterii in putere legislativa, putere executiva si putere juridica, care a fost insa
modificat in mod considerabil de introducerea sistemului parlamentar si de sistemele
moderne de partide.

b) Nivelul temporal: in toate democratiile occidentale, durata mandatului

parlamentar si al celui guvernamental este limitat. Acesta este incheiat sau reinnoit prin
alegeri. In timp ce partidele din sistemele parlamentare contribuie partial, la nivelul
statului de drept, la o amalgare a puterilor, la nivel temporal ele sunt cele care previn
abuzurile de putere, punand la dispozitia electoratului alternative si impiedicand
constituirea unei dictaturi monopartidiste.

c) Nivelul federal: o Constituție federala limiteaza puterea instituţiilor politice

alestatului. Pe de altă parte, statele membre ale federației nu puteri diferite de infectare a
intregului, vezi exemplul Bundesrat-ului german sau al Senatului american. Trebuie să
amintim aici faptul că Inlocuirea federalismului, anuntată nu demult, prin statul social nu
decurge nici pe departe în automat aşa cum uneori se argumenteaza. Incercările lui
Ronald Reagan in SUA, să redelege competentele la nivelul statelor membre ale
federației, nu au avut un prea mare succes, dar au arătat că trecerea tuturor competentelor
statelor membre asupra intregului nu este nici el un proces automat.

d) Nivelul constitutional: Constituţia limitează în majoritatea democraţiilor

occidentale competențele decizionale ale majorităților parlamentare, stipuland necesitatea
ca, pentru modificarea acesteia să fie nevoie de o majoritate ca lificată și proceduri
specifice în acest sens.

e) Nivelul decizional: Procesul decizional și de formare a voinței politice nu are

loc astăzi doar la nivel statal, neputând fi astfel descris dour cu ajutorul unor categorii
care ţin de statul de drept. La acest nivel trebuie ţinut neapărat cont de capacitatea
partidelor, grupurilor de interese şi a opiniei publice de a limita puterile din stat.
 f) Nivelul social: in ciuda dizolvării statului fragmentat în clase, societatea de
astăzi s-a transformat intr-o "clasă mijlocie" omogenă care identifică nevoi de dezvoltare
socială şi politică în mod transversal pe verticala de la o clasa sociali la alta. Interesele
multiple susţinute de diferitele straturi sociale fac ca partidele politice să formuleze oferte
şi propuneri diferite în vederea soluţionarii problemelor de ordin politic care pot fi
regăsite la toate fostele clasele sociale, aşa cum era perceput acest concept in viziunea lui
clasica.

Reinterpretarea teoriei separației puterilor, are la baza consideratia ca

legislativul, executivul şi puterea judecatoreasca nu indeplinesc toate functiile prevazute
de autoritatea statală. Parlamentele nu se ocupă doar de procesul legislativ, iar activitatea
guvernului depaşeşte simpla funcție executiva. Activitatea organelor statale poate fi
calificată şi incadrată astăzi in cu mai multă uşurință unor categorii funcţionale distincte,
ele fiind considerate organe fie de decizie politică, fie de execuție a acestor decizii, fie
organe de control in sensul respectari principiilor constituționale.

Toate acestea duc la o ncadrare a organelor statale diferita decat cea prevazuta mai
înainte. Puterea judecătorească de exemplu, aparține domeniului de control. Execuția
deciziilor politice, a prevederilor legale sau a celor care vizează politica externă, cade in
primul rând in sarcina serviciilor publice, a administratiei, guvernul, totuşi nefiind prin
excelențā un organ executiv. Functia primara a acestuia este de a formula deciziile
politice. Parlamentul se afla in strinse legatura cu guvernul, pentru ca în acţiunile
decisive, guvernul are nevoie de aprobarea alegilor poporului. Parlamentul are dreptul şi
obligația să influenteze şi să işi duca contributia la procesul de formulare al obiectivelor
din politica interna si externa.

Din toate acestea rezulta ca nu mai exista o dogma in care executivul, legislativul
si justitia sa fie separate riguros. Democratia moderna incearcainsa sa evite orice forma
de monopolizare a aputerii. Ea organizeaza pe cinci nivele actiunile de cooperare si
pozitiile adverse ale fortelor politice: electoratul si opinia publica, asociatiile si
partidele, Parlamentul cu cele doua Camere ale sale, executivul ca guvern si
administratie si justitia. Toate trebuie sa se supuna permanent controlului celorlalte
organe. Astfel, puterea statala din statul democratic este limitata printr-un sistem
complicat de ingradiri, prin grutati si contragreutati. Elementul care predomina insa peste
acest ansamblu este, in democratiile moderne, statul de drept, la a carui respectare trebuie
sa vegheze in special justitia independenta.

4. Parlament democratic si suveran. Toata puterea provine in democratie de la

popor. Puterea este exercitata de regula de catre reprezentantii alesi ai poporului intruniti
in parlamente. Misiunea cea mai importanta a acestora este sa (co-)decida directia
politica a statului prin intermediul legilor (functie legislativa). De aceea, Parlamentul este
considerat puterea legislativa.
 Si pentru ca Parlamentul se legitimeaza prin alegerile la care ia parte in mod direct
poporul, el are o pozitie privilegiata si are dreptul sa co-decida in ceea ce priveste
ocuparea locurilor disponibile din celelalte organisme ale statului (functie electiva). Acest
lucru se intampla mai ales in ceea ce priveste guvernul, care, in sistemele parlamentare,
este fromat in membrii Parlamentului care trebuie sa dea socoteala acestuia.

In plus, Parlamentul exercita o functie de control asupra celorlalte organisme de

stat, pentru ca acestea sa nu abuzeze de puterea pe care o poseda si sa decida impotriva
vointei poporului.

Dar mai intai trebuie vazut care este vointa poporului. Acesta este scopul
alegerilor, tinute la intervale regulate. Pe de alta parte, parlamentarii de diverse facturi
politice au misiunea sa reprezinte, in discutii si dezbateri, opinia celor care i-au ales
(functia de articulare a Parlamentului) si sa afle care este vointa majoritatii populatiei
reprezentata de majoritatea parlamentara.

In fine, parlamentarii mai trebuie sa se ingrijeasca si ca problemele care apar in

stat sa fie aduse la cunostinta poporului, initiind o discutie publica pe acesta tema (functia
de formare a vointei poporului).

5. Guvern autonom/independent. Peste tot unde exista comunitati umane se

manifesta si nevoia de conducere. Dupa cum a aratat-o istoria, aceasta functie nu poate fi
indeplinita decat de un singur om sau de un numar limitat de persoane. Pentru ca doar
atunci comunicarea este capabila sa raspunda cum se cuvine necesitatilor decizionale.
Forurile de mai mari dimensiunim ca de exemplu Parlamentul sau totalitatea cetatenilor,
pot indeplini aceasta functie de conducere doar prin delegarea acestei abilitati unui numar
restrans de reprezentanti pe care sa ii poata controla, ei pot elabora regulile de
comportament si liniile directoare pentru conducere, dar nu pot inlocui de regula
guvernul. Guvernul, la randul sau, poate actiona la capacitatile ideale doar atunci cand
recomandarile sale sunt respectate, Acesta este motivul pentu care, odata cu sporirea
sarcinilor statale si cu complicarea formelor de convietuire umana, s-a constituit un
aparat aflat in subordinea guvernului, administratia statului/administratia publica, ce a
castigat timpul din ce in ce mai multa autonomiem astfel incat executivul a trebuit sa fie
impartit in doua nivele institutionale distincte, guvernul si administratia.

In democratiile moderne, interactiunea guvernului cu administratia este un element

esential al vietii politice. Ambele nivele sunt cosiderate de cetateni ca facand parte
comuna din conducerea unui stat. Actualmente, guvernul, adica presedintele, este ales
direct de catre populatie, Parlamentul isi pastreaza functia de organ de control. Prin
urmare, sistemul prezidential american este o simpla variatiune pe tema guvernului ca
puteri limitate si desemnat pe o perioada fixa de timp.
 6.Opozitie politica. Pentru ca in democratiile parlamentare moderne guvernul este
sustinut de cele mai multe ori de majoritatea parlamentara, functia de control nu este
impartita intre Parlament si Guvernm ci intre Guvern si opozitie, adica intre majoritatea si
minoritatea parlamentara. Prin pastrarea caracterului public al sedintelor, a darilor de
seama din mass-media si prin informarea permanenta a poporului cu privire la actiunile
intreprinse, parlamentarii incearca sa lamureasca populatia si sa stimuleze procesul de
formare a vointei politice in randul acesteia.

Nu exista insa nicio indoiala asupra faptului ca ordinea politica in care guvernul se
supune unor limitari obiective si temporale este salutata de multa lume ca fiind ordinea
ideala, fiinnd adoptata de fortele de opozitie ca o revendicare democratica. Dorinta
omului de a-si lua in maini popriul destin si sa beneficieze de un tratament egal si de
dreptate sociala este cu totul antonimica despotismului si absolutismului ca forme de
conducere nedemocratice.

Guvernul si opozitia , impreuna, constituie in mod normal totalitatea puterii

politice dintr o natiune. Sa spus pe buna drepate ca opozita este dupa govern cea de a
doua forta politica. Prezenta opozitiei impiedica partidul de guvernamant sa se indentifice
cu statul, sa devina partid-stat sis a si ridice propria interpretare a binelui comunitar la
rangul de adevar absolute si singur valabil.

Opozitia,institutie democratic extreme de necesara se sprijina insa si de o

experienta fundamental inregistrata de viata politica. Cine este convins de efectele nocive
pe care le are o putere absoluta trebuie sa recunoasca in democratie suma tuturor
incercarilor de a preveni aceste pericole prin controlul sistematic al puterii. Cea mai
importanta si eficienta contragreutate la puterea statala a fost dintotdeauna opozitia
parlamentara.

In opinia teoreticienilor anglo-saxoni ai seoclului XVIII , inventatorii opozitiei

parlamentare, guvernul si opozitia se deosebeau intre ele si la nivel moral in ceea ce
priveau tensiunile dintre putere si lipsa ei. Demonismul puterii ameninta cu precadere
guvernul, care, atunci poseda puterea este amenintat de coruptie. Sarcina opozitiei este
asadar de a preveni coruptia. Prin institutionalizarea opozitie se garanteaza liberate,
punand o bariera in calea naturii umane si mai ales a celor puternici, putin rezistenti in
fata ispitelor. Aceasta bariera ii va impiedica pe acestia sa transforme libertatea in anarhie
sau despotism. Opozitia devine astfel o functie a conducerii politice, fapt care se exprima
in Anglia prin finantarea de catre stat a liderului opozitiei si prin numele acordat acesteia
Her Majesty s Opposition. Institutionalizarea limitelor impuse puterii politice in cadrul
regimului parlamentar prin crearea unei opozitii a fost considerate pe buna dreptate una
dintre cele mai fericite inventii in inventarul destul de sarac al institutiilor politice
 Dar şi activitatea cotidiana a opozitiei în parlament are o relevanta deosebită.
Pentru că partidul majoritar sau coalitia de partide care formeaza guvernul nu prea se
simte motivat să controleze cu rigurozitate activitatile executivului, opozitia trebuie să
preia și această functie de control, care doar în sistemele prezidentiale de tipul SUA este
exercitata de întregul parlament. Pentru că linia de demarcatie politica nu separă, de
regulă, în ordinile democratice, guvernul de parlament, executivul de legislativ, ci
guvernul și partidul sau coalitia de guvernamant, pe de o parte, și partidul sau partidele de
opoziție, pe de cealaltă parte. Posibilitatile de control ale opozitiei nu trebuie
supraestimate. Opozitia va reuşi doar în cazuri exceptionale să adune în jurul ei
majoritatile necesare din parlament pentru a veni împotriva deciziilor guvernului.
Opoziția parlamentară exercită însă o influență directă asupra procesului legislativ, atunci
când procesul în sine respectă regulile democrației și când executivul nu abuzează de
formule punitive cum ar fi „asumarea răspunderii" sau „emiterea ordonanțelor de
urgență". Aşa este cazul revizuirii Constituției, care are nevoie de regulă de aprobarea
opoziției. Dar și în ceea ce priveşte legile obişnuite ea poate modifica deseori împreună
cu partidul de guvernământ sau cu o aripă a acestuia proiectele guvernului. Pentru a
funcționa cu adevărat, opoziția trebuie să aibă anumite drepturi parlamentare. Însă, mai
presus de orice, opoziția trebuie să dispună de aceleași şanse în lupta electorală ca și
partidul de guvernământ, să aibă același acces la presa scrisă, la radio și la posturile de
televiziune și să-și poată prezenta în mod liber obiective sale.

Trebuie să ne ferim să considerăm absolut un anumit model de antonimie dintre

guvern şiopozitie. Modelul britanic nu poate fi aplicat în orice sistem de partide sau
ordine statală. Şi în sistemul multipartidist poate să existe varianta instituționalizată a
opoziției parlamentare ca potențială coaliție guvernamentală a viitorului. Aici nu există
însă decât arareori o funcție clară de control, şi de aceea, statului multipartidist îi este mai
greu de obicei să distingă în parlament între două fronturi strict delimitate - guvern versus
opoziție, aşa cum de altfel s- a dovedit în ultimii ani şi în cadrul Parlamentului României,
cu diferite forme de coabitare care au avut doar rol conjunctural menite să asigure doar
temporar gestionarea puterii de stat.
 CAPITOLUL III: ELEMEMTELE STATULUI. TERITORIUL

Secțiunea 1.Notiunea și natura juridică a teritoriului.

Considerat din punct de vedere sociologic, statul este un grup uman, fixat pe un
teritoriu determinat, asupra caruia se exercita exclusiv o autoritate politica . In consecință,
suntem în prezența unui stat când sunt întrunite următoarele trei elemente:

1. teritoriul (element material);

2. populatia(element personal);

3. puterea de stat (autoritatea politică sau suveranitatea).

Teritoriul este spațiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum și din
coloana aeriană de deasupra solului şi apelor pâna la limita spațiului cosmic, asupra
căruia statul îşi exercită suveranitatea sa în mod exclusiv şi deplin.

Suveranitatea statului asupra propriului teritoriu s-a configurat cu cea mai înaltă
claritate în operele unor gânditori din secolul al XVII-lea, ca un drept teritorial general -
aparținând națiunii - opus din rațiuni de unitate, drepturilor domeniale particulare.
Teritoriul a căpătat astfel o valoare politica, independent de valoarea sa economică sau
militară. O consecință fundamentală a acestei conceptii a fost înlăturarea posibilității ca
unii monarhi să înstrăineze părți ale teritoriului regatului din motive matrimoniale,
militare ori politice - altor dinastii.

Asupra teritoriului său, statul exercită o autoritate exclusivă, manifestată sub trei
aspecte generale: plenitndine, exclusivitate, opozabilitate fată de orice alt stat.

In privința plenitudinii, statul exercită în limitele sale teritoriale plenitu- dinea

funcțiilor sale (ex.: statul, prin organismele sale specializate, legiferează, organizează
administrația locală, stabileşte instanțele de judecată, organizează armata şi forțele de
poliție etc. ...). In ceea ce priveşte exclusivitatea, este general admis că pe teritoriul sau,
statul exercită în mod liber întreaga sa autoritate, find exclusă, aşadar, intervenția sau
amestecul altui stat. Tot adevărat este şi faptul că principiul exclusivitäții competențelor
statului suveran pe teritoriul său, suferă o serie de atingeri stabilite cel mai adesea prin
tratatele intermaționale.
 Aspectul opozabilității este conferit, în primul rând, de legitinmitatea și
recunoaşterea internaționala a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu.

Altfel spus, legitimitatea și caracterul legal al ocupării unui teritoriu de către un

stat trebuie recunoscute de comunitaiea internaționala.

Reliefand câteva din funcțiile teritoriului, evidențiem în cele ce urmeaza câteva

şi anume:

> teritoriul este cel care delimitează statul de altele, îl localizează intr-un anumit
spatiu

> teritoriul asigură integrarea unor grupuri migratoare în ansamblul populației

stabile, stabilindu-se astfel unitatea acestora;

> teritoriul este cel care asigură material prerogativele puterii statale;

> teritoriul estc acela care asigură și accentuează calitatea însăși a „cetățenilor",
trásătura lor comună și funciară de a viețui într-un anumit spațiu;

In privinta naturii juridice a teritoriului, au existat numeroase controverse

ilustrate de diversele teorii elaborate de-a lungul vremii. Dintre acestca amintim cele mai
importante aspecte ale principalelor puncte de vedere.

1. Teoriile patrimoniale specifice epocii feudale, potrivit cărora proprietatea

monarhului asupra pământului constituie izvorul puterii statului asupra teritoriului.
Teritoriul era considerat proprietatea exclusivă a monarhului, care il putea vinde sau
schimba. Aceste teorii au considerat dreptul statului asupra teri- toriului ca având un
caracter patrimonial, confundând suveranitatea teritorială cu proprietatea feudală asupra
pământului.

2. Mai târziu, la sfarşitul secolului XIX şi începutul secolului XX apare teoria

„teritoriului- obiect" care concepea teritoriul ca pe un obiect al dominatiei statului.
Asupra teritoriului se exercită concomitent două drepturi: dreptul proprietarului care
poate poseda, folosi sau dispune de obiectul proprietății sale în conformitate cu legea și
dreptul statului, care în virtutea dreptului public, îsi exercită suveranitatea asupra
acestuia.

3. Teoria competentei susține că teritoriul constituie ,,sfera de competenta

spațială a statului", ,cadrul validității ordinii statale". In varianta şcolii normativiste (H.
Kelsen) teritoriul statului nu ar fi decât cadrul spațial, determinat de ordinea juridică
internațională, în limitele căruia ordinca juridică națională de este autorizată să se aplice.
 Secțiunea 2. Delimitarea şi elementele constitutive ale teritoriului.

Teritoriul oricărui stat trebuie delimitat de teritoriul celorlalte state, acest lucru
făcându-se prin frontiere. Frontierele sunt liniile reale ori imaginare intre diferitele
puncte de pe suprafața globului pământesc în vederea delimitării teritoriului unui stat. Ele
sunt terestre, fluviale, maritime, aeriene.

Frontierele pot fi:

> „orografice" - cele trasate cu ajutorul formelor de relief;

> „geometrice"- cele trasate prin linii drepte între anumite puncte,

> „astronomice" - cele trasate cu ajutorul unor meridiane/paralele geografice.

Frontierele, făcând parte din teritoriu, sunt inviolabile. Din acest punct de
vedere, și Constituția României prevede inviolabilitatea fronticrelor, stabilind că acestea
,,sunt consfințite prin lege organică, cu respectarea principiilor și a celorlalte norme
general admise ale dreptului internațional".

Din punct de vedere al legii române, frontiera de stat, este linia reală sau
imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde
frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonate la
altul; la fluviul Dunărea și celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită
prin acordurile, convențiile și înțelegerile dintre România și statele vecine, cu luarea în
considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internațional fluvial este
acela că frontiera trece pe mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare
nenavigabile, pe la mjlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la
limita exierioură şi limitele laterale ale mării teritoriale a României;

Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, din punct de vedere al delimitarii teritoriului,

legislația română operează cu o terminologie distinctă în funcție de natura frontierei la
care face referire. Astfel, definim frontiera internă ca fiind frontierele comune terestre
ale părților contractante, precum și aeroporturile pentru zborurile interne și porturile
pentru liniile regulate de pasageri, care au ca punct de plecare sau ca destinație
exclusivă alte porturi de pe teritoriile parților contractante, fără escale în porturi din
afara acestor teritorii. De asemenea, prin simetrie, frontiera externă este definită de
lege ca fiind „frontiera terestra si pe apa, precum si aeroporturile si porturile partilor
contractante, daca nu sunt frontiere interne;”. Unele dintre prevederile legale privind
frontiera la care ne-am referit, produc efecte juridice asa cum prevede si legea in cauza
incepand cu data la care Romania a devenit membru cu drepturi depline al Acordurilor
internationale la care legea face referire.

Solul, ca principal element constitutiv al teritoriului, este alcatuit din uscatul aflat
sub suveranitatea statului, indiferent de locul unde este situat din punct de vedere
geografic.

Subsolul intra in componenta teritoriului statului, acesta avand dreptul de a

dispune de el deplin si exclusiv.

Spatiul acvatic este alcatuit din apele raurilor, lacurilor si canalelor, apelor
porturilor, radelor, precum si din portiunea maritima, de o anumita latime, care se intine
de-a lungul tarmului, in afara limitelor apelor interioare si care poarta denumirea de
„mare teritoriala” sau „ape teritoriale”.

Teritoriul statului mai cuprinde platoul continental care nu este altceva decat o
prelungire a teritoriului statului, adica solul si subsolul marii adiacente coastelor situate
dincolo de marea teritoriala, pana la o adancime de 200 m.

O zona maritima cu regim special o reprezinta „zona contigua” sau „adiacenta”,

adica spatiul maritim aflat dincolo de marea teritoriala, adiacenta insa acesteia, care se
intine pana la o anumita distanta in larg, dar, in principiu, nu mai mult de 12 mile de la
linia de baza a marii teritoriale. Zona contigua este spatiul in interiorul caruia statul isi
exercita dreptul sau suveran si isi protejeaza interesele sale economice, vamale, fiscale.

Romania si-a stabilit marea teritoriala la o latime de 12 mile marine (22.224m), iar
zona contigua la 24 mile marine, masurate de la liniile de baza, adica de la linile celui
mai mare reflux sau, dupa caz, de la liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate
ale tarmului. Noua lege reglementeaza statutul juridic al apelor maritime interioare, al
marii teritoriale, al zonei contigue si al zonei economice exclusive, in conformitate cu
dispozitiile Conventiei Natiunilor Unite asupra dreptului marii, ratificata de Romania prin
Legea nr. 110/1996. Marea teritoriala a Romaniei se delimiteaza de marea teritoriala a
statelor vecine prin intelegeri cu fiecare dintre aceste state, in conformitate cu principiile
si normele dreptului international. Apele maritime interioare, marea teritoriala, solul si
subsolul acestora, precum si spatiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul
Romaniei.

Odata cu republicarea Legii nr 17/1990, Romania a reusit sa adopte o

reglementare mai apropiata de interesele ei nationale fara a incalca in nici un mod
acorduri sau conventii internationale in domeniu, acte la care legea romana face de multe
ori trimiteri directe. In acest fel, legislatia romana contine prevederi moderne si de
noutate privind zona economica exclusiva a Romaniei in Marea Neagra. Aceasta,
conform art. 9 din Lege, este instituita in spatiul marin al tarmului romanesc la Marea
Neagra, situat dincolo de limita apelor marii teritoriale si adiacent acestora, in care
Romania isi exercita drepturi suverane si jurisdictia asupra resurselor naturale ale
fundului marii, subsolului acestuia si coloanei de apa de deasupra, precum si in ceea ce
priveste diferitele activitati legate de explorarea, exploatarea, protectia, conservarea
mediului si gestionarea acestora. Delimitarea de zona corespunzatoare a statelor vecine se
face „in conformitate cu principiile general recunoscute de dreptul international si cu
respectarea legislatiei romane, prin aplicarea, in functie de circumstante specifice din
fiecare sector de delimitat, a principiilor si criteriilor de delimitare general recunoscute,
astfel incat sa se ajunga la o solutie echitabila”.

Spatiul aerian reprezinta coloana de aer de deasupra teritoriului terestru si a celui

acvatic in interiorul caruia statul isi exercita suveranitatea. Aceasta coloana ajunge –
conventional vorbind- pana la limita inferioara a spatiului cosmic, adica liniile imaginare
formate prin unirea punctelor descrise de perpendicularele ridicate pe frontierele terestre
si acvatice la altitudinea de 100-110 km.

3. Organizarea administrativa a teritoriului

Necesitatea organizarii administrative a teritoriului este data de faptul ca functiile

statului, de administrator al societatii, nu pot fi realizate pe intreaga intindere a
teritoriului sau numai cu ajutorul organelor centrale. Acestea nu pot, in mod obiectiv, sa
indeplineasca singure, direct si operativ, competentelor lor cu satisfacerea nevoilor tot
mai complexe ale unui numar tot mai mare de cetateni. De aceea, apare ca justificata
organizarea administrativa a teritoriului pentru o mai buna organizare si exercitare a
puterii de stat.

In formele sale de inceput, embrionare, cand statul, ca expresie organizatorica a

puterii de stat, avea o competenta teritoriala restransa la o cetate sau la o feuda de mica
intindere, organizarea administrativ-teritoriala nu a fost necesara, pentru ca putinele
organe de conducere aveau o competenta teritoriala unica. Insa, cu timpul, odata cu
formarea statelor mari, cu intindere teritoriala si cu o numeroasa populatie, a aparut
necesitatea constituirii unor noi organe care sa asigure realizarea puterii pe intreg teritoriu
si fata de populatia asezata pe acest teritoriu.
 Acestor noi organe create ce urmau a fi subordonate organelor de conducere ale
statului, trebuia sa li se stabileasca si o anumita competenta teritoriala. Aceasta delimitare
a teritoriului in unitati administrative, facuta in scopul indeplinirii pe teren a sarcinilor
statului, formeaza organizarea administrativa a teritoriului.

Literatura de specialitate a retinut cateva definitii date organizarii administrative a

teritoriului dintre care, la randul nostru, amintim opinia prof. I.Muraru care considera ca
organizarea administrativa a teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat in unitati
administrativ-teritoriale, delimitare facuta in scopul realizarii unitare a puterii.

Secțiunea 4. Organizarea administrativ-teritorială în Uniunea Europeană

Unul din scopurile UE este acela de a susține progresul, indiferent de apropiat de

cetățeni. În viziunea UE regiunea este definită în Carta Comunitară plan, iar în cadrul
acestui proces un rol important îl are regiunea, ca punct cel a Regionalizării (Autonomiei
Locale) ca fiind “un teritoriu care formeas punct de vedere geografic, o unitate netă sau
un ansamblu similar de teritorii care există continuitate, iar populația posedă anumite
elemente comune si c dorește să-și pastreze specificitatea astfel rezultată și să o dezvolte
cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic." Din punct de vedere
adminis trativ regiunea reprezintă nivelul situat pe o poziție imediat inferioara nivelului
central în ierarhia administrarii.

La nivel european, ideea de entitate politică și administrativă este recentă căci nu

avem o evoluție clară a mişcărilor regionale din secolul XIX. Spatiul en- ropean este o
împletire din state unitare precum și din state federale. Dacă regula privitoare la ideea
administrarii în mod liber a problemelor locale s-a impus încet dar sigur în statele
naționale, statele federale au fost excepția. În Elveția și Ger- mania modelul în care s-a
realizat politicul național în cursul secolului XIX a fost federalismul, iar în Austria acest
concept a fost introdus prin Constituția din 1920, prin transformarea landurilor în state
federale. Belgia, ultimul dintre statele federale din Europa, s-a caracterizat începând cu
1993 printr-o amplă dezvola- tare a regionalismului, care își pune astăzi amprenta asupra
modului de funcțio- nare a instituțiilor. Italia însa a fost singura țară în care Constituția
prevedea instituirea regiunilor, în timp ce în celelalte state europene regiunea nu există
decât ca un cadru de acțiune economica a puterii centrale, excepție fãcând Spania, unde
în baza Constituției din 1978, prin care se restabilea democrația, s-au recu- noscut
drepturile istorice ale anumitor regiuni. În prezent vorbim de regionali- zare ca produsul
unei realități istorice pentru a soluționa conflicte născute sau accentuate prin excesiva
centralizare a administrației pentru a combate birocrația și corupția.
 Este rezultatul tendinței de evoluție a organizării teritoriale în statele eu- ropene de
astăzi, acest concept de regionalizare, controversat ca delimitare și di- fuz în evoluție și
gestionare, a devenit o forță. Există la nivelul Uniunii Europene o nevoie de
teritorializare a anumitor politici comunitare, iar modul priu cere cu care intră în contact,
și anume administrația locală. Acest proces duce rare aceste politici pot fi mai aproape de
cetățeni este prin primul grad de reprezentare o nouă entitate, și anume la o Europa a
regiunilor, a cărei necesitate de realizare se resimte din ce în ce mai accentuat, mai ales în
contextul unei crize la nivel european, criza care a ajuns să zguduie chiar conceptul de
adminstrare ca mod de realizare a bunăstării și progresului.

Europa este una a colectivităților locale descentralizate, accentul se pune pe

descetralizare pentru a se permite dezvoltarea de aspecte pe care statul hiper- centralizat
nu le-ar fi promovat și pe care nu le-ar fi putut tolera. Astfel descen- tralizarea este unul
din drumurile care duce la un fel de "normalitate" europeană și care participă la realizarea
acestui scop. Această idee se bazează pe hipercu- noscutul principiu al subsidiarității,
care deși are origini din perioada lui Aristo- tel, este unul din elementele centrale de
realizare a administrării la nivel european în prezent. Cu unele ocazii, s-a discutat la nivel
european, despre ideea de cre- are a Europei ca o federație și se solicită respectarea
deplină a autonomiei statelor componente.

Contextul european vizează o diminuare a rolului statului care ar trebui să se

concenteze asupra funcțiilor sale majore precum cele diplomatice, apărare, politica
monetară, menținerea echilibrului economic. Aspecte care derivă direct din suveranitatea
națională. Subsidiaritatea corespune necesității de a da naștere acestor schimbări la nivel
european, prin influența pe care o exercită în diferite domenii ale vieții sociale, se
marchează o evoluție globală şi profundă a societă- ții, prin redescoperirea individului, a
nevoilor, dar și a potențialului său.

Tensiunile referitoare la funcționarea administrativă şi strategia politică a

regiunilor au dat naştere la bariere. Orice proces de regionalizare implică un sta- diu în
care un teritoriu mai larg este tăiat în unități regionale. Regionalizarea se . referă astfel la
crearea de limite prin aplicarea unor seturi de criterii și condiții unui teritoriu bazat pe
aspecte teritoriale și spațiale. Când realizarea regionalizării are la bază scopuri politice și
se realizează printr-un amalgam de idei şi concepții, lucrurile devin tensionate.

La 20 octombrie 1970, la Lyon, președintele de atunci al Franței, Georges

Pompidou, prezenta viziunea sa asupra regiunii: „Regiunea trebuie considerată nu ca un
eşalon administrativ ce se suprapune celor existente ci, înainte de toate, ca fiind o unire a
tuturor departamentelor, permițând realizarea și gestionarea rațională a marilor proiecte
colective. Ele (regiunile) sunt pentru departamente ceea ce sunt organizațiile
intercomunale pentru comune. Ele (regiunile) permit statului să delege responsabili- tăți,
evitând crearea unui ecran suplimentar, iar, în același timp, regiunile permit de-
partamentelor să delege o parte din atribuții, atunci când problemele apărute depăşesc
simplul cadru departamental".

Pentru a rezuma, am spune că regiunea este expresia concentrată a departa-

mentelor care o compun și un organ ce tutelează aceste departamente. O asemenea
construcție trebuie să fie nu în spiritul sistemului, ci adecvată realităților .

In contextul european, procesul regionalizării nu porneste de la zero, ci se

construiește pe diviziuni spațiale preexistente. Procesul administrativ de conturare a
limitelor se realizează după următoarea logică: regiunile sunt agregate comunităților
locale adiacente. Pornind de la acestă idee, s-au conturat la nivelul UE unele criterii sau
condiții după care se poate schița contextul politic şi admi- nistrativ. În unele tări
regionalizarea este un răspuns al manifestărilor de îmbinare istorică a regiunilor, cum este
cazul Belgiei, Spaniei, Olandei şi al Italiei. În alte state organizarea administrativă are
urmareşte realizarea unui scop politic, atins în principal printr-un proces ce are la bază
elemente statistice, astfel Eurostat a creat un tipar de divizare numit Nomenclature des
Unites Territoriales Statistique (NUTS).

Realizarea unei treceri de la o organizare funcțională la una politico-stra- tegică

ridică mari îndoieli privind identitatea locuitorilor și implicarea locală. Criteriul referitor
la aspectele regionale privind identitatea şi cultura nu are un im- pact aşa mare în ceea ce
priveşte demarcarea. Afectarea cetățenilor este inevita- bilă și uneori ajunge la un nivel
critic, pentru că nu ar mai exista coerența terito- rială și s-ar crea instabilitate în randul
acestora, ducând la cresterea gradului de neîncredere în autoritatile locale tele conturate
sunt noțiuni confuze și prin ambiguitatea delimitării regiunilor pe criterii culturale și de
indentitate lasă loc pentru o paletă variantă de experimente de regionalizare. Conceptul
de design al regiunilor are o bază istorică, funcțională, administrativă, economică sau
politică, dar de prea puține ori se pune în discuție impactul care s-ar produce, în mod
concret, asupra cetățeanului, care pe lângă faptul că are calitate de cetățean european, el
îşi însuşeste, mai degraba, indentitatea de cetățean al statului sau, respectiv al regiunii
unde îşi găseşte rădă- nu numai. Practicile de regionalizate și limi- cinile care ar trebui
înainte de toate, sa se considere cetățeni europeni și apoi cetățeni ai statelor naționale?

În Luxemburg guvernul a delimitat patru regiuni, unde promovarea evoluției

economice se bazează pe mobilizarea colectivitatilor locale şi a organizațiilor economice,
dar datorită suprafeței statului, nu e necesara înzestrarea acestor regiuni cu instituții
proprii.

În Franța regionalizarea administrativă se caracteriză prin instituirea prefecturilor

de regiune. Colectivitățile locale și interesele lor economice și sociale erau reprezentate
printr-o comisie consultativă, care funcționa pe lângă prefectul regiunii. Situația avea să
se schimbe prin reforma descentralizării, începută în 1982, unde continuă să funcționeze
doar prefectul regiunii, insarcinat cu puterea in practica a politicii nationale si comunitare
privind dezvoltarea economica,sociala si teritoriala. Grecia are 13 regiuni
administrative,iar administratia descentralizata a statului este insarcinata cu dezvoltarea
regional. Secretarul general al regiunii este asistat de un sconsiliu regional consultative,
format din reprezentantii colectivitatiilor locale. Acestea sunt in mod echitabil
reprezentate in consiliul de administratie al Casei Regionale de Dezvolare.

In Suedia exista un guvernator de district iar interesele locale sunt reprezentate in

consiliul de administratie care il asista.

In Scotia si Tara Galilor din Marea Britanie din 1994 au fost introduse 9 birouri
regionale ale guvernului carora li s au adaugat in aprilie 1999 cele 9 agentii de dezvoltare
regionala.

Portugalia are cinci comisii regionale de coordonare, organe descentralizate

insarcinate cu punerea in aplicare a planului de dezvboltare regional sub autoritatea
ministrului echipamentelor, amenajarii si administrarii teritoriului. Teritoriul Slovaciei
este impartit in opt regiuni cu un numar de 79 circumscriptii administrative. Sunt
prezente birourile administrative regionale,organizate dupa modelul biourilor
administrative ale circumscriptiilor, forma de organizare asemanatoare cu imperiul
austriac. Biroul administrative regional este insarcinat sa coordoneze activitatea
colectivitatiilor locale in ceea ce priveste dezvoltarea regional.

In Ungaria atributiile sunt exercitate la nivel provincial de biroul administrative

public al provinciei. Dezvoltarea regional este responsabilitatea provinciilor, acestea
avand ca scop crearea de asociatii intercomunale de dezvoltare regional. Dezvoltarea
regional poate sad ea nastere unei cooperari voluntare intre provincii, care stabilesc in
aceasta situatie un consiliu de dezvoltare regional.

Estonia are 15 circumscriptii,unde pollitica statului este pusa in aplicare de un

guvernator si coordonata prin doua organism central, Consiliul Consultativ de Politica
Regionala pentru Coordonarea Interministeriala a Dezvoltarii Regionale si Agentia
Estoniana de Dezvoltare Regionala.
 Situatia este asemanatoare in Lituania,unde politica de dezvoltare regionala este
dcondusa de un guvernator la nivelul unitatilor administrative superioare.

In Finlanda si Irlanda regionalizarea se organizeaza pe intreg teritoriul tarii pe

baza cooperarii intre colectivitatiile locale. Irlanda are opt autoritati regionale, care
actioneaza pe intreg teritoriul tarii,fiind administrate de un consiliu care joaca un rol
important in executarea programelor comunitare. In Finlanda exista 20 de consilii
regionale, iar pe langa acestea sunt prezente si sindicatele comulelor, create prin acordul
unanim al comunelor care le compun.

Danemarca are in componenta sa 14 comune provinciale,numite amtskommun , in

care se realizeaza dezvoltarea regional.

Conform Constitutiei teritoriul Romaniei este organizat in comune,orase si

judete,iar in conditiile legii,unele orase sunt declarate municipii. Comuna este formata
dintr-unul sau mai multe sate si e condusa de un consiliu local si un primar ales. Orasul
este condus de un consiliu local si un primar ales iar judetul e condus de un prefect si un
consiliu judetean.

Referitor la statele federale,regionalizarea a adus federalizarea statului, in scopul

de a mari autonomia unitatilor component.

In Belgia se doreste constituirea unei structure cu autonomie sporita, de aceeas

Solutia era de stat deferral, care sa permita entitatiilor existente, care revendica
autonomie sporita sa evolueze catre calitatea de stat.

Germania fiind stat federal, landurile component sunt adesea similate regiunilor,
dar s ar putea vorbi de o regionalizare administrative interna in landurile cele mai intinse.
Exista si regionalizarea bazata pe cooperarea intre colectivitatiile locale si anume
cooperarea intre colectivitatiile locale din landuri.

In Germania si Austria se doreste o implementare a unei reforme federale care sa

intareasca pozitia landurilor in ordinea interna. Odata cu integrarea in UE si cu adoptarea
Actului Unic European exista pericolul diminuarii competentei acestora. Prin promovaea
principiului subsidiaritatii in landurile germane, s a urmarit stabilirea unui Comitet al
Regiunilor, care sa permita tuturor statelor member sa fie reprezentate in
Consiliu,urmarind astfel sa isi realizeze obiectivele.

La nivelul Uniunii Europene prin regionalizare se doreste sa realizeze o

administratie europeana ca o modalitate democratic de realizare a unei guvernari unitare,
care sa asigure progresul reflectat in fiecare stat membru. Dupa cum istoria a aratat au
luat nastere diferite moduri de administrare. Exista administrare in state federale,
administrare in state unitare, au aparut sisteme precum cel centralizat, descentralizat si a
luat nastere chiar si un concept nou, cel al globalizarii, dar toate acestea au un punct
comun, acela al necesitatii realizarii unei regionalizari realiste.

Prin intermediul regionalizarii vorbim de o europenizare, caci acesta a devenit un

element al integrarii, se stabileste astfel un raport de genul comunitate-regiune,
urmarindu se prevenirea dezechilibrelor regionale,acordand legitimitate atat regiunuilor
cat si institutiilor care le reprezinta. O tar ace doreste sa devina membra a Uniunii
Europene trebuie sa se integreze in spiritual si in realitatea europeana, sa dezvolte o
politica regional coerenta si active, pregatindu si in acelasi timp, teritoriul pentru a
corsepunde cerintelor formulate de Uniune. Avand in vedere faptul ca integrarea in
Uniunea Europeana este considerate un obiectiv prioritar, experienta acumulata in timp
de catre tarile respective trebuie valorificata pe masura, astfel incat aceasta sa fie
pregatita pentru transformarile care vor avea loc pe viitor.

Conceptul de “exercitare a autoritatii publice” este strans legat de aspecte

referitoare la interesul national, lege si ordine, suveranitatea statului,impunerea legii etc.
Politica administrative a fiecarui stat in parte al U.E este un factor determinant al practicii
unitare in ceea ce priveste administratia la nivelul Uniunii Europene insasi, iar marea
varietate a structurilor etatice reprezinta unul dintre aspectele cracteristice ale
administratiei publice europene. Fiecare stat are o structura etatica unica, dar putem
distinge elemente structural comune.

In fiecare dintre statele member exista cel putin unul, dar cel mai adesea doua sau
trei niveluri administrative, sub guvernarea central. In toate statele member exista mai
multe nivele administrative, in general sub forma municipalitatilor sau a comunelor. In
ceea ce priveste nivelurile administrative situate intre nivelul central si nivelul local,poate
fi facuta o distinctive intre un nivel regional de guvernare care exercita in anumite state
competente legislative, un nivel provincial de guvernare (sau department,county) si o
forma de guvernare intermunicipala.

Statele member ale UE pot fi divizate in state federale sau cvasifdedrale,in state
unitare descentralizate si in state unitare. Statele federale ale UE sunt Belgia, Germania si
Austria. In Belgia si Austria legislatia produsa de regiuni comumnitati si de landuri nu
este secundara in raport cu legislatia produsa de guvenrul federal. In Germania exista
noitunea de ierarhie intre legislatia produsa de land si legislatia federala. Spania poate fi
descrisa ca fiind un stat cvasifederal chiar daca ea ramane un stat unitar conform
Constitutiei Spaniole. Aceasta recunoaste si garanteaza dreptul la autoguvernare al
nationalitatiilor si regiunilor care compun regatul. In practica, comunitatile autonome au
un mare grad de independent. In caz de conflict intre legile statului si cele ale
comunitatilor locale, tot timpul primele prevaleaza in fata celorlalte.

Italia este un sstat dificil de situate in clasificarea structurilor etatice. Ea nu este

nici un stat federal nici un stat descentraliat. Particularitatea sa vine din existent a cinci
regiuni ca statut definit, ca si din crearea a 15 regiuni special in 1970, ce au un statut
definit intr o legislatie speciala cu rang constitutional. Puterea legislative a regiunlior
ordinare este mult mai limitata si mult mai supusa unui control strict din partea
Guvernului.

Statele unitare descentralizate ale UE sunt Franta, Tarile Scandinave si Olanda.

Dintre aceste state, Franta are patru niveluri administrative in afara Guvernului central
este vorba de regiuni, departamente si comune. Olanda, Danemarca si Suedia au trei
niveluri administrative, iar Finlanda are doar doua. Regiunile franceze nu au fost
instaurate ca un nivel de guvernare in intregime democratic decat gratie procesului de
descentralizare teritoriala instaurat la inceputul anilor 80. Danemarca si Suedia u doua
sisteme de comitate care constituie sistemul administrative intermediary si al
municipalitatilor. In aceste doua tari, comitatele au responsabilitati in sectorul public de
sanatate. In Finlanda, municipalitatile constituie cel de al doilea nivel sic el mai
important. Cu toate acestea, mai multe forme de cooperare intermunicipala au stablilit de
facto un nivel intermediar de forme de cooperare intermunicipala au stabilit de facto un
nivel intermediar de administratie (si nu de guvernare) intre administratia central si
administratia locala. Olanda este subdivizata in provincii si municipalitati.

Statele unitare ale UE sunt Grecia,Luxemburg,Romania si Portugalia. In aceste

tari, administratia central este de departe nivelul de guvernare cel mai puternic. Nu exista
decat doua niveluri de guvernare in Irlanida, in Luxemvurg si in Portugalia ( in afara de
ceea ce se refera la cele doua regiune autonome Azore si Madere). In Portugalia, un
referendum organizat in 1998 pentru stabilirea de regiuni administrative cu competente
executive nu a primit acordul populatiei. In Grecia, functioneaza trei niveluri
administrative. In 1994, prefecturile au fost transformate in guverne autonome
prefecturale bazate pe principiul democratiei.

Marea Britanie reprezinta un caz special. De mult timp ea este un stat unitary in
care toate competentele legislative revin la Westminter. Totusi,o schimbare radical s a
produs de curand.
 Procesul de delegare a responsabilitatiilor de catre Tara Galilor si Scotia a antrenat
crearea unei Adunari galeze si a unui Parlament scotian care exercita competente
legislative. Acest proces, conjugat cu stabilirea Adunarii Irlandei de Nord si a
Comitetului sau executiv de ministrii a modificat caracterul unitar al Regatului Unit al
Marii Britanii.

5. ELEMEMTELE STATULUI. POPULAȚIA

(cursul nr.1 pag. 68-74)

Sectiunea 1. Noțiunea de populatie

 Populația este unul din elementele constitutive ale statului. În general, în cadrul
populatiei unui stat distingem trei categorii de locuitori: locuitori care au aceeasi cetatenie
(cetatenii, categoria cea mai numeroasa); locuitorii care au cetatenia altui (altor) stat(e)
(strainii); locuitori care nu au nici o legatura (apartenenta) cu vreun stat (apatrizi, fara
cetatenie). Dintre aceste trei categorii mumai cetatenii se bucura đe đeplinatatea
drepturilor si sunt tinuti de deplinatatea obligatiilor prevazute in legea fundamentala a
tarii.

Populatia poate fi analizata atat din punct de vedere cantitativ cat și calitativ.
Aspectul cantitativ al populatiei aduce în discutie fenomenul demografic, politica
demografica a fiecarui stat, de incurajare sau nu a cresterii demografice.

Aspectul calitativ are în vedere faptul că fiecare stat regrupeazaintr-o proportie mai
mare sau mai mica populatii cu trasaturi etnice diferite. În functie de aceasta regrupare,
statele se pot imparti în state nationale și state multinationale.

Statele nationale sunt cele în care populatia majoritara formeaza o singura

natiune. Elementele natiunii sunt: rasa, limba, religia, traditiile istorice, interesele
materiale și culturale comune, situatia geografica. Din cauza unor imprejurari deosebite
nu întotdeauna aceste elemente pot fi intrunite fara, insa, ca natiunea sa fie afectata.

Natiunea - scria M. Djuvara - nu trebuie sa se confunde cu ceea ce in mod

superficial se numeşte poporul, “adica cu generatia prezenta". Statul nu este numai
reprezentantul generatiei prezente, "el este reprezentantul în acelaşi timp al tuturor
traditiilor trecutului si al spiritualitatii viitoare".

Ideea de stat national nu exclude existenta pe teritoriul lui a unor minoritati etnice,
adica a unor populatii de alta nationalitate decat cea care s-a constituit într-un stat propriu
în temeiul principiului naționalitatilor. Cu toate acestea, minoritatile nu se pot prevala,
potrivit normelor de drept international, de un drept de autodeterminare. Protectia
minoritatilor nationale este garantata de existenta unor numeroase norme ale dreptului
international contemporan, cuprinse în acte deosebite precum: "Declaratia universala a
drepturilor omului(1948); Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale
și culturale(1966); Pactul cu privire la drepturile civile și politice(1966); Actul final al
Conferintei pentru securitate și cooperare în Europa(Helsinki 1975), docu- mentele finale
adoptate în acelasi cadru la Belgrad (1970), Madrid (1981), Viena (1988-1989),
Copenhaga (1990), Paris(1990), Moscova (1991), Praga (1992). În 1992, cu prilejul
Conferintei la nivel inalt pentru securitate și cooperare în Europa (Helsinki) s-a hotarat
constituirea Inaltului Comisariat al Minoritatilor Naționale.
 In Romania, statul roman recunoaste şi garanteaza dreptul de identitate al
minoritatilor nationale. Acestea au "dreptul la pastrarea, la dezvoltarea și la exprimarea
identitatii lor etnice, culturale, lingvistice și religioase"(art. 6 alin. 1). Aceasta prevedere
constitutională este conformă cu consacrarea internatională în materie, potrivit careia "În
statele în care exista minoritati etnice, religioase sau lingvistice, persoanele apartinand
acestor minoritati nu pot fi lipsite de dreptul de a avea viata culturala, de a profesa și
practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limba"(art. 27 din Pactul
international cu privire la drepturile civile și politice).Statele multinationale sunt state ale
caror populatii sunt formate din diferite rase sau nationalitati, vorbind limbi diferite și
avand culturi și un trecut istoric diferite. În asemenea state, coeziunea nationala este
dificil de intretinut, dar nu imposibil de realizat.

Sectiunea 2. Cetatenia ca institutie juridica de drept public

1. Notiunea de cetatenie; terminologie

1. La originea conceptului de cetatenie se afla mostenirea greaca. Inventia

orasului grecesc este insasi inventia ideii de cetatean. Prin intermediul Cetatii, grecii au
gandit aparitia politicului ca domeniu autonom al vietii colective. Ei au conceput ideea
unei societati politice abstracte, distincte de societatea reala, alcatuita din indivizi
concreti. Polis-ul, potrivit lui Aristotel, reprezinta comunitatea cetatenilor organizati
politic. „In ciuda a tot ceea ce ii face sa fie opusi in realitatea vietii sociale, pe plan
politic cetatenii se considera a fi niste unitati intersanjabile in interiorul unui sistem a
carui lege este echilibrul si a carui norma este egalitatea”.

De fapt, conceptia greaca despre cetatenie se limita doar la o perceptie etnica

asupra problemei. Cetatenii erau definiti prin nasterea si apartenenta lor, determinata
potrivit filiatiei, la o fratrie sau dema. Fondata pe o astfel de gandire etnica, Cetatea
ramanea inchisa: dobandirea cetateniei ateniene de catre straini este un caz exceptional.

In timp ce Grecia ne-a transmis ideea unei societati politice abstracte și utopice,
alcatuita din comunitatea cetatenilor liberi și egali, Roma a reprezentat o alta etapa, in
care cetatenii au fost definiti nu doar ca membri ai Cetatii, ci si ca subiecti de drept.
Civis romanus dispunea de drepturi civile si individuale: jus conubii (dreptul de a se
casatori) si jus commercii (dreptul de a incheia acte juridice). Natura juridica a statutului
de cetatean permitea includerea progresiva a elementelor straine, explicandu-se astfel
edictul lui Caracalla din 212 prin care majoritatea oamenilor liberi din Imperiu au devenit
cetateni romani.
 Gandirea politica moderna redescoperind dreptul roman prin secolul al XIII-lea, se
inscrie in aceasta conceptie prin elaborarea ideii Contractului Social. Insa cetatenia
moderna nu prelungeste doar ideile trecutului. Cetateanul modern nu este nici membru al
polis-ului, nici cetatean roman. Revolutiile din secolul al XVIII-lea, in SUA si Franta,
sunt simbolul intrarii intr-o lume noua. Revolutia americana a inventat democratia
reprezentativa, iar revolutia franceza a inventat modernitatea politica. Constituiti in
natiune, cetatenii incetau sa mai fie indivizi concreti, caracterizati prin originea lor
istorica, prin credinte si practici religioase, prin apartenenta sociala. Deveneau astfel
cetateni egali.

De asemenea, noua legitimitate implica principiul separarii Bisericii de puterea

politica. Din momentul in care oamenii se autoconstituiau in putere legitima, Bisericile,
ca sursa de putere, erau eliminate. Ideea privind separarea dintre Biserica si stat fusese
deja formulata de John Locke, ca urmare a razboaielor religioase. Cetatenia apare astfel
ca o relatie intre individ si stat ce implica atat participarea politica deplina a individului in
stat, cat si loialitatea fata de acesta. Din acest punct de vedere, Enciclopedia Americana
spune ca „statutul de cetatean este recunoasterea oficiala a integrarii individului intr-un
sistem politic." Drepturile cetatenesti, ca drepturi ale persoanelor din comunitatea unui
stat national vor fi in mod fundamental asigurate de catre stat, dar aceasta nu este singura
lor trasatura. Aceste drepturi impun amumite restrictii autoritatii suverane a statului. In
acest sens, Greaves arata ca drepturile cetatenesti „pot fi numite mai bine
responsabilitatile statului fata de membrii sai. Nu toate drepturile care constrang statul
sunt ipso facto drepturi cetatenesti, dar toate drepturile cetatenesti se bucura de aceasta
calitate.

Asociat in mod direct cu ideea ca drepturile ofera un minim de competenta si

imputerniciri sociale este cea conform careia violarea unui drept este un argument
suficient pentru folosirea fortei coercitive a statului, pentru ca „forta" este ultimul refugiu
al societatii care se apara pe sine. Dezbaterea actuala asupra evolutiei cetateniei indica
existenta unor puncte de vedere opuse. Pe de o parte cetatenia este privita ca o sfera
aflata în expasiune, in care noi drepturi sunt adaugate la o multime din ce in mai mare de
astfel de drepturi, pe masura ce noi forte sociale sunt incluse în comunitatea nationala.
Din acest punct de vedere unii autori apreciaza ca nu putem considera ca batalia pentru
drepturile civile si politice a fost castigata. Intr-un demers complementar, Bryan Turner
sublinia cu douazeci de ani in urma natura „contingenta" a procesului prin care cetatenia
se dezvolta si a avertizat ca o astfel de dezvoltare nu presupune ,,vreo logica a evolutiei
istorice sau vreun proces cu o desfasurare necesara".
 Drepturile cetatenesti nu s-au obtinut niciodata ca rezultat al deliberarilor
dezinteresate, dar dupa ce au fost dobandite, unele dintre ele au devenit co-substantiale
spiritului democratiei, ca și cum Iocul lor ar fi fost din totdeauna acolo.

2. În stiinta dreptului constitutional cetatenia este privita din două puncte de

vedere:

- dintr-o primă perspectiva, cetatenia apare ca institutia juridica alcatuita din norme
juridice specifice interdependente, care reglementeaza raporturi sociale grupate in jurul
necesitatii de a se asigura plenitudinea drepturilor și obligatiilor prevazute de Constitutie .

- In alt sens, notiunea de cetatenie este folosită pentru a caracteriza conditia juridica ce
se creeaza acelor persoane care au calitatea de "cetatean". În acest al doilea sens, se
vorbeşte de "cetatenia" unei persoane, de "dobandirea şi pierderea cetateniei", etc.

Literatura de specialitate a surprins numeroase (și uneori controversate) definitii date

cetateniei. Astfel, cetatenia a fost conceputa:

- ca o legatura între individ și stat;

- ca o legatura politica și juridica permanenta dintre o persoană fizică și un anumit stat;

- ca o apartenenta a unei persoane fizice la un stat determinat;

- ca o calitate a persoanei:

- ca un termen prin care se desemneaza un complex de drepturi subiective si obligatii ale

unei persoane, unite între ele printr-o conexiune specifica;

- ca un raport juridic între o persoană și colectivitatea de oameni care constituie

societatea, colectivitatea, fiind reprezentată în cadrul acestui raport prin stat.

In legatura cu o posibilă definitie a cetateniei romane, ne raliem opiniei prof I

Muraru, potrivit căreia cetatenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei
fizice ce exprima relatiile permanente social-economice, politice și juridice dintre
persoana fizică și stat, dovedind apartenenta sa la statul roman şi atribuind persoanei
fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și indatoririlor prevăzute de
Constitutia și de legile Romaniei

2. Natura juridica a cetateniei

 Literatura de specialitate retine mai multe teorii privitoare la natura juridică a
cetateniei. Dintre acestea, evidentiem pe cele pe care le considerăm a fi cele mai
importante:

a) Teoria contractuala care integreaza cetatenia în categoria contractului

sinalagmatic dintre stat şi fiecare dintre indivizii ce-l compun. Limitele acestei
teorii pot fi exprimate în cele ce umează:

- vointa celui născut nu se poate exprima niçi înainte și nici în momentul dobandirii
cetateniei, ştiut fiind faptul că acordul de vointa trebuie să se manifeste anterior
încheierii contractului;
- drepturile și obligatiile partilor diferă în functie de felul contractului, pe când în
cazul cetateniei drepturile și obligatiile sunt strict determinate de legea organica,
indiferent de modul de dobandire a cetateniei,

b) Teoria manifestarii unilaterale de vointa a statului îşi are motivarea in faptul că

atât în cazul nasterii, dar mai ales în cazul dobandirii cetateniei la cerere, statul îşi
manifestă unilateral vointa sa. În promovarea acestei teorii, Pau Negulescu, susținea
că "naturalizarea nu este decât un act unilateral de putere publică". In sens contrar,
admitem că, dacă cetatenia ar fi un act unilateral de voință al statului, acesta ar trebui
să emită atâtea acte de atribuire câte naşteri se inregistreaza. Pe de altă parte, la fel de
adevărat este şi faptul că nu se poate atribui cetatenia unui stat, dacă persoana nu
solicită expres acest lucu;
c) Teoria stării juridice statuează faptul că cetatenia statului este o situație, un
statut personal, precum starea nobilă și burgheza, varsta, sexul, confesiunea .
d) Teoria raportului juridic consideră cetatenia ca fiind un raport politic şi juridic
de "dominatie și supusenie", din care se nasc drepturi și obligatii, "atat în ceea ce
privește pe individ față de stat, cât și pe stat față de individ". Teoria este contestată de
către autorii pentru care "cetățenia nu poate fi caracterizată ca un raport juridic și
pentru că, în realitate ea definește poziția unei persoane nu numai în cadrul unui
singur raport juridic, ci într-un complex de raporturi juridice
e) Teoria capacitatii juridice considera cetatenia ca pe un element, o parte
componentă a capacitatii juridice.

Pentru susținatorul acestei teorii, în dreptul constitutional (dar şi în alte ramuri de

drept) capacitatea juridică a persoanelor fizice nu se poate divide în capacitate de
folosinta și capacitate de exercitiu (ca în dreptul civil). Distincția din dreptul civil, nu
are nici o însemnătate practică și teoretică în acele ramuri ale dreptului în care
 capacitatea de exercitiu a cetățeanului se naște o dată cu capacitatea de folosinfă si în
aceleași condiții cu ea.
Conținutul capacității juridice determină sfera subiectelor raporturilor juridice.
Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaşte
capacitatea de a fi subiecte de drepturi șt obligații în anumite domenii de raporturi
juridice. Din aceasta perspectiva, legile au restrânsă capacitate juridică în anumite
categorii de raporturi juridice și pentru străini și pentru apatrizi , dând o capacitate
juridică deplina numai cetatenilor .

6.CONTROLUL
CONSTITUTIONALITĀTII LEGILOR ÎN
ROMÂNIA
(cursul nr. 2 pag. 152-174)
Secțiunea 1. Noțiunea și formele controlului constituționalității legilor
 §.1. Necesitatea şinoţiunea controlului constituționalității legilor

Constituția este legea fundamentală care se bucură de supremație in raport cu toate

celelalte izvoare ale dreptului. Aflându-se in vârful ierarhiei actelor normative in oricare
dintre sistemele de drept ale statelor, constituția pune bazele juridice ale statului,stabileşte
modul de organizare a societății în stat şi modalitățile juridice de ocrotire cetăţenilor, de
asigurare a drepturilor şi libertăților lor.

Fără existența unei sanctiuni a violării regulilor constitutionale de catre una din
puterile constituite, distincția de principiu dintre constituție și legi ordinare codează locul
unei confuzii de fapt. Trebuieaşadar, stabilit un control care să ducă la anularea regulilor
juridice neconstitutionale.

Doctrina constituțională cuprinde o multitudine de argumente atat in favoarea

existenţei acestui control de constitutionalitate, cât și impotriva lui.

Astfel, într-o opinie favorabilă existenței acestui control, s-a arătat că legiuitorul
este și el supus greselii, că însăși constituția este interpretabilă, că inexistența controlului
constituționalității legilor lasă loc instabilității juridice si confuziilor de fapt, etc.

Pe de altă parte,absența acestui control a fost argumentată plecând de la ideea că

nu se poate admite ierarhizarea normelor pentru ca aceasta presupune ideea ierarhiei
organelor, ceea ce contravine principiului separației puterilor în stat, că nu se poate
admite controlul legilor, legea fiind expresia vointei generale care este suverană, că nu se
poate admite ca un alt organ să controleze parlamentul care reprezintă poporul și
răspunde numai în fața acestuia, că însăși parlamentul, cu prilejul adoptării legilor,
efectuează acest control care, prin urmare, numai trebuie exercitat de către alt organ.
Se poate arata ca o constituție scrisa si rigida nu constituie întotdeauna o
constrangere suficienta pentru majorităţile parlamentare, dacă nu exista si un
corp independent care să decida daca legile sunt in conformitate cu constitutia.
Remediul promovat de obicei acestei probleme il constituie transmiterea unui
Tribunal sau uneiCurtiConstituţionale dreptul special la un control constituțional
al legislației parlamentare.
Regula impusă inițial acestui domeniu provine din Statele Unite ale
Americii, unde în 1803, într-un caz controversat, judecătorul John Marshall
arăta că prezenţa unei constitutii scrise şi a unei justiții independente implica
logic dreptul Curtii Supreme la verificarea constituționalității; confruntata cu o
incompatibilitate intre constitutie si o lege ordinara, Curtea nu avea decât să
aplice legea prevalentä, astfel invalidând legea cu statut inferior. Există însă
constituţii care neagă explicit dreptul de control constitutional tribunalelor, cum
ar fi constituția olandeză, în art. 120 care stipulează că „Constitutionalitatea
actelor Parlamentului şi a tratatelor nu va fi verificată de către Curti."
Compromisul între teoria lipsei controlului de constituționalitate şi cea a
controlului juridic al legislației din punct de vedere constituțional, il reprezintă
delegarea acestei forme de control unei instituții speciale, Curte sau Tribunal,
care funcționează in afara sistemului juridic regulat. Mai multe ţări, intre care și
România au adoptat acest sistem.Intr-o astfel de organizare, instanțele de judecată
pot inainta cauze privitoare la constituţionalitate, Curtii/Tribunalului
constituțional/e, dar nu pot decide ele insesi in cauzele respective. Acest tip de
procedură poartă denumirea de sistem centralizat de controlconstituţional, şi a
fost introdus pentru prima dată in Austria in 1920, astăzi fiind utilizat de multe
state democratice europene și nu numai.
Impactul controlului constituțional depinde mai putin de existenţa sa
formală si mai mult de vigoarea si frecventa utilizării sale de către curti, in
special de către Curtile Supreme si Curtile Constituționale. După cum se știe,
rigiditatea unei constituții din punct de vedere al revizuirii precum și existența
unui control al constituționalității actelor Parlamentului sunt mecanisme
antimajoritariste, în timp ce absența controlului constituțional corelat cu o
constituție complet flexibilă carevizuire, permit o guvernare neîngrădită a
majorității. Asadar, controlul de constituționalitate va funcționa cu atât mai bine
într-un sistem juridic în care este în vigoare o constituție cu proceduri rigide de
revizuire, pentru că, există un control constituțional puternic, dar constituția este
flexibilă, majoritatea parlamentară, poate răspunde ușor unei decizii de
neconstituționalitate amendând constituția. La fel, dacă constituție este rigidă dar
neprotejată de un control constituțional pe măsură, majoritatea poate interpreta
orice lege echivocă din punct de vedere constituțional, ca fiind o lege
constituțională.
Necesitatea exercitării controlului de constituționalitate este datorată
existenței, pe de o parte, a principiului separatiei puterilor în statşi, pe de altă
parte, fundamentării principiului supremației Constitutiei. Controlul
constituțional este legat in general, in ceea ce privește o privire de ansamblu
asupra unui stat, de câteva aspecte de guvernare modemă cum ar fi o constituţie
scrisă cu caracter rigid sau semi-rigid, un stat federal sau un stat unitar cu
parlament bicameral, precum şi, curios poate, de independența băncii centrale a
statului.
Mircea Lepădătescu, citat și de către Mihai Bădescu in lucrarile sale
analizează diferitele fundamentări ale suprematieiConstituţiei, astfel:
-supremația constituţiei este determinata de poziția în sistemul autorităţilor
statale a organului care o adoptă;
-constituția îşi trage supremația din conţinutul normelor pe care le cuprinde
fata de normele ce compun legile ordinare;
-supremația constituției îşigăseşte fundamentarea in forta juridică a
normelor pe care le cuprinde, forță juridică superioară aceleia a normelor
cuprinse în legile ordinare;
-fundamentarea supremaţieiconstituţiei pe principiul legalităţi;
-fundamentarea supremaţieiconstituţiei pe caracterul unicităţii puterii de
stat;
-fundamentarea supremației constituţiei pe democratismul puterii statele.
Intr-o alta exprimare, loan Muraru, defineşte controlul constituționalitații
legilor ca fiind „activitatea organizată de verificare a conformității legii cu
constituţia iar ca instituţie a dreptului constitutional, cuprinde regulile
privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de
urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.”
Controlul constituționalitatii legilor priveste numai legea, ca act juridic al
parlamentului precum si actele normative in forţă juridică egală cu a legii
(denumite decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonante).
In privința verificării constituționalității proiectelor de lege lucrurile nu
sunt atat de simple pe cat par întrucat unele constituții il prevăd ca atare, distinct,
cum ar fi cea franceză, in timp ce unii autori considera ca acesta nu este un
control veritabil, căci procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit si
obligația de verificare a constituționalități.
În sistemele constituționale unde se practică verificarea constituționalității
proiectelor de legi, aceasta apreciem că poate fi considerat un control propriu-
zis, dar efectele juridice ale pronunţării organului ce are o astfel de competenta
pot fi diferite de cele ale pronunţării pe calea defensivă a acestui control.

§.2. Formele controlului constituționalității legilor.

Doctrina juridică reține mai multe clasificari in privinta formelor de
control al constituționalității. Astfel, intr-o primă opinie, ar exista trei forme de
control: control prin opinia publică, control politic și control jurisdicțional.Intr-
o altă opinie, ar exista doui forme (feluri) de control: control politic şi control
jurisdicțional.
In sfarsit, evidențiem si o recentă clasificare realizata de un autor român- a
formelor de control: controlul exercitat prin opinia publica, controlul prin
referendum, controlul printr-un organ politic, controlul printr-un organ
jurisdicţionalşi controlul printr-un organ unic, special si specializat.

a.Controlul prin opinia publică este controlul elementar, care cuprinde

reactia opiniei publice in momentul încălcării unei prevederi constituţionale.
Aceasta forma de control si-a găsit fundamentul ideologic în teoria rezistenței la
opresiune iar fundamentul juridic in constituţiile care au consacral dreptul la
insurectie. Aceasta formă de control este considerată ca primitivă, deoarece
presupune sau implica violenta.
b.Controlul politic presupune controlul exercitat de către organele
legiuitoare cât și cel exercitat de organe de stat, altele decât cele legiuitoare.
Pentru unii autori, controlul exercitat de către parlament este un control
autentic şi în acelaşi timp un autocontrol, pentru ca parlamentul fiind acela care
votează şi constituția, este cel mai în măsură să aprecieze concordanța dintre
legea și constituția pe care le-a adoptat.
In opinii contrare, se apreciază că acest control de constituționalitate
trebuie conferit unui alt organ decât cel ce face legea, acest control însemnând ca
parlamentul să fie judecător în propria cauză, lucru contrar ideii de justiție
constituționala. În prezent, in lume, acest tip de control se realizează mai rar.
c.Controlul jurisdicțional este exercitat fie de către organe judecătorești,
fie de către alte organe, dar care folosesc insa o procedură asemănătoare cu cea
judecatorească.
Controlul jurisdictional poate fi realizat, după caz, fie pe cale de excepție,
fie pe cale de acțiune, adică legea va fi examinată cu ocazia unui proces, când o
parte ridică excepţia de neconstituţionalitate (exemplu SUA), fie că acest control
va avea ca obiect o lege ce este considerataneconstituțională (exemplu
Germania, Italia).
Controlul poate fi efectuat, în unele sisteme, inainte de promulgarea legii,
in altele este un control a posteriori, iar in altele, controlul se efectuează
şiinainteşi după adoptarea legii. Dreptul de a sesiza neconstitutionalitatea poate
sa aparțină fie unor organe de stat (cazul Franței), fie atat unor organe cât
şicetatenilor (de exemplu, Germania, Spania, Austria, Elveția).
Doctrina constitutionala retine şialte forme de coutrol al
constituționalității legilor, dintre care evidentiem:
a)controlul explicit și controlul implicit. Suntem in prezența controlului
explicit atunci cand legea fundamentala (constitutia)il prevede in mod expres,
prin urmare, consacra obligația acestui control de constituționalitate si, eventual,
organul competent si procedura de urmat (de exemplu în Franța, Elveția,
Austria, România). Există un control implicit în situația în care constituția nu-l
consacră în mod expres dar el se exercită ca urmare a existenței principiul
legalității.
b)control anterior şi control posterior adoptării legilor. Controlul
anterior adoptării legilor (denumit şi control prealabil sau preventiv) se exercită
în faza de proiect a legii.
Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja
adoptate sau asupra actelor normative cu forță juridică egală cu a legii.
Acestaeste un control veritabil, de regulă, prevazandu-se in cadrul controlului
explicit, organul competent şi procedura de urmat.
c)control abstract și control concret.
Controlul abstract privește verificarea constituționalităţii unei legi în
afara oricărui litigiu în fața instanţeijudecătoreşti, altfel spus, problema
conformității legii cu constitutia nu este pusă ca o "chestiune prejudiciabila". El
este un control pe cale de acțiune și poate fi exercitat a posteriori, cand se
realizează asupra unei norme care a intrat deja in vigoare, sau a priori, când
priveste o normă care nu a intrat încă în vigoare.
Controlul concret evocă ideea că exceptia de neconstitutionalitate s-a
ridicat in cadrul unui proces in care judecătorul ar urma să facă aplicarca legii
litigioase.Altfel spus, justitia constituționala este chematã sa rezolve "chestiunea
prejudiciabila" a excepției de neconstituționalitate. Exceptia de
neconstituționalitate poate fi ridicată de părți sau de instanță din oficiu. Acest
control este unul a posteriori, aşadar, asupra unei norme care a fost adoptată şi
intrată in vigoare.

Secțiunea 2. Controlul constituționalității legilor in România

Prima consacrare juridică in domeniul controlului constitutionalității

legilor in România, o intalnim in Statutul Dezvoltător al Conventiei de la
Paris din 1864 unde se arata că „dispozitiile constitutive ale noiiorganizari a
României sunt puse sub ocrotirea Corpului ponderator" (art. 12). Anterior, in
art. 33 al Convenției de la Paris, s-a prevăzut in sarcina Comisiei Centrale de la
Focşani paza noii constitutii.Constituţia din 1866nu a cuprins o asemenea
prevedere. Cu toate acestea, sub egida si prin interpretarea textelor ei s-a ajuns la
crearea unor reguli de control judiciar pe calea jurisprudenței.Prin Constituţia
din 1923 s-a prevăzut că "numai Curtea de Casaţie în sesiuni-unite are dreptul
de a judeca constitutionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care
sunt contrare Constitutiei" (art.103). Tot aici, se preciza că "judecata asupra
constituționalității legilor se mărgineşte numai la cazul judecat". Potrivit Legii
privind Curtea de Casaţie din 1925, instanta in fata careia se ridica exceptia de
neconstitutionalitate continua să judece procesul, ramanand ca chestiunea de
neconstitutionalitate si fie soluționată la sfarşit, după ce procesul a fost rezolvat,
de către instanța supremă.
Constituţiile din 1948 şi 1952 nu au prevăzut un control explicit al
constituționalității legilor, el realizându-se în procesul de adoptare a legilor, de
către comisiile Marii AdunariNaţionale care aveau in competenta lor avizarea
proiectelor de legi. Constituţia din 1965 a reglementat controlul explicit al
constitutionalității legilor. Avand in vedere existența unor posibile erori de
tehnică legislativa, Constituția a previzut in art. 43 pct. 15 că numai Marea
Adunare Națională (M.A.N.) hotara asupra constitutionalitāții legilor. In acest
sens M.A.N. alegea, pe durata legislaturii, o comisie constituționala şi juridică
care avea rolul de a intocmi lucrărilepregătitoare pentru ca pe baza lor MAN, să
se poate pronunța asupra constituționalității unei legi sau a unor dispoziții între o
lege.Potrivit legii nr.2/1975 (care a modificat Constituția) precum și a
Regulamentului de funcționare al MAN, existau două categorii de control:
controlul constituționalității legilor adoptate de MAN și controlul
constituționalității decretelor ce conțineau norme cu putere de lege adoptate de
Consiliul de Stat și al hotărârilor Consiliului de Miniștri.
In prezent, în România, controlul constituționalităţii legilor este
reglementat in Constituția României, republicată(art. 142-147) precum și in
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şifuncţionareaCurtiiConstituţionale,
republicată.

§.1. Curtea Constituțională – organizare și atribuții

Natura juridică a Curții Constituționale a constituit subiect de dispută
atât politică, dar mai ales științifică, in anii de început ai activității sale, dar,
datorită climatului politic al ultimilor ani, statutul şi rolul acestei instituții,
caracterizată uneori cu sintagma de „a patra putere în stat”, s-au dovedit a fi
foarte importante pentru democrația românească, aflată într-o perpetuă devenire.
Din aşezarea în Constituție, atat ca redactare cât și ca poziționare a
articolelor care o reglementează, se dovedeşte că jurisdicţia Curții
Constituționale din România, se situeaza in afara celor trei puteri clasice
descrise de către Montesquieu, ca fiind însărcinată să le facă pe acestea să-şi
îndeplinească atributiile. Natura juridică a CurtiiConstituţionalepriveşte atât
scopul existentei acesteia, cât şi natura activităţii acesteia jurisdicționale.
Aşadar, din punct de vedere al scopului existentei, Curtea Constituțională este
menită să garanteze supremațiaConstituţiei României. Pentru aceasta, activitatea
de bază a Curţii esteaceea de a soluționa contenciosul contituțional (anterior
publicării legii, pe calea exceptiei de neconstitutionalitate, precum si privitor la
regulamentele parlamentare, revizuirea constituției, sau inițiativa legislativă a
cetățenilor). Din punct de vedere al procedurilor prin care se realizează
atributiileCurţii, acestea au in mare parte trăsăturile procedurilor judecătorești
clasice, insă nu se poate vorbi decât de „o varianta a justiţiei", cum o numesc
unii autori. Din punct de vedere al naturii constructiei juridice a Curtii, ne raliem
opiniei profesorilor loan Muraru, respectiv Mihai Constantinescu care consideră
că funcțiile principale ale institutiei se circumscriu caracterului de autoritate
politico-jurisdictionala, care prin unele atributii are si un rol politic, este garantul
suprematieiConstitutiei (nu al Constituției, acest rol avandPresedinteleRomaniei)
și protectorul libertăților publice.
 Menirea esențială a CurtiiConstitutionale in perioada contemporană in
România considerăm a fi însa asigurarea echilibrului in exercitarea
atribuțilorfunctionale ale autorităților publice. Aceasta deoarece acest echilibru
poate fi afectat pe de o parte de disfuncționalițăti si blocaje in relatia Parlament-
Guvern (de regula in cazul existentei unei majorități covârşitoare a partidului de
guvernâmant in Parlament, când apare nevoia protecției minorităţii politice),
sau, pe de altă parte, in cazul disfuncționalităților in relația Parlament-
Preşedinte, (atunci când există o fărâmiţare excesivă a reprezentativității politice
in Parlament, fapt ce poate alimenta tendințe discreționare din partea
Președintelui care au menirea de a contracara instabilitatea guvernamentală). In
acest cadru, jurisdicţia constituțională are rolul fundamental de a
mentine„frontierele” dintre atribuţiileautorităţilor publice menţionate pentru a
prezerva autonomia funcţională a fiecăreia.
În România, Curtea Constituţională, are ca trăsături fundamentale
urmatoarele:
-este unica autoritate de jurisdicție constituțională in România;
-este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune
Constituției și legii de organizare şi funcționare;
-asigură controlul constitutionalitățiilegilor, a regulamentelor
Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului, pronuntându-se numai asupra
problemelor de drept, fară a putea modifica sau completa prevederea legală
supusă controlului;
-este singura in drept sahotărăscă asupra competenței sale, hotărănd in
cazurile expres și limitativ prevăzute în Constituție, iar competența sa nu poate fi
contestată de nici o autoritate publica.
În ceea ce priveşteorganizarea Curții Constitutionale, aceasta se
compune din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani (care nu poate fi
prelungit sau înnoit) astfel: trei sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat
și trei de PreşedinteleRomâniei. Din 3 in 3 ani, Curtea Constituțională se
înnoieşte cu o treime din judecătorii ei. Fiecare Cameră a Parlamentului
numeşte, pe baza recomandărilor facute de către Comisia Juridică, in calitate de
judecator, persoana care a întrunit numarul cel mai mare de voturi. Judecătorii
Curții Constituționale aleg, prin vot secret, in termen de 5 zile de la
innoireaCurtii, pe presedintele acesteia, pentru o perioada de 3 ani. Mandatul
acestuia poate fi reinnoit. Fiecare grupă de judecători numiti de cele trei
autorități publice in parte, poate propune, conform art. 7 alin. 3, din Legea de
organizare și funcționare a Curții, o singură candidatură pentru functia de
presedinte al Curții. Votul se deruleaza sub conducerca celui mai in
varstajudecator, cu două tururi de scrutin.
A.Judecătorii curții constituționale, pentru a putea candida la funcția de
judecator al Curții Constituționale, trebuie să aibă:
-pregătire juridică superioară;
-înalta competență profesională;
 -vechime de cel putin 18 ani in activitatea juridică sau in invățământul
juridic superior.
În activitatea lor, judecătorii sunt independenți şi inamovibili pe durata
mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile și voturile exprimate
la adoptarea soluțiilor.
Functia de judecător al Curții Constituționale este incompatibilă cu oricare
altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din invățământul
juridic superior.
Curtea Constituţionalaîşidesfăşoară activitatea in plen, iar actele Curtii se
adoptă cu votul majoritatii judecătoriilor dacă legea nu prevede altfel .
Şedintele de judecată sunt publice, in afara de cazul in care, din motive
intemeiate, plenul hotărâşte ședința secretă.
Președintele Curții Constituționale are urmatoareleatribuţii:
a.coordonează activitatea Curtii Constituționale și repartizează cauzele
spre rezolvare;
b.desemneaza judecătorul-raportor in cazurile prevăzute de lege
şistabileste termenele de judecată,
c.convoacă şi prezidează şedințele in plen ale CurţiiConstituţionale;
d.reprezinta Curtea Constitutională in fata autorităţilor publice şi a altor
organizaţii, române sau straine
e.constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor şi sesizează
autortățile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant,
f.îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de regulamentul de
organizare sifuncţionare a CurţiiConstitutionale.
Presedintele, in activitate sa emite ordine, si tot el este cel care
supraveghează activitatea de ordonator de credite a secretarului general al
CurţiiConstitutionale.

§.2. Atribuțiile Curții Constituționale

Potrivit Constituției (art. 146), principalele atribuții ale Curții
Constituționale sunt următoarele:
a)Exercită un control al constituționalității legilor anterior
promulgării lor.
Potrivit art. 146, lit. a din constituție,Curtea Constituțională se pronunța
asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Președintelui României, a uneia dintre președinții celor două Camere, a
Guvernului, a Inaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului sau a
unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori.
În cazul in care Curtea Constituțională declară neconstituționlă o lege
înainte de promulgarea ei, decizia dată are ca efect trimiterea legii spre
reexaminare Parlamentului. Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile
respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.
b)Se pronunţă asupra coustituţionalității inițiativelor de revizuire a
Contituției.Sesizandu-se din oficiu, în exercitarea acestei atribuţii, Curtea
Constituţională are misiunea de a se pronunța dacă revizuirea Constituției
urmează a se face inconformitate cu art. 150 (iniţiativa revizuirii) şi art. 152
(privitor la limitele revizuirii) din Constitutie.
În situația în care inițiativa de revizuire a Constituției este lovită de viciu
de neconstituționalitate, decizia Curții Constituționale va fi obligatorie, in sensul
că Parlamentul nu va putea lua în dezbatere o inițiativă de revizuire a
Constituţiei declarată neconstituțională de aceasta Curte.
c) Se pronunța asupra constituționalității tratatelor sau a altor
acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere,
a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau sau de cel puțin 25 senatori. În
cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internțional a fost
constestată, Trataul sau acordul intenațional constatat ca fiind neconstituțional
nu poate fi ratificat.
d)Se promunţă asupra constituţionalitățil regulamentelor
Parlamentului.
Controlul constitutionalității acestor regulamente se poate efectua la
sesizarea unuia dintre preşedintii celor doua camere, unui grup parlamentar sau a
unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.
În cazurile de neconstituţionalitate constatate, dispozitiile declarate
neconstituționale se suspenda. In vederea înlocuirii acestor dispoziții Camera va
reexamina, în termen de 45 de zile textele declarate neconstituționale, pentru
punerea lor in acord cu prevederile Constituției. După acest termen dispozițiile
suspendate işi încetează efectele juridice.
e)Hotărăşte asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind legile şi
ordonanțele, ridicate în fața instantelor judecătorești sau de arbitraj comercial,
exceptia de neconstituționalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul
Poporului;
f)Soluţionează conflictele juridice de natura coustituţională dintre
autoritățiile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedintii
celor doua Camere, a primului-ministru sau a presedintelui Consiliului Superior
al Magistraturii
g)Veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui
Romanie işi confirmă rezultatele sufragiului.
Curtea Constituțională işi exercita aceasta atribuţie efectuând următoarele
activitati:
-înregistrează câte un exemplar al propunerilor de candidatura;
-soluționează contestațiile;
-rezolva contestațiile impotriva soluțiilor date de către birourile electorale
de circumscripție in legatură cu împiedicarea unui partid sau al unei formațiuni
politice, ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală;
-primeşte procesele verbale privind rezultatele alegerilor prezidentiale și
validează sau anulează aceste alegeri;
 -publică rezultatul alegerilor prezidențiale în presă și în "Monitorul
Oficial";
-prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare a alegerii
Preşedintelui in vederea depunerii jurământului.
h)Constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcției de Preşedinte al României şi comunică cele constatate
Parlamentului și Guvernului.
În cazul în care se declanşează interimatul funcției de Preşedinte al
României (vacanța funcției, suspendarea din funcție, imposibilitatea temporară
de a-şi exercita atribuțiile) rolul Curții Constitutionale se marginește la un act de
constatarea acestor imprejurări.
f)Dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din functie a
Preşedintelui României.
In cazul in care Preşedintele săvârșește fapte grave prin care încalcă
Constituția, Parlamentul poate decide suspendarea din funcție cerând in acest
sens şi avizul consultativ al Curții Constituționale.
Avizul se emite de plenul Curții Constituționale, cu votul a două treimi din
numărul judecătorilor, pe baza unui raport prezentat de 3 judecatoridesemnati ca
raportori.
j)Vegheaza la respectarea procedurii pentru organizarea
şidesfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia
Referendumul se poate organiza in urmatoarelesituatii:
-la cererea Presedintelui României, după consultarea Parlamentului, în
probleme de interes național;
-pentru demiterea Presedintelui României;
-pentru aprobarea revizuirii Constitutiei
Din acest punct de vedere, Curtea Constitutionala are obligația de a veghea
la modul de organizare şi desfășurare a referendumului.
k)Verifica îndeplinirea conditiilor pentru exercitarea initiativei
legislative de către cetăţeni.
Exercitarea initiativei legislative de care cetăţeni trebuie să aibă loc cu
respectarea unor reguli constitutionale. In acest sens, Curtea Constitutionala este
chemata să verifice respectarea acestor reguli constitutionale.
i)Hotaraste asupra contestaţiilor care au ca obiect constitutionalitatea
unui partid politic
Potrivit art. 40 alin. 2 din Constitutie, sunt neconstitutionale partidele sau
organizaţiile care prin scopurile ori prin activitatea lor, militează impotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a
integrității sau a independentei Romaniei.
Curtea Constituțională poate fi sesizată printr-o contestație de către:
-preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului (contestație formulata
pe baza unei hotărâri adoptata de Camera);
-Guvern.
 Judecata contestației are loc in plenul Curții pe baza documentelor
necesare, cu citarea contestatorului, a partidului politic in cauză şi a Ministerului
Public. Pentru soluţionarea acesteia, preşedintele Curții desemneaza un
judecător-raportor, care este obligat să comunice sesizarea impreună cu actele
doveditoare, partidului politic la care face referire contestația, aducând la
cunostinta organelorde conducere ale acestuia data pana la care partidul poate
depune un memoriu în apărare, desigurşi dovezile pe care acest memoriu se va
sprijini. Judecarea are loc in prezența celor amintiți cu precizarea că
dacainițiatorul procedurii este Guvernul, acesta va fi reprezentat de către
Ministerul Justiţiei, iar daca este vorbade o Camera parlamentară aceasta poate fi
reprezentată de către o persoană desemnată de către Plen. Partidul politic poate
fi reprezentat de catre un avocat care are dreptul de a pleda la Inalta Curte de
CasaţieşiJustifie.
Decizia Curții, luată cu votul majorității judecătorilor se publică în
"Monitorul Oficial" şi se comunică Tribunalului București, pentru radierea
partidului politic neconstituțional din Registrul partidelor politice.

Secțiunea 3. Procedura controlului constituționalității legilor

Procedura, potrivit căreia Curtea Constituțională îşi exercită atribuţiile

privind controlul constituționalității legilor, este reglementată de Legea nr.
47/1992 privind organizarea şifuncţionareaCurtii Constituționale,
Regulamentul de organizare si funcționare a Curții Constituționaleprecum
și de art. 9, 11, 24, 25 și 26 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea
Preşedintelui României.
În mod deosebit, ne interesează procedura controlului constituționalității
legilor in cele doua cazuri:
-în cazul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare
-in cazul soluționării exceptiei de neconstituționalitate.
§ 1.Procedura în cazul controlului constitutionalității legilor
inainte de promulgare.
Înainte de promulgarea legilor, Curtea Constituțională se pronunță asupra
constituționalității acestora, la sesizarea:
-PreşedinteluiRomaniei:
-a unuia dintre preşedinţii celor două Camere;
-a Guvernului,
-a InalteiCurţi de Casaţieşijustiţie [potrivit art.25 lit.c) din Legea
nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Inalta Curte de Casație și Justiția se
constituie in Secții Unite pentru sesizarea Curții Constituționule pentru controlul
constituționalităţii legilor inainte de promulgare);
-a Avocatului Poporului (acesta a devenit titular al dreptului de a sesiza
Curtea Constituțională cu controlul constituționalității legitor înainte de
promulgare in urma revizuirii Constituţiei din anul 2003).
-a unui numar de cel putin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
-din oficiu, asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei.
Sesizarea adresataCurtii Constituționale trebuie să fie scrisă şi motivată.
Actele de sesizare a CurtiiConstituţionale sunt cele stabilite de lege si se primesc
prin posta sau prin curier. Ele se depun la Compartimentul grefă, registratura şi
arhiva, unde, in acceași zi, primesc data certa, după care se prezintă de către
prim-magistratul-asistent președintelui Curții Constituționale, având ataşateşi
plicurile. Cererile adresate Curții Constitutionale sunt scutite de taxe de timbre.
In legătură cu exercitarea dreptului de sesizare a CurtiiConstituționnle:
-cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică
Guvernului și Înaltei Curți de Casație și Justiție și se depune la secretarul general
de la Camera Deputaților și de la Senat. Dacă legea a fost adoptată în procedură
de urgentă, termenul este de 2 zile;
-sesizarea făcută de parlamentari se trimite curții constituționale în ziua
primirii ei de către secretarul general de la Camera respectiva.
Curtea Constituţională are obligatia si comunice sesizarea primită, după
caz:
-Preşedintelui României, în ziua înregistrării, dacă sesizarea provine de la
unul dintre preşedinţii celor două Camere, de la parlamentari, de la Guvern sau
de la Curtea Suprema de Justiție;
-presedintilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului in 24 de
ore de la înregistrare, dacă provine de la PreşedinteleRomaniei, de la
parlamentari sau de la Curtea Suprema de Justitie, precizându-le şi data
dezbaterilor,
-dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele
Parlamentului, Curtea Constituțională o va comunica preşedintelui celeilalte
Camere, precum şi Guvernului;
-dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului.
Până la data dezbaterilor, presedintii celor două Camere ale Parlamentului
şi Guvernul pot prezenta, in scris, punctul de vedere.
În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, cu 5
zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunica Guvernului,
Inaltei Curți de Casație și Justiție, precum şi Avocatului Poporului și se depune
la secretarul general al Camerei Deputaților și la cel al Senatului, iar in cazul in
care legea a fost adoptată cu procedura de urgenta, termenul este de 2 zile.
Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce
la cunostinta in plenul fiecărei Camere in termen de 24 de ore de la
depunere.Depunerea si comunicarea se fac numai in zilele în care Camerele
Parlamentului lucreaza in plen.
După primirea actului de sesizare, presedinteleCurtiidesemneaza, printr-o
rezolutie datată, judecătorul-raportor si magistratul-asistent si stabileste data la
care vor avea loc dezbaterile.
În cazul sesizării Curtii Constituționale de unul dintre președinții celor
două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Inalta Curte de
Casatie și Justiție sau de Avocatul Poporului, Curtea va comunica
PreşedinteluiRomaniei sesizarea primită, in ziua inregistrarii.
Dacă sesizarea s-a făcut de Preşedintele României, de parlamentari, de
Inalta Curte de Casație și Justiție sau de Avocatul Poporului, Curtea
Constituțională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare,
preşedinților celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând şi
data când vor avea loc dezbaterile,
Dacă sesizarea s-a facut de președintele uneia dintre Camerele
Parlamentului, Curtea Constituțională o va comunica președintelui celeilalte
Camere, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a
făcut de către Guvern, Curtea o va comunica presedintilor celor două Camere ale
Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului precizând şi data cand vor avea
loc dezbaterile.
Până la data dezbaterilor, presedinții celor doua Camere ale Parlamentului,
Guvernul și Avocatul Poporului pot prezenta, în scris, punctele lor de vedere.
Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului-
ministru.
Dezbaterea are loc in plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării, a
documentelor și a punctelor de vedere primite şi poartă atât asupra prevederilor
menționate in sesizare, cât și asupra celor de care, in mod necesar și evident, nu
pot fi disociate.
Decizia se pronuntă în urma deliberarii, cu votul majoritāţii judecătorilor şi
se comunică PresedinteluiRomaniei. Dacă se constată neconstituționalitatea
legii, decizia se comunică și preşedinților celor două Camere ale Parlamentului
spre reexaminare. Decizia Curții Constituţionale se publică în „Monitorul
Oficial” al României, Partea I-a.

§ 2. Procedura în cazul soluționării exceptiei de

neconstituționalitate
Exceptia de neconstituționalitate este un procedeu eficient de apărare a
drepturilor și libertăților publice, este un procedeu defensiv in care aştepți ca
legea să ți se aplice pentru a o ataca. Ea priveşte o cauză aflată pe rolul unei
oarecare instantejudecatoreşti sau de arbitraj comercial, proces in care cel
interesat poate să atace legea in baza căreia instanţa a pronunțat hotarărea sa,
considerând legea ca neconstituțională.
Exceptia poate fi ridicată numai in fata instanței judecatoresti sau de
arbitraj comercial de catre una dintre parti, din oficiu, de către instanta de
judecata sau direct, de Avocatul Poporului.
Curtea Constitutionala va decide asupra unei asemenea exceptii (dintr-o
lege sau dintr-o ordonanță) numai daca de ea depinde soluționarea cauzei.
Nu pot face obiectul excepției prevederile legale a căror constituţionalitate
a fost stabilita, pe calea controlului prealabil (inainte de promulgarea legii) sau
cele constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a
CurţiiConstitutionale.
Soluţionareaexceptiei de neconstituţionalitate sau controlul de
constituționalitate a posteriori este reglementat de art.146 lit.d) din Constituție și
de art.29-33 din Legea nr 47/1992.
În cadrul acestui tip de control, Curtea hotărăşte atât asupra excepțiilor de
neconstituționalitate privind legile și ordonanțele ori o dispoziție dintr-o lege
saudintr-o ordonanță, în vigoare, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de
arbitraj comercial, cât şi cu privire la excepțiile de neconstituționalitate ridicate
direct de Avocatul Poporului.
Excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată:
-de către părțile unui litigiu;
-din oficiu, de către instanta de judecată ori de arbitraj comercial;
-de procuror, in fața instanței de judecată, în cauzele la care participa;
-de Avocatul Poporului, direct.
Obiectul excepției de neconstituționalitate trebuie să îndeplinească
următoarele cerinte imperative stabilite prin legea organică a Curții
Constituționale.
-sa fie o lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o
ordonanță. Aşadar, controlul de constituționalitate se exercită doar cu privire la
actele cu caracter legislativ nu şi la actele administrative. Acestea din urmă pot fi
supuse contenciosului administrativ;
-legea/ordonanța ori dispoziția criticată din acestea să fie in vigoare
-legea sau ordonanța ori dispoziția criticată trebuie sa aiba legătură cu
soluţionarea cauzei in orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
-legea sau ordonanța ori dispoziția criticată să nu fi fost constatată ca fiind
neconstituțională printr-o decizie anterioara a Curții Constituționale,
Atunci când exceptia nu îndeplineştecerintele menționate anterior,
instanța este obligată să respingă printr-o incheiere motivată cererea de
sesizare a Curtii Constituţionale.Incheierea ponte fi atacată numai cu recurs la
instanta imediat superioara, in termen de 48 de ore de la pronuntate. Recursul se
judecă în termen de 3 zile.
Autorul exceptiei de neconstituţionalitate nu poate cere, in timpul
dezbaterilor din şedinţa publică ori prin notele scrise depuse la dosar, extinderea
obiectului exceptiei, deoarece, potrivit art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992,
Curtea Constitutionala se pronunţă numai asupra dispoziţiilor legale mentionate
in incheierea prin care instanța sesizează Curtea cu soluționarea exceptiei de
neconstituționalitate, in caz contrar sesizarea nefiind legală.
 Sesizarea Curți Constituţionale se face de către instanţă, prin încheiere, sau
direct de către Avocatul Poporului, prin adresainsoțită de motivarea excepției.
Sesizarea Curții Constituționale de către instanța in fata căreia s-a ridicat
excepția de neconstituţionalitate se face printr-o incheiere distinctă, in original
sau în copie certificată, care trebuie să cuprinda punctele de vedere ale părților şi
opinia instanței asupra exceptiei, și să fie insotita de dovezile depuse de
părți.Dispozitivul incheierii trebuie să se refere la solutiainstantei cu privire la
sesizarea Curtii Constituționale".
Dacă exceptia a fost ridicată din oficiu, de catreinstantã, încheierea trebuie
motivata, cuprinzandsi susținerile părților, precum și dovezile necesare.
Odata cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată trebuie să trimita
Curții Constituţionale numele partilor din proces si datele necesare pentru
indeplinirea procedurii de citare a acestora.
Sesizarea Curții cu privite la excepțiile de neconstituţionalitate ridicate
direct de Avocatul Poporului privind constituționalitatea unei legi sau ordonante
ori a unei dispoziţii dintr-o lege sauordonanta, in vigoare, se face printr-o adresa
insotita de motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, cu precizarea
dispozitiilor criticate si a temeiurilor de constitutionalitate invocate.
Reguli de procedură. După ce primește încheierea de sesizare,
președintele CurţiiConstitaţionale desemnează judecătorul-raportor.
Încheierea prin care a fost sesizată Curtea se comunică:
-preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului,
-Guvernului
-si Avocatului Poporului,
Acestora li se indică și data până la care pot sa trimita punctul lor de
vedere. Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnatura
primului-ministru.
În cazul în care Curtea Constituțională este sesizată direct de Avocatul
Poporului, comunicarea sesizări in scopul trimiterii punctelor de vedere se face:
-președinţilor celor două Camere ale Parlamentului
-și Guvernului.
Judecătorul desemnat ca raportor este obligat să ia masurile necesare
pentru administrarea probelor la data judecății
Totodata, judecătorul-raportor verifică dacă sunt indeplinitecerintele
referitoare la sesizare si, dacă este cazul, solicita completarea actului de sesizare,
stabilind și termenul in care instanta sa raspunda.
Judecătorul-raportor sau, ulterior, Plenul Curții Constituționale, dacă
apreciază că este necesar, poate să solicite instanţei trimiterea dosarului in care
s-a ridicat exceptiasau a oricărui act, în copie certificată, din acest dosar.
Judecătorul-raportor analizând proiectul de raport întocmit de către
magistratul asistent, punctele de vedere, soluțiile din doctrina și jurisprudența
română și străină, precum și oricare altfel element necesar dezbaterilor
întocmește un raport scris asupra cauzei.
 Termenul de depunere a raportului nu poate depăși, de regulă, 90 de zile de
la data înregistrării sesizării. Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza actelor
cuprinse in dosar, cu instiintareapărţilor si a Ministerului Public.
Înştiințarea părților se poate face prin citație, precum şi prin alte modalități
operative, respectiv telefonic, telegrafic, prin fax, poştă electronica sau prin orice
alt mijloc de comunicare ce asigură, după caz, transmiterea textului actului
supus comunicării ori instiintarea pentru prezentarea la termen, precum si
confirmarea primirii actul, respectiv a instiințării, dacă părţile au indicat
instantei datele corespunzătoare in acest scop. Dacă încunoştinţarea s-a făcut
telefonic, grefierul va intocmi un referat in care va arata modalitatea de
încunoştinţareşi obiectul acesteia.
Pe formularul de citație se menționează expres că prezentarea părții în fața
CurtiiConstitutionale nu este obligatorie. In cazul persoanelor care audomiciliul
sau sediul in străinătate, citarea se face in limba romana.
Cu cel putin 10 zile înaintea şedinţei, magistratul-asistent verifică
legalitatea indeplinirii procedurilor de citare sau de comunicare ataşate la dosar
și dispune măsurile necesare, după caz.
Participarea procurorului la judecată este obligatorie.
Părțile pot fi reprezentate prin avocați cu drept de a pleda la Înalta Curte de
Casatie și Justiție, Deliberarea se face in secret şi la ea vor fi prezenti numai
judecătorii care au participat la dezbateri şi magistratul-asistent desemnat in
dosar.
Numai in caz de admitere a exceptiei, Curtea se va pronunța şi asupra
constituționalităţii altor dispoziții din actul atacat, de care, în mod necesar si
evident, nu pot fi disociate dispozitiilementionate in sesizare.
Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe
constituie temei legal pentru rejudecarea cauzei, la cererea părţii care a invocat
exceptiaintr-un proces civil. În procesele penale, decizia prin care se pronunța
neconstituționalitatea unei astfel de prevederi, constituie temei legal pentru
rejudecarea cauzei, doar dacă aceasta a constituit baza legală pentru
pronuntareacondamnării persoanei care a invocat excepţia.

Deciziile prin care se respinge exceptia de neconstituționalitate se

comunică:
-instanţei care a sesizat Curtea Constituțională sau
-Avocatului Poporului, după caz.
Deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau
ordonanțe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare se
comunica:
-celor două Camere ale Parlamentului;
-Guvernului;
-instanței care a sesizat Curtea Constituțională; în cazul in care la data
comunicarii deciziei Curţii Constituționale cauza se află pe rolul altui organ
judiciar, instanţa comunică acestuia decizia;
-autorităţilor publice implicate.

Secțiunea 4. Actele Curții Constituționale și efectele juridice ale

acestora

Problema caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituționale a

făcut obiectul unor ample dezbateri în literatura de specialitate, dar si a unor
reacţii din partea instanțelor de judecată. În forma anterioară revizuirii din anul
2003, Constituția României stipula că deciziile Curții Constitutionale sunt
obligatorii și au putere numai pentru viitor. Această prevedere constituțională a
fost interpretată în mod diferit in doctrină și în practica instanțelor judecatoresti.
Astfel, unele instante, in special instanţa supremă, au considerat că
deciziile Curții Constituţionale produc efecte juridice doar inter parteslitigantes.
In susţinerea acestui punct de vedere s-a plecat de la sistemul antebelic de
control al constituționalității legilor, care era un control realizat de Inalta Curte
de CasaţieşiJustitie, iar deciziile acesteia produceau efecte doar pentru părțile
aflate in proces. Acest punct de vedere era evident contrar dispozițiilor noii
Constituții a României, care vedea in controlul constituționalității o chestiune de
ordine publică, deciziile Curții Constitutionale urmând să producă efecte
ergaomnes.
In vederea aplicării unitare a dispoziţiilorconstitutionale a fost nevoie de o
intervenție decizională a instanței de contencios constitutional, care, in calitatea
sa de garant al supremaţieiConstituţiei a stabilit solutii diferite pentru efectele
deciziilor de respingere si pentru deciziile de admitere a
exceptiilorneconstitutionalitate,
Astfel, deciziile prin care au fost respinse exceptiile de
neconstituționanlitate nu produc efecte ergaomnes, ci doar inter partes,
permițând astfel altor subiecţi ai dreptului de sezina să ridice o exceptie identică
in speranta ca instanta de contencios constituțional işi va modifica jurisprudența
și va ajunge să admită exceptia de neconstituționalitate.
In schimb, in cazul deciziilor de admitere, Curtea a statuat ca "prevederea
normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată
de nici un subiect de drept (cu atat mai puţin de autorităţileşiinstitutiile publice),
incetandu-si de drept efectele, pentru viitor, si anume de la data publicării
deciziei in Monitorul Oficial al României...”.
Soluţiile oferite de jurisprudența Curții Constituţionale au fost avute în
vedere la Revizuirea Constitutiei din 2003 şi în noul text constituțional s-a
prevazut ca "DeciziileCurţiiConstituţionale se publica in Monitorul Oficial al
Romaniei. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere
numai pentru viitor". Prin această proclamare expresă a caracterului general
obligatoriu al deciziilor Curţii s-a pus capăt oricărei controverse cu privire la
efectele deciziilor instanţei de contencios constituțional de admitere a excepțiilor
de neconstituţionalitate.
Pentru a se ajunge la eliminarea antinomiilor reale ca şi a celor aparente,
judecătorul constituțional recurge la argumente rezultate din compararea
dispoziţiilor legale criticate cu cele constituționale, din tratatele internaţionale
privitoare la drepturile omului şi din hotararileCurti Europene a Drepturilor
Omuluiori din determinarea conţinutului conceptelorconstituţionale. Pe această
bază, în practica instanţei noastre de contencios constituțional pot identificate
trei tipuri de decizii:
1)care se bazează pe compararea textelor criticate cu cele constituționale;
2)care în interpretarea textelor constituţionale privitoare la drepturile
omului dau prioritate reglementarilor internaționale, când acestea sunt mai
favorabile;
3)care se fundamentează pe determinarea continutului conceptelor
constitutionale.
Procedural, Curtea Constituţională, poate pronunța decizii, hotarârişi emite
avize.
Deciziile Curții Constituţionale se iau în cazurile in care Curtea:
-se pronunţă asupra constituționalității legilor, inainte de promulgarea
acestora,
-se proaunță asupraconutituționalitiți regulamentelor Parlamentului;
-hotărăște asupra excepțiilor ridicate in fața instantelor judecătorești
privind neconstituționalitatea legilor şi a ordonantelor,
-hotărăște asupra contestaţiilor care au ca obiect constitutionalitatea unui
partid politc.
Curtea Constituţională emite hotărâri in cazurile in care:
-vegheaza la respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui României
și confirma rezultatele sufragiului ,
-constată existența imprejurarilor care justifică interimatul in exercitarea
funcției de Presedinte al României şi comunica cele constatate Parlamentului
şiGuvermului;
-vegheaza la respectarea procedurii pentru organizarea
şidesfăşurareareferendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
-verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislativede
către cetățeni.
Într-o singură situatie, Cartea Constituţională emite avize consultative: în
cazul propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României.
Cu privire la efectele juridice ale actelor CurtiiConstituţionale, vom
observa că ele produc efecte inrelatie directa cu atribuția exercitata de catre
Curte.
Astfel:
-dispozițiile din legile și ordonațele în vigoare, precum și cele din
regulamente, constatate ca neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45
de zile de la publicarea deciziei curții constituționale dacă, în acest interval
Parlamentul sau Guvernul, după caz nu pun de acord prevederile
neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen
dispozitiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept;
-în cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de
promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile
respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale;
-în cazul inițiativei de revizuire a Constituției, decizia Curtii are forta
juridică a unui aviz în problema de revizuire;
-în privinţa excepției de neconstituționalitate, decizia Curții Constituționale
potrivit căreia prevederea legală în cauză este neconstituțională produce efecte
juridice asupra acesteia în sensul neaplicării ei in cauza respectivă:
Aceiaşisituaţie o regasim si in cazul deciziilor Curții privind
neconstituționalitatea ordonantelor Guvernului;
-în cazul deciziilor Curții privind neconstituționalitatea unui partid politic,
efectele acestora constau in radierea partidului politic din evidența partidelor
legal constituite;
-în privința hotărârilor Curții Constituționale, acestea nu pot
depăşiefectele juridice ale unui aviz când Curtea Constitutionala constata
existența imprejurărilor care justifica interimatul, când verifică îndeplinirea
condițiilor pentru exercitarea initiativei legislative de către cetățeni, când
vegheaza la respectarea procedurii pentru organizarea si desfasurarea
referendumului.
Aşadar, Curtea Constituțională, personifică, aşa cum subliniau I. Muraru şi
M. Constantinescu, o expresie generală care are ca scop incadrarea juridică a
fenomenelor politice. Aceasta poate fi o expresie corectă, dacă apreciem că
legea reprezintavointa politică a majoritatiiinvingatoare in alegeri. Pe cale de
consecinţă, controlul consituționalitiții legii, asigură incadrarea fenomenului
politic legislativ in rigorile normei constituționale, intrucât, in societatea
europeana moderna, din care face parte integranta si România, se constată o
preeminență a executivului asupra adunarilor reprezentative, guvernul fiind cel
care dirijează majoritatea parlamentară si deci elaboreaza esențialul din
reglementarea juridică.
Aceasta stare de lucruri a sistemului politic neutralizeaza din ce in ce mai
mult principiul separatiei puterilor in stat, fapt pentru care caracterul de instituie
politicojurisdictionala al Curtii Constitutionale trebuie retinut ca find menit sa
exercite un anume control asupra legii însă, ca emanaţie a unui algoritm politic,
un control similar celui exercitat de catre judecatorul de contencios administrativ
asupra actelor administratiei.
 7. CETĂȚENIA ROMÂNĂ
(din cursul nr.1 pag 112-123)

Secțiunea 1. Principiile cetățeniei române

a) Egalitatea cetatenilor romani da expresie unui principiu de larga respiratie
constitutionala, potrivit căruia, cetățenii români sunt egali in drepturi și
indatoriri, fara deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenta politica, de avere sau origine sociala si indiferent de modul in
care au dobindit cetatenia.
b) Numai cetatenii romani sunt titualarii tuturor drepturilor prevazute de
Constitutie si legi.
Potrivit acestui principiu, nunai cetatenii romani se bucura de universalitatea
drepturilor consacrate in Constitutie si in legile tarii noastre. Astfel, cetatenii romani,
spre deosebire de străini și apatrizi, au dreptul de vot și de a fi aleşi în organele
reprezentative ale statului, iar după revizuirea Constitutiei din octotmbrie 2003 a
devenit posibilă exercitarea drepturilor electorale și pentru cetățenii UE, care
indeplinesc condițiile legale, dar numai în cadrul alegerilor locale: dreptul de a fi
angajati în unele funcții și demnități publice, civile sau militare, dreptul la protecție
diplomatică.

c) Numai cetățenii români sunt obligați să-și îndeplinească toate obligațiile

stabilite prinConstituție și legile țării.
Aceste îndatoriri fundamentale, prevăzute de Constituție sunt:
 obligația de fidelitate față de țară (art. 54);
 apărarea țării (art.55);
 obligația de a contribui prin taxe și impozite la cheltuielile publice (art.56)
 exercitarea drepturilor și libertăților constitutionale cu bună-credință, fără să
încalce dreptuile și libertățile celorlalți (art. 57);

d) Cetățenia constituie în exclusivitate o chestiune de stat.

Art. 5 (1) din Constituția României prevede că cetățenia română se dobândește, se
păstrează sau se pierde în conditiile prevăzute de legea organică.
e) Cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.

Acest principiu este consacrat în art. 5(2), și exprimă de fapt „ideea de apartenență
genetică aunei persoane la generațiile care s-au succedat pe teritoriul romanesc,
ideea de permanență a identității naționale, precum și dreptul omului, mai presus
de legile statului, de a avea o
„Cetate".
f) Căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetățeniei soților.

Potrivit Legii cetățenici (art.3), încheierea, declararea nulității, anularea sau

desfacerea căsătoriei între un cetățean român şi un străin, nu produce efecte
asupra cetățeniei sotilor.
g) Schimbarea cetăteniei unuia din soți nu produce niciun efect asupra
cetățeniei române a celuilalt soț.
Secțiunea 2. Dobândirea și pierderea cetățeniei române

A) Dobândirea cetățeniei române

În România, sistemul de dobândire a cetățeniei este sistemul jus sangvinis, considerat
ca cel mai potrivit, „el fiind expresia legaturii dintre parinti și copii, a continuitatii
neintrerupte pe pamantul stramosesc a generatiilor care au luptat pentru implinirea
idealurilor de libertate sociala si nationala.”

Legea cetățeniei romane stabileste (art.4) că cetățenia română se dobândește

prin:
a) naștere
b) adopta romție

c) acordare la cerere

a) Dobandirea cetateniei prin naștere

Potrivit acest mod de dobândire, copii născuți pe teritoriul României, din părinți
cetățeni români, sunt cetățeni români. De asemenea, sunt cetateni romani cei care:
-s-au nascut pe teritoriul statului roman, chiar daca numai unul dintre parinti
este cetatean roman.
- s-au născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei au cetățenia
română.
Copilul găsit pe teritoriul României este cetățean român, dacă niciunul dintre
părinți nu este cunoscut. Aici este vorba despre o simplă prezumție ș anume aceea
conform căreia, copilul găsit s-a născut dintr-un părinte care are această cetățenie,
prezumție care poate fi combătută cu dovada contrară. În acest sens, legea contrară
art.30 alin. 1 arată că, daca copilului gasit, pana la implinirea varstei de 18 i s-a stabilit
filiatia fata de ambii parinti sau fata de unul, iar acestia sunt de cetatenie straina,
acesta pierde cetatenia romana.
b) Dobândirea cetățeniei române prin adoptare
Asa cum stabilete Legea cetățeniei, cetățenia română se dobândeste de către
copilul cetățean străin sau fără cetățenie, prin adoptare, dacă adoptatorii sunt cetateni
romani, iar adoptatul nu a implinit varsta de 18 ani. In cazul în care numai unul dintre
adoptatori este cetățean roman, cetățenia adoptatului minor va fi hotarata, de comun acord,
de către adoptatori. In cazul în care adoptatorii nu cad de acord, instanța judecătorească
competentă să încuviințeze adopția va decide asupra cetățeniei minorului, tinând seama
de interesele acestuia. In cazul copilului care a împlinit varsta de 14 ani este necesar
consimțământul acestuia. Daca adoptia se face de catre o singura perosna, iar aceasta este
cetatean roman, minorul dobandeste cetatenia adoptatorului.

In cazul declararii nulității sau anulării adoptiei, copilul care nu a implinit vârsta
de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetatean roman, dacă domiciliaza în
străinătate sau dacă parăsește tara pentru a domicilia in strainatate.
 c) Dobandirea cetateniei la cerere
Cetatenia romana se poate acorda la cerere in doua situatii:
1. se poate acorda persoane care nu nu a avut niciodată această cetățenie, dar o
cere

2. se poate acorda persoane care a avut această cetățenie și care cere

redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate.

In primui caz, acordarea cetățeniei române la cerere privește pe cetățeanul străin sau
persoana fără cetățenie care se dorește să se integreze în societatea românească,
dacă îndeplineste urmatoarele conditii:
 s-a nascut si domicialiaza, la data cererii, pe teritoriul Romaniei sau, desi nu s-a
nascut pe acest teritoriu, locuieste in mod legal, continuu și statornic pe teritoriul
statului roman de cel putin 8 ani sau in cazul in care este casatorit cu un cetatean
roman, de cel putin 5 ani.
 dovedește, prin comportament, acțiuni și atitudine, loialitate față de statul român,
nu întreprinde sau sprijină acțiuni împotriva ordinii de drept sau a securitatii
naționale și declară că nici in trecut nu a intreprins asemenea actiuni.
 a implinit varsta de 18 ani.
 are asigurate mijloacele legale pentru o existență decentă, în condițiile stabilitate
de legislația privind străinilor.
 este eunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în tara sau în străinătate
pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean roman.
 cunoaște limba română și posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație română, în
masura suficientă pentru a se integra în viața socială.
 cunoaște prevederile Constituției și imul național.

Copilul nascut din parinti cetateni straini sau fara cetatenie si care nu a implinit
varsta de 18 ani dobandeste cetatenia romana odata cu parintii sai. In situatia in care
numai unul dintre parinti dobandeste cetatenia romana , parintii vor hotari,de comun
acord, cu privire la cetatenia copilului. In cazul in care parintii nu cad de acord ,
tribunalul de la domiciliul minorului va decide, tinand seama de interesele acestuia. In
cazul copilului care a implinit varsta de 14 ani este necesar consimtamantul acestuia.

Copilul dobandeste cetatenia romana pe aceeasi data cu parintele sau.

In cea de-a doua situatie, aceea a acordarii cetateniei romane persoanei care a mai
avut aceasta cetatenie si care cere redobandirea ei, cu pastrarea cetateniei straine si
stabilirea domiciliului in tara sau cu mentinerea acestuia in strainatate , persoana trebuie
sa indeplineasca urmatoarele conditii :

-solicitantul dovedeste , prin comportament, actiuni si atitudine, loialitate fata de

statul roman, nu intreprinde sau sprijina actiuni impotriva ordinii de drept sau a securitatii
nationale si declara ca nici in trecut nu a intreprins asemenea actiuni;

-solicitantul a implinit varsta de 18 ani;

-solicitantul are asigurate in Romania mijloace legale pentru o existenta decenta, in

conditiile stabilite de legislatia privind regimul strainilor

-solicitantul este cunoscut cu o buna comportare si nu a fost condamnat in tara sau

in strainatate pentru o infractiune care il face nedemn de a fi cetatean roman;

Dispozitiile mentionate se aplica si apatrizilor fosti cetateni si descendentilor

acestora pana la gradul II inclusiv.

Parintii care se repatriaza si solicita redobandirea cetateniei romane hotarasc si

in privinta cetateniei copiilor lor minori. In situatia in care parintii nu cad de accord,
tribunalul de la domiciliul minorului va decide, tinand seama de interesele acestuia. Si in
aceasta situatie, daca copilul a implinit 14 an, este necesar consimtamantul acestuia.

Redobandirea cetateniei de catre unul dintre soti nu are nicio consecinta asupra
cetateniei celuilalt sot. Sotul cetatean strain sau fara cetatenie al persoanei care se
repatriaza si redobandeste cetatenia romana poate vere dobandirea cetateniei romane in
conditiile legii.

Persoanele care au dobandit cetatenia romana prin nastere sau prin adoptie si care
au pierdut-o din motive neimputabile lor sau aceasta cetatenie le-a fost ridicata fara voia
lor, precum si descendentii acestora pana la gradul III, la cerere, pot redobandi sau li se
poate acorda cetatenia romana, cu posibilitatea pastrarii cetateniei straine si stabilirea
domiciliului in tara sau cu mentinerea acestuia in strainatate, daca indeplinesc conditiile:

-solicitantul dovedeste, prin comportament,actiuni si atitudine, loialitate fata de statul

roman, nu intreprinde sau sprijina actiuni impotriva ordinii de drept sau a securitatii
nationale si declara ca nici in trecut nu a intreprins asemenea actiuni;

-solicitantul a implinit varsta de 18 ani;

-solicitantul este cunoscut cu o buna comportare si nu a fost condamnat in tara sau in

strainatate pentru o infractiune care il face nedemn de a fi cetatean roman;
 In ceea ce priveste procedura acordarii cetateniei romane, retinem urmatoarele
aspecte:

-cererea de acordare a cetateniei romane se face in limba romana, personal sau, in

cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procura speciala si autentica si se adreseaza
Comisiei pentru cetatenie, fiind insotita de acte care dovedesc indeplinirea conditiilor
prevazute de lege;

-comisia pentru cetatenie, entitate fara personalitate juridica din cadrul Autoritatii
Nationale pentru Cetatenie, verifica indeplinirea conditiilor prevazute de lege pentru
acordarea, redobandirea, retragerea sau renuntarea la cetatenia romana.

-membrii Comisiei si presedintele acesteia se numesc prin ordin al ministrului

justitie, pentru un mandate de 2 ani, si pot fi revocati pe toata durata mandatului prin
ordin al ministrului justitiei.

-Comisia are activitate permanenta, este formata dintr-un presedinte si din 20 de

membri, personal din cadrul Autoritatii Nationale pentru Cetatenie. Lucrarile Comisiei nu
sunt publice, acestea se desfasoara in prezenta a cel putin 3 membri si sunt prezidate de
presedinte , iar in lipsa acestuia, de catre un membru desemnat de acesta.

-Presedintele Comisiei , prin rezolutie, stabileste termenul la care se va dezbate,

cererea de acordare sau redobandire a cetateniei, dispunand totodata solicitarea de relatii
de la orice autoritati cu privier la indeplinirea conditiilor prevazute de lege.

In cazul in care Comisia constata necesitatea audierii unor persoane care ar putea
da informatii utile in vederea solutionarii cererii, dispune citarea acestora, stabilind un
nou termen.

In cazul in care sunt intrunite conditiile pentru acordarea cetateniei romane,

Comisia stabileste, intr-un termen ce nu va depasi 6 luni, programarea persoanei la
interviul organizat pentru verificarea conditiilor prevazute de lege. Indeplinirea sau, dupa
caz, neindeplinirea conditiilor prevazute de lege pentru acordarea ori redobandirea
cetateniei romane se constata printr-un raport motivar,care se adopta de Comisie cu votul
majoritatii celor prezenti. In caz de paritate, votul presedintelui Comisiei sau al
inlocuitorului acestuia este decisiv. Daca solicitantul este declarat admis la interviu,
Comisia va intocmi un raport in care va mentiona intrunirea conditiilor legale pentru
acordarea sau , dupa caz, redobandirea cetateniei. Raportul, insotit de cererea de acordare
ori de redobandire sa cetateniei, va fi inaintat presedintelui Autoritatii Nationale pentru
Cetatenie.
 In cazul in care nu sunt indeplinite conditiile cerute de lege pentru acordarea ori
redobandirea cetateniei, precum si in cazul nepromovarii interviului ori al neprezentarii,
in mod nejustificat a solicitantului, la sustinerea acestuia ,Comisia, printr-un raport
motivate, propune presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie respingerea cererii.

Presedintele Autoritatii Nationale pentru Cetatenie,constatand indeplinite

conditiile prevazute de lege, emite, intr-un termen ce nu va depasi 3 zile, ordinul de
acordare sau de redobandire a cetateniei romane, dupa caz.Ordinul de acordare sau de
redobandire a cetateniei romane se comunica solicitantului, prin scrisoare recomandata cu
confirmare de primire,in termen de 3 zile de la data emiterii sale.

In cazul in care constata neindeplinirea conditiilor prevazute de lege, presedintele

Autoritatii Nationale pentru Cetatenie respinge, prin ordin, cererea de acordarea sau de
redobandire a cetateniei.

Ordinul presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de acordare sau de

redobandire a cetateniei romane, respectiv ordinul de respingere a cererii de acordare sau
de redobandire a cetateniei romane se comunica, de indata, solicitantului, prin scrisoare
recomandata cu confirmare de primire. In termen de 3 luni de la data comunicarii
ordinului presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de acordare sau de
redobandire a cetateniei romane, persoanele carora li s-a acordat sau care au redobandit
cetatenia romana vor depune juramantului de credinta fata de Romania.

Cetatenia romana se acorda sau se redobandeste la dara depunerii juramantului de

credinta. Persoana care decedeaza inaintea depunerii juramantului de credinta fata de
Romania este recunoscuta ca fiind cetatean roman, la cererea succesorilor sai legali, de la
data emiterii ordinului presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de acordare
sau de redobandire a cetateniei romane, urmand a fi eliberat certificatul de cetatenie de
catre Comisie.Dupa depunerea juramantului,Comisia elibereaza certificatul de cetatenie
romana, care va fi intocmit in doua exemplare,semnate de presedintele Autoritatii
Nationale pentru Cetatenie, dintre care un exemplar va fi inmanat titularului. Ambele
exemplare ale certificatului contin elemente de siguranta si au aplicate fotografii ale
titularului.

B) Pierderea cetateniei romane

Cetatenia romana se pierde prin:

a) retragerea cetateniei romane,

b) aprobarea renuntarii la cetatenia romana;

 c) in alte cazuri prevazute de lege.

a) Retragerea cetateniei romane

De la bun început trebuie și precizam ca, potrivit art.5 (2) din Constituție, cetatenia
romana nu poate fi retrasă aceluia care a dobandit-o prin nastere.

a) Retragerea cetateniei romane apare ca o sancțiune in sarcina celui care:

-aflandu-se in strainatate, savarseste fapte deosebit de grave prin care vatama

interesele statului roman sau lezează prestigiul României;

-aflandu-se în strainatate, se înrolează în fortele armate ale unui stat cu care Romania
a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război;

-a obținut cetătenia română în mod fraudulos;

- este cunoscut ca având legături sau a sprijinit sub orice formă grupări teroriste ori a
savarșit alte fapte care pun in pericol securitatea națională.

b) Pierderea cetăteniei prin aprobarea renunțarii la cetătenia romana

Renunțarea la cetatenia româna este un mod amiabil de definitivare a statutului
juridic al persoanelor și nu o sancțiune ca in cazul retragerii. Renunțarea la cetatenia
română este determinată de existența unor situații în care o persoană, cetațean român,
dorind să se stabilească în altă țară si implicit să dobândească cetatenia statului
respective este nevoită, potrivit legislației statului,să renunțe la cetățenia română.
Conform Legii cetăteniei nr. 21/1991, pentru motive temeinice se poate aproba
renunțarea la cetațenia română prin ordin la ministrul justiției, persoanei care:
● a implinit varsta de 18 ani;
● nu este invinuită sau inculpată intr-o cauză penală ori nu are de executat o
pedeapsa penala;
● nu este urmărită pentru debite către stat, personae fizice sau juridice din tara
sau, avand astfel de debite, le achita ori prezintă garanții corespunzătoare pentrua
chitarea lor;
● a dobandit ori a solicitat și are asigurare că va dobândi o altă cetățenie.
Pierderea cetateniei române prin aprobarea renunțarii la cetățenia romană nu
produce nici un efect asupra cetățeniei soțului sau copiilor minori cu excepția situatiei
in care copilul minor pierde cetățenia româna odată cu părinții sai care au obținut
aprobarea renunțării la cetațenia romana, iar copilul minor se afla impreuna cu ei în
strainatate ori parăsaseste impreuna cu ei tara. In acest caz, copilul minor pierde
cetatenia romană pe data plecării sale din tară.
 De asemenea, copilul minor, incredintat prin hotarare judecatoreasca parintelui
care are domiciliul in strainatate și care renunta la cetatenie, pierde cetațenia română
pe accesași data cu părințele căruia i-a fost incredintat și Ia care locuiește, cu condiția
obținerii acordului celuilalt parinte, cetățean roman. In toate situațiile, copilului care
a împlinit varsta de 14 ani i se cere consimtamantul.
c) Alte cazuri de pierdere a cetăteniei romane:
1) Pierderea cetățeniei române de către copilul minor adoptat de un cetatean
strain, la cererea acestuia. Copilul minor, cetățean roman, adoptat de un cetățean strain,
pierde cetățenia română, daca, la cererea adoptatorului sau, dupa caz, a adoptatorilor,
dobândește cetățenia acestora în condițiile prevazute de legea străină. Minorului care a
împlinit varsta de 14 ani i se cere consimțamantul. Data pierderii cetățeniei române in
acest caz este data dobândirii de către minor a cetățeniei adoptatorului. In cazul declarării
nulității sau anulării adoptiei, copilul care nu a implinit varsta de 18 ani este considerat că
nu a pierdut niciodata cetățenia română.

2) In situatia prevazută la art.5 alin. (3) dinlegea 282, copilul găsit pierde
cetățenia română, dacă până la împlinirea varstei de 18 ani i s-a stability filiația față
de ambii părinti, iar aceștia sunt cetațeni straini. Cetățenia romană se pierde și în
cazul în care filiația s-a stabilit numai față de un părinte cetătean strain, celalalt
pārinte rămânand necunoscut. Data pierderii cetățeniei române in aceste condițiieste
data stabilirii filiației copilului.

Procedura retragerii cetăteniei române și aprobării renuntării la cetateania

romana
Renuntarea la cetătenia română. Cererea de renunțare la cetatenia română,
însoțită de actele doveditoare se depune la secretariatl tehnic al Comisiei sau la
misiunile diplomatice ori oficiile consulare ale României din afara în care
solicitantul iși are domiciliul sau reședința.
In cazul în care dosarul cuprinde toate documentele necesare soluționării cererii
de renuntare la cetațenia română, președințele Comisiei, prin rezoluție, dispune
solicitarea de relații de la orice autoritati cu privire la indeplinirea conditiilor
prevazute de lege.
In cazul în care constată lipsa documentelor necesare soluționării cererii,
președințele Comisiei solicita, prinr ezoluție, completarea dosarului, Incazul în care,
în termen de cel mult 6 luni de la comunicare, nu sunt transmise actele necesare,
cererea va fi respin să ca nesustinută.
Presedintele Autorității Naționale pentru Cetățenie dispune, prin ordin, aprobarea
sau, după caz, respingerea cererii de renuntare la cetățenia română, pe baza raportului
Comisiei, prin care această constată îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor
 prevazute de lege. Ordinul presedintelui Autorității Naționale pentru Cetatenie de
aprobare sau, după caz, de respingere a cererii de renunțare la cetatenia română se
comunică solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Pierderea cetăteniei romane prin renunțare are loc Ia data eliberarii adeverintei de
renunțare la cetatenia română. Dovada renunțării la cetățenia româna se face cu
adeverință eliberată de secretariatul Comisiei, pentru persoanele cu domiciliul in
Romania, ori de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Romaniei, pentru
persoanele cu domiciliul sau reședința în străinătate, in baza ordinului președintelui
Autorităților Naționale pentru Cetățenie.

Retragerea cetateniei romane. Orice autoritate sau persoana care are cunostinta de
existenta unui motiv pentru retragerea cetateniei romane poate sesiza, in scris, Comisia,
avand obligatia sa prezinte dovezile de care dispune. Presedintele Comisiei stabileste,
prin rezolutie, termenul la care se va dezbate sesizarea de retragere, dispunand totodata:

a) solicitarea punctului de vedere al autoritatilor competente cu privire la

indeplinirea conditiilor legale privind retragerea cetateniei;

b) invitarea persoanei care a formulat sesizarea, precum si a oricarei persoane care

ar putea da informatii utile solutionarii cererii;

c) citarea persoanei in cauza la domiciliul cunoscut sau, daca acesta nu se

cunoaste, prin publicarea citatiei in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a III-a. Citarea
persoanei are loc cu cel putin 6 luni inainte de termenul fixat pentru dezbaterea sesizarii.

La termenul stabilit pentru dezbaterea sesizarii, Comisia verifica indeplinirea

conditiilor necesare retragerii cetateniei romane. Aceasta audiaza persoanele citate
potrivit legii, precum si persoana in cauza. Lipsa persoanei legal citate nu impiedica
desfasurarea procedurilor de retragere a cetateiei romane.

In cazul in care constata indeplinirea sau, dupa caz, neindeplinirea conditiilor

legale de retragere a cetateniei romane, Comisia va propune presedintelui Autoritatii
Nationale pentru Cetatenie, printr-un raport motivat, aprobarea retragerii cetateniei
romane sau, dupa caz, respingerea sesizarii.

Presedintele Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, constatand indeplinite

conditiile prevazute de lege, emite ordinul de retragere a cetateniei romane, respectiv de
respingere a sesizarii de retragere a cetateniei, in cazul in care constata neindeplinirea
conditiilor prevazute de lege. Ordinul presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie
de admitere sau de respingere a sesizarii de retragere a cetateniei se comunica persoanei
in cauza, precum si persoanei care a facut sesizarea, prin scrisoare recomandata ce
conformare de primire.

Pierderea cetateniei romane prin retragere are loc la data emiterii ordinului
presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de aprobare a retragerii cetateniei
romane.

C) Dovada cetateniei romane

Dovada cetateniei romane se face cu buletinul/cartea de identitate, pasaport ori cu

certificatul constatator (eliberat de seful misiunii diplomatice sau al oficiului consular
persoanei care a obtinut cetatenia romana si a depus juramantul de credinta in strainatate).

Cetatenia copilului pana la varsta de 14 ani se dovedeste cu certificatul sau de

nastere, insotit de buletinul/cartea de identitate sau pasaportul oricaruia dintre parinti.
Dovada cetateniei copiilor gasiti se face, pana la varsta de 14 ani, cu certificatul de
nastere.

Pentru cetatenii romani aflati in strainatate, misiunile diplomatice si oficiile

consulare pot elibera, la cerere, dovezi de cetatenie.

D) Pluralitatea de cetatenie si apartidia

Din punct de vedere juridic, atat bicetatenia (dubla cetatenie) dar si apartidia,
atenteaza la ordinea de drept a statelor lumii si creeaza noi probleme de drept
international. Conventia europeana (privind cetatenia) considera a fi pluralitate de
cetatenie numai in cazul obtinerii simultane a doua sau mai multe cetatenii de catre
aceeasi persoana (art. 2, lit. b). Ea cere statelor parti sa nu permita renuntarea la cetatenie
daca prin aceasta solicitantul ar ramane apatrid, -cel putin pentru cetatenii care nu
locuiesc in mod obisnuit in strainatate.

In privinta Romaniei legislatia noastra, de dupa 1989, permite dubla cetatenie, in

acest sens putandu-se rezolva problemele multor cetateni romani care in perioada 1944-
1989 locuind in strinatate au pierdut cetatenia romana. Astfel, Decretul-lege nr.
137/1990 a stabilit ca fostii cetateni romani, care inainte de 22 decembrie 1989 au
pierdut cetatenia romana din diferite motive, o pot redobandi la cerere, in baza unei
declaratii autentificate, in strainatate, la reprezentantele diplomatice sau consulare
ale Romaniei, iar in tara la notariat, chiar daca au o alta cetatenie si nu isi stabilesc
domiciliul in Romania. Legea nr. 21/1991 (legea cetateniei romane) a pastrat aceste
reglemaentari.

E) Cetatenia de onoare

Cetatenia de onoare reprezinta, lato sensu, o cinste acordata de o entitate sociala

unei persoane fizice, ca urmare a deosebitelor calitati care i s-au constatat, care i-au atras
admiratia ori recunostinta.

Cetatenia de onoare acordata de stat unui strain poate fi privita, fie ca o acordare
neconditionata a unor drepturi politice, fie ca un titlu pur onorific fara a genera
drepturi si obligatii cetatenesti. Intre cele doua situatii poate sa existe si una intermediara,
aceea in care cetateanul de onoare beneficiaza de anumite drepturi pe care nu le are un
strain.

In Romania, potrivit legii-cadru, cetatenia cu titlu de „cetatenie de onoare” se

poate acorda unor straini pentru servicii deosebite aduse tarii si natiunii romane, la
propunerea Guvernului, de catre Parlamentul Romaniei, fara nici o alta formalitate.
Persoanele care au dobandit cetatenia de onoare se bucura de toate drepturile civile si
politice recunoscute cetatenilor romani, cu exceptia dreptului de a alege, de a fi ales si de
a ocupa o functie publica.
8. Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale
ale cetatenilor romani
(din cursul nr.1, paginile 129-151)
A.Conceptul de drepturi si libertati fundamentale
De la teoria generala a dreptului cunoastem ca exista mai multe acceptiuni ale
cuvantului „drept”. In primul rand prin drept intelegem ansamblul normelor juridice
care au fost elaborate de-a lungul vremii cu scopul de a reglementa conduite umane
(dreptul obiectiv) precum si cele in vigoare, care impun in prezent comandamente
juridice ( dreptul pozitiv).
In al doilea rand, intr-o acceptie propriu-zis epistemologica, dreptul este o
stiinta care are ca obiect studiul normelor juridice si al fenomenului juridic ca
realitate sociala, un sistem de concepte si teorii care se exprima intr-un limbaj
specific si care se refera exclusiv la un anumit domeniu al realitatii.
Cea de-a treia importanta acceptiune a cuvantului drept priveste dreptul
subiectiv, inteles ca prerogativa, posibilitate, facultate, indrituire a unei persoane, de
a face ori a nu face ceva, prerogativa conferita de lege si in temeiul careia titularul
dreptului poate sau trebuie sa desfasoare o anumita conduita, poate sa ceara
protejarea dreptului sau in fata tertilor, in scopul valorificarii unui interes personal,
direct, nascut si actual, legitim si juridic protejat, in acord cu interesul obstesc si cu
normele de convietuire sociala.
Pe parcursul istoriei, teoriile juridice au incercat sa explice care este
temeiul realitatii la care dreptul subiectiv se refera si anume al faptului ca cineva este
indrituit sa aiba o anumita conduita. Aceste explicatii s-au situat intre 2 limite.
Prima dintre acestea este a teoriilor care pun drepturile subiective in centrul
fenomenului juridic: normele juridice exista pentru a consacra si proteja, sub
amenintarea sanctiunilor, drepturile cu care fiinta umana este natural
inzestrata.Aceasta conceptie, care plaseaza sursa drepturilor subiective in ontologie
are o traditie respectabila in istoria gandirii juridice si s-a dovedit a fi extrem de
atractiva pentru multi din marii ganditori ai dreptului. Este conceptia care a alimentat
marele filon de gandire juridica cunoscut ca teoria dreptului natural. Omul este
natural inzestrat cu anumite drepturi si nicio norma juridica nu-l poate priva de
acestea. Anticii sunt primii care au vorbit despre drepturile naturale ca despre
drepturi inerente fiintei umane si despre drept ca parte a Logosului. Germenii acestei
conceptii ii gasim la sofisti si la Platon, dar prima si cea mai structurata teorie a
dreptului natural o gasim in celebra lucrare a lui Aristotel „Etica Nicomahica”.
 Teoria dreptului natural, din care, fara indoiala, provine actuala teorie a
drepturilor fundamentale ale omului, a sedus spirite alese. Esenta ei metafizica
provoaca speculatie, anvergura ei spirituala implica invocarea absolutului, maretia ei
morala impune responsabilitatea intelectuala.
Cea de-a doua limita (extrema) este reprezentata de teoreticienii care au
negat cu desavarsire existenta drepturilor subiective. Aceste teorii sustin ca nu exista
nimic in realitate care sa poata fi considerat temei al existentei drepturilor subiective.
In privitnta drepturilor si libertatilor fundamentale terminologia folosita de
unii autori consacrati este diferita.
In unele manuale apar titlurile de „libertati publice” desi in cuprinsul
lucrarii respective se intalnesc si formulari de genul „drepturile omului”; alti autori
folosesc denumirea de „drepturi si lobertati”
Uneori se argumenteaza ca „drepturile omului” si „libertatile publice” nu
au acelasi continut deoarece drepturile omului sunt inerente naturii umane, ele fiind
universale si pentru totdeauna.
La inceput, in catalogul drepturilor umane, au aparut libertatile, ca
exigente ale omului in opozitie cu autoritatile publice , iar aceste libertati nu
presupuneau din partea celolalti, decat o atitudine generala de abtinere. Ulterior, in
contextul evolutiei politice si sociale, au evoluat si libertatile care au determinat
cristalizarea conceptului de „drept al omului”, necesitand a fi nu numai proclamate ci
si promovate, protejate si garantate. De aceea astazi putem constata o sinonimie din
punct de vedere juridic, intre „drept” si „libertate”.
Conceptul „drepturile omului” semnifica plenitudinea drepturilor oricarei
persoane, deci a fiintei umane inzestrata cu constiinta si ratiune. Acestuia trenuie sa i
se recunoasca drepturile sale naturale, care sunt in acelasi timp drepturi inalienabile
si imprescriptibile si care pot fi exercitate indiferent de raportul ce exista intre
persoana si statul pe teritoriul caruia se afla in orice moment.
Literatura de specialitate consacra si expresia „institutia drepturilor.
libertatilor si indatoririlor fundamentale”, desemnand prin aceasta un grup de norme
juridice unite prin obiectul lor comun de reglementare.
In constitutia Romaniei din 1991 se foloseste atat termenul de „drept”
(ex.: dreptul la viata, dreptul la informatie, dreptul la vot, dreptul la aparare) cat si
termenul de „libertate” (ex.: libertatea constiintei, libertatea individuala, libertatea de
exprimare).
Marile momente ale codificarii drepturilor fundamentale
1.Primele acte prin care s-au legiferat drepturi fundamentale ale omului au existat
in Anglia, astfel:
-Magna Charta Libertatum, celebrul act constitutional din 1225 ca urmare a
intelegerii survenite intre Ioan fara de Tara si baronii rebeli, gasim enuntate
rudimentar doua principii fundamentale ale oricarui stat de drept si in acelasi
timp, doua drepturi fundamentale ale omului: principiul legalitatii si interzicerea
arestarii arbitrare;
-in 1628, Parlamentul englez adreseaza regelui The Petition of Rights, document
in care se arata ca domiciliul persoanei este inviolabil, ca nimeni nu poate fi
supus taxelor fara incuviintarea Parlamentului;
-in 1679 apare Habeas Corpus Act;
-la 1689 apare Bill of Rights sau Actul pentru stabilirea succesiunii la tron.
In Anglia secolului al XVII-lea erau , asadar, interzise pedepsele crude
si ilegale, persoanele erau eliberate pe cautiune, iar arestatului trebuie sa i se
comunice la arestare invinuirea care i se aducea.

2.La 1776, a fost proclamata Declaratia de independenta a SUA. Documentul

promoveaza doctrina dreptului natural si precede cu 11 ani Constitutia SUA si cu
15 ani adoptarea primelor 10 Amendamente la textul Constitutiei; aceste
amendamente formeaza Declaratia drepturilor omului.
3. In urma victoriei Revolutiei franceze, pe 26 august 1789 a fost adoptata
Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului .
4.Cel mai important moment din istoria codificarii s-a petrecut la 10
decembrie 1948 cand Adunarea Generala a ONU a adoptat „Declaratia
universala a drepturilor omului”.

Notiunea de drepturi fundamentale\

Literatura de specialitate apreciaza ca „drepturile fundamentale sunt acele
drepturi subiective ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea
acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, drepturi
stabilite prin Constitutie si legi”.

1.Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective adica posibilitati,

prerogative, facultati ale subiectelor raporturilor juridice de a actiona intr-un
anumit fel, de a avea o anumita conduita si de a cere celorlalte subiecte o
atitudine corespunzatoare precum si de a beneficia de protectia si sprijinul
statului in realizarea pretentiilor legitime.

2.Drepturile fundamentale sunt esentiale pentru cetateni; ele au cea mai mare
importanta pentru viata, libertatea si personalitatea cetateanului.

3. Drepturile fundamentale, datorita importantei lor, sunt inscrise in acte

deosebite ( declaratii de drepturi, pacte internationale sau regionale, precum si in
legile fundamentale ale statelor ( Constitutii).
 Drept concluzie, suntem indreptatiti in a ne ralia definitiei date de prof. I
Muraru- drepturilor fundamentale potrivit careia, acestea sunt drepturi subiective,
esentiale pentru cetateni, drepturi reglementate si garantate de Constitutie si legi.

Notiunea de indatoriri fundamentale

Drepturile subiective nu pot fi exercitate fara a fi corelate unor obligatii
juridice (corelative). De altfel, aceste doua componente alcatuiesc continutul
raportului juridic.
Pornind de la aceste considerente pur teoretice (de teorie a dreptului)
ajungem sa constatam ca indatoririle fundamentale sunt corelative drepturilor si
libertatilor fundamentale.Caracterul corelativ al indatoririlor fata de drepturi este
pe deplin justificat si nicio persoana nu se poate prevala doar de drepturi, fara sa-
si asume si obligatiile corespunzatoare.
Indeplinirea obligatiilor fundamentale constituie in acelasi timp si mijlocul
prin care se realizeaza drepturile subiective, prin care oamenii contribuie la
realizarea scopului si sarcinilor societatii in ansamblul sau.
Caracterizand pe scurt, conceptul indatoririlor fundamentale, retinem ca
acestea:
-reprezinta obligatii ale cetatenilor asumate in viata sociala si determinate de
scopurile societatii.
-sunt denumite „fundamentale” pentru ca sunt „esentiale”, societatea le
confera o mare valoare, ce se reflecta in consacrarea lor juridica (in constitutii,
legi, etc.)
-sunt indatoriri a caror realizare se asigura prin convingere sau, la nevoie, prin
forta de constrangere a statului.
In loc de concluzie, definim indatoririle fundamentale ca fiind obligatii ale
cetatenilor, esentiale pentru viata lor sociala si in conformitate cu scopul si
sarcinile societatii, inscrise in legi fundamentale si asigurate in indeplinirea lor, la
nevoie, prin forta coercitiva a statului.

Natura juridica a drepturilor fundamentale

1.Teoria drepturilor naturale (Aristotel, Platon, Grotius, Rousseau) pune in
evidenta existenta drepturilor oamenilor inca din momentul nasterii lor. Germenii
acestor teorii au aparut inca din antichitate si s-au format apoi, ca o teorie mai
conturata si cu o pondere si o influenta mai puternica si in gandirea filosofica si
politico-juridica, in Evul Mediu, in Renastere si in pregatirea revolutiilor
burgheze din SUA, Franta, etc.
Teoria drepturilor naturale admite ca dreptul s-a manifestat in societate
sub doua aspecte : existenta unui drept pozitiv, creatie a oamenilor care se
 concretizeaza in actele normative elaborate si existenta unui drept natural, care nu
este o creatie voluntara, ci are un caracter etern, imuabil si se impune dreptului
pozitiv. Spre pilda, Blackstone califica aceste drepturi fundamentale ca absolute,
drepturi care au derivat din legile naturii.
Teoria dreptului natural poate fi rezumata in urmatoarele idei:
-dreptul natural, ca o lege nescrisa, exprima echitatea.
-legile naturale sunt expresia exigentelor naturale a tuturor vietuitoarelor, a
tuturor fiintelor vii.
-conditia existentei omului vine de la starea sa naturala, in care oamenii traiau
in deplina independenta intre ei;
-omul in stare de natura avea o libertate totala si era egal cu ceilalti.
O importanta idee a dreptului natural este aceea a renuntarii la libertatea
absoluta si supunerea in fata unei autoritati. Astfel ia nastere societatea, ca
urmare a pactului social intervenit intre oameni si autoritati, pentru realizarea
„binelui comun”.

2.Teoria individualista sustine ca sursa fiecarui drept se afla in individ,

deoarece acesta singur este o fiinta reala, libera si respectabila.

3.Teoria drepturilor reflexe nu face deosebirea de natura juridica intre

drepturile individuale si celelalte drepturi subiective, toate fiind o creatie a
dreptului obiectiv.

4.Alte teorii, fie ca au considerat ca drepturile fundamentale

desemneaza trasaturile esentiale ale statutului juridic al fiintei umane, fie au
afirmat ca libertatile publice pot fi considerate ca obligatii in sarcina statului,
adica limitarii aduse competentei sale care lasa sa subziste o autonomie
individuala.

5.Esenta naturii juridice a drepturilor omului o constituie faptul ca

acestea, fara deosebire ca sunt drepturi fundamentale sau obisnuite, sunt
drepturi subiective, ele nu pot exista decat in cadrul unui raport juridic
concret.Impreuna cu indatoririle corelative drepturile fundamentale formeaza
Statutul juridic constitutional al cetateanului.

Secțiunea 2. Clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale .

Clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale este o problemă deosebit de
complexă luând in considerare evoluția drepturilor şi libertăților, criteriile care au stat la
baza diferitelor clasificări, trăsăturile epocilor în care s-a evidențiat necesitatea
clasificărilor, sistemele de drept în care au fost consacrate aceste drepturi şi libertăți.
Fără a intra în amánunte care ar excede demersului nostru didactic, ne raliem
opiniei de autoritate a prof. I Muraru care, potrivit cu criteriul conținutului drepturilor şi
libertăților fundamentale propune următoarea clasificare a acestora:
1.inviolabilitățile, adică acele drepturi și libertăți care, prin conținutul lor asigură
viața, posībilitatea de mişcare liberă, siguranță și domiciliul persoanei. Includem în
această categoric: dreptul la viață, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate
psihică, libertatea individuală, dreptul de apărare, dreptul la libera circulație, dreptul la
ocrotirea vieții intime, familiale și private, inviolabilitatea domiciliuluí.
2.drepturile și libertățile social-economice și culturale, categorie formată din acele
drepturi şi libertăți care prin conținutul lor asigură condițiile sociale și materiale de viață,
educația și posibilitatea protecției acestora. Aici includem: dreptul la învățătură, accesul
la cultură, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la muncă și
la protecția socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul de
moștenire, libertatea economică, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie,
dreptul copiilor și tinerilor la protectie și asistență, dreptul persoanelor handicapate la o
protecție specială.
3.drepturile exclusiv politice, adică drepturile care, prin conținutul lor, pot fi
exercitate de către cetățeni numai pentru participarea la guvernare. Includem în această
categorie dreptul de vot și dreptul de a fi ales.
4.drepturile şi libertățile social-politice sunt acele drepturi și libertăți care, prin
conținutul lor, pot fi exercitate de cátre cetățeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor
probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi și
libertăți asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor, fapt pentru care mai
sunt denumite libertäți de opinie. Sunt incluse în această categorie: libertatea conștiinței,
libertatea de exprimare, dreptul la informație, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere,
secretul corespondenței.
5.drepturile garanții, prin conținutul lor, au rolul unor veritabile garanții constituționale.
Acestea sunt: dreptul de petiționare și dreptul persoanei vätämate de către o autóritate
publică.
După prezentarea clasificării operate de prof I. Muraru, două precizări sunt
necesare şi utile;

- în primul rând, în privința ordinii enumerării, ea nu trebuie interpretată ca o

ierarhizare a acestora, toate drepturile și libertățile au aceeaşi importanță, ele formează un
tot unitar şi indivizibil;
-în al doilea rând, Constituția prevede (în art. 18(2)) și un drept neinclus în categoriile de
mai sus: dreptul de azil. Nefiind un drept al cetățenilor români, ci al străinilor şi
apatrizilor, menținerea sa în Constituție nu reprezintă altceva decât expresia valorii
deosebite a acestui drept de îndelungată tradiție". IS I. Inviolabilitățile a) Dreptul la viață,
dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei (art. 22(1)).
În Constituția României, preluându-se dispozițiile documentelor internaționale în
materie, s-a stipulat că "Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică şi psihică
ale persoanei sunt garantate". În legislația țärii noastre, garanțiile acestor drepturi constau
şi în prevederile legii penale referitoare la infracțiunile de omor, ucidere din culpă,
lovirea sau alte violențe, vătămare corporală. Constituția interzice pedeapsa cu moartea
naturale ale omului şi care, prin natura sa, reprezintă o cruzime ce foarte rar s-a dovedit
dreaptă și niciodată eficientă, de multe ori ea fiind efectul unor grave erori judiciare.
Dreptul la integritate fizică și psihică este strâns legat de dreptul la viață. În acest sens
trebuie să menționăm prevederile din Declarația universală a drepturilor omului şi Pactul
cu privire la drepturile civile și politice, care în art. 7 prevede că "nimeni nu va fi supus
torturii și nici unor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante". Potrivit
Convenției contra torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante
(1984) tortura este un act prin care o durere sau suferință ascuțite, fizice sau mentale, sunt
produse intenționat unei persoane cu scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoană
informații sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terță persoană l-a comis
sau se presupune de a-l fi comis, de intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a
intimida sau face presiuni asupra unei terte persoane, dacă o asemenea durere sau
suferință sunt produse de un agent al autorității publice sau orice altă persoană având o
împuternicire oficială sau la instigarea sa sau cu consimțământul său expres sau tacit.
b) Libertatea individuală. ,,Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile"
stipulează Constituția României, Altfel spus, libertatea individuală privește libertatea
fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta și mişca liber, de a nu fi ținut în
sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reținut, arestat sau deținut decât în cazurile și
dupå formele expres prevăzute de Constituție și legi, Libertatea persoanei presupune
existența acelor condiții care să-i permită omului de a dispune de el însuşi, de a se
manifesta liber, în conformitate cu dorințele, necesitățile și concepțiile pe care le are.
Aducem în discuție aici, însă, conceptul de siguranță a persoanei prin care vom identifica
ansamblul garanțiilor care protejează persoana în situațiile în care autoritățile publice iau
anumite măsuri ce privesc libertatea individuală, garanții care asigură că aceste nu fie
ilegale (arbitrare, excesive, abuzive).
În acest context, art. 23 din Constituție stipulează condițiile în care se pot 315
realiza percheziții, rețineri şi arestări.
 Percheziția cate o măsură - penală care poate fi dispusă de organul de urmărire
penală sau instanța de judecată în interesul probării săvârşirii unei infracțiuni. Ea poate fi
domiciliară sau corporală şi se poate efectua numai în cazurile și în condițiile prevăzute
de lege.
Reținerea, presupune privarea de libertate, pe o durată strict determinată, de către
autoritățile competente, a persoanei față de care există indicii că a săvârșit o faptă,
prevăzută și pedepsită de lege.
Arestarea este o măsură care aduce atingere gravă libertății individuale. De aceea
ea este supusă unor reguli (constituționale și legale) stricte și feme.
În legătură cu libertatea și siguranța persoanei, nu este lipsitä de interes, credem,
prezentarea cazurilor în care poate fi dispusă privarea de libertate a persoanei, potrivit
Convenției europene pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Astfel, o persoană poate fi privată de libertate în următoarele cazuri:
- când este deținută legal după o condamnare pronunțată de un trībunal
competent;
- pentru nesupunere conform legii de către o instanță sau pentru garantarea
executării unei obligații prevăzute de lege;
- pentru a fi adusă în fața instanței când se dețin date verosimile că comis o
infracțiune sau dacă există motive credibile că va sävârşi o infracțiune sau va fugi după
comiterea acesteia;
- pentru educația sub supraveghere a unui minor sau pentru a-l aduce în 316. fața
unei instanțe competente;
- detenția legală a unei persoane susceptibile de propagarea unei boli contagioase,
a unui alienat, alcoolic, toxicoman sau vagabond; - pentru a împiedica o persoană să
pătrundă ilegal într-un stat, sau împotriva căreia este în curs o procedură de expulzare sau
de extrădare.
c) Dreptul la apărare. Dreptul la apărare, potrivit art. 24 din Constituție „este
garantat; în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau
numit din oficiu".
În legătură cu dreptul la apărare, importante precizări au fost aduse, la vremea
respectivă, prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,
cu modificările ulterioare. Potrivit acesteia:
- în exercitarea profesiei sale, avocatul este independent și se supune numai legii,
statutului și regulilor eticii profesionale;
- avocatul promovează și apără drepturile și libertățile fizice şi juridice în fața
tuturor instanțelor, autorităților și instituțiilor;
 - în exercitarea dreptului de apärare avocatul are dreptul și obligația de a stărui
pentru realizarea liberului acces la justiție şi pentru un proces echitabil;
- avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredințate,
angajate sau din oficiu şi să se prezinte la fiecare termen la instanțele de judecată, la
organele de urmărire penală sau la alte instituții, conform mandatului încredințat;
- avocatul trebuie să manifeste conștiinciozitate și probitate profesională, să
pledeze cu demnitate față de judecători și de pärțile din proces, să depună concluzii scrise
sau note de şedință ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cerere aceasta sau
instanța dispune în acest sens. Statutul profesiei de avocat, adoptat de Uniunea Avocaților
precizează printre altele că:
- avocatul îndeplinește o misiune socială, pusă în slujba adevărului și a justitiei
- în exercitarea profesiei sale, avocatul nu poate fi supus nici unei presiuni din
partea autorităților publice sau a altor persoane fizice sau juridice;
- independența avocatului nu poate prejudicia însă interesele clientului său;
avocatul este dator să dea clientului său sfaturi juridice corespunzătoare prevederilor
legale și crezului său profesional.
Potrivit Statutului, printre îndatoririle avocatului se numără ,exercițiul liber al
profesiei, demnitatea, conștiința, independența, probitatea, umanismul, onoarea,
loialitatea, delicatețea, moderația, tactul și sentimentul de confraternitate", considerate,
principii esențiale ale profesiei de avocat
d) Dreptul la liberă circulație. În România, potrivit art. 25 din Constituție, "Dreptul
la liberă circulație, în afarā și în străinătate este garantat, legea stabilind condițüle
exercitării acestui drept". Prin această reglementare, textul constituțional prevede două
aspecte ale exercitärii acestui drept și anume, posibilitatea liberei circulații pe teritoriul
României şi în afara acestuia, Prin folosirea expresiei: , legea stabileşte condițiile",
legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea
trebuie să se desfășoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea unor condiții
stabilite de lege. În acelaşi sens, evidențiem faptul, reglementat chiar în Pactul
internațional- că liberă circulatie poate face obiectul unor restricții dacă acestea sunt
prevăzute de lege și necesare pentru protejarea siguranței naționale, ordinii publice,
sănătății sau moralității publice, precum și compatibile cu celelalte drepturi recunoscute
de pact.
e) Dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale şi private. Potrivit reglementării
constituționale, ,autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată",
recunoscându-i-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la propria sa
viață intimă, familială și privată. În acest sens19:
 - judecătorii au obligația de a declara şedință secretă de judecată în procesele în
care publicitatea ar afecta aceste valori;
- se consideră atentat la viața intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea Sau
transmiterea imaginilor sau a vorbelor unei persoane, fără consimțământul acesteia;
- orice persoană are un drept exclusiv la propria imagine 20, - este interzisă, de
asemenea, aducerea la cunoştința publică a aspectelor din viața conjugală a persoanelor.
O componentă foarte importantă a dreptului la viața intimă, familială şi privată o
constituie dreptul persoanei de a dispune de ea însăși. În Constituție, în art. 26(2) se
stipulează, de altfel, că "Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu
încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri". Potrivit cu
această consacrare constituțională:
- numai persoana poate dispune de ființa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea
sa;
- persoana are dreptul de a dispune de corpul său (libertatea corporală).
- în virtutea acestui drept, persoana are dreptul de a participa ca subiect de
anchete, investigații, cercetări sociologice, psihologice, medicale, are dreptul de a accepta
să se supună unor experimente medicale, științifice și de a accepta transplantul de organe
şi țesuturi
f) Inviolabilitatea domiciliului. Art. 27(1) din Constituție stabileşte că "Domiciliul
şi reşedința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în
reședința unei persoane fără învoirea acesteia".În dreptul constituțional(spre deosebire de
dreptul civil), noțiunea de domiciliu are o accepțiune mai largă, prin domiciliu urmând să
înțelegem.
- locul (locuința) unde trăiește o persoană și eventual, familia sa, mai precis
camera(camerele) unde doarme, dar şi dependințele, curtea, grădina, garajul sau orice loc
împrejmuit ținând de ele;
- locuința unei persoane fizice chiar dacă aceasta nu este şi proprietarul ei (camera
închiriată, camera de hotel ori de çămin studențesc). Alineatul 2 al art. 27 stabileşte
situațiile în care, prin lege, se poate deroga de principiul potrivit căruia domiciliul și
reședința sunt inviolabile. Aceste situații sunt rezultatul necesității apărärii valorilor
fundamentale pentru societate.
În acest sens, se poate pătrunde în domiciliul ori în reședința unei persoane, fără
învoirea acesteia în următoarele situații:
•pentru înlăturarea unei primejdi privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
•pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice; pentru prevenirea
răspândirii unei epidemii. În ultimele două alineate (3 şi 4) se reglementează modalitatea
efectuării perchezițiilor care "se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și în
formele prevăzute de lege". În afara cazului delictului flagrant, perchezițiile pe timpul
nopții sunt interzise.
II .Drepturile și libertățile social-economice și culturale
a) Dreptul la învățătură. Prevederile constituționale ale art. 32 din Constituție, și-
au găsit o amplă dezvoltare în Legea educației naționale nr.1/2011324, Potrivit acesteia:
în România învățământul constituie o prioritate națională;
- învățământul urinăreşte realizarea idealului educațional întemeiat pe tradițiile
umaniste, pe valorile democrației și pe aspirațiile societății româneşti,
- dreptul la învățătură se fundamentează pe dreptul legal de acces la toate
nivelurile şi formele de învățământ "indiferent de condiția socială și materială, de sex,
religie, naționalitate, apartenență politică sau religioasă";
- sistemul național de învățământ include mai multe trepte de formare educațională
și anume: învățământul preuniversitar, postliceal și superior, - învățământul special (aşa
numita „clasă zero") organizat pentru preșcolari, precum și pentru elevii având anumite
deficiențe, care se organizează în unități de învățământ specifice, în grupe și clase
speciale din unități preşcolare și şcolare obişnuite, sau în unități de învățământ obișnuite,
inclusiv în unități cu predare în limbile minorităților naționale;
- învățământul nu se subordonează scopurilor și doctrinelor promovate de partide sau
alte formațiuni politice.
- de asemenea, legea educației naționale interzice în spațiile destinate procesului de
înväțământ şi cercetare, activitățile care încalcă normele generale de moralitate.
b) Accesul la cultură. Drept fundamental nou introdus în urma revizuirii peo
Constituției, accesul la cultură reprezintă un adevärat complement al dreptului la
învățătură exprimat în legea fundamentală şi, împreună cu acesta, parte integrantă a unui
drept la educație văzut într-un sens mai larg, de posibilitate neîngrădită şi
nediscriminatorie de acces la informația cu caracter educativ şi cultural . Potrivit
prevederilor constituționale accesul la cultură este garantat, în condițiile legii, iar
libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea și de a accede la nevoile culturii
naționale și universale nu poate fi îngrãdită;
- statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale,
stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității
contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.
c) Dreptul la ocrotirea sănătății. Acest drept fundamental este reglementat de art.
34 din Constituție care valorifică pe deplin dispozițiile documentelor internaționale în
materie. Pentru garantarea dreptului la ocrotirea sănătății, statul este obligat, să ia măsuri
pentru asigurarea igienei şi a sănătății publice.
 d) Dreptul la mediu sănătos. Introdus în textul Constituției României ca urmare a
revizuirii, art 35 stipulează că ,statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu
înconjurător sănătos și echilibrat ecologic". Pentru a da expresie concretä acestui drept
fundamental, ,statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept".
c) Dreptul la muncă şi la protecția socială a muncii. Constituția României
consacră dreptul la muncă și protecția socială a muncii în art. 41. Potrivit acestei
reglementări constituționale:
- dreptul la muncă nu poate fi îngrādit, iar alegerea profesiei și a locului de muncă sunt
libere;
- durata zilei de muncă este de 8 ore, iar salariații au dreptul la protecția late socială a
muncii; această protecție socială are drept componente: securitatea şi igiena munci,
regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, salariul minim pe economie, repausul
săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții grele;
De asemenea, Constituția consacră dreptul la negocieri colective în materie de
muncă și caracterul obligatoriu garantat al convențiilor colective. Nu constituie muncă
forțată:
• activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precurm și cele desfășurate
în locul acestora, din motive religioase sau de constiintā.
• munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de
detenție sau de libertate condiționată;
•prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol;
•prestațiile care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege )
f) Dreptul la grevă.
Greva reprezintă incetarea colectivá şi voluntară a muncii, hotărâtă de
colectivitatea salariaților; ea este o măsură de presiune economică temporară, utilizată în
scopul îmbunătățirii condițiilor de muncă a acestora. Participarea la grevă, precum și
organizarea acestuia cu respectarea legii nu reprezintă o încălcare a obligațiilor
salariaților şi nu pot avea drept consecință sancționarea disciplinară a salariaților grevişti
sau a organizatorilor grevei. Participarea salariaților la grevă este liberă. Niciun salariat
nu poate fi constrâns să participe sau să nu participe la o grevă. Limitarea sau interzicerea
dreptului grevă poate interveni numai în cazurile şi pentru categoriile de salariați
prevázute de lege.
Conform Codului Muncii Modul de exercitare a dreptului de grevă, organizarea,
declanșarea şi desfáșurarea grevei, procedurile prealabile declanşării grevei, suspendarea
şi încetarea grevei, precum și orice alte aspecte legate de grevă se reglementează prin
lege specială. Aplicarea reglementărilor generale și speciale în domeniul relațiilor de
muncă, securității și sănătății în muncă este supusă controlului Inspecției Muncii, ca
organism specializat al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în
subordinea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
În acest sens, potrivit Legii nr. 62/2011 privind dialogul social, prin grevă se
înțelege orice formă de încetare colectivă și voluntară a lucrului într-o unitate. Conflictele
colective de munca pot fi declansate în următoarele situații,:
a) angajatorul sau organizația patronală refuză sa inceapa negocierea unui contract
ori acord colectiv de munca, în condițiile în care nu are încheiat un astfel! de contract sau
acord ori cel anterior a încetat;
b) angajatorul sau organizația patronală nu acceptă revendicările formulate de
angajați;
c) părțile nu ajung la o înțelegere privind încheierea unui contract sau acord
colectiv de munca pana la data stabilita de comun acord pentru finalizarea negocierilor.
Concilierea, medierea și arbitrarea conflictelor colective de munca se fac numai între
părțile aflate în conflict. Procedura de conciliere este obligatorie.

În vederea promovarii solutionarii amiabile si cu celeritate a conflictelor colective

de munca se infiinteaza Oficiul de Mediere si Arbitraj al Conflictelor Colective de Munca
de pe langa Ministerul Muncii, Familiei si Protectiei Sociale.

Greva poate fi declarată numai dacă, în prealabil, au fost epuizate posibilitățile de

soluționare a conflictului de interese prin procedurile prevăzute de lege și dacă momentul
declanşării a fost adus la cunoştință conducerii unității de către organizatori cu 48 de ore
înainte. Hotărârea de a declara greva se ia de către organizaţiile sindicale reprezentative
participante la conflictul de interese, cu acordul a cel puțin jumătate din numărul
membrilor sindicatelor respective. Grevele pot fi de avertisment, propriu-zise și de
solidaritate. Greva de avertisment nu poate avea o durată mai mare de două ore, dacă se
face cu incetarea lucrului, şi trebuie, în toate cazurile, să preceadă cu cel puțin 2 zile
greva propriu-zisă. Greva de solidaritate poate fi declarată în vederea susținerii
revendicărilor formulate de salariații din alte unități. Aceasta nu poate avea o durată mai
mare de o zi şi trebuie anuntată in scris conducerii unității cu cel puțin 48 de ore înainte
de incetarea lucrului;

Sindicatele reprezentative sau după caz, reprezentanții aleşi ai salariaților sunt

responsabile de organizarea grevelor și ii reprezintă pe grevişti pe toată durata grevei, în
relaţiile cu unitatea, inclusiv in fata instanţelor judecătoreşti, in cazurile în care se solicită
suspendarea sau încetarea grevei; Pe durata in care revendicarile formulate de angajati
sunt supuse medierii ori arbitrajului, acestia nu pot declansa greva sau, daca greva este
declansata, aceasta se suspenda In situația în care după declararea grevei, jumătate din
numărul salariaților care au hotărât declararea grevei renunță la grevă, aceasta incetează;
Greva nu poate urmări realizarea unor scopuri politice.

Dreptul de proprietate privată. În Constituţia României, proprietate este

reglementată în art. 44 şi art. 136. Conținutul dreptului de proprietate se referă atât la
dobândirea proprietății cât şi la folosința, dispoziția ori transmiterea acestui drept altei
persoane.

Potrivit art. 44 din Constituție:

• dreptul de proprietate, precum şi creanțele statului, sunt garantate; proprietatea

privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular;

-cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra

terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi
din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate în
condițiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală;

-nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită

potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire;

-sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea
publică a unor bunuri pe baza apartenentei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă
natură discriminatorie a titularilor;

-pentru lucrările de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul

oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația însă de a despăgubi proprietarul pentru
daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcțiilor, precum şi pentru alte daune
imputabile autorității, în toate cazurile, despăgubirile se stabilesc de comun acord cu
proprietarul sau în caz de divergență, prin justiție;

-dreptul de proprietate, obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului

şi asigurarea bunei vecinătăți, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit
legii sau obiceiului, revine proprietarului;

-averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al dobândirii se

prezumă;

-bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi
confiscate numai în condițiile legii. Art.136 din Constituție reglementează de asemenea
proprietatea publică, precizând că proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege
și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. Bunurile proprietate publică
sunt inalienabile; în condițiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori
instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în
folosință gratuită instituțiilor de utilitate de utilitate publică. De asemenea, în condițiile
legii organice, proprietatea privată este inviolabilă.

h) Libertatea economică. Libertatea economică posibilitatea oricărei persoane de a

iniția şi de a intreprinde o activitate cu scop lucrativ. Art. 45 din Constituția republicată
afirmă că accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și
exercitarea acestora sunt garantate in condițiile legii.

i) Dreptul la mostenire. Dreptul la mostenire este reglementat de art. 46 din

Constituție. Dobândirea dreptului de mostenire este reglementată în Codul civil, art. 644-
799, iar procedura succesorală notarială este prevăzută în Legea notarilor publici și a
activității notariale nr. 36/1995 334

j) Dreptul la un nivel de trai decent. Constituția României stabileşte că cetățenii au

dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unitățile
sanitare de stat, la ajutor de somaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private,
toate reglementate prin acte normative specifice.

k) Dreptul la căsătorie. Constituția României reglementează faptul că Familia se

întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora si pe dreptul și
îndatorirea parinților de a asigura cresterea, educația și instruirea copiilor". Incheierea,
desfacerea şi nulitatea căsătoriei se stabilesc potrivit legii, iar căsătoria religioasă poate fi
celebrata numai dupa căsătoria civila

i) Dreptul copiilor şi tinerilor la protecție. Art. 49 al Constituției stabileşte:

-copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecție in realizarea drepturilor

lor;

-statul acordă alocații de stat pentru copii şi ajutoare pentru ingrijirea copilului
bolnav ori cu handicap; alte forme de protecţie socială a copiilor şi tinerilor se stabilesc
prin lege;

-este interzisă exploatarea minorilor, folosirea lor in activități ce le-ar dauna

sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea

•minorii sub 15 ani nu pot fi angajați ca salariați;

-autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea conditiilor pentru

participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a
țării. Această dispoziție presupune, desigur, un complex de măsuri ce trebuie luate la
diferite nivele pentru a se asigura participarea deplină a tineretului la întreaga viață
socială.

j) Dreptul persoanelor cu handicap la o protecție specială. Potrivit art. 50 din

Constituție, persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Prin Legea nr.
57/1992 privind încadrarea în muncă a persoanelor handicapate au fost stabilite condițiile
şi modalitățile în care persoanele din această categorie pot fi angajate de către persoane
fizice sau juridice, asigurându-se o serie de facilități și drepturi de protecție speciale.

III. Drepturile exclusiv politice

Drepturile exclusiv politice, numite și drepturi electorale, sunt: dreptul de vot și

dreptul de a fi ales.

a) Dreptul de vot. Dreptul de vot, prevăzut de art. 36 din Constituție, ne arată cine
și în ce condiții poate alege. Potrivit art. 36 (1) din Constituție, ,cetățenii au drept de vot
de la vârsta de 18 ani, împliniți pană in ziua alegerilor inclusiv". În alineatul următor,
Constituția precizează că nu au drept de vot debilii sau alienații mintal puşi sub interdicţie
şi persoanele condamnate prin hotărâre definitivă, la pierderea drepturilor electorale. Prin
urmare, dreptul de vot, poate fi exercitat de către o persoană dacă aceasta:

-este cetățean român;

- are vârsta minimă de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv;

- este în deplinătatea facultăților mintale (nu este pusă sub interdicție);

- are aptitudinea morală de a vota (nu a fost condamnată prin hotărâre

judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale).

Dreptul de vot poate fi analizat prin evidențierea trăsăturilor sale esențiale, astfel
cum sunt cunoscute în Constitutie
 b) Dreptul de a fi ales. Conform dispozițiilor constituționale (art. 37) au dreptul de
a fi aleşi, cetățenii care îndeplinesc următoarele condiții:

-au cetățenia română și domiciliul în ţară;

- au aptitudini intelectuale şi morale;

-nu le este interzisa asocierea în partide politice (precum judecãtorilor Curții

Constituționale, avocaților poporului, magistraților, militarilor, polițiştilor şi altor
funcționari publici stabiliți prin lege organica;

- îndeplinesc condițiile de vârstă minimă, astfel: cel puțin 23 de ani, pentru a fi

aleşi în Camera Deputaților sau în organele administrației publice locale şi cel puțin 33 de
ani, pentru a fi aleși în Senat şi cel puțin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcția de
Președinte al României.

Toate aceste conditii, sunt condiții constituționale de eligibilitate; in consecința,

îndeplinirea lor este obligatorie, altfel, orice nesocotire a acestora atrage nulitatea
alegerii.

IV. Drepturile si libertățile social- politice

a) Libertatea conştiinţei. Potrivit reglementării constituţionale din art. 29, libertatea

constiinței presupune faptul că:

- libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi libertatea credintelor religioase nu pot

fi ingradite sub nici o formă;
-nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință
religioasă, contrare convingerilor sale;

-libertatea constiintei este garantată; ea trebuie să se manifeste in spirit de toleranță

și de respect reciproc;

- cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în

condițiile legii;

-cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia,

inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase in armată, in spitale, în penitenciare, în azile
şi în orfelinate;
 - părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația
copiilor minori a căror răspundere le revine.

b) Libertatea de exprimare este reglementată în Constituția României in art. 30.

Potrivit acestuia, gândurile, opiniile, credințele religioase ca şi convingerile ateiste,
creațiile de orice fel, pot fi exprimate prin viu grai, prin scris, prin mijloace mecanice,
electronice, inclusiv prin mijloacele de informare în masă, în condiții de deplină libertate.

In orice formă s-ar manifesta, libertatea de exprimare este inviolabilă. Principalele

reguli constituționale cuprinse în art. 30 se referă la faptul că: - libertatea de exprimare (a
opiniilor, a credințelor, a gândurilor )şi libertatea creațiilor de orice fel, sunt inviolabile;

-libertatea presei implică la rândul său: libertatea de a înființa publicații,

interzicerea cenzurii şi a suprimării publicaţiilor, obligaţia mijloacelor de comunicare în
masă de a face publică sursa finanțării. Libertatea de exprimare comportă anumite
limitări, restrângeri constituționale.

Astfel:

- libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară

a persoanei şi nici dreptul la propria imagine;

-sunt interzise defăimarea țarii și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură

naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial
sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri;

Răspunderea civilă pentru informatia sau pentru creația adusă la cunostinta publică
revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestației artistice,
proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune: delictele
de presă se stabilesc prin lege.

c) Dreptul la informație. Reglementat în art. 31, dreptul la informație

"dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect şi clar cu privire la măsurile

preconizate și mai ales dispuse de autoritățile publice, accesul liber la sursele de
informație publică, științifică și tehnică, socială, culturală, sportivă, posibilitatea de a
receptiona direct şi în mod normal emisiunile de radio și televiziune, obligatia
autoritatilor guvernamentale de a crea conditiile materiale si juridice pentru difuzarea
liberă și ampla a informației de orice natură. "

d) Libertatea întrunirilor, constă în "posibilitatea pe care o au oamenii de a se

intruni in reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile, credințele."
Cadrul juridic legal prin care se exercită libertatea cetatenilor de a-si exprima opiniile
politice in cadrul unor adunari publice il reprezinta legea nr.60 din 23 septembrie 1991
privind organizarea si desfasurarea adunarilor publice.
9. ELEMENTELE STATULUI. PUTEREA DE STAT
(cursul nr.1, pag 75-88)

Sectiunea 1: Despre putere in general

Privita prin prisma rolului pe care il detine in ansamblul vietii sociale, puterea
constituie un atribut social in afara caruia nu poate exista activitate umana ordonata.
Ca fenomen social fundamental, care organizeaza si regleaza viata sociala, puterea
fixeaza scopurile activitatii umane, mijloacele pentru realizarea lor, strategia dupa care
se actioneaza in acest sens. Astfel, ea asigura punerea in valoare a energiilor umane prin
actiuni sociale organizate. Puterea impune ordinea sociala, care, la randul sau, genereaza
putere: acesta este modul de manifestare a relatiei directe dintre cele doua elemente.
Puterea este, in principal, un fenomen politic, cea mai importanta componenta a
institutiilor politice. In acest sens, ea este folosita pentru mentinerea si consolidarea unei
anumite ordini sociale, pentru asigurarea functionarii tuturor institutiilor sociale, pentru
mentinerea coeziunii sociale, pentru controlul comportamentului cetatenilor si prevenirea
comportamentelor nedorite.
De-a lungul timpului, fenomenul puterii a suscitat un interes constant, dar si vii si
indelungi dezbateri si controverse in randul specialistilor din domeniul stiintelor politice,
materializate in abordari teoretice diverse, pe masura importantei sale in societate. Nu
putine dintre acestea au fost marcate de ambiguitatea caracteristica puterii. Astfel, Karl
Loewenstein arata in lucrarea “Puterea politica si procesulguvernamental” (Chicago,
1957): “Noi stim sau credem ca stim ceea ce face puterea, dar suntem capabili de a-i
defini substanta si esenta sa”. In acelasi context, Julien Freund releva in “Esenta
politicului” (Paris, 1965): “Unde se afla puterea? Este greu de a determina cu precizie.
Ea este in sindicate, in presa, saloane, partide, asociatii de toate felurile, in acedemii, si
in laboratoare tehnice si stiintifice, ea este si in guvern”.
In prefata, la lucrarea sa, intitulata “Puterea” (1996), Keith Dowding a facut
referire, bunaoara, la existenta unor curente de gandire, care abordeaza puterea, intre
altele, fie intr-o maniera elistica (care considera ca, in ciuda structurilor democratice,
puterea este detinuta, in mare masura, de o minoritate formata din cei cu vechime in
functii politice sau de grupuri cu interese birocratice si de afaceri), fie pluralista (potrivit
careia elitele au un rol important, dar nu neaparat decisiv, in exercitarea puterii, fiind
influentate, in procesul decizional, de fenomenul de grup), nici unul dintre acestea
nereusind sa-si apropie recunoasterea unanima a comunitatii stiintifice.
Studiul stiintific al puterii, in diferitele tipuri de comunitate sociala, presupune
analiza metodica a elaborarii hotararilor de actiune colectiva, a modului de coordonare
a actiunilor particulare, a reglementarilor tensiunilor sau conflictelor si a organizarii
formale a relatiilor de conducere-supunere. De asemenea, el presupune explicitarea
sistemului ce rezulta din imbinarea acestei structuri cu procesele de control social,
retelele de influenta si de ascendenta si relatiile de dominare-subordonare (forma alienata
a puterii), cu antagonismele ce pot rezulta din acestea.
Trasaturile puterii ca fenomen social. Puterea sub forma sa cea mai generala,
puterea sociala, este mijlocul prin care societatea se autoregleaza si care asigura
desfasurarea de ansamblu a tuturor activitatilor umane pe linia progresului istoric.
Puterea socială, în sens larg, manifestată prin decizii ne-politice, in anumite
colectivități umane, deşi exprimă actul social al conducerii, generând supunere,
subordonare, acceptare sau refuz, care pot crea chiar şi tensiuni, nu afectează condiția
esenţială, respectiv, globală a societății. Decizia puterii sociale angajează doar periferic
sau punctual anumite zone ale realităţii sociale sau comunitare.
Exercitarea puterii se întemeiază pe cunoaşterea realităţii, promovarea unui anumit
sistem de valori, sprijinul oferit de cetăţenii care o acceptă, recompensele acordate
susținătorilor, mentinerea legitimităţii şi folosirea constrângerii. In societățile și
regimurile totalitare, puterea funcţionează ca putere unică (puterea executivă absoarbe
puterea legislativă şi pe cea judecătorească în numele asigurării unităţii de actiune a
puterilor), în timp ce in societățile democratice, ea se realizează pe baza principiilor
separației, colaborării şi controlului reciproc al puterilor mai sus mentionate.
Abordarea din perspectivă ştiinţifică a fenomenului puterii relevă o serie de trăsături
(caracteristici) distincte ale acesteia, asupra cărora vom încerca să ne oprim, pe scurt, în
cele ce urmează.
Manifestarea ca relatie socială. Puterea socială constă invariabil în existența unei
relații sociale specifice (de regulă, de subordonare, de la conducători la conduşi, dar și de
conlucrare, pentru realizarea unor scopuri comune) între oameni sau grupuri de oameni,
caracteristice oricărei comunități, indiferent de dimensiunile ei (familie, trib, popor,
pațiune), atât la scară naţională, cât şi internațională.
Intre membrii oricăror grupuri sociale mari, organizate și complex stratificate se
manifestă raporturi diverse, întemeiate pe interese (de putere, de solidaritate, de
colaborare, de conflict etc.), între care cele de putere ocupă un rol deosebit.
Se cuvine, în primul rând, să relevăm faptul că există o legătură clară între orice tip
de organizare socială şi anumite forme de putere, că exercitarea puterii este dinamica
centrală în cadrul procesului de organizare socială. In acelaşi timp, trebuie remarcat că
puterea nu caracterizează toate categoriile de relații sociale. Un exemplu semnificativ este
cel al grupurilor legate prin preocupări comune, constifuite spontan și färă a avea la bază
norme precise și severe, apărute pentru satisfacerea unor nevoi spirituale sau de alt gen,
care nu sunt organizate şi conduse în mod centralizat, nu exercită asupra membrilor lor
nici un fel de constrangere exterioară, în afara voinței proprii sau a liberei lor alegeri.
Puterea, ca rełație socială, se manifestă în ,,grupurile umane permanente, mai largi
sau mai restranse, bazate pe ierarhii și pe interese distincte și de lungă durată, cu moduri
specifice de organizare consemnate in ritualuri sau în legi şi unde formele de activitate
nu sunt izvorâte din convingeri spontane sau ocazionale ci, dimnpotrivă, sunt dirijate de
catre persoane sau grupuri și sunt executate de către alte persoanme și grupui, chiar
dacă acestea din urmă nu doresc intotdeauna acest lucru și ar fi chiar tentate să opună
rezistență".
Asigurarea organizării și conducerii vieții sociale. Puterea constituie un element
de importantă majoră în organizarea, conducerea și reglarea vietii sociale. Ea fixează
scopurile activități umane, mijloacele pentru realizarea acestor scopuri, strategia după
care trebuie să se actioneze în acest sens și asigura valorificarea energiilor umane prin
acțiuni sociale organizate. In acest mod, puterea este cea care stabileste, respectiv impune
ordinea la nivel social, ordine care, la rândul ei, generează fenomenul puterii.
Esensinlitatea şi permanenta. Aceste trăsături relevă că puterea constituie un
element esențial (de mare importanta) şi permanent (durabil) al relaiilor sociale,
asigurând functionarea normală a societați.
Globalitaiea. Puterea are, între altele, şi calitatea de factor global și integrator, care
dirijează si integrează toate celelalte forme de condiucere și organizare a activităților
sociale.
Sintetizarea vałorilor seciale. Valorile promovate de putere reprezintă o sinteză a
celorlalte valori manifestate la nivel social, care va reflecta, prin intermediul unor
considerente de ordin general, interesele majorități sociale, dar fara a omite pe cele care
țin de tradiția istorică, morală sau culturalã.
Asimetria rolurilor în cadrul relațici de putere. In cadrul grupărilor umane
complexe, necesitatea organizării şi conducerii diverselor forme de activitate a determinat
diviziunea socială, respectiv asimetriile (inegalitățile) de roluri asumate de diferitele
categorii de indivizi care le compun (conducători şi conduşi). Cu cât gradul de
complexitate al unei comunități umane (rezultat din natura relațiilor care se creează între
membrii săi) este mai ridicat, cu atât se adânceste şi diviziunea de roluri îndeplinite la
nivelul acesteia.
Asimetria rolurilor determină şi o asimetrie a relațiilor ce se stabilesc între
conducători și conduşi, respectiv de dominație şi de subordonare (supunere). Relațile
dintre conducători şi conduşi devin tot mai complexe şi mai cuprinzătoare pe măsura
dezvoltării sociaie, aflându-se într-un continuu proces de fluctuații si chiar schimbări
spectaculoase. Asimetriile menționate rezultă din faptul că detinătorul puterii
(conducătorul) exercită un control mai mare asupra comportamentului supuşilor decât
invers, deşi reciprocitatea influentei ramâne valabilă. Asimetria arată, de asemenea, că
resursele de putere sunt inegal distribuite si ca acest tip de relație nu poate funcționa în
afara diviziunii conducători-condusi.
Folosirea coerciției. Dată fiind asimetria (inegalitatea) raporturilor dintre
conducători şi conduşi, puterea se poate folosi și de coerciție (constrângere) pentru
indeplinirea atribuțiunilor sale de organizare și conducere socială. Toate democrațiile
recurg la instrumentele coerciției fizice (poliție, jandarmerie, armată etc.), având dreptul
să ameninte cu aplicarea sau să aplice violența sistematică pentru a mentine ordinea
publică, securitatea cetățenilor, stabilitatea politica, functionarea normală a statului de
drept. Desigur, armata şi poliția pot interveni în viata politică pentru a instaura şi menține
un regim nedemocratic. Cerinta unei guvernări democratice implică însă subordonarea
armatei şi poliției unui control parlamentar. Aceste organizatii trebuie sa fie ele însele
subiectul unor procese democratice. Recurgerea la coerciție este îndreptățită, prin urmare,
numai atunci când apelul puterii la alte resurse sau mijloace (economice, normative etc.)
nu are eficienta scontată pentru a se putea face ascultată.
Diversitatea formelor de manifestare ale puterii. Una din problemele esentiale cu
care s-au confruntat cercetătorii din domeniul ştiințelor politice o constituie diferențierea
formelor de putere care se manifestă în societate. Opiniile lor cu privire la criteriile
funcție de care sunt reliefate formele de manifestare a puterii sunt diferite, pe măsura
unghiurilor de abordare a acestei problematici.
Dintr-o perspectivă generală, în socictate ar trebui să existe tot atatea forme de putere
câte genuri de grupuri sociale stabile există (caracterizate prin asimetrie de roluri, alocare
inegală de resurse şi valori ctc.).
Din acest punct de vedere, una din conceptiile referitoare la formele sub care se
puterea tine seama de urmatoarele criterii:
a) natura domeniului de activitate umana. Formele specifice de putere care exista
intr-o societate sunt strans dependente de domeniul in care se manifesta. Se poate
vorbi, din aceasta perspectiva, de:
- putere politica, manifestata in sfera relatiilor create intre membrii societatii in
procesul de organizare si conducere sociala;
- putere legislativa careia ii revine un rolul de a face, amenda sau anula legi pentru
societate. Ea determina scopurile fundamentale, principiile generale care dirijeaza
dezvoltarea unei societati;
- putere executiva, responsabila de aplicarea politicilor si legilor elaborate de
puterea legislativa;
- putere judecatoreasca, responsabila pentru interpretarea autoritara a legii facuta
de legislativ si administrata de executiv, in cazul in care apar dispute cu privire la
semnificatiile si validitatea respectivelor legi;
 - putere bugetara, abilitate de a elabora deciziile politice privind veniturile si
cheltuielile in domeniul banilor publici si de a dispune de modul in care se
cheltuiesc fondurile aprobate de Parlament;
- putere economica, determinata de posibilitatile de actiune si de rezistenta de care
dispune o persoana , un grup sau o organizatie – bancara , industriala etc. – in
promovarea propriilor interese si care isi au originea in avere, rezerve financiare ,
pachete de actiuni etc.
- putere militara , care reprezinta capacitatea de actiune armata a unui stat ,
asigurata de potentialul sau militar;
- putere civila, tehnica, informationala, culturala, religioasa, spirituala etc. ;
b) specificul comunitatii umane, care imparte puterea in :
- putere familiala, institutionalizata in familie si manifestata in relatiile stabilite, in acest
context , intre parinti si copii;
- putere societala, specifica raporturilor create intre guvernanti – guvernati ;
- putere interna, forma de putere politica proprie vietii interne a societatii si putere
internationala , manifestata in sfera relatiilor internationale , in care unul sau mai multe
state tind sa indeplineasca , in viata internationala , un rol analog celui pe care statul il are
in viata interna a societatii;
c) scopuri si mijloace , care releva ca formele de manifestare a puterii sunt:
- putere democratica ( constituita ca rezultat al consultarii si consimtamantului cetatenilor
si ale carei decizii concorda cu aspiratiile si interesele de progres ale societatii ) ;
- putere dictatoriala ( putere care nu emana de la popor , nu tine cont de optiunile politice
ale cetatenilor si se constituie ca o forta straina si ostila acestora ).
In lucrarea intitulata Relatiile umane si puterea ( New-York, 1975 ) , A. Mueller-
Deham distingea, la randul sau , diferite forme ale puterii , intre care puterea reala
(actuala) si puterea potentiala , sau, de asemenea, puterea sociala, economica, politica ,
administrativa, individuala, culturala
Jean-William Lapierre arata, in lucrarea Puterea politica (Paris, 1959), ca exista cel
putin trei forme de putere, respectiv: imediata ( care se aplica tuturor membrilor unui
grup , fara a fi exercitata de cineva anume: nimeni nu comanda , dar toata lumea se
supune – traditie, obiceiuri, tabuuri sociale etc, ) ; individuala ( apare odata cu evolutia
spre bogatie , specializarea profesiunilor si monopolizarea accesului la functiile
economice , militare, religioase, structurarea societatii pe principiul diviziunii sociale a
muncii; ea este intim legata de proprietatea privata ) ; institutionalizata ( presupune
organizare sociala in temeiul unor norme , reguli care o sustin , independente membrii
unui grup social si recunoscute de acestia; in aceasta ultima categorie poate fi identificata
si puterea politica )
 Este important de retinut ca rolul esential al oricarei forme de putere este de a
asigura, in interesele categoriilor sociale care o detin si o exercita , coeziunea si
functionalitatea diferitelor strunturi si organisme ale societatii umane , coordonarea
activitatilor care se desfasoara in interiorul acesteia.
Puterea este privita drept un fenomen social prin excelenta de catre Burdeau, “...in
sensul ca ea nu poate fi conceputa in afara societatii , pe de o parte , ea neputandu-se
manifesta decat prin intermediul relatiilor sociale , pe de alta parte , in afara relatiilor
de putere o societate fiind un corp inert , incapabil de a-si satisface ratiunea de a fi , care
este actiunea continua. “
Aceasta inseamna ca o societate umana nu poate fi conceputa in afara existentei
puterii politice care are functii de coordonare , organizare, aparare. Aceasta observatie
face trimitere inclusiv la societati startificate , inegalitatea fiind unul dintre principiile de
structurare ale asezamintelor umane.
Puterea apare la Burdeau atat ca fenomen rational, cat si ca puterea in sine. Toate
aspectele pe care le ridica definirea acestui termen reies din indistinctia intre cele doua
planuri din care poate fi privit : planul istoric si planul conceptual
Din punct de vedere conceptual, puterea apare ca o forta organizatoare a vietii
sociale; din punct de vedere istoric , puterea se refera in mod necesar la un om sau la un
grup de oameni. In definitia finala, puterea se prezinta drept “... o forta in slujba unei
idei. Ea este o forta nascuta din constiinta sociala, destinata conducerii grupului in
cautarea binelui comun si capabila , atunci cand este nevoie , de a impune membrilor
grupului atitudinea pe care o poarta cu sine. “
M.A.Olsen considera ca, in diferitele forme de organizare sociala, forta si dominatia
sunt principiile care creaza ordinea sociala, aceasta fiind la indemana doar a unora dintre
membrii societatii. Forta si dominatia sunt strans legate intr-un grup social ( societate ) de
resursele sociale importante. Cei care detin controlul resurselor sociale indeplinesc functii
necesare in interiorul comunitatii si ” ... devin din ce in ce mai puternici in raport cu
ceilalti si sunt adesea denumiti elita”
Analizand “ faptul social al puterii” , J.W. Lapierre sustine ca relatia noastra cu
puterea sociala de o forma sau alta poate fi citita pana si in ce mai “rudimentara”
experienta sociala , aceea de a face parte dintr-un grup , lucru care implica supunerea fata
de o anumita putere: “Acesta este faptul social al puterii in generalitatea sa .” Nu exista
grup social in afara relatiilor de putere , in fiecare caz individual existand cel putin una
dintre cele trei forme de putere: imediata, individualizata si institutionalizata.
Puterea imediata este cea care se aplica tuturor membrilor unu grup , fara a fi
exercitata de cineva anume: nimeni nu comanda, dar toata lumea se supune ( traditie,
obiceiuri etc. )
 Puterea institutionalizata este legata de “o luare colectiva de constiinta” , care face
ca grupul sa fie recunoscut de toti membrii sai ca o entitate separata si superioara tuturor.
Aceasta putere presupune aparitia de norme , reguli sociale, independente de fiecare
membru al grupului , presupune organizare sociala in temeiul acestor norme. Luarea
colectiva de constiinta face posibila aparitia unui drept obiectiv care face posibila
elaborarea dreptului pozitiv care-l expliciteaza si prin care se statueaza normele si
regulule interactiunii sociale ce sustin structura sociala respectiva. In aceasta categorie
poate fi identificata si puterea politica
“Puterea pe care fiecare individ o cedeaza societatii atunci cand devine membru al
acesteia nu se poate intoarce niciodata la indivizi atata vreme cat societatea dureaza, ci
va ramane intotdeauna in comunitate, pentru ca fara aceasta , nu mai exista nici
comunitate , nici republica, ceea ce este contrar intelegerii initiale .”
Opinia lui John Locke in ceea ce priveste conceptul de putere si legatura acestuia cu
conceptul de putere politica , este una fundamentata pe replica adusa doctrinei vremurilor
in special ca replica la patriarhalismului lui Filmer si al discipolilor acestuia.
Din punctul de vedere mentionat , daca puterea politica este bazata pe
consimtamantul explicit al celor guvernati, atunci nu este dificil sa ne imaginam ca orice
decizie a autoritatii poate fi opusa de aceia care nu consimt pur si simplu la executarea ei.
Se legitimeaza astfel, in opinia lui Locke dreptul de moarte asupra celor ce nu se supun
majoritatii.
In acest context se pune intrebarea daca mai exista diferenta intre conceptul de putere
politica legitima, reiesita din cedarea puterii fiecaruia catre societate si puterea trainica. In
ambele situatii mortalitatea este centrala pentru putere, indiferent de natura acesteia.
Distinctia intre cele doua forme de putere letala , este o distinctie ce surprinde
conceptul de siguranta a persoanei in raport cu autoritatea. Societatea civila , in conceptia
lui Locke a fost instituita tocmai pentru a spori sentimentul de siguranta al oamenilor.
Dreptul politic este cel care asigura pacea si linistea , iar in lipsa lui oamenii nu ai nici o
siguranta .
Relatia dintre guvernanti si guvernati la John Locke este definita prin termenul de
mandat , care in acceptiunea pe care o analizam , desemneaza faptul ca autoritatea
politica se bucura de o putere incredintata conditionat de urmarirea unui scop definit de
interesele fundamentale ale celor care i-au delegat aceasta putere. Puterea suprema de a
altera legislatura eate numai in popor.
Sectiunea 2: Trasaturile puterii de stat
Puterea politica. Continut si trasaturi. Ca urmare a rolului important pe care politicul il
exercita in orice societate,puterea politica,ca forma specifica a puterii sociale,joaca in
cadrul acestuia un rol major. Notiunea de putere, inclusive cea de putere sociala este
extrem de vaga, de generala, fara a fi in masura sa aiba niste delimitari clare,precise.
Unii autori defines puterea prin stat, avand in vedere rolul acestei institutii in cadrul
puterii. Pentru Fr. Neuman “puterea politica este puterea sociala concentrate in stat”. O
pozitie apropiata o are si G Burdeau, nici pt el neexistand o delimitare clara intre puterea
de stat si cea politica. Un fapt incorect, intrucat statul este numai o componenta a puterii,
si nu puterea in totalitate. In sistemul puterii, in afara de stat, intra si alte institutii politice
cu rol important in derularea vietii politice, cum ar fi partidele politice, forma de
guvernare,regimul politic etc.
Intr-adevar,statul concentreaza in cea mai mare masura puterea politica ,dar nu in
totalitate si nici in situatia de a se identifica cu ea ,intrucat fiecare din aceste concept
acopera realitati sociale distincte si in acelasi timp, interconditionate.
Alti autori reduc puterea politica la forta social-politica care o detine si o exercita.
Este o abordare simplista,reductionista. Daca pentru un regim autoritar, cum ar fi cazul
celor comuniste, o asemenea definitie se poate apropia de realitatea politica,in teorie,
faptele stau si in acest caz altfel. Chiar si in aceste regimuri alaturi de forta social-politica
care detine si exercita puterea , exista si se manifesta, in anumite limite, si alte elemente
ce constituie puterea . In regimurile democratice situatia este si mai putin relevanta,
intrucat, in afara de elementele institutionalizate ale puterii,in cadrul acesteia trebuie sa
includem si opozitia politica. In definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul ca
aceasta este o notiune ideological ,ce exprima, interpreteaza si fundamenteaza de pe
pozitiile si din perspectiva intereselor unei forte social-politice, realitatea politica. Orice
forta social-politica si cu atat mai mult una care se afla la conducerea societatii,are o
anumita viziune despre societate pe care o impune in practica prin putere. Acest fapt este
valabil atat in cazul societatilor totalitare unde exista o forta social-politica unica care
organizeaza si conduce societatea ,isi promoveaza interesele, cat si in societatile
democratice. In cazul acestora din urma , intalnim forte politice aflate la putere si forte
politice ale opozitiei, avand de-a face si intr-un caz si in altul cu o putere politica bazata
pe aceleasi principia fundamentale , urmarind in esenta aceleasi scopuri si interese ,ceea
ce le deosebeste fiind modalitatea proprie de infaptuire,caile,mijloacele, ritmurile,intr-un
cuvant paradigmele doctrinaire. Componenta ideological a puterii este data de emitentul
politic, de cel care o detine si o exercita in scopul sau.
Rolul oricarei puteri politice este Acela de a asigura corespunzator cu interesele
categoriilor sociale apartinatoare, coeziunea si functionalitatea diferitelor structuri si
organisme , echilibrul colectivitatilor ce alcatuiesc societatea cu compatibilitatea
activitatilor ce se desfasoara.
 Aceasta calitate a puterii politice decurge din faptul ca orice putere este , in esenta ei,
purtatoarea intereselor commune ale unei comunitati, in cazul societatii democratice,a
majoritatii.Prin urmare,ea trebuie sa apere si sa promoveze interesele acestei majoritati,
care, cel putin theoretic, exclude imixtiunea din afara ei, intrucat in orice conditie , o
eventuala forta de imixtiune se afla in contradictie cu majoritatea. Altfel spus, scopul
puterii politice este de a asigura existenta societatii, posibilitatea functionarii acesteia.
In raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea de stat are urmatoarele
trasaturi:
Este suverana. Suveranitatea desemneaza puterea statului de a conduce, de a
constrange, de a comanda. Ea este privita ca un atribut exclusiv al puterii de stat,
reprezinta criteriul potrivit caruia , puterea de stat se deosebeste , pe plan intern, de orice
alte structuri de putere( autoritati sociale precum puterea partidelor, a sindicatelor) iar pe
plan extern, de orice alte puteri statale sau suprastatale. Suveranitatea are astazi un
caracter complex, pe plan intern si international facandu-se eforturi pentru o cat mai
exacta delimitare a acesteia, In acest sens, aducem in discutie Declaratia ONU din 1970
in care sunt precizate principalele elemente componente ale suveranitatii:
-toate statele sunt egale din punct de vedere juridic.
-fiecare stat se bucura de drepturile inerente deplinei suveranitati
-fiecare stat are obligatia de a respecta personalitatea altor state
-integritatea teritoriala si independenta politica ale statului sunt inviolabile
-fiecare stat are dreptul de a alege si de a dezvolta in mod liber sistemul sau politic,
economic si cultural
-toate statele se bucura de egalitate suverana, ele au drepturi si obligatii egale si sunt
membre egale ale comunitatii international.
Este o putere institutionalizata , are un character organizat, adica ea se desprinde
de persoana sau persoanele care o exercita.
Este o putere politica , deoarece:
-statul este un arbitru, alegand intre diverse optiuni si negociind cu fortele economice;
-puterea nu mai este de natura patrimoniala, ca in Evul mediu cand se facea o confuzie
intre patrimonial statului si patrimonial privat, autoritatea statului fiind o autoritate
directa( personala);
-sanctiunile pronuntate in numele statului sunt sanctiuni directe privind persoana,
deosebindu-se astfel de cele patrimoniale , specific societatilor revolute;
 -caracterul politic al puterii de stat este determinat si de existent deosebirii dintre
guvernanti si guvernati.
Este o putere de comanda , ea comanda intregii societati si instituie norme
obligatorii, dispozitii obligatorii, fie sub forma normelor generale , fie sub forma
dispozitiilor concrete;
Este unica, ceea ce presupune ca nu pot sa existe in acelasi timp mai multe puteri in
cadrul unei formatiuni statale, titularul unic al puterii fiind poporul;
Detine monopolul constrangerii. Ea este o putere materiala superioara oricarei alte
puteri, existand pe un teritoriu determinat. Constrangerea apare ca necesara pentru
apararea valorilor intregii societati, a vietii, a sanatatii, libertatii sau averii tuturor.
In literatura de specialitate s-a subliniat ca “statul nu a existat in sensul modern al
cuvantului, decat din momentul in care a concentrat in mainile sale intreaga putere de
constrangere materiala”, ca “in anumite privinte, esentialul puterii rezida in acest
monopol al constrangerii materiale in care statul insusi nu este decat o forma vida de
sens”
Fiind o putere oficiala, puterea de stat nu se intemeiaza pe rugaminti,ci pe istoricul
imperium, pe forta de constrangere, inclusiv prin reprimarea fizica de catre stat a
opozitiei unor subiecte de drept.
Daca constrangerea este o constanta( o trasatura) a puterii de stat,
formele,intensitatea si mijloacele de infaptuire ale constrangerii reprezinta o valabila a
acestei puteri, Altfel spus, raportul dintre convingere si constrangere depinde de multi
factori si in primul rand de consonanta dintre sensul major al puterii si idealul social
fundamental( este vorba despre regimul politic al societatii).

Sectiunea 3: Principiul puterilor statului

Teoria separatiei puterilor pleaca de la ideea ca orice om care detine puterea are
tendinta de a abuza de aceasta, de unde necesitatea ca puterea sa fie contracarata prin
putere, ceea ce in perioada elaborarii teoriei reprezenta o speranta, un ideal revolutionar,
un argument pentru inlaturarea absolutismului monarhic.

Teoria lui Montesquieu vine ca un garant al libertatii omului si cetateanului, fata de

excesele puterii. In forma sa classica, teoria separatiei puterilor in stat fundamenteaza
existenta a trei puteri in stat: puterea legislativa, puterea executiva si puterea
jurisdictionala (judecatoreasca); notiunea de puteri fiind utilizata in acest context pentru
a desemna activitatile fundamentale ale statului. Aceste trei puteri trebuie sa fie atribuite
unor organe separate si independente unele de altele. In acest sens, este necesar sa se
gaseasca un mijloc ,,pentru ca nu se poata abuza de putere, pentru ca puterea sa
opreasca puterea’’. Acest deziderat se poate infaptui prin opunerea unei puteri celeilalte,
creandu-se astfel un echilibru de forte. Numai astfel atributiile fiecare puteri vor fi
respectate, nu pot fi incalcate, iar libertatile individuale vor fi exercitate in respectul legii.
In prezent, se produce o reinterpretare a principiului separatiei puterilor asa cum am
aratat in capitolele anterioare, tocmai datorita revizuirii stiintifice a fundamentarii acestui
principiu. O asemenea revizuire stintifiica poate fi realizata intrucat pleaca de la limitele
obiective ale principiului, limite sesizate in doctrina romana initial de catre prof I.
Deleanu. Aceste limite privesc urmatoarele aspecte:

Sintagma ,,separatie a puterilor’’ contine o contradictio in terminis, deoarece puterea

este unica, este una singura, ea apartine unui singur titular-poporul; in calitatea sa de
detinator al suveranitatii nationale, poporul exercita suvernaitatea ‘’prin organele sale
reprezentative si prin referendum’’ (art 2(1) din Constitutie)
Teoria separatiei puterilor a fost elaborata cand nu existau partide politice in forma
moderna, situatie care in prezent a dus la reconsiderarea ,,raportului de forte’’, a
raportului dintre ,,majoritate’’ si ,,opozitie’’;
Functiilor traditionale - legislativa executiva, judecatoreasca, li s-au asociat unele
functii noi, moderne, impuse de noua realitate sociala, de dinamica societala;
,,Separatia’’ dintre legislativ si executiv devine tot mai inoperanta din moment ce
asistam, intr-o mica masura , este adevarat, la inversarea clasicelor functii: puterea
executiva adopta norme(inclusiv cu caracter primar, prin intermediul delegarii
legislative), iar puterea legislativa executa legi(cazul adoptarii de legi organice in baza
unor dispozitii exprese ale legii fundamentale)
Insasi atributia puterii executive consacrata constitutional, de a executa legilem
adoptate, de parlament vine sa rastoarne independenta sau echilibrul puterilor, mai
curand fiind vorba de o colaborare daca nu chiar de o activitate subordonata. Spre
final, ne raliem parerii prof. A.Iorgovan potrivit careia prin teoria elaborata de Locke
si fundamentata de Montesquieu s-a precomnizat un sistem de intregime opus celi al
separarii puterilor, in asa fel incat astazi, sintagma ,,separatia puterilor’’ chiar in
lucrarile care au cunoscut-o, apare ca o metafora si nu a ca un concept stintifiic
riguros.

Completand cele expuse privind democratia si statul de drept, putem aprecia ca

distinctiile moderne vizand principiul separatiei puterilor in stat, peaca si de la noi baze
de referintam cum ar analiza tipului de regim politic in care functioneaza separatia
puterilor. Astfel in sistemele parlamentare exista un balans neregulat al puterilor intre
Guvern si Adunare, asa cum se observa in Belgia, sau o dominatie clara a executivului,
asa cum se observa in Regatul Unit al Marii Britanii. Aceeasi variatie o regasim si in
cadul sistemelor prezidentiale in care separatia puterilor se regaseste analizata cu
precadere privind puterile Presedintelui in raport cu ale Congresului.
In general puterile prezidentiale, in sistemel prezidentiale, deriva din trei surse.
Prima sursa ar fi puterea presedintilor definita prin Constitutii si consta in conferirea unor
,,puteri reactive’’, in special dreptul prezidential de veto, si puteri proactive’’, relevanta
fiind capacitate acestora de a legifera prin decrete in anumite domenii. A doua sursa de
putere este forta si coeziunea partidelor care il sustin pe presedinte in legislativ. A treia
sursa de putere este reprezentata de alegerea presedintilor de catre electorat, in mod
direct. Dependenta frecventa a presedintilor de puterile lor partizane inseamna ca puterea
presedintelui prin raportare la parlament se poate modifica deseori in mod abrupt, fiind
astfel mai putin stabila decat in regimul parlamentar.
Cu cateva exceptii (Iugoslavia, Republica Moldova, Romania) majoritatea
constitutiilor lumii nu mentioneaza in mod expres principiul separatiei puterilor statului.
Constitutia Romaniei din 1991,insa, se situeaza in randul celor care prevad ca principiu
fundamental separatia puterilor statului in art 1, alin. 4, cu formularea: ,,Statul se
organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor - legislativa,
executiva si judecatoreasca - in cadrul democratiei consitutionale’’.