Curs 1: Cunoașterea științifică și cunoașterea spontană

Cunoașterea umană pornește de la explorarea mediului, are un caracter enciclopedic

și e strâns legată de interesele fiecărei persoane. Deşi este atât de răspândită şi înrădăcinată
în mentalităţile oamenilor şi a grupurilor, cunoașterea spontană a simţului comun suferă
câteva mari neajunsuri care o fac inacceptabilă din punct de vedere ştiinţific.

1. Cunoaşterea spontană are un caracter pasional.

Fiecare om are anumite interese, concepţii, prejudecăţi, atracţii şi fobii. Indivizii
umani nu se mulţumesc numai să constate ce se întâmplă în jurul lor, ci adoptă atitudini,
interpretează şi judecă realitatea, uneori răstălmăcind-o sau falsificând-o. Fără o pregătire
specială şi fără un permanent examen critic, nu ne putem forma o imagine obiectivă a
obiectului cercetării.

2. Cunoaşterea spontană are un caracter iluzoriu.

În activitatea exercitată asupra naturii, oamenii au tot interesul să posede cunoştinţe
corecte, pentru că orice greşeală este imediat penalizată.
În viaţa socială, oamenii se autoiluzionează deseori, se amăgesc, iar autoînşelarea
joacă un rol pozitiv pentru om, pentru că îl ajută să depăşească anumite obstacole, îl
mobilizează să acţioneze, îl ajută să nu se lase doborât de eşec, dar pentru a avea acest
efect, autoiluzia trebuie să fie de bună credinţă, omul să fie convins de adevărul spuselor
sale, pentru că dacă i se întâmplă un eşec el trebuie să facă faţă.

3. Cunoaşterea spontană este contradictorie pentru că oamenii oscilează permanent

între sentimentul fatalităţii şi cel al liberului arbitru. Atunci când îşi analizează succesele sau
când îşi fac planuri pentru idoli, omul crede că totul depinde de ei, că succesele sunt
datorate priceperii şi calităţilor lor şi că ei îşi pot decide destinul. Dacă sunt confruntaţi cu
eşecuri, ei invocă împrejurările, ostilităţile şi comploturile puse la cale de duşmani sau pur şi
simplu vitregia sortii.

4. Cunoaşterea spontană este limitată, individul uman sau chiar grupul au

experienţă de viaţă circumscrise la mediul social în care trăiesc. Despre ceea ce se întâmplă
în alte grupuri sau în alte societăţi, oamenii află în mod ocazional sau nu ştiu nimic. Ceea ce
nu le este familial este considerat anormal sau scandalos.

Între cunoaşterea spontană şi cunoaşterea ştiinţifică există deosebiri esenţiale,

deoarece ştiinţa se fundamentează pe evidenţe verificabile şi pe observarea riguroasă a
faptelor.
Observaţia ştiinţifică nu presupune doar a privi lucrurile ci doar atenţia la ceea ce se
întâmplă în jur.
Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe 3 axiome de bază:
1. Constă în recunoaşterea de către oamenii de ştiinţă că există o lume reală, că
faptele observate sunt reale şi nu un produs al minţii cercetătorului.
2. Constă în acceptarea faptului că raporturile dintre lucruri nu sunt întâmplătoare, ci
au un sens, mai exact această axiomă impune principiul determinismului (raportul dintre
cauză şi efect). Determinismul social este mai dificil de verificat şi analizat în comparaţie cu
determinismul fizic, dar cu toate acestea nu este mai puţin valabil.
3. Constă în faptul că lumea exterioară poate fi cunoscută prin observaţie obiectivă,
intersubiectiv testabilă. Aceasta înseamnă că adevărurile ştiinţifice pot fi aprobate cu
mijloace riguroase şi verificate de către alţi oameni de ştiinţă. Faptele ce se produc în cadrul
societăţii, chiar dacă se exprimă prin indivizi umani distincţi, apar în acelaşi timp şi ca
rezultate ale colectivităţii, astfel încât cei care l-au săvârşit au fost obligaţi să respecte
anumite credinţe, reguli şi obligaţii sociale.

Temă de reflecție: identificați fenomene sociale cărora oamenii din diverse comunități le
oferă explicații diferite. Sunt teoriile explicative identificate științifice?