1.

Originile conceptului de «constituţie»

Din punct de vedere etimologic, constituţia provine de la cuvântul latin „constitutio”, care
înseamnă „aşezarea cu temei” sau „starea unui lucru” 21, „organizare”. În dreptul roman imperial acest
termen avea sensul de lege. Împăratul edicta acte normative denumite constituţii, cu forţă juridică
superioară. În unele manuale de istorie antică se vorbeşte despre Constituţia lui Solomon sau
Constituţia lui Lycurg, fără să fie vorba despre constituţii în înţelesul de azi. De asemenea, cuvântul
putea să desemneze şi „un complex de legi separate care reglementau diferite domenii de organizare a
statului, mai ales la greci”22 .
Normele scrise sau nescrise cu privire la transmiterea şi exercitarea puterii au apărut odată cu
constituirea statului. Primele constituţii s-au afirmat ca mijloace de limitare a puterii absolutiste şi
statuarea unor drepturi pentru unele categorii sociale.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea se extinde apariţia
constituţiilor, ca un ansamblu sistematizat de norme care stabilesc organizarea puterii statale,
determinând un anumit echilibru al puterilor publice şi garantarea unor drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti23 .
Sursele de inspiraţie ale constituţiilor apărute în acea perioadă, dar şi mai târziu, atât în litera, cât
şi în spiritul lor, au fost Declaraţia de independenţă a SUA – 1776 (de fapt Constituţia statului
Virginia, care prin dezbateri îndelungate a fost transformată în Constituţia SUA,1787), precum şi
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa – 1789.
Constituţia este o lege, dar nu orice lege, ci una fundamentală, caracteristică determinată atât de
conţinutul relaţiilor sociale pe care le reglementează, cât şi de forţa sa juridică superioara, ceea ce o
situează în fruntea izvoarelor de drept.
2. Caracteristicile şi semnificaţia unei constituţii
Constituţia reglementează relaţii sociale esenţiale care condiţionează existenţa şi funcţionarea
societăţii ca sistem. În primul rând se referă la relaţiile privind puterea politică organizată statal.
Constituţia este un document (o cartă) sau un set de documente în care se stabileşte cum este organizat
statul, care sunt autorităţile publice (organele statului), cum sunt instituite, cum funcţionează, care
sunt relaţiile dintre ele, precum şi dintre acestea şi cetăţeni; în care se determină forma statului; se
proclamă principii generale ale ordinii politice şi juridice, precum şi simboluri naţionale; unele
constituţii consacră drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale.
21T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 14.
22A Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. J. L. Calderon, Bucureşti, 1994, p. 49.
23I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 46.Constituţia consacră
principii de
bază pentru întreaga viaţă economică, socială, politică, reflectă
şi consolidează etape ale dezvoltării sociale, proiectează direcţiile dezvoltării viitoare.
Constituţia, în accepţiunea ei propriu-zisă, presupune constituirea unui sistem politic democratic,
existenţa unui stat de drept în care să domnească legea atât pentru guvernanţi, cât şi pentru cei care
sunt guvernaţi.
Totuşi, este posibil ca, în ţări cu regimuri autoritare să existe constituţii elaborate cu scopul de a
le conferi legitimitate24. În unele state, au existat constituţii democratice din punct de vedere al formei,
dar, în practică, acestea erau lipsite de un conţinut real. Este edificator exemplul ţărilor din sud-estul
Europei, în perioada totalitarismului.
Constituţia este un act politico-juridic fundamental, inspirat de o anumită filosofie socială şi
adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi funcţionare
a puterilor statului şi raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a societăţii,
precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unor
proceduri speciale”25 .