Sunteți pe pagina 1din 3

Fereastra lui Johari si autodezvaluirea

Datoram cercetatorilor americani, Joseph Luft si Harry Ingham, ideea simpla si


ingenioasa de a reprezenta nivelul de cunoastere reciproca a persoanelor angajate intr-o
interactiune comunicativa sub forma unui desen, botezat dupa prenumele aglutinate ale celor
doi autori, fereastra lui Johari:
ZONA DESCHISA:
cunoscuta siesi
cunoscuta celuilalt
ZONA ASCUNSA:
cunoscuta siesi
necunoscuta celuilalt

ZONA OARBA:
necunoscuta siesi
cunoscuta celuilalt
ZONA NECUNOSCUTA:
necunoscuta siesi
necunoscuta celuilalt

Constructia acesteia porneste de la ideea ca in fiecare dintre noi insine exista o zona
supusa controlului constient si o zona de umbra, la care nu avem acces direct, dar despre care
putem afla cate ceva cu ajutorul semenilor nostri, in masura in care izbutim sa comunicam
eficient cu acestia. Am putea spune ca fiecare individ poseda tot atatea ferestre cate legaturi
comunicationale intretine cu alti oameni si ca aspectul acestora sufera schimbari, mai mari sau
mai mici, dupa fiecare noua interactiune (intalnire sau dialog).
ZONA DESCHISA cuprinde date despre comunicator aflate atat in posesia sa cat si in
cea a interlocutorului. Ele pot avea in vedere aspecte dintre cele mai variate, mergand de la
infatisare fizica, nume, varsta, ocupatie, sex, pana la sentimente, atitudini, predispozitii,
convingeri, idei etc. Cu cat zona deschisa are dimensiuni mai restranse, cu atat comunicarea e
mai dificila.
Cu cat ne simtim mai bine in compania cuiva, e de asteptat sa ne extindem fata de el
zona deschisa, ceea ce se realizeaza, de obicei, prin transferul de informatii dinspre zona
ascunsa. Confidentele diminueaza aria acestei ultime zone si prezinta avantajul ca invita la
reciprocitate, care la randul ei contribuie la amplificare azonei deschise, de data aceasta pe
seama zonei oarbe. Intr-adevar, un om caruia i-ai castigat increderea prin destainuiri
revelatoare se va simti dator sa raspunda cu un plus de sinceritate, indraznind sa iti dezvaluie
propriile sale constatari privitoare la unele aspecte ale personalitatii tale de care tu insuti nu
esti constient. Confesiunea devine astfel sursa indirecta de autocunoastere.
Procesul prin care datele inmagazinate in zona ascunsa sunt transferate zonei deschise
poarta, de regula, in literatura consacrata comunicarii interpersonale, numele de
autodezvaluire (self-disclosure). Practica spovedaniei crestine si terapia psihanalitica au aratat
cu prisosinta insemnatatea acestui demers pentru echilibrul interior si sanatatea complexului
psiho-somatic uman.
In evaluarea foloaselor autodezvaluirii trebuie tinut seama si de faptul ca ascunderea
unor lucruri care-ti stau pe suflet nu e o forma de inactiune, ci un proces activ, ce presupune
un consum de energie deloc neglijabil. Marturisirea face sa inceteze aceasta macinare
interioara, eliberand energiile blocate in cercul vicios al tainuirii.
Exista insa si anumite obstacole psihologice in calea autodezvaluirii, dintre care
mentionam:
1. Teama de pedeapsa. Nu e vorba atat de o sanctiune juridica, cat de diferite forme de
respingere din partea grupului social caruia ii apartii, de la rasul rautacios pana la
pierderea prietenilor, a pozitiei ierarhice.
2. Teama de efectul de antihalou. Lucrarile de psihologie sociala numesc efect de
halou tendinta raspandita de a se atribui persoanelor care s-au remarcat intr-un

domeniu o competenta asemanatoare si in alte domenii. Un mecanism similar sta la


baza efectului de antihalou, prin care nepriceperea dovedita intr-un domeniu e
extinsa abuziv asupra altora.
3. Interiorizarea de catre barbati a unui anumit prototip uman popularizat de literatura
si filmul de aventuri. Avand vechi radacini folclorice, ideea ca reprezentantii sexului
tare trebuie sa fie inchisi, taciturni, sa-si asume responsabilitati fara ca ceilalti sa o
afle, sa refuze orice forma de asistenta sufleteasca si sa-si ascunda cat mai bine
adevaratele sentimente a prins in mentalitatea barbatilor radacini adanci pentru ca tipul
confesiv, care isi verbalizeaza emotiile sa fie dispretuit si ridiculizat.
Autodezvaluirea are loc mai usor in prezenta unui numar mai mic de persoane, ideala
fiind relatia diadica.
Manifestarile de reciprocitate genereaza un feedback pozitiv, incurajandu-l pe cel ce se
destainuie sa-si continue marturisirea, in timp ce, dimpotriva, absenta oricarei deschideri din
partea interlocutorului are toate sansele de a bloca procesul.
O importanta indiscutabila o au natura subiectului abordat si valenta destainuirii,
pozitiva atunci cand ne pune intr-o lumina favorabila si negativa daca ne compronite. Sexul si
varsta joaca si ele un rol sesizabil. Baietii sunt mai deschisi cu colegii decat cu parintii, fetele
prezinta un grad de intimitate mai ridicat in raport cu mama decat cu tatal sau fratii.
Cercetarile au aratat ca propensiunea catre autodezvaluire fata de partenerul de sex opus
creste intre 17 si 50 de ani, dupa care incepe sa se inscrie pe o curba descendenta.
Din perspectiva comunicarii, este important ca autodezvaluirea sa contribuie la
imbunatatirea acesteia, nu la blocare ei. Conteaza sa stii sa alegi corect locul si momentul
confesiunii, rezistand tentatiei, uneori presante, de a o face cand nu este cazul. Efecte nedorite
antreneaza si exprimarea neclara. Marturisirea trebuie gradata, evitandu-se genul dai si fugi,
prin care nu facem decat sa socam interlocutorul, la a carui prietenie e de presupus ca tinem,
si sa il lipsim de posibilitatea de a-si exprima punctul de vedere cu privire la cele auzite.
In legatura cu tipul de relatie care favorizeaza confesiunea, unii considera ca
intimitatea usureaza deschiderea sufletului, iar altii prefera sa le faca confidente unor
necunoscuti. Acestia din urma profita de avantajele spovedanie fara a-si asuma si riscurile ei,
intrucat spera ca nu-l vor mai intalni niciodata pe cel caruia i-au facut dezvaluirile respective.
ZONA OARBA contine toate acele date despre noi insine care ii sunt accesibile
interlocutorului, dar pe care personal le ignoram.
Unii oameni pretind ca ar fi reusit sa suprime zona oarba, ajungand sa stie totul despre
ei insisi. E o iluzie. Propriile ticuri verbale, modul cum umblam, privim sau gesticulam,
mirosul personal ne sunt in mare masura necunoscute.
Informatii din zona oarba vor iesi treptat la iveala, pe masura ce castigam, prin gesturi
de autodezvaluire, increderea partenerului de dialog.
ZONA ASCUNSA pastreaza micile sau marile noastre secrete personale. Am spus deja
ca daca zona deschisa creste, zona ascunsa se diminueaza. Ar mai fi de adaugat ca nici
tendinta de a suprima acest depozit de date confidentiale nu este sanatoasa. Omul echilibrat si
rational stie cui si ce trebuie sa marturiseasca. O buna comunicare presupune autodezvaluitori
selectivi.
Exista persoane care de teama respingerii, a ironiilor, a efectului de antihalou, se
inchid in ele, refuzand interlocutorului orice posibilitate de acces la zona lor ascunsa.
Urmarea, paradoxala, este chiar respingerea de care se temeau, pentru ca nu sunt considerati
de incredere. Ei sunt de doua ori pedepsiti, pe de o parte secretomania ii impiedica sa se
apropie de oameni si pe de alta, ea ii lipseste de usurarea sufleteasca pe care o procura
confesiunea.
ZONA NECUNOSCUTA are un statut mai aparte. Insasi existenta ei poate fi pusa in
discutie, atata timp cat ea reprezinta un domeniu despre care nimeni nu are nici o stire. Exista

numai dovezi indirecte ale existentei acestei zone. Visul, halucinatiile produse de consumul de
droguri sau de deprivarea senzoriala scot la iveala informatii ce nu pot proveni de altundeva
decat din noi insine, ceea ce sugereaza existenta unui stoc de date ce ne privesc si care nu se
afla nici la indemana noastra, nici la cea a observatorilor din afara. Tratamentul psihanalitic isi
propune tocmai extragerea din zona necunoscuta a unor informatii a caror refulare in
subconstient e responsabila de manifestarile patologice ale pacientului.
BIBLIOGRAFIE: Dinu, Mihai, 1997, Comunicarea, Bucuresti: Ed. Stiintifica, pp.
69-76