Cuprins

Unitatea de învăţare 1 – Cunoaşterea comună şi

cunoaşterea ştiinţifică; specificul acestora în cunoaşterea
vieţii sociale
1.1. Cunoaşterea comună
1.2. Caracterul iluzoriu al cunoaşterii comune
1.3. Cunoaşterea ştiinţifică
1.4. Specificul raportului dintre cele două tipuri în
domeniul cunoaşterii vieţii sociale
1.5. Raportul teoretic – empiric în sociologie; metodologia
cercetării sociologice
1.6. Teme de referate

 Înţelegerea specificului celor două tipuri de cunoaştere

 Cunoaşterea particularităţilor raportului dintre cunoaşterea comună şi
cunoaşterea ştiinţifică în domeniul cunoaşterii vieţii sociale;
 Înţelegerea raportului teoretic – empiric în sociologie.

1.1. Cunoaşterea comună 00:00

 Cunoaşterea comună reprezintă rezultatul contactului
cognitiv al oricărui om cu realitatea ce îl înconjoară, în
virtutea capacităţii fiecărui individ uman de a reflecta
subiectiv realitatea înconjurătoare. Specific fiinţei
umane este, din acest punct de vedere, faptul că este
singura capabilă de cunoaştere, adică în măsură să facă
distincţia dintre realitatea obiectivă înconjurătoare şi
imaginea acesteia reflectată în conştiinţa sa.
În rezumat, principalele caracteristici ale
acestei cunoaşteri pot fi considerate:
- este puternic marcată de subiectivitatea
individului cunoscător (depinde într-o măsură
Timp necesar: 120 minute decisivă de trăsături personale, cum ar fi: spirit de
După parcurgerea unităţii veţi fi în
măsură să răspundeţi la
observaţie, capacitate de selecţie, capacitate de
întrebările: analiză şi sinteză, pregătire profesională, interese
Care sunt caracteristicile specifice etc., după cum este funcţie de starea
cunoaşterii comune şi în ce constă
caracterul iluzoriu al acesteia?
psihică de moment, putând fi influenţată de
Prin ce se particularizează aceasta ca şi de unele afecţiuni psihice);
cunoaşterea ştiinţifică?
În ce constă specificul raportului - drept urmare, are un caracter strict personal,
dintre cele două tipuri de
cunoaştere atunci când obiectul
individual;
cunoaşterii îl reprezintă viaţa - are un caracter fragmentar, nesistematic, se
socială?
Care este relaţia dintre teoretic şi realizează mai mult sau mai puţin întâmplător;
empiric în sociologie şi ce se
înţelege prin metodologia
- are un caracter spontan, nu are o finalitate
cercetării sociologice? explicită;
- nu se realizează prin mijloace specializate;
- are un caracter superficial, având acces doar la
aspecte exterioare, fenomenale, întâmplătoare,
neputându-se face, la acest nivel, distincţia dintre
aparenţă şi realitate.

Aceasta este o cunoaştere inautentică, o pseudocunoaştere. Rezultatele acestei

cunoaşteri sunt pseudonoţiuni sau noţiuni vulgare. Deşi este o cunoaştere
suficientă pentru viaţa cotidiană a oamenilor, ea se constituie, în realitate, într-o
piedică în calea cunoaşterii autentice, în elaborarea unor teorii explicative asupra
realităţii sociale.
1.2. Caracterul iluzoriu al cunoaşterii comune este astfel evidenţiat de
marele sociolog roman Henry H. Stahl: «Omul, repetăm, este un luptător
al vieţii sociale. El nu poate fi conceput stând retras în “turnul său de
fildeş” pentru a contempla de acolo, cu seninătate, felul cum se desfăşoară
drama omenirii, ci, dimpotrivă, el coboară între oameni, intră în
vălmăşagul vieţii, caută să-şi asigure poziţiile pe care le socoteşte mai
 prielnice. Mai mult decât atât, se asociază sau se trezeşte gata asociat cu
alte grupe de oameni, a căror soartă o împărtăşeşte. Solidar cu clasa şi
grupul său, în luptă cu clasele şi grupele rivale, urmărind pe deasupra şi
salvarea interesului său personal, societatea nu i se poate înfăţişa decât ca
un necontenit sistem de relaţii ce trebuiesc stabilite cu o serie de alţi
oameni, care pot fi modificate prin efortul voinţei sale. “Autor şi actor al
propriei sale drame”, cum spunea Marx, omul nu poate să lupte decât
dacă este întotdeauna încălzit de flacăra entuziasmului, de lumina
nădejdii, de înverşunarea urii. Ceea ce îi trebuie în această luptă nu este
câtuşi de puţin “adevărul”, ci “stimulentul”. În marele iureş al faptelor
sociale are şanse de izbândă acela care este în stare să nu slăbească
încleştarea. Dacă din întâmplare îl stimulează mai mult iluzia decât
adevărul, atunci el va prefera să creadă în iluziile sale decât în adevar.
Tot astfel înfrântul se va putea mai uşor consola cu o iluzie decât cu
“crudul adevăr”. Este aici o deosebire cât se poate de importantă faţă de
ceea ce constatăm analizând condiţiile cunoaşterii fenomenelor naturii.
Acolo nu are nimeni interesul să se înşele. Un vânător de pildă are
interesul să fie un cât mai bun cunoscător al moravurilor animalelor pe
care vrea să le vâneze. Un agricultor, un cât mai bun cunoscător al
botanicii. Un metalurgist, un cât mai bun cunoscător al mineralogiei.
Aceasta nu înseamnă că el va ajunge întotdeauna să cunoască adevărul.
Căci şi aici omul se poate înşela, căzând pradă iluziilor. Dar, în tot cazul,
nu are interesul de a se autoînşela. Pe când, dimpotrivă, în lumea socială,
omul are deseori acest interes.
Această “conştiinţă falsă”, această “cunoaştere iluzorie” a omului în
viaţa sa socială, tocmai pentru că joacă un rol funcţional vital, trebuie să
fie o înşelare de buna credinţă. Orice dubiu asupra adevărului iluziei
anulează însăşi posibilitatea ca iluzia să-şi îndeplinească rolul funcţional.
Ne putem da seama de aceea cât de greu, uneori chiar cât de primejdios va
fi să punem în lucrare “dubiul metodic” şi să luptăm împotriva evidenţelor
bunului-simţ. Deranjăm astfel mecanisme care, fără îndoială, sunt
esenţiale pentru buna funcţionare a vieţii sociale şi pretindem o operaţie
de dedublare a vieţii sociale şi care nu poate fi uşor înfăptuită. (…)
Cu toate acestea, sociologia ştiinţifică este sau nu este, poate sau nu
poate fi, după cum îndeplineşte sau nu această condiţie.1»

Definiţi cunoaşterea comună şi arătaţi în ce constă

caracterul său iluzoriu

00:30

1
Henry H. Stahl, Teoria şi practica investigaţiilor sociale, Vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 78
1.3 Cunoaşterea ştiinţifică este cunoaşterea realizată de oameni cu o pregătire
teoretică specială şi care dispun de instrumente adecvate de investigaţie, de
„interogare” a realităţii, oameni care ştiu ce să „întrebe” realitatea, cum să
„întrebe”, ce să reţină din informaţia primită şi cum să aprecieze această
informaţie.
Principalele caracteristici ale acestei cunoaşteri par a fi:
- are un grad mai ridicat de obiectivitate, rezultatul său fiind dependent
într-o considerabil mai mică măsură de caracteristici personale,
subiective ale celui care o realizează;
- are un caracter „impersonal” în sensul că mai mulţi cercetători,
studiind aceeaşi realitate, pornind de la aceleaşi ipoteze şi utilizând
aceleaşi metode, ajung la rezultate, dacă nu identice, cel puţin destul
de apropiate;
- are un caracter organizat, sistematic, se desfăşoară nu la întâmplare, ci
după un plan riguros stabilit;
- porneşte de la un set de ipoteze care au rolul de a ghida, de a orienta
efortul de cunoaştere;
- are o anumită finalitate, urmăreşte un anumit scop;
- utilizează o serie de metode şi tehnici specifice, este orientată
metodologic;
- vizează accesul la esenţial, general, necesar, logic.

Aceasta este o cunoaştere autentică, rezultatele sale fiind noţiuni

ştiinţifice, concepte, pe baza cărora se pot construi teorii explicative cu un grad
mai mic sau mai mare de generalitate.
Construirea, elaborarea unor asemenea teorii presupune, ca o conditie
indispensabilă, înlaturarea pseudonoţiunilor, a noţiunilor vulgare sau a ceea Fr.
Bacon denumea „idolii cunoaşterii”.
După cum aprecia Septimiu Chelcea, cunoaşterea ştiinţifică sau „modul
ştiinţific de determinare a adevărului îmbină preocuparea pentru aplicarea
corectă a metodei de cunoaştere cu observaţia riguroasă a fenomenelor. Metoda
ştiinţifică asigură desubiectivizarea cunoaşterii, oferindu-ne o imagine despre
lumea înconjurătoare, aşa cum este ea în realitate şi nu cum apare unui individ la
nivelul simţului comun. Modul ştiinţific reprezintă principala cale de cunoaştere
a comportamentelor individuale şi de grup, a faptelor, fenomenelor şi proceselor
sociale. Pe baza observaţiei obiective, utilizându-se metode adecvate, sunt
obţinute enunţuri empirice cu valoare de adevăr2”.
Postulatele sau principiile de bază ale cunoaşterii ştiinţifice, formulate de
James W. Vander Zanden, sunt:

2
Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Bucureşti, Editura
Economică, 2004, p. 38
  lumea înconjurătoare există independent de observaţia noastră, nu este
creată de simţurile noastre (principiul realismului);
 relaţiile din lumea înconjurătoare sunt organizate în termeni de cauză-
efect (principiul determinismului);
 lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin observaţii obiective
(principiul cognoscibilităţii).3

1.4 Specificul raportului dintre cele două tipuri în domeniul cunoaşterii

vieţii sociale

Raportul dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică are anumite

particularităţi în domeniul ştiinţelor sociale, particularităţi ce fac dificilă
disjungerea dintre acestea. Ele îşi au sorgintea în specificul raportului dintre om,
ca subiect cunoscător şi societate ca subiect al cunoaşteri.
Omul nu trăieşte în afara societăţii, el este membru al societăţii, face
parte din aceasta şi, în calitate de substanţă a vieţii sociale şi de creator de viaţă
socială, de autor şi actor al vieţii sociale, se raportează la societate ca la ceva
căreia îi aparţine şi care îi aparţine, identificându-se, conştient sau nu, cu ea. Din
acest motiv, el are impresia că, făcând parte din societate, fiind participant sau
martor la desfăşurarea vieţii sociale, în mod automat cunoaşte această viaţă
socială sub toate aspectele ei. De aici şi iluzia că indivizi care au o poziţie
dominantă într-un grup social, într-o comunitate socială, care deţin, deci, o
autoritate socială pot realiza, datorită acestui fapt, o cunoaştere completă,
autentică a respectivei colectivităţi.
În plus, omul se raportează la societate, la semenii lui, la grupul din care
face parte sau la alte grupuri sociale, la o serie de norme şi valori sociale nu
numai cognitiv, ci şi afectiv, sentimental. De aici o serie întreagă de sentimente
şi resentimente, idei preconcepute sau prejudecăţi, de porniri care, conştient sau
inconştient, afectează obiectivitatea cunoaşterii şi, prin urmare, corectitudinea
reflectării subiective a realităţii.
De aceea, mai mult decât în domeniul altor ştiinţe, în cunoaşterea
ştiinţifică a socialului apare ca o cerinţă iniţială obligatorie abandonarea în
cercetare a prejudecăţilor, a resentimentelor, abandonarea a ceea ce Durkheim
numea „prenoţiune”, iar Bacon numea „idoli” şi adoptarea unei atitudini de
maximă obiectivitate şi imparţialitate posibile faţă de realitatea investigată.

Arătaţi prin ce se particularizează cunoaşterea ştiinţifică şi

ce determină specificul raportului dintre cele două tipuri
de cunoaştere în domeniul cunoaşterii vieţii sociale.
00:60

3
James W. Vander Zanden, The SocialExperience. An Introduction to Sociology, New York, Random House,
1988
1.5. Raportul teoretic – empiric în sociologie; metodologia cercetării
sociologice

Sociologia, ca şi alte ştiinţe sociale, are un caracter binivelar: nivelul empiric şi

cel teoretic. Nivelul empiric al sociologiei constă în culegerea de date,
informaţii despre realitatea socială supusă investigaţiei, cu ajutorul unor metode
şi tehnici specializate. Cercetarea empirică sau concretă are rol de a culege
informaţiile necesare şi suficiente despre o anumită realitate socială, conform
unor ipoteze de lucru, informaţii care să permită atingerea obiectivelor stabilite.
Ea corespunde funcţiei expozitive sau descriptive a sociologiei care are rolul de
a asigura materialul faptic necesar în urma analizei caruia să poată fi explicată,
înţeleasă respectiva realitate, să poată fi elaborate teorii ştiinţifice de un grad
mai mic sau mai mare de generalitate. În realizarea unei cercetări empirice, în
îndeplinirea funcţiei expozitive sau descriptive a sociologiei, se cer a fi
respectate doua cerinţe majore:
a) Cerinţa obiectivităţii faţă de fapte care impune cercetătorului să se
raporteze la realitatea investigată fără sentimente, resentimente sau idei
preconcepute, să ia şi să reţină faptele aşa cum sunt ele întrucât, după cum
aprecia H. H. Stahl, faptele sunt „încăpăţânate”, iar realitatea socială
„vorbeşte de la sine” dacă ştii cum s-o „interoghezi” şi cum s-o asculţi. În
plus, cerinţa obiectivităţii mai presupune ca cercetătorul să evite o selecţie
subiectivă, arbitrară a faptelor în sensul reţinerii doar a acelora care par să
confirme ipotezele avansate şi de a le ignora pe acelea care par a infirma
aceste ipoteze.
b) Cerinţa completitudinii care impune cercetătorului să reţină toate faptele,
în interacţiunea, interdependenţa acestora, care sunt în măsură să testeze
valoarea de adevăr a ipotezelor pe baza cărora se realizează respectiva
cercetare.
Nivelul empiric, cercetarea sociologică empirică, deşi absolut necesare, nu
sunt şi suficiente. A reduce sociologia doar la nivelul său empiric, a absolutiza
rolul, importanţa acestuia, ar însemna negarea statutului de ştiinţă al sociologiei,
limitarea ei la o simplă culegere de date, de informaţii şi condamnarea ei să
rămână la stadiul de sociografie, de simplă descriere a unei realităţi sociale
concrete.
Prin simpla acumulare de date, de fapte, prin descrierea şi sistematizarea
acestora, oricât de corecte şi de complete ar fi acestea, nu se poate pătrunde
dincolo de aspectele particulare, fenomenale, unice şi irepetabile ale realităţii
sociale, nu se poate stabili ce este general, necesar, esenţial şi legic la nivelul
respectivei realităţi.
Din acest motiv, cercetarea sociologică, care debutează cu cercetarea
empirică trebuie, dacă se doreşte validarea statutului de ştiinţă al sociologiei, să
treacă la nivelul teoretic, la înţelegerea şi explicarea realităţii sociale, să depună
eforturi de elaborare a unor teorii explicative despre acea realitate.
Cele două niveluri menţionate ale sociologiei sunt interdependente, se
presupun reciproc, absolutizarea sau exagerarea importanţei unuia sau a altuia
nu este justificată şi nici benefică pentru sociologie. Şi aceasta pentru că, pe de o
parte, o teorie validă ştiinţific asupra unei realităţi sociale nu este posibilă dacă
ea nu este rezultatul analizei şi interpretării, cu instrumente adecvate, a unei
cantităţi suficiente de material faptic despre respectiva realitate socială, material
cules prin cercetări empirice.
Pe de altă parte, o cercetare empirică, autentic ştiinţifică, nu este posibilă în
absenţa unei teorii explicative, validată ştiinţific, asupra realităţii sociale.
Sociologia ar trebui, deci, să realizeze o cât mai organică îmbinare a celor
două niveluri, a teoreticului şi empiricului.
O domensiune importantă a eforturilor de fundamentare şi dezvoltare a
sociologiei ca ştiinţă o reprezintă elaborarea unei metodologii a cercetării
ştiinţifice adecvate. După opinia lui Lazăr Vlăsceanu, „Metodologia cercetării
sociologice reprezintă o analiză a metodelor şi tehnicilor aplicate în finalizarea
unei cercetări sociale. Are un caracter predominant normativ. Pe baza reflecţiei
asupra experienţelor trecute de cercetare, indică atât eventuale dificultăţi şi
neajunsuri, cât şi căi de obţinere a unor rezultate valide din punct de vedere
ştiinţific (...). Clasele de elemente ale metodologiei sociologice sunt: a)
enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru structura
paradigmatică a unei teorii şi convertite în principii metodologice de orientare a
abordării realităţii sociale; b) metodele şi tehnicile de culegere a datelor
empirice (observaţia, experimentul, ancheta etc); c) tehnicile şi procedeele de
prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice, de ordonare, sistematizare şi
corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor privitoare la semnificaţiile
lor teoretice; d) procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau
reconstrucţie teoretică pe baza datelor empirice, în vederea elaborării de
descrieri, tipologii, explicaţii si predicţii teoretice (...). În metodologia
cercetărilor sociologice au fost dezvoltate, ca metode principale de culegere a
datelor empirice, ancheta socială, analiza documentelor sociale, observaţia şi
experimentul. Fiecărei metode îi corespunde un set diversificat de tehnici
aplicative, adică de operaţii integrate într-un mod particular de identificare,
corectare şi prelucrare a datelor empirice.4”
O cercetare sociologică empirică ar trebui să respecte următoarele
principii de bază5: principiul unităţii dintre teoretic şi empiric; principiul unităţii
dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie; principiul unităţii dintre
cantitativ şi calitativ; principiul unităţii dintre judecăţile constatative şi
evaluative.

4
Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice în C. Zamfir şi L Vlăsceanu (coord), Dicţionar de
sociologie, Bucuresti, Editura Babel, 1993, pp 353 – 355
5
Cf Septimiu Chelcea, op. cit. pp 67 – 69
1.6 Teme de referate 01:30
1. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică: analiză comparativă
2. Specificul raportului dintre cele două tipuri de cunoaştere în cunoaşterea
realităţii sociale
3. Interdependenţa dintre nivelul teoretic şi empiric al sociologiei

Ce este cunoaşterea comună şi în ce constau valoarea şi limitele acesteia?

Care sunt particularităţile cunoaşterii ştiinţifice?

Care este raportul dintre teoretic şi empiric în sociologie?

Ce se înţelege prin metodologia cercetării sociologice?

BIBLIOGRAFIE
 1. Chelcea Septimiu, Mărginean Ion, Cauc Ion – Cercetarea sociologică.
Metode şi tehnici, Deva, Ed. Destin, 1998.
2. Chelcea Septimiu – Metodologia cercetării sociologice. Metode
cantitative şi calitative, Bucureşti, Ed.Economică, 2004.
3. Henry H. Stahl – Teoria şi practica investigaţiilor sociologice, Vol. I,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974
4. Stănoiu Andrei – Sociologie juridică, Bucureşti, Ed. Cartea
Studenţească, 2009.
5. Zamfir, C., Vlăsceanu L. (coord.) – Dicţionar de sociologie, Bucureşti,
Ed. Babel, 1993.