UNIVERSITATEA „GEORGE BACOVIA” DIN BACĂU

Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative

Administrație publică
Anul I de studii

DREPT CONSTITUŢIONAL
Suport de curs
2020-2021

TITULAR DE CURS
Conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie
TITULAR DE SEMINAR
Asist. Univ. drd. Laurențiu Novac- Diaconu
Introducere

1
 Tematica de studiu a acestei discipline este astfel gândită încât să ofere cursanţilor
o imagine coerentă şi desluşită despre organizarea şi funcţionarea statului modern, în
care puterea este legitimată de masele guvernate, legitimare ce ia forma unei legi
fundamentale, numită Constituţie.
Disciplina indică, chiar prin denumirea ei, că baza juridică de organizare şi
funcţionare a statului n-ar putea fi pe deplin înţeleasă dacă nu s-ar studia,
concomitent, şi instituţiile politice. Aceasta pentru că însuşi Constituţia, ca lege
supremă în stat, este o construcţie juridică rezultată în urma unui amplu proces politic,
care antrenează schimbări fundamentale în structura statului, iar prin conţinutul său ea
statuează distribuţia puterii între instituţiile publice, precum şi locul şi rolul acestora
în funcţionarea statului ca organizaţie politică a societăţii.
În timp ce dreptul constituţional, ca ramură de drept, are un conţinut juridic şi,
bineînţeles, un obiect de reglementare, bine conturat în ansamblul relaţiilor sociale,
Instituţia politică se referă la autoritatea sau organul care îndeplineşte anumite
prerogative de putere în stat precum şi la normele care îi reglementează asemenea
atribute. Sunt instituţii politice, în această accepţiune, Preşedintele României,
Guvernul, Parlamentul etc.
Având în vedere că dreptul constituţional priveşte tocmai constituirea, menţinerea
şi exercitarea puterii în stat, acesta fiind, de fapt, obiectul său de reglementare, este
absolut necesară şi studierea instituţiilor politice ce îndeplinesc astfel de atribute. Deci
este justificată asocierea celor două expresii pentru a defini o disciplină de studiu.
Dacă expresia de „instituţii politice” are la început un conţinut juridic, care
rămâne esenţial, ei i se adaugă şi un conţinut politic, care apropie sensibil semnificaţia
sa de cea de regimuri politice.1 Regimul politic este rezultanta jocului forţelor politice,
în principal al partidelor, într-un anumit cadru instituţional şi juridic, ţinând cont de
determinările istorice, ideologice, economice etc.
Studierea simultană a dreptului constituţional şi a instituţiilor politice permite
plasarea dreptului în contextul său sociologic şi determinarea adevăratei sale
semnificaţii. Această asociere exprimă, totodată, legătura strânsă dintre politic şi
juridic.
Structurile constituţionale moderne nu pot fi explicate şi nici concepute, făcându-
se abstracţie de politică.2 Aceasta pentru că nu există o guvernare apolitică, o
asemenea guvernare fiind un non sens. Cum ar putea exista un parlament apolitic când
el este alcătuit din persoane politice, care reprezintă partide politice sau sunt
promotorii unor doctrine şi a unor programe politice.
Pornind de la definiţia politicii ca fiind o formă de activitate socială ce antrenează
grupuri de diferite orientări, clase, naţiuni, popoare în lupta pentru putere şi că ea
presupune confruntarea a diferite ideologii, doctrine şi programe politice, din care
rezultă, în final, o anumită structură a statului şi un anumit tip de guvernare,
consacrate în Constituţie, vom consta că, cel puţin în timpurile moderne, dreptul este
un produs politic. Prin urmare, studiul dreptului prin ignorarea fenomenului politic,
este un demers neştiinţific şi poate crea serioase dificultăţi de percepţie a realităţii
juridice, ce se pot reflecta negativ nu numai în plan teoretic dar şi practic.

1
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, P.U.F., Paris, 1975, p. 16.
2
Mihai Constantinescu, Constituţia României comentată şi adnotată, Regia Autonomă Monitorul
Oficial, 1992, p. 317.

2
 Capitolul I
Ramura dreptului constituţional
1. Noţiunea de drept constituţional
Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de conduită socială, elaborate, acceptate
sau recunoscute de stat şi care exprimă, în definitiv, voinţa puterii politice a statului

3
respectiv, reguli a căror respectare sau aplicare sunt garantate de forţa de constrângere
a statului.3
Ca ansamblu de reguli de conduită socială, dreptul presupune un proces complex
de sistematizare, aceasta ca o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea sa. El este
organizat în instituţii, ramuri şi părţi.
Unitatea de bază în care se grupează aceste reguli este ramura de drept. Astfel
dreptul românesc este împărţit în mai mute ramuri cum ar fi dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comercial
etc. Unele dintre acestea aparţin de dreptul public, altele de dreptul privat, acestea ca
părţi ale dreptului în întregul său ca sistem.
Dreptul constituţional reprezintă ramura fundamentală sau principală a dreptului.
Ea grupează normele juridice care consacră şi ocrotesc cele mai importante valori
economice, sociale şi politice ale statului.
În evoluţia istorică a dreptului, ramura dreptului constituţional se cristalizează
abia la sfârşitul secolului al VIII–lea, când puterea politică a statului se vede
constrânsă de presiunea maselor guvernate să accepte unele reguli în propria ei
organizare şi funcţionare. Aceste reguli se înfiripează ca norme fundamentale ale
statului şi vor alcătui ceea ce mai târziu se va numi constituţie.
După cum se ştie dreptul îşi are începuturile în primele forme de organizare
politică a societăţii, deci odată cu apariţia statului4. Multă vreme însă norma juridică a
reprezentat emanaţia discreţionară a guvernanţilor, ei nefiind limitaţi în actul de
legiferare şi de înfăptuire a dreptului de nici o regulă. Conduita politică le era dictată
de propriul interes, forţa tradiţiei, spiritul religiei şi bunul plac. Chiar dacă guvernanţii
s-au văzut constrânşi, uneori, să ia decizii în favoarea maselor, să statueze reguli spre
binele tuturor şi al societăţii, în general, n-au făcut-o dintr-un imbold de bunăvoinţă
publică ci din nevoia de a-şi întări autoritatea, de a rezista în faţa presiunilor, de a
evita actele de revoltă împotriva stăpânirii.
Stă în firea omului, în general, şi a omului politic, în special, de a nu accepta
reguli care să-i limiteze acţiunea şi conduita pe care ar dori s-o aibă într-o împrejurare
sau alta. Din aceste motive, reguli care să reglementeze actul de guvernare s-au impus
de abia atunci când masele au început să joace un rol mai activ în viaţa politică, atunci
când acţiunea lor, fiind mai bine organizată, a devenit mai eficientă şi factorii de
putere n-au mai fost capabili s-o ignore. Se produce un proces de maturizare politică a
maselor. Toate acestea se întâmplă către sfârşitul secolului al XVIII şi începutul celui
de-al XIX, pe fondul intensificării luptelor revoluţionare, când, în multe state din
lume, se produc răsturnări violente ale guvernărilor despotice şi odată cu această se
întăreşte ideea că puterea nu-i veşnică, nu-i infailibilă, nu-i intangibilă, indiferent de
suportul legitimităţii sale. Experienţa istorică şi teama ca oricare altă formulă de
guvernare să nu devină, la rândul ei, despotică fac să se nască şi să se statueze reguli
de guvernare, la care, de această dată, se văd nevoiţi să se supună, tocmai cei care,
până mai ieri, având posesia absolută a puterii şi dreptul exclusiv de legiferare
stabileau reguli exclusiv pentru alţii.
Deci, sub presiunea schimbărilor care se produc în raporturile de putere, a
progresului pe care societatea l-a înregistrat în evoluţia ei, fiind de remarcat, în acest
sens, creşterea gradului de cultură şi responsabilitate civică din partea maselor, se
intensifică preocuparea pentru legiferarea actului de guvernare, gândită, pentru
început, ca o piedică în calea tentaţiilor abuzive şi discreţionare din partea factorilor
3
Alexandru Amititeloaie, Teoria generală a dreptului (curs introductiv în studiul dreptului), Editura
Junimea, Iaşi, 2007, p. 13
4
Idem, p. 43

4
de putere. Începe, astfel, să se afirme în viaţa juridică a societăţii reguli noi, având ca
obiect relaţiile de putere şi de guvernare, reguli care vor constitui începuturile unei noi
ramuri de drept şi anume dreptul constituţional.
Dreptul constituţional reprezintă deci o prezenţă mai târzie în sistemul de drept,
neavând vechimea altor ramuri de drept cum ar fi dreptul civil, comercial sau penal.
Afirmarea acestei noi ramuri de drept s-a reflectat deopotrivă şi în învăţământul
juridic. Prima catedră de „drept constituţional” s-a înfiinţat în Italia în 1797, la
universitatea din Ferrara5. Apoi, în 1834 la Paris. Cu timpul, noţiunea de „drept
constituţional” se răspândeşte şi în alte ţări. Ea a fost cunoscută şi sub denumirea de
„drept de stat” în ţări ca Austria, Germania şi Rusia.6
În ţara noastră dreptul constituţional s-a predat, iniţial, împreună cu dreptul
administrativ, purtând denumirea de drept public. Ca disciplină de studiu de sine
stătătoare, ea se afirmă odată cu elaborarea şi predarea de către profesorul Constantin
Stere la Facultatea de drept din Iaşi a cursului intitulat „Drept constituţional”, în 1910.
În 1915 un curs similar începe să fie predat şi la Facultatea de drept din Bucureşti de
către profesorul Constantin Dissescu.7
Denumirea de „Drept constituţional”, cu referire atât la ramura dreptului cât şi la
disciplina de studiu, s-a păstrat până în zilele noastre, asemenea titulatură fiind
întâlnită aproape în toate statele. În Germania este cunoscută sub denumirea de „Drept
de stat”.8
Pentru definirea dreptului constituţional, ca ramură de drept, este necesar, mai
întâi, să se facă o delimitare din ansamblul normelor juridice care alcătuiesc sistemul
de drept a acelora care se circumscriu acestei grupări. Se ştie că dreptul, în ansamblul
său, reglementează relaţiile sociale. Acestea fiind de o mare diversitate se înţelege că
şi normele care le reglementează se deosebesc unele de altele, în funcţie de obiectul
reglementării, adică relaţiile sociale care intră sub incidenţa lor.
Unele relaţii sociale iau naştere în domeniul economic, comercial, de familie, de
menţinere a ordinii sociale şi apărare a valorilor pe care le consacră societatea la un
moment dat etc. Altele apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de
stat. Pe acestea din urmă le putem considera relaţii fundamentale pentru că ele au
forţa de a influenţa şi chiar determina naşterea şi evoluţia celorlalte, tocmai prin faptul
că ele determină organizarea statului şi modul său de guvernare.9 Aceste relaţii
constituie obiect de reglementare pentru acele norme juridice care alcătuiesc ramura
dreptului constituţional.
Deci, dreptul constituţional este acea ramură a dreptului alcătuită din normele
juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce iau naştere în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.
Noţiunea de „drept constituţional” nu trebuie confundată cu cea de „constituţie”.
Constituţia pentru Dreptul constituţional este un izvor de drept, desigur cel mai
important, dar nu singurul. Apoi, trebuie să avem în vedere că în anumite momente
istorice, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, constituţiile sunt abrogate

5
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 12, vol. I,
Editura All Beck, Bucureşti 2005, p. 22
6
Ibidem
7
Ibidem
8
Ibidem
9
Marcel Planiol et Georges Ripert, Trate elementaire de droit civile, 1928, p. 91, apud Constanţa
Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi completată,
Editura Lumina lex, Bucureşti, 2008, p. 31

5
sau suspendate. Asta nu înseamnă că dreptul constituţional, ca ramură de drept, îşi
încetează existenţa. El continuă să existe, alimentat fiind de alte surse normative.
În prezent, se manifestă tot mai insistent tendinţa de a se extinde denumirea de
„Drept constituţional” în afara perimetrului juridic al statului. Această tendinţă
reflectă, de fapt, un anumit stadiu al procesului de integrare europeană. Ştiut fiind
faptul că integrarea în Uniunea Europeană presupune, printre altele, şi un transfer de
putere suverană către organismele comunitare, este justificat să se contureze şi la
acest nivel o ramură de drept constituţional. Denumirea de „Drept constituţional
comunitar”10 se impune, din ce în ce mai mult, atât în practica politică şi juridică
comunitară cât şi în domeniul ştiinţelor ce se ocupă de acest fenomen.
Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie internaţională atipică cu puternice
valenţe suprastatale şi vădite tendinţe de tip federalist.11 Ea s-a constituit prin
integrarea statelor membre şi nu pe baza unor relaţii de cooperare, aşa cum au luat
fiinţă celelalte organizaţii internaţionale.
Integrarea presupune şi un anumit grad de întrepătrundere a sistemelor juridice
ale statelor membre, proces obiectiv având în vedere necesitatea constituirii şi
funcţionării unor instituţii juridice la nivel comunitar. Sunt particularităţi care
determină un anumit specific al relaţiilor dintre statele membre care au acceptat să
exercite în comun anumite competenţe care până atunci erau proprii doar suveranităţii
lor de stat.12
Se conturează, astfel, un drept constituţional comunitar. El grupează atât norme
juridice care reglementează relaţiile sociale care tradiţional intrau în sfera de
reglementare a dreptului constituţional ca ramură de drept intern (instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii în interiorul graniţelor statale) cât şi relaţiile sociale
legate de exercitarea în comun cu alte state a numitor atribuţii sau competenţe
specifice puterii statale dar pe care participanţii la procesul de integrare au fost de
acord să le transfere la un nivel supranaţional.

2. Obiectul de reglementare
După cum s-a mai arătat, sistemul dreptului este organizat în instituţii ramuri şi
părţi. Această organizare este determinată, în primul rând, de necesitatea garantării
funcţionalităţii fiecărei norme juridice în parte şi a sistemului de drept în ansamblul
său.13 Mai ales în timpurile actuale, când procesul legislativ s-a amplificat şi aria de
acoperire juridică se extinde din ce în ce mai mult, ar fi imposibil chiar şi de imaginat
eficacitatea oricărei norme juridice în absenţa acestei organizări şi structurări.
Criteriile care stau la baza acestei organizări sunt impuse, în primul rând, din
considerente de ordin practic, apoi ele au devenit şi temă de studiu pentru disciplinele
de specialitate. Este vorba de obiectul de reglementare, metoda de reglementare,
principiile comune, interesul social şi caracterul sancţiunii.14 Se detaşează ca
importanţă obiectul de reglementare, fără însă a se neglija importanţa celorlalte.

10
Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie – Instituţii – Drept, Editura All Beck, Bucureşti,
2005, p. 38
11
Dumitru Mazilu, Uniunea Europeană şi alte puteri ale lumii, din revista Lumea, nr. 12/2008, p. 62
12
Ibidem
13
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 251
14
Alexandru Amititeloaie, op. cit., p. 101.

6
 Obiectul de reglementare priveşte relaţiile sociale care intră sub incidenţa normei
juridice, respectiv acele raporturi care, odată ce regula a fost adoptată şi a intrat în
vigoare, vor trebui să se desfăşoare potrivit dispoziţiei sau prescripţiei ei. Din acest
moment astfel de relaţii sociale devin raporturi juridice.
Pornind de la acest fundament teoretic, va trebui să identificăm în câmpul
relaţiilor sociale pe acele care, prin specificul lor, intră sub incidenţa de reglementare
a normelor de drept constituţional. S-a spus că aceste relaţii sunt fundamentale pentru
organizarea şi funcţionarea statului, a tuturor instituţiilor ce exercită puterea politică
în stat.15 Elementul lor comun îl reprezintă faptul că ele iau naştere în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii în stat.
Puterea, determinată în conţinutul şi organizarea sa de anumiţi factori, este
instaurată, iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita în interesul
lor. În timpurile moderne, odată cu democratizarea vieţii publice şi a instituţiilor
statului şi creşterea rolului politic al maselor, un asemenea obiectiv nu mai poate fi
realizat printr-o voinţă arbitrară a puterii.16 Este necesar ca în modul de organizare şi
exercitare a puterii interesul maselor şi respectiv cel public să prevaleze. Numai aşa
poate fi îndeplinit şi interesul celor care deţin puterea politică în stat.
Pentru aceasta s-au impus reguli atât ca o garanţie că interesul public nu va fi
compromis, cât şi în scopul organizării şi exercitării cu cât mai multă eficienţă a
puterii politice în stat. Aceste reguli, având ca obiect de reglementare relaţiile sociale
ce iau naştere în domeniul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii politice în stat
alcătuiesc ramura dreptului constituţional.
Delimitarea obiectului de reglementare a acestei ramuri necesită şi unele
clarificări de ordin teoretic şi doctrinar.
În primul rând, s-a susţinut cu mai mulţi ani în urmă în literatura juridică teza
potrivit căreia dreptul constituţional ar include şi alte ramuri de drept cum ar fi dreptul
administrativ, dreptul penal, dreptul civil etc. Pe de altă parte, la cealaltă extremă, s-a
afirmat că sfera sa de cuprindere ar fi mai limitată decât cea propriu-zisă şi acceptată
astăzi în literatura de specialitate.
Ideea unui drept constituţional extins şi asupra altor ramuri nu poate fi admisă din
mai multe motive. În primul rând i s-ar diminua importanţa şi locul rezervat în
ansamblul sistemului de drept.17 Poziţia ei este una superioară, iar toate celelalte
ramuri trebuie să i se supună, respectiv normele lor vor trebui să satisfacă cerinţa
conformităţii cu normele de drept constituţional. Dacă am admite că şi alte norme ar fi
de drept constituţional, elementul de referinţă, reprezentat de acesta, şi-ar diminua cu
mult importanţa. În al doilea rând, organizarea sistemului de drept presupune, printre
altele, o delimitare cât mai riguroasă a sferei de reglementare, nefiind excluse,
desigur, din aceleaşi considerente de eficienţă, zonele de contact şi interferenţă. Într-o
asemenea concepţie teza de mai sus nu face altceva decât să creeze confuzie cu efecte
nedorite nu numai în plan teoretic dar chiar şi practic.
Nu poate fi admisă nici ideea unui drept constituţional restrâns, respectiv un drept
care să se rezume numai la acele norme care reglementează organizarea şi
funcţionarea organelor reprezentative ale statului. Pentru că dreptul constituţional s-a
născut tocmai dintr-o confruntare istorică dintre guvernanţi şi guvernaţi este absolut
necesar ca legea fundamentală să reflecte deopotrivă şi drepturile şi libertăţile tuturor

15
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 74.
16
Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politce, Editura Cugetarea, 1999, p. 27
17
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 2001, p.
16

7
cetăţenilor, aceasta ca o garanţie împotriva abuzurilor şi tendinţelor arbitrare în
exercitarea actului de autoritate statală.18 De asemenea dreptul constituţional
determină, la nivel de principii şi linii directoare, trăsăturile fundamentale ale
sistemului social-politic şi valorile pe care societatea, în ansamblul său, le consacră şi
le recunoaşte în momentul istoric respectiv.
Polemici doctrinare a provocat şi teza potrivit căreia nu toate normele juridice
incluse în legea fundamentală ar fi de drept constituţional. Aşa după cum s-a mai
precizat, Legea fundamentală, respectiv, Constituţia, reprezintă doar un izvor de drept
pentru ramura dreptului constituţional. În acelaşi timp ea, prin reglementările sale
referitoare la relaţiile sociale de proprietate, de administraţie, de familie etc.
reprezenta şi un izvor de drept pentru dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul
familiei etc. Plecându-se de la această realitate s-a considerat, în mod greşit, că aceste
norme ar fi nu de drept constituţional ci de drept civil, administrativ, de familie etc.
Un asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat cel puţin din următoarele
motive:
În primul rând, ar fi lezată valoarea de lege fundamentală pe care Constituţia o
are, atât ca poziţie cât şi ca funcţie, în ansamblul sistemului legislativ.
În al doilea rând, reglementările constituţionale, indiferent de domeniul la care se
referă, beneficiază de o forţă juridică superioară tuturor celorlalte reguli ale
sistemului. De aceea ele reprezintă repere obligatorii în actul de legiferare. Un
asemenea rol n-ar mai putea fi îndeplinit dacă le-am aşeza pe aceeaşi poziţie cu
celelalte reglementări.
De fapt, toate reglementările din legea fundamentală nu sunt exclusiv de drept
constituţional. Prin faptul că ele reglementează la modul general şi cu caracter de
principiu relaţiile sociale, reprezentând pentru funcţia legislativă a statului, indiferent
de cine este aceasta îndeplinită, coordonate fundamentale, pot fi socotite şi ca
reglementări pentru alte ramuri de drept. Aceasta însă nu le afectează valoarea şi
statutul lor constituţional.

3. Normele juridice de drept constituţional

Normele juridice ce intră în componenţa ramurii dreptului constituţional au ca
obiect de reglementare relaţiile sociale ce iau naştere în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii de stat. Ca izvoare de drept pentru astfel de
reglementări sunt, în primul rând, constituţia, dar şi alte acte ce îndeplinesc condiţiile
de a fi considerate norme fundamentale ale statului.
Pentru a realiza fizionomia unei reglementări de drept constituţional este necesar,
mai întâi, să stabilim elementele definitorii ale normei juridice, în general.
Astfel, norma juridică este definită ca fiind o regulă socială de conduită, generală
şi obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferite forme, menită să
asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi
voinţa guvernanţilor19, determinată, în ultimă instanţă, de condiţiile vieţii materiale
din societate şi a cărei respectare este impusă, la nevoie, de forţa coercitivă a
statului.20

18
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p.
162
19
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 159
20
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p.
192,

8
 În ceea ce priveşte conţinutul reglementator al constituţiei precum şi al altor acte
cu caracter constituţional este de lămurit în primul rând faptul că toate acestea sunt
norme şi, prin urmare, elementele definitorii de mai sus li se potrivesc şi lor. Chiar
dacă unele sunt formulate ca principii sau definiţii, caracterul lor normativ nu este
afectat. Este de precizat acest lucru deoarece structura lor nefiind una clasică se
creează impresia că nu le-ar corespunde statutul de norme juridice.
De exemplu, se pleacă de la faptul că unele din aceste norme n-ar fi prevăzute cu
sancţiuni, prin sancţiune înţelegându-se forma clasică de ripostă faţă de conduita
neconformă cu dispoziţia normei. Nu trebuie să se ignore însă faptul că în afara
sancţiunilor specifice dreptului constituţional cum ar fi revocarea mandatului de
parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea neconstituţionalităţii unui act
normativ etc., normele de drept constituţional sunt întărite în ceea ce priveşte
obligativitatea şi prin sancţiunile prevăzute de normele altor ramuri de drept, norme
care au la bază şi dezvoltă conţinutul reglementator al Constituţiei şi a celorlalte acte
cu un asemenea conţinut.

4. Subiectele raporturilor juridice de

drept constituţional
Subiectele oricărei relaţii sociale şi a unui raport juridic, în general, sunt oamenii,
luaţi individual sau grupaţi în colectivităţi legal constituite.
Dreptul constituţional fiind o ramură de drept public, rezultă că într-o astfel de
relaţie unul dintre subiecte va fi întotdeauna statul, fie în întregul său fie reprezentat
de una dintre autorităţile ce intră în compunerea sa.
S-a pus problema dacă unităţile administrativ teritoriale ar putea deveni subiecte
într-un raport de drept constituţional.21 Răspunsul este afirmativ, dacă acţionează ca
purtătoare de autoritate de stat. De exemplu, cu prilejul alegerilor, unităţile
administrativ teritoriale se organizează în circumscripţii electorale. Întrucât procedura
alegerilor reprezintă o etapă a procesului de constituire a puterii de stat (obiect de
reglementare pentru dreptul constituţional) rezultă că raporturile în care intră
circumscripţiile electorale sunt raporturi de drept constituţional.
4.1. Poporul
În legătură cu faptul dacă poporul ar putea deveni subiect într-un raport de drept
constituţional în literatura juridică s-au exprimat puncte de vedere diferite.
Unii autori consideră că poporul, în întregul său, n-ar putea avea o asemenea
calitate, el fiind, de fapt, reprezentat în raporturile juridice concrete de diversele sale
organizaţii. Statul fiind organizaţia politică a poporului rezultă, potrivit unei astfel de
concepţii, că în raporturile de drept constituţional apare statul şi diversele sale
componente. Desigur că avem dea face cu o concepţie greşită pentru că statul, ca
organizaţie politică a societăţii este expresia unui act de voinţă a poporului, voinţă
care se formează într-un proces complex de relaţii de natură constituţională şi în care
poporul are calitatea de subiect de drept. De exemplu, în cadrul scrutinului universal,
electoratul, ca parte activă, din punct de vedere politic, a poporului, intră în raporturi
de drept constituţional cu autorităţile publice ce administrează procedura electorală.
Dintr-o altă perspectivă se susţine că poporul ar putea avea calitatea de subiect al
raporturilor de drept constituţional numai în relaţiile internaţionale. Într-adevăr, în
anumite situaţii poporul poate intra, separat şi independent de autorităţile statului, în
relaţii cu diferite subiecte ale dreptului internaţional, relaţii care dacă au ca scop

21
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., p. 23

9
probleme privind organizarea sa politică şi sistemul de guvernare, devin de natură
constituţională. A nu se înţelege că poporul intră în astfel de relaţii în mod direct, ceea
ce practic este imposibil. El este reprezentat de anumite organizaţii care sunt
independente şi, uneori, chiar în opoziţie cu puterea publică. Astfel de situaţii se pot
întâlni la popoarele care luptă pentru autonomie şi urmăresc constituirea de state
independente, când se reclamă la organismele internaţionale aspecte de derapaj
democratic din partea autorităţile publice, când se solicită arbitrajul extern în disputele
dintre organizaţiile reprezentative ale poporului şi puterea publică sau când procesul
electoral este supravegheat de reprezentanţii unor instituţii internaţionale.
În sfârşit, se afirmă şi faptul că o asemenea calitate poate s-o aibă şi în raporturile
interne. Într-un regim democratic, adevăratul deţinător al puterii este poporul.
Autorităţile care se constituie în urma procesului electoral şi alcătuiesc structura
instituţională a statului sunt investite cu o putere delegată. Ele acţionează în virtutea
mandatului de reprezentare, precum şi în limitele programului politic validat de
popor. Rezultă aceasta şi din dispoziţiile Constituţiei României potrivit cărora
suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor
organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat sau o exercită
direct prin referendum. Apare deci evident, cel puţin teoretic, că poporul român
concentrează în mâinile sale întreaga putere şi, singur, are dreptul să decidă asupra
sorţii sale, lucru ce-l face în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
De asemenea, poporul este solicitat să-şi exprime punctul de vedere în legătură cu
diverse probleme de stat cum ar fi forma de guvernământ, structura de stat etc.
4.2. Statul
Statul apare ca subiect de drept constituţional fie direct, fie reprezentat de
organele sale. Ca subiect direct apare în raporturile juridice privitoare la acordarea sau
retragerea cetăţeniei sau în raporturile juridice care se stabilesc între un stat federal şi
entităţile sale componente. De asemenea, şi în relaţiile cu organismele Uniunii
Europene, statul român apare ca subiect de drept constituţional, aceasta pentru că
aderarea s-a făcut printr-un transfer de suveranitate către aceste organisme,
suveranitatea fiind, până în acest moment, un atribut exclusiv al statului şi deci o
chestiune de drept constituţional. După semnarea Tratatului de la Lisabona, considerat
a fi o constituţie a Uniunii Europene, aceste raporturi dobândesc o semnificaţie
constituţională şi mai pronunţată.
4.3. Organele statului (autorităţile publice)
Organele statului pot avea, fără nici un rezerve, calitatea de subiect al raportului
de drept constituţional. Condiţia este ca raportul ca atare să fie de natură
constituţională. De exemplu, organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale
raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca raportul la care participă să fie de
drept constituţional.
4.4. Partidele şi formaţiunile politice, alte organizaţii
Partidele politice şi alte organizaţii ale cetăţenilor pot deveni şi ele subiecte ale
raporturilor juridice de drept constituţional. Partidele politice, mai ales, prin
activitatea pe care o desfăşoară având drept scop ajungerea la putere pentru punerea în
aplicare a programelor lor de guvernare devin veritabile subiecte în diverse raporturi
juridice de drept constituţional (alianţe politice, susţinerea sau criticarea unor
iniţiative legislative ale guvernului sau ale comisiilor de specialitate, iniţierea şi
depunerea unor moţiuni de cenzură etc.) De fapt întreaga activitate a partidelor
politice, fie că sunt la putere, fie în opoziţie este legată nemijlocit de actul guvernării
ceea ce face ca o bună parte a relaţiile lor să devină raporturi de drept constituţional.

10
Pot deveni, de asemenea, astfel de subiecte şi diverse alte organizaţii cum ar fi cele
sindicale sau ale societăţii civile.
4.5. Cetăţenii
Cetăţenii pot avea calitatea de subiect într-un raport juridic de drept constituţional
distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-
un organ de stat sau organizaţi pe circumscripţii electorale. Ca persoane fizice, de
exemplu, cetăţenii pot intra în astfel de raporturi cu scopul de a-şi apăra drepturile
fundamentale consfinţite în constituţie. În cazul în care sunt investiţi cu anumite
demnităţi, prezenţa lor într-un raport de drept constituţional poate avea ca scop
reprezentarea intereselor anumitor categorii sociale. În cel de-al doilea caz raportul de
drept constituţional ia naştere cu prilejul alegerilor, situaţie în care unul dintre
subiecte îl reprezintă circumscripţia electorală în care sunt organizaţi cetăţenii cu
drept de vot.
4.6. Străinii şi apatrizii
Raporturile juridice de drept constituţional în care aceştia se pot afla ca subiecte
participante au ca obiect acordarea sau retragerea cetăţeniei, acordarea azilului politic
etc.

5. Izvoarele dreptului constituţional

Prin izvoare ale dreptului se înţelege forma de exprimare a normelor. Respectiv
atunci când facem referire la o anumită reglementare este necesar a se indica şi actul
normativ (lege, hotărâre, ordonanţă, decret, ordin, instrucţiune etc.) ca sursă a acestei
reglementări.22
Cel puţin două criterii ne ajută să identificăm izvoarelor dreptului constituţional:
organul emitent care trebuie să fie o autoritate publică reprezentativă şi conţinutul
reglementării, respectiv aceasta să se refere la relaţii sociale fundamentale ce iau
naştere în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii statale.23
Sistemul dreptului are o structură piramidală24, respectiv componentele sale
(norme, instituţii, ramuri, părţi) sunt dispuse pe nivele ierarhice în funcţie de forţa lor
juridică. Aceasta este dată de poziţia în structura organelor statului a organului
emitent, de procedura de reglementare şi conţinutul actului normativ, respectiv
relaţiile sociale la care se referă. Având în vedere o asemenea realitate şi forţa juridică
a actului normativ poate să devină un criteriu de identificare a izvoarelor dreptului
constituţional. Însă dat fiind faptul că în prezent se intensifică interferenţele sistemelor
de drept naţionale şi se dezvoltă o ordine juridică internaţională şi supranaţională
(drept internaţional public, drept comunitar) un asemenea criteriu trebuie luat cu
rezerve.
5.1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei
Izvorul principal al ramurii dreptului constituţional este Constituţia. Toate
dispoziţiile sale sunt de natură constituţională. Deci ea este în totalitate izvor de drept
constituţional. Constituţia reglementează cele mai importante relaţii sociale pentru
puterea de stat. Pe aceeaşi poziţie se situează şi legile de modificare a Constituţiei.
5.2. Legea

22
Gh. Mihai, Fundamentele dreptului, vol. III, Teoria izvoarelor dreptului obiectiv, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 63
23
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 49
24
Dogaru I., D.C.Dănişor, Gh.Dănişor, Teoria generală a dreptului, curs de bază, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999, p. 173

11
 Pe poziţia secundă în categoria izvoarelor dreptului constituţional se situează
legea ca act normativ elaborat de Parlament. Nu toate legile au o asemenea calitate ci
numai cele care reglementează relaţii sociale specifice dreptului constituţional. Sunt,
de exemplu, izvoare ale dreptului constituţional legea cetăţeniei române, legile
electorale etc.
5.3. Regulamentele parlamentare
Regulamentele de organizare şi funcţionare ale camerelor Parlamentului sunt
izvoare de drept constituţional pentru că sunt emise de principala autoritate
reprezentativă a statului şi reglementează relaţii sociale fundamentale ce iau naştere în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. În sistemul nostru parlamentar
există trei categorii de regulamente şi anume: Regulamentul Camerei Deputaţilor,
Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor
şi Senatului.
5.4. Actele Guvernului
Guvernul este o autoritate a administraţiei publice centrale, calitate în care are
sarcina de a executa sau de a organiza executarea legilor. Dat fiind poziţia sa în rândul
celorlalte organe ale statului şi, mai ales, faptul că el reprezintă puterea executivă în
stat nu este de acceptat să îndeplinească şi atribuţii legislative. S-ar încălca principiul
separaţiei puterilor în stat. Deci actele sale, purtând denumirea de hotărâri, nu pot
constitui izvoare ale dreptului constituţional.
Guvernul poate însă să emită acte cu putere de lege cum sunt ordonanţele, simple
sau de urgenţă. Ele se situează în zona legislaţiei delegate. Însă aceste acte normative,
aşa cum prevede însăşi Constituţia României, nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale.25 Ar putea fi considerate şi ordonanţele emise de guvern ca izvoare
ale dreptului constituţional dacă reglementează, de exemplu, proceduri electorale sau
diferite condiţii de acordare şi pierdere a cetăţeniei. Avem în vedere că prin
modificările aduse constituţiei, în 2003, Guvernului i se permite să emită şi ordonanţe
în domeniile rezervate legilor organice, legi considerate a fi o prelungire a
dispoziţiilor de natură constituţională.
5.5. Tratatul internaţional
Tratatele internaţionale pot fi şi ele izvoare ale dreptului constituţional dacă
îndeplinesc următoarele condiţii:
- să fie licite, respectiv în deplin acord cu ordinea juridică internă;
- să fie de aplicaţie directă, nemijlocită (să nu se refere doar la declaraţii sau
angajamente cu privire la diferite probleme ce preocupă lumea contemporană, de
exemplu);
- să fie ratificate;
- să cuprindă reglementări specifice dreptului constituţional.
Sunt, de exemplu, izvoare ale dreptului constituţional convenţiile bilaterale
privind reglementarea cetăţeniei, tratatele multilaterale în domeniul drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti etc.
Constituţia României acordă o importanţă deosebită tratatelor internaţionale, fapt
ce face ca ele să devină veritabile izvoare de drept, în general, şi de drept
constituţional, în mod special. Din examinarea art. 11 şi 20 din Constituţie, care se
referă la tratatele internaţionale, se pot deduce următoarele reguli:
- Pentru ca un tratat să devină izvor pentru dreptul intern el trebuie obligatoriu
ratificat;

25
Constituţia României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, anul 171 (XV), nr. 767
din data de 31 octombrie 2003), art. 115, alin (6).

12
 - Statul român se obligă să respecte prevederile tratatelor la care este parte şi care,
prin ratificare, intră în ordinea juridică internă;
- În cazul în care un tratat cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei el nu poate fi
ratificat. Eventual acest act se poate produce după modificarea Constituţiei şi
realizarea concordanţei sale cu prevederile tratatului;
- Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile publice
se va face în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi
celelalte tratate internaţionale la care România este parte;
- Reglementările internaţionale referitoare la drepturile fundamentale ale omului,
rezultate din pacte şi tratate la care România este parte, au prioritate în cazul unor
neconcordanţe între acestea şi reglementările interne, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
5.6. Obiceiul juridic
Obiceiul juridic se naşte dintr-o practică socială îndelungată şi devine regulă prin
receptarea ca atare de către opinia publică. El a reprezentat multă vreme principalul
izvor al dreptului în general şi chiar al celui constituţional. Dacă pentru perioadele de
început situaţia se explică prin stadiul incipient de dezvoltare a instituţiilor statului şi
a tehnicii legislative, în timpurile moderne motivaţia este de ordin practic, cel puţin în
privinţa dreptului constituţional.
O mare parte a doctrinei consideră că obiceiul poate fi aşezat printre izvoarele
dreptului pozitiv, însă el nu poate interveni contra legii şi, mai mult decât atât, nu
poate modica sau abroga dispoziţii dintr-o lege constituţională. Obiceiul nu poate
decât să completeze eventualele lacune ale dreptului scris, permiţând sau facilitând
interpretarea acestuia.
Constituţia scrisă este, de regulă, opera teoreticienilor preocupaţi mai mult de
avantajul eleganţei şi de echilibrul juridic al mecanismului pe care-l construiesc, decât
de eficacitatea sa practică. Acest lucru iese în evidenţă în practica politică, unde,
pentru depăşirea unor situaţii se recurge la uzanţe şi practici care o completează sau
clarifică, prin interpretare, unele din dispoziţiile sale.
În evoluţia constituţională a României, obiceiul a fost recunoscut ca izvor al
dreptului, sub regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938 şi al legislaţiilor adoptate în
baza acestora. Sub regimul constituţiilor din 1948, 1952, 1965, obiceiul era îngăduit
ca izvor de drept în mod cu totul excepţional numai în anumite ramuri de drept, atunci
când legea prevedea expres acest lucru.
Actuala constituţie face o trimitere la obicei în cuprinsul art. 44 alin. 7 care
dispune că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.” Această referire priveşte o
chestiune de drept privat.
Actuala Constituţie a României, mai ales după revizuirea din octombrie 2003, are
multe prevederi neclare, care s-au dovedit ineficiente în a oferi soluţii la diversele
probleme ce-au apărut, de exemplu, în procesul de constituire şi investire a
guvernului, precum şi în raporturile dintre instituţiile de putere ale statului. Prin
urmare, s-a avansat în doctrină, şi ideea suplinirii acestor neclarităţi şi lacune cu reguli
izvorâte din practica guvernării şi viaţa parlamentară, receptate, sub diferite forme, în
tezaurul juridic constituţional.
În condiţiile actuale, când se accentuează confruntările din viaţa politică şi nici
măcar legea scrisă nu se dovedeşte eficientă pentru constituirea unor formule de
guvernare care să satisfacă interesul public şi să se înscrie în orizontul de aşteptări al
electoratului, este nefiresc să acceptăm ca obiceiul, caracterizat în primul rând de

13
incertitudine, ar putea să răspundă mai eficient necesităţilor de reglementare a
modului de exercitare a puterii în stat.
Cerinţa imperativă a timpurilor actuale este ca reglementarea în materie
constituţională să fie clară şi precisă, să previzioneze, pe termen lung, evoluţia
politică a societăţii şi să ofere soluţii acceptabile pentru diversitatea problemelor care
pot să apară în guvernarea ţării. O asemenea cerinţă nu poate s-o satisfacă obiceiul.
Fiind rezultatul unei practici îndelungate el reflectă trecutul şi înmagazinează o
experienţă, într-o formulă după care s-ar cere să se acţioneze în viitor. Dar viaţa
politică, după cum se constată, înregistrează schimbări care se îndepărtează foarte
mult de practica trecutului şi deci asupra acestui domeniu obiceiul nu poate avea
aplicabilitate, fiind depăşit de realitatea pe care s-ar cere s-o reglementeze.
Nu se exclude însă posibilitatea ca anumite practici sau obişnuinţe din activitatea
diferitelor autorităţi ale statului să fie preluate în dispoziţii legale elaborate şi scrise.

6. Locul dreptului constituţional în sistemul dreptului

Sistemul dreptului este structurat în instituţii, ramuri şi părţi, acestea fiind dispuse
într-o anumită ordine de natură să asigure fiecărei norme în parte funcţionalitate şi
eficienţă. Dintr-un anumit punct de vedere structura sa este şi una piramidală,
determinată de forţa juridică şi importanţa diferită a normelor care-l alcătuiesc. Prin
urmare, atât normele juridice, luate individual, cât şi ramurile şi instituţiile din care
fac parte ocupă o anumită poziţie în cadrul sistemului, determinată, mai concret, de
importanţa relaţiilor sociale reglementate şi formele juridice în care se exprimă voinţa
guvernanţilor.
În ceea ce priveşte ramura dreptului constituţional vom constata că normele sale
reglementează cele mai importante relaţii din cadrul unei societăţi organizate ca stat.
Ele iau naştere în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.
Importanţa lor rezultă din faptul că reprezintă fundamentul întregii vieţi economice,
sociale şi politice. Toate forţele politice luptă pentru dobândirea puterii şi aceasta cu
scopul de a-şi pune în aplicare programele pe baza cărora şi pentru care s-au
constituit. Ajungând la putere aceste programe se vor reflecta, prin intermediul
dreptului, în întreaga societate şi în toate domeniile ce ţin de puterea politică,
guvernare şi administrare. Acesta este motivul pentru care astfel de relaţii sunt
fundamentale şi ele reprezintă obiect de reglementare pentru dreptul constituţional.
În al doilea rând, importanţa acestor reglementări este întărită şi de formele
juridice în care ele sunt exprimate, fiind vorba de acte normative de reglementare
primară. Deci, aceste relaţii sunt reglementate, în primul rând, de constituţie, legea
fundamentală a statului, care se situează în fruntea sistemului de drept. Normele sale
stabilesc principii care stau la baza organizării şi funcţionării întregului sistem de
drept. Prin urmare, constituţia şi legile constituţionale reprezintă izvor de drept pentru
fiecare ramură în parte şi pentru sistem în ansamblul său.
Constituţia reglementează procesul de legiferare, organizarea şi atribuţiile
organelor executive, administrative, judecătoreşti etc. Statuează drepturile,
îndatoririle şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, stabileşte de principiu regulile
care guvernează regimul proprietăţii etc. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi
detaliat reglementate prin normele celorlalte ramuri de drept. De fapt, fiecare ramură
de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele de drept constituţional. Având o
poziţie superioară în cadrul sistemului, aceste norme impun ca toate celelalte să
urmeze linia de principiu pe care ele o trasează, respectiv să fie conforme cu
dispoziţiile lor. Aceasta nu înseamnă neapărat o subordonare în sensul strict al

14
cuvântului, ci mai mult absenţa unor contradicţii între dispoziţiile de drept
constituţional şi celelalte norme ale sistemului. De aici rezultă şi consecinţa că ori de
câte ori se modifică legea fundamentală este necesar, pentru respectarea regulii
conformităţii, să se modifice în mod corespunzător şi celelalte legi.
De la primele începuturi ale înfiripării sale ca ramură de drept, dreptul
constituţional a evoluat continuu. Tocmai forma şi conţinutul său actual sunt cele mai
evidente argumente în această privinţă.
Cel puţin patru din coordonatele evoluţiei sale după cel de-al doilea război
mondial i-au imprimat fizionomia pe care o are astăzi.26
Desacralizarea legii. Datorită acestei schimbări de concepţie, legea nu mai este
considerată ca fiind de natură celestă, intangibilă, iar legiuitorul în afara oricăror
bănuieli de eroare. Ea trebuie să îndeplinească condiţia conformităţii cu legea
fundamentală atât în ceea ce priveşte conţinutul cât şi procedura de adoptare. Pentru
aceasta s-au creat şi proceduri speciale de control.
Constituţionalizarea dreptului. După evenimentele din decembrie 1989, în
România a început a un proces complex de democratizare a vieţii publice şi a
societăţii în general. Toate aceste împliniri au avut nevoie de un suport care să le
garanteze inviolabilitatea. Acesta s-a dovedit a fi Constituţia. Datorită acestui fapt
legea fundamentală a ţării s-a întărit de la o etapă la alta, consfinţind, în dispoziţiile
sale, reguli şi principii care să garanteze o ordine juridică naţională cât mai ferită de
abuzuri şi acte arbitrare. Prin urmare, putem considera constituţionalizarea dreptului
ca o garanţie pentru funcţionarea, în acord cu principiile democratice, a tuturor
instituţiilor statului.
Consacrarea în Constituţie a drepturilor omului. Prin adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, document eminamente de natură politică, la nivel
mondial s-a produs o largă răspândire a ideologiei drepturilor omului. Prin urmare,
protecţia lor a intrat în preocupările statelor şi organismelor internaţionale,
reflectându-se aceasta şi în diferite instrumente adoptate în acest scop. La nivel
naţional, fundamentul juridic în privinţa drepturilor omului îl reprezintă Constituţia,
prin includerea unui capitol special intitulat „Drepturile, Libertăţile şi Îndatoririle
Fundamentale”. De asemenea şi modul de constituire, menţinere şi exercitare a puterii
în stat, obiect de reglementare pentru dreptul constituţional, reprezintă o garanţie
pentru respectarea acestor drepturi.
Apariţia şi răspândirea justiţiei constituţionale. Justiţia constituţională a devenit,
în timpurile actuale, element fundamental al oricărui sistem de drept modern. Ea are
ca scop asigurarea conformităţii tuturor regulilor sistemului cu cele constituţionale,
precum şi sancţionarea şi corectarea abaterilor şi derapajelor în funcţionarea
autorităţilor de putere ale statului.
Dat fiind procesele de asociere şi integrare interstatală ce se desfăşoară pe arii
geografice din ce în ce mai extinse, chiar cu tendinţă globalistă şi care, pe undeva,
implică şi un transfer de suveranitate către organisme suprastatale, prinde contur, în
anumite abordări, ideea că dreptul constituţional ar fi în declin. Chiar şi faptul că, în
anumite privinţe, au întâietate reglementări cu caracter internaţional, ar putea constitui
un argument pentru susţinerea acestei teze.
Dacă avem în vedere şi faptul că la nivel european s-a adoptat deja un tratat
(Tratatul de la Lisabona), care, prin conţinutul său, se doreşte a deveni un act
normativ cu valenţe constituţionale la nivel european, care să înlocuiască, pe o bază
nouă, tratatele de constituire a Uniunii Europene şi care ar avea drept scop jalonarea

26
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit. p. 35

15
regulilor şi principiilor fundamentale de realizare a guvernării la nivel comunitar, se
pare că, într-adevăr, nu se mai poate vorbi în aceeaşi termeni despre forţa juridică a
dreptului constituţional intern.
Cu toate acestea, dreptul constituţional continuă să-şi exercite rolul de garant
pentru ordinea juridică internă a fiecărui stat şi exercitarea puterii de pe o bază
democratică, potrivit principiilor statului de drept.

Capitolul II
Istoricul vieţii constituţionale din România
1. Dezvoltarea conştiinţei naţionale şi a
elementelor de drept constituţional până la Unirea din 1859
Vreme îndelungată, puterea politică a fost atributul exclusiv al unor indivizi sau
grupuri de indivizi care şi-o adjudecau şi o exercitau în mod discreţionar şi absolutist,
maselor de supuşi nefiindu-le recunoscute nici un fel de drepturi pe această linie.
Condiţia lor, în general, era la discreţia suveranului. Actele de nesupunere erau
sancţionate cu multă cruzime, în proceduri publice, cu scopul de a se alimenta
continuu sentimentul de teamă, ca unic suport al ordinii instituită de suveran, după
bunul său plac.
Cu toate acestea, istoria a consemnat nenumărate fapte şi evenimente care au
contestat, de-a lungul timpului, un asemenea mod de guvernare. Chiar dacă pe
moment ele au eşuat în privinţa scopului urmărit, totuşi importanţa lor este
remarcabilă, cel puţin prin faptul că au întreţinut şi dezvoltat continuu încrederea şi
speranţa într-o ordine socială în care voinţa maselor să reprezinte fundamentul puterii.
Cu alte cuvinte, faptele progresiste ale înaintaşilor, iniţiate şi desfăşurate sub semnul
unui asemenea ideal, au maturizat continuu societatea, pregătind-o pentru
evenimentele care, după mult timp, aveau să producă, în sfârşit, schimbările mult
aşteptate în raporturile de putere.
Unul dintre aceste evenimente, care a făcut posibilă afirmarea voinţei maselor pe
scena vieţii politice, expresie incontestabilă a coagulării gândirii progresiste cu privire
la organizarea şi administrarea societăţii şi a conştientizării faptului că schimbarea
raporturilor de putere în favoarea maselor guvernate este posibilă, îl reprezintă
Revoluţia franceză de la 1789. Prin amploarea pe care a avut-o, prin schimbările pe
care le-a produs, dar, mai ales, prin faptul că a înlesnit răspândirea tezelor şi ideilor

16
revoluţionare cu mult peste graniţele Franţei, ea a marcat o nouă etapă în istoria
europeană şi universală, stimulând evenimente şi procese politice progresiste şi
democratice în multe alte state.
Indiferent de criticele şi poziţiile refractare cu privire la Revoluţia franceză, de alt
fel pe deplin explicabile având în vedere că ea a lovit în privilegiile celor aflaţi la
putere, iar mentalitatea lor s-a transmis din generaţie în generaţie, fiind prezentă şi
astăzi la nivelul anumitor segmente sociale, alimentând concepţiile revanşarde de
restauraţie, trebuie să recunoaştem, totuşi, că întregul secol al XIX-lea s-a aflat sub
influenţa decisivă a ceea ce au gândit şi înfăptuit, desigur într-o mai mică măsură
decât au proiectat, revoluţionarii francezi. Revoluţia a deschis, printre altele, calea
dezvoltării relaţiilor de producţia capitaliste, dar nu acesta este obiectivul cel mai
important pe care ea şi l-a proiectat. Oricum burghezia nu ar fi avut nevoie de o
mişcare de asemenea amploare pentru a se afirma în planul vieţii economice şi a-şi
adjudeca, la rândul ei, privilegiile guvernării. Cel mai important merit al Revoluţiei
franceze îl reprezintă, însă, transformarea în realitate a posibilităţii, proiectată de
multă vreme în gândirea progresistă, ca voinţa maselor să se impună asupra actului de
guvernare. Acest bogat material faptic va stimula şi mai puternic dezvoltarea culturii
democratice, precum şi posibilitatea instituirii unor forme de guvernare care să
împiedice liberul arbitru al celor aflaţi la conducerea statului.
Aceste reuşite politice în planul democratizării vieţii sociale şi a instituţiilor
publice, se vor concretiza, din punct de vedere juridic, în reguli care statuează
constituirea, organizarea şi exercitarea puterii în stat. Deci, dreptul, ale cărui
începuturi coincid chiar cu primele forme de organizare statală a societăţii,
reglementând multitudinea relaţiilor de care este interesată puterea, se îmbogăţeşte,
începând cu secolul al XIX-lea, şi cu reguli vizând, de această dată, sfera puterii,
respectiv relaţiile sociale ce iau naştere în procesul complex al guvernării sociale. Se
încearcă, astfel, înlocuirea arbitrariului politic, dominant până în acest moment istoric
în actul de guvernare, cu o conduită politică reglementată şi subordonată interesului
public. În aceste condiţii, se conturează începuturile dreptului constituţional, care,
treptat, va imprima întregului sistem juridic o nouă dimensiune calitativă.
Şi în ţările române se înregistrează asemenea procese şi, nici pe departe, ele nu
sunt întârziate faţă de cele occidentale, aşa cum se mai susţine, din diferite
considerente, de către unii „observatori” de ocazie asupra fenomenelor istorice.
Desigur, aici, spre deosebire de occident, obstacolele s-au dovedit mult mai rigide şi
mai greu de înlăturat, pentru că exponenţii curentului progresist au avut de luptat atât
cu opoziţia conservatoare internă cât şi cu stăpânirea străină, precum şi cu pretenţiile
heghemonice ale marilor imperii din vecinătate, care, potrivit dictonului latin „divide
et impera” n-aveau cum să accepte ideea de unitate naţională a românilor care ar fi
devenit, totodată, o premisă pentru independenţa politică şi constituirea unui stat
democratic.
Chiar dacă în ţările române, tocmai datorită acestor cauze, succesele vin mai
târziu, nu se poate trece cu vedere faptul că ideile revoluţionare, vizând unitatea
naţională şi democratizarea instituţiilor publice, încep a se contura şi a prinde rădăcini
în conştiinţa poporului cu mult înaintea acestor evenimente, fiind iniţiate, pe seama
lor, chiar şi unele proiecte politice. Doar un singur exemplu care, în timp, se plasează
înaintea revoluţiei franceze şi a altor mişcări, de mai mică sau mai mare amploare, ce
au avut ca scop constituirea, pe baze independente şi democratice, a statelor naţionale.
Astfel între anii 1770-1772, în contextul confruntărilor politico - militare ale celor trei
imperii (ţarist, habsburgic şi otoman), aripa progresistă a boierilor valahi şi
moldoveni întreprind mai multe acţiuni cu scopul de a realiza unirea acestor două ţări.

17
Printre altele, este vorba şi de un memoriu redactat în 1771 de baronul Charles-
Leopold Andreu de Bilistein, consilier al ţarinei Ecaterina II a Rusiei, în care se
susţine ideea ca Moldova şi Ţara Românească „să fie ridicate la rangul de republică
suverană, liberă şi independentă, cu un singur nume, o singură capitală şi un singur
tribunal suveran”.27 Gestul baronului se explică prin legăturile strânse pe care le avea
cu aripa naţională a boierimii române, inclusiv a faptului că era căsătorit cu Irina
Ruset din respectabila familie a Ruseştilor din care avea să provină şi Elena Doamna,
soţia lui Al. I. Cuza. Deşi acest demers, ca de altfel şi multe altele ce s-au înfăptuit în
acest timp istoric, n-a avut efectul scontat, totuşi importanţa lui nu este de neglijat, cel
puţin prin faptul că a întreţinut ideea unităţii naţionale şi a contribuit la maturizarea
ideologică a societăţii româneşti pentru evenimentele de mai târziu.
Este dificil, iar ştiinţific ar putea fi şi greşit, ca în ceea ce priveşte începuturile
vieţii constituţionale şi parlamentare din ţările române să se insiste asupra unui anume
eveniment sau moment istoric. Aceasta pentru că lupta maselor pentru a-şi impune
voinţa pe scena vieţii politice vine din vremuri îndepărtate şi ar putea fi socotită ca o
constantă a întregii evoluţii a raporturilor de putere, desigur purtând amprenta unui
anume specific naţional.
Tocmai de aceea stimulentul ideologic al revoluţiei franceze găseşte în ţările
române un climat favorabil, un teren pregătit, reuşind să amplifice acţiunile deja
iniţiate pentru realizarea unităţii naţionale şi aşezarea raporturilor de putere pe o bază
democratică.
O altă acţiune politică, inspirată de această dată de ideile revoluţiei franceze,
constă în elaborarea la 1802 a unui proiect de constituţie aristo-democratică. Potrivit
acestuia se preconiza, ca formă de guvernământ, o republică aristocratică în care să
existe o consultare şi o colaborare a „norodului deplin”. Se afirmă chiar şi principiul
separaţiei puterilor în stat.28
La scurt timp după aceasta, respectiv în anul 1804, viaţa politică românească
înregistrează un alt eveniment, de asemenea, vizând reformarea democratică a
statului. Este vorba de o anaforă (scrisoare anonimă) prin care mica boierime,
reclamând abuzurile săvârşite de marea boierime valahă, se pronunţă pentru profunde
reforme liberale. Prin trimiterea pe care documentul o face la „nesupunerea
franţuzească”, el lasă să se întrevadă un spirit revoluţionar mai încins.29
A urmat revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, prin care ideile progresiste cu
privire la organizarea statului şi exercitarea prerogativelor de putere, înregistrează o
etapă superioară de afirmare. Chiar dacă revoluţia a avut un deznodământ tragic, fără
ca, pe moment, să fie îndeplinite obiectivele preconizate, totuşi ea are meritul de a fi
maturizat societatea românească, pregătind-o pentru evenimentele de mai târziu.
Un alt moment important pe linia afirmării principiilor democratice de organizare
şi funcţionare a statului îl reprezintă elaborarea, la 1822, de către boierimea mică şi
mijlocie din Moldova a unui document care s-a făcut cunoscut sub denumirea de
„Constituţia cărvunarilor”.30 Având în vedere conţinutul său progresist, ea este
socotită de A. D. Xenopol „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale” şi „cea
27
Ileana Mihăilă, Planul Bilisten: Unirea ţărilor române la 1770, în „Magazin istoric” nr, 4/2006, p.
12-15
28
Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Casa de editură şi presă
ŞANSA S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 22
29
A.D.Xenopol, Primul proiect de Constituţie a Moldovei din 1922. Originile partidului conservator şi
ale celui liberal, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl, 1898, p. 45
30
Denumire de origine italiană, desemnând o organizaţie secretă care la începutul secolului al XIX-lea
a luptat împotriva asupririi străine şi pentru unitatea Italiei. (DEX, Ediţia a II-a, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 137 şi 152

18
dintâi întrupare a unei gândiri constituţionale în ţările române”. Într-adevăr, sunt de
evidenţiat, în acest sens: ideea restrângerii puterii domneşti în raport cu Sfatul
Obştesc, ca organ reprezentativ al boierimii de toate categoriile şi ca modalitate de
realizare a „guvernării naţiunii prin ea însăşi”, libertatea individuală, libertatea muncii
şi comerţului, egalitatea în faţa legilor, respectul proprietăţii etc., toate acestea fiind
principii, pe care ea le consacră şi le susţine, ca temei democratic, în organizarea şi
funcţionarea statului. Deşi influenţa ideilor revoluţiei franceze asupra conţinutului
acestui document este incontestabilă, totuşi caracterul ei original nu poate fi pus la
îndoială. Ea reflectă realitatea politică românească de la începutul secolului al XIX-
lea şi proiectează schimbările necesare în concordanţă cu cerinţele progresului.
Întrucât presiunea revendicărilor democratice devine irezistibilă, marea boierime,
sub protectoratul Rusiei, care căuta să-şi consolideze influenţa asupra principatelor
române, preia iniţiativa reformatoare şi adoptă Regulamentele organice (1831-1832).
Ele integrează proiecte anterioare ale organizării vieţii statale, adaptate însă la
cerinţele timpului şi tocmai de aceea, după opinia lui N. Iorga, pot fi considerate ca
fiind o adevărată constituţie.31 În conţinutul lor sunt referiri concrete la constituirea,
organizarea şi funcţionarea instituţiilor statului, concretizându-se, pentru prima dată,
principiul separaţiei puterilor. Astfel, în fiecare principat se constituie câte o adunare
obştească, care, la scurt timp de la înfiinţare, vor deveni manifestări concrete ale
opoziţiei naţionale faţă de abuzurile domnului. Deşi, prin natura sa, ţarismul era opus
spiritului liberal şi democratic, paradoxal, regulamentele, elaborate sub protectoratul
său, devin instrumente stimulatoare pentru asemenea curente progresiste. Tot ca un
paradox este şi faptul că Rusia Ţaristă, dorind să realizeze o anexare, dintr-o dată, a
celor două principate şi nu pe rând, le imprimă, prin regulamente, o formă de
organizare constituţională comună, ceea ce avea să uşureze, de fapt, procesul de
realizare a unirii de mai târziu, fapt politic căruia chiar şi puterea protectoare de la
răsărit i s-a opus atunci când a realizat că interesele îi sunt periclitate.
Revoluţia de la 1848 din ţările române, prilejuieşte afirmarea pe o treaptă
superioară şi mult mai concretă a principiilor democratice în organizarea şi
funcţionarea statului şi de fundamentare constituţională a raporturilor de putere.
În Moldova, „Dorinţele partidei naţionale”, document iniţiat de Mihail
Kogălniceanu, propune un adevărat program de reglementări democratice, printre
care: desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor personale sau acordate prin naştere,
egalitatea tuturor în privinţa impozitelor, desfiinţarea robiei, a privilegiilor boierilor şi
împroprietărirea ţăranilor, egalitatea drepturilor civile şi politice, adunarea obştească
compusă din toate stările societăţii, domn ales din toate stările societăţii,
responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor publici, libertatea individului şi
a domiciliului, instrucţiunea egală gratuită pentru toţi românii, desfiinţarea pedepsei
cu moartea şi a bătăii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanţelor judecătoreşti
etc.
În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un caracter mai pronunţat,
a fost adoptată la 9 (21) iunie 1848 „Proclamaţia de la Izlaz”, acceptată la 11 (23)
iunie 1848 de domnitorul Gheorghe Bibescu, sub presiunea maselor. Spre deosebire
de „Doleanţele partidei naţionale din Moldova”, Proclamaţia de la Izlaz a avut nu
numai forma, dar şi valoarea unui act constituţional, fapt ce o situează în fruntea
actelor revoluţionare ale anului 1848. În ce priveşte prevederile Proclamaţiei de la
Izlaz sunt de semnalat independenţa administrativă şi legislativă, separaţia puterilor,

31
Paul Negulescu, Studiul juridico-politic asupra Regulamentelor Organice, în “Revista de drept
public”, nr. 3-4, 1943, p. 23, apud Angela Banciu, op. cit. p. 25

19
egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani,
reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor,
instrucţiune egală, înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare, crearea gărzii naţionale.
În Transilvania se remarcă, în acelaşi an revoluţionar, „Moţiunea de la Blaj”,
adoptată de adunarea populară de la Blaj la 4 (16) mai 1848. Acest document
preconizează recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi democratice
moderne, în concordanţă cu cerinţele epocii care se afirmau la acea vreme, egalitatea
în drepturi şi foloase a bisericii române cu celelalte biserici din Transilvania,
libertatea industrială şi comercială, desfiinţarea cenzurii şi libertatea tiparului,
asigurarea libertăţii personale şi a libertăţii adunărilor, înfiinţarea de tribunale cu
juraţi, înarmarea poporului sau constituirea gărzii naţionale, înfiinţarea de şcoli
române în toate satele şi oraşele, gimnazii, institute militare şi tehnice, seminarii
preoţeşti, precum şi a unei universităţi române dotate din casa statului, purtarea
comună a sarcinilor publice şi ştergerea privilegiilor.
Din toate aceste documente transpare, cât se poate de evident, necesitatea
elaborării unor constituţii proprii, care să transpună în viaţa socială şi politică atât
tradiţiile valoroase acumulate de-a lungul vremii, cât şi principiile moderne şi
democratice de conducere şi organizare a statului şi societăţii, deziderate care aveau
să se înfăptuiască după unirea principatelor prin reformele lui Al I. Cuza, care pun
bazele statului român modern, fapt pentru care aceste acte dobândesc un profund
caracter constituţional.

2. Actele cu valoare constituţională ale Unirii

Moldovei cu Ţara Românească
2.1. Contextul istoric al Unirii de la 1859
Unirea tuturor românilor din spaţiul de etno-geneză carpato-danubiano-pontic şi
constituirea unui stat puternic, în care viaţa, aspiraţiile, bogăţiile şi munca lor să poată
fi apărate împotriva agresiunilor străine, s-a conturat, ca ideal, cu mult înainte ca
procesul de constituire a statelor naţionale să se generalizeze şi să devină un fenomen
istoric european, proces care s-a întins pe tot parcursul secolului al XIX-lea, devenind
mai intens la începutul celui de al XX-lea. Trebuie doar să ne amintim că în momentul
când Mihai Viteazu realiza prima unire a celor trei ţări române, imperiile erau în plin
apogeu şi multe popoare aflate sub stăpânirea lor, ca într-o închisoare, erau destul de
departe de a-şi fi proiectat măcar un statut de unitate şi independenţă. Chiar cu mult
înaintea acestui memorabil eveniment, mulţi dintre domnii celor trei ţări române,
preocupaţi de a le asigura independenţa şi neatârnarea, au gândit şi proiectat, în
diferite variante, unitatea naţională, în primul rând ca o soluţie pentru respingerea
agresiunilor străine.
Însă, în calea acestui deziderat, marile imperii din vecinătate, având în vedere
interesele lor asupra ţărilor române, s-au dovedit a fi, pentru multă vreme, un obstacol
imposibil de depăşit. Este un miracol, am putea spune, că totuşi am rezistat atâtea
secole, păstrându-ne autonomia, iar prin aceasta şi fiinţa naţională. Datorăm aceasta
atât spiritului de sacrificiu al înaintaşilor noştri cât şi abilităţii diplomatice cu care
vrednicii noştri conducători au reuşit să valorifice conflictele de interese datorate
tendinţelor expansioniste ale puterilor străine în acest spaţiu geografic. Vieţuind în
acest spaţiu, râvnit de numeroşi agresori din vecinătate sau mai de departe, nu ne-am
putut clădi o altă istorie. Evoluţia noastră istorică, faptele şi evenimentele care ne-au
marcat trecutul au şi importante determinări cauzale externe. Aceasta este realitatea şi
ea nu ne dezonorează ci, din contra, pune şi mai pregnant în lumină gloria înaintaşilor

20
noştri. Răspunzând detractorilor de astăzi ai neamului românesc, celor care ne
răstălmăcesc istoria cu scopul de a ne minimaliza şi contesta locul şi rolul nostru în
această lume, le spunem că românii şi-au clădit istoria şi istoria lor este una dintre cele
mai glorioase. Nici un popor nu se poate mândri cu fapte atât de măreţe cum sunt cele
pe care le-au săvârşit românii. Cei care se încăpăţânează să ne defăimeze, nu numai că
se plasează în afara spiritului ştiinţific, dar dovedesc că sunt şi de rea credinţă, iar
când o fac şi ca purtători de autoritate în diferite structuri instituţionale ale statului
român, nu cred că este exagerat să-i numim trădători, să-i numim cozi de topor care
servesc interese străine.
Credem că în acest spirit trebuie evocată şi Unirea de la 1859, al cărui ctitor nu
este altul decât marele om de stat care a fost Al I. Cuza. Înfruntând împotrivirile
puterilor străine, în primul rând cu demnitate dar şi cu diplomaţie, bazându-se, în
actele pe care le-a întreprins, pe sprijinul şi colaborarea celor mai luminaţi fii ai
neamului, cărturari de renume, dar şi patrioţi înflăcăraţi şi valorificând, cu dibăcie,
elementele conjuncturale interne şi internaţionale, Al. I. Cuza a înfăptuit nu numai o
unire reală a celor două principate române, dar a pus, totodată, şi bazele juridice şi
instituţionale ale statului român modern32. Tocmai datorită acestui fapt putem socoti
că această operă de importanţă statală are şi o semnificaţie constituţională
incontestabilă.
Congresul de la Paris din 1856, întrunit în urma războiului Crimeii, a luat în
discuţie şi statutul de viitor al principatelor Moldova şi Ţara Românească. Aceasta
pentru că războiul avusese ca scop să impună o ordine şi o limită la Dunărea de jos,
iar principatele, prin poziţia lor geografică, prezentau un interes major din acest punct
de vedere. Astfel, ele au fost scoase de sub condominiul ruso-turc şi au fost puse sub
un regim de garanţie colectivă asigurat de şapte state (Turcia, Anglia, Franţa, Prusia,
Austria, Rusia, Sardinia). Suzeranitatea Porţii s-a menţinut în continuare. În discuţia
Congresului a fost luată şi problema unirii, întrucât, pe de o parte, spiritul unionist
din cele două principate, se manifesta din ce în ce mai activ, iar, pe de altă parte,
unele dintre puterile garante îşi vedeau mai bine realizate interesele prin constituirea
unui singur stat românesc în această parte a Europei. S-a ajuns, însă, la poziţii
divergente şi, prin urmare, s-a impus, ca soluţie în această chestiune, o consultare a
populaţiei din cele două principate. Divanurile ad-hoc, alese în anul 1957, au cerut
unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat numit România, cârmuit de un
prinţ aparţinând unei dinastii europene şi beneficiind de autonomie şi neutralitate.
Este de subliniat că puterile străine ostile unirii şi, în primul rând Turcia, s-au
amestecat brutal în procesul desfăşurării scrutinului, încercând să falsifice voinţa
poporului. Dar activismul forţelor unioniste s-a dovedit mai puternic, reuşindu-se,
astfel, să se contracareze aceste imixtiuni.
Dat fiind conflictul de interese dintre principalele puteri europene, Conferinţa de
la Paris din 1858 a satisfăcut numai în parte dorinţele divanurilor ad-hoc din cele două
principate, hotărând ca principatele să rămână entităţi politice separate, avându-şi
fiecare domnul şi adunarea sa, dar să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi
Ţării Româneşti, singurele instituţii comune fiind Curtea de casaţie şi o Comisie
Centrală cu sediul la Focşani, pentru pregătirea şi elaborarea legilor de interes comun.
Deci, potrivit celor hotărâte de conferinţă, ca rezultat al unui compromis de
interese dintre marile puteri, nu se putea înfăptui decât o uniune formală. Unirea reală
aveau însă s-o realizeze românii din cele două principate, care au găsit în persoana lui

32
Leonid Boicu, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române (1856-1859), Editura Junimea, Iaşi
1978, p. 14

21
Al. I. Cuza omul providenţial capabil să ducă la împlinire acest ideal. Şi într-adevăr
inspiraţia desemnării sale ca viitor domn al principatelor unite putem s-o apreciem
astăzi că a fost genială.
Primul pas spre înfăptuirea unei uniuni reale a constat în dubla alegere a lui Al. I.
Cuza ca domn atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. A fost un act politic abil,
speculându-se un viciu al convenţiei, respectiv faptul că nu s-a prevăzut că noţiunea
de „domn separat” ar însemna, exclusiv, persoane diferite. Deci, fiecare dintre cele
două principate şi-a ales domnul său, întrupat însă de aceeaşi persoană. N. Iorga l-a
numit politica „faptului împlinit”, calificându-l totodată ca element de originalitate
creat de români. De alt fel, aproape tot cea ce a urmat în procesul de desăvârşire a
unirii cam în aceeaşi manieră s-a realizat, respectiv, întâi s-a înfăptuit actul şi, apoi,
sau concomitent, s-au întreprins demersuri diplomatice pentru ca el să fie validat de
către puterile garante.
Cu sprijinul Franţei, obţinut prin cultivarea unor bune relaţii de curtoazie politică
cu împăratul Napoleon al III-lea, se reuşeşte a se depăşi opoziţia Austriei şi Turciei
faţă de alegerea lui Al. I. Cuza ca domn atât în Moldova cât şi în Ţara Românească şi
astfel că la Conferinţa de la Paris din aprilie 1859 puterile garante dau recunoaştere
acestui act politic.
Cuza şi-a început mandatul în primul rând cu gândul de a înfăptui unirea reală a
celor două ţări române, începutul fiind făcut prin dubla sa alegere. În urma mai multor
acte pregătitoare reuşeşte ca la 22 ianuarie 1861 să creeze un singur guvern, iar la 24
ianuarie, acelaşi an, să deschidă la Bucureşti, care devine capitala noului stat, lucrările
parlamentului unit. Printr-o diplomaţie abilă şi ambiţioasă, aceste acte politice, deşi
contrare celor stabilite de Conferinţa de la Paris din 1858, dobândesc recunoaşterea
puterilor garante, inclusiv a Turciei.
2.2. Constituţia Unirii Principatelor
Ideea cu privire la o lege fundamentală care să statueze raporturile de putere şi să
înfrâneze tendinţele arbitrare în actul de guvernare, aşa după cum s-a arătat, a prins
rădăcini în societatea românească încă la începutul secolului al XIX-lea. Ea a fost
afirmată în contextul tuturor mişcărilor revoluţionare din prima jumătate a acestui
secol, conştientizând tot mai multe categorii sociale de această necesitate.
Convenţia de la Paris, în baza căreia s-au întreprins primele acte politice în
vederea înfăptuirii unirii, dat fiind faptul că prin normele sale a stabilit statutul
politico-juridic al Principatelor, poate fi socotită şi ea o constituţie, însă este vorba de
un act normativ impus din afară33.
La opera de înfăptuire a unei uniuni reale o contribuţie importantă şi-a adus-o şi
Comisia Centrală de Focşani, organism înfiinţat în baza Convenţiei de la Paris şi care
avea ca sarcină pregătirea legilor de interes general şi comun ambelor Principate. În
mod concret ea s-a ocupat de codificarea legilor în vigoare şi de revizuirea
regulamentelor organice, precum şi a legiuirilor cu caracter civil, penal, comercial şi
de procedură. Totodată ea realiza şi supravegherea administrativă a ambelor ţări,
având dreptul de a semnala domnului abuzurile şi de a propune măsuri
corespunzătoare.
Dar opera cea mai importantă pe care a realizat-o această comisie a fost un proiect
de constituţie, intitulat Constituţia Unirii Principatelor,34 aprobat după lungi

33
Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Editura
„Cerna”, Bucureşti, 1992, p. 230.
34
Proiectu de Constituţiune pentru Principatele Unite ale României elaborat de Comisiunea Centrală,
sesiunea 1859, Bucureşti, Tipografia Naţională a lui Iosif Romanov, 1860, apud Angela Banciu, op.
cit., p. 28

22
dezbateri, în cadrul comisiei, la 9 octombrie 1859. El reflectă împrejurările concret-
istorice în care se aflau principatele române după primele acte politice săvârşite la
începutul acestui an în vederea înfăptuirii unirii lor. Întrucât se făcuse doar primii paşi
pentru realizarea acestui măreţ obiectiv, proiectul, prin dispoziţiile sale, autorizează
puterile statului pentru celelalte măsuri care trebuiau întreprinse. Sunt semnificative în
acest sens prevederile art. 2 prin care puterile statului sunt împuternicite şi
însărcinate, totodată, să conlucreze „la desăvârşirea, întărirea şi apărarea unirii
Principatelor într-un singur stat”. Dar pentru ca actul unirii să nu fie receptat de opinia
publică internă şi internaţională ca un atribut exclusiv al puterii politice, acest proiect
de constituţie proclamă la art. 3 că unirea este „cea mai sacră datorie a fiecărui
român”.
Fiind, astfel, legitimate constituţional, măsurile întreprinse în direcţia unificării
politico-legislative a celor două principate nu mai pot fi socotite ca acte discreţionare
de putere, chiar dacă ele s-au îndepărtat de prevederile Convenţiei de la Paris.
Concomitent cu opera de desăvârşire a unirii celor două principate, acest proiect
de constituţie încearcă să imprime noului stat o organizare politico-administrativă
modernă, potrivit spiritului european ce se manifesta la vremea respectivă,
fundamentat, în mare parte, pe ideile revoluţiei franceze.
Ca model de inspiraţie, autorii proiectului s-au orientat spre Constituţia Belgiei de
la 1831. Mihail Kogălniceanu îndemnându-şi colaboratorii să se aproprie „de legile
minunate ale Belgiei”, motivează această alegere prin faptul că, în multe privinţe, ne
apropiem de cultura şi spiritul acestui popor şi de aceea am şi fost numiţi, uneori,
„Belgia Orientului”.35
Este însă de subliniat că folosirea acestui model, respectiv a Constituţiei Belgiei,
nu s-a rezumat la o copiere sau imitare a dispoziţiilor sale în noul act normativ numit,
după cum am arătat, Constituţia Unirii Principatelor. Dorinţa de a ne integra în spiritul
modern european, promotor al principiilor şi valorilor democratice de organizare şi
conducere a statului, n-a însemnat însă şi o abandonare a tradiţiilor noastre istorice,
culturale şi naţionale, a experienţei şi practicii dobândită dea lungul timpului de către
structurile sociale şi politice în care a evoluat societatea românească. Lucrându-se în
această concepţie, s-a reuşit ca normele noului act constituţional, pe care-l putem
socoti ca fiind de pionierat în organizarea pe baze democratice a vieţii social politice,
să dobândească identitate spirituală şi lingvistică, să devină originale, atât prin
reflectarea stării de spirit din principate cât şi prin proiectele politico-juridice pe care
le iniţia.
Fiind puternic influenţată de spiritul vremii şi punând în prim planul activităţii
politice urgentarea unirii celor două principate, acest proiect de constituţie se
limitează însă în ceea ce priveşte revendicările unor categorii sociale, care-şi legau
năzuinţele de democratizarea reală a societăţii româneşti.
2.3 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (Statutul lui Cuza)
Convenţia de la Paris din 1858, după cum am arătat, hotărâse o uniune formală a
celor două Principate. Unirea reală avea s-o înfăptuiască Al. I. Cuza, supranumit pe
bună dreptate domnul unirii, sprijinit de colaboratorii lui cei mai devotaţi. Actele
politice realizate în acest scop, cum ar fi alegerea unui singur domn, constituirea unui
singur guvern şi a unui singur parlament, stabilirea capitalei la Bucureşti, înfiinţarea
altor instituţii singulare etc., deşi primise, parţial, recunoaşterea puterilor garante şi,
într-un anume fel, erau şi legitimate pe plan intern de Constituţia Unirii Principatelor,

35
Ioan C. Filitti, Izvoarele Constituţiei de la 1866 (Originile democraţiei române), Tipografia ziarului
„Universul”, Bucureşti, 1934, p. 6, apud Angela Banciu, op, cit., p. 29.

23
totuşi nu exista o garanţie deplină în ceea ce priveşte dăinuirea şi dezvoltarea lor. Nu
se dobândise autonomia şi independenţa deplină faţă de puterile străine, care, odată cu
întărirea noului stat, îşi vedeau ameninţate interesele şi privilegiile în această zonă. De
fapt, pericolul intervenţiilor străine a existat pe tot timpul domniei lui Al. I. Cuza,
amplificându-se cu fiecare act pe care domnul îl făcea pentru consolidarea unirii.
Inclusiv statele care consimţise la înfăptuirea unirii îşi slăbise treptat sprijinul
diplomatic faţă de reformele pe care le înfăptuia Al. I. Cuza. Concomitent, şi opoziţia
internă îşi întărea rândurile şi căuta să-i blocheze iniţiativele reformatoare. Cuza lucra
şi sub semnul provizoratului şi îşi dădea seama că în condiţiile existente oricând
domnia lui ar fi putut înceta şi odată cu ea asupra unirii ar fi planat pericolul
destrămării. Mai avea însă multe de făcut şi în primul rând pe el îl preocupa reforma
agrară, dar parlamentul, fiind alcătuit din marii proprietari de pământ, îi bloca astfel
de iniţiative. De asemenea, acelaşi parlament întreţinea şi o permanentă instabilitate
politică, prin procedura votului de blam cu care sancţiona guvernul şi în urma căruia
acesta era nevoit să demisioneze. Întrucât se abuza nejustificat de o asemenea
procedură, se ajunsese ca guvernele să se schimbe la intervale scurte de timp (2-3
luni), ceea ce crea mari dificultăţi în înfăptuirea reformelor pe care domnul le
preconiza.
Împreună cu colaboratorii săi cei mai apropiaţi elaborează încă din 1863 un
proiect de reformă constituţională pentru ţările române, fără a se consulta cu puterile
garante. Acesta a fost redactat în spiritul Constituţiei franceze de la 1852. Se urmărea
sporirea atribuţiilor domnului în raport cu celelalte puteri ale statului, iar ca element
de noutate se proiecta un parlament cu o structură bicamerală. Acest proiect, deşi nu a
putut fi adoptat, dat fiind opoziţia parlamentară destul de puternică din acel moment,
totuşi el a servit la alcătuirea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, cunoscut
şi sub numele de „Statutul lui Cuza”.
Pentru a-l putea impune, la 2 mai 1864 Al. I. Cuza dizolvă Adunarea Electivă şi
organizează un plebiscit. Odată cu acest statut, poporul este consultat şi în privinţa
unui nou proiect de lege electorală. În urma plebiscitului s-a obţinut o susţinere
covârşitoare (99,8% DA, 0,2% NU) pentru aceste două acte normative, având loc
practic pentru prima dată o manifestare liberă a voinţei poporului român.
Dat fiind modalitatea de înfăptuire a acestui act politic ne putem întreba dacă el se
situează pe linia unei evoluţii democratice a noului stat sau, din contra, ar reprezenta
un recul democratic, un gest menit să ducă la întărirea puterii domnului în detrimentul
reprezentanţei naţionale, respectiv a adunării elective. Având în vedere că s-au
exprimat şi opinii potrivit cărora actul politic de la 2 mai 1864 şi chiar statutul
dezvoltător ar reprezenta, din punct de vedere constituţional, „un pas înapoi”36, cred
că sunt necesare unele clarificări pentru a înţelege mai bine intenţiile reale ale lui Al.
I. Cuza în raport cu interesele şi aspiraţiile poporului.
Adunarea Electivă, după cum se ştie, era alcătuită în marea ei majoritate din marii
proprietari de pământ, deoarece censul de avere (se luau în considerare doar moşiile
nu şi averea obţinută din alte surse) îngrădea exercitarea dreptului de vot pentru o
mare parte a populaţiei. Se ajunsese, după cum ne relatează A. D. Xenopol, ca în
judeţul Ismail să nu existe decât un singur alegător, care se alegea pe el însuşi ca
deputat.37 Acestea fiind modalităţile de desemnare a deputaţilor se poate pune
întrebarea dacă un asemenea parlament putea fi socotit ca reprezentativ pentru popor

36
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Editura Humanitas, Bucureşti,
1998, p. 23
37
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român (ediţie revăzută şi adăugită), Editura
„Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2002, p. 221.

24
şi dacă el lucra în interesul poporului sau doar pentru satisfacerea intereselor unei
anumite categorii privilegiate, numeric destul de restrânsă, dar dominantă din punct
de vedere economic. Deci, un asemenea parlament, mai ales că devenise o frână în
calea reformelor, nu poate fi calificat ca o instituţie democratică. De alt fel orice
parlament şi parlamentarismul în general nu sunt pur şi simplu expresii ale
guvernământului democratic, dacă nu exprimă interesele maselor şi voinţa majoritară
a poporului.
Prin urmare, Al. I. Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, nu a desfiinţat o
instituţie democratică. Atâta timp cât nu exista o altă soluţie pentru a permite
poporului să-şi exprime voinţa în legătură cu actul guvernării, credem că acest act
politic, calificat ca fiind şi lovitură de stat, nu are nimic nedemocratic în esenţa sa, ci
din contra el deschide calea afirmării maselor pe scena vieţii politice şi dacă pentru
aceasta este nedemocratic, atunci orice comentariu este de prisos. A se rezuma
democraţia doar la disputa politică dintre elitele economice, în timp ce masele largi
populare sunt din ce în ce mai mult marginalizate, aşa după cum se observă foarte
bine că se întâmplă şi astăzi, nu înseamnă altceva decât o modalitate ipocrită de a
masca forme dictatoriale de a guverna.
Al. I. Cuza avea nevoie de mai multă largheţe în raport cu celelalte puteri ale
statului. Reformele pe care le preconiza nu erau pe placul celor care, potrivit regulilor
de până atunci, ajunsese în prim planul vieţii politice nu datorită unor calităţi
personale ci prin faptul că erau deţinătorii unor mari averi, iar prin funcţiile publice pe
care le deţineau nu urmăreau altceva decât să şi le sporească şi să le apere împotriva
oricăror riscuri economice, sociale, juridice etc. Pentru ei problemele reale ale ţării şi
interesele maselor intrau în zona unor preocupări marginale.
O primă măsură, preconizată de Cuza în Statutul său, pentru a contracara puterea
discreţionară a unui astfel de parlament a constat în înlocuirea formulei unicamerale
cu una bicamerală. Este vorba de înfiinţarea unui Corp ponderator, numit şi Adunarea
Ponderatrice, care după cum o arată şi numele avea ca scop să tempereze excesele de
putere ale Adunării elective. Acesta era compus din mitropolitul ţării, episcopii
eparhiilor, întâiul preşedinte al Curţii de Casaţie, cel mai vechi general în activitate şi
64 de membri numiţi de domn.38 Se poate observa cu uşurinţă, că structura acestei
camere era la discreţia domnului şi, prin urmare, prin intermediul ei el putea influenţa
decisiv, uneori, procesul legislativ.
Potrivit Statutului, puterea publică era încredinţată domnului, Adunării
Ponderatrice şi Adunării Elective. Atribuţiile legislative reveneau în comun domnului
şi parlamentului. Iniţiativa legislativă o avea însă numai domnul. Proiectele de legi
erau pregătite cu concursul unui Consiliu de Stat şi erau susţinute în Adunarea
Electivă de către miniştrii de resort sau de Consiliul de Stat. După ce proiectul de lege
era adoptat de Adunarea Electivă, urma să fie examinat de Corpul Ponderator. Acesta
îl putea adopta, amenda sau respinge. Dacă era adoptat, următoarea operaţiune,
înaintea intrării în vigoare consta în sancţiunea domnului. Dacă, în schimb, era
amendat se înapoiat Adunării Elective, iar dacă era respins se trimetea la Consiliul de
stat, în ambele cazuri procedura fiind reluată.
Pe lângă aceste pârghii legislative pe care domnul şi le crease, prin statutul său, în
scopul înfăptuirii reformelor menite să ducă la consolidarea unirii, întărirea statului şi
satisfacerea dorinţelor şi aşteptărilor pe care populaţia nevoiaşă şi le pusese în actul
unirii, el şi-a asigurat şi puteri executive. Deci, cu alte cuvinte, cumula atât atribuţii

38
Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Edit Press Mihaela S.R.L.,
Bucureşti, 1999, p. 198.

25
legislative, cât şi executive. Putea, de asemenea, ca până la convocarea reprezentanţei
naţionale, să emită decrete cu putere de lege la propunerea Consiliului de Miniştri şi
cu ascultarea Consiliului.39
S-a pus problema dacă Statutul lui Cuza ar fi sau nu o constituţie.40 Departe de
orice îndoială el este o constituţie pentru că reglementează constituirea, organizarea şi
exercitarea puterilor în stat, respectiv a puterii legiuitoare şi a puterii executive. Pentru
că nu se referă şi la puterea judecătorească şi nici la drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor ar putea fi socotită a constituţie incompletă, dar totuşi o
constituţie. Chiar el se defineşte, prin art.17, ca fiind o constituţie, în sensul că
stabileşte obligaţia funcţionarilor publici „de a jura supunere Constituţiei şi legilor
ţării”. În susţinerea acestei consideraţii să avem în vedere şi momentul şi împrejurările
în care a fost adoptat, precum şi scopul ce s-a urmărit prin acest act politic.
Principatele unite îşi câştigase independenţa legislativă încă din 1862, în urma
vizitei pe care Al. I. Cuza a făcut-o la Constantinopol, iar în Statut acest fapt
dobândeşte o consacrare mult mai exactă. „Principatele Unite - se precizează în Statut
– pot în viitor a modifica şi schimba legile care privesc administraţia lor dinlăuntrul,
cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite, şi fără nici o intervenţiune; se înţelege
însă că această facultate nu se poate întinde la legăturile care unesc Principatele cu
Imperiul Otoman, nici la tratatele între Înalta Poartă şi celelalte puteri, care sunt şi
rămân obligaţiuni pentru aceste principate.”
Prin aceste prevederi, Statutul lui Cuza la care se asociază deopotrivă şi legea
electorală, defineşte pentru prima dată principiul autonomiei legislative a
Principatelor Unite, marcând astfel un important pas spre proclamarea deplinei lor
independenţe. Naţiunea română dobândeşte astfel posibilitatea să-şi hotărască singură
propria organizare a vieţii politice de stat, fără amestec din afară.
Prin abilitatea sa diplomatică Domnul unirii, Al. I. Cuza, a obţinut recunoaşterea
Statutului din partea Comisiei ambasadorilor puterilor garante, care, cu unele rezerve,
îşi dau acordul prin protocolul Conferinţei de la Paris din iunie 1864.
2.4. Legea electorală
Odată cu Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, a fost supusă aprobării
poporului şi o nouă lege electorală. Aceasta se impunea cu mare necesitate pentru că
restricţiile existente în privinţa desemnării reprezentanţilor în Adunarea Electivă
făceau ca aceasta să fie alcătuită numai din marii proprietari de pământ. În felul acesta
aspiraţiile pe care populaţia şi le pusese în actul unirii n-aveau nici o şansă să fie
îndeplinite.
Noua lege electorală trebuie inclusă şi ea în categoria actelor normative de
importanţă constituţională, atât pentru faptul că a urmat aceeaşi procedură ca Statutul
dezvoltător, fiind deci validată de popor prin plebiscit, cât, mai ales, datorită
conţinutului său reglementator. Reglementând modalitatea de desemnare a deputaţilor
în Adunarea Electivă, ea se plasează în categoria legilor al căror obiect îl reprezintă
constituirea, organizarea şi exercitarea puterii în stat.
Noul aşezământ electoral deşi nu înlătură în totalitate restricţiile cu privire la
exercitarea dreptului de vot, care de alt fel vor fi menţinute încă multă vreme,
reprezintă totuşi un progres semnificativ faţă de vechile reglementări, lărgind
considerabil baza socială de reprezentare în forul legislativ al ţării.
Legea reglementa două categorii de alegători: primari şi direcţi. Puteau deveni
alegători primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale şi de 80-
39
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, vol. I,
editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 84.
40
Ibidem.

26
100 lei în comunele urbane. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct.
Putea deveni alegător direct cel care avea un venit de cel puţin 100 de galbeni,
indiferent de provenienţă. Dovada se putea face cu biletele de plată a impozitului sau
o oricare altă modalitate. De asemenea, mai puteau deveni alegători direcţi, fără a fi
nevoiţi să facă dovada venitului: preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctorii
şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţii, inginerii, arhitecţii, cei ce aveau diplome
recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii. Alegătorii de ambele
grade trebuiau să aibă vârsta de minim 25 de ani. Candidaţii pentru Adunarea Electivă
trebuiau să fie cetăţeni români, să aibă vârsta minimă de 30 de ani şi un venit minim
de 200 de galbeni.
Nu beneficiau de dreptul de vot: persoanele supuse vreunei „protecţiuni străine”,
„servitorii care primeau simbrie”, „interdicţii”, „faliţii nereabilitaţi”, „acei care vor fi
fost osândiţi la pedepse aflictive şi infamate sau numai infamate”.
Demne de menţionat sunt şi măsurile de protejare a corectitudinii alegerilor, poate
şi datorită faptului că, cel puţin în Moldova, existau antecedente de falsificare, cum au
fost, de exemplu, cu prilejul alegerilor pentru divanul ad-hoc din 1857, când
caimacanul Nicolae Vogoride, primind instrucţiuni de la Poartă, a falsificat rezultatul
scrutinului.
În lege se declara că nu era voie ca scrutinul să fie „violat”. O asemenea faptă era
pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani. De asemenea, cei care încercau, într-un anume
fel, „a se atinge de esersiciul dreptului elecoral şi libertatea votului” fie erau închişi
(o lună - un an), fie plăteau „globire de la 30 până la 200 de galbeni”

3. Constituţiile române
3.1. Constituţia din 1866
În 1866, după abdicarea lui Cuza şi aducerea pe tronul ţării a unui principe străin,
se adoptă o nouă constituţie, după modelul Constituţiei Belgiei, considerată cea mai
liberală şi mai modernă constituţie la timpul respectiv.
Noua Constituţie consacră în chiar primul său capitol că „Principatele Unite
Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”. În
articolele următoare, grupate în opt titluri, sunt cuprinse reglementări privind
organizarea şi exercitarea puterilor în stat, drepturile fundamentale ale cetăţenilor,
protecţia proprietăţii etc.
Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile emană de la
naţiune. Puterea legiuitoare se exercita în comun de către rege şi reprezentanţa
naţională, formată din două camere: senatul şi adunarea deputaţilor. Era instituit
censul de avere.
Puterea executivă era atribuită domnului, constituţia stabilind regula monarhiei
străine.
Alte dispoziţii se referă la procedura revizuirii constituţiei, la adoptarea unei legi
care să stabilească responsabilitatea şi pedepsele aplicate miniştrilor pentru crime şi
delicte (o asemenea lege a fost adoptată abia după 13 ani).
Pe timpul valabilităţii sale, constituţia de la 1866 a fost modificată de mai multe
ori în ceea ce priveşte drepturile politice, domnul, sistemul electoral, presa,
pământurile rurale, garantarea dreptului de proprietate etc. Ea a rămas în vigoare mai
bine de jumătate de secol, timp în care în societatea românească s-au produs
importante schimbări pe calea modernităţii. Cele mai importante evenimente petrecute
în acest timp au fost declararea independenţei la 9 mai 1877 şi consfinţirea ei pe
câmpul de luptă, apoi realizarea unităţii naţionale în urma primului război mondial la

27
1918. De asemenea, pe linie politică trebuie menţionată reforma electorală, tot 1918,
care a introdus votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu.
3.2. Constituţia din 1923
Constituţia din 1918 este opera partidului liberal aflat la putere. Ca şi cea
precedentă ea este împărţită în 8 titluri după cum urmează: Despre teritoriul
României, Despre drepturile românilor, Despre puterile statului, Despre finanţe,
Despre puterea armată, Dispoziţii generale, Despre revizuirea Constituţiei, Dispoziţii
tranzitorii şi suplimentare.
Noua Constituţie proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi. Se instituie
garanţia statului în privinţa proprietăţii, private precum şi interdicţia reglementării
pedepsei confiscării averilor. Reforma electorală instituită de constituţie reprezintă un
real progres în această materie, comparativ cu sistemul anterior bazat pe colegiile de
avere.
Puterea legislativă era exercitată în comun de rege şi reprezentanţa naţională, iar
cea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern.
Se interzicea înfiinţarea de tribunale extraordinare.
Controlul constituţionalităţii legilor revenea Curţii de Casaţie, atribut pe care
aceasta îl exercita în secţiuni reunite.
Deşi, în mare parte, noua constituţie preia din dispoziţiile celei anterioare, totuşi
nu se poate trece cu vederea faptul că ea este mai democratică. Rezultă aceasta din
acordarea unor libertăţi mai largi, inclusiv din punct vedere politic, precum şi din
faptul că abandonează sistemul electoral cenzitar.
Nu se poate trece cu vederea că unele din dispoziţiile sale i-au imprimat un
caracter rigid. Astfel, printr-un articol se interzicea suspendarea sa, iar procedura de
revizuire era deosebit de greoaie.
3.3. Constituţia din 1938
La 10 februarie 1938, în condiţiile precipitării vieţii politice interne şi
internaţionale, regele Carol al II-lea instaurează dictatura personală, care dobândeşte
consacrare juridică prin adoptarea unei noi constituţii.
Aceasta este alcătuită dintr-o sută de articole grupate în 8 titluri: Despre teritoriul
României, Despre datoriile şi drepturile românilor, Despre puterile statului, Despre
finanţe, Despre oştire, Dispoziţii generale, revizuirea Constituţiei, Dispoziţii
tranzitorii şi finale.
Esenţa noii constituţii constă în întărirea juridică a dictaturii regale, concomitent
cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor democratice. În acest scop se prevedea că
puterile statului sunt concentrate în mâinile regelui, acesta fiind declarat „capul
statului”. El exercita puterea legislativă prin reprezentanţa naţională. Avea iniţiativă
legislativă şi de revizuire a Constituţiei, sancţiona şi promulga legile. Sancţiunea
regală era condiţie de valabilitate a legii. De asemenea, putea dizolva adunările, putea
emite decrete cu putere de lege cât timp adunările erau dizolvate sau nu erau în
sesiune, putea declara război şi încheia pace etc.
Puterea executivă aparţinea tot regelui care era inviolabil. Răspunderea pentru
actele emise revenea miniştrilor care erau obligaţi să le contrasemneze.
Votul universal este înlocuit cu sistemul colegiilor pe profesiuni. Senatul era
alcătuit din trei categorii de senatori: numiţi de rege, de drept şi aleşi.
Se prevedea de asemenea, interzicerea schimbării formei de guvernământ, lupta
de clasă, scutirea de impozite, împărţirea sau distribuirea averii altora etc.
În condiţiile în care relaţiile internaţionale cunosc o încordare din ce în ce mai
accentuată şi politica de agresiune a Germaniei devine o ameninţare evidentă şi pentru

28
Românie, regele consideră necesar să-şi întărească autoritatea. O primă măsură constă
în desfiinţarea partidelor politice şi suspendarea activităţii parlamentare.
Prin Dictatul de la Viena, România este obligată să cedeze partea de nord a
Transilvaniei. În septembrie 1940 regele este obligat să abdice, corpurile legiuitoare
sunt dizolvate, Constituţia este suspendată şi este investit cu puteri depline
preşedintele Consiliului de Miniştri.
3.4. Schimbarea regimului politic. Actele cu valoare constituţională adoptate
în acest scop
Întrucât la sfârşitul războiului condiţiile nu permiteau elaborarea unei noi
constituţii, viaţa politică din România a fost reluată pe baza Constituţiei din 1923,
repusă în vigoare cu unele modificări, precum şi a unor decrete cu valoare
constituţională, întrucât se refereau la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Decretul nr. 1626/1944 repune în vigoare Constituţia din 1923, cu unele
modificări:
- Reprezentanţa naţională urma să se organizez pe baza unei hotărâri a
Consiliului de Miniştri. Până la emiterea acestei hotărâri puterea legislativă urma să se
exercite de rege la propunerea Consiliului de Miniştri;
- Se menţine monarhia, însă Consiliul de Miniştri este transformat într-un organ
suprem, care concentrează întreaga putere în stat.
Decretul 1849/1944 îl completează pe cel anterior cu unele reglementări impuse
de situaţia în care se afla România la sfârşitul războiului. Se semnase Convenţia de
armistiţiu cu Naţiunile Unite care prevedea şi obligaţia de urmărire şi pedepsire a
celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării. Pentru aceasta trebuiau înlăturate piedicile
de ordin juridic datorate unor articole din Constituţia din 1923, care interziceau
înfiinţarea de tribunale extraordinare, instituirea pedepsei confiscării averilor,
aplicarea pedepsei cu moartea în alte cazuri decât cele prevăzute de Codul penal
militar în timp de război.
Legea nr. 86/1945 pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare proclamă şi se
asigură egalitatea cetăţenilor ţării, indiferent de rasă, naţionalitate, limbă sau religie.
Se admite accesul egal şi liber la justiţie, precum şi pentru exercitarea funcţiilor
publice sau a oricărei alte profesiuni. Pentru asigurarea deplinei egalităţi se admite
folosirea liberă a limbii materne, publicaţii şi învăţământ în limba maternă.
Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Această lege, în primul
rând defineşte reforma agrară ca o necesitate naţională, economică şi socială. În baza
au trecut în proprietatea statului terenurile, cu tot cu inventarul agricol, ale celor care
au colaborat cu germanii, ale criminalilor de război, ale celor fugiţi din ţară,
absenteiştilor etc., precum şi terenurile care depăşeau 50 de ha. Aceste terenuri au
făcut obiectul împroprietăririi celor în drept.
Prin lege se interzicea împărţirea, vinderea, darea în arendă, ipotecarea totală sau
parţială a proprietăţii astfel constituite. Se instituie, cu alte cuvinte, principiul că
pământul trebuie să aparţină celor ce-l muncesc.
Decretul nr. 2218/1946 privind exercitarea puterii legislative transformă
reprezentanţa naţională într-un singur corp, denumit Adunarea Deputaţilor.
Puterea legiuitoare se va exercita în continuare, în comun, de către rege şi
reprezentanţa naţională, respectiv Adunarea Deputaţilor.
Decretul mai prevede că femeile au drept de vot şi pot fi alese în Adunarea
Deputaţilor în acelaşi condiţii ca şi bărbaţii. Se instituie, astfel, principiul egalităţii
politice dintre bărbaţi şi femei. Deci, până în acest moment, după atâţia ani de aşa zisă
democraţie, femeilor nu li s-au recunoscut drepturi politice.

29
 Potrivit aceluiaşi decret, revizuirea constituţiei putea fi făcută numai de către o
adunare legiuitoare aleasă special în acest scop.
În aceeaşi zi cu acest decret a fost adoptată legea 560 privitoare la alegerile pentru
Adunarea Deputaţilor care stabilea procedura alegerilor, repartiţia mandatelor pe baza
reprezentării proporţionale, precum şi cazurile de incapacitate, incompatibilitate sau
nedemnitate de a fi alegător sau de a fi ales în Adunarea Deputaţilor.
Legea 363/1947 privind constituirea statului român în Republica Populară
Română. În baza acestei legi s-a desfiinţat forma monarhică de guvernământ, fiind
înlocuită cu republică populară. Constituţia, aflată în vigoare până în acest moment, se
abrogă, urmând ca adunarea constituantă să adopte o nouă constituţie.
Puterea legislativă va fi exercitată de Adunarea deputaţilor.
Pentru exercitarea puterii executive se înfiinţează Prezidiul Republicii Populare
Române, organ colegial, format din cinci membri aleşi, cu majoritate de Adunarea
Deputaţilor dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale. Atribuţiile sale
sunt de şef al statului. Unele din funcţiile executive urma să le exercite prin Consiliul
de Miniştri care îi devine subordonat.
3.5. Constituţia din 1948
Prin efectul legii 32 din februarie 1948 Adunarea Deputaţilor se autodizolvă şi se
stabilesc alegeri pentru Marea Adunare Naţională. Acestea au loc în martie 1948, iar
în aprilie se convoacă noul organ legiuitor care ia în discuţie proiectul de constituţie
propus de Consiliul Frontului Democraţiei Populare. Noua constituţie se adoptă la 13
aprilie 1948.
Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar, independent
şi suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi
imperialismului. Întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului.
În ceea ce priveşte regimul proprietăţii se stabilea că mijloacele de producţie
aparţin sau statului ca bunuri ale întregului popor sau organizaţiilor cooperatiste, ori
particularilor, persoane fizice sau juridice. Se enumărau bunurile care puteau forma
numai obiect al proprietăţii de stat, stabilindu-se, totodată, că, prin lege, se vor
reglementa modalităţile de trecere a lor în proprietatea statului. Se recunoaşte
proprietatea particulară însă statul se obliga s-o protejeze numai pe cea agonisită prin
muncă şi economisire.
Este menţionat principiul că pământul aparţine celor ce-l muncesc şi că statul
protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină cooperaţia sătească.
În privinţa drepturilor şi îndatoririlor fundamentale se subliniază ca principiu
universal egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de sex,
naţionalitate, rasă, religie, sau grad de cultură.
Se mai stabilea obligaţia revizuirii tuturor codurilor şi legilor existente pentru a fi
puse de acord cu Constituţia. De la data intrării în vigoare a Constituţiei se desfiinţau
toate dispoziţiile din legi, decrete, regulamente şi orice alte dispoziţii contrare.
Întrucât o asemenea revizuire nu se putea face într-un timp atât de scurt, practica s-a
confruntat cu multe probleme de interpretare a dreptului.
3.6. Constituţia din 1952
Viaţa politică, economică şi socială din România postbelică a evoluat, în mare
parte, în limitele parametrilor impuşi de puterea sovietică. Acest fapt s-a reflectat
deopotrivă şi în ceea ce priveşte viaţa constituţională.
În 1952 se adoptă o nouă constituţie care menţine şi dezvoltă principiile
constituţionale ale celei anterioare. Ea conţine reglementări privind puterea de stat,
economia naţională cu cele trei formaţiuni social-economice: socialistă, mica
producţie de mărfuri şi particular – capitalistă.

30
 Aparatul de stat este construit pe principiul centralismului. Se consacră
desfiinţarea pluralismului politic, statornicindu-se rolul de forţă politică conducătoare
a unui singur partid.
3.7. Constituţia din 1965
Sub regimul Constituţiei din 1952 a continuat politica de extindere a proprietăţii
de stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii private, accentuarea conducerii nu
numai politice, ci şi statale de către un singur partid politic.
Având în vedere aceste schimbări şi transformări social-politice s-a simţit nevoia
adoptării unei noi constituţii, fapt împlinit în august 1965.
Aceasta a consacrat forma republicană a statului, suveranitatea şi independenţa,
indivizibilitatea şi inalienabilitatea teritoriului.
Titularul puterii este poporul. Se menţine principiul partidului unic ca partid de
guvernământ.
Organele statului sunt structurate în patru mari categorii şi anume:
- organele puterii de stat (Marea Adunare Naţională, Consiliul de Stat,
Preşedintele Republicii, Consiliile Populare);
- organele administraţiei de stat (Consiliul de Miniştri, ministerele şi celelalte
organe centrale ale administraţiei de stat, comitetele şi birourile executive ale
consiliilor populare, organele locale de specialitate ale administraţiei de stat)
- organele judecătoreşti (Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătoriile şi
tribunalele militare);
- organele procuraturii (Procurorul General, Procuratura Generală, procuraturile
judeţene, organele locale de procuratură, procuraturile militare).

4. Regimul constituţional din România după

Revoluţia din decembrie 1989
4.1. Actele constituţionale ale trecerii la un regim democratic
În contextul Revoluţiei din decembrie 1989 s-au formulat noi principii
constituţionale cum sunt: forma republicană de guvernământ, separaţia puterilor,
statul de drept, pluralismul politic, structura bicamerală a parlamentului, democraţia şi
libertatea, asigurarea demnităţii umane, inalienabilitatea şi inviolabilitate drepturilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului, eligibilitatea pentru funcţiile de conducere,
răspunderea şi revocabilitatea celor care ocupă funcţii de guvernare, consultarea
poporului prin referendum în legătură cu legile şi măsurile de importanţă deosebită.
Decretul-lege nr. 2/27 decembrie 1989. În baza acestui decret s-a constituit
Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi consiliile teritoriale ca organe tranzitorii de
putere. El a fost emis, de fapt, pentru realizarea Programului Consiliului Frontului
Salvării Naţionale care prevedea:
- abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi stabilirea unui sistem
democratic pluralist de guvernământ;
- organizare de alegeri libere;
- separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea
tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate;
- restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi
eficienţei, eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică
centralizată, promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor
sectoarelor economice;
- restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti, oprirea
distrugerii satelor;

31
 - reorganizarea învăţământului pe baze democratice şi umaniste;
- promovarea unei ideologii umaniste şi democratice, a adevăratelor valori ale
umanităţii;
- eliminarea minciunii şi a imposturii, statuarea unor criterii de competenţă şi
justiţie în toate domeniile de activitate;
- aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale;
- libertatea presei, radioului şi televiziunii, trecerea acestora în mâinile poporului;
- respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea
deplinei lor egalităţi în drepturi cu românii;
- libertatea cultelor;
- garantarea liberei manifestări a credinţelor religioase;
- organizarea întregului comerţ al ţării pornind de la cerinţele satisfacerii cu
prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României;
- salvarea echilibrului ecologic şi promovarea unor tehnologii moderne
nepoluante;
- realizarea unei politici externe de promovare a bunei vecinătăţi prieteniei şi păcii
în lume, de integrare în procesul de constituire a unei Europe unite, casă comună a
popoarelor continentului.
Decretul-lege cuprinde reglementări privind denumirea ţării, forma de
guvernământ, drapelul, atribuţiile şi actele, componenţa, structura organizatorică,
funcţionarea CFSN, ale biroului său executiv, atribuţiile preşedintelui etc.
Întrucât decretul dizolva toate structurile de putere ale fostului regim, pentru a se
depăşi vidul de putere se organizează CFSN ca organ suprem al puterii de stat şi în
mod corespunzător consiliile teritoriale, judeţene, municipale, orăşeneşti că comunale.
Administraţia locală continuat să funcţioneze în structura ce o avea.
Decretul-lege nr. 8/31 decembrie 1989. Acest decret concretizează principiul
pluralismului politic în sensul că stabileşte reguli privind înregistrarea şi funcţionarea
partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti din România. Se consacră principiul
libertăţii constituirii partidelor politice, cu excluderea oricăror îngrădiri pe motive de
rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice.
Potrivit decretului, partidele politice se puteau organiza pe baze teritoriale, la
înregistrare trebuind să prezinte statutele de organizare şi funcţionare, programul
politic, să-şi declare sediul şi mijloacele financiare de acre dispun şi să facă dovada că
au cel puţin 251 de membri. Pentru procedura de înregistrare este împuternicit TMB.
Programele politice ale partidelor trebuiau să se întemeieze pe respectul
suveranităţii, independenţei şi integrităţii naţionale, al democraţiei, în vederea
asigurării libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor şi afirmarea demnităţii naţionale
române. Se interzicea constituirea partidelor fasciste sau care propagă concepţii
contrare ordinii de stat şi de drept.
Se interzicea ca personalul MApN, MI, judecătorii, procurorii, diplomaţii şi
personalul operativ al Radioteleviziunii să facă parte din partide politice.
Decretul-lege nr. 81/9 februarie 1990. În baza acestui decret se organizează
Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională ca organ reprezentativ pentru spectrul
politic al momentului respectiv. FSN se transformă în formaţiune politică cu structură
şi platformă de sine stătătoare, participând de pe poziţii egale cu celelalte formaţiuni
politice la alegeri. CPUN a lucrat ca un veritabil parlament, adoptând acte normative
de interes major pentru ţară.
Decretul-lege nr. 92/14 martie 1990. Acest decret a avut o importanţă
constituţională cu totul deosebită pentru că face trecerea de la structurile de putere
provizorii spre structuri clar definite prin legi.

32
 Se stabilea că Parlamentul va avea o structură bicamerală, alcătuită din Senat şi
Camera Deputaţilor. Deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat. Este introdus scrutinul pe listă fapt ce a determinat declararea
judeţelor ca circumscripţii electorale.
Cele două camere reunite vor forma Adunarea Constituantă, având ca scop
elaborarea Constituţiei. După înfăptuirea acestui obiectiv adunarea urma să se
autodizolve şi să se organizeze noi alegeri.
Sunt stabilite reguli şi pentru instituţia prezidenţială. Astfel, preşedintele
României devine şeful statului. Alegerea sa se face prin vot universal, egal, direct, şi
liber exprimat, în două tururi de scrutin.
Decretul având un caracter tranzitoriu nu s-a stabilit durata mandatului
Parlamentului şi nici a preşedintelui.
În baza acestui decret s-au organizat alegerile din 20 mai 1990.
4.2. Constituţia din 8 decembrie 1991
În urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990 şi constituirea celor două camere
a luat fiinţă Adunarea Constituantă. Aceasta a înfiinţat Comisia de redactare a
proiectului de Constituţie. Regimul de lucru al acestei comisii a fost deosebit de lejer
astfel că ea a avut libertatea totală în identificarea, alegerea şi motivarea soluţiilor
constituţionale, în stabilirea de contacte cu personalităţi ale vieţii politice, culturale,
religioase, juridice etc. Atât din ţară cât şi din străinătate.
Principiile şi structura Constituţiei au fost supuse dezbaterii şi votului Adunării
Constituante. Votul a fost deschis, cu excepţia amendamentului cu privire la alegerea
preşedintelui.
Pe baza votului Adunării Constituante, a observaţiilor şi propunerilor, Comisia a
elaborat proiectul de Constituţie, care a fost difuzat parlamentarilor, iar aceştia au
prezentat în scris amendamentele lor.
Textul în întregime al Constituţiei a fost votat în ziua de 21 noiembrie 1991. Din
numărul total al parlamentarilor au răspuns la apelul nominal 476. Un număr de 20 de
deputaţi şi 13 senatori şi-au exprimat votul prin corespondenţă. Pentru adoptarea
constituţiei, în forma prezentată, au votat 414 parlamentari, iar 95 împotrivă. Deci au
votat mai bine de două treimi, condiţie necesară pentru adoptarea Constituţiei.
Constituţia, astfel adoptată, a fost supusă referendumului naţional, desfăşurat în
ziua de 8 decembrie 1991 şi a fost aprobată. La aceeaşi dată Constituţia din 1965 este
şi rămâne în întregime abrogată.
În timpul care a trecut de la adoptarea acestei constituţii viaţa politică din
România a avut o evoluţie spectaculoasă şi, în multe privinţe, chiar imprevizibilă. Prin
urmare, unele texte ale constituţiei au devenit incompatibile cu schimbările ce s-au
produs în realitatea politică şi socială. A apărut, deci, ca necesitate ideea unor
modificări, împărtăşită, cu timpul, de majoritatea forţelor politice.
Se constituie, în iunie 2002, Comisia pentru elaborarea propunerii legislative
privind Revizuirea Constituţiei care avea ca sarcină elaborarea unui prim proiect al
viitoarei Constituţii modificate. Acesta a fost realizat şi supus examinării Curţii
Constituţionale în aprilie 2003.
Apoi, el a intrat în dezbaterea celor două camere, fiind adoptat într-o şedinţă
comună la 18 septembrie 2003. S-a obţinut un vot de peste două treimi, condiţie
necesară pentru ca legea de revizuire să fie adoptată. Referendumul de validare s-a
desfăşurat în zilele de 18 şi 19 octombrie 2003.
În urma acestor modificări, s-a procedat la o republicare a Constituţiei, dându-se
textelor o nouă numerotare.

33
 Actul de revizuire, fiind, în primul rând, rezultatul unor demersuri şi acţiuni
politice, a dat Constituţiei un nou conţinut, care a constituit temeiul juridic pentru
aderarea României la Uniunea Europeană şi Tratatul Atlanticului de nord. De
asemenea, s-au rezolvat unele disfuncţionalităţi în cadrul procesului decizional al
autorităţilor publice şi au fost sporite garanţiile instituţionale şi constituţionale ale
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Baza juridică Constituţională pentru aderarea României la cele două organisme
internaţionale o constituie textele referitoare la :
- ratificarea tratatelor internaţionale care ar fi incompatibile cu Constituţia numai
după revizuirea corespunzătoare a acesteia;
- extrădarea şi expulzarea cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii
Europene numai după momentul integrării şi numai în conformitate cu legislaţia
internă şi regulile specifice UE;
- drepturile cetăţenilor Uniunii Europene rezidenţi pe teritoriul României de a
vota în alegerile organizate pentru alegerea Parlamentul European şi de a alege şi a fi
aleşi în autorităţile administraţie publice locale;
- drepturile exclusiv politice ale cetăţenilor români care pot alege şi pot fi aleşi în
Parlamentul European;
- dreptul de proprietate pentru străini şi apatrizi cu privire la terenuri în România,
numai după integrarea ţării în UE şi în condiţii specifice UE;
- participarea Armatei Române la operaţiuni de menţinere a păcii, în cadrul şi
limitele stabilite de tratatele cu privire la securitatea colectivă încheiate de România;
- exercitarea în comun cu alte state a competenţelor precizate în tratatele
fondatoare ale Uniunii Europene, care este posibilă doar în urma aprobării exprese a
Parlamentului, dată în şedinţă comună cu o majoritate de 2/3;
- monedă unică europeană.
Principalele modificări aduse regimului juridic al drepturilor şi libertăţilor
fundamentale se referă la:
- egalitatea cetăţenilor indiferent de sex;
- posibilitatea cetăţenilor români cu dublă cetăţenie de a avea acces la funcţiile şi
demnităţile publice;
- dreptul la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil;
- emiterea mandatului de arestare şi de percheziţie domiciliară numai de către
judecător;
- consacrarea unor noi drepturi fundamentale, precum liberul acces la cultură,
dreptul la un mediu înconjurător sănătos, libertatea economică etc.;
- garantarea proprietăţii private;
- asigurarea răspunderii statului pentru erorile judiciare din procesele penale şi
civile;
- posibilitatea folosirii limbii materne în justiţie şi administraţie de către
persoanele aparţinând minorităţilor naţionale etc.
În ceea ce priveşte funcţionarea autorităţilor statului sunt de evidenţiat
următoarele modificări:
- menţionarea expresă a principiului separaţiei puterilor în stat;
- menţionarea expresă a solidarităţii poporului român;
- restrângerea imunităţii parlamentare;
- diferenţierea atribuţiilor celor două camere ale Parlamentului;
- intrarea în vigoare a legilor la trei zile de la publicare;
- prelungirea mandatului prezidenţial;
- procedura de punere sub acuzaţie a preşedintelui;

34
 - procedura de urmat în cazul schimbării structurii Guvernului;
- angajarea răspunderii Guvernului;
- regimul juridic al ordonanţelor de urgenţă;
- precizarea rolului prefectului;
- creşterea independenţei justiţiei şi mai buna sa funcţionare;
- transformarea Curţii Supreme de Justiţie în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- statutul Ministerului Public şi al Consiliului Superior al Magistraturii;
- eliminarea atribuţiilor jurisdicţionale ale Curţii de Conturi;
- sporirea atribuţiilor Curţii Constituţionale.

Capitolul III
Teoria statului
1. Precizări prealabile

Studiul problematicii atât de complexe a fenomenului statal în debutul cursului de

Drept constituţional şi instituţii politice se explică prin aceea că statul reprezintă, în
definitiv, locaţia întregii construcţii instituţionale, bazată pe o lege fundamentală,
numită Constituţie. N-ar putea fi bine receptată această tematică în absenţa
cunoştinţelor despre instituţia statului, despre structura personalităţii sale juridice.
Multă vreme conceptul de stat s-a suprapus cu puterea monarhului, întrucât
prerogativele puterii erau absolute. Se sintetizează această realitate în celebra expresie
a lui Ludovic al IV-lea „L’Etat c’est moi” (Statul sunt eu). Însă, sub influenţa ideilor
contractualiste şi a teoriilor autolimitării statului, această teză a trebuit să cedeze locul
unei alte concepţii potrivit căreia statul nu poate fi conceput decât pe baza unui regim
constituţional, pe baza respectării legii. Un rol proeminent, din acest punct de vedere,
revine, desigur, justiţiei, chemată să garanteze respectarea regulilor de drept atât din
partea cetăţenilor cât şi din partea organelor statului. În aceasta constă, de fapt, esenţa
statului modern, bazat pe lege, respectiv în răspunderea egală în faţa justiţiei atât a
cetăţenilor cât şi a statului.41
Încă de la începuturile sale şi până în zorii epocii moderne, statul a fost considerat
un mijloc de înfăptuire a unor scopuri pe care le urmărea o anumită grupare socială.
Teoria marxistă s-a înscris şi ea pe linia acestei concepţii, considerând statul ca fiind
un instrument în mâinile clasei dominante pentru reprimarea duşmanilor săi de clasă,

41
Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, Bucureşti, 1942, p. 82

35
sau ca o maşină în mâinile unei anumite clase, având ca principală sarcină să asigure
interesele de clasă ale unor anumite categorii sociale.
Pe de altă parte s-au înregistrat şi terorii care au încercat să prezinte statul ca o
construcţie pur juridică, lipsindu-i orice semnificaţie politică. Nu rezistă, din punct de
vedere ştiinţific, nici o asemenea abordare, pentru că se omite procesul complex al
devenirii statului, precum şi edificarea sa instituţională, care nu poate fi altceva decât
un proces politic.
Deci statul este, în acelaşi timp, atât o instituţie politică, dar şi una juridică, rolul
său constând în apărarea în mod egal a tuturor categoriilor sociale, deopotrivă a
factorilor economici şi a muncitorilor, a întreprinzătorilor particulari, a celor care
prestează activităţi salariale.42 Poziţia de echidistanţă a statului nu este de natură a-l
exclude din câmpul acţiunii politice, deoarece, indiferent dacă dorim sau nu, statul se
încadrează, ca mecanism, într-un adevărat sistem de raporturi sociale.
Într-una din abordările doctrinare de referinţă43 se consideră că puterea politică
este o putere socială, forţă de impulsie care declanşează şi controlează mişcările în
scopul cărora este orânduit organismul social. În societăţile primitive, după această
opinie, puterea era difuzată în masa membrilor societăţii respective. Apoi ea s-a
întruchipat în persoana unui şef de stat, iar mai târziu, prin instituţionalizare, puterea a
trecut de la o persoană sau un grup de persoane la o entitate abstractă, care ar fi statul.
Din această perspectivă statul ar putea fi considerat ca fiind titularul abstract şi
permanent al puterii, guvernanţii nefiind decât agenţii exercitării ei şi, prin definiţie,
trecători.
Într-o altă concepţie44, statul ar fi una dintre fizionomiile istorice prin care o
colectivitate îşi afirmă unitatea sa politică şi îşi îndeplineşte destinul său. Pornind de
la ideea că structura etatică reprezintă în zilele noastre tipul predominant al unităţii
politice, o serie de etnologi şi sociologi au ajuns până acolo încât să denumească stat
orice organizaţie politică autonomă, indiferent dacă aceasta nu ar fi fost, în fond, decât
o structură tribală sau un conglomerat de triburi. Se insistă pe ideea rolului
predominant al voinţei politice, subestimându-se importanţa normelor juridice. Pe
aceasta s-ar baza faptul că statul „suportă la fel de bine monarhia, ca şi democraţia,
dictatura ca şi tirania”45 şi că n-ar fi altceva decât „un tip de unitate politică şi nu un
tip de regim”.46
Desigur că statul poate fi abordat din varii perspective, precum şi dintr-o
multitudine de unghiuri de vedere şi indiferent de caracterul mai mult sau mai puţin
nuanţat al teoriilor care încearcă să ni-l explice şi să ni-l dezvăluie în structura şi
determinările sale, concluzia care se desprinde este aceea că nu avem de a face cu o
entitate rigid conturată, ale cărei caracteristici să fie valabile pentru orice timp istoric,
pentru orice arie geografică şi pentru orice tip de societate. De aceea este de luat în
considerare orice demers de cercetare a fenomenului şi de conturare a unui anumit
concept despre el, ca fiind contribuţii, fiecare cu importanţa ei, la îmbogăţirea
patrimoniului ştiinţific al teoriei statului.
De fapt şi tematica tuturor cursurilor de drept constituţional, prin faptul că
examinează normele care reglementează procesul complex al constituirii, organizării,

42
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi
completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 42
43
Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Editua R.Pichon et R. Durand-
Auzias, Paris, 1927, p. 11, apud Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, op. cit. p. 42
44
Julien Freud, L’essence du politique, Sirey, Paris, 1986, p. 555
45
Idem, p. 557.
46
Idem, p. 567

36
menţinerii şi exercitării puterii în stat, pune în evidenţă, organic şi funcţional,
structura instituţională a statului. Iată de ce abordarea acestei problematici nu se poate
face, exclusiv, dintr-o perspectivă juridică, fiind absolut necesară şi o cercetare a
fenomenului în dimensiunea sa politică, pentru că, în definitiv, statul nu este altceva
decât o organizare politică a societăţii, fundamentată, în epoca modernă, pe o solidă
bază juridică.

2. Premisele apariţiei statului

Este, deja, un lucru binecunoscut, că orice formă de comunitate umană implică,
în mod necesar, o conducere, fără de care organizarea, existenţa şi funcţionalitatea
grupului respectiv nu sunt posibile. Luând în considerare o asemenea teză vom putea
afirma, că începuturile guvernării, deci ale fenomenului politic, coincid cu cele ale
vieţii sociale, condiţionându-se şi influenţându-se reciproc în decursul îndelungatei lor
evoluţii.
Omul, din momentul desprinderii de lumea animală, îşi duce existenţa într-un
sistem corelat de relaţii, care-l pun în contact, nemijlocit şi diversificat, cu semenii
săi47.
Societatea este un fapt natural, un dar al naturii, determinat de nevoia pe care
omul o are de semenii săi. Omul nu poate trăi izolat, în afara societăţii. Pentru un
asemenea mod de viaţă el ar trebui să fie, după cum spune Aristotel, „animal ori
Dumnezeu”48. Dar, după cum nu este nici una nici alta, mediul şi locul lui de viaţă
este societatea. În societate omul găseşte integrarea vieţii sale în diversele ei
manifestări, precum şi posibilitatea atingerii scopurilor, care îi motivează şi animă
existenţa, de la cele mai elementare până la cele mai înalte.
Dezvoltând conceptul aristotelic, Grotius afirmă că omul are de la natură un
„appetitus societatis”, iar Locke că „starea naturală pentru om este tocmai starea de
societate”49.
Temeiul primar al societăţii este, înainte de toate, biologic, reprezentat de
însuşi faptul naşterii şi de necesităţile fiziologice, care îl obligă pe individ să trăiască
în grup (nevoia de hrană, de supravieţuire, de apărare, de perpetuare a speciei etc.)
Stau mărturie în această privinţă, printre altele, şi formele premergătoare de societate,
mai mult sau mai puţin evoluate, care se întâlnesc la unele specii de animale.50
La om însă, datorită faptului că intervin factori de natură psihică, spirituală şi
culturală, sociabilitatea devansează suportul exclusiv biologic, dobândind valenţe
mult mai complexe.
Societatea umană, în primul rând, spre deosebire de formele de comunitate din
lumea animală, se află într-un amplu proces de evoluţie. Aceasta se datorează
47
J. Szezepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 24.
48
Aristotel, Politica, Editura Antet, 1995, p.5.
49
Hugo Grotius (1583-1645), De jure helli ac pacis, John Locke (1623-1704), Două tratate asupra
guvernului, opere citate de Giorgio del Vecchio în Lecţii de filozofie juridică, Editura Europa Nova,
traducere de I.C.Drăgan, p. 268.
50
La unele specii de animale, de exemplu la albine, furnici, castori etc. sociabilitatea, având în vedere
cum se desfăşoară viaţa lor, se prezintă într-un grad destul de evoluat. Viaţa în comun a furnicilor, ca
să ne referim doar la aceste vietăţi, este organizată după „reguli” foarte stricte. Se observă inclusiv
aspecte de viaţă militară, cu funcţii şi subdiviziuni asemănătoare, pe undeva, cu cele dintr-o
comunitate umana. Aceste observaţii l-au determinat pe Darwin să afirme că „nu există poate în lume
atom mai minunat decât creierul unei furnici”.

37
capacităţii pe care o are numai omul de a reflecta lumea înconjurătoare, de a-şi
imagina viitorul, de a-şi programa activităţile, de a înmagazina şi transmite experienţa
dobândită etc.
În al doilea rând, între indivizii care compun societatea s-au statornicit relaţii
necesare, prin care fiecare conştientizează apartenenţa la grupul din care face parte.
Există, de asemenea, o solidaritate şi o colaborare pentru realizarea unor scopuri
comune. Munca fiecărui individ nu priveşte numai nevoile sale proprii ci şi nevoile
unui număr nedeterminat de alţi indivizi.
În al treilea rând, societatea, deşi are scopuri proprii, vizând întreaga comunitate,
nu face altceva prin aceasta, decât slujeşte binele indivizilor ce o compun, pentru că
fiecare individ nu este numai un mijloc, ci şi un scop în sine. El, în societate, are o
valoare absolută, pentru că societatea este condiţia necesară a vieţii lui. Chiar dacă
mecanismele sociale, dar mai ales cele politice, după cum vom vedea, dau naştere şi
unor tratamente inegale, discriminatorii pentru unii indivizi şi din păcate în unele
comunităţi nu puţini la număr, împiedicându-i să-şi realizeze menirea şi rostul lor în
societate, această realitate nu poate, nici pe departe, să nege teza că în definitiv
condiţia umană este în mod necesar una socială.
Un alt aspect al viţii sociale, ce necesită a fi subliniat, este acela că nu există o
societate, ci există societăţi, întrucât oamenii nu se grupează într-o singură lume,
conform unui criteriu unic, ci în diferite moduri, potrivit unei diversităţi de criterii ce
se degajă din condiţia lor bio-psiho-socială şi a intereselor, destul de variate, ce se
nasc pe această coordonată existenţială.
Prima legătură este cea a descendenţei întemeiată pe faptul naşterii. A doua
legătură este alcătuită de locul de origine, ceea ce înseamnă limbă, obiceiuri, tradiţii şi
care determină naşterea grupurilor etnice şi a societăţilor naţionale. Oamenii pot, de
asemenea, să se grupeze după modul de producţie şi distribuţie a bogăţiilor, adică
după profesiunea şi activitatea lor, rezultând o societate economică.
Există însă, o legătură care se suprapune tuturor celorlalte, aceasta fiind legătura
politică, prin care oamenii sunt reuniţi în societăţi politice. Am putea spune că
începuturile fenomenului politic coincid întrucâtva cu cele ale vieţii sociale pentru că,
în definitiv, orice formă de viaţă colectivă implică organizare şi conducere, implică
reguli care, fie că îşi au geneza în societate, dar pentru a fi impuse şi respectate este
nevoie de o autoritate la nivelul grupului respectiv, fie că sunt dictate în mod
nemijlocit de această autoritate.
Legătura politică, indiferent de factorii care o determină, sau de modul cum sunt
puşi aceştia în evidenţă, este una indispensabilă pentru viaţa colectivă. Fie că la
originea ei, după cum reflectă gândirea filosofică, stau factori de natură economică
cum ar fi „lipsa autosuficienţei şi diviziunea muncii”51 sau de sorginte morală
constând în necesitatea supunerii omului faţă de „lege şi dreptate”52, organizarea
politică este o condiţie vitală pentru viaţa colectivă.
Importanţa acestui domeniu, concretizat în fapte politice cum ar fi creşterea şi
declinul cetăţilor, a imperiilor şi regatelor, venirea la putere şi alungarea tiranilor,
înscăunarea şi moartea regilor, alianţele şi războaiele dintre state etc.53 este pusă în

51
Platon, Opere V (Republica), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 p.134.
52
Aristotel, op. cit. p. 25
53
Karl Marx, Friedrich Engels, Ideologia germană, în Opere, vol. 3, Editura politică, Bucureşti, 1953,
p. 237; Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza” Iaşi, 1998, p. 2; Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României 1939-1965,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 6; Domenico Fisichellla, Ştiinţa politică-

38
evidenţă şi de faptul că nici un alt domeniu nu a prezentat un mai mare interes pentru
gândirea filosofică, istoriografie, literatură şi cultura umanităţii în general decât viaţa
politică.54
Cu toate că în timpurile moderne au dobândit o mai mare importanţă şi celelalte
domenii ale vieţii sociale, totuşi, din câte se constată, supremaţia fenomenului politic
n-a fost zdruncinată, aceasta pentru că, în definitiv, condiţia umană fiind, aşa după
cum s-a demonstrat, una socială, este în mod legic şi obiectiv, şi una politică.
Realităţile timpurilor pe care le trăim şi stadiul de dezvoltare la care a ajuns omenirea
confirmă pe deplin reflecţiile lui Aristotel condensate în formula binecunoscută „zoon
politikon”.
În timpurile noastre, croite după tiparele modernităţii, aproape toate relaţiile şi
instituţiile sociale au o consistenţă politică. Mai mult decât atât, angajarea maselor în
viaţa politică, cu tot cortegiul practicilor democraţiei reprezentative, dar, mai ales,
directe, a transformat un domeniu, rezervat altădată, exclusiv, guvernanţilor, într-un
spaţiu al exerciţiului civic.55
Participarea omului simplu la desemnarea guvernanţilor şi în unele cazuri chiar la
procesul decizional a făcut din lumea politicului un loc geometric şi existenţial de
primă însemnătate pentru viaţa indivizilor şi a colectivităţilor. În aceste condiţii, am
putea spune, că atâta timp cât omul trăieşte în societate, condiţia lui este prin
excelenţă una politică, chiar dacă de la un individ la altul sunt diferenţe semnificative
privind rolul, funcţiile şi rezultatul actului politic, chiar dacă unii trăiesc „din
politică” şi alţii „pentru politică”56, chiar dacă interesul pentru un asemenea domeniu
se află pe o scară de intensitate a căror limite se află la mare distanţă. Politica are
implicaţii pentru fiecare cetăţean, fie că participă, sau nu, la procesul politic propriu-
zis, întrucât prin activităţile pe care le desfăşoară, dincolo de limitele vieţii private,
oamenii rezolvă problemele publice cu care se confruntă prin decizii ce au în vedere
trecerea de la ceea ce este, la ceea ce ar trebui să fie.

3. Evoluţia formelor de organizare statală de la primele

începuturi până în pragul epocii moderne
Aceleaşi cauze care determină apariţia dreptului, stau şi la baza apariţiei statului.
Schimbările social-economice din comuna primitivă au făcut insuficiente formele de
organizare existente: ginta; fratria; tribul.
Treptat, se conturează o nouă formă de organizare socială: cea politico-statală,
caracterizată prin structurarea unei forţe publice, de constrângere, utilizată pentru: a
promova interese generale, comune; a apăra drepturile cetăţenilor; iar cu timpul
pentru a impune voinţa unor grupuri, altora, de regulă celor opuse.
În Asiria, în Babilon, în China apar mari gospodării sclavagiste, care se
întemeiază, tot mai mult, pe transformarea oamenilor liberi în sclavi pentru neplata
datoriilor. În Grecia, la Roma, se formează o aristocraţie gentilică, o aristocraţie

probleme, concepte teorii, traducere de Victor Moraru, Chişinău, Universitatea de stat din Moldova,
2000, p. 44.
54
Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere şi note de Armand Roşu, Studiu introductiv de Dan
Bădărău, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.21.
55
Ibidem.
56
Anita Naschitz, Teorie şi practică în procesul de creare a dreptului; Editura Academiei, Bucureşti,
1969, p. 87

39
militară şi funcţionărească, precum şi clase ale negustorimii şi cămătarilor57.
Între aceste grupuri ale stăpânilor de sclavi se desfăşoară o luptă acerbă pentru
dobândirea unei părţi tot mai mari din plus-produsul realizat. Setea de îmbogăţire
determină punerea la cale a unor războaie împotriva altor state, cei mai puternici
jefuind nemilos pe cei învinşi şi transformându-i adesea, în sclavi. Aceste scopuri şi
interese ale stăpânilor de sclavi îşi găsesc expresie în cele două funcţii - internă şi
externă - exercitate de statul sclavagist.
Funcţia internă era îndreptată în direcţia ocrotirii stăpânilor de sclavi, ţinerii în
frâu a masei sclavilor, recurgându-se adesea chiar la mijloace violente. Stăpânii de
sclavi au înăbuşit sângeros răscoalele din Sicilia şi Asia Mică, răscoala lui Saumacos
din regatul Bosforului şi a „Sprâncenelor roşii” din China. Prin mijloace violente a
fost înăbuşită răscoala lui Spartacus „unul din cei mai mari eroi ai acelor timpuri”,
cum a fost caracterizat de către cei mai mulţi cercetători ai epocii.
Funcţia externă a statului sclavagist era exercitată în scopul extinderii teritoriului,
precum şi pentru apărarea propriului teritoriu. Numărul războaielor este deosebit de
mare, unele dintre ele durând ani îndelungaţi: războiul peloponezian dintre statele
greceşti antice, războiul metecilor, războaiele Romei antice etc. Statul sclavagist a
cunoscut trei forme de guvernământ: monarhia sclavagistă, aristocraţia sclavagistă şi
democraţia sclavagistă.
Monarhia sclavagistă cunoaşte ca element predominant aşa zisa „despoţie
orientală”, fiind cunoscută mai ales în Babilon, India, Asiria, Persia ş.a. Ea este
caracterizată prin menţinerea, timp îndelungat, a proprietăţii obştilor asupra
pământului. Monarhia sclavagistă este cunoscută şi în unele state ale Greciei antice
sub forma tiraniilor (Dionis în Siracuza, Policrat în Samos, Pisistrate la Atena etc.),
iar la Roma antică sub forma diarhiei (puterea era împărţită între senat şi împărat)
până la Diocleţian, când devine absolută.
Aristocraţia sclavagistă este întâlnită în Sparta, la Roma în secolele VI-I î.e.n. şi
în Cartagina în mileniul I î.e.n. Ea se caracterizează prin aceea că puterea de stat se
afla în mâna unei minorităţi - nobilimea aristocratică.
Democraţia sclavagistă, întâlnită în statul atenian, asigura guvernarea stăpânilor
de sclavi cu participarea la conducerea statului a unui număr mare de cetăţeni, care se
întruneau în adunări populare, în tribunalul juraţilor denumit Helia şi prin exercitarea
funcţiilor administrative pe baza unui cens de avere.
Caracteristicile statului geto-dac se conturează în primele decade ale sec. I i.e.n.,
în timpul domniei lui Burebista, care începuse puţin înainte ca Sylla să fi devenit
dictator La Roma. Forţa publică era asigurată de un aparat de stat, în structura căruia
se distingeau instituţia domnitorului, regele Burebista, instituţia viceregelui, pe care o
deţinea marele preot, un consiliu, alcătuit din consilieri regali dregătorii militari,
clerul, strângătorii de impozite, judecătorii, căpeteniile de obşti vicinale.
Teritoriul statului dac, în vremea lui Burebista, atingea spre apus Cadrilaterul
boem, Dunărea de mijloc şi Moravia, spre nord Carpaţii Păduroşi, spre răsărit Bugul
şi Marea Neagră, iar spre miazăzi lanţul Balcanilor.
Unificat prin intermediul davelor, acest teritoriu asigura participarea populaţiei la
schimburi comerciale, înlesnea recrutarea oştilor regelui, facilita unitatea religioasă şi
îngăduia participarea la treburile publice.
În pofida unor conflicte şi a unor evoluţii contradictorii, prezente şi pe teritoriul
Daciei, această formă de organizare statală reprezintă prima organizare politică şi
militară care s-a constituit pe teritoriul ţării noastre, îmbinând formele tradiţionale ale

57
Dumitru Mazilu, Teoria generală a Dreptului, Ediţia a II-a Editura ALL BECK, p. 66

40
organizării gentilice cu formele noi ce se conturau în întreaga zonă şi care aveau să se
amplifice sub influenţa instituţiilor romane.
După cucerirea Daciei de către romani, marea majoritate a populaţiei a continuat
să o formeze geto-dacii, iar, după cum observa Ptolomeu, teritoriul noii provincii
imperiale romane era format din Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o
parte din Moldovei.
În timpul lui Traian, provincia era condusă de un guvernator legatus Augusti pro
praetore, iar în timpul domniei lui Hadrian a fost împărţită în Dacia Superior şi Dacia
Inferior, ca mai târziu, începând din iulie 133 să fie împărţită în Dacia Superior, Dacia
Inferior şi Dacia Porolissensis. Aceste trei subdiviziuni ale Daciei erau conduse de
câte un procurator, care avea atribuţii administrativ-financiare.
Pentru a asigura unitatea de conducere a întregului teritoriu, era numit un
guvernator peste cele trei Dacii. El era „legat al Împăratului”, cu rang de pretor,
legatus Augusti pro praetore trium Daciarum şi consul al celor trei Dacii, consularis
trium Daciarum.
Dreptul roman statornicea o organizare statală unitară în Dacia, împărţirea în trei
subdiviziuni, urmărind o conducere administrativă mai eficientă. Atribuţiile stipulate
la nivelul subdiviziunilor erau corelate cu cele ale Puterii centrale. Guvernatorul
provinciei avea atribuţii de ordin politic, administrativ, judecătoresc etc.
De la sistemul de organizare a statului de tip sclavagist, caracterizat printr-o
centralizare excesivă a puterii, se trece treptat la un proces de fărâmiţare statală
specific perioadei de început a evului mediu.
Dezvoltarea relaţiilor de producţie a dus la apariţia proprietăţii feudalului asupra
pământului şi la proprietatea incompletă asupra producătorului, asupra iobagului, pe
care nu-1 mai poate ucide, dar îl poate vinde şi poate dispune de el o dată cu pământul
de care era legat.
Marii feudali au declanşat frecvente războaie între ei, urmărind întărirea puterii
lor. Se cunosc războaie îndelungate cum au fost: războiul de 100 de ani dintre Franţa
şi Anglia (1337-1453), îndreptat spre ocuparea Flandrei industriale, războiul de 30 de
ani dintre Franţa şi Germania, cruciadele etc.
În această epocă istorică, statele mai mici au desfăşurat războaie legitime de
apărare împotriva cotropitorilor şi asupritorilor. Sunt edificatoare, în acest sens,
războaiele duse de Ţările Române sub conducerea lui Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş,
Mihai Viteazul împotriva jugului otoman.
Trebuie precizat că în exercitarea funcţiilor statului, marii feudali au recurs,
adesea, la un mecanism de stat, caracterizat printr-o strânsă conlucrare cu instituţiile
clericale. Justiţia bisericească avea o sferă largă de aplicare, în competenţa ei intrând
nu numai pricini bisericeşti, ci şi laice. Mai mult, clerul se transformase într-o castă
privilegiată, având dreptul de a încasa o dijmă bisericească de la credincioşi.
Forma de stat dominantă în feudalism a fost monarhia, care, pe măsura
dezvoltării feudalismului, se întăreşte continuu, îmbrăcând forma absolută, mai ales în
perioada accentuării tendinţelor de descompunere a feudalismului şi intensificării
răscoalelor ţărăneşti.
Forma monarhică absolută se instaurează în Franţa la începutul sec. XVII sub
Francisc l, în Anglia o dată cu instaurarea dinastiei Tudorilor la sfârşitul sec. XVI, iar
în ţara noastră îmbracă forma dominaţiei habsburgice în Transilvania şi asupririi
turco-fanariote în Moldova şi Ţara Românească58.

58
Andrei Rădulescu, Pagini din istoria dreptului românesc, ediţie îngrijită şi comentată de Irina
Rădulescu-Valasoglu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970, p.238.

41
 Dreptul bizantin a influenţat puternic monarhia feudală din Moldova şi Ţara
Românească. Şeful statului a luat titlul de domn (dominus - stăpân de domeniu),
întrunind totalitatea puterilor în stat. Astfel, în afară de învestitura laică, domnul
primea şi una mistică, constând în ungerea cu mir de către Patriarhul
Constantinopolului şi de către Mitropolitul ţării, odată cu rugăciunea de încoronare.
Jurământul se presata pe Evanghelie. Prin urmare, el avea atât prerogative de drept
laic, cât de drept bisericesc. El exercita o putere personală, indivizibilă şi
netransmisibilă, mărginită doar de regulile obiceiului pământului şi de pravile.
Succesiunea la tron era cârmuită de sistemul mixt electiv-ereditar.
Începând din secolul al XVI-lea, reglementările privind acest sistem mixt au
suferit modificări, deschizându-se posibilitatea accesului la tron al oricărui „boier
mare”, cum au fost familiile Movileştilor, Cantacuzinilor.
Înalta Poartă a anulat regula alegerii pe viaţă a domnului, înlocuind-o cu regula
„întăririi de către Poartă” a domnului la fiecare 3 ani. Documentele atestă că în sec. al
XVII-lea se instituise regula prin care se dădea posibilitatea boierilor să aleagă
domnul din rândurile lor. Acest principiu a dăinuit până în sec. al XVIII-lea, când
turcii consacră regula numirii domnului de către Înalta Poartă. Ultimul domn ales la
l730 a fost Constantin Mavrocordat59.
Sub influenţa dezvoltării comerţului şi a extinderii relaţiilor comerciale, apar
reglementări specifice privind organizarea aristocratică. Analiza pe care o efectuează
Charles Montesquieu impactului raporturilor de comerţ asupra normelor juridice ale
timpului demonstrează existenţa unor particularităţi în organizarea statală din acele
zone în care comerţul era foarte întins, iar pe alocuri, dominant60
Aşa se explică apariţia formei republicii aristocratice în oraşe ca Veneţia,
Genova, Florenţa, Milano, Verona, iar în Europa răsăriteană - Novgorod (sec. XIII-
XV). Aceste oraşe şi-au dobândit autonomia politică, puterea găsindu-se în mâna
marilor comercianţi, era exercitată de consilii orăşeneşti sau de către un sfat, prezidat
de către unul din demnitarii cei mai bogaţi şi mai influenţi.
În această perioadă, se dezvoltă treptat relaţii de producţie capitaliste, care,
îndeosebi după Revoluţia franceză din 1789 şi după celelalte revoluţii burghezo-
democratice, determină o nouă organizare politică a societăţii, care avea să evolueze
în perioadele istorice ce au urmat, atingând formele moderne de astăzi.

4. Definiţia statului
Analiza conceptului de stat, a determinărilor sale şi a diferitelor forme concrete de
manifestare ne îngăduie să definim acest fenomen, să-i explicăm conţinutul şi scopul,
precum şi trăsăturile care îl caracterizează.
Încă din antichitate statul se conturează ca organizaţie politică, chiar dacă nu i s-a
atribuit de la început o asemenea denumire. Pentru noile structuri de agregare socială,
în care încep să se contureze elemente instituţionale de putere, s-au folosit, pentru
început, denumiri ca: „organizaţie”, „comunitate organizată”, „cetate” etc.
Termenul de stat provine din latinescul status, care iniţial însemna starea unui
lucru, iar în sens juridic, situaţia unei persoane care face parte dintr-o comunitate cu
care are în comun un set de valori şi care îi conferă anumite drepturi şi obligaţii. De
exemplu, în evul mediu „stările” reprezentau pături distincte ale societăţii ce reuneau

59
Vladimir Hanga, Istoria dreptului Românesc, Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1993, p. 49
60
Charles Montesquieu, Despre spiritul legilor, p. 33 şi urm.

42
indivizi având în comun valori şi interese economice, sociale, culturale etc., pentru
promovarea şi apărarea cărora luau naştere entităţi organizaţionale de natură politică.
Pentru prima dată cuvântul stat a fost utilizat, cu sensul pe care-l are astăzi, de
Nicolo Machiaveli. El atribuie această denumire organizaţiei sociale în care se
exercită guvernarea de către o putere publică.
Dicţionarele enciclopedice definesc statul ca o organizaţie politică, principal
element al suprastructurii, având menirea să promoveze şi să apere interesele generale
ale societăţii respective. În Larousse61, statul este definit ca o „entitate politică
constituită pe un teritoriu delimitat de frontiere, cu o populaţie şi o putere
instituţionalizată”.
Aceste elemente definitorii ale statului se regăsesc în toate analizele ştiinţifice
efectuate, iar concluziile la care ajung toţi analiştii subliniază importanţa şi
semnificaţia puterilor exercitate, precum şi particularităţile îndeplinirii funcţiilor sau
chiar anumitor atribuţii ale organelor statului în diferite etape istorice
Anibal Teodorescu definea statul ca formă superioară de societate omenească
învestită cu putere exclusivă de comandă asupra colectivităţii de indivizi aşezaţi pe un
teritoriu determinat, ce-i aparţine62, iar George Alexianu definea statul drept o grupare
de indivizi, reuniţi printr-o legătură naţională, ocupând un teritoriu determinat şi fiind
guvernaţi de o putere superioară voinţelor individuale63. În acelaşi sens definea statul
Constantin Dissescu64. În opinia sa, statul este o unitate alcătuită din reuniunea mai
multor oameni, pe un teritoriu determinat, în forma guvernanţilor şi guvernaţilor.
Subliniind relaţia organică dintre stat şi drept, Dan Ciobanu definea statul ca fiind
organizarea colectivă, prin norme de drept, a unei societăţi, în scopul asigurării
satisfacerii intereselor generale ale societăţii respective, interese care au fost
exprimate, în mod direct sau indirect, în normele de drept edictate sau sancţionate, ca
şi în scopul asigurării respectării, eventual prin constrângere, a acestor norme de către
toate subiectele de drept intern.65
Profesorul Nicolae Popa defineşte statul ca principala instituţie politică a
societăţii, instrumentul conducerii sociale, subliniind relaţia sa cu societatea civilă,
faţă de care statul este o necesitate exterioară, o putere superioară pentru ea.66
Precizând elementele definitorii ale statului nostru, Constituţia României din 1991
stipulează - chiar în primul său articol că „România este stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizib1”, un „stat de drept, democratic şi social”, a cărui
formă de guvernământ este republica, garantând asemenea valori supreme, cum sunt
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic.
Aşadar, putem concluziona că statul este principala organizaţie politică a
societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat, cu o populaţie proprie şi o putere
instituţionalizată, având menirea să promoveze şi garanteze interesele generale ale
societăţii respective.

5. Elementele distinctive ale statului

61
Le Petit Larousse, Cedex, Paris, pag. 260, apud, D. Mazilu, op.cit. p. 38;
62
Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1929, p. 24.
63
George Alexianu, op. cit. p. 102.
64
Constantin Dissescu, Drept constituţional, 1915, p. 249.
65
Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Editura Hyoperion, Bucureşti, 1991, p. 63.
66
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 98

43
 Statul modern se caracterizează prin aceea că puterea poporului se exercită într-un
cadru teritorial determinat şi cu privire la o comunitate de oameni organizată. Această
putere este instituţionalizată într-o entitate distinctă de cea a guvernaţilor, entitate ce
beneficiază de capacitate juridică proprie, dar care exprimă voinţa lor politică.67
Puterea instituţionalizată a poporului se exprimă în forme juridice create şi aplicate în
conformitate cu reguli de competenţă şi de procedură preexistente, astfel articulate
încât fiecare regulă decurge dintr-o alta, întotdeauna anterioară şi cu un grad mai mare
de generalitate. Apare astfel ca indisolubilă legătura dintre stat, putere politică şi
drept.
Statul modern este cu certitudine diferit de cel existent în epoca antică şi a
cunoscut mai multe faze de evoluţie de la apariţia sa. Din perspectivă teleologică
definiţia sa nu poate fi însă mult prea depărtată de definiţiile formulate cu secole şi
milenii în urmă.
Statul este deci o organizaţie politică a societăţii, constituită pe un teritoriu
delimitat, având o populaţie şi o putere instituţionalizată.
Primul element constitutiv al statului este populaţia. Aceasta se raportează la stat
prin cetăţenie. Cetăţenia este o legătură juridică statornicită între individ şi stat şi care
se concretizează în drepturi şi obligaţii.
Teritoriul, aşa după cum remarca Hegel, este factorul de agregare care face
trecerea de la legătura de sânge la un sistem politic de organizare socială. Organizarea
politică statală îşi exercită suveranitatea pe un anumit teritoriu.
Puterea instituţionalizată reprezintă modalitatea de organizare a puterii politice
sub forma puterii de stat, adică organizarea şi exercitarea guvernării asupra populaţiei
şi teritoriului respectiv.
5.1. Populaţia
Populaţia o putem considera ca fiind acel grup de indivizi care trăiesc pe un
teritoriu asupra căruia se exercită autoritatea unei puteri publice de stat, aflându-se cu
aceasta în relaţii de dependenţă sub forma cetăţeniei şi a rezidenţei permanente.
Prima condiţie de apartenenţă la populaţia unui stat este legătura juridică de
cetăţenie. Pentru ca cetăţenia să devină o condiţie de apartenenţă a unui individ la
populaţia unui stat ea trebuie dublată de faptul real al locuirii pe teritoriul acelui stat.
Numai în aceste condiţii se pot exercita, în plenitudinea lor, drepturile şi obligaţiile ce
decurg din calitatea de cetăţean. Cu alte cuvinte, individul respectiv trebuie să
locuiască şi să desfăşoare activităţile sociale şi politice pe care ceilalţi membri ai
comunităţii le desfăşoară pe acel teritoriu, Condiţia stabilirii permanente pe teritoriul
statului are, de aceea, un conţinut mai bogat decât conceptul de domiciliu (sau
reşedinţă statornică ori principală).
Cetăţenia se poate dobândi de către un străin sau apatrid şi prin opţiune, cu
respectarea condiţiilor stabilite de lege printre care şi cea referitoare la intenţia lui de a
se stabili, în mod permanent, pe teritoriul acelui stat. Dacă el va continua să-şi
păstreze cetăţenia anterioară va deveni o persoană cu o dublă cetăţenie. Problema
dacă o astfel de persoană va face parte din populaţia statului de imigrare sau a statului
de emigrare se va stabili conform criteriului realităţii legăturii de cetăţenie. În situaţii
extraordinare, cetăţenia prin opţiune aduce, de asemenea, întreruperea vechii legături
de cetăţenie cu statul la a cărui cetăţenie optantul a renunţat. Astfel de situaţii apar, de
obicei, în contextul modificărilor teritoriale ale statelor, cum a fost cazul cu crearea
României Mari după primul război mondial.

67
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 12, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 42.

44
 În temeiul acestor considerente, nu fac parte din populaţia unui stat străinii,
persoanele fără cetăţenie, indivizii care duc o viaţă nomadă, atât în cadrul cât şi în
afara graniţelor statului respectiv, persoanele care, deşi au cetăţenia acelui stat, trăiesc
în mod statornic în afara graniţelor sale.
În definirea populaţiei ca element constitutiv al statului s-a pus accent, într-un
anumit timp, şi pe aspectul ei naţional. S-a considerat că legătura naţională dintre
indivizii care formează populaţia unui stat ar fi una indispensabilă. S-a spus chiar că
statul ar reprezenta personificarea juridică a naţiunii.
Cu toate că formarea şi cristalizarea naţiunilor a constituit un proces premergător
statelor moderne, în special a celor din Europa, naţiunea nu poate fi confundată nici
cu statul şi nici cu populaţia, ca element component al acesteia.
Naţiunea este o asociaţie de oameni având aceeaşi limbă, aceeaşi origine, aceleaşi
obiceiuri, aceleaşi idei şi sentimente, dezvoltate printr-o lungă convieţuire împreună.
În statele naţionale unitare cum sunt Franţa, Spania, Italia, România, naţiunea
reprezintă partea cea mai importantă a populaţiei, motiv pentru care ele sunt
considerate state naţionale. Populaţia nu se reduce însă la conceptul de naţiune. În
structura populaţiei unui stat naţional intră, în afară de naţiunea majoritară, şi
diversele minorităţi stabilite în decursul timpului pe teritoriul statului respectiv, sau
care au fost incluse, împotriva voinţei lor, în teritoriile altor state decât cel originar.
Existenţa a două sau mai multor naţiuni pe unul şi acelaşi teritoriu conduce la
crearea statului multinaţional, cum a fost Imperiul Austro-Ungar înainte de primul
război mondial, U.R.S.S., Iugoslavia şi Cehoslovacă după primul război mondial.
5.2. Teritoriul
Cel de-al doilea element constitutiv al statului este teritoriul, adică acea porţiune
de pământ pe care locuieşte populaţia şi în limitele (sau graniţele) căreia se exercită
puterea publică a statului. Astfel, o populaţie, oricât de numeroasă ar fi ea, nu se poate
constitui în stat separat atâta vreme cât nu are un teritoriu pe care să se stabilească. În
zilele noastre, spre exemplu, ceea ce lipseşte statului palestinian - care a fost cu
câţiva ani în urmă proclamat, la Alger - este tocmai o porţiune de pământ pe care
autorităţile Republicii Islamice a Palestinei să-şi exercite funcţiile statale. De
asemenea, statul papal a încetat practic să mai existe din ziua de 20 septembrie 1870,
când trupele italiene au pătruns în Roma, Papalitatea pierzând ultimele sale teritorii.
Cu toate acestea Papa a continuat să păstreze puterea eclesiastică de comandă pe un
teritoriu nedefinit. Puterea spirituală a Papei avea să fie recunoscută, prin Tratatul de la
San Giovano, încheiat în anul 1929, între Italia şi
Papa, prin care, printre altele, au fost delimitate, din punct de vedere geografic,
limitele Cetăţii Vaticanului, pe teritoriul căreia Papa îşi exercită această putere.68
Deşi la prima vedere teritoriul pare să fie o noţiune geografică, el este prin
excelenţă un concept juridic. Cu alte cuvinte, teritoriul reprezintă delimitarea, din
punct de vedere juridic, a acelei porţiuni de pământ şi de apă, asupra căreia o
anumită putere publică îşi poate exercita atributele de autoritate cu excluderea unei alte
puteri.
Teritoriul este delimitat atât pe orizontală cât şi pe verticală. În limitele sale
orizontale se includ: suprafaţa solului, a apelor interne, a părţilor din apele de
frontieră recunoscute ca atare, ca şi a mării teritoriale. De asemenea, statul riveran îşi
mai poate exercita drepturile de suveranitate asupra platoului continental, zonei

68
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005, p. 48

45
contigui a mării teritoriale şi zonei economice, până la o distanţă de 200 mile marine
de la limita exterioară a apelor sale teritoriale.
Pe verticală liniile de demarcaţie separă subsolul şi spaţiul aerian până la
adâncimea şi respectiv înălţimea la care se poate ajunge în funcţie de performanţele
tehnice ale momentului.
Solul. Orice porţiune de pământ care este recunoscută de normele dreptului
internaţional ca rezervată exercitării puterii publice a unui stat face parte din
teritoriul acestuia. O astfel de porţiune poate consta dintr-un întreg continent, cum este
Australia, sau din arii mari sau mai mici din masa principală de pământ a
continentelor, cum este cazul celorlalte state. Ea poate include, de asemenea,
insulele dinăuntrul şi din afara mării teritoriale, ca şi orice roci şi alte minerale din
cadrul mării teritoriale. Delimitarea pe teren a solului este relativ uşoară şi se face
prin borne de frontieră. Dificilă este delimitarea juridică a acestuia, deoarece
principiul limitelor naturale nu este un principiu recunoscut al dreptului internaţional.
Liniile de demarcaţie dintre state sunt, în general, convenţionale şi sunt stabilite în
funcţie de o diversitate de factori. De cele mai multe ori ele derivă dintr-o evoluţie
istorică.
Apele interne. Toate apele care există pe solul unui stat sunt părţi componente
ale teritoriului său. Ele pot fi ape stătătoare (lacuri, bălţi sau mlaştini) şi ape
curgătoare (fluvii, râuri şi pârâuri). Dacă astfel de ape nu se află în limita exterioară a
teritoriului unui stat, ele vor fi delimitate numai din punct de vedere
administrativ.
Apele de frontieră. Apele de frontieră se compun din ape curgătoare (fluvii,
râuri şi pârâuri), ape stătătoare (lacuri, bălţi şi mlaştini) şi golfurile închise. Toate
aceste ape trebuie delimitate prin acordul statelor riverane. Conflictul armat de
frontieră ruso-chinez din anul 1967 a fost cauzat de neînţelegerea dintre cele două
state privind suveranitatea asupra unor mici insule pe fluviul Amur, ceea ce a
influenţat linia de delimitare a apelor fluviului. De asemenea, războiul din anii '80
dintre Irak şi Iran a fost cauzat de conflictul asupra delimitării apelor fluviilor
Tigru şi Eufrat, în regiunea Shat el Arab. Nu există reguli universale pentru
delimitarea apelor de frontieră.
În ceea ce priveşte apele curgătoare, se foloseşte, în general, fie regula liniei
mediane, fie regula talvegului (sau a cursului navigabil).
În ce priveşte apele stătătoare, se foloseşte, de obicei, trasarea unei linii drepte
unind malurile opuse ale apei stătătoare respective la punctele de frontieră terestre
dintre statele riverane, aşa cum s-a întâmplat în cazul delimitării Mării Caspice prin
tratatul de frontieră încheiat în anul 1924, între Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste şi Iran.
Delimitarea apelor maritime de frontieră constă, în esenţă, din două delimitări
diferite şi anume: delimitarea apelor interne şi delimitarea golfurilor închise.
Delimitarea apelor interne se face numai cu privire la determinarea liniei de
măsurare a lăţimii mării teritoriale. Această delimitare priveşte numai un stat
suveran şi este actualmente reglementată în articolele 4 şi 5 ale Convenţiei cu
privire la marea teritorială şi zona contiguă, care a fost semnată la Geneva la 29
aprilie 1958 şi a intrat în vigoare la 10 septembrie 1964. Pe scurt, toate apele care se
găsesc între ţărmul unui stat riveran şi linia de măsurare a lăţimii mării teritoriale
sunt ape interne ale statului riveran, având acelaşi regim juridic ca şi solul.
Delimitarea golfurilor închise este reglementată în articolul 7 al aceleiaşi Convenţii
internaţionale, cât priveşte golfurile care aparţin unui singur stat, cum ar fi golful
Sirta al Libiei. Delimitarea unui golf închis aparţinând a două state riverane se face

46
prin acordul acestora. De obicei se aplică regula liniei mediane, aşa cum au făcut
Argentina şi Uruguay în delimitarea golfului La Plata, într-un tratat bilateral.
Marea teritorială. Articolul 1 alin. l al Convenţiei de la Geneva (ulterior al
Convenţiei de la Montego Bay), prevede că „suveranitatea statului se întinde, în
afara teritoriului său terestru şi a apelor interne, asupra unei zone a mării, care este
adiacentă coastei sale şi este denumită mare teritorială". Deşi marea teritorială face
parte din teritoriul unui stat, ea este grevată cu servitutea internaţională a dreptului
de trecere paşnică a navelor şi a aeronavelor statelor străine.
Teritoriul unui stat prezintă două importante caractere şi anume indivizibilitatea şi
inalienabilitatea. Indivizibilitatea presupune inadmisibilitatea împărţirii teritoriului
între mai multe state iar inalienabilitatea îl protejează de posibilitatea alipirii sale la
alte teritorii
Teritoriul are rolul de a delimita cadrul geografic înăuntrul căruia puterea
publică respectivă îşi exercită autoritatea. El limitează din punct de vedere spaţial
acţiunea efectivă a guvernanţilor. El dă, cu alte cuvinte, măsura întinderii autorităţii
statului. Numai în anumite situaţii excepţionale statul îşi va exercita puterea publică în
afara limitelor sale teritoriale. Acestea sunt cazurile de aplicare extrateritorială a
legii, care sunt recunoscute de toate sistemele de drept (de pildă, navele şi
aeronavele militare).
Teritorialitatea legilor pare să fie un principiu uşor de înţeles, dar nu este uşor de
aplicat în practică. În această privinţă trebuie să distingem între următoarele categorii
de legi: legi cu aplicare strict teritorială dar care sunt în conflict cu legile unui alt
stat, legi cu aplicare extrateritorială şi legi teritoriale care nu se aplică tuturor
subiectelor de drept cu reşedinţa pe teritoriul statului respectiv. De asemenea,
merită atenţie problemele speciale pe care le ridică structura statelor federale, ca şi
comunităţile economice de state.
5.3. Puterea publică suverană
5.3.1. Conceptul de putere politică
Forţa publică, denumită şi Putere de stat, are o semnificaţie deosebită în definirea
organizaţiei politice statale, deoarece reprezintă puterea de constrângere (coercitivă),
care garantează aplicarea normelor dreptului. Cu alte cuvinte, statul îşi găseşte
expresia sintetică în puterea politică.
În timp ce politica reprezintă o expresie de origine greacă, puterea, ca
instrument al politicii, prin care, în definitiv, se realizează scopul acesteia, este de
origine romană.69 Explicaţia constă în faptul că civilizaţia greacă a pus un mai mare
accent, în gândirea şi practica guvernării, pe ideea binelui comun ca scop al vieţii
comunitare organizate şi conduse politic. Romanii, în schimb, ajunşi în situaţia de
a gestiona un imens teritoriu, locuit de popoare dintre cele mai diferite, au adoptat
forme organizaţionale care să le asigure, în primul rând, o dominare eficientă a
acestora. Prin urmare, la ei s-a acordat mai multă atenţie conceptului de putere,
alimentat fiind, şi de spiritul de dominaţie militară, ce se înrădăcinase profund în
organizarea şi funcţionarea instituţiilor imperiale.
Deci, de la verbul potere, care înseamnă a putea, a fi capabil, latinii au derivat
substantivele potentia şi potestas. Dacă primul desemnează capacitatea unui om sau a
unui lucru de a-l afecta pe altul, în schimb, cel de-al doilea are o conotaţie socială.
Din acest punct de vedere, potestas ar însemna, în principiu, capacitatea unui om

69
A. Carpinschi, Cr. Bocancea, Ştiinţa politicului.Tratat, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, 1998,
p. 271; Dictionnaire de la pensée politique, Hommes et idées, Hatier, Paris, 1989, 617, apud Gh.
Teodorescu Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 62.

47
sau a unui grup de oameni70 de a-şi impune voinţa faţă de alţi oameni, luaţi individual
sau în diferite forme asociative în care aceştia se pot organiza, dând naştere, astfel,
unor complexe relaţii de dominare, influenţare, reprezentare, supunere, ascultare etc.
Privită astfel, potestas dobândeşte o semnificaţie generică, respectiv cea de putere
socială. Aceasta însă se particularizează într-o diversitate de forme, cum ar fi: putere
politică, putere familială sau părintească, putere economică, putere religioasă, putere
civilă, putere sindicală etc. Dintre toate acestea, se detaşează, ca importanţă,
intensitate şi arie de cuprindere, puterea politică. De fapt, potestas înclină mai
mult să desemneze puterea specifică domeniului public. Un asemenea înţeles au şi
variantele din limbile tradiţionale sau cele moderne: dynameis în greacă, macht în
germană, pouvoir în franceză, power în engleză etc.71
Din antichitate şi până în prezent, puterea şi-a consolidat continuu poziţia de
element central al politicii, de instrument al acesteia. Din aceste motive, ea reprezintă
şi miza principală a tuturor competiţiilor, a tratativelor şi a conflictelor ce au loc pe
scena vieţii politice.72 În acelaşi timp, atractivitatea ei în cadrul sistemului social
global, mult mai intensă decât în cazul altor domenii de interes şi de activitate
umană, a transformat-o şi într-o temă de analiză şi construcţie filozofică,
întâlnindu-se şi confruntându-se, pe acest teren, în încercarea de a-i descoperi esenţa
şi legităţile care o guvernează, o diversitate de opinii şi puncte de vedere.
Dacă în gândirea politologică a antichităţii73 distincţia dintre putere, pe de o
parte, şi unele dintre formele sale de manifestare (autoritate, forţă, violenţă etc.), pe de
altă parte, apare oarecum confuz, mai târziu, respectiv începând cu secolul al XVII-
lea, din dorinţa de a da cunoaşterii politice un caracter ştiinţific, exact şi universal,
filozofii au căutat, printre altele, să reformuleze, într-o nouă concepţie, şi definiţia
puterii politice.
Spiritul mecanicist însă, dominant în gândirea filosofică a acestor timpuri, a
imprimat, pentru început, şi acestui concept un caracter îngust, îndepărtându-l de
realitatea pe care încerca să o definească. Astfel, pentru Hobbes74 noţiunea de putere
reprezintă ansamblul mijloacelor de care dispune un om pentru a obţine un bine
oarecare, pe care nu-l posedă încă. Filozoful, deşi face distincţie dintre calităţile şi
abilităţile naturale ale omului, cum ar fi forţa, frumuseţea, prudenţa, artele, elocinţa,
liberalitatea, nobleţea etc., pe de o parte, şi cele dobândite, ca bogăţia, reputaţia,
prietenii, şansa etc., pe de altă parte, totuşi foloseşte deopotrivă pentru ambele
categorii termenul facultăţilor fizice şi intelectuale ale omului şi al oportunităţilor lui
sociale, cât şi de putere.75 El utilizează, de asemenea, aceiaşi termeni, atât pentru
desemnarea, cât şi pentru descrierea manifestărilor obiectelor din natură.

70
C. Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 56.
71
Ibidem
72
J. Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politique, Montchrestin, Paris, 1991, p. 187, apud, I.
Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, curs de bază, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999, p. 175.
73
Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Chr.) orator şi literat roman a încercat, de exemplu, să găsească o
cale de depăşire a divergenţelor dintre optimates şi populares în sânul statului roman. Primii
considerau că statul roman trebuie condus de către elita lui, poporului suveran revenindu-i doar un
control limitat, pe când cei din urmă susţineau că poporul trebuie să joace un rol activ şi totodată să
beneficieze de foloase substanţiale de pe urma faptului că Roma stăpânea un imperiu. Tot lui Cicero îi
aparţine şi formula „potestas in populo, auctoritas in senatu”( Enciclopedia blackwel a gândirii
politice, coordonator D.Miller, p. 105).
74
T. Hobbes, Leviathan, în Dicţionar politic de Sergiu Tămaş, Op. cit. p. 309
75
Ibidem

48
 Într-o viziune mecanicistă, este definită puterea şi de către reprezentanţii
behaviorismului.76 Aceştia afirmă că puterea constă într-o relaţie de influenţare a
comportamentului unui actor social de către altul. Mai concret, puterea constă într-o
relaţie în care un actor A încearcă, în mod vizibil şi observabil, să-l incite pe un actor
B să facă ceea ce vrea A, lucru pe care B, în alte circumstanţe, nu l-ar fi făcut.
Dacă A reuşeşte în tentativa lui, atunci se consideră că are putere asupra lui B, iar
dezacordul iniţial dintre ei se rezolvă în favoarea lui.77
O asemenea definiţie este criticabilă din mai multe puncte de vedere. În primul
rând, raportul de influenţare dintre doi actori sociali, aşa cum este văzut de
behaviorişti, este aplicabil oricărei relaţii de putere (familială, religioasă, sindicală,
economică etc.), nu neapărat numai în domeniul politic.
Apoi, într-o relaţie de putere, în cele mai dese cazuri, sunt prezenţi nu numai doi
actori, ci o mulţime, a cărei mărime, dacă ne referim, de exemplu, la puterea politică,
este de mari dimensiuni. În politică, de asemenea, relaţiile dintre actori nu trebuie
văzute neapărat prin prisma contradicţiilor şi a rivalităţilor şi nici că actul politic, ca
expresie a unei manifestări de putere, ar contraveni, numaidecât, intereselor celor
asupra cărora se exercită puterea.
Mai este de subliniat şi faptul că nu în toate cazurile puterea este un lucru
observabil. În manifestările sale, nu de puţine ori, puterea politică îşi maschează
interesele şi scopurile adevărate, căutând, pe cât posibil, să ofere o imagine
„cosmetizată”, din care să rezulte „corectitudinea”, „cinstea” şi „devotamentul” faţă
de cei conduşi politic. Culisele mecanismului politic şi ale puterii politice nu sunt
pentru publicul larg.78
Într-o altă concepţie79 se afirmă că puterea este totuşi o relaţie de influenţare, de
comandă şi de ascultare, numai că ea are în vedere o structură comunitară, miza
constând în determinarea scopurilor pe care corpul social le manifestă şi punerea în
mişcare a mecanismului politic prin care ele pot fi satisfăcute. Cu alte cuvinte,
puterea politică ar fi „capacitatea de a-i determina pe actorii unui sistem social dat
să-şi îndeplinească obligaţiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând
resursele societăţii în vederea atingerii obiectivelor propuse.80 Credem că nici o
asemenea concepţie nu corespunde realităţii. Ea sugerează ideea că relaţiile de putere
în domeniul politic ar avea ca finalitate exclusiv binele comun, fiind pătrunse de o
profundă moralitate. Este cât se poate de evident că omenirea, în evoluţia ei, nu a

76
Concepţie potrivit căreia comportamentul (engl. behavior) poate şi trebuie să fie studiat în mod
ştiinţific, în particular prin utilizarea de metode cantitative, obiectivul fiind crearea unei ştiinţe politice
bazate în întregime pe date empirice. Analiza fenomenelor politice, în această viziune, acordă atenţie
comportării politice a persoanelor şi grupurilor, în loc să studieze caracteristicile instituţiilor politice şi
cadrul lor normativ. Astfel este mai important studiul comportamentului parlamentarilor, decât analiza
structurilor parlamentului. Behaviorismul a stimulat cercetarea empirică şi recursul la tehnici
cantitative în studiul fenomenelor politice, dar a generat şi contrareacţii, îndeosebi datorită alunecării
spre o activitate de colectare de date fără o interpretare teoretică explicită. După 1970 a urmat o
perioadă post-behavioristă care a redus preocuparea pentru studiile de ordin cantitativ. În replică s-a
cerut realizarea unui echilibru între abordările teoretice şi studiile concrete cantitative.((Blackwel,
Enciclopedia gândirii politice. Op.cit. p.62).
77
R. A. Dahl, Poliarhiile, participare şi opoziţie, traducere de M. Sadovschi, Institutul European, Iaşi,
2000, p. 10.
78
G.Balladier, Scena puterii, Ed. Aion, Oradea, 2000, p. 51 şi urm.
79
O. Trăsnea, N. Kallos, Mică Enciclopedie de politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977 p. 342.
80
Jean-Claude Lugan, Eléments d`analyse des sistémes sociaux, Privat, Toulouse, 1983, pag. 60, Apud,
A. Carpinschi, Cr. Bocancea, Op.cit. p. 273.

49
reuşit, cel puţin până în prezent, să ne ofere vreo mostră de organizaţie politică în care
puterea să se subordoneze necondiţionat scopurilor comunitare.
Un alt punct de vedere, demn de a fi menţionat, este şi cel marxist. Clasicii
marxismului susţin că puterea politică reprezintă o funcţie socială generalizată care
constă în a lua decizii la nivelul întregii societăţi, în conformitate cu interesele
claselor dominante şi în a le asigura îndeplinirea prin autoritatea suverană şi prin
mijloacele forţei publice.81
Chiar dacă o asemenea definiţie a puterii politice omite, după cum susţin şi criticii
marxismului, unele elemente care ţin totuşi de interesele generale ale societăţii
(securitatea externă, concordia internă, asigurarea unui minim de resurse pentru
majoritatea membrilor societăţii etc.) fără de care puterea s-ar afla într-o permanentă
stare de pericol, totuşi nu i se poate subestima valoarea ştiinţifică, dat fiind faptul că
surprinde, cu mai mult realism, o parte dintre elementele esenţiale ce concură la
construcţia acestui concept. Astfel, este de reţinut, potrivit concepţiei marxiste, că
puterea nu este pur şi simplu expresia raţionalităţii sociale şi că ea nu este neutră şi nu
urmăreşte atingerea unui bine comun derivat dintr-o morală universală şi anistorică.82
Constituind totodată şi o temă de mare atracţie pentru gândirea politologică, este
de observat că majoritatea construcţiilor teoretice care s-au realizat, în decursul
timpului, pe marginea acestui subiect, nu s-au putut detaşa întru-totul de substratul
ideologic al structurilor de putere analizate.
Prin urmare, nu numai complexitatea acestui fenomen îl face dificil de definit, dar
şi faptul că majoritatea demersurilor teoretice ce şi-au propus un asemenea obiectiv s-
au aflat pe poziţii partizane.83 Altfel, nu s-ar putea explica acele abordări care se
îndepărtează flagrant de realitatea pe care încearcă s-o reflecte, în speţă puterea
politică.
De la o extremă, constând în definirea puterii politice, exclusiv prin elemente
pozitive din punct de vedere social, cum ar fi, de exemplu „un demers raţional şi
voluntar al societăţii, conştientă de necesitatea instituirii autorităţii reglatoare a
conflictelor, realizatoare a obiectivelor de interes comunitar, administrator al justiţiei
şi bunăstării, garant al securităţii externe etc.” şi până la cealaltă extremă, unde
accentul cade pe latura negativă, promotorii unui astfel de concept văzând în putere
„un raport de dominaţie a omului asupra omului” sau „o relaţie întemeiată pe
comandă-ascultare şi pe coerciţie”, gândirea politologică ne oferă o paletă foarte
bogată de opinii şi de puncte de vedere, fiecare având importanţa sa contributivă,
deloc de neglijat, la arsenalul conceptual al acestui controversat fenomen social.
Sintetizând cele mai sus arătate în raport cu realitatea zilelor noastre, respectiv cu
manifestările de putere, atât din ţările central şi est – europene, cât şi din cele vestice,
în opinia noastră, puterea, ca instrument al politicii, prin politică înţelegând, în linii
mari, activitatea de guvernare a societăţii, reprezintă capacitatea acelor forţe politice,
aflate din punct de vedere ierarhic pe o poziţie de comandă, de a gestiona interesele
şi scopurile comunitare în aşa fel, încât să se obţină, ca rezultat, consolidarea poziţiei
pe care se află şi care este percepută de către grupul respectiv ca o posibilitate şi
garanţie, în acelaşi timp, pentru realizarea propriilor interese.

81
Karl Marx, Capitalul-critica economiei politice, traducere întocmită sub îngrijirea unei comisii
instituite de CC al PMR, ediţia a IV-a, Editura Politică, Bucureşti, 1960, p.577.
82
O. Trăsnea, N. Kallos, Op.cit. p. 347.
83
R. Girardet, Mituri şi mitologii politice, traducere de D.Dumitriu, Editura Institutului European, Iaşi,
1997, p.74.

50
 Este însă de observat că pe măsură ce se intensifică controlul social asupra
factorului politic şi responsabilitatea acestuia, în gestiunea afacerilor publice, este mai
mare.
Cea mai importantă trăsătură a puterii politice sau a puterii de stat este
suveranitatea, care presupune: supremaţie în interior, ceea ce înseamnă că se află
deasupra altor organizaţii sociale existente în societate, fiind - prin structurile sale -
superioară acestora; independenţă în exterior, adică nu depinde de vreo altă putere,
acţionând în mod neatârnat.
Alexandru Ioan Cuza atrăgea atenţia asupra necesităţii ca organele statului să-şi
îndeplinească misiunea independent, neatârnat84, iar Mihail Kogălniceanu declara că
independenţa unei naţii presupune neatârnarea ei, deoarece cel mai sfânt dintre
„drituri este neatârnarea”85. Aşadar, suveranitatea - găsindu-şi expresia în supremaţia
puterii de stat în interior şi independenţa sa în exterior - înseamnă dreptul statului „să
se cârmuiască după înseşi legile sale”86.
Suveranitatea este dreptul statului de a-şi elabora orientările fundamentale ale
dezvoltării sale economico-sociale şi de a stabili raporturi cu alte state potrivit voinţei
şi intereselor naţionale, fără amestec extern87. De suveranitate se poate vorbi - preciza
G. W. Fr. Hegel - „în sensul că un popor este în genere independent către exterior şi
constituie un stat propriu”88, „suveranitatea interioară rezidă în popor”89, dacă se
vorbeşte „numai despre întreg în genere incluzându-se monarhul care are un rol
important în exercitarea suveranităţii.”90 În această viziune, suveranitatea - ca cea mai
importantă trăsătură a puterii de stat - se raportează la procesele generale de
conducere a societăţii, la deciziile adoptate în interiorul statului şi în relaţiile sale cu
celelalte state.
5.3.2. Trăsăturile puterii politice
Puterea politică se individualizează, în câmpul atât de larg al puterii sociale şi al
vieţii politice, printr-o diversitate de trăsături, a căror analiză se impune din
necesitatea unei mai bune înţelegeri a acestui controversat fenomen.
În primul rând, puterea politică implică, în mod necesar, o relaţie socială,
respectiv o legătură de dependenţă dintre guvernanţi şi guvernaţi. Condiţia socială
este pentru om o necesitate vitală. Lipsa autosuficienţei naturale,91 printre alte cauze,
îl obligă pe om să caute cooperarea altor indivizi şi, în felul acesta, să intre în
raporturi de interdependenţă. Se ajunge astfel ca unii să depindă de alţii, adică unii să
aibă putere asupra altora. În concluzie, toate raporturile umane care presupun o
doză cât de mică de dependenţă sunt raporturi de putere. Cu atât mai mult în relaţiile
de natură politică, dependenţa, fiind o chestiune de esenţă, se ajunge, inevitabil, la
raporturi de putere.92

84
Alexandru Ioan Cuza, Mesajul domnesc din 6 decembrie 1859, (Dumitru Mazilu, op. cit. p. 75)
85
Mihail Kogălniceanu, Dorinţele partidei naţionale din Moldova, august 1848, în „Anul 1848 în
principatele române”, Vol. IV, p. 112. (Dumitru Mazilu, op. cit. p. 75)
86
Hatihumaiunul dat la Nicopole 1393 de sultanul Baiazid I, Nicolae Bălcescu, Opere, vol. I, Editura
Academiei, Bucureşti, 1953, p. 227. (Dumitru Mazilu, op. cit. p. 75)
87
Dumitru Mazilu, Independenţa Naţională, Editura Militară, 1978, p. 5.
88
Hegel, op.cit. p. 322.
89
Ibidem.
90
Ibidem.
91
V. Hanga, Istoria generală a statului şi dreptului, Litografia şi Tipografia Învăţământului, Bucureşti,
1958.
92
S Clegg, Rule and Determination, A Critical and Empirical Undersanding of Power in Sociological
Theori and Organization Life, Routledge, Kegan Paul, London, 1975 pag. 2-3, Apud A. Carpinschi, Cr.
Bocancea, Op. cit. p. 284.

51
 Caracterul social al raporturilor de putere politică nu se exclude nici chiar în
acele situaţii când anumite acţiuni sau activităţi umane se desfăşoară fără a exista
vreo relaţie directă, personală sau materială, cu vreun factor de putere. De exemplu,
oamenii circulă pe stradă respectând anumite reguli, adoptă o anumită conduită în
relaţiile interpersonale în funcţie de nivelul lor de educaţie şi instrucţie şi de interesele
ce le urmăresc etc. Cu toate că, aparent, în astfel de situaţii n-ar exista raporturi de
putere politică, totuşi, la o analiză mai atentă, ele se identifică. Astfel, oamenii circulă
pe stradă nu cum doresc ei, ci în conformitate cu regulile pe care guvernanţii
le stabilesc. În relaţiile interpersonale fiecare este liber să acţioneze, exclusiv, cum îi
dictează interesul şi voinţa doar până la o anumită limită, aceasta fiind stabilită tot de
către puterea politică prin intermediul funcţiei sale reglatoare.
Apoi, nu este de ignorat nici faptul că într-o societate organizată politic şi în care
politicul capacitează tot mai mult mentalul omului, este dificil de făcut vreo
demarcaţie între ceea ce este politic în viaţa şi activitatea lui şi ceea ce rămâne în
afara politicului, iar politicul implică inevitabil o relaţie de putere.
Metaforic, noţiunea de putere este atribuită şi unor obiecte (puterea banului, a
ştiinţei etc.). Prin aceasta însă nu este afectat cu nimic caracterul ei social, pentru că
în afara societăţii nici banul şi nici ştiinţa, dacă ne referim la exemplele date, nu au
nici o valoare.
În al doilea rând, puterea politică implică o relaţie socială asimetrică. Numai
teoretic, o relaţie oarecare şi, cu atât mai puţin, o relaţie politică poate dobândi un
caracter ideal, în care actorii să exercite unul asupra altuia presiuni de aceeaşi
intensitate.
Cu toate că relaţia este asimetrică, este de observat însă că presiunile, indiferent
de intensitatea lor, se exercită în ambele sensuri. În oricare organizaţie şi, cu atât mai
mult în una politică, membrii ei se află într-o situaţie dezechilibrată şi deschisă, în
care fiecare, indiferent de poziţia pe care se află, exercită o oarecare influenţă asupra
celorlalţi, având în acelaşi timp şi nevoie de contribuţia lor. Atât influenţa cât şi
contribuţia sunt de intensităţi diferite.
Puterea politică, deci, ca relaţie socială, reprezintă o structură în cadrul căreia
participanţii, posedând capacităţi fizice şi intelectuale diferite şi, în mod deosebit,
ocupând poziţii ierarhice diferite, îşi influenţează reciproc comportamentele şi
acţiunile. Numai aparent, influenţa are un sens unic de la actorul mai puternic la
actorul mai slab. Atâta timp cât fiecare participant sau actor păstrează o marjă de
libertate, adică un minim de autonomie, capacitatea sa de influenţă nu poate fi
ignorată. Într-o relaţie politică, de exemplu, cei care ocupă o poziţie dominantă,
de conducere, posedă o capacitate de influenţă mai mare decât partenerii lor, respectiv
masa celor conduşi sau guvernaţi. Având puterea de partea lor, prin acţiuni reglatoare
şi instrumente de coerciţie, guvernanţii pot să impună guvernaţilor conduita pe care ei
o doresc. Nu pot însă, să ignore atitudinea şi reacţiile acestora, mai ales într-un sistem
democratic, în care una dintre reguli constă şi în alternanţa la guvernare.
Ca relaţie socială asimetrică, exerciţiul puterii politice implică, deci, tranzacţia,
competiţia, supravegherea şi tatonarea permanentă şi reciprocă dintre parteneri,
respectiv dintre guvernanţi şi guvernaţi. Lucrurile se petrec, pe undeva, ca într-un joc,
în care sportivul mai abil conduce „ostilităţile” şi îi impune partenerului majoritatea
mutărilor, dar nu poate face abstracţie de mişcările lui imprevizibile, curajoase, sau
chiar absurde.93

93
J. Freund, L`Essence du polique, Editions Sirey, Paris, 1965, Pag. 36, Apud, Gh. Teodorescu,
Putere, autoritate şi comunicare, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 23.

52
 În al treilea rând, puterea politică, spre deosebire de alte forme de putere socială,
are o vocaţie globală. Astfel, dacă autoritatea unui cap de familie se exercită doar
asupra membrilor acesteia, dacă directorul întreprinderii dă dispoziţii ce privesc doar
pe angajaţii acesteia, dacă liderul spiritual are putere de influenţă asupra celor care îi
împărtăşesc credinţa, în schimb, puterea politică se extinde asupra întregii comunităţi.
Ea împarte societatea în două grupuri, majoritar fiind cel al guvernaţilor. De partea
cealaltă se găsesc guvernanţii care deţin puterea politică şi o exercită asupra
teritoriului pe care trăieşte comunitatea precum şi asupra tuturor domeniilor ce
interesează viaţa socială (economie, sănătate, învăţământ, urbanism, cultură, sport,
relaţii externe etc.) Limitele de extensie a puterii politice şi competenţa ei pe linie
orizontală reprezintă, de regulă, un atribut al guvernanţilor.
Realitatea zilelor noastre pune în evidenţă o accentuare a fenomenului politizării
datorită, în primul rând, globalizării comunicaţiilor şi a relaţiilor economice.
Fenomenele economice, sociale, culturale etc. sunt puternic influenţate de politică.94
La rândul lor însă, şi ele exercită puternice presiuni asupra puterii politice,
influenţându-i, considerabil, strategia şi tactica de acţiune. Se poate spune că orice
relaţie socială se lasă politizată, dar nici o relaţie socială nu este numai politică. În
concluzie, în timp ce alte forme de putere îşi limitează acţiunea şi efectele la un
anume domeniu al vieţii sociale, la comunităţi relativ restrânse, puterea politică nu
este parţială şi limitată, ci globală.
În al patrulea rând, puterea politică beneficiază de un drept de iniţiativă aproape
exclusiv în ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea relaţiilor şi activităţilor în
plan social. Aproape în toate
domeniile vieţii sociale, normele de conduită, libertăţile şi îndatoririle sunt
derivate, într-o mare măsură, din regulile instituite de guvernanţi.
Chiar şi activităţile prin excelenţă nepolitice cum ar fi, de exemplu, creaţia
artistică, credinţa, relaţiile de familie, cercetarea ştiinţifică etc. beneficiază fiecare de
un anumit cadru juridic, deci sunt normate, atribut care este, prin excelenţă, apanajul
puterii politice.
Aceste reguli îşi pot avea geneza în viaţa şi practica socială, dar pentru a deveni
obligatorii, din punct de vedere juridic, ele trebuiesc confirmate şi reformulate, în
termeni adecvaţi, de către organele instituţionalizate ale statului sau, în virtutea
dreptului de inovaţie, le pot crea chiar acestea. De fapt, ponderea fondului normativ o
constituie regulile create de organele puterii politice.
A nu se înţelege, din cele arătate, că societatea funcţionează, exclusiv, sub
bagheta reglatoare a puterii politice. Ea îşi are şi propriile determinări şi mecanisme
interne, care îi imprimă o mişcare, pe undeva, independentă de voinţa puterii politice
şi, nu de puţine ori, chiar contrară acesteia. Aşa se explică faptul că puterea, indiferent
de calităţile ei şi încercările manifeste de adaptare, înregistrează, în timp, un proces de
erodare, de îmbătrânire, ajungându-se la un punct în care înlocuirea ei este inevitabilă.
Dacă un astfel de privilegiu s-ar putea absolutiza, atunci întreaga viaţă socială ar
deveni dependentă, în toate manifestările ei, de voinţa exclusivă a puterii politice. În
astfel de condiţii, aceasta ar avea şansa să se eternizeze. Aşa ceva nu a fost posibil nici
măcar în regimurile dictatoriale. Prin urmare, prognozele, destul de longevive, pe care
le lansează exponenţi ai unor forţe politice aflate la putere, nu sunt altceva decât
expresii ale infantilismului şi inculturii lor politice, dacă, eventual, ele nu ascund
interese sau scopuri de altă natură.

94
G. Baladier, Antropologie politică, traducere în limba română de D. Lică, Editura Amarcord, Central
European University, Timişoara, 1998, pag. 112.

53
 Este de observat însă, că puterea abuzează, uneori nepermis de mult, de acest
drept de iniţiativă şi, cu riscul de a provoca nemulţumiri sociale, erodându-şi
substanţial imaginea, nu-şi poate înfrâna tentaţia de a exploata funcţia reglatoare de
care dispune, în scopul rezolvării intereselor clientelare. Dacă la nivel social, dar şi
politic, pârghiile de cenzurare ale acestui privilegiu sunt slabe, puterea ajunge să
dispună, din acest punct de vedere, de un spaţiu discreţionar destul de larg.
În sfârşit, puterea politică are şi un caracter constrângător, care derivă, ca o
necesitate, din funcţia ei reglatoare şi din nevoia de ordine socială, indispensabilă
exercitării actului de conducere asupra corpului social.
Reacţia faţă de decizia puterii politice, într-o societate a cărei compoziţie este prin
excelenţă eterogenă, este destul de variată. De la o acceptare voluntară, sub motivul
eficienţei benefice a actului politic şi până la opoziţia declarată şi manifestă faţă de
acesta, se pot întâlni o diversitate de atitudini şi reacţii. Cu toate acestea, este o
necesitate pentru putere, dar şi pentru societate în ansamblul său ca deciziile politice,
mai ales când iau forma unor comandamente juridice, să fie duse la îndeplinire95. Este
de subliniat însă şi faptul că opoziţia faţă de actul de guvernare îşi are determinările şi
în calitatea acestuia96, nu numai în structura eterogenă a societăţii. De aici s-ar
înţelege că puterea, care prin deciziile sale va crea mai multă satisfacţie în plan social,
se va confrunta cu mai puţină opoziţie97. Indiferent însă de situaţie, opoziţia faţă
de decizia politică este, practic, inevitabilă, pentru că oricât s-ar încerca, nu se poate
dobândi o satisfacţie socială unanimă. Din aceste motive, puterea este nevoită să
recurgă la mijloace de constrângere.
Constrângerea, privită ca o relaţie dintre guvernanţi şi guvernaţi este destul de
variată ca intensitate şi ca forme de manifestare, în funcţie şi de natura regimului
politic. Ea, în primul rând, se regăseşte în substanţa deciziei politice care fixează
anumite reguli în plan social, pentru că, în definitiv, un număr mai mare sau mai mic
de indivizi este nevoit să-şi modifice conduita socială, ceea ce pentru ei poate însemna
un disconfort fizic, spiritual, cultural etc., deci o constrângere, cu alte cuvinte. Apoi,
conduita stabilită prin decizie este obligatorie, obligativitate întărită de alternativa
sancţiunii, care provoacă actorilor sociali un sentiment de teamă, fenomen care, de
asemenea se înscrie în conceptul de constrângere.
În sfârşit, constrângerea poate deveni efectivă, în sensul că poate îmbrăca una
dintre formele concrete de manifestare, trecându-se de la starea de posibilitate la cea
de realitate.
Puterea politică, într-un stat democratic, încearcă să facă apel, cât mai puţin, la
mijloace clasice de coerciţie, la intervenţii în forţă, pentru neutralizarea încercărilor
de nesupunere faţă de deciziile şi hotărârile sale. În primul rând, acestea sunt destul de
costisitoare şi apoi, nici rezultatele nu dau mai multă satisfacţie. Mai devreme sau
mai târziu ele vor şubrezi suportul social al puterii, apropiind-o, tot mai mult, de
momentul abdicării sau al răsturnării, chiar prin forţă.
Din aceste motive guvernanţii preferă să recurgă la mijloace persuasive pentru a
dobândi ascultare şi supunere faţă de deciziile sale. În acest scop, ei cultivă ideea
supunerii faţă de putere ca o necesitate pentru stabilitatea şi tăria comunităţii. Tot pe
această cale, ei încearcă să le întărească credinţa în caracterul binefăcător al ordinii
publice şi chiar convingerea că a te opune puterii este un act fără sorţi de izbândă.
Totuşi, atunci când argumentele de ordin raţional şi afectiv nu sunt suficiente pentru

95
G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Bucureşti, 1999, p. 181
96
G.A. Almond, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, traducere de Dan
Pavel, Editura De Style, Bucureşti, 1996, p. 64.
97
Gh. Mihai, Fundamentele dreptului I-II, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003, p. 377.

54
ca populaţia să se supună deciziei guvernanţilor, ei ameninţă cu utilizarea mijloacelor
coercitive sau le pun, efectiv, în mişcare.
Aşadar, puterea politică, spre deosebire de celelalte forme de putere, are drept
mijloc specific şi ultim forţa, pentru că ea gestionează, practic, întregul organism
instituţional al statului.98 Deci ea deţine monopolul forţei legitime, ceea ce înseamnă
că numai puterii politice îi este permis, de către societate, să utilizeze un astfel de
mijloc de acţiune în relaţiile sociale. Cu alte cuvinte, cel care deţine puterea politică,
deţine efectiv capacitatea coercitivă, indiferent dacă o agreează sau o detestă, dacă o
utilizează sau nu.99

6. Rolul şi funcţiile statului

6.1. Rolul statului
Rolul statului a constituit un obiect principal de studiu şi analiză în lucrările
marilor gânditori ai lumii, care s-au concentrat asupra fenomenului juridic, îndeosebi
asupra contribuţiei dreptului la reglementarea raporturilor sociale, la organizarea
societăţii omeneşti, mai ales după apariţia relaţiilor politice statale.
Montesquieu100 a explicat pe larg rolul statului în apărarea şi garantarea libertăţii
politice. Deşi toate statele au, în general acelaşi scop, anume conservarea lor, fiecare
stat are pe lângă aceasta şi scopul său particular. Astfel, Roma avea drept scop
lărgirea hotarelor, Marsilia avea drept scop comerţul, scopul legilor iudaice era
religia, scopul Chinei era liniştea publică, cel al insulei Rhodos era navigaţia, al
Poloniei, independenţa fiecărui particular etc. Marele gânditor se opreşte însă, pe larg,
în analiza efectuată asupra apărării şi garantării libertăţii politice, observând locul şi
rolul ce a revenit orânduirii de stat a Angliei în acest domeniu.
Jean Jacques Rousseau101 definea guvernământul sau administraţia supremă
„exercitarea legitimă a puterii executive”, iar pentru ca „statul să aibă un bun
echilibru, trebuie ca totul să fie compensat, să existe echilibru între produsul sau
puterea guvernământului”.
După opinia lui Rousseau, rolul statului constă în a asigura un raport
corespunzător între autorităţile publice şi cetăţeni. Dânsul considera că
„guvernământul, ca să fie bun, trebuie să fie mai puternic cu cât poporul este mai
numeros”.102 Pe de altă parte, „creşterea statului punând în faţa deţinătorilor autorităţii
publice mai multe ispite şi posibilităţi de a abuza de puterea lor, cu cât guvernământul
trebuie să aibă mai multă forţă pentru a stăpâni poporul, cu atât suveranul trebuie să
aibă şi el mai multă forţă pentru a putea stăpâni guvernământul”.103
Poate că formula cea mai concisă prin care putem defini rolul şi scopul statului
este că acesta apără interesul general al tuturor cetăţenilor şi al fiecăruia în parte.
Sentimentul de sine al indivizilor - arată Hegel - constituie realitatea statului, şi tăria
lui stă în identitatea acelor două laturi. Scopul statului este fericirea cetăţenilor, spune

98
D. Fisichella, Ştiinţa politică ( probleme, concepte, teorii), traducere de V. Moraru, Universitatea de
Stat din Moldova, Chişinău, 2000, p. 58 şi urm.
99
M. Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, Bucureşti, 1997, p. 82
100
Montesquieu C., Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 15
101
Jean Jacques Rousseau, Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Antet, Filipeştii de
Târg, Prahova, p. 9
102
Idem, p. 11
103
Idem, p. 14

55
în continuare filozoful, deoarece statul este condiţia exclusivă a atingerii scopului şi
binelui particular.104
Dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut,
dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfacţii constituie statul însuşi atunci statul
stă pe picioare slabe. Individul, potrivit îndatoririlor sale ca supus al statului, găseşte
ca cetăţean apărarea persoanei şi a proprietăţii sale, consideraţia binelui său particular
şi satisfacerea esenţei sale substanţiale, conştiinţa şi mândria de a fi membru al acestui
întreg. În îndeplinirea îndatoririlor, ca realizări şi îndeletniciri în serviciul statului,
individul îşi află conservarea şi subzistenţa sa105.
În analizele efectuate de Immanuel Kant, se subliniază că scopul principal al
organizaţiei politice statale îl constituie apărarea drepturilor inalienabile ale omului.
Kant lega acest obiectiv de morală şi îl explica prin morală2.
De altfel, mai mulţi autori se opresc, în analiza efectuată cu privire la obiectivele
urmărite în activitatea statală, asupra relaţiei acesteia cu societatea civilă, subliniind
că:
- ambele au ca obiectiv organizarea raporturilor sociale, statul prin mijloace
juridice, societatea civilă prin educaţie civică, deci, prin mijloace nejuridice;
- statul acţionează ca o forţă exterioară într-o relaţie necesară cu societatea civilă,
care vizează procese, dezvoltări interioare;
-societatea civilă, ca un seismograf sensibil, este chemată să dezvăluie din interior
ce se cuvine a fi corectat în raporturile juridice statale şi să stimuleze elementele
pozitive.
Immanuel Kant atrăgea atenţia asupra faptului că nu toţi cei ce sunt egali sub
legile publice existente trebuie consideraţi egali în ceea ce priveşte dreptul de a da
aceste legi. După opinia sa, libertatea în acest domeniu trebuie exercitată în limitele
respectului şi dragostei pentru constituţia sub care trăieşte fiecare cetăţean.
Cu toate că marele gânditor recunoaşte poporului atributele de adevărat suveran,
îi limitează câmpul de acţiune în cazul unei schimbări necesare, pe calea unei revolte.
În acelaşi timp, însă, Kant demonstrează că libertăţile contribuie la vitalitatea internă a
statului şi la prestigiul internaţional al acestuia106.
Dânsul observa că nu se mai poate aduce atingere libertăţii civile fără să se simtă
prejudiciul pe care îl produce aceasta în întreaga activitate a ţării, mai ales în comerţ,
şi aceasta face să slăbească forţele statului în relaţiile externe. Dacă este împiedicat
cetăţeanul să-şi caute bunăstarea în orice mod crede de cuviinţă cu condiţia ca
acţiunile sale să fie în acord cu libertatea altora, se atinge dinamismul activităţii
generale a ţării, şi, prin aceasta, din nou toate puterile ţării.
Experienţa istorică a invalidat atât „etatismul exacerbat”, cât şi
„nonintervenţionismul”. Nu prin dirijarea administrativă în detaliu a tuturor
segmentelor economiei şi nici prin eliminarea totală a statului şi a sectorului public
pot fi asigurate promovarea şi valorificarea optimă a liberei iniţiative, cooperarea
socială liberă în interesul bunăstării fiecăruia şi al întregii comunităţi.
În urma cercetărilor, chiar mai recente, s-a ajuns la concluzia că este necesar un
stat puternic, care să dispună de pârghii suficiente pentru a îndeplini sarcini de

104
Hegel, op.cit., p.291.
105
Immanuel Kant, Conflictul facultăţilor, în La philosophie de l’histoire, Paris, 1947, p. 48, apud,
Dumitru Mazilu, op.cit., p. 77.
106
Victor Dan Zlătescu, Irina Moroianu Zlătescu, Kant şi raţiunea de a fi a drepturilor omului, în
Repere pentru filozofie a drepturilor omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti,
1996, p. 50-60.

56
ordonare, clar delimitate şi descrise. Totodată, se atrage atenţia că implicarea statului
trebuie să fie moderată, deoarece în cazul în care posibilităţile sale de intervenţie
limitează posibilităţile de acţiune ale cetăţenilor prea mult, atunci statul pierde din
autoritate şi din credibilitate.
Mulţi autori subliniază că una din cele mai importante îndatoriri ale Puterii de stat
este aceea de a face legi bune. În concepţia liberalistă, care şi-a făcut tot mai marcată
prezenţa şi în ţara noastră după Revoluţia română din 1989, un stat trebuie să fie
puternic prin acţiunea sa şi moderat prin ambiţiile sale.
Statul modern, în respectul principiilor libertăţii, democraţiei şi demnităţii, trebuie
să acţioneze în baza principiului potrivit căruia individul reprezintă componenta
fundamentală a societăţii, în măsură a avea iniţiative de natură a stimula dezvoltarea.
Spre deosebire de concepţia liberalistă, concepţia materialistă susţine rolul
primordial al colectivităţii în dezvoltarea individului şi în progresul societăţii. Teza
fundamentală a materialismului este că individul se realizează prin colectivitate şi în
cadrul acesteia.
Experienţa arată că în procesul dezvoltării sociale, are loc o îmbinare a intereselor
individuale cu cele colective, iniţiativa individuală urmărind, o dată cu acumularea de
bunuri şi capital în interes propriu, să contribuie la dezvoltarea economică, de
ansamblu, a unei întregi comunităţi.
În Contractul social, J. J. Rousseau arăta că statul are menirea să asigure
democraţia şi justiţia, sistem care duce la respectarea drepturilor omului107. Totodată,
marele gânditor constata că sistemul existent împinge oamenii la o luptă înverşunată
pentru putere, ceea ce este un fenomen extrem de negativ. Evident, această constatare
a fost confirmată în anii ce au urmat, şi cunoaşte ipostazele unor confruntări dramatice
în zilele noastre. Cetăţeanul, mai ales în statele democratice, atrăgea atenţia Jean
Jacques Rousseau, trebuie să se înarmeze cu forţă şi statornicie şi să-şi repete în
fiecare zi a vieţii, în sinea lui, cuvintele unui virtuos palatin din Dieta Poloniei: Malo
periculosam libertatem quam quientum servitium108.
Principiul nonintervenţiei statului în treburile private, important pentru
exercitarea neîngrădită a liberei iniţiative a cetăţenilor şi pentru respectul datorat vieţii
private, ca atribut important al libertăţii, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune
exercitarea de către stat a unor funcţii şi îndeplinirea unor obligaţii şi activităţi care să
faciliteze promovarea liberei iniţiative, să apere, să promoveze şi să garanteze
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să combată fenomenele antisociale, crima
organizată şi să asigure climatul necesar desfăşurării normale a relaţiilor sociale.
6.2. Funcţiile statului
După cum rezultă din paragraful anterior, rolul şi scopul statului se realizează prin
funcţiile sale, care sunt: funcţii interne şi funcţii externe. În analiza obiectivelor sale
majore, am văzut că statul are îndatorirea să asigure ordinea şi stabilitatea în
societatea dată şi să contribuie, prin mijloacele sale proprii, la progresul economic,
tehnic, uman. Pe plan extern, statul modern îndeplineşte funcţiile de promovare a
cooperării cu celelalte state, de statornicire a unor relaţii de bună vecinătate şi de
apărare a ţării printr-o relaţie de cooperare şi parteneriat cu alte ţări.
Statul, în îndeplinirea atributelor sale specifice, ca principală instituţie politică, şi,
totodată, în calitate de gestionar pentru bunurile şi mijloacele aflate în proprietatea sa,
are obligaţia ca, în condiţiile dezvoltării tehnice fără precedent, din ultimii ani, să
îndeplinească funcţii multiple: să asigure, în măsura mijloacelor de care dispune,
107
J.J.Rousseau, op.cit. p.111
108
Mai bine o libertate primejdioasă decât o sclavie liniştită.

57
progresul economic, tehnic şi uman; să menţină ordinea; să garanteze stabilitatea
politică şi socială.
Este neîndoielnic că statul modern are un rol esenţial în asigurarea protecţiei
sociale. Unii autori au definit statul contemporan, chiar ca un stat social, stat
asistenţial, care are îndatoriri majore în: combaterea şomajului; combaterea poluării;
combaterea crimei organizate.
Se înţelege că pentru atingerea acestor obiective, statul trebuie să dispună de
importante mijloace financiare, motiv pentru care, în cele mai multe cazuri, mijloacele
de producţie de importanţă strategică, cum sunt telecomunicaţiile, industria de apărare
etc., trebuie menţinute în proprietatea statului.
Pe plan intern, statul modern are atribuţii importante acolo unde iniţiativa
particulară este insuficientă.
Statul acţionează ca subiect de drept privat (de iure gestiones), ca parte într-un
contract, de pe poziţii de egalitate cu celelalte părţi. Totodată, statul acţionează ca
putere suverană (de iure imperii) când reglementează relaţiile financiar-valutare;
vamale etc.
Deci, statul modern îndeplineşte o funcţie economică, în ambele ipostaze
menţionate, fiind implicat în efortul de asigurare a progresului economic, tehnic şi
uman, în limita mijloacelor de care dispune. El se implică în activităţi publice, de
natură a asigura funcţionarea efectivă a economiei private, cum sunt: construcţia şi
întreţinerea autostrăzilor; transporturile aeriene; protecţia cetăţeanului şi a
întreprinderii etc.
Statul exercită, de asemenea o funcţie necesară de control asupra mediului,
precum şi pentru combaterea şi prevenirea concurenţei neloiale.
Este cunoscut faptul că protejarea mediului a devenit una din priorităţile lumii
contemporane, în condiţiile unei ofensive fără precedent, prin agresivitate şi
consecinţe, a surselor de poluare şi a comportamentului lipsit de răspundere a multor
agenţi economici. Având în vedere, costurile ridicate ale procesului de combatere a
poluării şi absenţei unui profit imediat în acest domeniu, funcţia de control exercitată
de stat, prin organismele sale abilitate, se impune cu necesitate, atât pentru a asigura
viaţa şi bunăstarea generaţiilor de azi, cât şi a celor viitoare.
În ultimul timp, concurenţa neloială a luat proporţii, îndeosebi prin dumping şi
mijloace ilicite de atragere a clientelei, ceea ce a impus măsuri adecvate din partea
statului, cum sunt: aplicarea unor suprataxe; stabilirea unor restricţii cantitative
(contigente la importul unor anumite produse) etc. În acest domeniu, funcţia de
control a statului se exercita prin adoptarea unei reglementări adecvate. Dispoziţiile
care reglementează restricţiile, descurajarea şi prevenirea concurenţei neloiale
urmăresc protejarea intereselor colectivităţii.
Totodată, statul are atribuţii importante în domeniul relaţiilor financiar-valutare,
vamale, în domeniul fiscalităţii. Acţionând ca putere suverană (de iure imperii), statul
stabileşte nivelul impozitelor şi dispune asupra modalităţilor practice de colectare a
lor.
De asemenea, statului îi revin răspunderi concrete în organizarea şi asigurarea
serviciilor pe care economia privată nu le poate acoperi, cum sunt cele privind
şcolarizarea; gospodăria comunală etc. Este recunoscut faptul că educaţia reprezintă o
componentă a politicii economice de ansamblu, fiind o investiţie în resursele umane.
Domenii ale tehnologiei de vârf, cum sunt electronica, informatica, comunicaţiile,
folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice etc. implică adevărate orientări
strategice ale proceselor educaţionale, în organizarea şi finanţarea cărora statul este tot
mai implicat.

58
 Aşa cum subliniam, în introducerea acestui paragraf, statul continuă să aibă
atribuţii numeroase în domeniul protecţiei sociale, în combaterea şomajului, în
ajutorarea celor săraci, în statornicirea unui sistem de ocrotire a persoanelor cu
handicap etc. Statul trebuie să facă investiţii pentru reorientarea şi ocuparea forţei de
muncă, pentru instruirea în noi domenii şi specialităţi a forţei de muncă
disponibilizate etc.
Statul modem îndeplineşte, în acelaşi timp, o funcţie de asigurare a ordinii
publice, de combatere şi prevenire a fenomenelor antisociale, a crimei organizate etc.
Amploarea fenomenului infracţional, diversificarea acţiunilor antisociale şi
internaţionalizarea lor, obligă organele statului abilitate să-şi concentreze eforturile în
direcţia prevenirii şi eliminării lor din viaţa societăţii, aşa încât drepturile şi libertăţile
fiecărui membru al colectivităţii umane să fie pe deplin respectate.
Evident, cea mai importantă funcţie a statului modern o constituie promovarea
drepturilor şi libertăţilor fiecărui membru al societăţii. După cum observa G. W. Fr.
Hegel, dacă acest scop nu este realizat, atunci statul respectiv „stă pe picioare slabe”.
După cum s-a mai subliniat, obiectivul fundamental al statului îl constituie apărarea
persoanei umane şi a proprietăţii sale. Normele emise sau sancţionate de stat vizează,
în mod constant, atingerea acestui obiectiv. De altfel, toate celelalte atribuţii ale
statului în domeniile economic şi social concură la promovarea drepturilor şi
libertăţilor tuturor membrilor societăţii.
Pe plan extern, statul modern îndeplineşte funcţii de promovare a cooperării cu
alte state; de statornicire a unor relaţii de bună vecinătate şi de apărare a ţării, printr-o
relaţie de cooperare şi parteneriat cu alte ţări.
În ultimul timp, s-au intensificat raporturile comerciale şi de cooperare
economică, s-au încheiat numeroase acorduri şi convenţii de natură a facilita
extinderea acestor raporturi, accentuându-se procesele de integrare economică la nivel
regional şi continental. Au fost stabilite „zone libere” în multe state, s-au stimulat
relaţiile de schimb, s-a încurajat circulaţia mărfurilor etc.
În exercitarea acestor importante atribute pe plan extern, statul, prin organismele
sale specializate, încheie acorduri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică;
acorduri de împrumut; acordă garanţia statului pentru credite ale societăţilor
comerciale, regiilor autonome şi autorităţilor publice; emite titluri de valoare cotate pe
pieţele financiare externe; acordă credite unor societăţi comerciale în vederea
efectuării unor plăţi externe; participă la litigiile comerciale în care este implicat etc.
Statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de bună vecinătate este o preocupare
constantă a statului modern. Relaţiile internaţionale contemporane implică o conduită
prietenească între vecini, raporturi de cooperare politică, economică şi culturală,
liberalizarea formalităţilor privind circulaţia persoanelor într-un mod liber, în baza
prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Orice îngrădire impusă de
un stat altui stat în acest domeniu contravine normelor general admise ale dreptului
internaţional, fiind de natură să statornicească zone discriminatorii în relaţiile dintre
state, neconforme principiului bunei vecinătăţi, încrederii şi respectului reciproc între
state.
În condiţiile modeme, apărarea ţării se realizează pe calea cooperării politico-
militare, prin statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de parteneriat, cum sunt cele
promovate în cadrul „Parteneriatului pentru Pace”. Prioritare devin relaţiile de
colaborare militară, descurajându-se orice tendinţă de confruntare, orice acţiune de
natură a periclita securitatea şi stabilitatea unei ţări sau a unui grup de ţări.
Funcţiile externe ale statului modern se exercită într-un nou climat internaţional,
dominat de respect şi încredere reciprocă, de stimă şi sprijin mutual în efortul comun

59
de propăşire paşnică a tuturor naţiunilor lumii.

Capitolul IV
Statul de drept
1. Premisele apariţiei conceptului
statului de drept
Aşa după cum s-a arătat, apariţia statului a fost determinată de anumite cauze
social-economice. Aceleaşi care au determinat şi apariţia dreptului.
Analiza evoluţiei fenomenului politico-juridic duce la concluzia că, în anumite
perioade istorice şi în anumite zone, organizaţia politică statală a cunoscut
particularităţi în dezvoltare, care, nu rareori, au avut un caracter negativ. Aşa cum
observa Aristotel, s-a văzut că monarhia degenera în tiranie, aristocraţia în oligarhie,
iar democraţia în demagogie.109
Apariţia unor regimuri politice tiranice, despotice, tendinţele de subordonare a
puterilor şi de folosire a mecanismului guvernamental împotriva poporului, încălcând
grav drepturile şi libertăţile cetăţenilor, au determinat o concentrare a eforturilor şi
preocupărilor societăţii civile, a oamenilor politici ataşaţi democraţiei şi a
cercetătorilor fenomenului politico-juridic în direcţia elaborării unor principii şi
norme care să prevină şi să elimine asemenea evoluţii negative în viaţa socială. Aşa s-
a conturat şi, apoi, s-a dezvoltat conceptul Statului de drept, care, într-o formă
concisă, se referă la constituirea şi exercitarea Puterii de stat pe baza legii.
Conceptul Statului de drept subsumează acele principii fundamentale, care
garantează exercitarea guvernământului în ansamblul său şi în toate componentele
sale alcătuitoare în conformitate cu prevederile legii. Acest concept implică, totodată,
statuarea unor asemenea norme, care să dea cetăţeanului acea linişte sufletească
izvorâtă din convingerea fiecăruia că se află în siguranţă.

109
Miller D., Enciclopedia blackwell a gândirii politice, traducere Drăgan Stoianovici, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 41

60
 Conceptul Statului de drept reprezintă interrelaţia dintre stat şi drept, acea
legătură intimă, firească şi necesară între norma juridică şi realitatea politică
statală.110 Statul, prin instituţiile sale abilitate, în primul rând prin puterea legiuitoare,
emite normele de drept, pe baza cărora, apoi, chiar aceste instituţii sunt obligate să
funcţioneze. Aşadar, Statul de drept se constituie şi funcţionează pe baza legii, lege
care există tocmai ca urmare a existenţei şi activităţii legislative a Statului de drept.
Iată de ce explicarea conceptului Statului de drept ne obligă să precizăm, mai întâi
care sunt elementele definitorii ale orânduirii de stat care emite sau sancţionează
legile în temeiul cărora funcţionează Statul de drept, şi, apoi, care sunt
comandamentele legilor elaborate de acest stat.
După cum atrăgea atenţia Montesquieu pentru ca să nu existe posibilitatea de a se
abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de
putere. Orânduirea de stat poate fi de aşa natură, încât nimeni să nu fie constrâns să
facă lucrurile la care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea i le
îngăduie. Marele gânditor mai constata că asemenea exigenţe, care presupun libertatea
politică, există numai în guvernămintele moderate, dar că nici în aceste guvernăminte
nu se află întotdeauna. Ele pot fi împlinite, în condiţiile libertăţii politice, numai
atunci când nu se abuzează de putere. Dânsul observa, însă, că experienţa din
totdeauna ne învaţă că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea şi
că el merge mai departe aşa până ce dă de graniţe. După opinia sa însăşi virtutea are
nevoie de îngrădiri.
Un alt gânditor, respectiv Jean-Jacques Rousseau, sublinia că în absenţa unor
asemenea îngrădiri, care trebuie stipulate prin legile emise sau sancţionate de stat
democraţia degenerează în ohlocraţie, aristocraţia în oligarhie, iar regalitatea
degenerează în tiranie. Precizând că tiran este acela care ajunge la putere pe căi
ilegale, Rousseau sublinia că depinde de oameni să-i dea statului cea mai bună
alcătuire pe care o poate avea, deoarece un stat dăinuieşte prin puterea sa legiuitoare.
Departe de a slăbi, legile dobândesc mereu puteri noi în orice stat bine constituit.
Dar ce principii trebuie să guverneze aceste legi? Ce comandamente trebuie să
călăuzească Puterea legiuitoare în elaborarea legilor pentru ca acestea să garanteze
funcţionarea Statului de drept? Constatăm că un răspuns la aceste întrebări a dat iniţiat
Hugo Grotius111 care a contribuit, aşa cum sublinia Hegel, la stabilirea unor principii
generale, principii rezonabile şi raţionale, care au fost recunoscute ca valabile, fiind
mai mult sau mai puţin acceptabile. Astfel, Hugo Grotius, unul din cei mai
remarcabili reprezentanţi ai şcolii dreptului natural, considera că dreptul, normele
juridice, ar trebui să răspundă unor comandamente şi să se întemeieze pe asemenea
principii, cum sunt: respectul faţă de tot ce este al altuia (viaţa, bunurile, onoarea şi
demnitatea), respectarea angajamentelor luate, repararea pagubelor cauzate altora,
pedepsirea echitabilă a tuturor celor care încalcă aceste principii.
Cu toate că Hegel are anumite observaţii critice cu privire la unele opinii ale lui
Hugo Grotius, dânsul recunoaşte meritele excepţionale ale marelui gânditor în
stabilirea unor principii generale cu privire la statul de drept. Se înţelege că, la aceste

110
Sergiu Tamaş, Dicţionar politic, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, ediţia a II-a revizuită şi
adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 238
111
Hugo Grotius (1583-1645), teoretician al dreptului şi filosof olandez. Lucrarea sa fundamentală este
De iure belli ac pacis. El susţine, printre altele, posibilitatea existenţei unor reguli morale universale
după care să se poată arbitra în conflictele internaţionale. Autoapărarea trebuie considerată întotdeauna
legitimă. Orice prejudiciu samavolnic provocat altuia trebuie considerat nelegitim.

61
principii şi comandamente, care trebuie să stea la baza elaborării legilor Statului de
drept, ar trebui adăugate libertatea, egalitatea, justiţia, responsabilitatea etc.
Aşa cum bine au surprins clasicii folozofiei dreptului, conceptul statului de drept
este rezultatul unei evoluţii istorice a coexistentei celor doua fundamente
interdependente: statul şi dreptul, ambele având de îndeplinit funcţii esenţiale în
organizarea şi guvernarea societăţii.
Statul de drept a apărut în forma sa clasică odată cu societatea moderna, cu
aşezarea societăţii pe principii laice, raţionale şi principii de drept. Statul modern este,
statul bazat în principiu pe delegaţia temporara a autorităţii, de către aceia care trebuie
sa o suporte. Este statul electiv şi cu personal variabil.
Dreptul nostru român112 percepe de asemenea ideea statului de drept ca o forma
modernă de stat, supusă legilor ca orice cetăţean. Aceasta idee o găsim de altfel şi în
doctrina franceză şi italiană.
În aceasta concepţie a statului modern, ca stat de drept, norma juridică căreia
statul de drept trebuie să i se supună pentru a se putea numi astfel, este slujitoarea
libertăţii individului, a drepturilor naturale şi imprescriptibile ale cetăţeanului. Norma
juridică devenind o modalitate a raportului dintre stat şi cetăţeni, un “arbitru113”
parţial în favoarea cetăţeanului ale cărui drepturi trebuiesc respectate.
Observăm ca o conturare a conceptului statului de drept şi a trăsăturilor sale
caracteristice are loc odată cu apariţia societăţii moderne, având ca baza teoriile
dreptului natural din antichitate. Ideea statului de drept existând încă din acea vreme
în cadrul unor şcoli filosofice, ca cea a sofiştilor sau cea a legitimiştilor din China
Antica.
Teoriile dreptului natural din antichitate afirmă că statul şi dreptul trebuie să
ocrotească dreptatea, să realizeze dreptatea şi echitatea. Juriştii romani au dezvoltat
ideea dreptăţii, spunând ca dreptul este arta binelui şi egalităţii “Jus est ars boni et
aequi”, sau că există trei precepte fundamentale în drept: a trai onest, a nu prejudicia
pe cineva, a da fiecăruia ceea ce este al lui. “Juris praecepta sunt haec, honeste vivere,
alterum non laedere, sum cuique tribuere”.
Ideea fundamentării statului pe lege, pe drept, o regăsim şi la gânditorii din acea
vreme cum ar fi Platon şi Aristotel. Unul din principiile fundamentale ale statului de
drept, principiul separaţiei puterilor, derivă din concepţia politică a lui Aristotel, fiind
apoi preluat şi prelucrat mai sistematic în Epoca modernă de John Lock şi
Montesquieu. Aceasta favorizând dezvoltarea teoriei despre drepturile subiective ale
indivizilor în relaţiile lor cu statul, prin “sistemul public114”.
Ca teorie şi realitate, statul de drept s-a impus în istoria societăţii atunci când s-a
considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli
juridice. Statul de drept a apărut ca o replică data statului despotic. Spre sfârşitul
secolului XVIII şi începutul secolului XIX s-a formulat şi teoretizat ideea potrivit
căreia scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea drepturilor şi că
oamenii care deţin puterea sunt supuşi dreptului şi limitaţi prin drept.
Aceasta idee a statului de drept a fost exprimată în Germania sub numele de
Rechtssttaat. Ea dobândeşte semnificaţia unui concept şi apoi a unei doctrine mai ales
prin dezvoltările făcute de R. von Mahl, V. J. Stahl şi Gneist, pentru a limita

112
C. G. Rarisescu – Decretele legi şi drepturi de necesitate (Bucureşti 1924, p.10). Statul modern în
concepţia sa cea mai noua, este un “Rechssttaat”, un stat de drept, un corp organizat, a cărei raţiune de
a exista nu este alta decât de a înfăptui şi a asigura în cuprinsul lui domnia legii.
113
I. Toma – Istoria unui concept: Statul de drept.
114
I. Huma – Teoria generala a dreptului. Sistemul public este înţeles ca un ansamblu de norme
juridice având drept scop protejarea individului împotriva oricărui arbitrariu al organelor statului.

62
absolutismul puterii laice115. Doctrina avea ca principale obiective: subordonarea
puterii executive faţă de lege prin asigurarea supremaţiei legii, prin controlul
judecătoresc al actelor autorităţilor administrative şi prin consacrarea şi efectivitatea
responsabilităţii statului, separarea puterilor în stat, legalitatea în administraţie şi
independenţa judecătorilor.
Cu toate acestea ideea statului de drept nu este specific germană, doctrina sa este
elaborată pe un grup de sisteme preluate din istoria dreptului public francez.
Principiile juridice şi politice promovate de revoluţia franceză fiind adoptate în
întregime de doctrina germană şi aplicate în Constituţia de la Weimer116. Izvoarele
naturale ale statului de drept fiind descoperite în doctrinele şi constituţiile Franţei. În
sistemul său, conceptul statului de drept, este intim legat cu principiul supremaţiei
legii reclamat de Constituţia franceză atât faţă de organele jurisdicţionale, cât şi faţă
de cele administrative.
Statul de drept al doctrinei germane îşi află sorgintea antică în filosofia dreptului
natural, iar mai apoi în memorabilele Magna Carta Libertatum (1215), Petitia
Drepturilor (1677), Habeas Corpus (1679), Bilul Drepturilor (1688), care, deşi statuau
ca proceduri de protecţie ale cetăţenilor englezi, au avut vocaţia universalităţii şi
perenităţii.
Urmărind evoluţia conceptelor statului de drept din faza lor incipientă, din
antichitate, şi până în ziua de astăzi când ne aflăm în perioada de succes a statului de
drept, epoca în care el este definit cu precizie, influenţa sa extinzându-se, ne putem da
seama de multitudinea implicaţiilor pe care acest concept îl are atât pe plan politic,
filosofic cât şi juridic.

2. Principiile şi comandamentele statului de drept

Analiza fenomenului politico-juridic statal duce la concluzia că Statul de drept
presupune respectarea riguroasă a cel puţin trei principii fundamentale: accesul la
putere să aibă loc prin vot popular; exercitarea puterii să se facă în baza legii; izvorul
puterii să-şi afle expresia în voinţa suverană, liber exprimată a poporului.
2.1. Accesul la putere să aibă loc prin vot popular
După cum observa Jean Jacques Rousseau ideea reprezentanţilor este o idee
modernă. Ea îşi are originea în guvernământul feudal, acest guvernământ nedrept şi
absurd, în care specia umană este degradată, iar numele de om este dispreţuit.117
Într-un Stat de drept, alegerea reprezentanţilor trebuie să se facă prin vot popular,
exprimat în condiţiile respectării regulilor democratice, deoarece legea care stabileşte
felul de a da votul, după cum sublinia Montesquieu, este o lege fundamentală a
democraţiei.118 Atunci când poporul votează trebuie să i se asigure toate condiţiile
pentru a se exprima în deplină libertate. Nimeni nu trebuie să se îndoiască de
discernământul poporului în alegerea reprezentanţilor săi.

115
Carre de Molberg (op. cit. p.488-489), menţionează ca fondatori ai teoriei pe Mohl şi Gneist, dar şi
Adunarea naţionala franceza din 1789, care a degajat ideea şi, în parte a stabilit instituţiile
corespunzătoare statului de drept. Doctrina statului de drept este incontestabil de origine germana.
Şcoala de la Strassburg (Carre de Molberg, Eisenmann, Prelot, Pureau, Capitant) a preluat doctrina şi a
dezvoltat-o sub forma “principiului legalităţii”.
116
G. Alexianu – Curs de Drept Constituţional, ed. Casa Şcoalelor 1930, vol.I, p.137-142, e de părere
că ideea statului de drept nu este o creaţie a doctrinei germane, ci ea apare pentru întâia oara în Anglia,
este sistematizată în Franţa şi numai apoi e reluată de doctrina germană.
117
Rousseau J.J., Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Antet, p. 24.
118
Ibidem

63
 Dacă s-ar îndoi cineva de capacitatea naturală pe care o are poporul de a discerne
meritul, ar fi de ajuns să-şi arunce ochii asupra şirului neîntrerupt de alegeri uimitor
de potrivite pe care le-au făcut atenienii şi romanii.119
După cum cea mai mare parte dintre cetăţeni sunt îndeajuns de destoinici să
aleagă, dar nu şi să fie aleşi, tot aşa poporul este destul de capabil să ceară altora
socoteală de administrarea treburilor obşteşti, dar unii nu sunt în măsură să
administreze nemijlocit treburile publice. De aceea, desemnarea reprezentanţilor
trebuie să se facă pe criterii de competenţă şi experienţă, pe baza unui comportament
civic, care a trecut cu succes proba timpului, prin fapte recunoscute de comunitatea pe
care urmează să o reprezinte.120
2.2. Exercitarea puterii să se facă în baza legii
Fără îndoială că orice guvernământ îşi vădeşte democratismul în modul cum este
exercitată Puterea, adică în modul în care: sunt conduse treburile Cetăţii; sunt luate în
considerare nevoile populaţiei, cerinţele de progres şi dezvoltare din perioada dată;
sunt apărate şi garantate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, deci ale celor care i-au ales
pe cei care conduc Cetatea, adică reprezentanţii populaţiei respective.
Treburile Cetăţii, într-un stat de drept, se cere să fie conduse în mod democratic,
ceea ce înseamnă că puterile statului sunt obligate să recurgă la metode, procedee şi
mijloace democratice în soluţionarea oricărei probleme publice. Marii gânditori ai
omenirii, Platon, Aristotel, John Locke, Montesquieu, Rousseau, Hegel, au atras în
mod constant atenţia asupra obligaţiei guvernanţilor de a se dedica treburilor Cetăţii,
punând pe prim plan interesele generale, dacă au acceptat mandatul încredinţat de
comunitate. „Dragostea de patrie, observa Montesquieu, duce la moravuri bune, iar
bunele moravuri duc la dragostea de patrie. Cu cât mai puţin ne putem noi satisface
pasiunile particulare, cu atât ne lăsăm mai mult cuprinşi de cele generale”121.
Guvernanţii au, în acelaşi timp, îndatorirea să cunoască nevoile populaţiei,
cerinţele de progres şi dezvoltare din perioada dată, atât la nivelul societăţii, în
ansamblul ei, cât şi la nivelul diferitelor localităţi. Cunoaşterea temeinică a realităţilor
economico-sociale constituie premisa şi condiţia firească a unor decizii corecte
privind soluţionarea acestor probleme.
Încercarea de a rezolva unele chestiuni publice, din perspectiva unor foloase
private, sau tocmai pentru a obţine asemenea foloase, a fost şi este criticată cu
severitate, iar guvernanţii care au pus şi pun pe prim plan interesele individuale,
desconsiderându-le pe cele obşteşti, ori, profitând de poziţiile lor în cadrul
guvernământului, au recurs la abuzuri şi ilegalităţi au fost şi sunt supuşi oprobiului
popular şi sunt sancţionaţi pe baza legii. Cunoaşterea nevoilor şi a problemelor Cetăţii
şi devotamentul pentru soluţionarea lor în interesul întregii comunităţi implică
reglementări exprese privind cadrul în care trebuie să acţioneze guvernanţii şi
răspunderea civică şi juridică pentru actele şi faptele lor.
Obligaţii importante au guvernanţii în domeniul apărării, realizării şi garantării
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.122 Când membrii Cetăţii au dat mandat
guvernanţilor să-i reprezinte, ei le-au acordat încrederea lor, văzând în cei aleşi
oamenii oneşti şi capabili, în măsură să le apere interesele.
După cum observa Jean Jacques Rousseau, în procesul electoral, prin votul
încredinţat şi prin mandatul acceptat, se încheie un adevărat Contract social, în care

119
Ibidem
120
Ibidem
121
Montesquieu, Op. cit. p. 236
122
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p.
18.

64
guvernanţii se angajează să rezolve mai repede, şi mai bine, ceea ce vechii guvernanţi
nu reuşiseră mai ales pe planul drepturilor cetăţeneşti.123
Atunci când promisiunile nu se respectă, mai ales în acest domeniu, nemulţumirea
populară se manifestă cu promptitudine, iar cei vinovaţi sunt supuşi unor critici
severe, compromiţându-se grav în faţa Cetăţii. De regulă, ei nu mai sunt aleşi în
următoarele tururi de scrutin, iar dacă comportamentul este deosebit de grav în timpul
mandatului se poate cere revocarea lor.
2.3. Izvorul puterii să se afle în voinţa suverană a poporului
Într-un stat de drept, izvorul puterii îşi află expresia în voinţa suverană, liber
exprimată a poporului. Dacă puterea este dobândită pe o altă cale sau dacă s-a recurs
la uneltiri cu scopul de a învinge într-o alegere suntem, aşa cum observa
Montesquieu, în prezenţa unor acţiuni primejdioase. Nenorocirea unei republici,
atrăgea atenţia marele gânditor, vine, atunci când în ea nu mai există lupte electorale,
când puterea ce se constituie nu-şi are izvorul în voinţa liber exprimată a poporului.
Cum s-ar mai putea vorbi de un stat de drept într-un asemenea caz?
Guvernământul clădit pe manipularea electoratului şi prin fraudă, pune în cauză
legitimitatea Puterii, contravenind celor mai elementare norme cu privire la
constituirea sa democratică.
În aceeaşi categorie intră guvernămintele impuse din afară, aduse la putere de
forţe străine, sub ameninţarea armelor. O astfel de Putere impusă nu se bucură
niciodată de sprijin popular, deoarece ea este instalată nu în scopul servirii intereselor
poporului din ţara respectivă, ci a intereselor unor state sau grupuri de state străine.
Experienţa arată că, în unele cazuri, după ce guvernanţii au fost propulsaţi la
putere prin voinţa poporului, în loc să servească interesele acestuia, se pun în slujba
unor interese străine, ruinând economia naţională, şi transformând ţările respective în
pieţe de desfacere pentru produsele străinătăţii. Suntem în prezenţa unor acte grave de
încălcare a mandatului primit de către guvernanţii respectivi, a unor fapte care implică
nu numai răspunderea lor morală, ci şi răspunderea lor penală.
Normele de drept trebuie să reglementeze cu deosebită claritate asemenea situaţii,
să precizeze consecinţele faptelor săvârşite de guvernanţi şi să stipuleze răspunderi
concrete pentru fiecare din aceste fapte.
Asemenea reglementări sunt, fără îndoială, garanţii importante, absolut necesare,
nu numai pentru sancţionarea severă a unor asemenea guvernanţi, ci, mai ales, pentru
prevenirea unor fapte prin care aceştia ar încălca mandatul încredinţat de alegători,
având un puternic efect educativ, în sensul înţelegerii cum se cuvine a obligaţiilor lor
civice într-un Stat de drept.

3. Statul de drept în instrumente juridice internaţionale

Statul de drept prin importanţa deosebită pe care o are în epoca contemporană,
fiind o problemă de o deosebită importanţă teoretică şi practică a lumii moderne, face
obiectul unor ample studii teoretice, cât şi al unor legiferări cuprinse în convenţii
internaţionale.
Cu toate că aceste convenţii nu au efecte juridice imediate, ele sunt universal
acceptate ca documente cuprinzând principii şi norme generale care dau expresia unui
standard minim în domeniul drepturilor şi libertăţilor omului, a principiilor

123
Rousseau J.J., Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Antet, p. 29.

65
fundamentale care stau la baza statului de drept. Într-o ordine cronologică, sunt de
amintit în acest sens:
Magna Carta Libertatum - document elaborat în Anglia în 1215 şi care,
reglementând raporturile dintre rege şi nobilii rebeli, conţinea în forma incipientă
interzicerea arestării arbitrare şi principiul legalităţii, devenind mai târziu piatra de
temelie a noţiunii de domnie a legii. Carta prevede că nimeni nu poate fi judecat sau
întemniţat decât în urma unui proces legal, corect, desfăşurat potrivit legii. Stabilea
supremaţia Parlamentului, dreptul la eliberare sub cauţiune, dreptul de a fi judecat de
un tribunal cu juraţi.
Petiţia drepturilor - adoptata în Anglia în anul 1677. În acest document au fost
stabilite garanţii împotriva perceperii de impozite fără aprobarea Parlamentului, a
arestărilor şi a confiscărilor de bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală.
Habeas Corpus Act - elaborat în 1679 în Anglia. Încredinţează tribunalelor
controlul asupra arestării cetăţenilor. În conformitate cu Habeas Corpus, la cererea
arestatului sau a oricărei alte persoane tribunalele sunt obligate să emită un mandat de
aducere a arestatului, putând hotărî, ca urmare, fie restituirea lui la închisoare, fie
punerea lui în libertate, cu sau fără cauţiune.
Bilul Drepturilor – elaborat în Anglia în anul 1688. A stabilit că regele nu poate,
sub nici un pretext, aduce atingeri legilor fundamentale ale statului, iar pentru a face
ca acest principiu sa fie respectat în practică, a prevăzut că Parlamentul va vota în
fiecare an impozitele şi solda militarilor. Au fost de asemenea reafirmate libertatea
cuvântului şi a dezbaterilor în Parlament şi drepturile cetăţenilor de a adresa petiţii
regelui.
Declaraţia de independenţă americană124 – de la 4 iulie 1776 adoptată de către
Congresul Continental. Războiul american pentru independenţă „prima revoluţie, ce
avea să devină un act împotriva feudalismului pe întreaga emisferă. A avut o influenţă
profundă în Europa, precipitând lanţuri de mişcări antifeudale legate de Revoluţia
franceză125”. Ideile revoluţiei înscrise în „faimoasa cartă americană a libertăţii
politice126”, în ciuda faptului că unele erau extrase din documente astăzi perimate,
continuă în mare măsură să fie actuale. Ca de exemplu: ideea egalităţii naturale a
oamenilor, a drepturilor lor inalienabile; ideea suveranităţii poporului (atât pe plan
intern cât şi extern); ideea finalităţii guvernământului şi a dependenţei sale de
consimţământul guvernanţilor; ideea dreptului la rezistenţă faţă de opresiune şi de
răsturnare a puterii care devine tiranică; ideea revoluţiei ca o consecinţă a drepturilor
naturale ale oamenilor, a fundamentat principiul legalităţii puterii politice; ideea
dreptului la independenţă.
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului – din 26 iulie 1789. Dintre
principiile şi drepturile enunţate în această declaraţie amintim: dreptul la proprietate,
dreptul la securitate, dreptul la rezistenţă faţă de opresiune, libertatea de gândire,
expresie şi manifestare, prezumţia de nevinovaţie, protecţia contra retroactivităţii
legii, egalitatea în faţa legii a tuturor persoanelor.
Carta O.N.U. – adoptata în 1945. Aceasta Cartă afirmă credinţa popoarelor în
drepturile fundamentale ale omului. Stabileşte ca obiective O.N.U. înfăptuirea
colaborării în soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social,
umanitar, încurajează respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale faţă
de toate persoanele fără deosebire de rasa, sex, limba, religie etc.

124
O. Trasnea – Filosofia politică 1986, Filosofia politică a “Declaraţiei de independenţă” p. 190
125
Ibidem
126
Carl L. Becken – The Declaration of Independence. A Study în the History of Political Ideas

66
 Declaraţia Universală a drepturilor omului – adoptată de Adunarea Generala
O.N.U. la 10 Decembrie 1948. Reprezintă întâiul document internaţional care
marchează începutul unei noi etape în domeniul avocaturii şi universalităţii ei.
Consacră un standard minim, care să fie respectat pe plan universal, o concepţie
comună despre drept şi libertăţi umane. Autoritatea legii este prezentată ca fiind
esenţială pentru ocrotirea drepturilor omului, ca de exemplu: dreptul la întrunire şi
asociere paşnică, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării,
libertatea de gândire, conştiinţă sau religie, libertatea de opinie şi de exprimare etc.
Legea fiind singura care poate stabili şi îngrădi drepturile şi libertăţile omului în
scopul de a asigura recunoaşterea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor altora,
respectarea cerinţei morale, ordinii publice, bunăstării generale într-o societate
democratică.
Convenţia Europeana asupra drepturilor omului – adoptata la 4 Octombrie 1950
de către Consiliul European, intrată în vigoare la 3 Septembrie 1953.
Actul final al Convenţiei pentru securitate şi cooperare în Europa – încheiat la
Helsinki în 1975 urmat de documentele finale adoptate cu ocazia reuniunilor generale
europene de la Madrid 1983, Viena 1989, Copenhaga 1990, Paris 1991, acte care
reprezintă o ampla Cartă internaţională a drepturilor omului şi a statului de drept,
definit ca principal cadru politic, instituţionalizat, pentru exercitarea acestor drepturi
şi libertăţi.
Documentul final al Uniunii Generale Europene de la Viena 1989, se referă la
unele prevederi cuprinzând drepturile omului dintre care: asigurarea unor recursuri
efective pentru cei care pretind că drepturile şi libertăţile lor au fost încălcate în faţa
organelor executive, judiciare sau administrative, prevenirea discriminărilor faţa de
persoane pe motive de religie sau convingeri, asigurarea protecţiei drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale persoanelor aparţinând minorităţilor.
Documentul final al Reuniunii de la Copenhaga, finalizat la 29 iunie 1990,
precizează că statul de drept nu înseamnă pur şi simplu o legalitate formală ce asigură
regularitatea şi coerenţa în instaurarea şi punerea în aplicare a ordinii democratice, ci
şi o deplină acceptare a valorii supreme a persoanei umane, garantată de instituţii,
constituind un cadru pentru expresia sa cea mai completă.
Carta de la Paris din 21 Noiembrie 1991 afirmă că statul de drept este prefigurat
nu doar în raport cu drepturile omului, ci şi cu democraţia, ca unic sistem de
guvernământ al naţiunilor semnatare.
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale –
precizează la art. 14 că exercitarea drepturilor şi libertăţilor trebuie să fie asigurată,
fără nici o deosebire, fondată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, originea naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate
naţionala, averi, naştere sau orice alta situaţie.
Protocolul adiţional al Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale prevede că „Orice persoană fizică are dreptul la respectarea
bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauza de
utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional”.
Aceste convenţii, enumerate mai sus, sunt încă o dovada a faptului ca statul de
drept este rezultatul unei evoluţii istorice, este rezultatul a numeroase dezbateri
internaţionale, având în evoluţia sa atât urcuşuri cât şi coborâşuri. În prezent, aflându-
ne în faţa unei variate concepţii şi abordări a statului de drept, dobândite din
experienţe practice, ele reflectând condiţii concrete, tipul de societate şi evoluţia din
fiecare ţară.

67
 Având la bază toate aceste convenţii cât şi unele constituţii inspirate de ideea
democratică a promovării pe toate planurile a personalităţii umane, lista libertăţilor şi
drepturilor fundamentale ale omului s-a amplificat considerabil. Libertăţile promovate
de Declaraţia franceză din 1789, li s-au adăugat o serie de drepturi fundamentale cum
sunt cele social – economice: dreptul la muncă, libertate sindicală, dreptul la
învăţătură, la asigurarea materială pentru caz de boală, bătrâneţe şi invaliditate,
drepturi speciale ale femeilor, copiilor, adolescenţilor sau handicapaţilor etc. Mai
recent acestora le-au fost adăugate aşa numitele „drepturi ale solidarităţii”: dreptul
popoarelor la autodeterminare, dreptul la ocrotirea internaţionala împotriva
genocidului, dreptul la pace, la dezvoltare, la asistenta umanitară, la protecţia
mediului etc.
Oglindirea în numeroase constituţii şi documente internaţionale a concepţiei că
există anumite drepturi inerente, natural umane, a constituit premisa necesară pentru
ca, în diferite ţări, să se poată înfăptui, cel puţin parţial, o organizaţie politică bazată
pe postulatele statului de drept127.

4. Definirea Statului de drept

Conceptul statului de drept fiind rezultatul unei îndelungate perioade istorice,
având o problematică complexă şi evoluând pe teritorii diferite prezintă o mare
dificultate în a fi definit. În încercările de a da o definiţie cât mai clară acestei
coexistente a celor doua entităţi „statul” şi „dreptul”, juriştii şi-au pus numeroase
semne de întrebare, ca de exemplu: „Statul de drept în logica pură este un concept
exact sau o expresie pleunastică?”
Tocmai de la această variată şi confuză interpretare apar în decursul istoriei şi
declaraţiile de ostilitate faţă de statul de drept. Astfel, doctrinarii totalitarismului
consideră noţiunea „Stat de drept” o formă perimată, specifică epocii demo-liberale şi
incompatibilă cu structura juridică şi politică a statelor din acea vreme. Ne referim
îndeosebi la doctrinarii naţional-socialişti şi sovietici, care spre deosebire de fascism,
conservatori ai vechiului sistem de drept public, s-au rupt complet de dogmatica
juridico-politică a democraţiei. Fascismul, prin glasul unor jurişti tineri şi cu elan
revoluţionar se declară adversarul acestei formule de origine şi factură burgheză.
Gumplovicz128 compară statul de drept cu un mare cazan în care fiecare aruncă pentru
a fierbe tot ceea ce îi place, el anunţă cu satisfacţie moartea sa şi îi improvizează
necrofilul. Un alt critic al statului de drept, dacă îi putem spune aşa, Krauss129 declara:
„Statul de drept este statul neputinţei, el poartă în frunte semnul disoluţiei. Trebuie să
îl izgonim, tristă rămăşiţă a unui trecut mort pentru totdeauna şi expresie comodă
pentru cel ce nu înţelege să-şi schimbe obiceiul de gândire. A-l păstra, dându-i însa un
conţinut diferit, înseamnă, în orice caz, a ţine fixate rădăcinile în ideologiile secolului
trecut”.
Singurii slujitori pasionaţi ai acestui concept, în jurul căruia îşi făuresc sistemele
şi pe temeiul căruia îşi bazează soluţiile şi concluziile în cadrul diverselor probleme
sociale, sunt juriştii democraţi.
Traversând, în evoluţia sa, atât etape prielnice pentru dezvoltare cât şi perioade
nefaste statului de drept, istoria şi evoluţia umană şi-au pus amprenta şi în dezvoltarea
acestui concept. Profesorul I. Deleanu, analizând determinările statului de drept,

127
T. Draganu – Introducere în teoria şi practica statului de drept, ed. Dacia Cluj Napoca, 1992
128
Gumplovicz- “Rechtsstaat and Socialism”
129
Disputation uber den Rechtsstaat- Hamburg 1935, p. 9-20

68
remarcă evaluările diverse, surprinzătoare şi contradictorii ale acestui concept. El
trece în revistă numeroase percepţii doctrinare. Astfel: „statul de drept corespunde
unei necesităţi antropologice” (H.Ryffel); „este un mit, un postulat şi o axiomă, o
veritabilă dogmă” (J.Chevallier); „un pleunasm, un nonsens juridic” (H. Kelsen); „un
concept inutil care mutilează de factură arbitrară concepte” (A. Hauriou); „un sistem
de organizare în care ansamblul raporturilor sociale şi politice sunt subordonate
dreptului” (J. P. Henry); „este statul în măsură să concilieze libertatea şi autoritatea”
(Michel Miaille); „este rezultatul contractului încheiat între cetăţeni şi autoritatea
politică” (J. J. Rousseau).130
Dacă democraţiile occidentale desacralizează statul de drept, în noile democraţii
europene statul de drept devine o necesitate pentru trecerea la o noua etapă, idealizată
chiar de aceştia.
Interesante opinii sunt exprimate şi în doctrina românească. Astfel, după cum se
afirmă într-o lucrare de referinţă, statul de drept poate fi înţeles „ca un concept
politico-juridic ce defineşte o forma a regimului democratic de guvernământ din
perspectiva raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere şi lege prin asigurarea
domniei legii şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea
puterii”.131 Sau, „statul de drept este considerat acel stat care, organizat pe baza
principiului separaţiei puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reala
independenţă şi urmărind, prin legislaţia sa, promovarea dreptului şi libertăţilor
inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementarilor sale de către
ansamblul organelor lui în întreaga lui activitate132.
Datorita complexităţii semnificaţiilor şi implicaţiilor sale, statul de drept, nu se
lasă constrâns într-o definiţie rigida. Unele definiţii sunt nominale, altele funcţionale
sau structurale, unele definiţii pun accentul pe mecanismul acestuia, altele pe
premizele statului de drept, dar în toate aceste definiţii sunt prezente cele doua
elemente esenţiale ale acestuia: statul şi dreptul, relaţia dintre acestea şi mai precis
subordonarea statului faţă de drept.
Sintagma „stat de drept” rezultă din asocierea celor doi termeni: statul şi dreptul,
constituind o unitate complexă, sugerând legătura nesociabilă dintre cele doua
elemente. Dreptului îi este indispensabil statul, pentru ai crea normele, pentru a
identifica elementele sistemului juridic, pentru a asigura finalitatea şi eficacitatea
normelor juridice, pentru a le potenţializa sub semnul virtualităţii constrângerii, în
cazul nerespectării legii; Statului îi este indispensabil dreptul pentru a exprima
puterea, pentru a-i sugera efectivitatea, prin instituirea unui comportament general şi
obligatoriu.
Statul de drept ca şi concept, ca şi formă de exprimare nu este totuşi o simplă
asociere a celor doi termeni, asociere care poate fi considerată ilogică şi chiar
periculoasă, el exprimă o concepţie cu privire la putere, o mişcare de raţionalizare şi o
ordonare a acesteia, dar şi o noua concepţie cu privire la drept, cu privire la rolul şi
funcţiile acestuia133 .

130
I. Deleanu- “Drept constitutional şi institutii politice” , Ed. Europa Nova, Bucuresti. 1996, p. 100-
101
131
I.Ceterchi, I.Craiovan- “Introducere în teoria generala a dreptului”, Editura .All, Bucuresti, 1993,
p. 168
132
T.Draganu- “Introducere în teoria şi practica statului de drept”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992,
p. 9-10
133
I. Deleanu- op. cit. p.103

69
 În sintagma „stat de drept” sunt implicate doua aspecte ale juridicului, aparent
contradictorii, dar complementare134, respectiv normativitatea şi ideologia.
Normativitatea evocă ideea de dispoziţie şi apare ca un principiu structural al
constituţiei. Ea materializează, într-un ansamblu coerent, valorile fundamentale ale
constituţiei, ale societăţii şi ale statului. Ea se şi manifestă într-un dublu sens,
respectiv unul material ce exprimă cerinţa ca organele statului, exercitându-şi
competenţele, să respecte garanţiile juridice ale cetăţenilor şi altul formal ce constă în
respectarea de către stat a legilor, subordonarea strictă faţă de regulile juridice care au
ca obiect modul de alcătuire a organelor statului, organizarea sa, atribuţiile şi funcţiile
ce îi revin.
Ideologia, ca sistem logic de idei prin care oamenii îşi reprezintă lumea, exprimă
cerinţa ca dreptul să imprime manifestărilor sale concreteţe, eficacitate şi legitimitate.
Prin intercondiţionarea celor doua aspecte ale juridicului, statul de drept
dobândeşte multiple semnificaţii, concluzionate în faptul ca dreptul devine un vector
al legitimării puterii, puterea se exercită nu numai sub cauţiunea dreptului, dar şi sub
vegherea acestuia.

5. Teoriile statului de drept

În perioada liberalismului din secolul XIX s-a conturat mai acut ideea ca, pentru
preîntâmpinarea abuzului de putere, activitatea statului trebuie să fie îngrădită prin
autoritatea dreptului. Strâns legată de teoria separaţiei puterilor în stat, care reprezintă
cea mai eficienţă garanţie pentru funcţionarea statului de drept, s-au afirmat, în
decursul timpului şi alte teorii, după cum urmează: Teoria dreptului natural, Teoria
heterolimitării statului şi Teoria autolimitării statului.135
5.1.Teoria dreptului natural136
Aceasta teorie a apărut încă din antichitate şi s-a dezvoltat în Evul Mediu şi în
perioada Renaşterii, dobândind o pondere şi o influenţă puternică în gândirea
politico-juridică şi filosofică. Ea şi-a adus o mare contribuţie la pregătirea revoluţiilor
burgheze. Potrivit acestei teorii, dreptul s-ar manifesta în societate sub două aspecte şi
anume: un drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi alte acte
normative şi un drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor ci are un
caracter etern şi se impune dreptului pozitiv.
Această teorie s-a dezvoltat în jurul explicării originii acestui drept natural.
Această natură o putem descoperi doar făcând o mica incursiune în evoluţia ei. Încă
mai înainte de secolele VI-V î.e.n., Heraclit din Efes a legat esenţa existenţei, implicit
a existenţei umane, de devenirea lumii. O devenire guvernată de logos: destin, ordine,
raţiune. Pentru aceasta natura este un raport, o ordine a lucrurilor. Pentru gânditorii
care i-au urmat, ideea de natură s-a impus ca ideea de ordine a lucrurilor, ordine
impusă tiraniei omeneşti. Sofocle în Antigona opune legile naturale, considerate prin
ordinea lor imanentă ca divine, legilor făcute de oameni: înţelepciunea celor dintâi
este contrapusă arbitrariului celor din urma. După autorul Politicii, Aristotel, dreptul
natural este o lege nescrisă care exprimă echitatea, ea prezintă justiţia absolută, căreia
legile scrise, dreptul pozitiv trebuie să se conformeze. Gândirea lui Aristotel a nutrit
demersul unei pleiade de gânditori precum Kant, Hegel, Kelsen, Stammler, Ihering
s.a, pentru care dreptul natural, concept cu un mod de a fiinţa propriu tuturor

134
Ibidem. p.101-102
135
I. Ceterchi, I. Craiovan-Introducere în teoria generala a dreptului, Ed. All , p. 171-174
136
I. Huma-Teoria generala a dreptului, Ed. Neuron, Focsani, p. 37-39

70
vieţuitoarelor, devine în cazul oamenilor un ansamblu de principii de conduită prin
care aceştia deosebesc binele de rău.
Filosofia platoniciană consideră şi ea că sorgintea legii este natura, dar natura
omului, ceea ce este divin în fiecare individ. Sfântul Augustin a cristalizat filozofia
platoniciană. El a dat o fundamentare religioasă dreptului natural, susţinea că o seamă
de instituţii sociale, precum guvernământul, exercită prin represiune şi violenţă
sclavajul, proprietatea, acestea fiind rezultatul dorinţei lor viciate şi al impulsurilor, nu
a naturii adevărate a omului.
Sistemul scolastic a lui Tomas d’Aquino reprezintă apogeul teoriei dreptului
natural în Evul Mediu. Teoria tomistă a dreptului natural invocă ideea dreptului divin,
care ar fi supraordonat dreptului pozitiv, creaţie a statului şi manifestare a voinţei
monarhului.
În epoca modernă Hugo Grotius, Brauch Spinoza şi alţi gânditori adepţi ai
concepţiei contractualiste asupra originii statului, au admis şi ei că dreptul pozitiv
trebuie întemeiat în dreptul natural, dar au dedus esenţa acestuia în raţiunea umană nu
în cea divină. Începând cu Grotius, concepţia dreptului natural dobândeşte o orientare
individualistă, urmând a se vorbi nu despre un drept natural ci despre drepturi
individuale naturale. Principiile libertăţii, egalităţii, fraternităţii, democraţiei şi
suveranităţii, deşi înţelese în mod abstract, dincolo de condiţionarea social istorică şi
naţională, erau chemate să exprime, împreună cu acela al proprietăţii private
neîngrădite, conţinutul dreptului natural.
Oferind însă soluţii apriorice, universale şi imuabile, concepţia dreptului natural
rămâne doar una din sursele inspiratoare ale romantismului filosofic, iar uneori, ea a
condus la excese ideologice şi la consecinţe practice condamnabile, precum arbitrariul
juridic.137
Chiar şi pentru cei mai frecvenţi susţinători ai acestei teorii este dificil să realizeze
inventarul drepturilor naturale şi conţinutul fiecărui drept, să precizeze ce înseamnă
suveranitatea legii în faţa unor asemenea drepturi şi cum se asigură stabilitatea ordinii
de drept, să stabilească cum şi cine să sancţioneze dreptul scris pentru contrarietatea
lui cu dreptul nescris, să explice de ce se realizează şi justifică disocierea dreptului
pozitiv de dreptul natural în condiţiile în care acesta, din considerente de eficienţă, se
află acum în instituţii juridice consacrate ca atare. O concluzie totuşi s-a desprins din
această teorie a dreptului natural şi anume aceia că drepturile omului nu decurg numai
din natura lui ci şi din situaţia individului în societate.
5.2. Teoria heterolimitării statului
Este o concepţie obiectivă asupra dreptului, are ca idee centrală constatarea că în
societate se află o realitate juridica anterioară, textele juridice având rolul de a
cristaliza şi formaliza normele juridice latente, existente deja în comunităţi. Leon
Duguit, unul din adepţii teoriei heterolimitarii statului, consideră că omul este o fiinţă
conştientă, care trăieşte în societate iar conduita sa trebuie să fie reglementată de către
normele sociale ca o consecinţă a interdependenţei şi solidarităţii sociale. În societatea
sa, prin însuşi faptul că există omul în societate se impune crearea unei legi sau unei
norme sociale. Prin norma sociala el înţelege acele reguli a căror violare produce un
dezechilibru în elementele constitutive ale societăţii, având urmări în cadrul grupului
social. Regula socială interzice orice acţiune sau abţinere care produce dezordine în
societate, iar din aceste reguli se nasc drepturile şi obligaţiile indivizilor, care, dacă nu
sunt îndeplinite, conturbă ordinea socială, iar organismul social reacţionează.

137
I.Deleanu, M.Enache- Statul de drept în Dreptul nr.7/ 1993

71
 Normele de drept, în concepţia aceluiaşi autor, fiind o emanaţie a
interdependenţei sociale se impun atât statului cât şi persoanelor particulare, care
trebuie să facă tot posibilul pentru menţinerea ordinii sociale şi să se abţină de la orice
acţiune care ar contraveni acesteia. În acest fel este garantată şi autonomia individului,
întrucât individul, fiind un element esenţial al interdependenţei sociale se găseşte sub
scutul normei de drept. În ceea ce priveşte statul se porneşte de la ideea suveranităţii
statului care îşi are rădăcina în distincţia ce se face între dreptul subiectiv şi cel
obiectiv.
Teză de cea mai mare amplitudine, conţinută în această teorie, o reprezintă
negarea absolută a suveranităţii, apreciindu-se că, de fapt, există numai credinţă în
suveranitate, sentiment absolut nefast deoarece interzice, principial, subordonarea
statului faţă de drept.
Trăgându-şi rădăcinile din pozitivismul sociologic iniţiat de Deguit, teoria implică
o dubla funcţie: statul este o entitate absolută iar dreptul subiectiv un concept a prior,
cu valenţe de noţiune metaforică.
5.3. Teoria autolimitării statului138
Această teorie acreditează teza potrivit căreia statul precede dreptul şi se supune
dreptului pe care el l-a creat având la baza un filon hegelian. Teoria dobândeşte
consistenţă prin sintetizarea la maximum în următoarele idei: dreptul nu este nici
anterior nici superior statului, statul se afla în originea lui, ca unică sursă a dreptului,
dreptul nu poate constitui deci o constrângere externă pentru stat, o limită obiectivă a
acestuia, statul însuşi prin voinţa sa, fixează regulile aplicabile activităţilor sale şi ele
se autodelimitează. Organismul statal protejează drepturile subiective ale cetăţenilor
chiar şi atunci când ele se îndreaptă împotriva sa, respectând totodată, în relaţiile cu
alte state, normele dreptului internaţional.
În varianta germană a teoriei autolimitatea puterii prin drept, statul se
autodetermină şi totodată se autolimitează, dacă nu vrea să se nege pe sine. Criticii
acestei teorii au sesizat o serie de aspecte care pot fi acceptate şi ca limite
conceptuale: autocenzurarea statului este formală, întrucât nu se determină conţinutul
legitim al obligaţiei sale de a respecta dreptul. Dacă statul însuşi este acela care se
autolimitează, atunci, în realitate, forma lui se consolidează, în loc sa se atenueze.
Teoria autolimitării sacrifică individul faţa de stat, această teorie este o garanţie
fragilă în faţa arbitrariului statului: statul nu se limitează în puterea de a crea o noua
ordine juridică.
Analizând aceste teorii vom sesiza că, deşi vulnerabilă sub anumite aspecte ( de
exemplu tendinţa de a fetişiza puterile statului şi separaţia lor, când în realitate, e
vorba nu de puteri separate ci de funcţii diferite şi deopotrivă legitime ale statului,
exprimând puterea suverană, unică a poporului), teza cu privire la statului de drept
preocupă susţinut gândirea juridică de astăzi, fiind chemată să ofere soluţii în
dezvoltarea dreptului în statele care au renunţat la sistemul comunist, state pentru care
ideea societăţii civile şi ideea statului de drept sintetizează valoric efortul constructiv
în politică şi drept şi implicit în politologie şi ştiinţa dreptului139.

6. Modelele statului de drept

138
I.Deleanu, M.Enache- op.cit
139
I. Huma-Teoria generala a dreptului, Ed. Neuron, Focşani, p. 45

72
 Nucleul conceptual al statului de drept s-a format la intersecţia a trei mari modele:
modelul englez „Rule of Law”, modelul german „Rechtsstaat”, modelul francez
„L’Etat du droit”.
6.1. Modelul englez
În viziunea engleză statul de drept este „Rule of Law”. Aceasta s-a implantat
progresiv în ambianţa suveranităţii monarhului ca o încercare de limitare a acestuia şi
de consacrare a suveranităţii Parlamentului. Rezultatele s-au manifestat în doua
direcţii. Pe de o parte, restrângerea prerogativelor monarhului şi atribuirea lor unei
puteri constituite prin normele dreptului pozitiv, iar pe de ală parte, fondarea actelor
executivului, direct sau indirect pe autoritatea Parlamentului. Rule of Law se bazează
mai mult pe principiul egalităţii şi mai puţin pe cel al legalităţii. Presupune obligaţia
tuturor, în egala măsură, de a se supune legii şi jurisdicţiei.
În esenţă, statul legal este acel stat în care se asigura domnia legii (Rule of Law)
sau suveranitatea legii. Această domnie a legii se poate realiza în următoarele condiţii:
- existenţa unei puteri de reglementare autonomă; ca şi în statul poliţienesc
principiul legalităţii implică necesitatea unui raport strict de conformitate a actelor
administrative cu legea. Legea nu este doar limita activităţii executive, este chiar
condiţia acesteia, organele administrative mărginindu-se la executarea legilor.
Executivul poate face tot ceea ce nu este explicit interzis, el nu trebuie să facă doar
ceea ce este explicit permis140;
- separaţia puterilor în stat ca o condiţie necesară libertăţii. Este necesară evitarea
dictaturii majorităţii şi garantarea pluralismului politic şi a principiului alternanţei la
putere.
- perfecţionarea instituţiilor reprezentative, reprezentarea proporţionala fiind unul
dintre fructele naturale ale statului legal141. Statul legal fiind unul din nivelurile
statului de drept,142 se deosebeşte de acesta prin faptul ca este el însuşi o forma de
guvernământ, că executivul este subordonat legislativului şi că tinde la asigurarea
supremaţiei legislative.
Toate aceste trăsături ale statului legal pot conduce la doua fenomene
contradictorii: fie acceptarea suveranităţii Parlamentului şi alunecarea sistemului spre
un guvernământ adunare, fie criza statului legal, determinată de criza
parlamentarismului, ceea ce s-a şi întâmplat în Italia, începând cu anul 1924, în
Germania după 1933, în Spania după 1936, precum şi în alte ţări.
6.2. Modelul german
În versiunea germană întâlnim conceptul de Rechtsstaat. În evoluţia sa istorică
acest concept a cunoscut patru ipostaze143:
Ipostaza liberală, care corespunde fazei societăţii moderne sau capitaliste. Ea
reclamă existenţa unor drepturi fundamentale, subordonarea puterii dreptului, având
legi care să satisfacă cerinţele de egalitate în cadrul competiţiei economice şi
preeminenţa Parlamentului.
Ipostaza materială. În această ipostază conceptul de Rechtsstaat devine conceptul
constituţional central, statul realizându-şi scopurile numai în cadrul dreptului şi prin
drept.
Ipostaza formală. Aceasta se remarcă odată cu ascensiunea pozitivismului juridic,
în care statul nu mai este identificat cu poporul, acesta fiind definit ca persoană

140
I.Deleanu-Drept constitutional şi institutii politice, vol.I, p. 105
141
Ibidem
142
Caree de Molberg p.490
143
I.Ceterchi-Tratat elementar de teorie generala a dreptului, p. 159

73
juridică. Dreptul nu mai poate fi situat deasupra statului, fiind creaţia acestuia. Statul
îşi restrânge propria sa activitate prin norme juridice pe care el însuşi le creează.
Ipostaza democratică, fondată pe principiul legitimităţii în care decizia oficială a
organelor statului adoptată conform unei proceduri, are la baza consimţământul
exprimat al cetăţenilor. În această ipostază accentul este pus pe ideea de Constituţie,
principiul suveranităţii poporului şi promovarea drepturilor omului.
Majoritate doctrinei este de acord că primul care încearcă o teorie şi o definiţie a
statului de drept este Robert von Mahl144. El precizează că această denumire se
potriveşte numai pentru acea organizare care are drept scop disciplinarea vieţii
poporului, în aşa fel încât fiecare individ să se bucure de exerciţiul liber al forţelor
sale. El recunoaşte în acelaşi timp că aceasta nu poate exista dacă nu se recunosc
drepturile subiective autorităţilor şi indivizilor.
6.3. Modelul francez
În versiunea franceză statul de drept a fost un stat legal, având ca principal
principiu cel al egalităţii şi tinzând spre asigurarea supremaţiei legislativului în raport
cu executivul.
Modelul francez acreditează ideea obiectivării dreptului creat de stat, acesta
detaşându-se de voinţa care l-a creat, dobândind o existenţă proprie care se ataşează
statului şi, la nevoie, se supune lui. Negând posibilitatea dreptului de a avea un
fundament exterior statului şi statul fiind singurul creator al dreptului, acesta din urma
este constituit ca factor de limitare a puterii statului, dar, nu ca instrument exterior de
constrângere a statului, ci ca formă intrinsecă, decurgând din procesul obiectivării lui
într-o ordine juridică caracterizată prin stabilitate, coerenţă şi ierarhizare. Dreptul
individual este considerat ca fundament al dreptului general145. Complexul normelor
juridice trebuie să tindă spre o perfectă asigurare a libertăţii cetăţeanului, luat ca
entitate.
Unul din reprezentanţii de seama ai doctrinei franceze, Deguit146, preciza
următoarele: „Spunând că statul e legat de drept, vrem să spunem mai întâi că statul
legiuitor este obligat de drept să nu facă anumite legi. Vrem să spunem apoi că statul,
după ce a făcut o lege , atât timp cât aceasta trăieşte, este legat de legea făcută, el o
poate modifica, abroga, dar atâta timp cât ea durează el însuşi este obligat să se
supună acestei legi, ca şi supuşii săi”. Administratorii săi, judecătorii şi chiar însăşi
legislatorii trebuie să aplice legea şi nu pot să acţioneze decât în limitele fixate de ea.
Deguit preciza ca din ziua în care s-a înţeles noţiunea de stat de drept, s-a
manifestat energic nevoia de a edifica construcţia juridică a statului.
Un alt reprezentant al doctrinei franceze, M.Haurion147, analizează statul de drept
în interiorul unei democraţii politice. El precizează că este stat de drept numai în
următoarele condiţii:
- când puterea publică este în acelaşi timp şi juridică şi se supune regulilor de
drept pozitiv pe care ea însăşi le-a creat;
- când dreptul care se naşte din deciziile guvernamentale şi acela care naşte din
adeziunea cutumiară a supuşilor s-au echilibrat într-o formă de drept superioară, care
este legea.

144
Polizuwissenchaft nach den Grundsazen des Rechtsstaat, 1831 vol. I. La rândul sau Robert von
Mahl atribuie paternitatea acestui concept lui Grotius cu a sa De jure pacis ac belli, iar G. Del
Vecchio(in Dirito e personalita umana) o atribuie lui Cartesius. (I. Ceterchi, op. Cit., p. 159).
145
Beudant-L’Individu et l’Etat, p. 137
146
Deguit-Traite de Droit Constitutionnel,1911, vol. I, p. 50
147
M.Haurion-Principes de Droit publiqe, 1916, p. 17 şi urm.

74
 R. Bonnard,148 un alt teoretician francez al dreptului, consideră statul de drept o
prima etapă spre sprijinul legalităţii. După părerea sa în statul de drept, principiul
legalităţii se impune administraţiei, însă numai în ceea ce priveşte situaţia juridică a
particularilor, pentru partea referitoare la reglementarea activităţii sale interne regimul
legal comportă stabilirea complectă a principiului legalităţii, sub rezerva totuşi a unei
oarecare puteri discreţionare.

7. Trăsăturile statului de drept

Sofia Popescu, autoarea unei prestigioase monografii consacrată dezbaterilor
ştiinţifice contemporane referitoare la statul de drept149, sintetizează o vastă literatură
dedicată acestui subiect şi ne prezintă trăsăturile pe care ar trebui să le aibă un stat, în
zilele noastre, pentru a fi considerat un stat de drept.
7.1. Constituie o replica speciala faţa de abuzul de putere şi o soluţie pentru
identificarea acestora.
Însăşi concepţiile cu privire la statul de drept îşi au sorgintea în lupta împotriva
arbitrariului, privilegiilor şi dependenţei personale din feudalism, pentru înlocuirea lor
cu principiul legalităţii, egalităţii, libertăţii şi proprietăţii, valori ce ofereau un câmp
de afirmare larg al individului, eliberat de sub domnia puterii.
În condiţiile contemporane, cele ale răsturnării şi înlăturării regimurilor totalitare,
care au durat câteva generaţii, lăsând urmări atât pe plan economic, politic, cultural
cât şi ideologic în viaţa oamenilor, statul de drept este văzut ca unică alternativă a
dezvoltării fostelor ţări socialiste în conformitate cu valorile sociale autentice ale
societăţii contemporane din statele democrate dezvoltate.
7.2. Pluralismul politic, libertatea concepţiilor politice, a dreptului la opoziţie.
Un element esenţial al statului de drept îl reprezintă democraţia politică,
percepută într-o viziune pluralistă, care presupune respectarea ideilor politice ale
tuturor grupurilor sociale, instituţiile politice existente în societate urmând să creeze
cadrul corespunzător de afirmare a acestor idei şi de promovare a unor metode de
conducere a societăţii care să asigure activitatea întregului mecanism democratic.
Oricât de generoase ar fi declaraţiile politice, ele rămân fără nici o acoperire dacă
în planul dreptului nu sunt consacrate prin norme juridice. Acestea, la rândul lor
trebuie să reprezinte atât interesele legitime ale cetăţeanului, cât şi cele încărcate de
conţinut, de substanţă în condiţiile unui autentic pluralism cu caracter opţional. Din
acest punct de vedere nu trebuie ignorat un aspect esenţial al democraţiei şi anume
lupta liberă de idei şi opinii. Unanimitatea părerilor politice ascunde de multe ori,
dacă nu de regulă, o forma mai subtilă a absolutismului politic.150
Dreptul la libera exprimare şi organizarea politică şi profesională a tuturor
cetăţenilor se face în condiţiile prevăzute de lege, cu respectarea reală a normelor
internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate în tratatele la
care România este parte.
În statul de drept există o delimitare clară între instituţiile, prerogativele şi
atribuţiile statului şi cele ale partidelor politice. Partidele politice, indiferent de locul
şi rolul lor în societate, nu pot fi confundate cu statul sau statul redus, identificat cu

148
R.Bonnard-Precis elementaire de Droit administrative, Sirey, 1926, p.138
149
Sofia Popescu, Statul de drept în dezbaterile contemporane, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1998.
150
Statul de drept şi libertăţile publice în revista Studii de drept românesc nr. 3-4, 1991,p.124

75
acestea. Măsurile şi deciziile luate nu trebuie să respecte atitudinea şi poziţia unui
partid, ci ele trebuie să fie un rezultat al voinţei şi intereselor majorităţii.
Fără îndoială, existenta pluralismului politic poate fi o frâna în calea tendinţei
unei majorităţi guvernante, prea sigură pe poziţia ei politică şi prea ocupată de
interesele pe care le reprezintă, de a ignora revendicările minorităţii şi de a încerca să-
şi impună cu orice preţ punctul de vedere. Numai simplu fapt că majoritatea la putere
ştie că există unul sau mai multe partide care ar putea să o înlocuiască şi să ia masuri
opuse celor preconizate de ea este de natura să o împiedice să stăruiască într-un
exclusivism ce riscă să se întoarcă împotriva ei. Astfel, cel puţin în principiu,
existenţa unei opoziţii joacă un rol asemănător celui îndeplinit de separaţia puterilor în
stat.
7.3. Presupune democratismul puterii manifestat prin suveranitatea poporului
care îşi exercită suveranitatea prin sistemul electoral bazat pe vot universal, egal,
direct şi secret, alegeri libere prin care se instituie Parlamentul care îşi exercită
atribuţiile sale de legiferare şi control asupra executivului.
După părerea profesorului Dumitru Brezoianu151, principiul democratismului în
statul de drept comportă mai multe aspecte, dintre care amintim:
- un prim aspect de o deosebită importanţă se referă la deplina egalitate în drepturi
a tuturor cetăţenilor ţării fără deosebire de sex, origine etnică, religie, stare civilă,
profesie, apartenenţă politică;
- un alt aspect al principiului democratismului îl constituie participarea membrilor
la administraţia de stat, legătura directă a cetăţenilor cu organele administraţie
publice.
Un exemplu în acest sens este activitatea sindicatelor şi altor organizaţii nestatale
(asociaţii, ligi, uniuni, comitete etc.) care exercită o influenţă socială de creare a
opiniei publice, pentru ca autorităţile administraţiei publice să-şi desfăşoare activitatea
pentru satisfacerea cerinţelor populaţiei, pentru promovarea intereselor acestora,
pentru respectarea drepturilor şi intereselor democratice.
Întrucât statul de drept nu ar exista fără o garantare reală a aceloraşi drepturi
pentru toţi cetăţenii, consecinţa este că, legea chemată să se impună respectului
general nu poate fi expresia arbitrară a voinţei unei majorităţi de indivizi, ci trebuie să
fie o sinteză a intereselor şi aspiraţiilor întregii comunităţi.
Aceasta concepţie a fost consacrată încă din 1789 în Declaraţia franceză a
drepturilor omului şi cetăţeanului care la articolul 6 precizează: „Legea este expresia
voinţei generale. Toţi cetăţenii au dreptul de a concura personal sau prin reprezentanţi
la formarea ei”. Această formulare însă face să apară dificultăţi în punerea sa în
aplicare din două puncte de vedere: în cele mai democratice ţări nu toţi cetăţenii au
dreptul la vot ci numai cei care au împlinit vârsta de vot, aceasta diferă de la o ţară la
alta, fiind de 18, 21,23...de ani, acordarea dreptului de vot în diferite constituţii pune
problema alienaţiei sau debilităţii mintale, persoanele din această categorie fiind
excluse de la urne.
În unele constituţii, democraţia reprezentativă, primeşte un corectiv, menit să facă
posibilă, în anumite condiţii, participarea directa a alegatorilor la activitatea
legislativă. În aceste cazuri este vorba de o consultare a naţiunii prin următoarele
metode: referendum152, veto popular153, iniţiativa populară154.

151
Dumitru Brezoinu-Drept administrativ, Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2003,p.25-27
152
Referendumul este un procedeu , potrivit căruia , înainte sau după ce este votată de Parlament o
măsură, este supusă votului electoral, care o aprobă sau nu prin depunerea de buletine în urnă.

76
 Participarea cetăţenilor la exercitarea puterii se face prin doua modalităţi:
- controlul jurisdicţional al respectării drepturilor de către organele statului prin
recursul jurisdicţional împotriva actelor legale ale autorităţii;
- controlul de natură politică, exercitat prin adunări alese.
Determinările democraţiei sunt multiple şi variate, prioritare sunt următoarele:
universalitatea participării la rezolvarea problemelor politice, consacrarea şi
garantarea drepturilor şi libertăţilor publice şi private, pluralismul social îndeosebi cel
ideologic, organic sau instituţional, politic, sindical şi al altor corpuri intermediare,
aplicarea principiului majorităţii în activitatea deliberativă a organelor colegiale,
descentralizarea administrativă şi realizarea autonomiei autorităţilor locale,
respectarea autentică şi directă a autorităţii legiuitoare, instituţionalizarea puterii
populare şi promovarea unor mijloace adecvate exprimării acesteia.
7. 4. Cere ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituţia, existând
obligaţia tuturor, a organelor de stat, a organismelor sociale şi ale cetăţenilor să se
supună legii. În cadrul acestei ordini de drept legalitatea - ca respectare a normelor
juridice, a principiilor şi procedurilor prevăzute de lege se întemeiază pe legitimitate,
pe respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor la nivelul
standardelor internaţionale.
Acest regim constituţional nu este unul oarecare, nu ne referim la Constituţie pur
declarativă care să instituie o legalitate aparentă, ci la un regim de consacrare
constituţională a unor principii cum sunt: separaţia puterilor, distincţia dintre puterea
constituantă şi puterile constituite, guvernarea reprezentativă, controlul
constituţionalităţii legilor, acesta din urma având un rol decisiv în a garanta valorile
consacrate în promovarea constituţionalismului în sensul sau deplin155.
În cadrul statului de drept, ca fundament al sistemului juridic normativ, se afla
doua principii156:
Principiul constituţionalităţii cumulează şi articulează mijloacele juridice având
ca scop asigurarea conformităţii regulilor dreptului cu Constituţia. Această cerinţă de
conformitate este examinată pe doua planuri:
- un plan „material” sau planul „conformităţii interne”, prin raportarea regulilor
dreptului la conţinutul reglementărilor constituţionale;
- un plan „formal” sau planul „conformităţii externe”, prin raportarea
respectivelor reguli la procedurile constituite de Constituţie pentru emiterea lor.
Principiul legalităţii157 se referă la lege în accepţiunea sa largă. Potrivit
principiului legalităţii, trebuie respectat orice act sau fapt care generează drepturi şi
obligaţii juridice.
Este un principiu fundamental în activitatea organelor de stat pentru că
respectarea stricta a legii este singura în măsură să asigure echilibrul şi liniştea în

153
Vetoul popular este un procedeu potrivit căruia o lege votată de Parlament şi pusă în aplicare poate fi
scoasă din vigoare, ca urmare a faptului ca într-un anumit termen de la publicarea ei, un numar de
cetăţeni dinainte fixat cer ca ea să fie supusă votului popular, iar corpul electoral o dezaprobă.
154
Initiaţiva legislativă populară este propusă de un număr de alegători dinainte determinat, dacă
autorităţile competente refuză să transforme în lege măsura propusă, ea este supusă votului corpului
electoral pe cale de referendum, iar în cazul în care acesta o aproba, Parlamentul este obligat să se
conformeze votului popular şi să îi confere putere de lege (este ceea ce se numeşte iniţiativă
indirectă).Uneori, în cazul unei initiaţive populare nu este necesar ca proiectul de lege să fie trimis spre
aprobare Parlamentului, ci el este supus spre votare direct corpului electoral, fie cu ocazia celor mai
apropiate alegeri generale , fie în cazul unui referendum special.
155
M.Troper-Pour une theorie juridique de l’Etat,P.U.F,Paris,1994,p.203
156
I.Delianu-Drept constitutional şi instituii politice,vol.I, p.121
157
Vezi Dumitru Brezoianu-Drept administrativ ,Editura Universitatii Titu Maiorescu,2003,p.21-25

77
societate, desfăşurarea normală a relaţiilor şi a vieţii sociale, respectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, a personalităţii şi vieţii umane.
Nu numai organele de stat ci şi fiecare cetăţean, este nu doar obligat ci şi interesat
să se respecte legea pentru că respectându-se legea i se respectă şi i se asigură
propriile drepturi şi interese legale. Nerespectarea legii determină dezordine în
societate, haos social, creându-se astfel condiţii prielnice pentru săvârşirea de abuzuri
împotriva drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Respectarea legii
presupune, în primul rând, respectarea constituţiei, legea fundamentală a ţării şi a
legilor adoptate de Parlament, care au o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte
acte juridice folosite de societate.
Respectarea strictă a legii, înfăptuirea fermă a principiului legalităţii constituie o
garanţie a realizării cu succes a sarcinilor privind dezvoltarea generală a societăţii,
care sunt stabilite, în primul rând, prin lege, precum şi a asigurării unui regim
democratic care trebuie să se bazeze pe legalitate, pe ordine de drept, evident în cazul
în care legea, ea însăşi, are un caracter democratic, fiind adoptată pentru asigurarea
dezvoltării societăţii pentru realizarea cerinţelor sociale, cu respectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
Principiul legalităţii poate fi exprimat prin următoarele cerinţe:
- Ordonarea normelor juridice într-un sistem unic şi unitar, armonios şi ierarhizat,
implicând, ca în orice sistem, raporturi de coordonare şi subordonare, după caz, între
normele sau elementele sistemului.
Ierarhia actelor normative este determinată de forţa lor juridică, de puterea cu care
creează efecte obligatorii unele în raport cu altele. Ea rezultă îndeosebi din poziţia în
cadrul puterilor în stat a organelor emitente. Comparativ cu toate celelalte acte
juridice, legea ocupă o poziţie supremă, fapt ce explică puterea reprezentativă a
Parlamentului, explicând suveranitatea poporului. Celelalte organe de stat nu pot
emite acte de modificare sau înlocuire a legii, legalitatea oricărui act juridic, fie el
normativ, fie individual, se stabileşte doar după criteriul conformităţii sale.
Unitatea şi unicitatea legalităţii derivă din unitatea şi unicitatea sistemului de
drept al unui stat suveran. Unitatea legalităţii constă în faptul că legea este şi trebuie
să fie aceeaşi pentru întreg teritoriul statului şi pentru subiectele de drept. Aplicarea
riguroasă a legii la toate împrejurările ce intră sub influenţa ei, excluzând orice
derogare sau diferenţiere, datorate intereselor personale, reprezintă caracterul unic sau
absolut al legalităţii.
Democratismul sistemului de drept îşi află determinarea şi în unitatea şi unicitatea
legalităţii menite să asigure egalitatea în faţa legii.
- Respectarea regulilor de drept de către toate subiectele, fie ele autorităţi publice,
persoane fizice sau juridice.
Respectarea normelor de drept nu se revendică unor exigenţe abstracte. Ea se
legitimează în cerinţele sociale obiective, legate de asigurarea unui climat de respect
al valorilor, de exigenţă şi creaţie nestânjenite de fapte antisociale, care afectează
relaţiile interumane şi viaţa sociala.
Legalitatea este, pe de o parte, o cerinţă care decurge din lege, iar pe de alta o
stare care rezultă din respectarea ei. De aceea se poate vorbi de promovarea,
asigurarea ori încălcarea legalităţii, dar nu de respectarea legalităţii. Legalitatea
înseamnă tocmai respectarea legii, în genere a oricărui act normativ (inclusiv decrete,
hotărâri, instrucţiuni ş.a.) sau individual (contracte, hotărâri judecătoreşti, ş.a.).
- Legalitatea şi oportunitatea se corelează în virtutea faptului că unitatea legalităţii
reclamă inerent cunoaşterea condiţiilor concrete în scopul unei cât mai adecvate
aplicări a normelor juridice. Cerinţa oportunităţii impune studierea atentă a

78
particularităţilor şi împrejurărilor în care urmează să se aplice actul administrativ,
pentru ca pe aceasta baza să se stabilească cum să fie aplicat acest act. Oportunitatea
unui act presupune legalitatea lui, în virtutea oportunităţii nu se admite un act ilegal.
- Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti care nu se bazează numai pe
reglementarea lor din Constituţie şi legi, ci solicită asigurarea condiţiilor realizării lor
practice şi îndeosebi apărarea lor eficientă, implicit prin mijloace juridice, dacă ele au
fost nesocotite.
- Disciplina de stat care contribuie la respectarea normelor de drept de către
funcţionarii publici şi administraţia de stat.
Legalitatea rezultă din însăşi garanţiile sale. Acestea constau în factorii care
asigură respectarea tuturor actelor normative, creând totodată condiţia prevenirii şi
înlăturării faptelor ilegale. Fie că sunt obiective (de exemplu cele de natura
economică) sau subiective (vizând calitatea conştiinţei juridice a persoanei), fie ca
sunt generale (cum ar fi natura democratică a societăţii) sau speciale ( controlul de
stat) etc, aceste garanţii operează cumulativ, ca un sistem coerent care asigură ordinea
de drept promovând legalitatea158.
7.5. Solicită separaţia puterilor în stat, limitarea puterilor prin drept,
independenţa judecătorilor, posibilitatea fiecărui cetăţean de a se adresa justiţiei în
cazul în care i se încalcă drepturile legitime de către un organ de stat sau de către un
organism social sau alt cetăţean.
Apărută în secolul trecut, teoria separaţiei puterilor în stat, a fost îndreptată
împotriva absolutismului feudal şi a închistării medievale împotriva abuzului de
putere.
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte în promovarea sistemului
reprezentativ, în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al
puterii, adică poporul, şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar
organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului
şi cetăţeanului.
Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separaţiei puterilor statului,
atribuindu-i valoarea unui principiu general de organizare a statului a fost filosoful
german John Locke în cartea sa Essay on Civil Guvernement. Ideile lui Locke au avut
o deosebită însemnătate pentru istoria doctrinelor politice şi au exercitat o influenţă
asupra vieţii constituţionale a statelor Americii de Nord.
Obiectul separării puterii în stat este simplu definit de Montesquieu în lucrarea sa,
Spiritul legilor: „pentru ca să nu existe posibilitatea de a abuza de putere, trebuie, ca
prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere”. Pentru ca libertăţile
individuale să nu fie neglijate, puterea trebuie divizată între mai multe puteri, astfel
încât o putere să se supună celeilalte şi să se creeze în locul unei forţe unice, un
echilibru de forţe. Prin faptul că puterea se fracţionează între mai multe organe, care
au acelaşi interes şi anume acela ca atribuţiile lor să nu fie încălcate de celelalte
organe ale statului, se asigură aplicarea strictă a legilor şi respectarea libertăţilor
individuale.
Subliniind că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de
cea legislativă şi de cea executivă, Monesquieu, arată că dacă ea ar fi „îmbinată cu
puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci
judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinate cu puterea executivă, judecătorul ar
putea avea forţa unui opresor”.

158
I.Huma-Teoria generala a dreptului,Editura Neuron,Focsani,1995,p.152-154

79
 Sintetizând teoria clasică a separării puterilor vom putea reţine că în orice
societate organizată în stat exista trei funcţii: de edictare de reguli juridice sau funcţia
legislativă, de executare a acestor reguli sau funcţia executivă, de judecare a litigiilor
sau funcţia jurisdicţională159.
Fiecare din aceste funcţii sunt încredinţate unor organe distincte şi independente
unul faţă de celalalt, în sensul că fiecare dintre ele acţionează fără vreun amestec din
partea unui alt organ de stat: puterea legislativă, adunările reprezentative; puterea
executivă, şeful statului, eventual şeful de guvern şi miniştrii; puterea judecătorească,
organele judiciare.
Este totuşi greşit înţeleasă separaţia puterilor doar ca o divizare, ea trebuie
înţeleasă şi ca o independenţă a autorităţilor guvernamentale. Această independenţă se
fondează pe existenta unor funcţii fundamentale, distincte prin natura lor şi care pot fi
exercitate numai separat.
Cu toate acestea, în teoria clasică a separaţiei puterilor, nu vedem cum şi unde şi-
ar găsi locul „puterea corpului electoral” şi curţile şi tribunalele constituţionale.
În forma sa modernă (contemporană) teoria constituie o premisa de drept şi constă
in: autonomizarea autorităţilor publice, protejarea funcţiilor publice ce revin acestora,
instituirea unor mijloace de colaborare şi de control mutual, în ambianţa unei
autentice şi reale democraţii.
Totuşi adepţii acestei teorii, atât cei clasici cât şi cei moderni, consideră însă că
separaţia puterilor este în realitate o justificare ideologică a unui corp politic foarte
concret, slăbirea puterii guvernanţilor, în ansamblu, limitându-i pe unii prin alţii. Se
consideră că separaţia puterilor comportă doua aspecte bine conturate:160
- separaţia Parlamentului vis-a-vis de Guvern;
- separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, fapt ce permite controlul acestora
prin judecători independenţi.
Statul de drept a fost definit chiar ca separare şi divizare a puterilor, dar aceasta
trebuie să fie efectivă existând deplina autonomie, dar, totodată, colaborare şi control
reciproc.
În cadrul sistemului de frâne şi contra greutăţi, recurgând la aplicarea principiului
separaţiei puterilor statului, deosebit de important pentru realizarea statului de drept
este existenţa unei jurisdicţii independente, adică a unui sistem de organe chemat să
înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare şi de cea
executivă şi sustras oricărei influenţe din partea acestora.
Potrivit principiului independenţei justiţiei, instanţele competente sunt ţinute să
soluţioneze litigiile cu care au fost sesizate, întemeindu-se exclusiv pe normele
juridice în vigoare, fără ca instanţele judecătoreşti superioare sau organele aparţinând
puterii legiuitoare sau executive să le poată influenţa în activitatea lor prin ordine,
instrucţiuni, îndrumări sau sugestii. Principiul independenţei justiţiei, cu alte cuvinte,
înseamnă că instanţa e competentă nu să se pronunţe asupra litigiului ca parte
integrată într-o ierarhie, ci ca organ care procedează în afara vreunui raport de
subordonare161.
Statul de drept presupune în acelaşi timp şi accesul liber la justiţie şi garantarea
activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie, astfel încât hotărârile nelegale
sau netemeinice date de o instanţă să poată fi îndreptate, pe calea exercitării căilor de
atac, de instanţa ierarhic superioară.

159
T.Draganu-Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia 1992, p.30 şi următoarele
160
Ioan Muraru-Drept constitutional şi institutii politice, vol II, p.10
161
Ioan Muraru- op.cit, p.5-6

80
 Vorbind de liberul acces la justiţie E.Glasson şi A.Tissier o definesc în felul
următor: „Orice persoană are facilitatea de a supune tribunalelor organizate de lege
cererile pe care înţeleg să le facă. Fiecare este liber să aducă în faţa judecătorului
pretenţiile sale bine sau rău fondate, chiar de nesusţinut. Tribunalul sesizat este ţinut
să le judece dacă este competent şi dacă nu este competent să statueze pentru a
declara incompetenţa sa. Dreptul de a acţiona în justiţie, înţeles în acest sens nu este
un drept privat, este un drept public, este o libertate publica. Situaţia este aceeaşi şi în
ce priveşte libera apărare în justiţie, este aceeaşi şi în ce priveşte dreptul de a exercita
împotriva hotărârii judecătoreşti recursurile deschise de lege162”.
Ceea ce liberul acces la justiţie asigură persoanelor nu este numai facultatea
nestânjenită de a introduce, după libera lor apreciere, o acţiune în justiţie fie ea chiar
nefondată în fapt sau în drept, ci el implică în acelaşi timp obligaţia corelativă pentru
tribunalul competent de a se pronunţa în fond asupra acestei acţiuni şi, în consecinţă,
să o admită sau să o respingă. Cu alte cuvinte, în temeiul liberului acces la justiţie
tribunalele odată sesizate cu o acţiune nu vor putea să se mărginească la înregistrarea
mecanică a acesteia, ci vor trebui să străbată, dacă sunt competente, toate etapele
procedurale prevăzute de lege în vederea soluţionării litigiului, începând cu citarea
parţilor, continuând cu susţinerea în contradictoriu a pretenţiilor lor, cu administrarea
probelor şi sfârşind cu pronunţarea hotărârii, iar dacă este cazul, cu soluţionarea căilor
de atac.
Aceasta este una dintre garanţiile prestabilirii legalităţii, atunci când ea a fost
încălcată. În acelaşi sens pe lângă căile ordinare de atac, legea constituie şi căi
extraordinare. Calea de atac a unei hotărâri nu este deci un simplu „remediu”, ea este
instrumentul de acţiune în ambianţa statului de drept, pentru ca legea, inclusiv în
activitatea de judecată, să-şi asigure supremaţia şi eficacitatea deplină.
7. 6. Înseamnă, în numele majorităţii, respectarea drepturilor minorităţilor, a
egalităţii în faţa legii pentru toţi cetăţenii fără nici o deosebire.
Instituţionalizarea şi garantarea libertăţilor omului şi cetăţeanului constituie placa
turnantă a statului de drept163. Aceasta întrucât „domnia legii trebuie să însemne
protecţia şi securitatea individului, pe baza statutului sau juridic. Pentru ca drepturile
omului sa devină o realitate juridica K.Vasak164 considera ca trebuie să fie întrunite
trei condiţii:
- sa existe o societate organizată sub forma statului de drept;
- în interiorul statului, dreptul omului să se exercite într-un cadru juridic
prestabilit, valabil totuşi în funcţie de natura dreptului şi în funcţie de circumstanţe;
- exercitarea dreptului de către titularii acestora să fie însoţită de garanţii juridice
precise, concrete, precum şi de posibilitatea de a acţiona pentru a obţine respectarea
legilor.
Statul de drept se poate realiza numai prin respectarea de către toate autorităţile
statului a dispoziţiilor legii, prin protecţia reala a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor. Corolarul statului de drept trebuie să-l constituie
consacrarea, garantarea şi promovarea drepturilor omului la nivelul standardelor
internaţionale, realizarea climatului favorabil manifestării şi valorificării persoanei
umane ca un criteriu fundamental de moralitate care să releve în ce măsură statul şi
dreptul sunt, în mod efectiv, pentru om.

162
E.Glasson şi A.Tissier-Traite teorique et practique d’organisation judiciaire,de competence et de
procedure civile, Paris, 1925, p.415
163
I.Delianu- Drept constitutional şi institutii politice, vol II, p.120
164
K.Vasak-Introduction generale, in Les dimensions internationales des droits de l’homme, UNESCO,
1978, p13 şi următoarele

81
 Toate acestea presupun un cadru legislativ adecvat care să reglementeze
raporturile sociale în ansamblul lor, iar toţi cetăţenii, indiferent de poziţia lor socială
sau politică să fie egali în faţa legii şi să respecte legea ca element suprem în stat.
7.7. Statul de drept nu se poate realiza fără respectarea regulilor economiei de
piaţă, a proprietăţii private şi a egalităţii şanselor, statul de drept presupunând şi
protecţia socială a categoriilor defavorizate.
Şcoala liberala clasică, întemeiată de Adam Smith considera că statul trebuie să se
abţină de a interveni în domeniul economic, fiind complet liberat de această sarcină
care l-ar expune la numeroase decepţii dacă ar încerca să o îndeplinească şi anume
sarcina de a supraveghea munca particularilor şi de ai dirija pe aceştia spre activităţi
cât mai conforme interesului social.
Fără această respectare a libertăţilor economiei de piaţă se poate crea o
instabilitate a sistemului capitalist. Nu putem vorbi de un stat de drept dacă acesta nu
oferă cetăţenilor dreptul la dezvoltare, la prosperitate, la o concurenţă liberă pe piaţă,
la libertatea schimburilor şi a muncii libere, la egalitatea şanselor etc.
7.8. Statul de drept este condiţionat ca realizare practică şi de gradul de
instrucţie şi educaţie a poporului, de tradiţiile culturale, de aspectele psihosociale în
ceea ce priveşte respectul faţă de lege.
Structura politico-sociala a statului de drept corespunde unei dezvoltări superioare
a raţiunii prin faptul ca statul de drept necesită o gândire sofisticată, hrăneşte ideea
unui progres continuu a conştiinţei şi se bazează pe necesitatea unei educaţii populare.
7.9. Statul de drept mai presupune libertatea presei, a tuturor mass - media, a
drepturilor de asociere, a existenţei societăţii civile ca una din modalităţile
importante de a împiedica abuzul puterii statului.
S-a constatat ca societatea civila implică asigurarea circulaţiei nestânjenite a
informaţiei, promovarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii conştiinţei, schimbul de
idei şi luare de atitudini, la nivel colectiv spontan şi neinstituţionalizat, existenţa şi
acţiunea socială a unor organizaţii voluntare, asociaţii independente, mişcări sociale,
organizaţii regionale şi profesionale care nu sunt controlate decât de instituţiile statale.
Statul de drept este, de asemenea, orientat către limitarea posibilităţilor de
penetrare a statului în viaţa societăţii, reducerea rolului statului la o acţiune minimă de
menţinere a echilibrului social, de sprijinire a indivizilor în satisfacerea propriilor
interese.
7.10. Constituirea dreptului însăşi într-o ordine juridică ierarhizată care, prin
norme clare, perfect corelate, să prevadă:
- principiile generale care guvernează societatea;
- organizarea, funcţionarea şi competenţele autorităţilor publice, cât şi limitele
de acţiune ale acestora;
- drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, în corelaţie cu
dreptul şi obligaţiile statului;
- garanţiile juridice prin care se asigură realizarea drepturilor şi executarea
obligaţiilor.
7.11. Statul de drept trebuie sa aibă şi o structură a sistemului statal bazată pe
principii şi reguli ferme, închegate în perimetrul rigorilor dreptului, care trebuie să
asigure autorităţilor publice:
- controlul permanent şi reciproc al activităţilor desfăşurate cu dublu scop: de a
preveni sau corecta acele acte de autoritate dăunătoare individului ori societăţii, de a
nu permite acumularea de puteri excesive de către o singură autoritate, susceptibile de
a genera exercitarea abuziva a puterii contra dreptului şi intereselor legitime ale
individului.

82
 - capacitatea organizatorică şi funcţională de a acţiona în mod eficient pentru
soluţionarea oportună a nevoilor sociale, atât celor individuale cât şi celor colective,
până la nivelul întregii societăţi.
- capacitatea juridică de a contribui, în limitele şi formele prescrise de lege, la
realizarea funcţiilor şi atribuţiilor specifice ale celorlalte autorităţi.
7.12. Subordonarea puterii fata de drept.
Este o alta trăsătura caracteristică statului de drept. Această idee o găsim în cadrul
filosofiei kelsiene. Puterea statală trebuie limitată prin drepturile fundamentale
recunoscute cetăţenilor săi. Indivizii, pe temeiul dreptului, se pot opune puterii, statul
nu reprezintă doar instrument de constrângere ci şi garantul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti.
Premiza esenţială a subordonării statului faţă de drept este structurarea ordinii
juridice sub un dublu aspect:
- încadrarea activităţii organelor etatice în sistemul de rigori al dreptului. Aceasta
se realizează prin impunerea cerinţei ca ele să acţioneze numai pe baza unei abilităţi
juridice şi prin circumstanţierea activităţii lor în limitele stricte ale competenţei;
- constituirea dreptului însăşi într-o ordine juridică ierarhizată, în care normele lui
nu numai că sunt corelate, dar acestea, făcând parte dintr-un ansamblu coerent, sunt
guvernate ele însele de principiul noncontradicţiei.
J.Chevallier considera că structurarea ordinii juridice se realizează, pe de o parte,
prin diferenţierea normelor juridice şi articularea lor conform principiului ierarhiei şi
al subordonării, iar, pe de altă parte, prin instituirea unui control jurisdicţional vizând
garantarea şi stabilitatea acestui aranjament piramidal.
Limitarea puterii statului prin drept presupune de asemenea o concepţie autentică
şi unanimă asupra democraţiei. Statul nu mai este privit ca un fapt politic original, el
semnifică personificarea naţiunii, el traduce în termeni juridici voinţa acesteia. De
origine consensuala, statul este creat prin acordul tacit al membrilor comunităţii
naţionale. Ori, tocmai această origine consensuală a statului conţine germenele
principiului limitării puterii lui, puterea trebuie să se exercite conform cu voinţa
membrilor naţiunii.
Cu toate acestea, statul de drept în realitatea sa practică, determinată şi influenţată
de ansamblul factorilor socio-politici din fiecare ţară, de condiţiile naţionale şi
internaţionale nu poate fi un „panaceu universal”. Aceste trăsături nu sunt universal
valabile pentru toate statele de drept, fiecare ţară în parte îşi are trăsăturile sale
caracteristice, diferenţiindu-se unele de altele.
Statul de drept se înscrie în dezvoltarea istoriei ca o forma de organizare politico-
sociala, validată ca atare de experienţa istorică. Cu toate acestea el prezintă, aşa cum
s-a relevat în literatura juridică165, o serie de aspecte vulnerabile. Dintre acestea
amintim:
- posibilitatea inflaţiei legislative;
- întârzierea edictării normelor juridice în raport cu dinamica vieţii sociale;
- rezistenţa administraţiei la transpunerea în viaţă a unor acte normative;
- faptul ca organele judiciare nu pot stăpâni uneori fenomenul criminalităţii,
existenţa erorilor juridice;
- exercitarea puterii judecătoreşti poate conduce la o dictatura juristocratică166.
Analizând trăsăturile statului de drept, cu defectele şi calităţile sale, putem
conchide precizând că statul de drept ca realitate istorica şi concept prezintă exigenţe
165
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p.
100-103
166
Dictatura juristocratică este acea dictatura în care independenţa judecătorilor este folosită abuziv.

83
de necontestat şi certe avantaje, ca valoare contemporană, fiind, în acelaşi timp,
perfectibil în raport cu exigenţa istorică şi tendinţele progresului social. Este posibil
ca aceste exigenţe să fie satisfăcute numai într-un climat politico social în care s-a
instaurat o autentică ambianţă democratică, în care omul ocupă locul de reper
axiologic cardinal, impunându-se, astfel, postularea, prin normele dreptului, a unor
valori morale şi politice autentice pentru individ, pentru societatea globală.

8. Impedimente în cale a construirii şi funcţionării

statului de drept
Cu toate ca statul de drept este perceput în secolul XX ca o formă ideală de
conducere, punerea sa în aplicare prezintă un grad ridicat de dificultate. Studiind
doctrina, principiile şi trăsăturile acestui tip de stat am putea ajunge la concluzia că
este un stat mitic. În realitate el reprezintă numai organizaţia politico-juridică pe care
o cere societatea şi pe care o poate accepta comunitatea umană şi de care este nevoie
într-o societate ce se dezvoltă sub semnul progresului şi civilizaţiei.
Dar, societatea, în evoluţia ei, nu urmează liniile directoare proiectate de ştiinţă şi
nici modelele elaborate în plan teoretic. Dezideratele statului de drept, gândite pentru
a se asigura un echilibru social şi o ordine, în care fiecare individ să-şi poată împlini
personalitatea şi scopul vieţii şi acceptate formal, atât în practica guvernării cât şi
discursul politic, sunt supuse, din păcate, unui proces de erodare care se intensifică de
la o etapă la alta. Realităţile dinamicii actuale în viaţa statului şi, deopotrivă, în cea
politică ne arată o serie întreagă de derapaje care contravin principiilor statului de
drept.
Considerăm că printre problemele cu care se confruntă statul de drept în perioada
actuală ar fi de menţionat: încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat,
încălcarea principiului pluralismului politic, inflaţia legislativa, explozia juridică,
multiplicarea şi instituţionalizarea unor noi drepturi ale omului, accentuarea crizei
morale la nivelul clasei politice.
8.1. Încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. De departe cea mai gravă
încălcare a dezideratelor construirii Statului de drept, a fost şi, din păcate, continuă să
fie, încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. Montesquieu observa că este
imperios necesar ca puterea legislativă, executivă şi judecătorească „să se exercite
separat”, pentru a se garanta conducerea democratică a societăţii.
Aşa de pildă, în România - în ultima perioadă - abuzul de ordonanţe de urgenţă, în
numele grăbirii ritmului reformei, a dus la transformarea Forului legislativ, a
Parlamentului democratic ales de popor, într-o anexă a Puterii executive.
În legătură cu această gravă încălcare a dezideratelor construcţiei statului de drept
nu este lipsit de interes să amintim opiniile lui Rousseau, care arăta că „Puterea
legiuitoare este inima statului... un om poate rămâne imbecil dar să trăiască; de îndată
însă, ce inima şi-a încetat funcţiunile, animalul e mort”167.
Deci, acel stat care este lipsit de Puterea legiuitoare, care este inima sa, încetează
să-şi mai îndeplinească în mod normal funcţiunile, punând în pericol - cum observa
Montesquieu - libertatea.
Pe de altă parte, executivul - prin modificările aduse în activitatea Puterii
judecătoreşti - a acţionat în direcţia promovării unor proceduri de natură a statua
dependenţe ale Puterii judecătoreşti, faţă de cea executivă. Consecinţele sunt deja
cunoscute prin reflectarea voinţei şi opţiunilor politice ale executivului în soluţiile

167
J.J.Rousseua, Op.cit. p. 214

84
date de unele instanţe, nu în conformitate cu legile în vigoare, ci chiar prin ignorarea
acestora.
Aşa, de pildă, făcând abstracţie de prevederile Legii Nr. 112 din 1995 - pusă sub
semnul controversei de unele forţe politice, inclusiv de membri ai Executivului, dar
fiind încă in vigoare — multe instanţe pronunţă soluţii dramatice, înlocuind vechi
nedreptăţi cu altele noi, care pun în cauză nu numai caracterul democratic şi social al
statului, ci însăşi ideea de justiţie. Guvernanţii n-ar trebui să uite - atrăgea atenţia
Montesquieu - că atunci când oamenii îşi pierd încrederea în Justiţie totul este pierdut.
8.2. Încălcarea principiului pluralismului politic. Construcţia Statului de drept
presupune - aşa cum demonstrează experienţa şi după cum argumentează doctrina - nu
numai recunoaşterea declarativă a pluralismului politic, ci şi adoptarea unor măsuri
practice, care să-i asigure şi garanteze viabilitatea. Aceasta implică îndeplinirea
obligaţiilor ce revin Puterii, deci guvernanţilor, să respecte Opoziţia şi să-i asigure
condiţiile necesare pentru a-şi îndeplini rolul critic - corectiv ce-i revine în mod firesc
în mecanismele guvernământului.
Or, experienţa arată că guvernanţii recurg frecvent la acţiuni sistematice împotriva
Opoziţiei, încercând să-i anuleze Mesajul critic-corectiv, prin calomnierea partidelor
şi a liderilor acestora.
Este, fără îndoială, o altă gravă încălcare a dezideratelor construcţiei Statului de
drept, cu multiple consecinţe pe plan politic, economic şi social.
8.3. Inflaţia legislativa. În literatura de specialitate este precizat faptul că în
condiţiile contemporane statul de drept nu poate fi conceput ca mediu favorabil pentru
extinderea nelimitată a intervenţiei dreptului, pentru o inflaţie legislativă care
constituie ceea ce este uneori denumit „poluare juridică”168. Din experienţa juridică s-
a constatat că, cu cât este mai mare numărul normelor, cu atât dificultăţile de a le
aplica sunt mai mari. S-a mai precizat ca excesul de normativism poate conduce la o
forma de autodistrugere a statului de drept.
Cauzele acestei inflaţii legislative au fost analizate sub doua aspecte169: inflaţie
legislativă, consecinţă a spectacolului politic; inflaţie legislativă, semn al îmbătrânirii
organismului social. S-a constatat că adevărul se afla la mijlocul distanţei dintre cele
doua ipoteze.
Din viata politică a guvernanţilor se deduce clar un interes al acestora pentru
imaginea pe care o creează în presă, mai acută decât guvernarea efectiva a statului, de
aici şi dorinţa acestora de a aduce cu ei o lege nouă. Aceasta medalie vizuală face ca
actul legiferării să-şi schimbe în mare măsură finalitatea. Legea nu mai este necesară
pentru a ordona realitatea, ci pentru a ajusta imaginea publică170.
Nu putem reduce însă cauzele inflaţiei legislative la aspectul politic. Un alt cadru
propice dezvoltării lui îl prezintă organismul social, care prin activitatea sa, din ce în
ce mai complexă, cere un cadru al regulilor juridice mai mare, o creştere considerabilă
a mijloacelor de aplicare, o dezvoltare a administraţiei. Această dezvoltare a
administrativului atrage după sine un control mai riguros prin intermediul instanţelor,
dar care, în condiţiile actuale este din ce în ce mai ineficient datorita înmulţirii
organelor controlate şi a încetinirii procedurilor juridice.
8.4 Explozia juridică. Aceasta consta într-o creştere considerabilă a numărului
proceselor, însoţită de o insuficienţă a numărului magistraţilor, fapt care provoacă, din
ce în ce mai mult, o insecuritate juridică. Creşterea numărului proceselor are cauze
multiple, mai importante sunt: inflaţia legislativă necontrolată care face să se adopte
168
S. Popescu, Statul de drept în Revista de studii internaţionale, nr. 1-2/1990, p. 63
169
I. Dogaru, D. C. Danisor, Gh. Danisor-Teoria generala a dreptului, ed. Stiintifica 1999, p. 119-120
170
Ibidem , p. 119

85
acte normative potrivnice climatului de armonie socială, accentuarea birocratismului
şi politizarea administraţiei, erodarea calităţii serviciilor publice, creşterea gradului de
irascibilitate la nivel social şi, nu în ultimul rând, capitalizarea haotică, proces în care
sunt incitate instinctele primare şi trăsăturile negative de caracter.
8.5. Multiplicarea şi instituţionalizarea unor noi drepturi ale omului. Această
multiplicare şi instituţionalizare a unor noi drepturi ale omului implică o intervenţie
mai larga a statului asupra drepturilor omului din cea de a doua generaţie, cum ar fi:
drepturile economice, sociale, culturale etc. Drepturile omului din prima generaţie,
cum ar fi cele politice şi civile, care au fost create tocmai pentru limitarea puterii în
stat sunt lăsate pe un al doilea loc în legiferare, fiind puse în pericol.
Există avertismente în ceea ce priveşte raportul invers proporţional care este
posibil să existe între extinderea sferei drepturilor fundamentale pe de o parte şi
eficacitatea protecţiei juridice pe de alta parte. Nu este lipsit de importanţă în
analizarea acestei probleme faptul ca celor doua generaţii ale drepturilor omului li s-
au mai adăugat încă doua.
S-a constatat ca pe măsura ce sfera drepturilor omului se lărgeşte, primejdiile de
conflict între ele şi între cei care le revendică sunt din ce în ce mai frecvente. Sunt
identificate două genuri de conflicte171: conflicte care provin din existenţa unor
concepţii diferite despre unul şi acelaşi drept; conflicte care provin din imposibilitatea
de a proteja un drept fundamental, fără a încălca un altul.
În condiţiile contemporane, aceste multiple probleme cu care statul de drept se
confruntă, au consecinţe nefaste nu numai în funcţionarea internă a puterilor statului,
dar ele constituie o piedică serioasă şi în dezvoltarea unor relaţii internaţionale, ştiut
fiind faptul că şi acestea se primenesc sub presiunea cerinţelor unei lumi civilizate.
Integrarea europeană, de exemplu, se află sub semnul unor importante condiţii cum ar
fi consolidarea democraţiei reprezentative, întărirea jurisdicţiei sociale, respectarea
riguroasă a drepturilor omului, valori care nu se pot afirma decât într-un adevărat stat
de drept.
8.6. Accentuarea crizei morale la nivelul clasei politice. Statul de drept — fiind o
construcţie opusă sistemului totalitar‚ implică, totodată, aşezarea instituţiilor sale, pe
temelia trainică a valorilor juridice recunoscute în întreaga lume civilizată şi
adoptarea unui comportament politic, care să răspundă exigenţelor unei minime
moralităţi.
Aceasta obligă guvernanţii, care au obţinut sufragiile electoratului pe baza unor
anumite programe electorale, să le respecte şi să le îndeplinească, la termenele pe care
şi le-au asumat.
Oricine înţelege că încălcarea acestor promisiuni este un act cu implicaţii juridice
şi morale, punând sub semnul întrebării credibilitatea Guvernământului, ca urmare a
încălcării Contractului încheiat cu electoratul, care - în schimbul angajamentelor
solemne ale candidaţilor şi-au dat votul.
Deci, numai dacă la baza construcţiei pe care o înfăptuim sunt puse Legea,
Justiţia şi o minimă Moralitate - valori aparţinând unei societăţi civilizate - se
împlinesc dezideratele fundamentale ale Statului de drept, asigurându-se acele
aşezăminte trainice, pe temelia cărora se pot orândui cu dreptate prezentul şi viitorul
unei naţiuni, pot fi garantate libertatea, onoarea şi demnitatea cetăţenilor ei.

171
S.Popescu-Teoria generala a dreptului, Editura, Lumina Lex, 2000, p.352-353

86
 Capitolul V
Problematica politico-juridică a constituţiei

1. Precizări prealabile
Opţiunile politice cu privire la guvernarea societăţii, la relaţiile economice şi
instituţiile care le susţin, sunt întotdeauna în căutarea unui suport juridic172. Se ajunge,
astfel, ca dreptul să devină instrumentul de punere în aplicare a deciziei politice sau,
cu alte cuvinte, decizia politică, pentru a produce efectele dorite de iniţiatori, trebuie
să îmbrace o haină juridică.
Dar pentru ca dreptul, în această ipostază de pârghie de guvernare, să nu devină
un instrument, de care puterea să dispună în mod discreţionar, s-a ajuns, în epoca
modernă, după îndelungate confruntări în viaţa politică a colectivităţilor umane, ca
organizarea structurilor statale şi exercitarea puterii să se facă pe baza unei legi cadru,
denumită Constituţie173.
Constituţia este legea fundamentală a unui stat, având o forţă juridică superioară
oricărei alte reguli sociale, indiferent de ce natură ar fi aceasta. Ea defineşte
trăsăturile, principiile şi normele de bază ale statului, inclusiv în ceea ce priveşte
calitatea sa de subiect în dreptul internaţional public, organizarea puterilor în stat şi
relaţiile interinstituţionale, competenţele organelor supreme ale statului, drepturile,
îndatoririle şi libertăţile cetăţenilor precum şi raporturile lor cu organele puterii de
stat. Ca act de organizare a puterilor publice, constituţia conferă societăţii o anumită
structură şi semnificaţie.

172
T. Draganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992,
p.99
173
Deleanu, M. Enache, Premisele şi mecanismele statului de drept, revista „Dreptul”, nr. 12/1993, p.
35.

87
 Dar, este necesar să se sublinieze că viaţa constituţională şi Constituţia unui stat
nu sunt expresia unui act de voinţă deliberat din partea factorilor de putere, ci, din
contra, rezultatul presiunilor exercitate în îndelungata istorie a omenirii, nu de puţine
ori, prin acţiuni violente, de către masele guvernate asupra celor care deţin puterea,
obligându-i să renunţe, de la o epocă la alta, de la o etapă la alta a dezvoltării istorice,
concomitent cu progresul înregistrat în toate planurile vieţii sociale, dar în mod
deosebit în cel cultural şi tehnico-ştiinţific, la prerogativele lor discreţionare şi la
monopolul absolut asupra mijloacelor de exercitare efectivă a puterii.
Rezultantă incontestabilă a evoluţiei societăţii către formele democratice de
exercitare a puterii, Constituţia nu reprezintă un act de bunăvoinţă al forţelor politice
aflate la putere. Aceasta pentru că, sub presiunea intereselor politicianiste şi
clientelare, ele tind, mereu, să-şi extindă spaţiul de acţiune, iar Constituţia reprezintă
tocmai un corset, care nu permite sau încearcă să împiedice, pe cât posibil, asemenea
comportamente politice. Prin urmare, în mod real, interesaţi de existenţa unei
Constituţii democratice sunt, în primul rând, cetăţenii174.
Tocmai de aceea, cel puţin formal, Constituţia este actul prin care cetăţenii unei
naţiuni definesc condiţiile exercitării puterii politice, reglementează mecanismul
reprezentării lor, modul de control asupra guvernării, precum şi suma drepturilor şi
libertăţilor proprii.175 În aceste condiţii Constituţia dobândeşte statutul de lege
fundamentală căreia trebuie să i se supună atât guvernanţii cât şi cei guvernaţi.
Măsura în care ea este respectată reprezintă unul dintre etaloanele cele mai obiective
de apreciere a caracterului democratic al societăţii respective şi de funcţionare a
mecanismelor statului de drept.
Dar, pentru ca o Constituţie să se ridice la rangul de lege supremă în stat şi să
impună respectul cuvenit, în primul rând, din partea factorilor de putere, dar şi a
cetăţenilor, ea trebuie să încorporeze, la nivel social, un procent cât mai mare de
voinţă politică, procent care să tindă, pe cât posibil, spre cota sa maximă176. Este
vorba de un consens, a cărui geneză implică un proces deosebit de dificil, mai ales
pentru societăţile contemporane aflate în tranziţie de la un sistem politic dictatorial la
unul democratic şi care încă nu şi-au definit cadrul constituţional al demersului lor
istoric.
În asemenea situaţie se află şi societatea românească, confruntată nu numai cu
problemele obiective ale tranziţiei, dar şi cu o serie întreagă de aspecte particulare,
care se dovedesc o frână, tot mai puternică, în calea democratizării reale, în primul
rând, a vieţii politice şi apoi a întregii societăţi în ansamblul ei.

2. Conceptul de constituţie
2.1. Originile termenului de constituţie.
Etimologic, cuvântul de Constituţie îşi are originea în latinescul constitutio care s-
ar traduce prin „aşezare cu temei” sau „starea unui lucru”. În dreptul roman imperial
legile erau denumite constituţii. „Constituţia Imperială - spune Gaius, în Institutele
sale – este ceea ce Împăratul hotărăşte prin decret, edict sau prin epistolă” (Constitutia

174
A. Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România ( 1866-1991), Casa de editură şi presă ŞANSA
SRL, Bucureşti, 1996, p. 12.
175
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 117.
176
Alexandru Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999,p.
49.

88
principis est quod Imperator, vel edictola constituit.)177 Aceeaşi semnificaţie continuă
s-o aibă până în secolul al XVIII-lea, când dobândeşte un sens nou, respectiv cel de
lege fundamentală, având ca scop organizarea statului.
Termenul de constituţie este întâlnit destul timpuriu şi în Principatele Române,
desigur fără a avea semnificaţia de lege fundamentală. De exemplu, constituţie a fost
denumită Legea lui Constantin Mavrocordat din 7 februarie 1740 cu privire la
strângerea veniturilor statului.178
În doctrină termenul de constituţie a fost folosit pentru prima dată de Jean Jacques
Rousseau. Mai târziu el s-a generalizat şi a început să fie folosit atât pentru
desemnarea legilor fundamentale ce priveau organizarea statului, cât pentru
declaraţiile de drepturi, apărute sub influenţa ideilor democratice şi definind marile
valori pe care trebuia să le respecte întreaga societate şi în primul rând statul.
La începutul secolului al XVIII-lea societatea umană înregistrează importante
prefaceri structurale, politice, economice, juridice etc. Toate acestea aveau nevoie de
o consfinţire şi o garanţie. Acest rol şi l-a asumat Constituţia, care a devenit lege
fundamentală a oricărui stat. În aceste condiţii ea dobândeşte o viziune mai largă
decât o lege obişnuită, excedând juridicul şi devenind expresia unei realităţi politice,
sociale şi statale pe care o modelează prin dispoziţiile sale. În Constituţie sunt
consacrate principiile fundamentale ale vieţii sociale, politice, juridice, economice ca
expresie a valorilor pe care fiecare popor le promovează şi pe care statul ca organizare
politică a societăţii îşi asumă sarcina să le apere.
Constituţia este superioară normelor juridice. Ea este fundamentul întregului
sistem juridic, dar nu în primul rând ca o normă ce stă la baza celorlalte, ci ca un
principiu, ca o stare de spirit care comandă orice normare. Dacă pornim de la acest
criteriu autentic de definire a Constituţiei, putem spune că ea este starea de conştiinţă
colectivă care cere un anumit tip de organizare a colectivităţii constituită în stat.
Constituţia este, din acest motiv, mai întâi un ansamblu de principii filosofice ce
privesc modul de raportare a individului la societate, şi invers, şi abia apoi o
modalitate de organizare a puterii politice179.
Noţiunea de constituţie poate fi privită sub un dublu sens, respectiv material şi
formal180.
2.2. Sensul material al noţiunii de constituţie
Când privim Constituţia din punctul de vedere al obiectivului său, uzând deci de
un criteriu zis „material”, ce priveşte aşadar conţinutul, putem spune că ea
reprezintă ansamblul regulilor celor mai importante existente în stat.181
Constituţia este, deci, ansamblul regulilor cu privire la instaurarea, exercitarea şi
menţinerea puterii de stat. Această definiţie este însă foarte largă şi destul de
imprecisă, după cum se afirmă şi în doctrina juridică182. În acest sens, Constituţia
cuprinde regulile cu privire la forma de stat, la separaţia puterilor în stat, la

177
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005, p. 100.
178
Ibidem
179
T. Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1992, p. 72
180
I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 82; I.
Dogaru, şi alţii, Teoria generală a dreptului, curs de bază, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.175; I.
Craiovan, Doctrina juridică, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 37.
181
I. Dogaru, op. cit. 175.
182
Călin Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 57; Sergiu Tămaş, Dicţionar
politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ediţia a II-a. revăzută şi adăugită, Casa de editură şi
presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1996, p. 66.

89
organele rezultate din aceasta, la competenţele lor, la raporturile acestora cu
cetăţenii şi cu naţiunea. Aceste reguli se referă şi la statutul partidelor politice,
căci, deşi acestea nu fac parte din Constituţie în sens formal, în sens material sunt
părţi ale acesteia, având o legătură strânsă, esenţială cu procesul de instaurare,
exercitare şi menţinere a puterii de stat.
Obiectivul Constituţiei constă deci în organizarea exerciţiului puterii. Aceasta
presupune că ea determină modul de alegere a personalităţilor sau colectivelor ce
sunt abilitate să decidă în numele statului, precum şi competenţele acestora, ideea
de drept care stă la baza organizării sociale şi statale, deci filosofia socială şi politică
care este ţinută drept filosofie de stat.
Conţinutul Constituţiei este format din reguli cu privire la tehnica
guvernamentală, reguli cu privire la drepturile individului în raport cu puterile
publice şi, câteodată, şi din reguli care nu au propriu-zis caracter constituţional. În
general, partea cu privire la tehnica guvernamentală este cea mai amplă.
Declaraţiile de drepturi lipsesc de multe ori, existând doar câteva texte cu privire la
drepturile fundamentale. Câteodată acestea sunt însoţite şi de o parte cu privire la
obligaţiile fundamentale, cum era cazul cu constituţiile comuniste, cum este cazul
Constituţiei Spaniei sau al Constituţiei române din 1991.
Cea mai discutată problemă este cea a acestor declaraţii de drepturi sau a
preambulului care, în general, tratează principiile de filozofie politică ce stau la baza
Constituţiei. Uneori, s-a spus că ele au valoare juridică, alteori, că sunt lipsite de
valoare juridică.
2.3. Sensul formal al noţiunii de constituţie
Privită din punctul de vedere al formei sale, deci nu al conţinutului, al
suportului formal, Constituţia reprezintă ansamblul de norme juridice elaborate
şi modificate după o procedură specială, superioară celei utilizate la elaborarea şi
modificarea celorlalte legi. De multe ori şi organul ce elaborează şi modifică
normele constituţionale este unul special. Norma constituţională este o normă
privilegiată şi protejată. Privilegiată, deoarece ea este unică în genul său, şi
protejată, deoarece modificarea ei este îngreunată, pentru a i se asigura un plus de
stabilitate.183
2.4. Îmbinarea aspectului material cu cel formal
Cele două aspecte ale Constituţiei, cel material şi cel formal, sunt rupte unul de
altul doar în teorie. Practic, ele se combină. Putem asista la o convergenţă a
criteriilor, dar şi la o disociere a lor.
În general, aspectele material şi formal ale Constituţiei converg. Regulile
cele mai importante ale sistemului juridic sunt elaborate şi revizuite într-o
formă specială, superioară celei a legilor şi, în general, solemnă.
Dar există situaţii, destul de rare, în care cele două aspecte nu converg. Există
state în care se poate vorbi de constituţie doar din punct de vedere material.
Acesta a fost cazul statelor în Evul Mediu, mai ales în perioada iniţială, sau cazul
statelor cu Constituţie cutumiară sau preponderent cutumiară şi fără regim
administrativ. În Marea Britanie, de exemplu, Constituţia poate fi revizuită prin
lege ordinară, fără un organ special sau o formă specială, de unde şi expresia:

183
R. P. Bena, Statul de drept la el acasă, Europa Occidentală şi America, Editura Galaxia, Bucureşti,
1997, p. 37; I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Europa Nova, Bucureşti,
1996, p. 74; Ion P. Filipescu, Drept internaţional comunitar european, Editura Actami, Bucureşti,
1994, p. 95.

90
„Parlamentul englez poate să facă totul, mai puţin să schimbe o femeie în
bărbat şi un bărbat în femeie”.184
Întâlnim, de asemenea, constituţii formale care au dispoziţii ce, din punct de
vedere material, nu sunt constituţionale (Constituţia Elveţiei). De asemenea,
întâlnim constituţii scrise, sistematice, care pot fi revizuite prin lege ordinară (de
exemplu, Constituţia Israelului).
2.5. Constituţia politică şi constituţia socială
Atât în doctrină cât şi în discursul politic, din ce în ce mai ipocrit şi mai
demagogic, s-a susţinut că statul n-ar fi şi nici n-ar trebui să devină un scop în sine.
Într-adevăr, societatea se organizează politic pentru a-şi satisface mai bine interesele
şi nu în beneficiul sistemului său de organizare. Prin urmare statul trebuie să se
organizeze şi să funcţioneze pe baza subordonării politicului faţă de social. Deci
statul trebuie să fie pus în slujba creării unui anumit tip de societate. Ceea ce
trebuie să primeze, aşadar, nu este organizarea politică, ci proiectul de
organizare socială în vederea împlinirii căruia politicul este şi acţionează. Ca
urmare, statutul statului, organizarea puterilor, trebuie să fie adaptate scopului
organizării sociale. Există, aşadar, două niveluri: unul al organizării politice şi
unul al organizării sociale. Corespunzător acestor niveluri, există două tipuri de
constituţie: politică şi socială. Aceste două niveluri coexistă, cel politic fiind
subordonat celui social.
2.5.1. Constituţia politică reprezintă totalitatea regulilor ce determină
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat, statutul cetăţenilor,
drepturile şi libertăţile acestora. Această parte a constituţiei este strictă, îmbrăcând
forma juridică rigidă. Ea reprezintă partea cea mai dezvoltată a constituţiei,
câteodată singura parte a acesteia. Uneori, chiar dreptul constituţional, ca ştiinţă, se
referă la constituţie ca şi cum ea ar fi formată doar din această constituţie politică. De
aici referirile stricte la normele constituţionale şi scăparea din vedere a
esenţialului, care este constituţia socială, ansamblul principiilor ce comandă
partea tehnică a constituţiei.
2.5.2. Constituţia socială poate fi lăsată într-o stare implicită sau poate îmbrăca
forma unui preambul sau a unei declaraţii de drepturi. Ea reprezintă ceea ce unii
numesc „spiritul” constituţiei. Constituţia socială reprezintă ansamblul de principii
filozofice ce stau la baza constituţiei politice, principii ce o orientează pe aceasta într-
o anumită direcţie, în funcţie de tipul de societate pe care puterea politică este ţinută,
prin voinţa naţiunii, să-l concretizeze. Aceste principii reprezintă concretizarea
filosofică şi apoi juridică a ceea ce Djuvara numea „conştiinţa morală a justiţiei aşa cum
trăieşte ea în societate”185. Este evident că statul nu poate avea aceeaşi constituţie
politică dacă se bazează pe principiile filosofiei politice liberale sau pe cele ale
filosofiei marxiste. Constituţia politică este, dimpotrivă, foarte deosebită. Ea urmează,
în amănunt, nuanţele acestei filosofii de stat ce constituie constituţia socială: scopul în
care reunirea este făcută.
2.6. Funcţiile constituţiei
Constituţia, din punct de vedere al funcţiilor sale, poate fi considerată ca statut
al statului şi ca instrument de limitare a puterii.
2.6.1. Ca statutul al statului constituţia este actul prin care statul ia fiinţă şi pe
baza căruia se organizează şi funcţionează. Statul, ca subiect de drept, este o

184
Edmun Burke, Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa, în Adrian – Paul Iliescu, Mihai-Radu Solcan,
Limitele puterii, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p. 66.
185
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului ( Enciclopedia juridică), Editura Librăriei SOCEC,
Bucureşti, 1930, p. 37.

91
persoană juridică. Ca orice persoană juridică el are o voinţă proprie, distinctă de
voinţele individuale care intră în compunerea sa. Şi tot ca orice persoană juridică are
un statut, în cazul lui numindu-se constituţie. Spre deosebire de statutul unei
persoane juridice obişnuite, care se adoptă în baza legii, constituţia are la bază, nu
legea, ci o stare de conştiinţă a poporului care consimte să se organizeze ca stat.
2.6.2. Rolul constituţiei în limitarea puterii. Este o problemă de tehnică
legislativă şi de artă politică, s-a remarcat în mod pertinent în literatura de specialitate,
de a încerca, în funcţie de condiţiile istorice ale fiecărei ţări, să se ajungă, atât între
puterile statului, cât şi în interiorul acestor puteri, la o împletire a diferitelor frâne şi
contragreutăţi, de natură să-l împiedice pe unul dintre organe să acumuleze prea multă
putere şi prin urmare să devină tiranic186.
Una dintre soluţiile, unanim recunoscută şi acceptată, în această privinţă, constă
în consacrarea în legea fundamentală a statului, a principiilor şi a regulilor de
constituire, organizare şi funcţionare a tuturor instituţiilor, cărora le este încredinţată
exercitarea efectivă a puterii politice. Constituţia trebuie să prevadă distribuirea
autorităţii şi limitele în care se poate extinde puterea, precum şi mijloacele de
contracarare, astfel încât să se poată determina, întotdeauna, ceea ce este legal sau
ilegal. Această teză fundamentală o găsim susţinută şi argumentată atât în lucrările de
politologie187, cât şi în cele de drept public188.
Cei mai mulţi autori văd în Constituţie cel mai eficient obstacol în faţa
tendinţelor pe care, natural, le au forţele politice ajunse la putere de a-şi depăşi
limitele de autoritate sau de a adopta o atitudine discreţionară în actul de guvernare.
Într-adevăr, Constituţia este cel mai frecvent invocată atât în discursul politic şi
studiile de politologie, cât şi în exerciţiul practic al puterii, indiferent sub ce formă
anume se manifestă aceasta (legislativă, executivă sau judecătorească).
„Constituţia există, în primul rând, se subliniază în doctrina britanică, pentru a
proteja drepturile cetăţenilor şi pentru a limita puterile celor încredinţaţi cu
autoritatea”189. Motivul fundamental al unor astfel de limitări este acelaşi ca
pretutindeni şi dintotdeauna, respectiv intenţia declarată de a contracara abuzul de
putere, la care cei învestiţi cu prerogative de putere publică, având deci la dispoziţie
forţa de constrângere statală, sunt, în mod inevitabil, tentaţi să recurgă.
Un alt autor190, care-şi propune să fundamenteze teoretic un model ideal de stat de
drept, consideră că pentru realizarea acestui scop s-ar impune ca dispoziţiile
constituţionale şi, în general, normele legale să fie suficient de precise şi detaliate. În
asemenea condiţii, autoritatea învestită cu puterea de a le pune în executare va deveni
un simplu executant, excluzându-se astfel posibilitatea de a se acţiona în mod abuziv
sau discreţionar.

186
A. Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, Editura „Galeriile de artă
J.L.Calderon”, Bucureşti, 1994, p. 17.
187
A. Friedrich, Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p, 54; R. Danhredorf,
Reflecţii asupra Revoluţiei din Europa, traducere de Marina Sandu, Editura Humanitas, Bucureşti,
1993, p. 76; G.A.Almond şi S.Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni,
traducere de Dan Pavel, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, p. 85; B. Constant, Despre libertate la
antici şi la moderni, traducere de Corina Dumitru, Institutul European, Iaşi, 1996, p. 93 etc.
188
T. Draganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992,
p. 43; P. Miculescu, Statul de drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.54; Angela Baciu, Istoria
vieţii constituţionale în România, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1996, p. 275 etc.
189
J. Harvey, L. Bather, The British Constitution, London, 1964, pag 4, Apud, D.A.Tofan, Op. cit. p.
216.
190
J.J.Chevallier, L’ Etat de droit, Montchrestien, 1992, Apud, P. Miculescu, Op. cit. p. 201.

92
 Credem că o asemenea viziune asupra funcţionării organismului statal, chiar
şi pentru democraţiile avansate din occident, este nerealistă. În primul rând, ea
concepe societatea, în forma ei superioară de organizare politică, respectiv statul, ca
un sistem rigid, capabil să funcţioneze după reguli precise.
Apoi, pentru ca puterea să nu dispună de nici o marjă de apreciere a oportunităţii,
atunci când se cere să acţioneze, ar trebui ca norma, începând cu forma ei cea mai
înaltă care este Constituţia, să renunţe la caracterul ei general şi să prevadă absolut
totul în cele mai mici amănunte. Această imposibilitate a fost suficient de
argumentată, mai ales de doctrina juridică.
Chiar şi aşa stând lucrurile, Constituţia şi, în general, dreptul nu-şi pierd cu nimic
rolul de obstacol în faţa abuzurilor pe care sunt tentate şi, uneori, chiar obligate să le
săvârşească forţele politice ajunse la putere.
Pentru aceasta însă, mai ales Constituţia ar trebui să aibă suficientă forţă pentru a
se impune atât guvernanţilor cât şi celor guvernaţi. Această forţă este dată, în primul
rând, de înrădăcinarea în conştiinţa publică a faptului că legea fundamentală a
statului are o valoare supremă peste care nu se poate trece. A nesocoti Constituţia
înseamnă a nesocoti valorile definitorii ale naţiunii precum şi proiecţia ei în
contemporaneitate şi în viitor.
Constituţia este, în acelaşi timp, expresia cea mai înaltă a voinţei sociale care,
de asemenea, ar trebui să reprezintă o valoare mai presus de orice interes.
Guvernarea democratică este, în primul rând, o guvernare constituţională şi
acest lucru este de subliniat, pentru că nu poate fi democratic decât guvernământul
care se sprijină pe consimţământul celor guvernaţi, iar expresia cea mai înaltă a
acestui consimţământ este tocmai Constituţia.
Există şi guvernări constituţionale care nu sunt democratice. În cazul acestora
însă, Constituţia nu reprezintă altceva decât un mijloc de legitimare ipocrită a faptului
că guvernarea s-ar exercita în conformitate cu voinţa populară.
Nu faptul că există sau nu o Constituţie scrisă, care consacră anumite principii şi
reguli fundamentale de organizare şi de exercitare a puterilor în stat reprezintă
esenţialul conceptului de „Constituţie”. România a avut Constituţie şi înainte de 1990,
dar cu toate acestea, nu putem afirma că viaţa politică, cel puţin în domeniul
exercitării puterii, era una constituţională şi, cu atât mai mult, democratică. Marea
Britanie, în schimb, nici în prezent nu are vreun document care să se cheme
Constituţie şi, cu toate acestea, guvernământul ei este constituţional şi în acelaşi timp
democratic.
Una dintre caracteristicile esenţiale ale guvernământului constituţional constă
tocmai în existenţa unor limitări eficiente ale puterii şi ale funcţiilor guvernării.
Aceasta înseamnă că în exercitarea efectivă a puterii sunt anumite lucruri pe care
guvernarea nu poate să le facă sub nici o formă, tocmai pentru că asemenea limitări
sunt consacrate în Constituţie, ea impunând, totodată, un sistem de constrângeri care
vizează inclusiv acţiunea guvernării.
În mod tradiţional, constituţionalismul a fost definit în funcţie de constrângerile
impuse de lege, adică existenţa unei legi care să pună graniţe voinţei arbitrare.
Doctrina a mers şi mai departe în această privinţă, susţinându-se faptul că guvernarea
constituţională este manifestarea practică şi reflectarea ideii de drept natural. Ea ar
avea, în acest sens, semnificaţia unei auto-constrângeri pe care guvernanţii trebuie să
şi-o impună. Nu controalele instituţionale sau presiunea exercitată de opinia publică ar
trebui să reprezinte suportul limitelor de putere, ci recunoaşterea unanimă a faptului
că există constrângeri cărora omul politic trebuie să se supună, fără rezerve, ca o

93
condiţie indispensabilă pentru ca misiunea sa să producă cât mai multă satisfacţie
socială.
Dacă în România postdecembristă Constituţia nu se bucură de suficientă
legitimare şi încă nu este percepută ca un fel de biblie a naţiunii, răspunzător pentru
această stare de lucruri este, în primul rând, factorul politic. Din considerente
politicianiste, dar fără nici un temei real, acţiunea contestatoare a unor forţe politice
s-a îndreptat, nu de puţine ori, şi chiar cu ostilitate, împotriva Constituţiei. Acest
blam insistent n-a rămas fără efecte în mentalul colectiv, alimentând curentele
degenerative pentru o ordine socială fundamentată constituţional.
Grav este faptul că ostilitatea faţă de Constituţie pe care, în definitiv, am putea-o
considera, fără exagerare, o atitudine de dispreţ faţă de voinţa socială majoritară, nu
se manifestă doar propagandistic, ci uneori ia forma chiar a unor acţiuni concrete. Ele
constau, de exemplu, în elaborarea de acte normative ale căror dispoziţii sunt flagrant
împotriva celor constituţionale, ceea ce reprezintă, s-ar putea spune, unul dintre cele
mai grave abuzuri pe care forţele politice, ajunse la putere, le-ar putea săvârşi.

3. Apariţia Constituţiei
În privinţa stabilirii momentului istoric al apariţiei Constituţiei, opiniile exprimate
în doctrină nu sunt unanime, aceasta pentru că se acordă importanţă diferită formelor
în care ea s-a exprimat în decursul timpului (cutume, forme scrise, acte cu valoare
constituţională etc.). Prin urmare, pentru a stabili momentul apariţiei Constituţiei este
necesar să luăm în considerare fenomenul constituţional în toată complexitatea sa.
Dintr-o anumită perspectivă, se consideră că momentul apariţiei Constituţiei ar fi
cel în care burghezia a preluat puterea în stat. Într-o oarecare măsură, acest punct de
vedere corespunde realităţii. El prezintă însă şi neajunsuri. Astfel se ignoră faptul că
apariţia constituţiei este rezultatul unui proces istoric, constând în maturizarea
conştiinţei şi aspiraţiilor sociale în raport cu puterea de stat. Apoi, el priveşte doar
constituţia scrisă, ceea ce, de asemenea, nu corespunde realităţii, pentru că un anumit
rol constituţional l-au îndeplinit, în decursul timpului, şi regulile cutumiare.
Reguli constituţionale, indiferent că au fost sau nu numite aşa, au apărut chiar
odată cu statele suverane, ele fiind necesare pentru organizarea şi exercitarea puterii
în stat. Aportul burgheziei, venită la putere, constă în sistematizarea acestor reguli,
adaptarea lor la noua ordine statală şi la noile interese ale guvernanţilor şi includerea,
într-o formă scrisă, adoptată cu proceduri solemne, conferindu-i, astfel, cea mai înaltă
forţă juridică.
În momentul în care burghezia ajunge la putere Constituţia dobândeşte un statut
nou, impus de necesitatea afirmării şi protejării puterii de stat, printr-un ansamblu de
norme cu forţă juridică supremă, adoptate în forme solemne. Se marchează, astfel,
apariţia statului de drept, ceea ce înseamnă că şi guvernanţii se supun normelor
juridice şi dreptului, în general.
Se consideră că prima constituţie apărută în lume ar fi cea engleză. Fiind însă o
constituţie cutumiară ea şi-a schimbat, permanent, conţinutul, într-o evoluţie
îndelungată, fără a se putea stabili vreun moment istoric cu o semnificaţie deosebită
din acest punct de vedere. Primul act cu valoare constituţională se consideră a fi
Magna Carta Libertatum, adoptată în 1215 prin care nobilimea reuşeşte să obţină din
partea suveranului recunoaşterea unor drepturi, ceea ce înseamnă şi o limitare a
puterii acestuia.
Prima Constituţie scrisă este cea americană din 1787, cunoscută şi sub numele de
Constituţia de la Philadelphia. Chiar înainte de apariţia acesteia, unele state

94
americane, după ce s-au eliberat de sub dominaţia engleză, şi-au adoptat acte pe care
le putem considera, de asemenea, ca având valoare constituţională.191
În Europa o primă constituţie scrisă este cea suedeză, adoptată la mijlocul
secolului al XIV-lea. Apoi tot Suedia îşi adoptă o altă constituţie în 1634.
Cea mai mare influenţă asupra vieţii constituţionale europene a avut-o Constituţia
franceză de la 1791. Spiritul acesteia şi ideile Revoluţiei franceze au impulsionat
adoptarea de constituţii moderne şi de către alte state europene: Suedia (8 iunie 1809);
Norvegia (17 mai 1814); Olanda (24 august 1815) etc.

4. Formele de exprimare a normelor constituţionale

(constituţia cutumiară şi constituţia scrisă)

Nu există o formă sau un tipar unic de exprimare a regulilor de organizare a

statelor şi de administrare a puterii lor. Acestea diferă de la stat la stat, fiind rezultatul
unor îndelungate evoluţii istorice, în care s-au afirmat şi s-au dezvoltat trăsăturile ce
diferenţiază popoarele din punct de vedere etnic, religios, economic, cultural, politic
etc. Aşa se explică faptul că astăzi sunt state, cele mai multe, în care normele
constituţionale sunt sistematizate într-un act unic fundamental, dar, în acelaşi timp,
întâlnim şi sisteme constituţionale alcătuite din mai multe acte în formă scrisă sau
chiar combinaţii de norme cu valoare constituţionale, scrise şi cutumiare.
De regulă, constituţiile, în funcţie de forma de exprimare, se divid în două
categorii, respectiv constituţii cutumiare şi constituţii scrise. Au, în prezent, constituţii
cutumiare Marea Britanie, Israelul şi Noua Zeelandă. Deşi sunt numite astfel, totuşi
ele se prezintă ca o combinaţii de acte scrise şi norme cutumiare.
Astfel, Constituţia engleză este alcătuită dintr-o parte scrisă în care sunt cuprinse
dreptul statutar (statute law) şi dreptul judiciar sau al precedentelor (common law) şi
dintr-o parte nescrisă formată din dreptul cutumiar, aşa-numitele convenţii
constituţionale.
Fac parte astăzi din constituţia engleză următoarele acte:
- Magna Carta Libertatum (1215);
- Petition of Right (7 iunie 1628);
- Habeas Corpus (1679);
- Bill of Rights (13 februarie 1689);
- Actul de stabilire a succesiunii la tron (1701);
- Actul Parlamentului prin care se stabilesc puterile Camerei Lorzilor în raport cu
cele ale Camerei Comunelor şi reducerea duratei mandatului (1911);
- Actul parlamentului prin care se modifică cel din 1911 (1949);
- Actul referitor la reprezentare prin care se consolidează sistemul electoral
(1949);
- Actul referitor la drepturile omului prin care se codifică în dreptul britanic
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1998);
- Actele de descentralizare a puterii de stat prin care se autorizează crearea de
parlamente locale în Scoţia, Irlanda de Nord şi Ţara Galilor (1998);
- Actul referitor la Camera Lorzilor prin care competenţele în materie de
legiferare ale acesteia au fost restrânse până la anihilare (2002).
Israelul şi-a proclamat independenţa de stat în 1948 şi şi-a ales ca model
constituţional pe cel englez, considerat mai suplu şi mai compatibil cu situaţia lui

191
Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, vol I, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 1992,
p. 228

95
politică. Pe parcurs însă au fost adoptate mai multe acte constituţionale care i-au
imprimat o fizionomie proprie. În 1992 s-a declanşat o vastă mişcare populară pentru
restructurarea sistemului constituţional. În urma acestei mişcări au fost adoptate trei
legi importante şi anume legea pentru libertate profesională, legea pentru demnitatea
şi libertatea individului şi legea guvernului care a înlocuit-o pe cea din 1968 şi care a
introdus, printre altele, şi procedura alegerii primului ministru prin sufragiu direct. Tot
în această categorie poate fi inclusă şi legea partidelor, prin care li se conferă acestora
statut juridic. În Israel Knesetul este, în acelaşi timp, şi legiuitor şi constituant.
Nici Noua Zeelandă nu are o constituţie scrisă sub forma unui singur document, ci
o colecţie de legi fundamentale. Mai importante sunt:
- Tratatul de la Waitangi din 1840 prin care şefii confederaţiei de triburi unite din
Noua Zeelandă cedează majestăţii sale, regina Angliei, suveranitatea lor;
- Actul constituţional din 1986 prin care se stabileşte un Guvernator General
pentru noua Zeelandă, modul de alcătuire a executivului, organizează o Cameră a
Reprezentanţilor cu puteri de legiferare şi precizează că Parlamentul este alcătuit din
Camera Reprezentanţilor şi Suveranul Noii Zeelande. Acelaşi act juridic organizează
şi puterea judecătorească;
- Bill of Rights din 1990 care precizează că drepturile enumerate în act sunt
„afirmate” şi arată cum se va face interpretarea lor de către tribunale, menţionează o
serie de libertăţi individuale (dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a experimentelor
medicale), libertăţi publice (drepturi electorale, libertatea conştiinţei şi religiei,
libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi dreptul la liberă asociere, libertatea de
circulaţiei a persoanelor), dreptul la egalitate şi la nediscriminare, drepturile
minorităţilor, reglementează arestarea, deţinerea şi percheziţiile, stabileşte condiţiile
pentru un proces echitabil, precizează că dispoziţiile sale sunt aplicabile atât
persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice, conţine dispoziţii finale şi tranzitorii.
Începând cu secolul al XVIII-lea doctrina se pronunţă tot mai insistent în favoarea
dreptului scris, pe considerentul că regulile cutumiare nu sunt clar definite, sunt
incerte, incomplete etc. În ceea ce priveşte cutumele constituţionale, având în vedere
că acestea sunt în continuă mişcare, nu dau certitudine privind corectitudinea actului
de guvernare şi, mai ales, nu pot constitui limite redutabile pentru putere.
Constituţia scrisă, în schimb, oferă precizie, certitudine şi claritate. Thomas
Phaine spunea, de exemplu, că „nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în
buzunar”192 iar Marcel Prelot preciza că din constituţia americană, franceză şi Magna
Carta Libertatum se degajă noţiunea de constituţie ca o regulă scrisă, rigidă şi
juridiceşte obligatorie, având un bogat conţinut filozofic şi alimentată fiind de surse
istorice, doctrinare şi pragmatice.193
La baza constituţiei scrise au mai stat: ideea contractelor scrise, ideea domniei
legii, teoria contractului social şi ideea conform căreia constituţia trebuie să fie un
mijloc de educaţie morală şi politică, graţie căreia individul se ridică la rangul de
cetăţean prin cunoaştere drepturilor sale.
Contractele scrise s-au impus mai ales în Anglia ca o garanţie a drepturilor pe
care le dobândea burghezia, aflată în ascensiune, în confruntările ei cu suveranul. Cele
mai importante sunt: Magna Carta Libertatum, Petition of Rights, Biil of Rights etc.
Conceptul denumit „domnia legii” se afirmă tot în practica constituţională
engleză. Potrivit acestuia organele de stat trebuie să respecte regula de drept

192
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 49.
193
Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et Droit constitutionnel, Presses Universitaires
de France, Paris, 1988, p. 55.

96
prestabilită şi să o considere, atâta timp cât nu este abrogată, ca sacră. Se considera că
toate legile aveau aceeaşi forţă juridică, indiferent că erau constituţionale sau
ordinare.
În Franţa, în schimb, de teama ca absolutismul unipersonal al monarhului să nu
fie cumva înlocuit cu un absolutism şi mai periculos al parlamentului s-a susţinut
ideea unei diferenţieri între legile constituţionale şi cele ordinare. Acestea din urmă
trebuiau elaborate cu respectarea celor dintâi.
Teoria contractului social se afirmă în lupta burgheziei împotriva feudalismului,
confruntare în care este nevoită să atragă forţe sociale cât mai numeroase. În acest
context se afirmă teoria drepturilor naturale, conform căreia cetăţenii au drepturi şi
libertăţi prin natura lor de oameni.
Un impact puternic asupra vieţii sociale şi politice l-a avut şi teoria contractului
social, fundamentată de Jean Jacques Rousseua. Conform acesteia statul nu este
altceva decât rezultatul unei înţelegeri libere a cetăţenilor. De aceea Constituţia a
apărut ca documentul cel mai important în care contractul social să fie înscris, în care
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti să fie proclamate, căci numai înscrise în constituţie
ele pot fi cunoscute şi respectate.

5. Procedura constituţională

5.1. Adoptarea Constituţiei

Constituţiei, ca lege fundamentală a statului, se sprijină pe o metodologie specială
de adoptare care are ca scop să pună în valoare supremaţia acesteia faţă de restul
dreptului. Acest proces, având profunde semnificaţii politico-juridice, implică cel
puţin următoarele trei elemente: dreptul de iniţiativă, organul competent şi modul de
adoptare.
5.1.1. Dreptul de iniţiativă. De principiu, iniţiativa constituţională trebuie să
aparţină acelui organ al statului care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul
cel mai înalt, este cel mai în măsură să cunoască starea prezentă a societăţii şi
perspectivele sale de evoluţie. În egală măsură un asemenea rol îl poate îndeplini şi
iniţiativa populară. Unele constituţii prevăd cui îi aparţine dreptul de iniţiativă
constituţională, altele, în schimb, nu stipulează acest lucru, el rezultând din sistemul
normativ privind elaborarea legilor. Constituţia României, prin prevederile art. 150,
dispune că iniţiativa revizuirii o poate avea Preşedintele la propunerea Guvernului, cel
puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau senatorilor şi cel puţin 500.000 de cetăţeni
cu drept de vot, cu condiţia ca ei să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării,
iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puţin
20.000 de semnături. După cum se observă legea fundamentală nu face referiri la
procedura de adoptare a unei noi constituţii. Este şi normal, deoarece legiuitorul
constituant a imprimat operei sale o valoare incontestabilă, capabilă, după aprecierea
lui, să proiecteze, pe termen lung, viitorul naţiunii şi evoluţia societăţii. A face referire
la posibilitatea înlocuirii constituţiei pe care el adoptă, ar însemna să-i submineze
autoritatea, să dea de înţeles c-ar avea îndoieli cu privire la puterea ei de a impune cea
mai potrivită şi cea mai eficientă organizare politică a statului.
5.1.2. Autoritatea competentă să adopte constituţia. Pentru organizarea vieţii
politice într-un stat, pe baze constituţionale, este de mare importanţă a se cunoaşte ce
autoritate anume ar fi îndreptăţită să procedeze la adoptarea şi modificarea legii
fundamentale, a constituţiei. Lumea este într-o continuă şi tot mai accelerată evoluţie,
societăţile înregistrează transformări, uneori radicale, în viaţa lor economică, politică
şi chiar geografică, având în vedere că, în timpurile actuale, s-au format noi state, iar

97
asemenea tendinţe, din câte se constată, n-au fost deloc abandonate şi se manifestă cu
intensităţi oscilante. Această dinamică socială, economică, geografică, politică etc.
exercită o puternică presiune şi asupra vieţii constituţionale, reclamând nevoia unor
adaptări, pentru ca legea fundamentală a statului să nu devină un obstacol în evoluţia
societăţii, ci, din contra, să aibă rol stimulativ pentru progresul ei. De aceea, este în
interesul unei construcţii instituţionale stabile a puterii în stat, bazată pe principiile
unei guvernări democratice, ca autoritatea ce ar putea să procedeze la adoptarea şi
modificarea constituţiei să fie cât mai clar definită.
În acelaşi timp este de observat că entitatea ( forţe politice, organisme sociale,
grupuri diverse) care impune o constituţie nu-şi fundamentează proiectul, exclusiv,
pe idei abstracte, general valabile, pe principii juridice experimentate în alte societăţi
şi culturi, nu procedează la aplicarea unor modele constituţionale. Deşi, se întâlnesc,
în istoria vieţii constituţionale, şi asemenea modalităţi de a proceda, totuşi, aşa cum au
demonstrat, din plin, asemenea experienţe, ele au eşuat cu urmări uneori grave pentru
comunităţile respective. Prin urmare, modelul constituţional cel mai eficient de
organizare a puterii s-a dovedit a fi cel inspirat din realităţile social politice ale
comunităţii respective. De cele mai multe ori puterea care impune o constituţie se
naşte dintr-o mişcare revoluţionară sau se situează în fruntea acţiunii pentru reformă şi
transformare a societăţii, fiind exponenta unor grupuri mai largi sau mai restrânse ce-
şi leagă interesele de organizarea politică a societăţii.
Discuţiile doctrinare în legătură cu autoritatea competentă să adopte constituţia au
dus la conturarea conceptului de putere constituantă. Aceasta se prezintă sub două
forme: originară şi instituită.
Puterea constituantă originară ia naştere în situaţia în care apar noi state, sau au
loc revoluţii radicale de schimbare a regimului politic. Titularul acestei puteri este
individul sau grupul de indivizi care încarnează, la un moment dat ideea de drept într-
un stat sau poporul.
Puterea constituantă instituită este prevăzută de constituţia în vigoare, atât în
ceea ce priveşte competenţa, cât şi organizarea şi funcţionarea ei. Trebuie însă să
subliniem că, atunci când, prin revoluţii şi mişcări sociale de amploare, se produc
transformări radicale în societate, noile forţe politice nu pot fi împiedicate, în acţiunea
lor, de prevederile Constituţiei aflate în vigoare la momentul respectiv.
5.1.3. Modalităţi de adoptare a constituţiei. Modul de adoptare a unei constituţii
este specific fiecărei ţări, fiind determinat de stadiul de dezvoltare economică, socială
şi politică, de ideologia dominantă în momentul respectiv, de raporturile sociale etc.
Această modalitate reflectă, de fapt, cât de democrată este societatea şi ce importanţă
au masele pe scena vieţii politice, pentru că valoarea unei legi fundamentale depinde
de măsura în care ea reflectă într-o manieră cât mai sinceră voinţa poporului,
respectiv dacă ea este, în realitate, produsul acestei voinţe. În evoluţia vieţii
constituţionale s-au utilizat diferite metode de adoptare a constituţiei, unele simulând
doar democraţia, fapt pentru care au şi fost cu timpul abandonate, altele reuşind să se
apropie mai mult de esenţa unei vieţi politice democratice. După procedura de
adoptare sunt cunoscute următoarele tipuri de constituţii: constituţia acordată, statutul
sau constituţia plebiscitară, pactul, convenţia, constituţia parlamentară.
Constituţia acordată. Această modalitate constă în elaborarea constituţiei de către
monarh, ca stăpân absolut. Alte forţe politice nu sunt implicate. Pot fi citate, ca
exemple, Constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814,

98
Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1844, Constituţia japoneză din 11
februarie 1889.194
Statutul sau constituţia plebiscitară. Este o variantă, mai dezvoltată a Constituţiei
acordate. Statutul este iniţiat de şeful statului şi ratificat prin plebiscit. Ratificarea nu
are valoarea unui act de aprobare ci de acceptare. Prin urmare această modalitate de
adoptare a constituţiei nu este democratică. Pot fi incluse în această categorie Statutul
Albertin care devine Constituţia Italiei la 4 martie 1848 sau Constituţia regală din
România din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27
februarie 1938.195
Constituţia pact. Reprezintă un contract între rege şi popor, poporul fiind redus,
de fapt, la anumite grupuri bine poziţionate politic. În conjuncturi istorice favorabile,
acestea au reuşit să impună şefului statului anumite condiţii care să le avantajeze pe
scena vieţii politice. Astfel de constituţii s-au născut în urma unor mişcări
revendicative sau au fost folosite pentru impunerea pe tronul ţării a unui principe
străin, aşa cum s-a întâmplat în Belgia şi în ţările din Balcani. Pot fi date ca exemple
de astfel de constituţii Charta franceză de la 14 august 1830, prin care Louis Philippe
d’Orléans a fost chemat la tronul Franţei rămas liber şi a fost obligat să accepte
constituţia propusă de parlament. Tot în această categorie pot fi incluse şi constituţiile
române de la 1866 şi 1923.
Constituţia convenţie. Denumirea vine de la autoritatea investită cu sarcina de
elaborare a constituţiei, aceasta fiind o adunare, special aleasă, numită convenţie şi
care dă expresie intereselor membrilor societăţii cu privire la modul de guvernare şi
de exercitare a puterii. Convenţia se află deasupra oricărei alte autorităţi, inclusiv a
Parlamentului. În această modalitate s-a adoptat, de exemplu, Constituţia Statelor
Unite ale Americii (1787). De asemenea şi constituţiile franceze de la 1791, 1848 şi
1871, numai că denumirea de convenţie a fost înlocuită cu ce de adunare constituantă.
Acest mod de adoptare a constituţiei este considerat un mijloc potrivit pentru
manifestarea suveranităţii naţionale, întrucât adunarea-convenţie sau adunarea-
constituantă se plasează deasupra parlamentului. Dar, pentru ca nici această autoritate

194
Elemente de organizare constituţională a puterii în Japonia sunt întâlnite pentru prima oară în anul
604, deci cu mult înaintea celor europene. Însă, un proces constituţional modern a debutat în anul 1881
când, în baza unui Rescript Imperial, s-a hotărât elaborarea unui proiect de constituţie. S-a înfiinţat în
acest scop o comisie guvernamentală care, după laborioase studii de documentare, ordonate de însuşi
împăratul, a elaborat, într-o atmosferă de total secret, un proiect de constituţie. Acesta este prezentat
Împăratului, în forma finală, în aprilie 1888. Împăratul înfiinţează un Consiliu Privat pentru a examina
şi aviza proiectul. După avizare, Împăratul îl promulgă la 11 februarie 1889. Acesta este actul de
naştere a primei Constituţii Imperiale a Marii Japonii. Ea a fost prezentată ca un dar pe care împăratul,
în înţelepciunea sa , l-a făcut poporului japonez, limitându-şi de bună voie propriile prerogative şi
asociindu-şi poporul la conducerea Statului, în care scop îi acordă unele drepturi şi libertăţi.
(Constituţia Japoniei, prezentare istorică, traducerea textelor din limba japoneză şi îngrijirea ediţiei de
Eleodor Focşeneanu, Editura All Educational S.A., Bucureşti, 1997, pp.3-4.)
195
Această Constituţie a mai fost denumită şi „Constituţia salvării naţionale”, deoarece viaţa politică se
degradase foarte mult şi evoluţia evenimentelor prevesteau mari pericole asupra ţării. Se ajunsese aici,
în primul rând, din cauza spiritului aventurier manifestat de Carol al II-lea în exercitarea funcţiei de şef
al statului şi care dorea să impună un regim dictatorial, simţind că, într-un climat democratic, nu-şi va
mai putea păstra tronul. Constituţia a fost pregătită în secret în cadrul unui comitet de oameni politici.
Procedura de elaborare n-a ţinut seama de prevederile Constituţiei din 1923 referitoare la revizuire.
Prin conţinutul său nu se mai păstrează aproape nimic din vechile instituţii democratice. Constituţia
este aprobată printr-un plebiscit, organizat sub stare de asediu, prin vot deschis, cu listă separată pentru
opozanţi. S-au înregistrat 4.297.581 de voturi pentru şi 5.483 de voturi împotrivă. Această constituţie a
reprezentat anticamera guvernărilor autoritare din istoria României. (Angela Baciu, Istoria vieţii
constituţionale în România, 1866-1991, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996, pp.
156-176)

99
să nu ignore voinţa poporului, mai târziu, a apărut practica ratificării constituţiei,
astfel adoptate, prin referendum. Astfel au fost adoptate Constituţia Franţei din 1793
şi cea a României din 1991.
Constituţia parlamentară. O astfel de constituţie este adoptată, exclusiv, de către
Parlament. Această practică este întâlnită după al doilea război mondial în ţările din
estul Europei, mai ales. Procedura parcurge mai multe etape după cum urmează:
iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului, adoptarea
proiectului de către Parlament cu o majoritate calificată (cel puţin 2/3 din numărul
total al membrilor Parlamentului). Astfel au fost adoptate constituţiile române din anii
1948, 1952 şi 1965.
Modalitatea cea mai democratică de adoptare a constituţiei este prin referendum,
pentru că astfel fiecare cetăţean cu drept de vot are posibilitatea să se pronunţe asupra
legii fundamentale, opţiunea lui având valoarea unui verdict şi nu doar a unei simple
consultări. Este însă necesar ca factorul politic să întreprindă acţiunile necesare pentru
o cât mai corectă şi accesibilă informare a electoratului în legătură cu conţinutul şi
importanţa constituţiei. Altfel se ajunge ca pentru o parte însemnată a cetăţenilor actul
politic la care sunt angajaţi, respectiv adoptarea constituţiei, să rămână de neînţeles,
condiţii în care valoarea democratică a referendumului este serios afectată.
5.2. Modificarea Constituţiei
Constituţia, ca lege fundamentală, trebuie să beneficieze de o anumită stabilitate,
altfel ea nu mai oferă certitudine în derularea relaţiilor sociale cu privire la exerciţiul
puterii, precum şi la funcţionarea întregului sistem de drept. Apoi, adoptarea unei
constituţii reprezintă o reformă profundă, nu numai legislativă dar chiar în întreaga
societate, ale cărei efecte se produc în timp.
Din aceste considerente, constituţiile au unele prevederi prin care se încearcă
protejarea lor faţă de actele arbitrare de revizuire sau modificare.
În general, sunt precizate anumite valori constituţionale ca fiind intangibile şi
ferite de orice act de modificare a legii fundamentale. Se declară, de regulă, că
articolele care le consacră nu pot face obiectul vreunei modificări.
Astfel, Legea constituţională din Franţa din 1884 decidea, de exemplu, că forma
republicană de guvernământ nu va putea face obiectul vreunei dorinţe de modificare.
Şi constituţia franceză din 1958, în vigoare şi astăzi, declară, de asemenea, că forma
republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii. În afară de această
interdicţie, se mai precizează „că nici o procedură de revizuire nu poate fi angajată
sau continuată atunci când se aduce atingere integrităţii teritoriului”.196 La fel şi
constituţia Italiei precizează că forma republicană nu poate face obiectul revizuirii.197
Şi Constituţia României din 1991 are asemenea precizări. Art. 152 dispune că nu
pot forma obiectul revizuirii: caracterul naţional, unitar, şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa
justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială. De asemenea, nici o revizuire nu poate fi
făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
Interdicţia de revizuire a constituţiei poate fi reglementată şi pentru anumite
perioade de timp. De exemplu, Constituţia americană de la 1787 prevedea că nici o
modificare nu poate fi adusă anumitor prevederi decât după 21 de ani.198 De
asemenea, constituţia franceză din 1791 interzicea orice propunere de modificare pe
timpul primelor două legislaturi, altfel spus pe o perioadă de 4 ani. Prin acelaşi articol
196
Constituţia Republicii Franceze, art. 89.
197
Constituţia Republicii Italiene din 1948, art. 139
198
Alexis de Tocqueville, op. cit., p. 29.

100
152, Constituţia României interzice revizuirea pe durata stării de asediu, stării de
urgenţă sau în timp de război. În acelaşi sens se pronunţă şi Constituţiile franceze din
1946 şi 1958 care decid că nici o procedură de revizuire nu poate fi folosită sau
urmată în caz de ocupaţie totală sau parţială de către forţe străine. Se considera că
starea de ocupaţie paralizează exerciţiul suveranităţii naţionale, iar în aceste condiţii
nu se putea exercita puterea constituantă pentru ca actul de revizuire să fie valabil.
Tot ca un obstacol în calea revizuirilor sunt şi procedurile greoaie pe care unele
constituţii le reglementează pentru astfel de operaţiuni. Constituţia României din
1866, reglementa, de exemplu, că puterea legiuitoare trebuia să declare necesitatea
revizuirii constituţiei, după care declaraţia era citită şi aprobată, de ambele camere, de
trei ori din 15 în 15 zile. Dacă se realiza acest lucru, adunările erau dizolvate de drept
şi erau convocate noile adunări. Acestea trebuiau să voteze şi ele propunerile de
revizuire, propuneri ce trebuiau aprobate şi de domn. Numai în aceste condiţii
Constituţia putea fi revizuită. O asemenea procedură reglementa şi Constituţia din
1923.199 Ceea ce era de natură să descurajeze iniţiativele de revizuire nu privea, de
fapt, procedura ca atare, desigur, destul de greoaie, ci, mai degrabă, consecinţa
dizolvării parlamentului şi organizării de noi alegeri, situaţie faţă de care deputaţii şi
senatorii aflaţi în funcţie aveau motive să nu manifeste prea mult entuziasm. O
procedură cu posibilitatea dizolvării Parlamentului reglementează şi actuala
Constituţie spaniolă, în vigoare din 1978. Astfel, potrivit art. 168, când se propune o
revizuire totală sau parţială (care se referă la Titlul preliminar, cel care consacră
valorile ce definesc statul spaniol, la Capitolului doi a Secţiunii întâi a Titlului I, care
consacră drepturile fundamentale şi libertăţile publice sau la Titlului II, referitor la
Coroană) se procedează la aprobarea de principiu cu majoritatea de două treimi a
fiecărei Camere şi la dizolvarea imediată a Parlamentului. Camerele alese trebuie să
ratifice decizia şi să studieze noul text constituţional care trebuie să fie adoptat cu
majoritatea de două treimi a celor două camere. După ce revizuirea a fost adoptată de
Parlament, aceasta este supusă ratificării printr-un referendum.200
În ceea ce priveşte iniţiativa revizuirii, unele constituţii reglementează cui
aparţine acest drept, altele, în schimb nu. În cazul acestora din urmă, pe considerentul
simetriei juridice, se consideră că iniţiativa aparţine celor în drept să procedeze la
adoptarea constituţiei. După cum s-a arătat mai sus, Constituţia României, prin art.
150, stabileşte titularii dreptului de iniţiativă pentru revizuire.
În ceea ce priveşte limitele constituţionale referitoare la revizuire este de observat
că acestea, în practică, au o valoare relativă. În afara declarării anumitor valori ca
fiind intangibile şi a interzicerii actelor de modificare în perioadele critice pentru ţară,
alte limitări, raţional, nu pot fi impuse. Puterea politică în funcţiune, practic, nu poate
fi cenzurată prin actele unei puteri trecute. Invocând dreptul suveran al poporului de
a-şi stabili modul de guvernare şi recurgând la o consultare a acestuia, ea poate,
oricând, pe baza consimţământului dat de popor să procedeze la o reformă
constituţională. Din păcate, de multe ori s-a procedat la adoptarea sau modificarea
constituţiei nu din nevoia asigurării unei guvernări mai eficiente, ci pentru satisfacerea
scopurilor şi intereselor forţelor politice aflate la putere în acel moment.
Deci, regimul de revizuire pe care-l instituie o constituţie, nu poate fi întărit cu
vreo garanţie care să impună puterii viitoare să o respecte. Aceasta pentru că puterii
constituante de azi îi este imposibil să limiteze puterea constituantă ce va veni.

199
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., p.56.
200
Constituţia Spaniei, traducere de Mihaela Prisacaru, prezentare a evoluţiei ordinii constituţionale în
Spania de Eleodor Focşeneanu, Editura All Educational, Bucureşti, 1998.

101
 5.3. Suspendarea Constituţiei
Suspendarea Constituţiei are ca efect încetarea temporară a valabilităţii juridice a
dispoziţiilor sale. Încetarea poate fi parţială sau totală.
În practica vieţii constituţionale au fost dese situaţii când s-a ajuns la o asemenea
soluţie, în mod deosebit în perioadele de crize politice când guvernarea autoritară,
nedemocratică s-a considerat a fi mai eficientă.
Deşi asemenea acte sunt considerate ca fiind ilegale, deoarece aproape toate
constituţiile au dispoziţii şi cu privire la exerciţiul puterii în perioade de criză, totuşi
în practică se încearcă justificarea lor prin invocarea stării de necesitate.
Unele constituţii încearcă să se protejeze împotriva unor asemenea acte. De
exemplu Constituţia României din 1866 prevedea la art. 127 că nu putea fi suspendată
„nici în tot nici în parte”.
5.4. Abrogarea Constituţiei
Abrogarea este actul care face să înceteze valabilitatea unei legi, în general. Deci
Constituţia îşi poate înceta valabilitatea prin abrogare. Abrogarea poate fi expresă şi
implicită.
Abrogarea este expresă când în noua Constituţie se prevede expres acest lucru. De
exemplu art. 153 din Constituţia României din 1991 prevede că „Prezenta Constituţie
intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi dată, Constituţia din
21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată.”
Abrogarea este implicită în cazul în care se adoptă o nouă constituţie şi aceasta nu
are o prevedere referitoare la abrogarea celei anterioare. Pe considerentul că nu pot fi
valabile, în acelaşi stat şi în acelaşi timp, două legi fundamentale, cea anterioară
devine abrogată prin intrarea în vigoare a celei noi.

6. Conţinutul normativ al Constituţiei

Stabilirea conţinutului normativ al Constituţiei prezintă importanţă multiplă. În
primul rând, Constituţia fiind legea fundamentală într-un sistem de drept este necesar
a se şti ce anume norme trebuie să cuprindă, pentru ca acestea să o ridice la un
asemenea nivel. În al doilea rând, redactarea proiectului de Constituţie trebuie să aibă
la baza o determinare cât mai exactă a conţinutului ei. În al treilea rând cunoaşterea
conţinutului normativ al legii fundamentale este necesară şi pentru a se face o
delimitare cât mai precisă faţă de celelalte legi.
Pentru că legea fundamentală reflectă prin conţinutul său realităţile politice,
sociale şi economice ale societăţii statale ea nu poate rămâne neschimbată pe lungi
perioade de timp şi aceasta pentru că factorii care o determină şi o condiţionează sunt
într-o continuă dinamică. Prin urmare, conţinutul constituţiei se va afla şi el în
permanenţă sub semnul schimbării. Chiar dacă acest fapt se produce la intervale mai
mari sau mai mici de timp, totuşi este de observat că, în plan politic, discuţiile asupra
conţinutului constituţiei nu încetează practic niciodată.
În ceea ce priveşte stabilirea conţinutului normativ al constituţiei în literatura
juridică s-au exprimat mai multe puncte de vedere.
Astfel, potrivit unei asemenea opinii, problema ar putea fi rezolvată plecându-se
de la dublul sens, material şi formal, care i se conferă constituţiei. Privită din punct de
vedere material, conţinutul constituţiei este alcătuit din toate dispoziţiile ce au acest
caracter, indiferent în ce act normativ sunt cuprinse. În sens formal, Constituţia
desemnează toate acele dispoziţii care sunt cuprinse în corpul ei, indiferent dacă ele
reglementează relaţii sociale fundamentale sau de mai mică importanţă.

102
 Potrivit unei alte opinii, elementele de conţinut ale constituţiei ar fi în număr de
trei: reguli relative la tehnica guvernamentală (cui aparţine puterea, desemnarea
guvernanţilor etc.), reguli străine organizării puterii (referitoare la statutul persoanei,
al bunurilor, dispoziţii de ordin economic, social etc.) şi declaraţiile de drepturi.
În literatura juridică s-a generalizat teza potrivit căreia în stabilirea conţinutului
Constituţiei trebuie să se aibă în vedere valoarea relaţiilor sociale pe care le
reglementează. După cum s-a mai arătat, acestea privesc instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii în stat.
Trebuie luate în considerare, totodată, şi tradiţiile statelor în acest domeniu şi, în
egală măsură, şi practica constituţională înregistrată, mai ales, după al doilea război
mondial.
Astăzi, constituţiile cuprind nu numai reglementări privitoare la sistemul
organelor statului sau la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, ci şi fundamente
ideologice, sau care stabilesc locul şi rolul partidelor în sistemul organizării politice.
Astfel, Constituţia Chinei stabileşte că ţara este condusă pe baza doctrinei marxist-
leniniste şi a gândirii lui Mao Zedong, precum şi a teoriei lui Deng Xiaoping. În alte
ţări, sunt oficializate prin constituţii, diferite religii.
Sunt constituţii care cuprind reglementări detaliate privind viaţa economică şi
socială cum ar fi sectorul financiar, protecţia pădurilor şi a mediului înconjurător,
locul şi rolul familiei şi al individului în societate, funcţiile şi rolul proprietăţii etc.
În concluzie, se poate constata că legea fundamentală reflectă, prin conţinutul său,
cele mai înalte cerinţe politice, statale, economice, sociale şi juridice în statutul lor
actual şi viitor.
Din punct de vedere tehnic, în conţinutul constituţiei intră, în general, norme
referitoare la următoarele domenii: esenţa, tipul şi forma statului; deţinătorul puterii;
fundamentele economice şi sociale ale puterii; fundamentele politice, ideologice, şi
religioase a întregii organizări a societăţii date; locul şi rolul partidelor politice;
sistemul organelor statului; statutul juridic al persoanei (drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor); tehnica constituţională.

7. Supremaţia Constituţiei
7.1. Noţiunea de supremaţie
După cum se ştie sistemul dreptului are o structură piramidală. Toate normele
juridice şi actele normative ce-l alcătuiesc sunt dispuse într-o anumită ordine
ierarhică, după criteriul forţei juridice. Pe poziţia cea mai înaltă se află Constituţia,
considerată şi legea supremă în stat.
Supremaţia Constituţiei nu este una strict juridică, ci una politico-juridică.201 Deci
ea se află în fruntea instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată ca stat.
Aceasta pentru că ea dă expresie transformărilor politice, economice şi sociale şi
marchează o etapă istorică din viaţa unei ţări. Odată ce a fost adoptată, ea conferă
stabilitate politico-juridică realităţilor contemporane şi permite ascensiunea spre noi
etape istorice, potrivit aspiraţiilor legitime ale cetăţenilor.
Factorii care conferă supremaţie Constituţiei, respectiv o poziţie supraordonată în
sistemul de conducere socială, ţin de dialectica fenomenului social-juridic. Plecând de
la Constituţie se poate identifica un lanţ întreg de determinări în care prevalează
corelaţiile dintre drept şi economic, dintre drept şi putere, dintre stat şi economic,

201
Ion Dogaru şi alţii, Teoria generală a dreptului, curs de bază, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.
179

103
dintre toate aceste categorii şi politică. Dacă statul şi dreptul sunt mijloace de realizare
a politicii, iar politica este determinată sau condiţionată de starea socială atunci şi
constituţia este determinată în ultimă instanţă de condiţiile materiale şi culturale din
societatea dată.
În doctrină s-a susţinut că supremaţia constituţiei s-ar baza, exclusiv, pe
conţinutul şi forma ei. Ca lege fundamentală, Constituţia are un conţinut şi o formă
deosebită. Acestea sunt rezultatul unor cauze economice, sociale şi juridice. Cu toate
acestea, fundamentarea supremaţiei pe conţinut şi formă nu este satisfăcătoare.
Constituţia este expresia voinţei guvernanţilor ca reprezentanţă ai poporului,
voinţă strâns legată de contextul economic, social, politic şi cultural din societatea în
care este elaborată. Această trăsătură explică forma şi conţinutul constituţiei.
Totalitatea factorilor economici, sociali, politici şi juridici, care se află într-o strânsă
interacţiune, reprezintă condiţiile care influenţează legea fundamentală şi supremaţia
ei.202
7.2. Supremaţia în practica constituţională
Caracterul suprem al Constituţiei se manifestă în toate operaţiunile şi actele
juridice ce se înfăptuiesc în exercitarea puterii de stat şi, în general, în întreaga
societate. Prin urmare putem considera că supremaţia Constituţiei este o realitate
juridică şi nu o simplă teorie.
7.2.1. Supremaţia în procesul de adoptare. Poziţia cea mai înaltă pe care o are
Constituţia în cadrul sistemului de drept face ca procedura de adoptare să nu fie una
obişnuită, ca pentru celelalte legi. Se cere ca întregul complex al operaţiunilor de
adoptare să facă posibilă angajarea unei voinţe sociale cât mai consistentă, astfel încât
actul elaborat să devină cea mai înaltă expresie de consens la nivel social. De aici
derivă şi forţa ei juridică, ce o plasează pe cea mai înaltă poziţie în cadrul sistemului.
7.2.2. Supremaţia în cazul modificării, suspendării şi abrogării. După cum s-a
mai arătat, Constituţiile, în marea lor majoritate, conţin dispoziţii şi cu privire la
aceste operaţiuni. Pentru că orice lege, în general, dar mai ales Constituţia, ca lege
fundamentală, trebuie să asigure o anumită stabilitate şi certitudine în derularea
relaţiilor sociale, este necesar ca dispoziţiile referitoare la revizuire să nu permită acte
arbitrare din partea exponenţilor politici ai puterii. Aceasta nu înseamnă că o
constituţie ar fi intangibilă. Ea suferă în mod firesc unele modificări ca urmare a
corelaţiei ce există şi trebuie să existe între drept şi dinamica economică şi socială.
Viaţa economică şi socială, reflectată în constituţie, cunoaşte o permanentă evoluţie.
În mod firesc şi constituţia trebuie să ţină pasul cu dinamica socială şi economică.
Altfel, prevederile constituţionale pot deveni o frână în dezvoltarea societăţii. Actele
de revizuire trebuie să se supună aceloraşi proceduri ca şi cele de adoptare.
7.2.3. Conformitatea dreptului, în ansamblul său, cu constituţia. Constituţia face
parte integrantă din sistemul de drept, având poziţia cea mai înaltă în ordinea ierarhică
a acestuia. Ea reglementează la nivel de principiu relaţiile din toate domeniile vieţii
economice, sociale, politice, culturale etc. Apoi, în detaliu, aceste domenii sunt
reglementate de celelalte acte normative. Este însă absolut necesar ca toate actele
normative ale sistemului să îndeplinească condiţia conformităţii cu dispoziţiile
constituţiei. Orice abatere de la această regulă este considerată o încălcare a
constituţiei şi a supremaţiei sale, având drept consecinţă nulitatea dispoziţiilor în
cauză. În cazul în care se procedează la modificarea constituţiei, regula conformităţii
cere să se procedeze în mod corespunzător şi la modificarea legilor care devin astfel
neconforme cu constituţia.

202
Ibidem

104
 7.3. Garanţiile supremaţiei
Întrucât supremaţia constituţiei reprezintă o condiţie indispensabilă pentru
întreaga ordine politică şi juridică a statului, ea n-ar putea fi eficientă doar prin simpla
afirmare, fără a exista un sistem funcţional de garanţii. Acestea sunt instituite la
nivelul întregului sistem de drept din nevoia aplicării sau respectării legii, precum şi
în mod direct vizând intangibilitatea legii fundamentale.
După cum s-a văzut întreaga activitate statală este statornicită prin constituţie,
acest lucru concretizându-se în definirea formelor fundamentale de realizare a puterii
de stat, stabilirea categoriilor de organe ale statului şi arătarea limitelor de competenţă
ale acestora.
Toate organele statului trebuie să-şi desfăşoare activitatea în limitele acestor
competenţe. Dar conduita politică tinde să depăşească frecvent aceste limite. Tocmai
de aceea principiul supremaţiei n-ar avea nici o importanţă în absenţa unui sistem
eficient de control, instituit la nivelul tuturor organelor şi autorităţilor statului.
Controlul are în vedere, în primul rând, verificarea condiţiilor de formă şi de fond ale
actelor pe care le emit autorităţile statului. Este vorba de un control general, în sensul
că el cuprinde toate formele activităţii statale şi este efectiv, adică se concretizează
prin toate formele şi căile de control statornicite într-un stat.
Supremaţia constituţiei mai este întărită şi printr-o garanţie specifică, aceasta
constând în controlul constituţionalităţii legilor.

105
 Capitolul VI
Partidele politice
1. Conceptul de partid politic
1.1. Partidele politice - subiecte de drept constituţional
În definirea partidelor politice trebuie să plecăm de la teza potrivit căreia
constituirea, organizarea şi funcţionarea acestora sunt probleme de drept
constituţional, deci întră în zona constituţionalismului. Explicaţia constă în faptul că
cele două fenomene se circumscriu, ca finalitate, aceluiaşi scop, respectiv guvernarea
societăţii. Dreptul constituţional, după cum s-a arătat, cuprinde acele reguli cu privire
la constituirea, organizarea, exercitarea şi menţinerea puterii în stat, iar partidele
politice, având în vedere că urmăresc să ajungă la putere pentru a imprima guvernării
doctrina, ideologia şi programul lor, devin, aşadar, subiecte importante al acestui gen
de relaţii.
Guvernarea societăţii este realizată de anumite personalităţi care, pentru a ajunge
la acest statut, au nevoie să fie promovaţi, rol pe care şi-l asumă partidele care, la
rândul lor, au astfel posibilitatea să-şi realizeze propriile interese.
În epoca modernă, în care pluralismul este legitimat şi unanim acceptat, cucerirea
puterii presupune competiţie şi confruntare între partidele politice. Deci, partidele
politice, prin rolul ce-l îndeplinesc în lupta pentru cucerirea puterii în stat, devin
subiecte ale raporturilor electorale, adică în raporturile de constituire a organelor
reprezentative.
Dar rolul lor, din perspectivă constituţională, nu se rezumă doar la cucerirea
puterii sau la promovarea unor reprezentanţi în structurile guvernamentale. Dacă ar fi
aşa, atunci scopul pe care-l urmăresc n-ar avea prea mari şanse să fie împlinit. Partidul
se constituie şi funcţionează pentru a impune un anumit mod de guvernare a societăţii,
potrivit unei doctrine şi ideologii ce-i sunt proprii. Ele chiar îşi elaborează programe
de guvernare pe care le expun ca oferte electorale. Realizarea lor, în situaţia când
ajung la putere, presupune însă o implicare activă în actul de guvernare, ceea ce este
de natură să dea un sens mai larg relaţiilor ce intră sub incidenţa dreptului
constituţional.
Natura relaţiilor pe care le angajează partidele în exerciţiul efectiv al puterii
poartă în sine o pondere semnificativă şi cu totul specială de constituţionalitate. Ar fi

106
de exemplificat în acest sens: organizarea structurii interne a Parlamentului, respectiv
constituirea grupurilor parlamentare, a comisiilor de specialitate, desemnarea
organelor de conducere etc., operaţiuni în care partidele stabilesc o diversitate de
relaţii; investirea guvernului şi aprobarea programului de guvernare, program elaborat
pe baza liniei politice a partidului majoritar sau a partidelor care reuşesc să constituie
coaliţia de guvernare; promovarea iniţiativelor legislative, care, de regulă, îşi au sursa
în programele politice ale partidelor; monitorizarea activităţii puterii executive,
aceasta făcându-se atât de către partidele care constituie majoritatea parlamentară cât,
mai ales, de către cele din opoziţie etc.
Toate acestea se constituie în serioase argumente pentru a susţine că materia
dreptului constituţional nu poate să ignore activitatea partidelor politice care, aşa cum
s-a demonstrat, reprezintă subiecte extrem de importante în zona acestui gen de relaţii.
Pur şi simplu, toată această problematică ar deveni abstractă şi foarte greu de înţeles.
1.2. Geneza partidelor politice
Apariţia partidelor reprezintă o problemă asupra căreia nu există un punct de
vedere unitar. Unii consideră că forme asociative de acest gen ar fi apărut chiar în
antichitate şi şi-ar fi continuat activitatea până în zilele noastre, inclusiv pe tot
parcursul evului mediu.203 Alţii, dimpotrivă acordă partidismului, ca formă de acţiune
politică, doar o vechime de aproape două secole.204 Se consideră că formele asociative
din perioadele istorice sclavagistă şi feudală, numite facţiuni, societăţi secrete, clici,
camarile, conjuraţii etc. chiar dacă exprimau anumite interese legate de putere, n-ar
avea suficiente elemente pentru a putea fi calificate ca precursoare ale partidelor
apărute în epoca modernă.205
Desigur că nu se pot emite pretenţii ca ele să poată prezenta caracteristicile de
astăzi ale partidelor politice, însă pentru faptul că asemenea grupuri se constituiau cu
scopul de a-şi promova interesele în zona puterii ne dă dreptul să le considerăm cel
puţin ca forme embrionare ale partidelor de mai târziu.
Grupările politice existente în cetăţile antice, cu precădere în cele ateniene şi
romane, dar şi luptele facţionale şi dinastice din cadrul imperiilor sclavagiste, iar,
apoi, confruntările partidiste din principatele, ducatele şi oraşele medievale, sau cele
care au exprimat, în ipostaze diferite, lupta dintre partea clericală şi cea laică, dintre
aristocraţie şi monarhie, în cursul epocii medievale, sau grupările politice de la
confluenţa orânduirilor feudală şi capitalistă se constituie, fiecare dintre acestea, în
precursoarele unor forme de organizare şi acţiune care s-au cristalizat ca factorii cei
mai activi şi expresivi ai politicului în epoca modernă.206
Istoricii antichităţii au reliefat în operele lor şi importante aspecte ale
confruntărilor dintre diferite grupuri de interese care pot fi considerate ca având
caracter politic. Chiar în perioada incipientă de constituire a statelor sclavagiste,
aceste grupări au dat vigoare şi expresie acţiunii istorice care a marcat trecerea de la
barbarie la civilizaţie. Ele au constituit veritabile instrumente ale unei societăţi care,
potrivit condiţiilor ei economice, s-a scindat în oameni liberi şi sclavi, în bogaţi
exploatatori şi săraci exploataţi.
Grecia antică reprezintă spaţiul politic în care asemenea organizaţii s-au afirmat
destul de timpuriu. Astfel, pe vremea lui Solon (sec. VI î.Ch.), considerat ca primul
reformator democratic al Atenei, polisul grec era deja împărţit în două partide,

203
Călin Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 98
204
Dimitrie Gusti, Partidul politic – Sociologia unui sistem al partidului politic, în Opere, vol. IV,
Bucureşti, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, pp. 80-81.
205
M. Duverger, Les partis politiques, Paris, Librăria Arman Colin, 1967, pp. 1-2
206
Călin Vâlsan, op. cit., p. 98

107
respectiv eupatrizii şi demosul, reprezentând două grupări sociale distincte şi
antagoniste.207 Mai târziu, datorită accentuării procesului de stratificare, mai ales pe
criterii economice, apar trei partide, reprezentând noile categorii sociale apărute şi
anume: pedienii pentru aristocraţia funciară, paralienii pentru negustori şi diacrienii
pentru agricultori şi păstori nevoiaşi.208 Fiecare partid milita pentru o formă de
guvernare a polisului care să corespundă cel mai bine intereselor şi aşteptărilor
categoriei sociale pe care o reprezenta. Astfel, primul prefera oligarhia, al doilea o
formă moderată a acesteia, iar al treilea democraţia. Din confruntările acestor trei
partide s-a născut democraţia ateniană, ca o formă a puterii de stat şi o formă de
guvernare în orânduirea sclavagistă.209 Forţele sociale dominante şi-au făurit din
partide instrumente de organizare şi luptă pentru propria lor cauză.
Roma antică a înregistrat la rândul său, în decursul tumultuoasei sale istorii,
mişcări şi grupări de partide a căror luptă a influenţat viaţa social-politică romană, mai
ales, în perioadele sale de criză. Sunt de remarcat, din acest punct de vedere, de
exemplu, confruntările dintre patricieni şi plebei. Curentul reformator al plebeilor,
care a devenit o mişcare socială cu revendicări politice progresiste, pentru acel timp
istoric, s-a confruntat cu conservatorismul patrician, reprezentat politiceşte de Senat.
Lupta politică a plebeilor le-a adus, până la urmă, recunoaşterea unor drepturi cum ar
fi: dreptul de a fi cetăţeni romani, dreptul de a alege magistraţi, elaborarea Legii celor
XII table, considerată a fi actul fundamental al dreptului public şi civil roman,
îngăduinţa căsătoriilor dintre plebei şi patricieni etc. În perioada republicană, s-a ajuns
la o structură social-politică în cadrul căreia dominante s-au dovedit trei grupări şi
anume: nobilitas din care făceau parte aristocraţia de origine patriciană şi plebiană,
magistraţi, comandanţi militari; equestris alcătuită din cavaleri; populus în care intrau
micii proprietari, negustorii, meşteşugarii şi alte categorii sociale de rang inferior.
Problema agrară a constituit tema cea mai importantă a luptei politice. Ea a făcut ca la
mijlocul secolului al II-lea î. Ch. lumea romană să scindeze în două mari partide,
respectiv populares, reprezentând masa mare a poporului şi optimates, partidul
aristocraţiei latifundiare. Antagonismului dintre aceste două grupări i se suprapuneau
contradicţiile de interese şi opinii, manifestate de diferite grupări şi curente ce s-au
format în interiorul fiecăreia dintre ele. În epoca imperiului, viaţa politică romană a
fost polarizată de partidul senatorial şi cel al împăratului. Între ele se ducea şi lupta
pentru putere.
În epoca medievală, spre deosebire de antichitate, partidele politice n-au mai
beneficiat de aceleaşi condiţii de afirmare. A lipsit, în primul rând, ambianţa
comunitară şi instituţională favorabilă unor manifestări politice. În condiţiile
fărâmiţării statale şi sociale, specifice epocii medievale, a apărut şi s-a dezvoltat
monarhia. Aceasta a fost cea mai răspândită formă de organizare a puterii supreme.
Ea a reunit comunităţile medievale în formaţiuni statale, cu grade diferite de
cuprindere, putere şi autoritate. Lupta pentru putere în întregul ev medieval european
s-a manifestat sub forma contradicţiilor şi rivalităţilor dintre monarhiile feudale,
precum şi a contradicţiilor dintre autoritatea monarhică şi cea ecleziastică.
Şi în ţările române sunt semnalate, în perioada medievală, grupări şi manifestări
cu tentă politică de tip partinic. Acestea însă au un caracter instabil. La început ele iau
fiinţă în jurul unor persoane sau familii. Treptat însă se consolidează şi încep să joace
un rol mai pronunţat în viaţa politică. Sunt semnalate grupări precum cele ale

207
Aristotel, Statul Atenian, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1944, pp. 71-75
208
Ibidem.
209
Ibidem.

108
„Drăculeştilor”, „Basarabeştilor”, Dragoşeştilor”, „Bogdăneştilor”, iar în feudalismul
de mai târziu cele ale „Cantacuzinilor”, Costineştilor” sau „Rusăteştilor”.210
În perioada de apogeu a orânduirii feudale, când apar şi germenii decăderii sale,
se acutizează tensiunile şi conflictele. Împotriva papalităţii, ca o componentă a
catolicismului conservator şi a imperialităţii, ca formă de apărare a tiparelor rigide,
închistate, feudale se ridică toate stările sociale le poporului. Aceste forţe s-au
organizat pe parcurs în partide care purtau amprenta categoriei sociale pe care o
reprezentau.
În ajunul marilor revoluţii burgheze, în Franţa s-a afirmat o „grupare a
filosofilor”, care a avut merite incontestabile în pregătirea ideologică şi politică a
forţelor angajate în lupta pentru înlăturarea fostelor rânduieli feudale. Nume
binecunoscute au activat în această mişcare precum Voltaire, Rousseau, Montesquieu,
Diderot, Holbach etc. Partidul filosofilor încheie etapa medievală a partidismului, iar
revoluţiile burgheze vor deschide o nouă etapă în formarea şi afirmarea partidelor
politice.
1.3. Noţiunea de partid politic
În lupta pentru putere au activat, în decursul timpului, diverse forţe sociale,
diverse grupuri a căror scopuri, interese, şi organizare au fost mai mult sau mai puţin
conturate sau definite. Despre partide, însă, într-o concepţie modernă, nu putem vorbi
decât începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Constituirea partidelor politice se bazează, în primul rând, pe dreptul de asociere
pe care-l au oamenii, drept pe care legislaţiile moderne îl recunosc şi-l reglementează.
Asocierea sau integrarea în diferite grupuri este, de fapt, o stare naturală a omului.
Omul nu poate trăi izolat. El se asociază pentru că mediul lui de viaţă este societatea.
Numai în societate îşi poate împlini personalitatea şi aspiraţiile lui de viaţă. El se
asociază pentru a-şi realiza scopurile şi interesele. Se integrează în cluburi, în asociaţii
cu scop economic, sportiv, cultural sau de altă natură, în diverse grupuri mai mult sau
mai puţin organizate.
Dar oamenii se asociază, constituind şi partide politice. Ca orice asociaţie,
partidul politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere, ca
manifestare liberă a voinţei lor de a se constitui într-un partid. Aproape toate
constituţiile moderne reglementează explicit acest drept. Constituţia României, prin
art. 40 alin (1), precizează că „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în
sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”. Coroborând acest text
constituţional cu cel al art. 8, potrivit căruia partidele politice „...contribuie la
definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor...”, vom constata că pentru a se
asocia în partide oamenii trebuie să aibă calitatea de cetăţeni, deoarece numai
cetăţenii îşi pot fixa ca obiectiv participarea la guvernare.
Scopul urmărit de către fiecare partid constă în câştigarea puterii pentru a-şi
impune propriul program de guvernare, program fundamentat pe o anumită ideologie,
filozofie, bază teoretică etc. Pentru realizarea acestui obiectiv partidul este preocupat
ca programul său să dobândească o cât mai largă receptivitate socială şi un agrement
de susţinere care să-l legitimeze să constituie puterea. De aceea, obiectivul prioritar
urmărit de către fiecare partid constă în crearea şi dezvoltarea unei solide baze
electorale, care să permită propulsarea reprezentanţilor lor, în primul rând, în
Parlament, iar de aici în celelalte instituţii de putere ale statului. Partidele care reuşesc
să-şi adjudece puterea îşi pot instituţionaliza platformele, politica lor are şanse să

210
A.D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, în Istoria românilor din Dacia Traiana, vol.
IX, Bucureşti, 1910, apud Călin Vâlsan, op. cit., p. 105.

109
devină politică de stat, iar voinţa lor se poate impune ca voinţă obligatorie pentru
societate. Această voinţă va avea şansa să se materializeze în lege.
Dar, activitatea fiecărui partid, scopurile şi obiectivele urmărite nu pot ocoli
ordinea constituţională a statului, prin care sunt definite şi consacrate anumite valori
politice, morale, istorice, culturale, juridice faţă de care oricui şi, cu atât mai mult,
partidelor politice li se cer să manifeste respect şi o atitudine de ocrotire. Deci, în nici
un caz programul politic al partidelor sau acţiunile lor nu pot include proiecte prin
care s-ar leza valorile consacrate constituţional sau prin care poporul îşi defineşte
existenţa.
Din aceste considerente, pentru constituţionalişti, activitatea partidelor politice
reprezintă una dintre cele mai importante teme de analiză şi investigaţie ştiinţifică.
Aceasta pentru că ordinea constituţională a statului este într-o măsură din ce în ce mai
mare opera partidelor politice.211 De exemplu, experienţa politică a României post
decembriste ne oferă cel mai grăitor argument în favoarea acestei teze. Şi adoptarea
primei constituţii de după 1990, dar, mai ales, revizuirea ei în 2003 ne demonstrează,
din plin, rolul covârşitor jucat de partidele prezente în aceste momente pe scena vieţii
politice româneşti. Chiar, în anumite privinţe, şi conţinutul constituţiei poartă
amprenta raportului de forţe existent atunci în plan politic.
Dar, întregul demers teoretic întreprins, în decursul timpului, asupra acestui
important fenomen a condus, după cum era şi firesc, şi la conturarea unui edificiu
definitoriu deosebit de complex şi de util, în acelaşi timp, pentru a înţelege mai bine
ceea ce este un partid politic în realitatea vieţii statale contemporane. El are darul să
clarifice, mai pertinent, locul şi rolul partidelor politice în ordinea constituţională a
statului. Tocmai pentru realizarea acestui scop credem că merită să aducem în atenţie
câteva din aceste definiţii.
Astfel, partidul politic este o organizaţie durabilă, organizată la nivel naţional şi
local, urmând să cucerească şi să exercite puterea şi căutând, în acest scop, susţinerea
populară,212 sau, o asociaţie liberă a cetăţenilor care urmăreşte, pe baza unei
platforme (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţie
care are şi-şi afirmă clar şi deschis vocaţia şi aptitudinea guvernării213, sau o
organizaţie relativ durabilă formată din persoane care împărtăşesc aceeaşi concepţie
ideologică, subscriu la un set comun de valori şi acţionează pentru cucerirea puterii, în
vederea aplicării programului propriu prin politici interne şi externe214, sau, o grupare
de oameni constituită pe baza liberului consimţământ care acţionează programatic,
conştient şi organizat pentru servirea intereselor unei clase, grupuri sociale,
comunităţi umane (popoare, naţiuni), pentru dobândirea şi menţinerea puterii politice
în vederea organizării şi conducerii societăţii, în conformitate cu idealurile proclamate
în platforma program,215 sau o structură politică, având un caracter organizat şi
permanent, care grupează pe toţi acei cetăţeni ce-şi manifestă adeziunea faţă de un
anumit program, exprimându-şi voinţa de a acţiona pentru dobândirea puterii politice

211
P.P. Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, p. 77
212
Roger-Gerard Schwatzemberg, Sociologie juridică, Editions Montchrestien, Paris, 1971, p. 353,
apud, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., p. 23
213
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, vol. II,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 24.
214
Sergiu Tămaş, Dicţionar politic, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 184
215
Călin Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 95.

110
în stat, prin mijloace constituţionale, şi pentru aplicarea programului de guvernare al
respectivului partid.216
1.4. Trăsăturile partidelor politice
Din definiţiile date mai sus rezultă şi trăsăturile ce caracterizează o asociaţie de
oameni, calificând-o partid politic.
În primul rând, partidul politic este o grupare socială. Prin urmare, tot ceea ce-i
este caracteristic unei astfel de grupări defineşte şi o asemenea asociaţie. Libertatea de
asociere, după cum s-a arătat mai sus, este una naturală şi orice regim politic,
respectând regulile democraţiei, trebuie s-o ocrotească. Deci, oamenii se pot asocia în
diferite scopuri. Dacă obiectivul ce-l urmăresc, prin asociere, este unul politic,
gruparea respectivă, întrunind şi celelalte condiţii, devine un partid politic.
Partidul politic promovează interesele unei anumite categorii sociale. Nu este
singura formă de asociere care îşi propune un asemenea obiectiv. De exemplu,
asociaţiile, fundaţiile, sindicatele etc. tot interesele anumitor categorii sociale le
promovează sau le apără. Deosebirea constă în aceea că partidul politic ţinteşte către
guvernare, poziţie de pe care poate să decidă în privinţa intereselor sau obiectivelor
pentru care luptă. De pe o altă poziţie se poate doar influenţa actul de guvernare în
sensul şi scopul ce-l urmăresc diversele grupări sociale.
Majoritatea partidelor politice, indiferent de doctrina şi ideologia pe care-şi
fundamentează programul, se declară ca promotoare a unei formule de guvernare în
beneficiul tuturor cetăţenilor, a întregului popor, deşi se ştie şi tot mai multă lume este
convinsă de acest lucru, că doar un grup restrâns de indivizi sunt adevăraţii beneficiari
ai guvernării în situaţia în care partidul respectiv ajunge la putere. În condiţiile în care
şansa adjudecării puterii depinde de consistenţa sprijinului social, se înţelege că
fiecare partid este preocupat ca, prin discursul său politic, să surprindă orizontul de
aşteptare al unui număr cât mai mare de cetăţeni. Deşi promisiunile pe care partidele
le fac în campania electorală sunt lipsite de realism şi cetăţenii constată, ulterior, că
sunt înşelaţi, totuşi asemenea discursuri şi programe politice îşi menţin încă puterea
de seducţie în rândul multor categorii sociale.
În al doilea rând, partidul politic este o grupare ideologică. Ideologia217 se
constituie din idei, reprezentări, mituri, elaborate de mişcările politice, într-o formă
mai mult sau mai puţin sistematică, în vederea orientării comportamentului cetăţenilor
în problemele fundamentale ale dezvoltării societăţii cum ar fi modul de guvernare,
natura sistemului economic, obiectivele dezvoltării sociale ori valorile morale şi
identitare ale poporului etc. Ideologia este factorul de coeziune a grupului şi de
atracţie pentru fiecare individ. Ea îl motivează să adere la mişcare şi să se angajeze în
lupta pentru promovarea în societate a modului de guvernare pe care ideologia îl
proiectează. De fapt, nu există o ideologie, ci mai multe, în funcţie de câte moduri de
administrare a facerilor publice şi de guvernare se conturează în societate. Astfel, se

216
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţie revăzută şi
adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 246.
217
Termenul de ideologie a fost creat de către Destutt de Tracy în 1796 cu intenţia de a elabora o ştiinţă
a ideilor, însă destul de repede ea a căpătat şi un înţeles peiorativ. Karl Marx în Ideologia germană a
caracterizat ideologia drept o conştiinţă falsă, întrucât printr-un efect similar răsturnării imaginii într-un
aparat fotografic ea dă o descriere eronată, iluzorie despre situaţia şi rolul clasei ce domină la un
moment dat societatea. Ideologia, ca interpretare deformată a realităţii sociale, reprezintă doar un
aspect al problemei. Celălalt aspect relevat de Marx constă în necesitatea resimţită de orice forţă
politică, de a elabora propria sa imagine despre lume şi rolul ei social. Prin intermediul ideologiei
înţelegem o realitate socială aşa cum este gândită de făuritorii ei (conştiinţa de clasă). Karl Mannheim
în lucrarea Ideologie şi utopie consideră că ideologia este un element constant al societăţii, iar T.
Parsons conferă ideologiei o funcţie de integrare socială. (Sergiu Tămaş op. cit., p. 128.

111
disting ideologii conservatoare, liberale, socialiste, naţionaliste etc. cu o diversitate de
nuanţe şi de accente care provin din stările de spirit ce se manifestă la nivel social sau
sunt imprimate, artificial, de managerii partidelor pentru o cât mai largă aderenţă
socială.
De regulă, ideologia încearcă să explice o anumită situaţie socială nedreaptă, din
perspectiva valorilor împărtăşite de popor şi a celor care i-au marcat trecutul. Prin
stimularea unor stări emoţionale, se urmăreşte angajarea populaţiei în acţiunea pe care
partidul o întreprinde pentru reaşezarea societăţii şi revendicarea drepturilor
considerate legitime. Pentru partidul care luptă pentru putere, ideologia este factorul
prin care el face să vibreze sentimentele celor nedreptăţiţi, nemulţumiţi, frustraţi etc.,
să le explice cauzele situaţiei lor nefericite, să le întărească convingerea că înlăturarea
acestora este posibilă şi, totodată, să le angajeze voinţa în acţiunea politică pe care
partidul o proiectează. Dimpotrivă, pentru partidul aflat la guvernare ideologia îşi
schimbă şi îşi nuanţează rolul. Obiectivul fiind atins, respectiv câştigarea puterii,
acum se acţionează pentru consolidarea lui. Tot prin intermediul ideologiei oamenilor
li se transmite un mesaj de mulţumire şi de satisfacţie, sunt glorificate personalităţile
şi se încearcă o justificare a actelor de guvernare.
În al treilea rând, partidul este o asociaţie de dimensiuni naţionale. Cu mici
excepţii, toate partidele se constituie şi se organizează pe principiul unei cât mai largi
reprezentări sociale. Asta înseamnă că sunt vizate toate comunităţile, precum şi întreg
teritoriul ţării. De fapt, structura teritorială a partidului urmează organizarea
administrativ teritorială a ţării. Aceasta caracteristică este motivată de obiectivul pe
care-l urmăreşte fiecare partid, respectiv câştigarea puterii şi adjudecarea guvernării.
Este nevoie, însă, pentru aceasta de câştigarea încrederii sociale, într-un procent, dacă
nu majoritar, cel puţin suficient pentru a intra în Parlament, poziţie ce deschide alte
oportunităţi de susţinere şi de realizare a propriilor interese. De aceea, nici un segment
sau categorie socială nu sunt ignorate. Discursul politic, precum şi oferta electorală
sunt astfel elaborate şi difuzate încât să surprindă orizontul de aşteptare al maselor
largi de cetăţeni, chiar dacă diversitatea intereselor lor, precum şi multe alte aspecte
de ordin economic, cultural, etnic, demografic etc. sunt contrare şi uneori chiar
ireconciliabile. Organizarea partidului pe criterii administrativ teritoriale permite, pe
de o parte, receptarea problemelor cu care se confruntă fiecare comunitate, pentru ca
acestea să fie introduse în programele şi mesajele politice în vederea mobilizării
maselor largi populare la acţiunile sale, iar pe de altă parte, o asemenea structură se
constituie într-o veritabilă bază de sprijin administrativ pentru eventualitatea câştigării
puterii de către partidul respectiv.
În al patrulea rând, partidul politic este o organizaţie cu caracter istoric. Create şi
dezvoltate în contextul realităţilor social-economice şi politice ale orânduirilor în care
acţionează, partidele sunt atestate de experienţa socială ca o categorie de bază a
mişcării istorice a societăţii, a confruntărilor politico-ideologice, exprimând, prin
activităţile şi manifestările lor, devenirea istorică a societăţii. Sistemele social-politice
ale naţiunilor, în desfăşurarea lor, sunt marcate de diferite forme de organizare şi de
activitate, de funcţionare şi de instituţionalizare a partidelor politice, de manifestare a
sistemelor partidiste.
De aceea, partidul politic, fiind factor al sistemelor şi acţiunilor politice, apare în
ipostazele sale concrete sub înfăţişări variate şi originale. Ca urmare a determinărilor
sale obiective şi subiective, fiecare partid poartă în mod evident marca unei identităţi
distincte, individualizate prin factura şi fizionomia organizatorică şi ideologică,
valoarea morală politică şi comportamentul social-istoric. Fiind considerat factor
responsabil pentru acţiunile în care sunt cuprinse faptele şi ideile sale şi rezultatele

112
politice ale militanţilor şi aderenţilor săi, ale forţelor sociale pe care le reprezintă şi le
animă, orice partid apare în faţa instanţelor de judecată ale istoriei şi a opiniei publice
ca un agent pozitiv sau negativ în câmpul existenţei sociale, pe drumul devenirii
umanităţii.
1.5. Funcţiile partidelor politice
Apariţia şi dezvoltarea partidelor politice au constituit şi constituie un factor
necesar, un obiectiv cu caracter progresist, deoarece ale au rolul de a atrage largi
categorii sociale la o activitate conştientă de conducere democratică a societăţii. Prin
diversitatea de programe cu care încearcă să atragă electoratul, partidele contribuie la
incitarea şi angajarea maselor în acţiuni politice, la responsabilizarea lor în privinţa
actului de guvernare, ceea ce este de natură să stimuleze progresul societăţii.
Scopul pentru care oamenii se grupează în partide comportă o diversitate de
nuanţe. Se subliniază, printre altele, că scopul fiecărui partid, cel puţin aşa cum
rezultă din programul său, potrivit ideologiei pe care se fundamentează, ar avea ca
finalitate binele general, asigurarea fericirii tuturor, conservarea existenţei politice a
poporului, mobilizarea tuturor forţelor de care dispune societatea pentru a stimula
progresul şi dezvoltarea etc. Desigur că asemenea realizări pot fi obţinute printr-o
diversitate de acţiuni politice pe care partidele le pot întreprinde. Însă acţiunea lor este
de cea mai mare eficienţă atunci când dobândesc puterea şi exercită nemijlocit actul
de guvernare. De aceea obiectivul major al fiecărui partid îl reprezintă câştigarea
puterii. În acest sens fiecare partid trebui să fie preocupat să dobândească vocaţia şi
aptitudinea guvernării.
Pentru aceasta partidele se plasează, într-o oarecare măsură, ca intermediare, între
popor şi putere şi îşi asumă, atunci când reuşesc să cucerească puterea, conducerea
politicii naţionale. Partidele nu sunt însă simple mecanisme electorale, instrumente
prin care se captează şi se controlează energia populară. Ele se pot dovedi a fi
revelatori şi acceleratori ai fenomenelor socio-politice sau, din contra, piedici în calea
proceselor de schimbare.218
De aceea, partidele politice trebuie analizate nu doar din perspectiva rolului lor
electoral, parlamentar sau guvernamental, ci şi ca forţe sociale, capabile să pună în
mişcare masele populare. Ele nu sunt singurii actori ai vieţii sociale colective dintr-un
stat, dar sunt cei care joacă un important rol politic, tradus în termenii jocului
puterii.219
Din scopul pentru care partidele se constituie şi se organizează şi din rolul ce-l
joacă în societate, rezultă şi funcţiile pe care şi le asumă şi le îndeplinesc. Doctrina s-a
pronunţat diferit asupra funcţiilor ce ar reveni partidelor politice. Astfel, dintr-o
anumită perspectivă, se consideră că un partid politic ar avea trei funcţii principale şi
anume: funcţia electorală, funcţia de control şi de orientare a organelor politice şi
funcţia de definire şi exprimare a poziţiilor politice.220 Potrivit altui punct de vedere
doctrinar, activitatea partidelor s-ar rezuma la două funcţii principale şi anume cea de
a fi intermediari între popor şi putere şi de a-şi asuma, atunci când sunt la putere,
direcţionarea politicii naţionale.221
Considerăm că activitatea partidelor este mult mai complexă şi deosebit de
importantă pentru societate şi actul de guvernare a statului pentru ca funcţiile lor să fie
exprimate într-o manieră sintetică. Tocmai de aceea, pentru a le înţelege mai bine

218
François Borella, Les partis politiques dans l’Europe des Neuf, Edition du Seuil, Paris, 1990, p. 80
219
Ioan Muraru, Elena Smina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 12, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 25.
220
R.G. Schwartzemberg, op. cit., p. 353
221
Pierre Pactet, Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1972, p. 130-131.

113
rolul, credem că funcţiile lor trebuie prezentate mai detaliat. Prin urmare, în concepţia
noastră acestea ar fi:
- funcţia de constituire, de organizare şi de înregistrare, potrivit prevederilor
Constituţiei şi a legislaţiei referitoare la activitatea lor; este de arătat acest lucru
pentru că fiinţarea unui partid politic se supune unor dispoziţii legale speciale, prin
care se urmăreşte, în primul rând, ca activitatea lor să nu dăuneze societăţii, să nu
vizeze scopuri contrare valorilor definitorii ale statului şi naţiunii;
- funcţia de organizare internă şi teritorială în scopul mobilizării forţelor proprii în
vederea realizării obiectivelor pe care şi le-au fixat prin documentele de constituire;
- formularea obiectivelor şi a programelor politice pe baza cărora îşi propun să
guverneze ţara în situaţia ajungerii la putere;
- informarea maselor de cetăţeni în legătură cu proiectele lor de guvernare precum
şi cu modalităţile şi soluţiile pe care le au în vedere pentru rezolvarea problemelor cu
care se confruntă societatea;
- atragerea populaţiei prin acţiuni de propagandă în scopul dobândirii credibilităţii
necesare accederii la putere, acţionând ca un factor de socializare politică şi de
orientare a voturilor populaţiei;
- funcţia de agregare şi articulare a intereselor populaţiei în vederea conturării
unor obiective de guvernare care să creeze satisfacţie în plan social şi să mobilizeze
masele la acţiuni pentru realizarea lor;
- elaborarea programului de guvernare, în situaţia câştigării puterii, pe baza
propriului program politic, ce a constituit oferta electorală, sau coabitarea cu
programele altor partide în cazul constituirii unor coaliţii de guvernare;
- exercitarea efectivă a guvernării, în situaţia câştigării puterii, fie în formulă
majoritară, fie în coaliţie, urmărind rezolvarea conflictelor politice şi sociale în
vederea realizării consensului în legătură cu interesele naţionale.

2. Situaţia partidelor politice din România

2.1. Scurt istoric
După cum s-a arătat, în perioada medievală, şi în ţările române au activat anumite
grupări, constituite cu scopul de a influenţa domnia şi de a obţine din partea puterii
recunoaşterea unor drepturi, pretinse de cei care le alcătuiau. Manifestările lor, în
general spontane, au avut o oarecare tentă politică, însă n-au reuşit să se stabilizeze şi
să se consolideze pentru a dobândi, chiar şi într-o etapă incipientă, caracteristicile
unui un partid politic. Procesul de cristalizare a unor grupări cu un caracter politic mai
pronunţat începe să se manifeste, în principate, în contextul revoluţiilor de la 1848. A
continuat, apoi, cu Unirea de la 1859 şi cu celelalte evenimente istorice, care au
condus la constituirea statului român modern. Opţiunile politice ce s-au afirmat şi s-au
confruntat, totodată, în contextul acestor evenimente, s-au dezvoltat, pe parcurs, ca o
bază ideologică a viitoarelor partide (conservator, liberal, ţărănist, naţional) care
aveau să ocupe scena vieţii politice româneşti aproape un secol, respectiv până în anul
1938.
Prin Decretul-lege pentru dizolvarea tuturor asociaţiunilor, grupărilor sau
partidelor politice, din 1938, s-a stabilit că astfel de formaţiuni „care s-au constituit în
vederea propagării ideilor politice sau a realizării lor, sunt şi rămân dizolvate; nici o
nouă organizaţie politică nu va putea activa decât în condiţiunile şi cu formele
prevăzute într-o lege specială ce se va întocmi în acest scop”. S-a motivat, de către
iniţiatorii decretului, necesitatea unei reconcilieri naţionale, a unei perioade de linişte
pe scena vieţii politice, pentru „pacificarea spiritelor”, „revizuirea conştiinţelor” şi

114
adaptarea la noua stare de lucruri. Măsura a fost luată într-un moment când, presiunea
evenimentelor internaţionale se intensifica, iar criza politică internă, ce domina de mai
multă vreme zona puterii, atinsese un moment de vârf ce nu mai putea fi depăşit pe
cale democratică. Manevrele şi diversiunile întreprinse de Carol al II-lea pentru
acapararea tuturor pârghiilor de putere au adus clasa politică într-o stare accentuată de
decădere, lipsind-o, astfel, de capacitatea de a mai putea coagula vreo soluţie de ieşire
din criză. Concomitent, a fost suspendată şi constituţia şi s-a instaurat dictatura
personală a regelui, cunoscută în istorie sub denumirea de „dictatura carlistă”.
După război a fost repusă în vigoare Constituţia din 1923, exceptându-se însă
prevederile referitoare la puterea legiuitoare. Prin urmare, activitatea partidelor
politice n-a mai avut nici o motivaţie, ştiut fiind faptul că pentru ele competiţia
electorală în scopul câştigării puterii în stat constituie, practic, raţiunea de se organiza
şi de a exista. Încercările de reconsiderare şi refacere a partidelor politice au eşuat sub
presiunea evenimentelor ce au cuprins România, imediat după război, şi care au
plasat-o în zona de influenţă sovietică. Aceasta a însemnat practic sfârşitul
pluralismului politic şi a pluriparidismului, sfârşitul anului 1947 încheind, practic
acest proces. S-a impus, în schimb, formula partidului unic, întâi muncitoresc, iar apoi
comunist. Acesta avea să domine, aproape jumătate de secol, nu numai viaţa politică
dar şi statul, iar prin acapararea tuturor pârghiilor de putere, avea să se impună asupra
întregii societăţi.
Această perioadă s-a încheiat odată cu sfârşitul anului 1989. Evenimentele
petrecute la sfârşitul acestui an au reactivat pluriparidismul. În baza decretului 8/1989
s-au organizat un număr foarte mare de partide, iniţiatorii beneficiind, pentru început,
de importante subvenţii bugetare. De fapt, aşa după cum avea să se dovedească mai
târziu, o bună parte dintre aceste grupări s-au constituit şi s-au înregistrat, nu ca să
funcţioneze ca partid, ci, pur şi simplu, doar pentru a încasa subvenţia, estimată la un
milion de lei, sumă foarte mare la timpul respectiv. Foarte puţine, dintre partidele care
s-au înregistrat în acea perioadă, au mai rămas în peisajul politic, continuându-şi
activitatea în vremurile tulburi care au trecut de la acele evenimente.
Prin legea nr. 27/1996 s-au stabilit condiţii juridice mai riguroase pentru
înfiinţarea şi înregistrarea partidelor politice. Şi acest nou regim juridic, mult mai
sever decât precedentul, a făcut ca multe partide să-şi înceteze activitatea.
În prezent, constituirea, organizarea, înregistrarea şi activitatea partidelor politice
sunt reglementate de Legea 14/2003. Aspectele referitoare la finanţarea activităţilor
desfăşurate de partidele politice, precum şi a campaniilor electorale fac obiectul unui
act normativ distinct, respectiv Legea 43/2003. S-a simţit această necesitate pentru că
la adăpostul unor operaţiuni de finanţare se ascund angajamente nelegale şi chiar
împotriva interesului naţional pe care partidele şi le asumă pentru eventualitatea
câştigării puterii.
Cu toată această evoluţie contradictorie a vieţii politice din România
postdecembristă, totuşi pluripartidismul, renăscut în evenimentele tulburi ale
sfârşitului de an 1989, a devenit o realitate de necontestat, reuşind să polarizeze, în
proporţii diverse şi oscilante, opţiunile electorale ale maselor. Continuă însă să existe
încă multe partide şi asta n-ar fi o problemă, dacă această dispersie politică ar fi
generată de compoziţia eterogenă a electoratului. Dar multe partide au programe şi
platforme politice asemănătoare, multe se declară social-democrate sau de sorginte
liberală, în timp ce pe scena vieţii politice mai activează partide cu asemenea doctrine,
fapt ce provoacă confuzie în rândul electoratului.
Însă, ceea ce este mai important de observat este faptul că platformele şi
programele lor politice, oricât de viabile se declară a fi, nu reuşesc să ofere soluţii la

115
gravele probleme economice şi sociale cu care se confruntă ţara. Toate partidele
încearcă să-şi valorifice vocaţia puterii, însă atunci când reuşesc să-şi apropie actul
guvernării nu fac dovada că sunt în stare să rezolve problemele ţării, care, practic, s-
au agravat aproape cu fiecare legislatură.
Confruntarea politică în lupta pentru putere a derapat mult din zona dezbaterilor
pe programe şi soluţii şi, de la o etapă la alta, a căpătat accente de intoleranţă şi chiar
violenţă. Par extrem de actuale observaţiile făcute de P.P. Negulescu asupra
climatului politic din România, desigur, într-un alt timp istoric. „Dar mai presus de
toate – spune autorul – am dat străinătăţii o impresie penibilă de nesiguranţă, de
instabilitate, de nepricepere a gravităţii situaţiilor, dacă nu chiar de lipsă de patriotism,
prin violenţa luptelor noastre politice şi, mai ales, prin extraordinara lipsă de bună,
credinţă cu care aceste lupte au fost duse de unii din protagoniştii lor”222
Se insistă, dintr-o anumită perspectivă, pe ideea accentuării procesului de
polarizare politică, invocându-se, ca argument, caracterul pragmatic al sistemului
biparditist. După cum arată realitatea politică din România contemporană şi având în
vedere multitudinea particularităţilor ce ne deosebesc de statele unde funcţionează un
asemenea sistem, credem că perspectiva ajungerii vreodată la o asemenea formulă
sunt, nu numai îndepărtate, dar şi greu de anticipat. De altfel, am putea să ne şi
întrebăm dacă bipartidismul ar fi chiar atât de compatibil cu valorile democraţiei,
având în vedere că societatea este extrem de diversă pentru a se reuşi reprezentarea ei
doar de către două orientări politice.
2..2. Regimul juridic aplicabil partidelor politice
2.2.1. Necesitatea legiferării activităţii partidelor politice
Activitatea partidelor politice a dobândit o mare importanţă pentru ordinea
constituţională a statului, pentru prezentul şi viitorul ţării pentru ca activitatea lor să
rămână în afara legii, a unui cadru legislativ care să permită atât un control de
oportunitate asupra activităţii lor cât, mai ales, unul de siguranţă pentru valorile
statului şi naţiunii care ar putea fi puse în pericol de astfel de organizaţii.
Partidele politice şi-au sporit mult rolul în societate, ele au o mare putere de
influenţare a electoratului, iar pe baza susţinerii acestuia, îşi pot adjudeca puterea şi
guvernarea ţării. Prin urmare, ele au posibilitatea de a imprima guvernării o anumită
linie care, în mod normal şi potrivit programului cu care au câştigat alegerile, trebuie
să corespundă intereselor poporului, dar, la fel de bine, se poate întâmpla ca politica
lor de guvernare să contravină aşteptărilor electoratului şi chiar să creeze stări de
pericol la adresa unor comandamente naţionale. Din păcate, experienţa României din
ultimii douăzeci de ani, în ceea ce priveşte loialitatea faţă de ţară şi interesul naţional
al multor partide ce s-au aflat, perioade mai lungi sau mai scurte de timp, la
guvernare, este foarte bogată. Aşa că existenţa unui cadru juridic cu privire la aceste
organizaţii n-ar trebui să deranjeze pe nimeni.
Mai întâi de toate, este o necesitate, izvorâtă din esenţa statului de drept, ca
activitatea partidelor politice să fie consacrată în legea fundamentală a statului. În
concepţia clasică, partidele reprezentau un fenomen exterior constituţiei. Timpurile
moderne însă şi exigenţele actuale reclamă ca activitatea lor să fie consacrată printr-
un minim de reguli şi principii constituţionale. Constituţia trebuie să exprime juridic
scopurile partidelor politice şi coordonatele în care se pot organiza şi funcţiona.
Totodată, se cere ca aceste dispoziţii constituţionale să fie detaliate printr-o lege a
partidelor. Aici se pot stabili criteriile de organizare şi de înregistrare, reguli de
funcţionare, garanţii juridice privind actele ce le întreprind etc.

222
P.P. Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, p. 134.

116
 2.2.2. Dispoziţii constituţionale
Constituţia României face referiri la partidele politice în mai multe din textele
sale. Cele mai importante, în ceea ce priveşte definirea regimului constituţional în
care se pot organiza şi funcţiona partidele politice sunt textele art. 8, care consacră
pluralismul şi cadrul constituţional general cu privire la activitatea partidelor politice
şi art. 40, ce se referă la dreptul de asociere.
Astfel, potrivit art. 8, alin. (1) „pluralismul în societatea românească este o
condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale”. Fără a fi consacrat acest
principiu, orice discuţie pe tema partidelor politice rămâne lipsită de sens. Din aceste
considerente, el trebuie invocat cu prioritate. Apoi, trebuie să avem în vedere că
democraţia presupune recunoaşterea diversităţii sociale, iar această diversitate poate
avea posibilitatea ca, prin intermediul partidelor, să se exprime politic şi chiar să se
regăsească în decizia politică.
La alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că „partidele politice se constituie şi
îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea
teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei.” Am putea aprecia că acest text
constituţională surprinde, în esenţă, locul şi rolul partidului politic în viaţa statului şi
în societatea românească. Desigur, aşa cum precizează însuşi textul, condiţiile de
constituire şi activitatea, în sine, a partidelor fac obiectul unei reglementări detaliate,
reglementare care îmbracă forma legii organice şi se supune comandamentelor
precizate în constituţie.
Art. 40, sub titulatura „dreptul de asociere”, consacră patru reguli fundamentale
pentru statutul partidelor politice şi anume:
a) „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în
alte forme de asociere.” Fără a exista o asemenea libertate, practic, partidele, precum
şi celelalte forme asociative nu s-ar putea constitui. Ele însă ar putea lua fiinţă şi în
absenţa oricăror îngrădiri a libertăţii de asociere, fără ca principiul să mai fie
consacrat. Principiul are însă o mare importanţă. În primul rând, el se constituie într-
un obstacol în calea unor îngrădiri care, în mod discreţionar, ar putea fi impuse de
anumite autorităţi sau chiar de persoane ce dispun de o anumită putere, economică sau
de altă natură, asupra altora. În al doilea rând, textul constituţional se opune şi unei
asocieri forţate, împotriva voinţei şi orizontului politic al persoanei. Deşi s-a depăşit
de mult climatul social al partidului unic, când calitatea de membru era râvnită, nu pe
considerente ideologice, ci din nevoia promovării sau a dobândirii unor privilegii,
totuşi asemenea practici sunt prezente şi astăzi la multe partide, mai ales din cele care-
şi dispută alternanţa la guvernare. În aceste condiţii „libertatea de asociere” rămâne un
principiu constituţional tot mai lipsit de conţinut.
b) „Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a
integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale.” Valorile consacrate
de acest text sunt fundamentale pentru existenţa statului, pentru ordinea, stabilitatea şi
climatul de siguranţă, bunăstare şi progres în care vrea poporul să trăiască. De aceea
ele sunt apărate şi prin îngrădirea constituţională a riscurilor pe care anumite partide şi
organizaţii le-ar prezenta pentru integritatea lor. În mod deosebit partidele politice,
dacă ar atenta împotriva acestor valori, ar prezenta un mare pericol, atât prin puterea
de influenţă ce o au asupra maselor şi posibilitatea de a-şi masca asemenea acţiuni,
prevalându-se de libertăţile democratice şi dreptul de a obstacula ingerinţele
autorităţilor în activitatea lor, cât şi prin şansele pe care le au de a ajunge la putere,
poziţie de pe care ar putea întreprinde cu multă uşurinţă acţiuni antistatale.

117
 c) „Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale,
avocaţii poporului, magistraţii, membri activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică.” Motivul pentru care categoriile
profesionale indicate în text, precum și cele ce se stabilesc prin lege organică sunt
lăsate în afara activismului politic, iar pentru ele nu este operabil principiul libertății
de asociere, constă în importanța pentru stat și societate a responsabilităților cu care
sunt investite și care reclamă, drept garanție, situarea lor pe o poziție de neutralitate și
independență. Se impune ca acest principiu să fie invocat cu mai multă fermitate,
deoarece se constată că ingerința partidelor în structurile administrative ale statului a
devenit extrem de agresivă și, în acealași timp, paralizantă pentru operativitatea și
eficiența actelor pe care acestea din urmă le întreprind. Trebuie, însă, să remarcăm că,
deși, oficial, persoane din aceste categorii nu sunt înregimentate politic, totuși
dependența funcțiilor lor de factorul politic s-a accentuat în ultimii ani, cu
repercursiuni foarte grave asupra funcționării statului de drept. Numai dacă avem în
vedere, de exemplu, că cei nouă judecători ai Curții Constituționale sunt numiți de
autorități constituite pe linie politică, putem să intuim că independența lor nu este una
suficint de garantată.
d) Asociațiile cu caracter secret sunt interzise. Pentru regimul juridic în care
trebuie să se încadreze activitatea partidelor politice și această precizare este
importantă. Viața de partid trebuie să fie una la vedere și supusă, în limite rezonabile
și din stricte considerente de siguranță națională, controlului public. Acest text
constituțional trebuie să-l interpretăm în coroborare cu cele analizate mai sus. Pentru a
avea garanția ca în ceea ce privește funcționarea unui partid se respectă principiul
libertății de asociere, că activitatea unui partid nu pune în pericol valorile ce țin de
siguranța națională a statului și că nici nu se produc ingerințe nepermise în
funcționarea autorităților publice și că acestea se situează pe o poziție de echidistanță
politică, trebuie ca partidul să parcurgă toate procedurile legale de înființare.
Constituirea lui în alte condiții dă naștere unei asociații clandestine care se supune
altui tratament juridic.
2.2.3. Legea partidelor politice nr. 14/2003
Noţiunea legală de partid politic. Legea partidelor politice realizează, în baza
regulilor şi principiilor constituţionale analizate mai sus, o reglementare detaliată cu
privire la constituirea, organizarea şi funcţionarea partidelor politice în România.
În primul rând, legea defineşte partidele ca asociaţii cu caracter politic ale
cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi
exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie,
asociaţii ce sunt persoane de drept public. Stabilind funcţiile partidelor, legea arată că
acestea promovează valorile şi interesele naţionale, pluralismul politic, contribuind la
formarea opiniei publice şi încurajând participarea acestora la scrutine. De asemenea,
participă cu candidaţi la alegeri în vederea constituirii autorităţilor publice.
În ceea ce priveşte scopul pentru care se constituie, sunt admise, potrivit legii,
numai partidele care acţionează în respectul suveranităţii, independenţei şi unităţii
statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei
constituţionale. Sunt interzise partidele care, prin statul, programul, propaganda pe
care o fac sau prin orice alte activităţi ce le organizează, aduc atingere valorilor ce
definesc statul român, sunt asociate la organizaţii internaţionale care nu recunosc
aceste valori sau care nu îndeplinesc procedurile legale de funcţionare. Li se interzice,
de asemenea, partidelor politice să constituie formaţiuni militare şi paramilitare sau să
organizeze şi să desfăşoare activităţi de acest gen.

118
 Reguli privind calitatea de membru de partid. Calitatea de membru al unui partid
politic o pot avea numai cetăţenii români cu drept de vot. Precizarea este necesară
deoarece partidul se constituie cu scopul de a activa în spaţiul public şi de a accede la
guvernarea ţării, drept recunoscut doar cetăţenilor români cu drept de vot. Condiţia
dreptului de vot se impune deoarece este firesc ca ceea ce i se cere unui cetăţean
pentru a i se recunoaşte acest drept, cu atât mai mult acest standard minim trebuie să-l
îndeplinească şi cel care aderă la un partid politic.
Legea dezvoltă textul constituţional referitor la interdicţia ca anumite categorii de
funcţionari să facă parte din partidele politice. Explicaţiile s-au dat mai sus.
Un cetăţean român nu poate face parte, în acelaşi timp, din două sau mai multe
partide politice. În mod firesc, o asemenea interdicţie nici n-ar mai fi trebuit introdusă
în lege. Partidele se constituie pe criterii ideologice şi îşi fundamentează programul pe
o bază doctrinară. Considerând că intrarea într-un partid oarecare este motivată de
împărtăşirea ideologiei acelui partid, deosebită, desigur, de a altor partide, nu se poate
întâmpla ca o persoană să adere, în acelaşi timp, la două sau mai multe ideologii
diferite şi uneori aflate chiar în opoziţie.
Omul, prin educaţia lui, prin cultura lui, prin tradiţiile familiei din care provine,
prin ocupaţie şi starea materială pe care o are şi, nu în ultimul rând, prin viziunea ce
şi-o formează despre viitorul comunităţii din care face parte şi, la o scară mai mare, al
naţiunii şi al lumii, împărtăşeşte o anumită ideologie. Aceasta îl motivează să adere şi
să activeze în partidul cu care el este compatibil din acest punct de vedere. Din păcate,
în scurta experienţă democratică a vieţii de partid din România contemporană,
partidele s-au constituit mai mult pe interese egoiste şi extrem de puţin pe baze
ideologice. Din această cauză, multe dintre ele nici nu-şi merită titulatura de partid.
Mai mult li s-ar potrivi cea de clică223 sau de facţiune.224 Întrucât calitatea de membru
al unui partid, în cele mai dese cazuri, nu are suport ideologic, destul de frecvente
sunt trădările şi migraţiile politice. Grav este faptul că, de cele mai multe ori, acestea
au loc atunci când persoana în cauză se află într-o funcţie publică eligibilă, dobândită
cu sprijinul partidului pe care, ulterior, îl părăsesc. Un asemenea gest poate fi
considerat şi ca o ofensă adusă electoratului respectiv.
Legea mai precizează că nu există nici un privilegiu sau îngrădiri legate de
calitatea de membru de partid. S-ar înţelege din analiza acestui text că oamenii se
asociază şi constituie partide politice dintr-un sentiment de dăruire pentru binele
comunităţii, de devotament faţă de popor şi naţiune, dintr-un spirit de sacrificiu pentru
ceilalţi. Este un mod idealist de a vedea lucrurile. De aceea, credem că precizarea cu
privire la interzicerea privilegiilor, tocmai pentru faptul că devine ridicolă în raport cu
realitatea politică actuală, nici n-ar fi trebuit introdusă în lege, mai ales că, juridic, ea
nici nu poate fi susţinută.
Îngrădirile referitoare la calitatea de membru de partid, deşi, prin lege, ele sunt
interzise, totuşi, aşa cum s-a arătat mai sus, la analiza textului constituţional, ele se
manifestă destul de frecvent. Mai ales, partidele aflate la putere nu rezistă, din păcate,
tentaţiei de a-şi folosi oportunităţile guvernării pentru a-şi întări şi consolida poziţia
223
Grup de persoane care se unesc în vederea unui scop reprobabil (Dicţionarul explicativ ilustrat al
limbii române, Editurile ARC şi GUNIVAS, Bucureşti, 2007, p. 381)
224
„Prin facţiuni se înţeleg, de obicei, grupările de cetăţeni care nu-şi recunosc reciproc legitimitatea şi,
prin urmare, îşi tăgăduiesc, mai mult sau mai puţin absolut, dreptul la existenţă, din punct de vedere
politic. Grupările de acest fel tind să dobândească sau să păstreze puterea prin oprimarea sau
suprimarea adversarilor. Aceşti adversari sunt consideraţi, de regulă, nu ca fiind cetăţeni, care urmăresc
, în fond, acelaşi scop – întărirea şi dezvoltarea patriei comune – şi sunt numai de altă părere cu privire
la mijloacele de utilizare, ci ca duşmani care trebuie nimiciţi sau, cel puţin, readuşi la neputinţă.” (P.P.
Negulescu, Partidele Politice, Editura Garamond, p. 56)

119
pe eşicherul politic. În loc să-şi canalizeze energia pentru a-şi realiza programul cu
care au câştigat alegerile, sunt mai mult preocupate, în afară de satisfacerea propriilor
interese şi ale clientelei lor politice, să submineze forţa şi autoritatea celorlalte partide.
Printre altele, se folosesc, din plin, de pârghiile administrative pentru a le racola
membrii aflaţi în funcţii publice, sau pentru a le submina sprijinul pe care l-au câştigat
din partea cetăţenilor. Întrucât îngrădirile cu privire la calitatea de membru de partid,
în afara celor justificate şi legal stabilite, vin în contradicţie cu libertatea de asociere,
cu alte drepturi recunoscute omului în lumea civilizată de astăzi şi, nu în ultimul rând,
cu principiile şi regulile statului de drept, se impune o atitudine mai fermă faţă de
asemenea practici şi, totodată, un regim mai sever de sancţionare.
În opoziţie cu asemenea practici este şi interdicţia constrângerii unei persoane
pentru a adera la un anumit partid politic despre care, de asemenea, argumentele au
fost prezentate la analiza textului constituţional.
După cum se observă, toate regulile care privesc calitatea de membru de partid,
respectiv, libertatea de asociere, calitatea de cetăţean, condiţia dreptului de vot,
interdicţia de a face parte, în acelaşi timp, din două sau mai multe partide politice,
ilegalitatea îngrădirilor, cu excepţia celor justificate şi legal stabilite, excluderea
privilegiilor etc., prin legăturile lor de complementaritate, alcătuiesc un statut unitar.
Prin urmare, în această formulă, el trebuie receptat, mai ales în practica partidelor
politice. Aceasta pentru că multe partide reclamă abuzurile altora, trecându-le, în
schimb sub tăcere pe cele proprii.
Organizarea partidelor politice. Potrivit legii, partidele politice se organizează şi
funcţionează numai pe criteriul administrativ-teritorial. Regula este în consonanţă cu
cerinţa constituţională potrivit căreia partidul trebuie să acţioneze în respectul unităţii
şi integrităţii teritoriale a statului. Dacă s-ar admite constituirea lor şi pe criterii
regionale sau provinciale, inevitabil programul şi politica ce ar promova-o ar stimula
curente separatiste.
Întrucât partidele se organizează ca persoane juridice ele trebuie să aibă
elementele de identificare şi de funcţionare specifice unui asemenea subiect de drept.
Astfel, legea cere ca fiecare partid să aibă denumire integrală, denumire prescurtată,
semn permanent, sediu şi patrimoniu propriu. Denumirea şi semnele utilizate nu pot
reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului român, ale altor state, ale
organelor internaţionale ori ale cultelor religioase. Partidele membre ale unor
organizaţii politice internaţionale pot utiliza însemnele acestora, aşa cum sunt sau într-
o combinaţie specifică.
Legea cere, de asemenea, ca partidele să aibă statut şi program politic propriu.
Statutul partidului trebuie să includă: denumirea integrală şi prescurtată a partidului,
însemnul utilizat, locaţia sediului, obiectivele politice pe care urmăreşte să le
înfăptuiască, condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a intra în
rândurile partidului şi procedura primirii, drepturile şi îndatoririle membrilor,
sancţiunile ce li se pot aplica, procedura alegerii organelor de conducere, atribuţiile şi
răspunderile acestora, sursele de finanţare a partidului şi modul de gestionare ale
acestora etc.
Înregistrarea partidelor politice. Pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea,
partidele politice trebuie să se înregistreze, operaţiune ce intră în sarcina Tribunalului
Bucureşti. Înregistrarea are ca scop, în primul rând, dobândirea de către partid a
statutului de persoană juridică, respectiv de subiect de drept autonom, calitate ce-i
permite funcţionarea şi intrarea în relaţii specifice activităţii sale, iar, în al doilea rând,
efectuarea controlului de legalitate asupra modului de constituire şi a obiectivelor ce
urmăreşte să le înfăptuiască.

120
 Prin urmare, pentru realizarea acestui scop partidul trebuie să depună la instanţa
indicată actele care atestă că se constituie şi funcţionează în conformitate cu
Constituţia şi legislaţia în vigoare. Este vorba de următoarele acte: cererea de
înregistrare; statutul şi programul; actul de constituire împreună cu lista semnăturilor
de susţinere a cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 judeţe
ale ţării, dar nu mai puţin de 700 în fiecare judeţ, însoţită de o declaraţie autentificată
a conducătorilor organului executiv al partidului privind autenticitatea semnăturilor;
listele membrilor partidului din organizaţiile judeţene sau a Municipiului Bucureşti,
necesare pentru operaţiunea de înregistrare care vor cuprinde: numele, iniţiala tatălui,
prenumele, anul naşterii, domiciliul, actul de identitate, semnătura; o declaraţie
referitoare la sediul şi patrimoniul partidului; dovada deschiderii contului bancar.
Cererea de înregistrare se semnează de către conducătorul organului executiv al
partidului politic şi de cel puţin trei membri fondatori, care vor fi citaţi în instanţă. Ea
se afişează la sediul Tribunalului timp de 15 zile şi se face publică într-un ziar central
de mare tiraj. Examinarea cererii se face în şedinţă publică cu participarea
procurorului. Pronunţarea trebuie să se facă în cel mult 15 zile de la expirarea
termenului de afişare.
Împotriva decizie Tribunalului se poate face contestaţie la Curtea de Apel
Bucureşti, în termen de 5 zile de la comunicare. Curtea are obligaţia de a examina
contestaţia în termen de cel mult 15 zile de la înregistrarea acesteia. Decizia Curţii de
Apel este definitivă şi irevocabilă. Partidul politic se poate înscrie în Registrul
partidelor politice la Tribunalul Bucureşti, iar decizia de admitere se publică în
Monitorul oficial al României, Partea a IV-a.
În situaţia în care partidul îşi modifică statutul sau programul politic, şi acestea
trebuie supuse controlului de legalitate şi, prin urmare, trebuie şi ele înregistrate. De
asemenea, în fiecare an preelectoral este obligat să actualizeze listele de membri.
Partidele politice îşi evaluează permanent şansele de a intra în parlament şi apoi
de a putea participa la guvernare. Este raţiunea de a fi şi de a funcţiona a fiecărui
partid. Pe scena vieţii politice, evoluând mai multe partide, aşa cum este şi cazul
României, se produce, în mod inevitabil, o dispersie a voturilor şi cu cât aceasta este
mai mare cu atât se reduc şansele de realizare a acestui obiectiv. Una dintre soluţiile la
care recurg partidele pentru a-şi spori şansele electorale constă şi în constituirea de
alianţe. Alianţele au un regim juridic special, ele se realizează numai între partide,
printr-un protocol şi se înregistrează, de asemenea, la Tribunalul Bucureşti.
Protocolul de constituire trebuie să cuprindă denumirea, însemnul, partidele politice
aliate, obiectivele alianţei, modul de organizare, factorii de decizie. În situaţia în care
alianţa se prezintă cu liste comune în alegeri, candidaţii trebuie să fie membri ai unuia
dintre partidele ce fac parte din alianţă.
Se mai pot constitui şi forme mixte de asociere. De exemplu, partidele politice pot
intra în alianţă cu asociaţii şi formaţiuni nepolitice, legal constituite, cu scopul
promovării unor obiective comune. Protocolul de constituire, cuprinzând, în general,
aceleaşi date, se înregistrează, de asemenea la Tribunalul Bucureşti.
Încetarea activităţii partidelor politice. Partidul politic îşi poate înceta activitatea
pe cale voluntară (reorganizare, absorbţie de către alte partide, autodizolvare) sau
ordonată. Dizolvarea poate fi decisă pe cale judecătorească sau de către Curtea
Constituţională pentru inactivitate sau pentru încălcarea prevederilor legale de
organizare şi funcţionare. Partidul se consideră că este în inactivitate în situaţia în care
nu desemnează candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale legislative
succesive, în cel puţin 18 circumscripţii, sau nu a ţinut nici o adunare generală timp de

121
5 ani. În toate cazurile încetarea activităţii unui partid politic este constatată de
Tribunalul Bucureşti.
Finanţarea partidelor politice. Finanţarea nu este o problemă exclusiv a
partidelor politice. Pentru a câştiga puterea, partidele politice intră într-o competiţie
extrem de dură, care necesită importante resurse financiare. Însă, sursele lor de
provenienţă pot ascunde obligaţii ilegale sau chiar împotriva interesului naţional, pe
care partidul se angajează să le satisfacă dacă va câştiga puterea. Pe de altă parte,
prezenţa unor astfel de surse de finanţare într-o competiţia electorală face ca şansele
să devină inegale între competitori, situaţie care contravine regulilor democraţiei. Se
întâmplă, deci, ca tocmai cei care comunică sincer cu electoratul, în limita resurselor
modeste de care dispun, să nu aibă prea mari şanse de reuşită în faţa celor care fac
mari investiţii în logistica electorală, precum şi într-o serie întreagă de operaţiuni, de
regulă nelegale, pentru a seduce electoratul. Cel puţin experienţa României
demonstrează din plin că aşa stau lucrurile.
De aceea sunt pe deplin justificate preocupările de a fi supuse controlului
operaţiunile de finanţare a partidelor. Potrivit actualului cadru legislativ (Legea
43/2003 privind finanţarea partidelor politice), sursele de finanţare ale unui partid
provin din cotizaţii ale membrilor de partid, donaţii şi legate, venituri din activităţi
proprii şi subvenţii de la bugetul de stat.
Regulile privind donaţiile sunt de strictă interpretare. Astfel, donaţiile primite de
un partid politic într-un an nu pot depăşi 0,025 din veniturile bugetului de stat pe anul
respectiv. Donaţiile primite de la o persoană fizică într-un an pot fi de până la 200 de
salarii de bază minime brute pe ţară. Donaţiile primite de la o persoană juridică într-
un an pot fi de până la 500 de salarii de bază minime brute pe ţară. Persoanele juridice
sunt obligate ca la data efectuării donaţiei să aibă achitate integral toate datoriile faţă
de bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat.
Prin lege, sunt interzise donaţiile făcute de vreo autoritate sau instituţie publică,
ori de o societate comercială, regie autonomă sau altă organizaţie cu capital integral
sau majoritar de stat, ori de sindicate, asociaţii şi fundaţii. Interdicţia priveşte, în
primul rând, partidele beneficiare, care sunt obligate să nu accepte donaţii din partea
subiectelor expres nominalizate în lege. Această interdicţie are justificări diferite, în
funcţie de calitatea organizaţiei de la care nu trebuie să se accepte donaţia. Astfel, în
cazul celor care gestionează capital de stat sau sunt finanţate de la bugetul statului,
raţiunea interdicţiei pleacă de la faptul că sursa donaţiei fiind bugetul de statul, acesta
are o destinaţie precisă şi este supus unui regim special de gestiune. Apoi, în condiţiile
legii, partidele parlamentare beneficiază de subvenţii de stat. O modalitate de
finanţare, având ca sursă bugetul de stat, n-ar face altceva decât să deschidă calea
unor ingerinţe şi presiuni asupra autorităţilor publice, împiedicându-le să-şi păstreze
neutralitatea. Asociaţiile, fundaţiile şi sindicatele sunt organizaţii nelucrative, deci
neproducătoare de profit. Ele îşi finanţează activităţile din diverse contribuţii. Deci ar
fi nefiresc ca la rândul lor să finanţeze, prin donaţii, partidele politice. Apoi, aceasta ar
putea deveni şi o cale pentru realizarea unor finanţări mascate.
Nu li se permite, de asemenea, partidelor nici să beneficieze de anumite servicii
din partea organizaţiilor enumerate mai sus. Interdicţia are în vedere, în primul rând,
limitarea posibilităţilor ca partidul aflat la putere sau pe o poziţie dominantă pe
eşicherul politic să fie avantajat într-o competiţie electorală, tocmai ca beneficiar al
unor astfel de servicii. Însă, aceste interdicţii, din câte se observă, nu produc nici un
fel de efecte şi aceasta pentru că, de mai mulţi ani, s-a generalizat practica
subordonării structurilor administrative ale statului de către partidele aflate la putere.

122
Prin urmare, autorităţile publice nu se mai pot opune solicitărilor abuzive ce vin din
partea acestor partide.
Legea mai interzice şi donaţiile de provenienţă străină, respectiv cele făcute de
alte state, diferite organizaţii străine sau internaţionale, ori de către cetăţeni străini.
Fac excepţie doar donaţiile constând în bunuri materiale necesare activităţii politice,
pe care partidele le primesc de la organizaţiile internaţionale la care sunt afiliate ori de
la partide şi formaţiuni politice străine cu care sunt în relaţii de colaborare. Din
categoria acestor bunuri se exceptează materialele de propagandă electorală. Nici
acest text de lege n-are vreo eficienţă în conduita partidelor politice şi aceasta pentru
că este redactat destul de confuz. Astfel, partidul are permisiunea să primească din
străinătate materiale necesare activităţii politice, însă nu din categoria celor de
propagandă electorală. Pe ce criterii s-ar putea deosebi cele două categorii de bunuri!?
Însă, interdicţia finanţării partidelor din surse externe este foarte importantă pentru că
pe această cale partidul poate fi constrâns, în situaţia ajungerii la putere, să avantajeze
state sau organizaţii străine în raporturile cu statul român.
Partidele se pot finanţa şi din surse proprii. Acestea pot rezulta din editarea de
publicaţii, organizarea de întâlniri şi seminarii cu tematică politică, economică sau
socială, acţiuni culturale, sportive, distractive, servicii interne, închirierea spaţiilor
proprii pentru conferinţe şi acţiuni social culturale, dobânzi bancare, precum şi din
înstrăinarea bunurilor din patrimoniu, dar numai după cinci ani de la primire.
Controlul asupra operaţiunilor de finanţare a partidelor politice, precum şi a
cheltuielilor pe care acestea le fac în campaniile electorale întră în sarcina Curţii de
conturi.
Cadrul legislativ privitor la finanţarea partidelor politice, din câte se constată, este
total ineficint. Legea este adoptată pentru ca să ne înscriem şi noi, măcar formal, în
rândul ţărilor civilizate, să pretindem şi noi c-am fi stat de drept. Practic însă, această
delicată problemă, respectiv finanţarea partidelor politice, nu poate fi supusă,
deocamdată în România, vreunui control de autoritate. Cine să-l facă? Care autoritate?
Când se ştie că toate sunt aservite politic. Oricine poate constata decalajul uriaş dintre
cheltuielile pe care le fac unele partide în campania electorală şi sumele derizorii pe
care le comunică autorităţii de control. A fost pus vreodată cineva să justifice
diferenţa?

123
 Capitolul VII
Sistemul electoral
1. Guvernământul reprezentativ
Pentru a trata problema sistemului electoral este nevoie să stabilim, mai întâi,
câteva repere ale guvernământului reprezentativ, deoarece tocmai această modalitate
de exercitare a puterii într-un stat constituie temeiul organizării de alegeri prin care
cetăţenii îi desemnează pe cei care vor administra, pentru o anumită perioadă de timp,
afacerile publice.
Din timpurile imemorabile ale istoriei şi până în zilele noastre omenirea a dovedit
o preocupare permanentă faţă de organizarea şi conducerea politică a structurilor ei
comunitare. Chiar dacă această preocupare a fost, datorită caracteristicilor variabile
ale raporturilor de putere, a factorilor de conjunctură şi a nivelului de maturitate pe
care societatea l-a atins la un moment dat, mai intensă sau mai slabă, ea n-a
înregistrat, practic, niciodată discontinuităţi, înscriindu-se, desigur, cu oscilaţii
evidente, pe linia unei evoluţiei totuşi ascendente.

124
 Starea de insatisfacţie, aproape permanentă, faţă de modul cum este guvernată
societatea, a constituit în decursul timpului un factor incitant pentru gândirea şi
practica politică, stimulând-o să identifice formule mai adecvate şi mai viabile în
raport cu exigenţele pe care omenirea le-a promovat pe fiecare treaptă a evoluţiei şi
dezvoltării sale istorice. Aspiraţiile către un guvernământ mai bun pot fi considerate
ca o constantă socială, iar ca mod de concretizare tendinţa a fost, în esenţă, cam
aceeaşi în toate timpurile, respectiv promovarea unor structuri şi raporturi de putere
în care să prevaleze voinţa celor mulţi, considerată ca o garanţie pentru binele comun
şi echilibrul social225.
O asemenea formulă a primit numele de democraţie devenind, mai ales, pentru
gândirea politologică dar şi pentru practica politică o temă de mare interes.
Avându-şi, etimologic, originea în cuvintele greceşti demos (popor) şi kratos
(putere), democraţia, ca mod de organizare şi funcţionare a sistemului politic, s-a
întemeiat, cel puţin teoretic, pe dreptul poporului de a se guverna pe sine însuşi,
nucleul ei constând, deci, în suveranitatea poporului.
Începuturile sale, atât teoretice cât şi practice, se regăsesc în antichitate. Un
guvernământ cu tendinţe democratice, cel puţin după cum s-a pretins, s-a practicat în
Atena. Aici, cetăţenii se adunau pentru a discuta propunerile privind legile şi alte
aspecte ale vieţii cetăţii. Participarea cetăţenilor la viaţa publică era una directă,
nemijlocită, şi ea nu se limita doar la ţinerea de adunări ci şi la ocuparea de funcţii
oficiale un timp limitat şi odată în viaţă.
Acestea sunt, însă, aspecte, mai mult, de imagine ale aşa zisului guvernământ
democratic, pentru că, în realitate, multe din practicile politice ale vremii erau de
natură să-i contrazică esenţa conceptuală şi definitorie. Astfel, în primul rând,
demosul era limitat la un număr mic de cetăţeni, fiind, astfel, excluse de la viaţa
politică largi categorii ale populaţiei. Apoi, în adoptarea hotărârilor politice un rol
decisiv îl aveau legăturile familiale şi de prietenie. În felul acesta se ajungea la
conflicte şi acte de corupţie între marile familii aristocratice. Adversarii puteau fi
înlăturaţi de la viaţa politică şi prin practica ostracizării, de regulă, pe timp de 10
ani226. Poate că şi din aceste motive, în gândirea politologică a antichităţii,
democraţia a fost privită şi cu neîncredere, fiind considerată, uneori, ca formă
convenţională de guvernământ iar alteori ca formă coruptă a cârmuirii populare.
Platon, de exemplu, o asocia cu subordonarea raţiunii faţă de pasiune227, iar Aristotel
o identifica cu lipsa de moderaţie, considerând-o drept sursă de tulburări şi de acte
politice nechibzuite228.
Modelul ideal de cârmuire conturat în gândirea politologică a antichităţii, cel
puţin aşa cum transpare el din scrierile reprezentative ale epocii, se fundamenta pe o
constituţie mixtă în care cârmuitorii şi poporul trebuiau să se subordoneze virtuţii şi
legii sau, eventual, unii altora, printr-un sistem de limitări reciproce. Un asemenea
sistem situa domnia virtuţii şi a legii deasupra oamenilor. Monarhii, pentru a deveni
virtuoşi, trebuiau călăuziţi de cumpătare şi conduşi de lege, iar adunările aristocratice

225
M. Cernencu, C. Ciurea, E. Negru, O. Serebrian, Alegerile într-o societate democratică, Chişinău,
2001, p. 26
226
Max. Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, Bucureşti, 1992, p. 46.
227
Platon, Opere V (Republica),Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 82.
228
Aristotel, Politica, traducere de Elena Bezdechi, Editura Antet, Oradea 1996, p. 198.

125
sau democratice, pentru a nu deveni corupte, trebuiau să se supună moderaţiei şi
raţiunii.229
În tradiţia politică modernă, născută în timpul Renaşterii, democraţia este
considerată ca o formă pură de guvernământ, ce putea fi introdusă fără riscuri în arta
guvernării, însă numai ca o componentă a unui sistem republican mixt230. J.J.
Rousseau, considerat ca fiind unul dintre cei mai mari teoreticieni timpurii ai
democraţiei231, făcea deosebire între un suveran democratic (răspunzător de edictarea
legii fundamentale) şi un guvernământ democratic (răspunzător de aplicarea curentă a
legilor scrise). Dacă în privinţa celui dintâi, o asemenea cerinţă ar fi realizabilă, în
schimb, pe cel de-al doilea, Rousseau îl considera cu neputinţă, fiind, după el, „o
formă de guvernare mai potrivită pentru îngeri decât pentru oameni”232. În opoziţie cu
ideea cârmuirii regale, ca o prerogativă naturală sau ereditară, Rousseau vede totuşi
posibilă o guvernare democratică însă numai în măsura în care ea se fundamentează
pe un contract social.
Începând cu secolul al XVII-lea, dat fiind faptul că teoria şi practica politică se
concentrează tot mai mult asupra lărgirii drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, între
care votul universal este văzut ca o condiţie a egalităţii naturale dintre toate fiinţele
omeneşti, aşa cum se preconizase în tradiţia contractului social, democraţia devine un
etalon după care sunt judecate diferitele regimuri politice, depăşindu-şi condiţia de a
fi doar o simplă formă de guvernământ. Mai mult decât atât, pe considerentul că ar fi
modalitatea cea mai fidelă de reprezentare a intereselor populare, ea a început să fie
însuşită de fel de fel de curente şi mişcări politice care îşi arogă dreptul de a lupta în
numele „celor mulţi”. Astfel, odată cu intensificarea luptei pentru independenţă a
popoarelor din colonii, democraţia începe să fie identificată cu dreptul la
autodeterminare colectivă şi nu cu o autoguvernare reală. Prin urmare, chiar şi atunci
când nou-formatele lor guverne interioare nu erau democratice, naţiunile respective
se declarau totuşi democraţii sau republici populare.
Este de observat, de asemenea, că începând cu epoca modernă democraţia îşi
lărgeşte, conceptual, problematica de interes. De aici înainte ea nu se mai rezumă
exclusiv la spectrul politic, ci tinde să imprime şi altor domenii de activitate umană
un mod de conducere şi organizare democratică. Astfel, printre altele, în sfera ei de
preocupări a intrat şi problematica socio-economică privind producţia, repartiţia,
proprietatea şi structura de clasă a societăţii. O asemenea extindere a făcut ca în
gândirea şi practica politică să se afirme mai multe tipuri de democraţie.
De exemplu, „democraţiile populare” din lumile a doua şi a treia îşi declară
legitimitatea democratică în limbajul economiei, punând accent pe modurile lor
egalitare de proprietate asupra capitalului, de producţie şi repartiţie, pe promovarea
planificării naţionale. Ele, însă, ignoră sau chiar denigrează rolul sistemelor electorale
pluripartinice, precum şi drepturile cetăţeneşti politice şi juridice.
În schimb, aşa cum se subliniază în literatura politologică233, democraţiile
occidentale, păstrând limbajul juridic şi politic tradiţional, pun mai mult accent pe
drepturile electorale şi civice, pe libertatea şi egalitatea şanselor în disputa politică, pe
229
Alexandru Zavtur, Valeriu Moşneaga, Gheorghe Rusnac, Puterea Politică şi conflictul social
(studiu istorico-politologic), Chişinău, 1999, p. 5 şi urm.
230
Niccolo Machiavelli, Principele, traducere de N. Luca, Editura Minerva, Bucureşti, 1995, p. 98;
Montesquieu (Charles-Louis), Despre spiritul legilor, Bucureşti, 1964, p. 64.
231
L. Zăpîrţan, Doctrine politice, (cu privire la puterea politică în contextul contribuţiilor doctrinare
privind democraţia), Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1994, p. 48.
232
Jean-Jacques Rousseau, Du Contract social, Gallimard, Paris, 1964, p.112
233
C.B.Macpherson, Democratic Theory, Oxford, Clarendon Press, 1973, Apud, Blackwell Op. cit.
p.157.

126
existenţa şi funcţionarea pluripartidismului ca fundament pentru o societate
democratică. Aceste democraţii ar fi mai puţin interesate de domeniul economic, iar
atunci când asocierea cu economia este totuşi inevitabilă, accentul cade pe asocierea
principiului libertăţii, ce domină piaţa privată, cu libertatea unui regim politic
democratic.
Credem că, atâta vreme cât problemele economice vor continua să domine viaţa
politică a unei societăţi, indiferent cât este sau nu de democratică, o asemenea
manieră de tratare a problemei democraţiei este nerealistă. Cum s-ar putea crede că
guvernământul din aceste state ar fi mai puţin interesat de economie cât timp discursul
şi programul politic sunt puternic impregnate cu problematica economică ce
preocupă societăţile respective ? Din contra, organizarea şi funcţionarea economiei pe
baza regulilor pieţei sunt mult mai compatibile cu principiile democratice, acestea,
dovedindu-se a fi eficiente şi în conducerea structurilor economice private. Deci,
asocierea democraţiei cu economia sau implementarea mecanismelor democratice în
organizarea şi funcţionarea structurilor economice este nu numai un lucru firesc dar şi
absolut necesar.
Există două forme de guvernare democratică, respectiv directă şi reprezentativă.
Democraţia directă reprezintă un sistem de guvernare în care deciziile de interes
public sunt luate direct de populaţie. Pentru a fi, însă, posibilă participarea întregii
populaţii la procesul decizional ar fi necesare, în primul rând, o logistică şi un anumit
sistem de organizare, care să permită consultarea fiecărui individ în orice problemă
de interes public. Apoi s-ar cere, din partea lor, şi un anumit spirit civic şi un minim
de cultură politică, fără de care nu s-ar putea delibera în cunoştinţă de cauză, în aşa fel
încât decizia care se adoptă să fie cea mai potrivită pentru satisfacerea interesului
public urmărit.
Având în vedere aceste cerinţe, s-ar putea practica anumite forme de democraţie
directă doar la nivelul unor comunităţi reduse ca număr şi situate pe spaţii geografice
de dimensiuni mici.
La nivel naţional forma tipică de democraţie directă este referendumul, prin care
puterea politică se adresează direct poporului, fără intermediari, pentru a-l consulta în
probleme majore care îi angajează propriul destin cum ar fi adoptarea Constituţiei,
alegerea formei de guvernământ, autodeterminarea ca stat sau naţiune etc. Dat fiind,
însă, faptul că un referendum necesită mari eforturi organizatorice şi logistice
(materiale şi financiare), la o asemenea procedură ar fi contraproductiv să se recurgă
pentru fiecare decizie ce priveşte afacerile publice.
Apoi, este de subliniat că dacă liniile directoare privind politica internă şi externă
a ţării ar putea fi hotărâte prin referendum, în schimb, actele decizionale în vederea
înfăptuirii acestor obiective nu pot fi duse la îndeplinire decât de autorităţile statului,
situaţie în care democraţia directă încetează să mai funcţioneze, locul ei fiind luat de
cealaltă formă şi anume democraţia reprezentativă.
Democraţia reprezentativă, spre deosebire de cea directă, presupune o formă de
organizare politică în care poporul îşi manifestă voinţa prin intermediul unor
reprezentanţi aleşi. Exponenţii acestei forme de guvernământ atrag atenţia că
populaţia unei ţări poate avea o idee clară asupra scopurilor ce o antrenează în viaţa
publică, în schimb, în ceea ce priveşte mijloacele necesare pentru a le realiza, ideile
sale ar fi imprecise. Prin urmare, s-ar justifica încredinţarea acestor sarcini unor
reprezentanţi dintre „cei mai luminaţi” cetăţeni234.

234
Thomas Hobbes, Leviathan(1651) în Dicţionar Politic de Sergiu Tămaş, Op. cit. p.310

127
 Ca formă de guvernământ specifică epocii moderne, democraţia reprezentativă
este totuşi rezultatul dezvoltării unor instituţii medievale, putând fi citate cu titlu de
exemplu adunările conduse de monarh sau diferitele forme asociative create pentru
apărarea unor interese de grup sau categoriale2. Ea a evoluat spre forme naţionale de
organizare şi conducere politică, creând instituţii care să facă posibilă o reprezentare
cât mai fidelă în actul de guvernământ a intereselor şi scopurilor urmărite de cetăţeni.
Pentru aceasta s-a remarcat necesitatea unui sistem electoral în care vocaţia electivă şi
eligibilă a fiecărui individ să nu fie decât raţional îngrădită, a unei adunări a
reprezentanţilor poporului şi a unui număr de funcţionari oficiali aleşi şi responsabili
în faţa acestei adunări.
Pe această linie de gândire s-au situat şi cei mai de seamă politologi235 ai epocii
moderne. De exemplu, Montesquieu remarcă în „Spiritul legilor” că într-un stat
mare, poporul nu se poate aduna într-un corp legislativ, dar poate alege reprezentanţi
care să facă ceea ce el nu reuşeşte. În 1820 J.S.Mill proclamă sistemul reprezentării ca
o mare descoperire a timpurilor moderne236. Comentând consecinţele adoptării acestui
sistem, politologul R.Dahl subliniază că, în acest proces, guvernarea poporului se
extinde de la statele mici, la statele mari237.
În noul cadru democratic apar concepţii noi despre drepturile şi libertăţile
individului. Problemele ce nu se puteau rezolva în limitele unui oraş sau cetate pot fi
acum abordate de un guvern ce elaborează legi şi reglementări pentru un teritoriu
mare. Se trece la un sistem politic pluralist, capabil să reprezinte diversitatea de
interese a cetăţenilor.
Este de subliniat că un asemenea sistem, cu toate trăsăturile şi efectele lui pozitive
de netăgăduit, nu este totuşi lipsit de deviaţii care, uneori, îi pot altera, considerabil,
mecanismul de funcţionare, condiţii în care reprezentativitatea ar putea deveni o
formulă sau un slogan lipsit de conţinut. Astfel, se poate întâmpla ca aleşii să ajungă
să guverneze, oficial, în numele poporului dar, în realitate, să fie aserviţi unor grupuri
de interese sau oligarhii de care devin dependenţi datorită compromisurilor şi
slăbiciunilor inerente condiţiei umane dar şi ineficienţei mecanismelor de control din
partea cetăţenilor.
În concluzie, ideea de democraţie, chiar dacă este destul de controversată şi
prezintă o serie întreagă de deficienţe, dovedindu-se de multe ori incapabilă să ofere
soluţii eficiente, mai ales în privinţa stăpânirii unor fenomene sociale ce tind să scape
de sub control, cum ar fi, de exemplu, cel al infracţionalităţii, totuşi ea este de preferat
oricărei alte forme de guvernământ, cel puţin pentru faptul că, oricum, garantează
individului mai multă libertate. Pentru mulţi ea pare a fi incomodă, pierzându-se,
însă, din vedere că, în ultimă instanţă, şi libertatea are un preţ. Preţul ei, într-un
sistem democratic, constă tocmai în necesitatea ca individul să se descurce singur,
într-un cadru, desigur, normat, în care prevalează interesul şi voinţa generală.
Deficienţele sistemului de guvernare şi nemulţumirile populaţiei nu se datorează, în
ultimă instanţă, democraţiei ca formă de organizare politică a societăţii, ci diverşilor
factorilor perturbatori, prezenţi, de alt fel, în orice societate şi care nu ţin neapărat de
democraţie.
În altă ordine de idei, este de subliniat şi faptul că orice societate tinde, în mod
obiectiv, spre forme democratice de organizare şi conducere. Chiar în regimurile
dictatoriale de guvernământ, sunt prezente, într-o formă sau alta şi elemente

235
Montesquieu, Spiritul legilor, Op. Cit. p. 341.
236
J.S.Mill (1806-1873), Consideraţii despre guvernământul reprezentativ, în Enciclopedia Gândirii
Politice de Blackwell, Op. cit. p. 503.
237
Robert Dahl, L’analyse politique contemporaine, Edition Robert Laffont, Paris 1973, p. 85.

128
democratice. Toate sistemele politice şi formele de guvernământ pe care omenirea le-
a cunoscut până în prezent au fost şi sunt, în mai mică sau mai mare măsură, marcate
de democraţie, adică de ideea că guvernarea, indiferent de originile şi determinările
ei, este obligată să ţină seama de interesele şi voinţa maselor, din partea cărora
presiunile, practic, nu încetează niciodată.
În condiţiile vieţii politice contemporane credibilitatea puterii se întemeiază tot
mai mult pe legitimarea ei democratică. Esenţa democraţiei, aşa după cum s-a arătat,
constă în reprezentarea cât mai fidelă a voinţei electoratului în actul de guvernare a
societăţii. Cu alte cuvinte, tot ceea ce întreprinde puterea politică ar trebui să aibă
consimţământul maselor. Pentru aceasta este necesar, în primul rând, ca puterea
politică (parlament, guvern, toate celelalte structuri administrative) să aibă o
compoziţie legitimată de electorat şi, în al doilea rând, guvernarea efectivă a ţării să se
facă în conformitate cu programul politic pentru care cetăţenii şi-au dat votul.
Pentru a se ajunge aici este necesar, în primul rând, ca alegerile să fie libere.
Aceasta presupune ca gestionarea întregului proces electoral să se facă în aşa fel încât
alegatorul să fie corect informat în legătură cu toate ofertele politice concurente în
lupta pentru putere, iar opţiunea sa să se întemeieze pe convingerea ca partidul sau
candidatul pentru care-şi dă el votul prezintă suficientă garanţie pentru a-şi îndeplini
programul politic şi promisiunile făcute. Nu mai pe această cale între alegător şi ales
se creează o relaţie de responsabilitate, în cadrul căreia angajamentele şi proiectele
politice ar avea mai multe şanse să fie duse la îndeplinire.
În concluzie, esenţa democraţiei reprezentative constă în puterea delegată şi în
răspunderea faţă de un mandat încredinţat. Guvernanţii trebuie să conştientizeze că
sunt depozitarii temporari ai unei puteri şi răspund în faţa celor care le-au încredinţat-
o. „Tuturor oamenilor care deţin măcar o parte din putere – arăta Edmund Burke în
Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa - ar trebui să li se întipărească cu tărie şi
străşnicie în minte ideea că acţionează doar prin împuternicirea dată de altcineva şi, că
trebuie să dea seama, pentru comportarea avută în temeiul acelei împuterniciri,
singurului mare Stăpân, Autor şi Întemeietor al societăţii.238

2. Sistemul electoral – instituţie a dreptului constituţional

După cum s-a arătat, desemnarea guvernanţilor reprezintă temeiul democraţiei
reprezentative. În măsura în care cei care ajung să-şi adjudece prerogativele guvernării
sunt legitimaţi printr-un vot popular neviciat, ei vor avea şi responsabilitatea
angajamentelor asumate şi, prin urmare, sunt mai mari şanse ca guvernarea să dea mai
multă satisfacţie socială. Dar, organizarea alegerilor în aşa fel încât opţiunea fiecărui
individ să ajungă şi să se regăsească neviciată în rezultatul final este o activitate extrem de
dificilă. Aceasta pentru că o diversitate de factori, după cum se dovedeşte aproape cu
fiecare scrutin, ajung să vicieze voinţa poporului şi, dacă acest lucru se întâmplă,
înseamnă că puterea care se constituie nu mai este reprezentativă. Guvernământul în
aceste condiţii are doar o aparenţă democratică.
Din aceste considerente, garanţia unui guvernământ democratic se bazează, înainte de
toate, pe un sistem electoral, astfel construit încât să permită exprimarea nealterată a
opţiunii politice a fiecărui cetăţean.

238
A. P. Iliescu, M. R. Solcan, Limitele puterii (filozofie politică, texte fundamentale), Editura ALL,
Bucureşti, 1994, p. 74

129
 Totalitatea regulilor care stabilesc cadrul organizatoric pentru desfăşurarea alegerilor
şi procedura de desemnare a reprezentanţilor poporului în structurile de putere se
circumscriu ramurii dreptului constituţional. Aceasta pentru că ramura dreptului
constituţional, având ca obiect de reglementare relaţiile sociale care iau naştere în
procesul de constituire, organizare, exercitare şi menţinere a puterii în stat, include, în
mod firesc, în cuprinsul ei şi normele juridice ce privesc această importantă activitate.
Aceste norme juridice alcătuiesc o grupare distinctă, având caracteristicile unei
instituţii, cunoscută sub denumirea de sistem electoral sau drept electoral.
În mod concret, normele juridice ce ţin de sistemul electoral stabilesc care sunt
drepturile electorale ale cetăţenilor, condiţiile pe care o persoană trebuie să le
îndeplinească pentru a fi titulară a acestor drepturi, garanţiile exercitării lor pe baza
liberului consimţământ, înfiinţarea de instituţii publice care să se ocupe, în baza unor
puteri şi atribuţii bine definite, de organizarea şi desfăşurarea alegerilor, modul de
centralizare a rezultatelor şi atribuirea mandatelor, precum şi alte proceduri electorale.
Dispoziţiile constituţionale în materie electorală (art. 36, art. 37, art. 62, art. 81, art.
120, art. 122) sunt detaliate în mai multe acte normative, ce constituie izvoare de drept ale
sistemului electoral. Întră în această categorie, în primul rând, Lege nr. 35 din
13/03/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Ea aduce unele
modificări şi completări Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004
privind Statutul aleşilor locali. Tot în sistemul electoral se mai include şi Legea
69/1992 privind alegerea Preşedintelui României.

3. Drepturile electorale ale cetăţenilor români

3.1. Precizări prealabile
Potrivit art. 2 din Constituţia României, „Suveranitatea naţională aparţine poporului
român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere,
periodice şi corecte, precum şi prin referendum” şi că „nici un grup şi nici o persoană nu
pot exercita suveranitatea în nume propriu”.
Acest text constituţional reprezintă de fapt esenţa guvernământului democratic
reprezentativ. După cum se observă el consacră teza puterii delegate, delegare care
presupune alegeri „libere, periodice şi corecte”. Pe de altă parte cei care ajung să
constituie puterea în stat sunt ţinuţi de obligaţia de a exercita suveranitatea, nu în nume
propriu, ci, în numele şi interesele poporului de la care au primit mandat.
Pentru ca acest deziderat să fie posibil cetăţenilor li se recunosc anumite drepturi
electorale. Este vorba de dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales. Ele sunt drepturi
cetăţeneşti fundamentale, făcând parte din categoria celor exclusiv politice. Aceasta se
motivează prin aceea că, prin conţinutul lor, aceste drepturi pot fi exercitate numai de
către cetăţeni pentru participare la guvernare. Caracterizarea drepturilor electorale ca
drepturi exclusiv politice, permite delimitarea lor de drepturile şi libertăţile social-politice
(libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul de asociere etc), dar şi explicarea
altor consecinţe juridice. Astfel drepturile exclusiv politice aparţin numai cetăţenilor,
pentru că ele pot fi folosite pentru participarea la guvernare şi pentru că este pretutindeni
recunoscut şi admis că la guvernarea unei societăţi participă numai cetăţenii, deoarece
ei sunt legaţi de destinele acestei societăţi.
Drepturile electorale sunt înscrise atât în Constituţie cât şi în legile electorale. În
Constituţie sunt statuate ca drepturi electorale dreptul de a alege şi de a fi ales, ele
intrând în categoria drepturilor fundamentale. În legile electorale sunt reglementate şi
alte drepturi care, practic, au ca scop exercitarea nealterată a celor dintâi. Intră în

130
această categorie, de exemplu, dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele
electorale şi de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror
erori, dreptul de a contesta candidaturile etc.
Tradiţional sunt exprimate constituţional, şi desigur analizate în lucrările ştiinţifice,
două drepturi şi anume dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales. În strânsă corelaţie cu
aceste drepturi, unele constituţii au prevăzut sau prevăd şi un alt drept electoral
fundamental şi anume dreptul la revocare. Credem că este destul de important şi
acest drept şi cel puţin trezeşte curiozitatea faptul că el nu este consacrat nici în
Constituţia României şi nici în altele din care s-a inspirat legiuitorul constituant
român. Dreptul de revocare ar permite, desigur într-un sistem organizat, să se
retragă mandatul celui care, ajuns într-o funcţie publică prin voinţa maselor, le
înşeală aşteptările şi compromite interesul public pe care s-a angajat să-l slujească.
Pârghiile de control existente în prezent cu scopul de a asigura o prestaţie corectă
din partea aleşilor, din câte se constată, nu sunt deloc eficiente, iar experienţa
României, din acest punct de vedere, este extrem de nefericită. Poate că o viitoare
reformă constituţională va lua în discuţie şi acest aspect. N-ar fi lipsit de
importanţă să pornească chiar o iniţiativă populară pentru instituirea unei
modalităţi mai eficiente de responsabilizare a celor mandataţi de popor cu atributul
guvernării.
3.2. Dreptul de a alege
3.2.1 Dreptul de a alege şi dreptul de vot. În unele constituţii acest drept este chiar
astfel nominalizat. În altele el este exprimat prin denumirea de drept de vot. Deşi
aparent sinonime, totuşi într-un limbaj riguros ştiinţific, există deosebiri între alegere şi
votare. Astfel, se foloseşte termenul alegere (adică dreptul de a alege) atunci când
cetăţenii aleg membrii unei autorităţi publice. Li se propun mai multe candidaturi şi ei
aleg una dintre ele, se pronunţă asupra unei variante dintre mai multe. Se spune că
cetăţenii votează atunci când asupra unei propuneri singulare ei se pronunţă pentru,
contra sau se abţin.
Jean François Aubert, un remarcabil constituţionalist francez, distinge trei feluri de
operaţii: alegere, votare, semnătură. Cetăţeanul alege, dacă alege membrii unei
autorităţi. Cetăţeanul votează dacă se pronunţă pentru sau contra unei reguli sau decizii,
existând sinonimie între votare şi referendum. Cetăţeanul semnează dacă sprijină o
propunere imperativă juridiceşte.239
Deşi deosebite din această perspectivă, totuşi, ele primesc acelaşi înţeles în multe
sisteme constituţionale, considerându-le sinonime.
Constituţia României prin art. 36 reglementează dreptul la vot. Trebuie însă să
înţelegem că se circumscrie acestui drept atât dreptul de a alege cât şi dreptul de vot,
textul constituţional nefăcând deosebire dintre ele.
3.2.2. Trăsăturile dreptului de vot. Prevăzut de art. 36 din Constituţie, dreptul de
vot ne indică cine şi în ce condiţii poate alege. Examinarea dreptului de vot în
sistemul constituţional românesc, a condiţiilor de exercitare, trebuie făcută prin
considerarea trăsăturilor sale tradiţionale, aşa cum sunt, de altfel, menţionate în
Constituţie.
Potrivit art. 62 alin. (1) şi 81 alin. (1) din Constituţie, votul este universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat.
Universalitatea votului. Universalitatea votului constă în aceea că cetăţenii români,
sub rezerva doar a condiţiilor de vârstă şi aptitudinii intelectuale sau morale, au dreptul de
239
Jean François Aubert, Traté de droit constitutionnel suisse vol. I, Editions Ides et Calendes,
Neuchatel, 1967, p. 443-444, apud, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 96

131
a vota. Deci, nu pot vota debilii sau alienaţii mintali, puşi sub interdicţie, şi persoanele
condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
Pentru a înţelege mai bine semnificaţia universală a votului, este necesar să analizăm,
comparativ, tipul de vot restrâns pe care-l putem denumi şi vot selectiv. S-au practicat,
în decursul timpului, cel puţin două tipuri de vot restrâns şi anume votul cenzitar şi
votul capacitar.
O metodă prin care era îndepărtată de la urne o mare parte a cetăţenilor era votul
cenzitar. El a fost practicat îndeosebi de acele regimuri care, guvernând doar în interesul
unui grup restrâns de privilegiaţi, nu beneficiau de o largă susţinere populară. Restricţiile
au fost introduse tocmai pentru a se garanta accederea şi menţinerea la putere a
reprezentanţilor claselor privilegiate, chiar şi în condiţiile în care guvernarea era una
discriminatorie, nedreptăţind multe alte categorii sociale. Restricţiile au fost impuse pe
diverse criterii cum ar fi: averea, contribuţii publice, vârstă, sex, domiciliu etc. Cel mai
răspândit a fost censul de avere, pentru că acest criteriu arăta şi cărei categorii sociale
aparţine alegătorul.
Potrivit acestui criteriu, cetăţeanul trebuia să posede o anumită avere pentru a avea
drept de vot. Astfel, de exemplu, potrivit Constituţiei române din 1866 corpul electoral
era împărţit în 4 colegii pe avere. Dovada se făcea prin contribuţia publică pe care o
plătea alegătorul.
Potrivit Constituţiei franceze din 1791, cetăţenii erau împărţiţi în cetăţeni activi şi
cetăţeni pasivi, drept de vot având numai cetăţenii activi. Cetăţenii activi erau
consideraţi numai cei care aveau o anumită avere.
În S.U.A., votul restrâns a fost utilizat sub o formă atenuată, fie prin taxe electorale,
fie prin censul de avere, fie prin înlăturarea negrilor de la vot (în anumite state din Sud).
În această ţară taxele electorale (poll-taxes) au fost înlăturate, în 1964, prin
amendamentul 24 la Constituţie.240
Censul de domiciliu, presupune ca cetăţeanul, pentru a vota, să domicilieze o anumită
perioadă de timp în localitatea respectivă.
Censul de sex a înlăturat mult timp femeile de la alegeri. Femeile au căpătat drept de
vot mult mai târziu decât bărbaţii. Astfel femeile au căpătat drept de vot în Norvegia
(1913), Anglia (1918), Rusia (1918), Germania (1919), Statele Unite (1920), Suedia (1921),
Spania (1931), Franţa (1944), Elveţia (1971). În România femeile nu au avut drept de vot
sub imperiul constituţiilor din 1866 şi 1923.241
Censul de vârstă, constituie, de asemenea, o oprelişte în exercitarea dreptului de vot.
Vârsta exagerat de ridicată, uneori, a împiedicat participarea tineretului la alegeri.
Astfel, de exemplu, Constituţia română din 1938 dădea drept de vot pentru Adunarea
Deputaţilor, cetăţenilor de la 30 de ani în sus, iar pentru Senat, de la 40 de ani.
În dreptul şi practica electorală s-au întâlnit şi se mai întâlnesc încă şi alte censuri,
precum censul rasial-naţional sau censul pe profesii, acestea împiedicând participarea unor
cetăţeni la alegeri.
Un alt procedeu, având, desigur, acelaşi rezultat, respectiv împiedicarea multor
cetăţeni de a participa la desemnarea reprezentanţilor în structurile de putere ale
statului, constă în votul capacitar. În unele state, dreptul de vot era acordat celor
care puteau citi şi explica Constituţia, procedeu folosit şi în unele state din sudul Statelor
Unite ale Americii, în ideea de a exclude de la vot pe negri. Aici, abia în 1965 acest
procedeu a fost înlăturat.242

240
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 89.
241
Idem, p. 90.
242
Ibidem

132
 Limitările dreptului de a alege au fost, desigur, cu timpul, înlăturate. Astăzi, cel puţin
în statele moderne, asemenea tehnici nu mai sunt legal admise. Aceasta nu înseamnă că
practici de acest fel sau de altă natură nu se mai întâlnesc în procedura electorală.
Garanţiile constituţionale se dovedesc, de multe ori, ineficiente în calea unor metode din
ce în ce mai perverse de a lăsa în afara exerciţiului electoral o bună parte a populaţiei cu
drept de vot.
Votul universal este o necesitate pentru că, într-un stat de drept şi democratic, întreaga
populaţie trebuie chemată la urne. Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot, a
cunoscut o evoluţie specifică, sistematizată pe trei etape şi anume: votul universal
masculin; accesul femeilor la electorat; scăderea vârstei minime.
Evoluţia şi extinderea votului universal, rolul său în caracterizarea unui regim politic ca
democratic sau nu, explică de ce orice susţinere de renunţare la votul universal sau de
restrângere a dreptului de vot trebuie considerată ca anacronică, desuetă şi, mai ales,
invalidată de istoria democraţiei constituţionale.
Art. 36 din Constituţia României valorifică optim aspectele democratice ale
dreptului de vot. Astfel, în România, o persoană poate vota dacă: este cetăţean român;
are vârsta minimă de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv; este în deplinătatea
facultăţilor mintale; are aptitudinea morală de a vota.
Calitatea de cetăţean român exprimă constituţional, faptul că dreptul de vot este un
drept politic şi că drepturile politice aparţin în exclusivitate cetăţenilor.
Vârsta minimă de 18 ani permite o largă participare la vot a tinerilor, ea fiind
vârsta la care o persoană are maturitatea politică necesară exercitării dreptului de vot.
La această vârstă persoana capătă capacitatea electorală care este un aspect al capacităţii
de drept constituţional.
Deplinătatea facultăţilor mintale este o condiţie firească, elementară şi de aceea
Constituţia nu acordă drept de vot debililor ori alienaţilor mintal puşi sub interdicţie.
Cât priveşte aptitudinea morală de a vota, Constituţia stabileşte că nu o au persoanele
condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
Putem observa că în România votul este cu adevărat universal, condiţiile cerute de
lege fiind fireşti, minimale şi rezonabile.
Faţă de textul constituţional, două probleme juridice s-ar putea pune, una privind
persoanele arestate preventiv şi cealaltă privind persoanele care se află în executarea
unei pedepse privative de libertate.
Cu privire la prima categorie de persoane va trebui să observăm că nici un
impediment legal sau practic nu există în calea exercitării dreptului de vot. Aceste
persoane se bucură de prezumţia de nevinovăţie şi, desigur, de deplinătatea exercitării
drepturilor lor politice şi civile. Ca atare pentru aceste persoane, dacă îndeplinesc
condiţiile stabilite de către art. 36 din Constituţie legea electorală trebuie să creeze
condiţiile exercitării dreptului de vot.
Pentru persoanele care se află însă în executarea unei pedepse privative de libertate,
soluţia nu poate fi aceeaşi. Dificultăţi de ordin practic dar şi de ordin juridic pledează
pentru soluţia suspendării exerciţiului dreptului de vot în asemenea cazuri. O asemenea
soluţie este posibilă constituţional, în temeiul art. 53 care permite restrângerea exerciţiului
unor drepturi, iar situaţiile menţionate aici se înscriu în contextul juridic conturat de către
textul constituţional. Desigur, suspendarea trebuie stabilită numai prin lege şi numai pentru
timpul cât persoana se află într-o asemenea situaţie.
Egalitatea votului. În temeiul acestui principiu, fiecare vot are aceeaşi valoare.
Egalitatea votului se produce dacă fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru
alegerea aceluiaşi organ de stat iar circumscripţiile electorale sunt egale ca număr de
locuitori.

133
 Egalitatea votului exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele principiu al
egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială.
În trecutul vieţii politice s-au practicat diferite tehnici electorale având ca scop să
dea o valoare mai mare unor voturi comparativ cu altele. Aşa au fost, de exemplu,
geografia electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul multiplu. De remarcat
faptul că nici astăzi asemenea tentaţii n-au dispărut. Şi astăzi se recurge la tot felul de
„inginerii” electorale prin care se urmăreşte obţinerea unor rezultate cu mult peste cele
care reflectă voinţa reală a electoratului.
Geografia electorală este procedeul stabilirii de circumscripţii electorale inegale
ca număr de locuitori pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Acest procedeu este
folosit pentru a dezavantaja localităţile sau cartierele (în marile oraşe îndeosebi) unde
locuiesc adversari ai partidelor de guvernământ. În aceste zone se formează
circumscripţii electorale foarte mari, iar în zonele locuite de adepţi ai partidelor de
guvernământ se formează circumscripţii electorale cu un număr mai mic de alegători.
Stabilindu-se acelaşi număr de mandate pentru toate circumscripţiile electorale, apare
evidentă inegalitatea votului, deoarece un număr mare de alegători aleg acelaşi număr
de deputaţi ca alegătorii din circumscripţiile electorale mai mici. Deşi s-ar părea că este
o practică de domeniul trecutului, totuşi, în momentul în care din nou a apărut o
asemenea „oportunitate”, metoda a fost reactivată, foarte repede, de către cei aflaţi la
putere şi cărora le-a revenit sarcina organizării alegerilor. Este vorba de delimitarea
colegiilor electorale la alegerile parlamentare din noiembrie 2008. Geografia acestora s-a
dovedit a fi extrem de stridentă în favoarea celor care au avut autoritatea s-o deseneze.
Inegalitatea votului a fost stimulată şi de sistemul Colegiilor electorale constituite după
avere şi profesiuni. Sistemul a fost utilizat în regimul Constituţiei din 1866. Colegiile erau
astfel constituite încât, fie la acelaşi număr de alegători reveneau un număr diferit de
deputaţi, fie la un număr diferit de alegători reveneau acelaşi număr de deputaţi.
O altă tehnică folosită contra egalităţii votului a fost votul plural. Este un
procedeu potrivit căruia unii alegători, în aceeaşi circumscripţie electorală, dispun de
mai multe voturi pentru acelaşi organ de stat. Astfel, unii alegători, în afară de votul ce-l
au ca toţi ceilalţi, dispun şi de alte voturi dacă îndeplinesc anumite condiţii, precum
averea, numărul de copii, titluri în învăţământ etc. Un procedeu asemănător cu votul
plural este votul multiplu. În acest sistem alegătorul dispune de mai multe voturi pentru
acelaşi organ de stat dar în circumscripţii electorale diferite. Votul multiplu a fost întrebuinţat şi
în ţara noastră sub imperiul Constituţiei din 1923. Astfel, în alegerile pentru Senat, un profesor
universitar putea avea până la patru voturi: unul în circumscripţia sa electorală, unul pentru
alegerea senatorului universităţii şi două voturi dacă era în acelaşi timp membru ales într-un
consiliu comunal şi membru al unei camere de industrie, agricultură etc.
În situaţiile în care partidul de guvernământ nu avea şansa să obţină majoritatea în
alegeri, se practica prima electorală. Metoda consta în atribuirea unui număr suplimentar de
mandate partidului care reuşea să obţină un anumit procent de voturi la nivel naţional.
Astfel, de exemplu, potrivit legii electorale din 1926, partidul care obţinea 40% din
totalul voturilor pe ţară, primea 50% din totalul mandatelor după ce se scădeau
bineînţeles mandatele atribuite, proporţional cu voturile lor, grupărilor care, deşi
minoritare pe ţară, aveau majoritatea absolută într-o circumscripţie. Restul de 50%
din mandate se împărţeau proporţional cu voturile obţinute între partidele participante
la alegeri. Astfel gruparea politică care obţinea 40% din voturi, putea obţine
peste 70% din mandate. Inegalitatea votului este evidentă deoarece mai puţin
de jumătate din alegători desemnau mai mult de 70% din deputaţi, iar majoritatea
alegătorilor desemnau un număr redus de deputaţi.

134
 Votul direct. Această caracteristică a votului constă în aceea că alegătorii îşi
exprimă direct, personal, acordul sau dezacordul privind pe candidaţii propuşi.
Alegătorii votează direct şi nu prin reprezentanţi sau delegaţi.
S-a întâlnit şi se întâlneşte încă şi votul indirect. Astfel, potrivit Constituţiei române
din 1866, în alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, alegătorii din Colegiu IV alegeau
indirect.
Votul indirect se foloseşte, astăzi, de exemplu, în alegerea preşedintelui Statelor
Unite ale Americii sau în alegerea Senatului în Franţa. Potrivit Constituţiei americane
întâi se aleg electorii şi, apoi, aceştia aleg preşedintele.
Votul indirect a fost prevăzut şi în România prin Legea nr. 70/1991 la alegerea
consiliilor judeţene. Acestea erau alese de către un corp de electori, format din totalitatea
membrilor consiliilor locale din judeţul respectiv. Modificările aduse legii în anul 1996 au
introdus şi pentru aceste consilii votul direct, urmând ca doar vice-primarii să fie aleşi
indirect. În legătură cu votul indirect se spune că este mai puţin democratic decât votul
universal direct.
Secretul votului. Este, de asemenea, o trăsătură importantă al dreptului de vot şi ea
impune ca alegerile să fie astfel organizate încât opţiunea alegătorului să nu poată fi
cunoscută de nimeni. Se creează, astfel, un climat de siguranţă pentru alegător, pentru ca
el să-şi poată exprima liber voinţa cu privire la candidaţii propuşi sau în legătură cu
problemele supuse consultării populare.
Legea electorală prevede o serie de garanţii care asigură secretul votului. Astfel
buletinele de vot sunt uniforme, fără semne distinctive, imprimarea lor fiind asigurată
de către birourile electorale care se ocupă de alegerea în întregime a unui organ de stat,
după modelul legal stabilit.
Pe buletinele de vot sunt imprimate numai menţiunile strict necesare. Ultima pagină a
buletinului de vot rămâne nescrisă, fiind rezervată pentru aplicarea ştampilei de control
a biroului electoral al secţiei de votare, ştampilă executată după modelul legal stabilit.
Buletinele de vot sunt predate birourilor electorale ale secţiilor de votare, de către
birourile electorale de circumscripţie cu cel puţin două zile înainte de data alegerilor.
De asemeni sediile secţiilor de votare sunt prevăzute cu cabine sau camere de
votare, unde alegătorul intră singur şi votează după propria sa voinţă şi convingere. Legea
electorală interzice prezenţa oricărei persoane - în afara celei care votează - în camera de
votare sau în cabinele de vot. După ce votează, alegătorul îndoieşte buletinul de vot şi,
personal. îl introduce în urna de vot.
Desigur că toate aceste reguli ar putea să asigure secretul votului numai în măsura
în care ele sunt respectate. Dar experienţa electorală din România ultimilor ani ne-a
dezvăluit o serie de practici, în totală contradicţie cu aceste reguli şi principii. Însoţirea
alegătorilor în cabinele de vot, nu numai a celor cărora legea le permite, fotografierea
votului, intimidarea alegătorilor pentru a vota un anumit candidat, făcându-i să creadă
că s-ar putea afla cu cine anume votează etc. sunt doar o parte din faptele sesizate, cel
puţin la ultimele alegeri, care, din păcate, n-au primit riposta cuvenită din partea
autorităţilor competente ale statului. În aceste condiţii, nu ne putem aştepta ca practicile
electorale nedemocratice şi ilegale să fie descurajate.
Libertatea votului. Această trăsătură a votului exprimă dreptul fiecărui alegător de a
participa, sau nu, la alegeri şi de a-şi exprima, fără nici un fel de influenţă, opţiunea în legătură
cu un candidat sau altul, ori în legătură cu problema supusă consultării populare.
Participarea la vot este un drept şi nu o obligaţie, potrivit Constituţiei României. Acest
regim este întâlnit în marea majoritate a statelor. Instituirea unui regim obligaţional pentru
exerciţiul electoral se consideră c-ar fi nedemocratic, pentru că şi refuzul de a vota, exprimă,
în definitiv, o opţiune, iar opţiunea trebuie să fie liberă, nesupusă unor constrângeri. Votul

135
obligatoriu a existat în România sub regimul Constituţiei din 1923. Astăzi este întâlnit în
Italia, Belgia, Grecia.
Libertatea votului este însă extrem de grav afectată de alte practici, întâlnite, din păcate,
în multe state ale lumii, chiar şi în cele cu democraţii consolidate. Ar putea fi enumerate în
acest sens: mita electorală, şantajul, manipularea maselor de alegători, programele politice
înşelătoare etc. Datorită intensificării acestui fenomen se ajunge chiar să se pună la îndoială
caracterul democratic al guvernărilor adjudecate prin astfel de metode.
3.3. Dreptul de a fi ales
În legătură cu dreptul de a fi ales, existenţa sa ca drept cetăţenesc fundamental este
de netăgăduit. Cele două drepturi, de a alege şi de a fi ales, sunt într-o relaţie de
intercondiţionare reciprocă. De aceea şi acest drept se înscrie în cadrul drepturilor
electorale fundamentale ale cetăţenilor români. În funcţie de mandatul pe care încearcă
să şi-l asume prin scrutin, candidatul va trebui să îndeplinească anumite condiţii, în plus
faţă de cele ce i se cer doar în calitate de alegător.
Dreptul de a fi ales este reglementat de art. 37 din Constituţie. Din analiza dispoziţiilor
constituţionale rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat, senator, şef de
stat sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă îndeplineşte şi
celelalte condiţii stabilite prin textul constituţional indicat mai sus.
Adăugarea şi a altor condiţii decât cele privind dreptul de a alege se motivează prin
importanţa acestor demnităţi publice, prin rolul organelor reprezentative în exercitarea
puterii suverane a poporului, prin ideea unei reprezentări responsabile şi eficiente care
presupune un grad sporit de maturitate politică şi civică, o onorabilitate mai strictă.243
O primă condiţie pentru a fi admisă candidatura unei persoane la o funcţie publică
eligibilă este ca ea să aibă drept de vot, respectiv să îndeplinească cerinţele prevăzute
în art. 36 din Constituţie. În afară de aceasta, art. 37 alin. (1) cere îndeplinirea cumulativă
şi a condiţiilor cerute de art. 16 alin. (3). Potrivit acestuia, aşa cum a rezultat din
procesul revizuirii Constituţiei din anul 2003, funcţiile şi demnităţile publice, civile sau
militare, pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. După
cum se constată, în comparaţie cu textul anterior, cel actual nu mai pune condiţia
cetăţeniei române în mod exclusiv. Având în vedere reforma legislativă privind regimul
cetăţeniei, atât în România cât şi în statele cu care avem relaţii diplomatice, multe
persoane au reuşit să dobândească, pe lângă cetăţenia română şi cetăţenia unui alt stat,
sau, având cetăţenia unui stat străin, au dobândit şi cetăţenia română, ajungând să aibă
deci o dublă cetăţenie. Prin revizuirea constituţională fiind eliminată condiţia
exclusivităţii cetăţeniei române, este deci posibil ca şi persoanele cu dublă cetăţenie să
deţină funcţii şi demnităţi publice în România.
Cât priveşte condiţia referitoare la domiciliu, ea este una ce ţine de domeniul
evidenţei, întrucât în absenţa ei, exercitarea în concret a oricărei funcţii sau demnităţi ar
întâmpina serioase neajunsuri de ordin practic. Mai ales în ceea ce priveşte funcţiile din
administraţia publică locală, condiţia domiciliului, cerută chiar şi de legislaţia
electorală, are multiple semnificaţii. Pe de o parte, ea este de natură să pună în evidenţă
că persoana în cauză este integrată în comunitatea în care vrea să candideze,
cunoscându-i, deci, problemele şi aşteptările administrative. Pe de altă parte, se
consideră că, având domiciliul chiar în localitatea în care urmează să îndeplinească o
funcţie administrativă, candidatul va fi mai preocupat de atribuţiile ce-i revin. Aceasta
pentru că, în definitiv, atât el cât şi familia lui sunt şi ei beneficiari nemijlociţi ai
eficienţei cu care este administrată comunitatea.

243
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 94

136
 Tot în ceea ce priveşte dreptul de a fi ales, art. 40 alin. (3) din Constituţie pune şi
condiţia ca persoanei care-şi depune candidatură să nu-i fie interzisă asocierea în
partide politice. Conform acestui text constituţional nu pot face parte din partide
politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi
ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite de lege. Interdicţia este
valabilă numai pe timpul cât persoana se află într-una din aceste funcţii. Dacă una dintre
aceste persoane doreşte să candideze la o funcţie publică, în prealabilă ea trebuie să-şi dea
demisia, iar la depunerea candidaturii trebuie să facă şi dovada acestui lucru. Motivele
pentru care ocupanţii acestor funcţii nu pot să activeze în partide politice ţine, în primul
rând, de neutralitate şi echidistanţă. Sunt funcţii de interes public, incompatibile cu viaţa
de partid.
O altă condiţie priveşte vârsta candidatului. După cum s-a arătat, dreptul de vot se
dobândeşte la vârsta de 18 ani, împliniţi în ziua scrutinului. Însă, pentru anumite funcţii
publice pentru care se organizează alegeri, vârsta candidatului se cere a fi mai mare. Se
are în vedere faptul că demnităţile respective cer responsabilitate, credibilitate, maturitate
şi experienţă de viaţă şi, nu în ultimul rând, chiar un anumit nivel de pregătire, care se
dobândeşte la o vârstă mai ridicată. Prin art. 37 din Constituţie, pentru candidaţi se
stabilesc trei limite minime de vârstă, împlinite până în ziua alegerilor, inclusiv, după
cum urmează: 23 de ani pentru Camera Deputaţilor sau organele administraţiei publice
locale, 33 de ani pentru Senat şi 35 de ani pentru funcţia de Preşedinte al României.
Diferenţa în privinţa vârstei pentru a putea candida la funcţia de senator şi,
respectiv, la funcţia de şef al statului a fost introdusă abia în urma revizuirii
Constituţiei României din 2003 şi poate fi înscrisă în tendinţa generală înregistrată în
plan european de creştere a gradului de democratizare al alegerilor.244
Fiind condiţii constituţionale de eligibilitate, îndeplinirea lor trebuie verificată
cu mare atenţie, încă de la propunerea şi înregistrarea candidaturilor în alegeri. Orice
nesocotire a acestor condiţii atrage nulitatea alegerii, de aceea înregistrarea
candidaturilor trebuie făcută numai cu verificarea atentă a îndeplinirii condiţiilor legale.
În viaţa politică, în societate şi, nu în ultimul rând, în dezbaterile ştiinţifice se pune
frecvent problema calităţii celor care candidează, dacă moral şi profesional sunt capabili să
se ridice la nivelul exigenţelor unei funcţii de demnitate publică. Chiar oamenii de rând se
întreabă dacă cei care-şi depun candidatura se consideră îndreptăţiţi să aspire la o asemenea
funcţie. Ar trebui ei oare să se situeze undeva deasupra societăţii, să facă parte dintr-o elită?
Din rândul acestei elite ar trebui să ne alegem demnitarii? „Trebuie aleşi deputaţii cei mai
talentaţi sau cei mai reprezentativi? – se întreba şi Jean François Aubert - Adunarea
aleasă trebuie să fie un tablou ideal sau o fotografie fidelă? Un cenaclu din spiritele cele
mai remarcabile ale timpului lor sau o reproducere în mic a poporului? Democraţia
modernă a dat preferinţă celui de-al doilea termen. Poporul nu are ce face cu o elită,
în care el nu se recunoaşte, şi care, oricât de inteligentă ar fi, nu o înţelege. Lui îi trebuie
mai mult un purtător de cuvânt”245.
Într-adevăr, demnitarii trebuie să provină din rândul poporului, pentru că numai aşa
ei îi vor putea cunoaşte viaţa şi aspiraţiile, îl vor putea înţelege. Trebuie însă să se aibă
în vedere că structura poporului este eterogenă, oamenii deosebindu-se dintr-o
perspectivă extrem de variată de criterii. Sunt oameni care aspiră spre progres, spre
civilizaţie, spre dezvoltare, spre o moralitate superioară, fără a pretinde c-ar face parte
din elita societăţii. În acelaşi timp, un procent mai mare sau mai mic din societate îl
ocupă indivizi cu o moralitate îndoielnică, fără educaţie, fără studii în vreun domeniu

244
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 95
245
Jean François Aubert, op. cit., p. 430

137
profesional şi fără nici cea mai mică pricepere în probleme administrative, lucru pe care
unii l-au şi dovedit în diverse ocazii ale trecutului lor. Scurta experienţa democratică a
României a demonstrat, din păcate, că indivizi din această categorie au ajuns, cu prea
mare uşurinţă, în funcţii de demnitate publică. Efectele prestaţiei lor s-au dovedit a fi
dezastruoase pentru ţară. Aşadar, dacă din partea elitelor nu ne putem aştepta la o
administrare eficientă a afacerilor publice, în schimb prezenţa în zona puterii a unor
indivizi rataţi moral şi profesional reprezintă un risc pe care societatea greu îl mai poate
evita.
3.4. Dreptul de revocare
În afară de cele arătate mai sus în legătură cu dreptul de revocare, mai sunt de făcut
câteva precizări, mai ales că în unele sisteme juridice acest drept este prevăzut. Astfel,
având în vedere şi regimul constituţional românesc actual, acest drept necesită, totuşi, o
examinare prin raportare la două teorii semnificative şi anume teoria mandatului
imperativ şi teoria mandatului reprezentativ.246
Potrivit primei teorii parlamentarul acţionează numai potrivit instrucţiunilor
obligatorii date de alegătorii săi, el nu va putea acţiona nici în afara, nici împotriva
acestora, depunând toate eforturile necesare îndeplinirii lor. Alegătorii din
circumscripţia electorală pot retrage parlamentarului împuternicirile fără vreo
motivare.
Conform teoriei mandatului reprezentativ parlamentarul primeşte un mandat
colectiv, dat de întreaga naţiune adunării reprezentative. Alegătorii nu stabilesc dinainte
sarcinile parlamentarului, el este autorizat de către naţiune să o exprime şi reprezinte.
Fiind considerat alesul şi reprezentantul naţiunii, parlamentarul nu păstrează nici o
legătură juridică cu alegătorii din circumscripţia electorală, nu răspunde faţă de aceştia
şi nu poate fi revocat decât de întreaga naţiune, lucru practic imposibil. Mandatul
imperativ presupune scrutinul uninominal şi numai într-un asemenea sistem revocarea
pare a fi discutabilă şi eventual posibilă.
Privind mandatul de deputat sau de senator, dispoziţiile art. 69 din Constituţie dau o
soluţie clară atunci când stabilesc că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt
în serviciul poporului şi că orice mandat imperativ este nul.
Cât priveşte mandatul şefului de stat, Constituţia nu prevede un lucru similar, lucru
firesc faţă de faptul că el este ales de către cetăţeni la nivelul întregii ţări, circumscripţia
electorală fiind toată ţara. Articolul 95 alin. (3) prevede însă că „Dacă propunerea de
suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un
referendum pentru demiterea Preşedintelui". Din acest text rezultă clar că rechemarea
din funcţia de preşedinte al republicii o pot face numai alegătorii, prin intermediul
referendumului. Această posibilitate este consecinţa juridică a raportului constituţional de
reprezentare, stabilit între cetăţenii români (alegători) şi şeful statului, raport ce-şi are baza
juridică în articolele 2, 81 şi 95 din Constituţie. Aici dreptul de demitere este rezultanta
exercitării numai de către popor a suveranităţii naţionale care-i aparţine.
3.5. Drepturile electorale ale cetăţenilor români ca cetăţeni ai Uniunii Europene
Aşa cum se precizează în art. 148 din Constituţie, aderarea României la Uniunea
Europeană se realizează în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare,
precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în
tratatele constitutive ale Uniunii Europene. Actul juridic prin care România adera la
Uniunea Europeană este, de asemenea, precizat în art. 148, acesta fiind un tratat
internaţional, aşa cum, de altfel, sunt şi tratatele fondatoare ale acestei organizaţii

246
Idem, pp. 475-476.

138
supranaţionale. Tratatul de aderare a fost semnat de România la data de 25 aprilie
2005 şi ratificat prin Legea nr. 157/2005 (M. Of. nr. 465 din 1 iunie 2005). El a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2007.
În perspectiva aderării, Constituţia României, în urma revizuirii din anul 2003, a
introdus noi drepturi electorale pentru cetăţenii români şi anume dreptul de a alege şi
dreptul de a fi ales în Parlamentul European. A condiţionat însă exercitarea acestor drepturi
de momentul aderării României la Uniunea Europeană şi de condiţiile juridice concrete
înscrise în actul juridic prin care se va realiza aderarea. Întrucât la data de 01 ianuarie
2007 România a devenit membră a Uniunii Europene, s-au desfăşurat deja două
scrutinuri pentru desemnarea parlamentarilor români în Parlamentul European.
Tratatul de aderare nu cuprinde prevederi referitoare la condiţiile în care se vor
exercita aceste noi drepturi fundamentale, ci precizează numărul de mandate care vor
reveni în Parlamentul European reprezentanţilor statului român. Tratatul de aderare
precizează însă că unele atribuţii specifice suveranităţii de stat a României, cum ar fi
anumite competenţe decizionale care până la data aderării erau de resortul exclusiv al
autorităţilor interne, vor fi transferate către instituţiile comunitare, pentru a putea fi
exercitate în comun cu celelalte state membre ale Uniunii Europene.
Acest transfer către exteriorul statului al unor atribuţii şi competenţe până acum
specifice suveranităţii de stat nu s-ar fi putut realiza dacă nu presupunea ca respectivele
atribuţii să fie în continuare sub controlul statului român, numai că nu singur, ci însoţit
de toţi ceilalţi membri ai Uniunii Europene. Singura instituţie larg reprezentativă din cele
proprii Uniunii Europene în cadrul căreia participarea tuturor statelor membre se
realizează după principii autentic democratice este Parlamentul European.
Prin urmare, dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European, aşa
cum sunt ele reglementate în art. 38 din Constituţia revizuită, pot avea semnificaţia unei
reale participări a cetăţenilor români la exercitarea puterii de stat române, în măsura în
care sunt vizate atribuţiile de suveranitate transferate instituţiilor comunitare, chiar dacă
formal această exercitare va fi realizată la un alt nivel decât cel propriu numai instituţiilor
statului român.
Astfel, noile drepturi electorale fundamentale ale cetăţenilor români le conferă
acestora posibilitatea de a participa la exercitarea unei anumite forme a puterii de stat, cea
transferată instituţiilor comunitare europene în vederea exercitării sale în comun cu
ceilalţi participanţi la această organizaţie suprastatală.
În concluzie, dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European reprezintă
noi drepturi electorale fundamentale pentru cetăţenii români, diferite însă de cele
încadrate în categoria celor exclusiv politice în sens tradiţional. Ele implică participarea
cetăţenilor români la un proces electoral menit să desemneze un organ reprezentativ la
nivel european, care va putea, în mod limitat, să influenţeze exercitarea puterii de stat în
România.

4. Scrutinul
4.1. Noţiune
Într-un sistem democratic de guvernare, poporul îşi desemnează reprezentanţii
în structurile instituţionale ale statului şi aceştia, având în vedere că sunt purtătorii
unei puteri delegate vor trebui să acţioneze în limitele mandatului încredinţat. Dar,
această teză, aparent simplă, este foarte dificil de materializat în practica vieţii
politice. Conturarea unei guvernări care să exprime cât mai fidel voinţa poporului
este o problemă cu care se confruntă aproape toate regimurile constituţionale.
Aceeaşi realitate de necontestat, respectiv structura eterogenă a populaţiei şi

139
multitudinea tehnicilor de manipulare şi influenţare a electoratului face ca, de
multe ori, puterea să nu fie reprezentativă pentru popor, decât într-o manieră
formală.
Din aceste motive sunt gândite diferite sisteme electorale care, cel puţin formal,
ar trebui să asigure o repartizare cât mai echitabilă a mandatelor în Parlament, în
funcţie de modul cum se votează, respectiv de procentul de voturi pe care-l obţine
fiecare competitor, de dispersia voturilor pe întregul eşicher politic angajat în cursa
electorală.
Această procedură, prin care alegătorii desemnează reprezentanţii în structurile
de putere ale statului, respectiv modalitatea prin care aleg senatorii, deputaţii,
preşedintele şi alţi demnitari publici, poartă denumirea de scrutin (din latinescul
scrutinium) sau sistem electoral.
4.2. Categorii de scrutin
În regimurile constituţionale de astăzi se practică mai multe tipuri de scrutin,
deosebite după anumite criterii.
Astfel, în funcţie de modalitatea de atribuire a mandatelor se întâlnesc două
tipuri de scrutin, respectiv scrutinul majoritar şi scrutinul reprezentării
proporţionale.
4.2.1. Scrutinul majoritar. În cadrul acestui sistem sunt aleşi candidaţii care
obţin cel mai mare număr de voturi.
4.2.2. Scrutinul reprezentării proporţionale. Acest tip de scrutin permite şi
reprezentarea minorităţilor în fiecare circumscripţie, atribuirea mandatelor făcându-
se proporţional cu voturile obţinute. Votarea se face pe liste de partid sau
competitor electoral, într-un singur tur şi mandatele se atribuie atât majorităţii cât şi
minorităţii.
4.2.3. Scrutinul mixt. Este un sistem combinat ce rezultă din îmbinarea
elementelor scrutinului majoritar şi ale celui cu reprezentare proporţională. Se
cunosc două tipuri de scrutin mixt, respectiv cel al înrudirilor şi cel german al
buletinului dublu.247 Sistemul înrudirilor s-a practicat în Franţa între anii 1951-
1958. În acest sistem partidele sau formaţiunile politice se prezentau în alegeri cu
liste înrudite, în acest mod înregistrându-se şi candidaturile. Dacă listele înrudite
obţineau majoritatea absolută a voturilor ele câştigau toate locurile (mandatele în
Parlament). Dacă nu, mandatele erau repartizate între liste potrivit principiului
reprezentării proporţionale. În cazul sistemul german al buletinului dublu reprezentarea
proporţională se cumulează prin intermediul votului dublu. Fiecare alegător dispune de
două buletine de vot. Cu primul el desemnează, prin scrutin uninominal, un deputat
pentru circumscripţia sa, cu al doilea el se pronunţă pentru un partid, prin sistemul
reprezentării proporţionale. Există deci două categorii de deputaţi, respectiv aleşi în fiecare
circumscripţie şi aleşi pe liste naţionale prezentate de fiecare partid.
O altă diferenţiere a tipurilor de scrutin se face şi în funcţie de modalitatea de
propunere a candidaturilor. Se practică, din acest punct de vedere, scrutinul
uninominal şi scrutinul pe listă.
4.2.4. Scrutinul uninominal. Este un tip de scrutin care constă în propunerea pentru
un mandat de parlamentar sau pentru o altă funcţie publică a uneia sau mai multor
candidaturi, urmând să fie desemnat câştigător candidatul care obţine cel mai mare
număr de voturi. Teritorial, alegătorii sunt împărţiţi în circumscripţii şi colegii în
funcţie de numărul mandatelor de parlamentar sau funcţiile pentru care se organizează
alegeri. Vor fi atâtea circumscripţii şi colegii câte mandate sunt puse în competiţie.

247
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 96.

140
 Potrivit acestor elemente definitorii, scrutinul uninominal pare a fi destul de
simplu, atât din perspectiva organizării alegerilor cât şi în ceea ce priveşte gradul de
înţelegere a procesului electoral de către cetăţeni. Ei au de ales un singur reprezentat
dintre mai mulţi care candidează pentru funcţia respectivă. Aceasta face ca legătura
dintre masa de alegători şi cel mandatat să-i reprezinte să devină mai strânsă şi să
creeze mai multă responsabilitate, atât din partea alegătorilor, atunci când discern
asupra variantei care le-ar conveni cel mai mult, cât şi din partea celui mandatat, în
ceea ce priveşte realizarea programului politic pentru care şi-a lansat candidatura.
Desigur că acestea sunt argumente de necontestat în favoarea scrutinului
uninominal şi am putea chiar considera că se apropie mai mult de esenţa democraţiei
reprezentative.
Dar, din păcate, o serie de alte aspecte, de alt fel inevitabile, fac ca semnificaţia
acestor avantaje să fie mult diminuată. Printre altele, un astfel de scrutin necesită
cheltuieli mult mai mari, comparativ cu scrutinul de listă, datorită numărului mare de
circumscripţii sau colegii şi a operaţiunilor electorale mult mai complexe şi mai
diversificate. Efortul logistic şi, în mod deosebit, financiar pentru campania electorală
revine, într-o mai mare proporţie, candidatului. Aceasta face ca în lupta politică pentru
câştigarea unui mandat de parlamentar sau pentru o altă funcţie publică să prevaleze
logistica de care dispun candidaţii şi nu calităţile ce i-ar recomanda pentru funcţia
respectivă. Apoi, se ştie că investiţia într-o campanie electorală cu cât este mai mare cu
atât ascunde mai multe interese clientelare şi, prin urmare, mandatul câştigat are şanse
mici să fie folosit pentru realizarea programului politic pentru care alegătorii îşi dau
votul.
Datorită faptului că rolul partidelor se diminuează, candidaţii dobândesc mai multă
independenţă. Aceasta se manifestă, în primul rând, în campania electorală, mai ales că
efortul financiar şi logistic revine, după cum am văzut, fiecărui candidat. Consecinţa
este că se lansează programe politice lipsite de consistenţă şi coerenţă doctrinară.
Totodată, ele poartă, mai consistent, amprenta unor interese şi aşteptări regionale şi
zonale, care se îndepărtează de linia partidului al cărui program este conceput la nivel
naţional. Pe de altă parte se accentuează hazardul în lansarea de promisiuni, care nu
vor avea niciodată şansa de fi realizate, ceea ce face ca o bună parte dintre alegători să
se îndepărteze de procesul electoral. Pe de altă parte, scăzând rolul partidelor se
constituie mai greu grupurile parlamentare şi se accentuează instabilitatea lor.
Pluralismul politic intră în declin şi, prin urmare, viaţa parlamentară devine haotică.
Acest tip de scrutin este practicat în ţara noastră chiar începând cu primele alegere
libere din 1990 pentru alegerea Preşedintelui şi a primarilor comunelor, oraşelor şi
municipiilor. Potrivit Legii 35/2008, începând cu alegerile din acest an sistemul este
folosit şi la alegerea senatorilor şi deputaţilor, precum şi a preşedinţilor Consiliilor
Judeţene.
Pentru alegerea deputaţilor şi senatorilor legea prevede un sistem mixt,
experimentat, pentru prima dată la alegerile generale din noiembrie 2008. Teritoriul
ţării a fost împărţit într-un număr de colegii uninominale, atât pentru Senat cât şi
pentru Camera Deputaţilor, egal cu numărul de deputaţi şi senatori care alcătuiesc cele
două camere ale Parlamentului. Atribuirea mandatelor a fost condiţionată de realizarea
pragului electoral de către partidele şi alianţele politice care au candidaţi în colegiile
uninominale, de procentul de voturi pe care candidaţii l-au realizat şi de formula de
redistribuire a unor procente de voturi la nivel naţional. Potrivit legii, s-a stabilit un
prag electoral alternativ, respectiv, 5% din totalul voturilor exprimate, atât pentru
Senat cât şi pentru Camera Deputaţilor, sau situarea pe primul loc a candidaţilor

141
partidelor sau alianţelor politice în cel puţin 6 colegii uninominale pentru Camera
Deputaţilor şi 3 pentru Senat.
Sistemul practicat se consideră a fi un eşec pentru că în foarte multe colegii,
datorită centralizării şi redistribuirii voturilor obţinute de fiecare partid sau alianţă
politică, s-a ajuns ca mandatul să fie atribuit nu candidatului care a ocupat primul loc,
ca număr de voturi în colegiul respectiv, ci celui de pe a doua sau chiar a treia poziţie.
Susţinătorii acestui tip de scrutin au încercat să convingă alegătorii de viabilitatea lui
cu argumentul că sistemul le permite să voteze o anumită persoană şi nu o listă. În felul
acesta reprezentativitatea ar deveni mai concretă. Dar, în final, alegătorii au constatat
că sunt înşelaţi, tocmai pentru că persoana care le-a inspirat mai multă încredere şi,
prin urmare, a dobândit un rezultat mai bun n-a primit şi mandatul care i se cuvenea.
4.2.5. Scrutin de listă. Scrutinul de listă presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi
candidaţi o dată, adică să voteze pentru o listă de candidaţi. În cazul scrutinului de listă,
circumscripţiile electorale sunt foarte întinse teritorial, de regulă ele identificându-se cu
unităţile administrative. În ţara noastră, sistemul este practicat, în prezent, doar pentru
alegerea membrilor consiliilor judeţene şi locale. De la intrarea în vigoare a legii
35/2008, alegerea deputaţilor şi senatorilor se face în sistem uninominal mixt, aşa cum
s-a arătat mai sus.
În sistemul scrutinului de listă partidele politice joacă un rol mai important.
Opţiunea alegătorului este una mai mult politică, pentru că el nu mai alege o persoană
ci votează o listă, urmând ca atribuirea mandatelor să se facă în funcţie de numărul de
voturi obţinut de partid la nivel naţional şi poziţia în listă a fiecărui candidat. Prima
condiţie fiind, desigur, depăşirea de către partidul respectiv a pragului electoral. De
exemplu, legea din 1926 cerea 2% din voturile valabil exprimate, legea din 1992 cerea,
iniţial, 3%, şi, apoi, după modificare, 5% din voturile valabile exprimate, iar legea din
2004 impunea tot 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară pentru partide şi un
prag progresiv pentru coaliţii de partide. Legea 35/2008, după cum s-a arătat mai
sus, stabileşte un prag alternativ. Deci, pentru a li se atribui mandate, partidele
trebuie să depăşească pragul electoral. În caz contrar, voturile lor vor avantaja alte
partide, ceea ce nu este chiar atât de democratic, mai ales când pragul electoral este
prea ridicat.
Datorită rolului important pe care-l joacă partidele în organizarea şi desfăşurarea
acestui tip de scrutin, poziţia lor se întăreşte şi, totodată, le devine mai eficient control
asupra candidaţilor şi, apoi, asupra deputaţilor şi senatorilor care au dobândit
mandatele, candidând pe listele lor. Ca o consecinţă, se pot mai bine organiza grupurile
politice în cadrul Parlamentului.
Se foloseşte şi scrutinul de listă naţional, în unul sau două tururi. Fiecare partid
întocmeşte o listă naţională, cuprinzând atâtea candidaturi câte mandate sunt puse în joc.
Lista care obţine majoritatea voturilor exprimate câştigă toate mandatele. Este apreciat
ca un sistem inechitabil, deoarece permite unui partid care are o majoritate lipsită de
consistenţă să aibă monopolul locurilor din parlament. Sistemul este folosit în unele
ţări din Africa şi, practic, el nu face altceva decât să simuleze regulile democratice de
desemnare a reprezentaţilor poporului în structurile de putere ale statului. În realitate,
tocmai reprezentativitatea este lezată în esenţa ei. Astfel, se ajunge ca la putere să se
menţină, sub o mască democratică, regimuri totalitare.
Sunt şi sisteme de scrutin de listă care dau posibilitatea alegătorului să opereze
modificări în lista propusă de competitorul electoral. Se cunosc două modalităţi şi
anume panaşajul şi votul preferenţial. Panaşajul dă posibilitatea alegătorului să
întocmească chiar el lista, luând candidaţi de pe alte liste care i se pun la dispoziţie. Votul
preferenţial dă alegătorului posibilitatea să modifice ordinea candidaţilor de pe lista.

142
Ambele modalităţi complică foarte mult sistemul de vot, mai ales că multora dintre
alegători le este greu, dacă chiar imposibil, să execute astfel de operaţiuni. Dacă nu se
admite nici panaşajul, nici votul preferenţial, suntem în prezenţa unei liste blocate, în
sensul că alegătorul este obligat să voteze lista în întregime fără a-i putea aduce nici cea
mai mică modificare. Este scrutinul de listă întâlnit şi în sistemul constituţional
românesc, acum doar pentru alegerea membrilor consiliilor locale şi judeţene, după cum
s-a arătat.
4.2.6. Unul sau două tururi de scrutin. Dacă legea stabileşte că mandatul se
atribuie imediat candidatului care a obţinut cel mai mare număr de voturi, indiferent
de ce majoritate este vorba, ne aflăm în prezenţa unui scrutin cu un singur tur. În ţara
noastră deputaţii şi senatorii sunt aleşi într-un singur tur de scrutin.
Dacă scrutinul este reglementat în două tururi, atunci mandatul se atribuie în
primul tur numai dacă un candidat a obţinut o majoritate absolută din totalul voturilor
exprimate. Dacă nu, atunci se organizează al doilea tur, când vor candida pentru
mandat doar primii doi clasaţi. De această dată va fi declarat câştigător candidatul
care a obţinut cel mai mare număr de voturi, putând să câştige mandatul chiar şi cu o
majoritate simplă sau relativă.
În acest sistem este ales, de exemplu, Preşedintele României. Potrivit Constituţiei
(art. 81), este declarat Preşedinte candidatul care a întrunit în primul tur de scrutin,
majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. În cazul în care nici unul
dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin,
între primii doi candidaţi clasificaţi în ordinea voturilor obţinute la primul tur. Este
declarat ales candidatul care, la al doilea tur de scrutin, a obţinut cel mai mare număr de
voturi.

5. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

(Legea nr. 35/2008)

5.1. Instituţii şi autorităţi

5.1.1. Autoritatea Electorală Permanentă a fost creată în scopul asigurării
condiţiilor logistice necesare aplicării întocmai a dispoziţiilor legale privitoare la
exercitarea dreptului de vot, precum şi a condiţiilor corespunzătoare pentru buna
desfăşurare a alegerilor. Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie administrativă
autonomă care are drept scop asigurarea aplicării unitare a legilor privind organizarea şi
desfăşurarea alegerilor, dar ale cărei atribuţii trebuie exercitate exclusiv în perioada
dintre două consultări cu caracter naţional sau local.
Autoritatea Electorală Permanentă este condusă de un preşedinte, cu rang de
ministru, numit în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului la propunerea
grupurilor parlamentare, dintre persoanele cu experienţă în domeniul juridic sau
administrativ. Mandatul acestuia este de 8 ani şi poate fi reînnoit o singură dată.
Atribuţiile stabilite de lege în sarcina Autorităţii Electorale Permanente sunt extrem de
numeroase şi vizează, în principal, pregătirea logistică a alegerilor, deşi, în unele situaţii,
se pot observa şi suprapuneri cu atribuţiile specifice Biroului Electoral Central. Aparatul
de lucru al Autorităţii Electorale Permanente sprijină Biroul electoral Central în
realizarea atribuţiilor ce-i revin.
5.1.2. Biroul electoral central. La nivel naţional se constituie un Birou Electoral
Central, format din 3 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi
vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 12 reprezentanţi ai
partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale care participă la alegeri,
conform legii, precum şi un reprezentant desemnat de grupul parlamentar al

143
minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor. Persoanele care sunt desemnate să
facă parte din BEC nu trebuie să fie din rândul candidaţilor.
Atribuţiile Biroului Electoral Central sunt numeroase şi importante, printre
acestea fiind şi următoarele:
- veghează la actualizarea listelor electorale, aducerea acestora la cunoştinţa
cetăţenilor şi la depunerea în mod legal a candidaturilor;
- asigură interpretarea uniformă a dispoziţiilor electorale, verifică şi înregistrează
rezultatul alegerilor şi îndeplineşte celelalte atribuţii ce-i revin potrivit legii.
5.1.3. Biroul electoral de circumscripţie conduce operaţiunile de alegere a
deputaţilor şi senatorilor dintr-o circumscripţie electorală (judeţ). El este alcătuit din 3
judecători şi din cel mult 10 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice care
participă la alegeri în judeţ (sau municipiul Bucureşti). Judecătorii sunt desemnaţi prin
tragere la sorţi, dintre judecătorii judeţului, de către preşedintele tribunalului judeţean.
Odată desemnaţi, aceştia îşi aleg un preşedinte care devine preşedintele biroului electoral.
Cât priveşte reprezentanţii partidelor sau formaţiunilor politice aceştia sunt desemnaţi
după procedeul stabilit şi pentru Biroul Electoral Central.
Biroul electoral de circumscripţie are următoarele atribuţii:
- urmărirea aplicării dispoziţiilor legale privitoare la alegeri, vegherea la
organizarea secţiilor de votare;
- înregistrarea candidaturilor depuse şi constatarea celor rămase definitive;
- realizarea publicaţiilor şi afişărilor necesare;
- rezolvarea întâmpinărilor referitoare la propria lor activitate şi contestaţiilor
cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare;
- distribuirea birourilor electorale ale secţiilor de votare a buletinelor de vot,
ştampilelor de control şi ştampilele cu menţiunea „Votat”.
- totalizarea rezultatelor alegerilor de la secţiile de votare şi comunicarea către
Biroul Electoral Central a procesului-verbal cuprinzând numărul de voturi valabil
exprimate pentru fiecare listă de candidaţi;
- pe baza constatării Biroului Electoral Central cu privire la partidele, formaţiunile
politice şi coaliţiile acestora ce întrunesc pragul electoral, constată rezultatul alegerilor pentru
circumscripţia electorală şi eliberează deputaţilor sau senatorilor certificatul doveditor al
alegerii;
- înaintarea Biroului Electoral Central a proceselor-verbale cuprinzând rezultatul
alegerilor, precum şi a întâmpinărilor, contestaţiilor şi proceselor-verbale primite de la birourile
electorale ale secţiilor de votare.
5.1.4. Oficiile electorale se organizează la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti şi
sunt alcătuite dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri, reprezentanţi
ai partidelor politice, alianţelor şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
care participă la alegeri în municipiul Bucureşti. Preşedintele şi locţiitorul sunt magistraţi
desemnaţi de preşedintele Tribunalului Bucureşti cu cel mult 15 zile înainte de data
alegerilor prin tragere la sorţi dintre judecătorii în exerciţiu ai judecătoriei sectorului
respectiv. Reprezentanţii partidelor politice se desemnează după algoritmul cunoscut.
Atribuţiile oficiilor electorale sunt asemănătoare celor stabilite pentru birourile
electorale de circumscripţie, mai puţin cele referitoare la atribuirea mandatelor.
5.1.5. Biroul electoral al secţiei de votare conduce operaţiunile de alegere ce se
desfăşoară în cadrul secţiilor de votare. Biroul electoral al secţiei de votare este alcătuit
dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri. Preşedintele şi
locţiitorul sunt, de regulă, magistraţi sau alţi jurişti, care nu fac parte din nici un partid
sau formaţiune politică, desemnaţi prin tragere la sorţi dintre magistraţii sau ceilalţi
jurişti din judeţ (sector al municipiul Bucureşti). Din motive practice legea prevede că

144
dacă numărul juriştilor este insuficient, preşedintele Biroului electoral al secţiei de
votare sau locţiitorul acestuia vor fi stabiliţi, prin tragere la sorţi, dintre alte persoane care
au o reputaţie neştirbită şi nu fac parte din nici un partid sau formaţiune politică. Lista
altor jurişti decât judecătorii, precum şi a celorlalte persoane va fi întocmită de prefect
şi va fi trimisă preşedintelui tribunalului judeţean (municipiului Bucureşti). Cât priveşte
membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare, aceştia se desemnează după algoritmul
cunoscut.
Legea prevede următoarele atribuţii ale birourilor electorale ale secţiilor de
votare:
- primesc copia listelor electorale de la autorităţile care le-au întocmit şi cărţile de
alegător neridicate, iar de la birourile electorale de circumscripţie, buletinele de vot
pentru alegătorii ce urmează să voteze la secţia de votare, ştampila de control şi
ştampilele cu menţiunea „Votat”;
- conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul secţiei
de votare şi în jurul acesteia;
- fac numărătoarea voturilor şi consemnează rezultatul votului;
- rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate;
- înaintează birourilor electorale de circumscripţie procesele-verbale cuprinzând
rezultatul votării, împreună cu contestaţiile depuse şi materialele la care acestea se
referă;
- predau, cu proces-verbal, judecătoriei din raza lor teritorială, buletinele de vot
întrebuinţate şi necontestate, precum şi cele anulate, ştampilate şi celelalte materiale
necesare votării; listele electorale speciale de la secţiile de votare constituite pe lângă
unităţile militare se transmit, sub pază militară, acestor unităţi şi se păstrează de
comandantul unităţii.
5.1.6. Secţiile de votare. În vederea exercitării dreptului de vot se organizează
secţii de votare, în comune, oraşe şi municipii. Secţiile de votare sunt delimitări
teritoriale astfel organizate încât toţi alegătorii să poată vota într-o singură zi. De aceea,
potrivit legii, se organizează secţii de votare pentru minimum 1.000 şi maximum 2.000
locuitori. În comune se formează secţii de votare la 500-2000 de locuitori. Sunt
prevăzute însă şi alte reguli privind organizarea secţiilor de votare. Astfel, se mai
formează secţii de votare în sau pe lângă:
- unităţi militare, spitale, maternităţi, sanatorii, case de invalizi şi cămine de bătrâni
(pentru cel puţin 25 de alegători);
- misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României. Aici votează alegătorii
membri ai acestor reprezentanţe, ai familiilor lor, precum şi cetăţenii români aflaţi în
ţările respective în ziua alegerilor;
- staţii de cale ferată, autogări, porturi şi aeroporturi pentru alegătorii aflaţi în
călătorie în ziua alegerilor. De asemeni, se formează secţii de votare şi pe navele sub
pavilion românesc, aflate în navigaţie în ziua alegerilor. Pentru studenţii de la cursurile de zi
şi pentru elevii cu drept de vot care nu-şi au domiciliul în localitatea în care urmează studiile
se formează câte o secţie de votare pe lângă căminele studenţeşti sau elevi, pentru 250-1000
alegători.
La aceeaşi secţie de votare alegătorul votează pentru toţi deputaţii şi senatorii din
circumscripţia electorală în care are dreptul să voteze, precum şi pentru Preşedintele
României, dacă alegerile au loc simultan.
Operaţiunile de delimitare, numerotare şi stabilire a sediilor secţiilor de votare,
precum şi de aducerea lor la cunoştinţa cetăţenilor, cad în sarcina primarilor şi prefecţilor
şi se realizează în 5 zile de la stabilirea datei alegerilor. De menţionat că secţiile de votare,
formate pe lângă misiunile diplomatice sau consulare, aparţin de circumscripţia

145
electorală a municipiului Bucureşti, iar cele formate pe navele aflate în navigaţie aparţin
de circumscripţia electorală a locului unde este înregistrată nava.

5.2. Stabilirea datei alegerilor

Este operaţiunea cu care debutează organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
Potrivit Legii nr. 35/13.o3.2008 data alegerilor este adusă la cunoştinţa opiniei
publice cu cel puţin 90 de zile înainte de ziua votării prin publicarea în Monitorul
Oficial al României, Partea I, a hotărârii Guvernului privind data alegerilor. Această
dată este stabilită într-o zi de duminică. De exemplu, prin Hotărârea nr. 264 din
12/03/2008 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 192 din 12/03/2008, data
alegerilor locale din anul 2008 a fost stabilită la 01 iunie 2008.
Acest interval de timp dintre actul de stabilire a datei şi ziua alegerilor este necesar
pentru desfăşurarea operaţiunilor electorale.
5.3. Constituirea circumscripţiilor şi a colegiilor electorale
Pentru organizarea alegerilor se constituie circumscripţii electorale la nivelul
celor 41 de judeţe, o circumscripţie în municipiul Bucureşti şi o circumscripţie
separată pentru românii cu domiciliul în afara României. Numărul total al
circumscripţiilor electorale este de 43.
În fiecare circumscripţie electorală se organizează un număr de colegii electorale
în funcţie de mărimea populaţiei. Norma de reprezentare este următoarea: un deputat
la 70 000 de locuitori şi un senator la 160 000. În situaţia în care se depăşeşte
jumătatea unei norme de reprezentare se mai adaugă un deputat sau un senator.
Indiferent de situaţia concretă din fiecare circumscripţie electorală, numărul
deputaţilor nu trebuie să fie mai mic de 4 şi al senatorilor de 2.
Delimitarea colegiilor uninominale intră în sarcina Autorităţii Electorale
Permanente. Ea se actualizează după fiecare recensământ al populaţiei şi cu cel puţin
12 luni înainte de alegerile parlamentare la termen. După fiecare delimitare,
Autoritatea Electorală Permanentă emite o hotărâre care se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I. Modificarea colegiilor uninominale nu poate fi făcută
decât dacă faţă de delimitarea anterioară a apărut o variaţie pozitivă sau negativă de
minimum 10% din populaţia respectivului colegiu uninominal.
5.4. Registrul electoral
În alegeri este importantă stabilirea numărului alegătorilor (electoratul) şi mai ales
identificarea şi evidenţa acestora. Din examinarea dispoziţiilor art. 36 din Constituţie rezultă
că electoratul cuprinde cetăţenii cu drept de vot. Evidenţa acestora se realizează prin
intermediul registrului electoral.
Registrul electoral reprezintă o bază de date centralizată în care sunt înscrişi toţi
cetăţenii români, inclusiv cei cu domiciliul în străinătate, care au împlinit vârsta de 18
ani, cu drept de vot. Înregistrarea cetăţenilor cu domiciliul în străinătate se va face pe
baza evidenţei existente la Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor, utilizate la eliberarea paşapoartelor.
Registrul electoral pentru cetăţenii români cu domiciliul în România este
structurat pe judeţe, municipii, oraşe, comune, iar pentru cei cu domiciliul în
străinătate, pe ţări şi localităţi.
Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în
permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral. La nivelul
fiecărui judeţ şi sector al municipiului Bucureşti, Registrul electoral, care cuprinde
alegătorii cu domiciliul sau reşedinţa pe teritoriului unităţii administrativ-teritoriale,
este păstrat şi actualizat de către biroul teritorial al Autorităţii Electorale Permanente.

146
 Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa
Persoanelor, precum şi Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative pun la dispoziţia Autorităţii Electorale
Permanente datele şi informaţiile necesare întocmirii şi actualizării Registrului
electoral.
Datele care se înscriu în Registrul electoral pentru fiecare alegător sunt
următoarele: data naşterii; codul numeric personal; ţara în care îşi are domiciliul sau
reşedinţa; adresa de domiciliu; adresa de reşedinţă; seria şi numărul cărţii de alegător;
seria şi numărul actului de identitate.
Odată înscris în Registrul electoral cu adresa de domiciliu, alegătorul poate să
adreseze Autorităţii Electorale Permanente o cerere pentru înscrierea sa cu adresa de
reşedinţă.
Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, precum şi cetăţenii
români cu domiciliul în ţară aflaţi temporar în străinătate, la cererea lor, se înscriu în
Registrul electoral cu datele corespunzătoare ultimei adrese de domiciliu sau de
reşedinţă.
Persoanele decedate se radiază din Registrul electoral, la sesizarea serviciului
public comunitar de evidenţă a populaţiei, în termen de 24 de ore.
Persoanele care şi-au pierdut cetăţenia română se radiază din Registrul electoral,
pe baza comunicării Ministerului Justiţiei, în termen de 24 de ore de la primirea
acesteia.
Persoanele care au pierdut drepturile electorale se radiază din Registrul electoral,
la sesizarea serviciului public comunitar de evidenţă a populaţiei, în termen de 24 de
ore.
Datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral sunt destinate exclusiv
proceselor electorale.
Orice persoană înscrisă în Registrul electoral poate solicita informaţii numai cu
privire la datele personale care sunt conţinute în acesta.
Întâmpinările împotriva omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a oricăror erori din
Registrul electoral se fac la biroul teritorial judeţean al Autorităţii Electorale
Permanente competent, acesta fiind obligat să se pronunţe, prin dispoziţie, în cel mult
3 zile de la înregistrare.
Contestaţiile împotriva dispoziţiilor date se soluţionează, în cel mult 3 zile de la
înregistrare, de către judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază alegătorul.
5.5. Listele electorale
Listele electorale cuprind cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral.
Ele sunt permanente sau suplimentare.
5.5.1. Listele electorale permanente pentru subdiviziunile administrativ-teritoriale
de pe teritoriul naţional se întocmesc de către primarul comunei, oraşului sau
municipiului ori al sectorului municipiului Bucureşti, după caz, pe baza datelor şi
informaţiilor cuprinse în Registrul electoral. Aceste date sunt comunicate primarului
de către biroul teritorial al Autorităţii Electorale Permanente care funcţionează la
nivelul judeţului pe teritoriul căruia se află localitatea. Listele electorale permanente
ce cuprind cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate se întocmesc de
către Autoritatea Electorală Permanentă şi vor sta la baza delimitării secţiilor de
votare ce vor fi organizate în străinătate.
Listele electorale permanente se întocmesc pe localităţi şi cuprind pe toţi cetăţenii
cu drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care ele au fost întocmite.
Două copii ale exemplarului oficial al listei electorale permanente păstrat de
secretarul unităţii administrativ-teritoriale sau la sediul misiunii diplomatice, vor fi

147
înaintate birourilor electorale ale secţiilor de votare, prin grija primarului sau a unei
persoane desemnate de şeful misiunii diplomatice, în termen de 24 de ore de la
constituirea acestora.
5.5.2. Listele electorale suplimentare se întocmesc de către preşedintele biroului
electoral al secţiei de votare. În ele se trec persoanele care se prezintă la vot şi fac
dovada că domiciliază pe raza secţiei de votare respective, însă au fost omise din listă.
Persoanele respective pot vota numai în baza actului de identitate şi a cărţii de
alegător.
5.6. Cărţile de alegător
Exercitarea dreptului de vot în alegeri se face numai pe baza actului de identitate
şi a cărţii de alegător. Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot
vota şi fără carte de alegător.
Cartea de alegător se întocmeşte de către serviciile publice comunitare de
evidenţă a persoanelor. Ea se eliberează pe baza actului de identitate, numai către
titular şi sub semnătura acestuia.
Serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor vor îndeplini aceste
obligaţii în colaborare cu Autoritatea Electorală Permanentă, şi pentru cetăţenii
români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate.
Eliberarea cărţii de alegător neridicate poate fi efectuată numai către titular şi sub
semnătura acestuia şi de către biroul electoral al secţiei de votare, în ziua votării.
Cărţile de alegător sunt permanente şi valabile pentru toate tipurile de alegeri,
potrivit numărului de scrutine prevăzut în cuprinsul lor, şi se eliberează alegătorilor
înscrişi în Registrul electoral.
Cartea de alegător a persoanei care este radiată din Registrul electoral este nulă de
drept. Autoritatea Electorală Permanentă va asigura informarea serviciilor publice
comunitare de evidenţă a persoanelor, a primarilor, a misiunilor diplomatice şi a
birourilor electorale ale secţiilor de votare asupra numelor cetăţenilor ale căror cărţi
de alegător devin nule de drept.
5.7. Candidaturile
Pot depune candidaturi persoanele care au împlinit vârsta prevăzută de art. 37 alin
(2) din Constituţie (23 de ani pentru Camera Deputaţilor şi organele administraţiei
publice locale, 33 de ani pentru Senat şi 35 de ani pentru Preşedinte), au cetăţenia
română şi domiciliul în ţară. Nu sunt admise candidaturile din partea judecătorilor
Curţii Constituţionale, avocaţilor poporului, magistraţilor, membrilor activi ai armatei,
poliţiştilor şi altor categorii de funcţionari publici stabiliţi prin lege organică. De
asemenea, persoanele care, în ultimele 60 de zile înainte de data alegerilor, au
funcţionat ca prefecţi, subprefecţi şi conducători ai serviciilor publice ale ministerelor
şi ale celorlalte autorităţi guvernamentale deconcentrate, nu pot depune candidaturi în
circumscripţiile în care sunt situate aceste instituţii.
Candidaturile se depun de către partide, alianţe electorale, organizaţii, sau de către
persoane independente. Candidaţii independenţi trebuie să fie susţinuţi de minimum
4% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din
colegiul uninominal în care candidează, dar nu mai puţin de 2.000 de alegători pentru
Camera Deputaţilor şi 4.000 de alegători pentru Senat.
În fiecare colegiu uninominal, fiecare competitor electoral poate avea doar o
singură propunere de candidatură. Un candidat poate reprezenta un singur competitor
electoral într-un singur colegiu uninominal. O persoană nu poate accepta candidatura
decât pentru o singură circumscripţie electorală, iar în cadrul acesteia, pentru un
singur colegiu uninominal. Excepţie fac persoanele care candidează, propuse fiind de

148
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Nu sunt permise
candidaturi independente pentru partide politice, alianţe politice sau electorale.
Propunerile de candidaţi se depun la birourile electorale de circumscripţie care
funcţionează la nivelul la care sunt aleşi candidaţii respectivi, cel mai târziu cu 40 de
zile înainte de data alegerilor. Ele vor fi însoţite de declaraţiile de acceptare a
candidaturii, semnate şi datate de candidaţi, precum şi de declaraţia de avere şi
declaraţia de interese ale fiecărui candidat.
Pentru fiecare candidat se va constitui un depozit, în contul Autorităţii Electorale
Permanente, cu valoare de 5 salarii minime brute pe ţară. Acesta se va restitui numai
dacă, în urma scrutinului, candidatul propus de partide şi alianţe obţine cel puţin 2%
din voturile valabil exprimate la nivel naţional, iar cel independent cel puţin 20% din
voturile valabil exprimate în colegiul uninominal în care a candidat. Sumele care nu
se restituie se fac venit la bugetul de stat.
Înregistrarea candidaturilor şi verificarea condiţiilor prevăzute de lege se face de
către biroul electoral de circumscripţie. Admiterea sau respingerea candidaturilor pot
fi contestate de persoanele interesate. Contestaţiile sunt de competenţa tribunalelor.
5.8. Campania electorală
În campania electorală, candidaţii, partidele politice, alianţele politice, alianţele
electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, cât şi cetăţenii
cu drept de vot au dreptul să-şi exprime opiniile în mod liber şi fără nici o
discriminare, prin mitinguri, adunări, utilizarea televiziunii, radioului, presei scrise, a
mijloacelor electronice şi a celorlalte mijloace de informare în masă.
Mijloacele folosite în campania electorală nu pot contraveni ordinii de drept.
Controlul respectării normelor legale cu privire la desfăşurarea campaniei
electorale intră în sarcina biroului electoral de circumscripţie, monitorizat în această
privinţă de Biroul Electoral Central.
5.9. Votarea
Votarea se desfăşoară într-o singură zi, care poate fi numai duminica, între
orele 7 şi 21. Regulile stabilite de lege pentru desfăşurarea votării privesc ordinea din
incinta secţiei de votare precum şi operaţiunile tehnice pentru exercitarea de către fiecare
alegător a dreptului de vot în aşa fel încât să nu-i fie alterată opţiunea electorală, opţiune
care să se regăsească şi în rezultatul final al alegerilor.
Garanţia respectării acestor reguli este asigurată şi prin posibilitatea supravegherii
alegerilor de către observatori interni acreditaţi, reprezentanţi acreditaţi ai unor
organizaţii străine şi reprezentanţi acreditaţi ai presei scrise, radioului şi televiziunii,
români şi străini. Acreditarea lor precum şi conduita ce trebuie s-o aibă în incinta
secţiei de votare sunt guvernate, în primul rând, de principiul neutralităţii politice.
5.10. Numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor
Datorită importanţei sale în stabilirea, nealterată, a rezultatului final al alegerilor,
această operaţiune este supusă unor reguli astfel gândite încât erorile să fie pe cât posibil
evitate iar tentativele de fraudă descurajate.
De aceea legea dispune, printre altele, ca la aceste operaţiuni să participe membrii
birourilor electorale ale secţiilor de votare care pot asistaţi de candidaţi şi persoanele
acreditate pentru observarea alegerilor.
Rezultatele stabilite în urma numărării voturilor se consemnează în procese
verbale (unul centralizator şi câte unul pentru fiecare alegere), care se îndosariază
împreună cu celelalte documente, inclusiv contestaţiile ce s-au făcut şi răspunsurile ce
li s-au dat şi în termen de 24 de ore se înaintează biroului electoral de circumscripţie.
Biroul electoral de circumscripţie centralizează informaţiile cu privire la voturile
exprimate în întreaga circumscripţie electorală, pentru fiecare tip de alegere.

149
Rezultatele le consemnează în procese verbale care se înaintează biroului electoral
central.
5.11. Atribuirea mandatelor
Actualul sistem electoral, având în vedere faptul că îmbină votul pe listă cu votul
uninominal, face ca atribuirea mandatelor să implice o multitudine de operaţiuni
tehnice care, în desfăşurarea lor, complică procedura şi, de aici, posibilitatea ca
rezultatul final să se îndepărteze de opţiunea reală a electoratului. Legea, în
reglementarea acestor operaţiuni, conţine contradicţii şi neclarităţi, unele dintre ele
chiar foarte lesne de sesizat, dând naştere la multiple interpretări în stabilirea soluţiilor
tehnice. Prin urmare calea erorilor şi a intenţiilor de fraudă fiind deschisă,
corectitudinea alegerilor se află sub semnul îndoielii.

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru Amititeloaie, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura

Junimea, Iaşi, 2009
2. Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan. Ediţia 2,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
3. Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia 2, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2011
4. Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice. Volumul I. Ediţia a XIV-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011
5. Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice. Volumul II. Ediţia a XIV-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2013
6. Ştefan Deaconu, Drept constituţional. Ediţia 2, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2013
Radu Carp, Ioan Stanomir, Limitele Constituţiei. Despre guvernare, politică şi
cetăţenie în România, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008

150
 7. Coordonatori: Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Constituţia României.
Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
8. Elena Simina Tanasescu, Excepţia de neconstituţionalitate în România şi în
Franţa, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013
9. Cristian Ionescu, Raporturile Parlamentului cu Guvernul si Preşedintele
României - Comentarii constituţionale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013
10. Marian Enache, Revizuirea Constituţiei României, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012
11. Ioan Alexandru, Democraţia constituţională, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
12. Cristian Ionescu, Constituţia României - comentată şi adnotată cu
dezbateri parlamentare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010
13. Daniela Valea, Sistemul de control al constituţionalităţii din România,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010
14. Dan Claudiu Dănisor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii
generale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010
15. Tudorel Toader, Constituţia României adnotată, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2011

151